PRIMELE AMINTIRI M-am nascut la Bucuresti, la 9* martie** 1907
(25 februarie stil vechi). Fratele meu, Nicolae Remus, se nascuse
cu un an mai nainte, iar dupa patru ani a venit pe lume Cornelia.
Tatal meu era moldovean din Tecuci si, nainte de a-si schimba
numele n Eliade***, se numise Ieremia. Dictionarul fran-cez-romn pe
care l-am folosit tot timpul liceului era semnat: Gheorghe Ieremia.
Tata era cel mai mare din patru copii. Al doilea baiat, Costica,
era, ca si tata, ofiter; dar facuse Scoala de Razboi, ajunsese
ofiter de stat-major si a naintat pna la gradul de general de
divizie, n timp ce tata, mai ntelept sau mai nepriceput, n-a reusit
sa treaca de gradul de capitan. Fratele cel mai mic, Pavel, dupa
aventuri despre care familia nu vorbea niciodata, intrase
functionar la Caile Ferate. Ultima oara cnd am aflat vesti despre
el, ajunsese sef de gara. L-am ntlnit de foarte putine ori. Era
brun, ca si tata, dar nu-si pierduse parul si parea mai frumos.
Singura lor sora murise curnd dupa ce se casatorise cu un nvatator.
N-am stiut niciodata cum aratase, unde traise si ce facuse. O data,
prin 1919-l920, a venit la noi, n Strada Me* De fapt, pe 8 martie;
Eliade si-a "ales" ziua de 9 martie pentru a-si putea sarbatori cu
aceeasi ocazie si ziua numelui ("Patruzeci de mucenici") (n.ed.).
** Data reala a nasterii e 28 februarie/13 martie 1907, conform
actului de nastere descoperit si publicat de Constantin
Popescu-Cadem. Vezi Jurnal II, Humanitas, 1993, p. 459 (n. ed.).
*** Cf. Monitorul Oastei nr. 57 din 24 decembrie 1899: "Prin
Ordinul Ministerului de Razboi nr. 9929 din 26 noiembrie 1899,
bazat pe Jurnalul Consiliului de Ministri nr. 6 de la 30 iunie
1899, publicat n Monitorul Oficial nr. 78 din 1899, s-a aprobat ca
locotenentul [I]eremia Gheorghe, din al 3-lea Regiment Dmbovita nr.
22, sa fie nscris n controalele armatei Eliade Gheorghe" (n. ed.).
1IM1V1C.LC lodiei, un tnar balai si stngaci, mbracat n uniforma
verde a Scolii de Silvicultura. Tata ni l-a prezentat: Cezar
Cristea, baiatul surorii mele. L-am placut de la nceput, pentru ca
citise literatura, ntrebuinta cuvinte alese si era poet. n acei
ani, a publicat, de altfel, primul lui volum de poezii, Floarea
Reginei. A continuat sa scrie si sa publice pe unde apuca si dupa
ce a devenit inginer silvic. Publica poezii, dar mai ales articole
scurte, adeseori polemice, n legatura cu politica padurilor. Ultima
cartulie pe care am vazuto, n preajma celui de-al doilea razboi
mondial, se intitula de altfel Padure si amvon si cuprindea
polemicile lui cu arhimandritul Scriban. Unchiul Costica locuia la
Bucuresti, ntr-un apartament mare si luxos din bulevardul Pache
Protopopescu. Se casatorise cu o grecoaica bogata din Galati,
Hariclia, si avea doi baieti, Dinu si Gicu. Era blond, mai putin
nalt ca tata, dar frumos, si mi se parea elegant, cochet chiar,
mirosind discret a apa de colonie. Ct de adnc as cobor n amintiri,
l revad acelasi: maior, grasuliu, rasucindu-si sau mngindu-si
mustata, vorbind putin graseiat, ntrerupnd frazele cu un rs scurt.
Familiile nu se aveau bine. Nu-mi aduc aminte sa-i fi vazut
vreodata la noi acasa, cu exceptia rarelor vizite ale baietilor. Si
iarasi, numai noi doi, Nicu si cu mine, ne duceam cte-odata,
duminicile dimineata, sa ne jucam cu ei, n camera lor nalta,
luminoasa, plina cu jucarii. n ultimele clase de liceu si la
Universitate, ne mai vedeam cam o data, de doua ori pe an. Mai
trziu am aflat de la mama principalul motiv al racelii. Unchiul
Costica i-ar fi spus ntr-o zi: "Ce pacat ca ati dat numele de
Mircea baiatului vostru! Asa voiam si eu sa-l numesc pe al meu. Dar
acum n-am s-o mai pot face. Mircea al meu ar risca sa fie confundat
cu baiatul vostru...!" N-am stiut niciodata de ce tata si cu
unchiul Costica si-au schimbat numele din Ieremia n Eliade, nici de
ce celalalt frate s-a ncapatnat sa ramna Pavel Ieremia. Tata spunea
ca au facut-o din admiratie pentru Eliade-Radulescu. Eram prea mic,
cnd am stat pentru ultima oara n casa bunicilor, la Tecuci, asa ca
nu mi-a trecut prin minte sa-i ntreb ce credeau ei despre
schimbarea numelui. De bunici si de casa lor mi aduc nca foarte
bine aminte. Bunicul era nalt, uscat, teapan, cu prul alb. n
fiecare dupa-amiaza, ma lua cu el la cafenea, sa-l privesc jucnd
table. Aveam dreptul la dulceata si rahat, dar, cnd cstiga partida
de table, mai primeam o dulceata. Catre seara, ne ntorceam acasa pe
Strada Mare. Cred ca aveam patru sau cinci ani cnd, atrnat de mna
bunicului, am zarit, printre pantalonii si rochiile care naintau
agale, la caderea serii, pe Strada Mare, o fetita cam de vr-sta
mea, purtata si ea de mna de un bunic. Ne-am privit amn-doi, adnc n
ochi, si, dupa ce-a trecut, m-am ntors s-o mai privesc, si am vazut
ca ntorsese capul si se oprise. Au trecut asa cteva clipe, pna ce
bunicii ne-au tras pe fiecare dupa sine. Nu stiam ce se ntmplase cu
mine. Simteam doar ca se ntmplase ceva extraordinar si hotartor.
ntr-adevar, chiar n seara aceea, am descoperit ca mi-era destul sa
evoc imaginea de pe Strada Mare, ca sa ma simt lunecnd ntr-o
beatitudine nemaicunoscuta, pe care o puteam prelungi indefinit. n
lunile care au urmat, evocam imaginea cel putin de cteva ori pe zi,
mai ales nainte de a adormi. Simteam cum tot trupul se aduna ntr-un
fior cald, apoi ncremeneste si, n clipa urmatoare, totul dispare n
jurul meu;
1
ramneam suspendat ca ntr-un suspin nefiresc, prelungit la
infinit. Ani de zile, imaginea fetitei de pe Strada Mare a fost ca
un fel de talisman secret, caci mi ngaduia sa ma refugiez
instantaneu n fragmentul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat
niciodata figura: avea ochii cei mai mari pe care-i vazusem pna
atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toata retina;
fata pa-lid-bruna, parnd poate si mai palida datorita buclelor
negre care-i cadeau pe umeri. Era mbracata dupa moda copiilor din
191ll912: bluza albastru-ntunecat, fusta rosie. Multi ani
dupaaceea, tresaream de cte ori zaream pe strada aceste doua culori
mpreuna. Cred ca n anul acela (1911 sau 1912) am ramas la Tecuci o
luna de zile. Am cautat-o zadarnic, pe toate strazile pe unde ma
plimbam cu bunicul. N-am mai ntlnit-o. De bunica mi amintesc mai
multe din a doua vacanta pe care am petrecut-o la Tecuci, n vara
anului 1919. Aveam atunci 12 ani si descoperisem gustul cititului.
Ramneam aproape tot timpul lnga fereastra citind. De cte ori trecea
pe lnga mine, bunica ma ruga sa citesc cu glas tare, sa auda si ea.
ncercam sa-i explic ca nu se poate ntelege mare lucru ascultnd doar
fragmente, fara legatura ntre ele, dar bunica staruia. Asa-i citea
ei Costica, mi spunea. i citea din orice carte pe care o avea n
fata, chiar daca era manualul de fizica sau chimie. A trebuit sa ma
supun. mi aduc aminte ca i-am citit frnturi din Calatoria unui romn
n Luna (al carui autor l-am uitat de mult) si din Ilderim al
Reginei Maria. Bunica era marunta, cu parul cenusiu strns n jurul
tm-plelor, cu ochii palizi. n anul acela, 1919, i-am vazut pe
amn-doi pentru ultima oara. Nu m-am mai dus de atunci la Tecuci.
Bunicii din Moldova, cum le spuneam, s-au stins ctiva ani mai
trziu. Bunicul avea aproape nouazeci de ani. M-am nascut la
Bucuresti, dar chiar n acel an tata a fost mutat cu garnizoana la
Rmnicul Sarat, si cele dinti amintiri se leaga de acest oras. O
casa mare, cu multe ncaperi, si sal-cmi n dreptul ferestrelor. n
fund, curtea si apoi gradina, care mi se parea uriasa, necata sub
pruni, caisi si gutui. Cea mai veche amintire (cred ca aveam mai
putin de trei ani): n gradina, cu fratele meu si un cine mare, alb,
Picu. Ne rostogoleam toti trei n iarba. Alaturi, pe un scaunas,
mama, stnd de vorba cu o vecina. ndata dupa aceasta imagine, o
alta: pe peronul garii, seara, asteptnd o matusa de la Bucuresti.
Lume multa. Aveam un corn, pe care nu ndrazneam sa-l ma-nnc, att mi
se parea de prodigios, si-l pastram n mna, privindul, proclamndu-l,
laudndu-ma ca-l am. Cnd intra trenul n gara, grupul nostru ncepu sa
se agite, si ramn o clipa singur. Din nevazut, izbucneste un
baietas de 5-6 ani, mi smulge cornul, ma priveste o clipa, zmbind,
duce cornul la gura si dispare. Am fost att de surprins, nct am
amutit, paralizat, parca mi se revelase puterea monstruoasa a
iscusimii si ndraznelii. Alte amintiri de la vrsta de 34 ani:
plimbarile cu trasura catre padure sau viile din jurul Rmnicului.
Cnd se oprea trasura n marginea drumului, sub pomii ncarcati, ma
suiam pe capra si culegeam prune brumarii. O data, n padure,
na-intnd pe brnci prin iarba, m-am trezit pe neasteptate n fata
unui guster verde-albastru, stralucitor si am mpietrit amndoi,
privindu-ne. Nu mi-era frica, si totusi inima mi se zbatea. Eram
covrsit de bucuria de a fi descoperit o asemenea vietuitoare
nemaintlnita, de o att de stranie frumusete. Dar mai cu seama mi
amintesc de o dupa-amiaza de vara, cnd toata casa dormea. Am iesit
din odaia noastra, a fratelui meu si a mea, si, de-a busilea, ca sa
nu fac zgomot, m-am ndreptat spre salon. Aproape ca nu-l cunosteam,
caci nu ni se ngaduia sa intram dect la zile mari sau cnd aveam
musafiri. Cred, de altfel, ca n restul timpului usa era ncuiata cu
cheia. Dar, de data aceasta, am gasit-o descuiata si, tot de-a
busilea, am patruns nauntru. n clipa urmatoare, emotia m-a tintuit
locului. Parca as fi intrat ntr-un palat din basme: storurile erau
lasate si perdelele grele, de catifea verde, erau trase, n odaie,
plutea o lumina verde, irizata, ireala, parca m-as fi aflat dintr-o
data nchis ntr-un bob urias de strugure. Nu stiu ct timp am ramas
acolo, pe covor, respirnd anevoie. Cnd m-am desteptat, am nceput sa
naintez cu grija pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesat
masutele si etajerele pe care se aflau asezate fel de fel de
statuete, ghiocuri, sticlute de cristal, cutite de argint, privind
mai ales oglinzile mari, venetiene, n ale caror ape adnci si clare
ma regaseam altfel, mai crescut, mai frumos, parca eu nsumi
nnobilat de lumina aceea ajunsa acolo dintr-o alta lume. N-am
povestit nimanui despre aceasta descoperire. Simteam, de altfel, ca
n-as fi stiut ce sa povestesc. Daca as fi putut utiliza vocabularul
adultului, as fi spus ca descoperisem o taina. Ca si imaginea
fetitei de pe Strada Mare, puteam evoca oricnd feeria aceasta
verde, si atunci ramneam nemiscat, aproape nemaindraznind sa
respir, si regaseam beatitudinea de la nceput, retraiam cu aceeasi
intensitate intrarea brusca n paradisul luminii aceleia neasemuite.
Exercitiul acesta de recuperare a momentului epifanic lam practicat
multi ani si regaseam ntotdeauna aceeasi plenitudine, n care ma
lasam sa alunec ca ntr-o clipa fara durata, fara nceput si fara
sfr-sit. n ultimii ani de liceu, cnd ma luptam cu lungi crize
de
2
melancolie, mai izbuteam nca, uneori, sa regasesc lumina de aur
verde din acea dupa-amiaza de la Rmnicul Sarat, dar, desi
beatitudinea era aceeasi, era peste putinta de suportat acum, mi
agrava prea mult tristetea; caci, de data aceasta, stiam ca lumea
din care faceau parte salonul si perdelele de catifea verde, si
covorul pe care naintam n genunchi, si lumina neegalata era o lume
pentru totdeauna pierduta. n 1912, tata a fost mutat cu garnizoana
la Cernavoda. Am ramas acolo doi ani. n amintirile mele, timpul
acela se desfasoara, n plin soare, ntre Dunare si dealurile
caramizii cal\'-* cinate, pe care cresteau macesi si flori marunte
cu petalele palide, uscate. Cnd am sosit, am fost ncartiruiti
pentru cte-va luni ntr-unui din pavilioanele regimentului. Numai
acolo cresteau alti arbori n afara de salcmi. mi amintesc
tupiln-du-ma printre brazi si pini maritimi, mi amintesc de ronduri
cu flori albastre. n amintirile mele, parca numai colo, n parcul
regimentului, ar fi fost cu adevarat umbra. Restul Cerna-vodei se
afla ntotdeauna sub soare. Curnd, ne-am mutat ntr-o casuta asezata
n coapsa dealului. Aveam gradina cu bolta si vita de vie. ntr-o zi,
au nceput sa soseasca lazile cu mobile de la Rmnicul Sarat, si
priveam fascinat cum tata, ajutat de ordonanta, le desface pe rnd,
le ridica cu mare grija capacul si pipaie sfios cu mna paiele,
ajungnd pna la misterioase obiecte nfasurate n jurnale, pe care le
scotea ncet, n timp ce toti ne tineam rasuflarea, ca sa vada daca
au ajuns intacte. Apareau, pe rnd, pahare de toate culorile,
farfurii, cesti, ceainice. La rastimpuri, tata se ncrunta si njura
n soapta, prelung, muscndu-si mustata apoi aseza obiectul spart n
ladita de alaturi, parca nu s-ar fi ndurat sa-l arunce. n toamna
aceea, am intrat la gradinita de copii. Am fost mndru cnd am
mbracat sortul cenusiu si m-am dus singur la scoala. nvatasem deja
alfabetul, dar nca nu-mi dadeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi
se parea att de interesant cnd am ajuns sa silabisesc o-u, ou,
bo-u, bou nici chiar cnd am izbutit sa citesc fara sa mai
silabisesc, Tara noastra se numeste Romnia. Dar o data am dat peste
cartea de citire a fratelui meu, si, dupa prima pagina, n-am mai
putut s-o las din mna. Eram fermecat, parca as fi descoperit un joc
nou. Caci cu fiecare rnd citit aflam lucruri necunoscute si
nebanuite. Am nvatat numele judetelor, ale rurilor si ale oraselor
si am aflat despre Daniil Sihastrul si Manastirea Neamtului si cte
alte lucruri care ma uluiau, ma copleseau prin vastitatea si
misterele lor. Dar dupa o saptamna, cnd am terminat cartea lui
Nicu, am descoperit deodata ca lucrurile nu erau att de simple pe
ct le banuisem eu. Caci nu mai aveam la ndemna o a doua carte pe
care s-o pot ncepe imediat. Tata avea vreo sutdoua de volume frumos
legate n piele, dar erau ncuiate ntr-o biblioteca cu geamuri. Nu
puteam citi dect titlurile, si nici pe ele nu le ntelegeam
ntotdeauna. Erau volume care se intitulau "roman", si a fost o
lunga discutie ntre parinti daca trebuie sau nu sa-mi explice ce
nseamna acest cuvnt. Pentru nca multi ani, tata mi-a interzis sa
citesc "romane". Pentru el, "romanul" era o carte oarecum imorala,
caci implica fie adulter, fie aventuri ntr-o lume despre care nu se
vorbea dect n soapta. Nici macar nuvele nu-mi ngaduia sa citesc.
Singurele carti admise de el erau cele care purtau titlul sau
subtitlul de Povestiri. Mi se ngaduise sa citesc Basmele lui
Ispirescu, amintirile si povestirile lui Creanga, cnd a intervenit
un episod care mi-a ntristat toata copilaria. Intrasem n clasa I
primara, si tata l poftise o data pe nvatator, ca sa se consulte
asupra cartilor pe care le-as putea citi. Eram toti trei n fata
bibliotecii, nvatatorul parea entuziasmat de carti si, mai ales, de
legaturile lor de piele. Rasfoind un volum de N. Iorga l vad si
acum, era Pe drumuri departate , a spus, aratndu-ma: "Dar sa nu-l
lasati sa citeasca prea mult, caci si oboseste ochii. Si deja nu
are ochi prea buni. L-am pus n banca nti, si totusi nu vede
ntotdeauna ce scriu pe tabla." "Vad, daca fac ochii mai mici", l-am
ntrerupt eu. "Asta nseamna ca ai ochi slabi, ca ai sa fii miop", a
adaugat nvatatorul. Descoperirea aceasta a nsemnat o adevarata
catastrofa. Tata a hotart ca nu trebuie sa-mi mai obosesc ochii cu
alte carti n afara de cele de scoala. Nu mai aveam voie deci sa
citesc n timpul liber. De altfel, sursa lecturilor extrascolare mi
fusese secata. Tata nu mai deschidea biblioteca cu geamuri si nu ma
mai lasa sa rasfoiesc volumele legate. Mai tr-ziu, mi-am dat seama
ca anii aceia au fost pierduti. Setea mea de lectura o potoleam la
ntmplare. Citeam ce-mi cadea n mna, romane n fascicole, Sherlock
Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor si citeam pe ascuns, n fundul
gradinii, n pod, n pivnita (ca la Bucuresti dupa 1914). Cu timpul,
lecturile acestea dezordonate si fara noima au nceput sa ma
plictiseasca, ntr-o zi, am descoperit ca jocurile pe maidan snt tot
att de pasionante ca si romanele de aventuri. Am nceput sa-mi
petrec tot timpul liber pe maidanele Bucurestiului. De la maidanul
Primariei pna la Obor, de la Dealul Mitropoliei pna la gropile lui
Ouatu, le cunosteam pe toate si aveam prieteni printre haimanalele
si batausii tuturor mahalalelor. Dar astea se ntmplau mai trziu,
dupa 1916, dupa ce tata se retrasese cu regimentul lui n Moldova.
mi aduc aminte de dealurile din jurul Cernavodei. Tata ne lua
cteodata cu el. Urcam pe carari arse,
3
prafuite, serpuind printre scaieti si pelinita, pna ce ajungeam
pe culme. De acolo, Dunarea se vedea pna foarte departe, izvornd
din-tr-un paienjenis de salcii si aburi albastrui. Tata nu era un
expansiv. El, att de prolix si de pisalog cnd era vorba sa ne "faca
morala" (cum i placea lui sa spuna), amutea de cte ori ne aflam n
situatii noi si delicate, oarecum n afara raporturilor de familie.
Ne asezam pe un tapsan; tata si scotea chipiul, si stergea fruntea
cu batista, apoi ncepea sa-si rasuceasca mustata, zmbind prelung. l
ghiceam ca este multumit si-i puneam tot felul de ntrebari. Uneori,
i puneam acele ntrebari pe care stiam ca le asteapta de la baietii
lui. Stiam ca ne considera inteligenti si nzestrati cu tot felul de
talente. (Credea, bunaoara, ca eram amndoi muzicanti de mare
viitor, aproape niste copii-minune.) Era fericit cnd, ascultnd
ntrebarile, si verifica nca o data ncrederea n inteligenta noastra.
Dar raspundea totusi succint, aproape monosilabic, uneori ncurcat.
Ne ntorceam pe alt drum, n asa fel nct sa cadem aproape de podul
peste Dunare. Uneori, aveam norocul sa vedem trecnd un tren de
marfa, naintnd ncet, ca o rm uriasa. O data, cnd coboram, a
izbucnit de dupa peretele rpei o tata-roaica de vrsta noastra si,
fara sa spuna un cuvnt, i-a ntins tatei un buchet de flori
albastre. Am privit-o tustrei cu mare uimire. Noi, baietii, vedeam
pentru ntia oara, de aproape, o fetita de tatar. Avea parul si
unghiile vopsite rosu si purta salvari. Tata a zmbit, i-a multumit
ncurcat, a batut-o cu palma pe umar, a mngiat-o pe par, apoi, n
cele din urma, nestiind cum sa-si arate recunostinta, a scos
chipiul si l-a fl-fit de cteva ori n aer, salutnd-o. Pe aceste
dealuri urcam deseori, primavara, cu scoala ntreaga, mi aduc aminte
de o excursie pe la sfrsitul lui martie. Era neasteptat de cald.
Ajungnd sus, pe deal, mi-a fost sete si, cum nimeni nu avea apa, am
nceput sa mnnc zapada; ramasese destula prin vagauni, ntre rpe. Am
zacut apoi, bolnav, aproape doua saptamni. Cnd ma ntorceam de la
scoala, mi-era totdeauna sete. Caci veneam alergnd, nfruntndu-ma cu
baietii, batndu-ne cu ghiozdanele si ajungeam murdar
si\'transpirat. nainte de a prinde cineva de veste, beam pe
nerasuflate cteva cani, apa proaspata de la cismea. Libertatea
aceasta am pierdut-o cnd parintii s-au hotrt sa ia o guvernanta cu
care sa vorbim frantuzeste. ntr-o zi, tata a cerut trasura si s-a
dus la gara. S-a ntors cu un fel de cucoana foarte bruna, cu un neg
mare, negru, pe obraz si mirosind a tutun. Vorbea perfect romneste
si si rasucea necontenit tigari deasupra unei tabachere, pe
jumatate plina cu tutun auriu. Am simtit chiar n seara aceea ca
parintii, si mai ales mama, erau dezamagiti. Guvernanta era prea
batrna, fuma prea mult si nici macar nu vorbea bine frantuzeste. A
ramas doar cteva saptamni. Cred ca pretextul despartirii l-am
procurat, fara sa vreau, eu. Guvernanta hotarse ca nu mai am
dreptul sa beau apa cnd ma ntorceam de la scoala, pe motivul ca
eram transpirat. Nu mai aveam voie sa ma apropii de cismea, nici sa
intru n bucatarie sau n sufragerie. Pna la masa, trebuia sa ramn n
odaia noastra, a baietilor, care era totodata si odaia guvernantei.
Sufeream ngrozitor de sete. ntr-o zi, profitnd ca ramasesem singur
n odaie, am nceput sa cotrobaiesc. n dulap, am dat peste o sticla
pe care era scris "Acid boric". Stiam ca solutia asta se
ntrebuinteaza ca dezinfectant, dar mi-era prea sete. Am baut
aproape jumatate de sticla. Nu m-am simtit rau dect mai trziu, si
atunci i-am spus mamei. ntins pe pat, pre-facndu-ma mai bolnav dect
eram, ascultam, ca o mngiere, dialogul amar, repede nasprit ntre
guvernanta si mama. La Cernavoda, ca si la Rmnicul Sarat, aveam
trasura cu cai. Desi ofiter de infanterie, tata avea mare
slabiciune pentru cai. Ne povestea prea arareori despre copilaria
si adolescenta lui la Tecuci, dar nu uita niciodata sa pomeneasca
de caii pe care i calarea fara sa si despre soprlele pe care le
ascundea n sn si le ducea acasa. Foarte probabil, pasiunea pe care
am avut-o de copil pentru tot felul de animale am mostenito de la
el. Si e curios ca singurul accident serios l-a avut datorita
calului lui favorit. n timpul campaniei din 1913, a fost ranit usor
la umar, dar calul, speriindu-se, s-a smucit brusc si l-a trntit.
Cteva luni, tata a purtat bratul n ghips. De trasura noastra cu cai
se leaga cea mai dramatica amintire din copilarie. Mama venea de la
Bucuresti si ne dusesem la gara s-o ntmpinam. Ne ntorceam toti n
trasura ncarcata cu valize si pachete. Drumul catre casa trecea
prin fata podului. Era o sosea zdrentuita, cu praful de o palma, si
la un moment dat cobora brusc, ca pe un povrnis. Nu mai stiu de ce
s-au speriat caii. Dar au luat-o la goana chiar cnd drumul ncepea
sa coboare. Zadarnic au ncercat vizitiul si cu tata sa-i opreasca
tragnd, opintindu-se, de haturi. Trasura parca si iesise din minti.
Se rostogolea la vale, trosnind si huruind, plecndu-se cnd pe doua
roti, cnd pe celelalte doua, saltnd, mpingndu-se n cai, lovindu-i,
asmutindu-i. Mama ncepu sa tipe si, nemaistiind ce sa faca, ne
cuprinse cu o mna, iar cu cealalta ncepu sa zvrle pachetele. Gestul
acesta mi se paru att de nebunesc, nct i cuprinsei genunchii si
ncepui s-o implor sa nu le mai zvrle caci banuiam ce bunatati si
cte daruri snt ascunse n pachetele acelea. Nicu se agatase de
bratul mamei, prea speriat ca sa mai poata plnge. Mama m-a apucat
cu celalalt brat si m-a
4
tras lnga ea. Atunci am vazut: trasura se ndrepta de-a dreptul
spre rpa de lnga pod, care se pravalea n Dunare. Ani de-a rndul
m-au urmarit acele clipe lungi, n care asteptam sa ajungem pe
muchia prapas-tiei si sa ne pravalim. mi era frica, dar eram
totodata fascinat de prapastia pe care o vedeam, si totusi nu
ndrazneam sa cred ca totul se va sfrsi acolo. Mai trziu, cnd ne
aminteam si comentam aceste ntmplari, mama mi spunea ca, fara sa
stiu, credeam si asteptam o minune. Sentinela de la pod a nteles ca
din trasura era peste putinta de oprit caii si a alergat naintea
lor. A apucat arma cu amndoua minile, a naltat-o n aer si a nceput
sa racneasca. Au mai sarit atunci nca doi soldati de pe pod.
mpreuna au izbutit sa opreasca trasura la vreo ctiva metri de rpa.
Tata a sarit jos si i-a mbratisat. Caii tremurau si-si zvcneau
capetele cnd ntr-o parte, cnd n cealalta, parca ar fi ncercat,
zadarnic, sa alunge o naluca. Cred ca aceasta a fost ultima noastra
plimbare cu trasura. Vara am petrecut-o la Techirghiol, iar n
toamna anului 1914, putin dupa izbucnirea razboiului, tata a fost
stramutat la Bucuresti. Dupa cte am nteles mai trziu, tata a hotart
ca trebuie sa petrecem verile la Techirghiol, facnd bai de namol,
dupa ce a ntlnit din ntmplare ctiva copii scrofulosi. ntlnirea l-a
deprimat nespus. S-a gndit imediat la copiii lui, mai ales ca
doctorul regimentului i spusese ca sntem "limfatici". Ca sa
prentmpine o eventuala scrofuloza, ne-a dus la Techirghiol. Aveam
cinci ani cnd, apropiindu-ne de gara Constanta, am vazut, din tren,
marea. Eram nca coplesit de aceasta descoperire, cnd tata ne-a
urcat n autobuz si am pornit spre Techirghiol. Foarte curnd, am
patruns ntr-un cmp de maci si albastrele si a nceput sa miroasa a
flori uscate, a praf si a sare. Aspiram surprins aerul acesta
exotic. Apoi, a nceput sa miroasa ghiolul, miros tare, greu, de
pucioasa si gudroane, dar tot att de elixirant. Dupa vreun ceas,
autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea n
Techirghiol. Ghiolul zacea, scazut si uleios, ntre mlastini de
namol. O trasura a trecut pe lnga noi, ridicnd o perdea de praf,
prin care autobuzul si-a facut anevoie drum. Toti pasagerii si
apasau batistele pe gura. Asa am ajuns n centrul Techirghiolului.
Pe atunci, n 1912, Techirghiolul era nca un sat, avnd doar cteva
cladiri mai aratoase: un hotel modern, cteva hanuri, stabilimentul
de bai fierbinti, cladiri sumbre ale coloniilor de vacanta si
patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevazute din sosea, se ntindeau
bordeie tataresti. n vara aceea, tata nchirie pentru doua luni o
camera spatioasa ntr-o vila. Toata familia facea, diminetile, bai
calde de namol. Ne ntorceam apoi repede la vila si ne culcam din
nou, ca sa transpiram. Dupa-amiaza, trebuia sa dormim din nou, cel
putin un ceas, ca sa ne odihnim. Caci, spunea tata, baile fierbinti
ne epuizau si de aceea erau att de miraculoase, pentru ca obosesc
omul pna la maduva, iar dupa aceea, silindu-l sa se odihneasca, l
fac mai zdravan si mai sanatos. Tata a fost att de cucerit de
aceasta prima experienta, nct a hotart, pe loc, ca trebuie sa avem
o vila a noastra, n care sa putem petrece toata vara. Chiar n acel
an, a gasit si a cumparat un teren sus, pe deal, si, cnd ne-am
rentors vara urmatoare, ne astepta acolo un nceput de vila: doua
camere cu veranda si o bucatarie n curte. Putul nca nu era gata si,
cteva saptamni, am fost siliti sa caram apa de la un vecin. Terenul
era calcaros si a trebuit sa-l sfredeleasca cu dinamita, sapnd mai
mult de 15 metri pna am dat de apa. De abia atunci a nteles mama ca
tata s-a grabit cumparnd un teren situat att de sus pe deal. Putul
a costat tot att ct o camera. (E drept, aveam apa cea mai rece din
tot satul, desi era att de tulbure, nct, nainte de a o putea bea,
trebuia s-o lasam sa se limpezeasca.) Costisa era att de dreapta,
nct n-o putea urca nici o trasura. De la autobuz, cu hamalii si noi
toti ncarcati cu pachete si cutii, trebuia sa urcam cam un sfert de
ceas. Pe arsita sau cnd ne ntorceam de la baile de namol, urcusul
era un chin. Daca uitam ceva de cumparat de la bacaniile de jos,
din sosea, trebuia sa asteptam aproape o jumatate de ceas, pna ce
unul din noi se ducea si se ntorcea n pas alergator. Dar spiritul
de ntreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit ca, daca va
mai cladi nca o serie de odai, le-ar putea nchiria n timpul verii.
Si, dupa ce-si vor scoate cheltuielile, din banii cstigati vor
putea strnge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se nascuse cu
ctiva ani nainte. n anul urmator, "Vila Cornelia" avea sase odai.
Nu stiu cnd si cum au fost mobilate, dar putin timp dupa ce-am
venit noi au nceput sa soseasca si chiriasii. Zadarnic a ncercat
mama sa se opuna, tata avea planuri mari: gradini de zarzavat,
pepiniera de flori, livada cu pomi fructiferi. n timpul anului,
venea de cte ori putea, de la Cernavoda sau de la Bucuresti, sa
sadeasca pomi si sa mareasca gradina. Cumparase nca un teren, n
spatele si n coasta vilei, pe care se gndea sa cladeasca bucatarii
si odai de servitori (creznd ca astfel va atrage chiriasi bogati).
Acestui entuziasm, i-a pus capat intrarea Romniei n razboi. Doi
ani, n-am mai avut nici o stire despre "Vila Cornelia". Cnd ne-am
dus din nou la Techirghiol, n vara lui 1919, n-am mai gasit dect
zidurile. Unul din vecini spunea ca vila fusese locuita si apoi
pradata de trupele bulgare. Dar o parte din mobila am gasit-o mai
trziu, risipita pe la casele din sat. Din acele dinti vacante de
vara la Techirghiol mi-a ramas si acum amintirea amurgurilor trzii,
pe care le
5
asteptam pe deal, printre euforbii si melci. Se vedea ghiolul
pna la Eforie si Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig urias
sprijinind cerul, se nalta marea. Nu prea departe, pe mna dreapta,
se aflau bos-tanariile, de unde cumparam pepenii verzi si
cantalupii. De cealalta parte, nevazute, se ntindeau bordeiele
tataresti. La caderea serii, se auzeau cinii si venea dintr-acolo
fumul acru de balega arsa amestecata cu paie. Ani de-a rndul, fumul
acesta necacios a ntruchipat pentru mine prezenta Dobro-gei, prolog
la O mie si una de nopti. Cnd am ajuns la Bucuresti, la nceputul
toamnei 1914, casa din Strada Melodiei era nca n reparatie. Cteva
sapta-mni, am locuit n casele bunicilor, la capatul bulevardului
Pache Protopopescu. Casele acestea fabuloase le cunosteam deja de
mic copil. Fusesem pentru ntia oara ntr-o primavara, cnd aveam vreo
patru-cinci ani. mi ramasese amintirea unei curti enorme,
ntinzndu-se ntre grajduri si hambare, si a unei nesfrsite livezi.
Era ntr-adevar nesfrsita; n-am ajuns la capatul ei dect dupa ce
mplinisem opt ani. Am ajuns pna acolo ntovarasit de Nicu si de cea
mai tnara dintre surorile mamei, Viorica, doar cu ctiva ani mai
mare ca noi. Acolo, la capatul livezii, am dat peste cteva movile
pe care crescusera balarii, niste cotete vechi, pe jumatate
putrezite, maldare de caramizi uitate si un gard de lemn gata sa
cada, sustinut pe alocuri de pari grosi nfipti n pamnt. Cnd am
ajuns, ne-am suit toti trei pe una din movile si am privit peste
gard. Nu se vedeau dect zarzari, pruni, gutui, aceiasi pomi ca si n
livada bunicilor. Dar nu se mai auzeau gainile, nici cinii, ci
numai zumzet de albine si tot felul de zgomote marunte,
necunoscute. "Si asta a fost a noastra", ne-a spus Viorica. Cu vreo
cincizeci de ani mai nainte, tot pamntul acela fusese al
strabunicului. Bulevardul Pache Protopopescu nu fusese nca taiat,
si pe aici se ntindeau livezi si gradini de zarzavat. Oborul de
vite era aproape. Casa batrneasca, din fata, fusese cndva han.
Odaia cea mare pastrase nca o parte din tejghele si politele pe
care se aflau cani de pamnt, sticle, pahare. ntr-un colt al odaii,
n spatele tejghelei, se afla ghiventul beciului. Bunicul cobora, la
fiecare prnz, sa scoata vin proaspat din unul din butoaie. Mai
trziu, din povestirile unchilor mei, fratii mamei, am aflat ca,
dupa ce strabunicul renuntase sa mai tina hanul, se multumise, vreo
zece ani, cu o circiuma. Unchiul Mitache si amintea de timpul cnd
se ntorcea de la scoala primara si gasea crciuma plina, si
tata-sau, bunicul meu, l punea sa recite poezii, ca sa se nsenineze
geambasii. Apoi, ctiva ani dupa moartea strabunicului, bunicii au
renuntat si la crciuma. Familia se nmultise simtitor si au trebuit
sa cladeasca alte cteva camere suplimentare. Bunicii au avut
paisprezece copii, dar trei au murit ct erau nca sugaci. Fata cea
mai mare, Didina, era maritata de ctiva ani, cnd bunica a mai adus
pe lume ultimii doi copii, pe Viorica si Traian. Cnd am venit noi
sa locuim pe bulevardul Pache Protopopescu, tocmai se cladise, n
spatele fostului han, nca o casa, n care traiau trei din unchii
mei. Mai trziu, am aflat o parte din povestea strabunicului. Tatal
lui venise de copil la Bucuresti, muncise ctiva ani argat la
grajdurile de la bariera, ajunsese vizitiu de diligenta, apoi
geambas, si n cele din urma cumparase nu stiu cte hectare de
gradina si-si cladise hanul. Nimeni nu stia exact sa-mi spuna de
unde venise strabunicul. De Ia Dunare, spunea unchiul Mitache. De
la Olt, pretindea una din matusi, si-mi spunea chiar numele
satului: Arviresti. Drept dovada mi amintea ca pe mama o chema
Ioana Arvira. n orice caz, mi placea sa ma stiu descinznd dintr-o
familie de razesi moldoveni si un hangiu de la Dunare sau de la
Olt. Tatal bunicului din Tecuci fusese razes, si ma mndream ca eram
doar la a treia generatie de la opinci, ca, desi nascut si crescut
la oras, eram nca att de aproape de "talpa tarii". Cnd, adolescent,
au nceput sa ma ncerce crizele de melancolie si tristete, mi
spuneam ca astea fac parte din zestrea mea moldoveana. Uneori, ma
razvrateam mpotriva acestei aplecari catre visatorie si
contemplatie, a tendintei de a ma ntoarce n trecut si a ma lasa
dobort de amintiri ma razvrateam mpotriva sngelui meu moldovenesc
si chemam n ajutor zacamintele de energie ale familiei mamei,
spiritul de aventura, puterea de munca si drzenia, vitalitatea
aproape vulgara a crescatorilor de cai de la Dunare. ntr-una din
aceste revolte contra melancoliei, am scris si publicat n
"Cuvntul", din 1927, cnd eram deja student, un foileton: mpotriva
Moldovei, care a strnit o lunga polemica. Evident, simplificam prea
mult lucrurile. Dar continuu totusi sa cred ca aceste doua
ereditati s-au nfruntat necontenit n adncurile fiintei mele,
ajutndu-ma astfel sa cresc, nvatndu-ma sa nu ma identific complet
cu nici una dintre ele; n cele din urma, si-lindu-ma sa-mi capat un
altfel de echilibru, pe care sa-l do-bndesc plecnd de la alte date
si utiliznd alte mijloace. Nu stiu cum s-au cunoscut parintii mei.
Cnd s-au casatorit, tata era flacau tomnatec; avea vreo
cincisprezece ani mai mult ca mama. n fotografia nuptiala, de prin
1904, tata nu arata cei 35 de ani pe care i avea, cu toate ca era
deja plesuv. Brun, uscat, cu mustata neagra, n furculita, cu
sprnce-nele groase si ochi oteliti, patrunzatori, tata
6
parea ca nu m-batrneste. Avea o mare rezistenta fizica. La 70 de
ani, umbla pe jos de la un capat la celalalt al Bucurestiului si nu
putea ramne o clipa locului; si gasea necontenit de lucru, n casa,
n pivnita, n curte. Era de felul lui frugal, dar la petreceri mnca
si bea ct cinci. Dupa ce-a iesit la pensie si s-a hotart sa se
ocupe serios de educatia noastra, ajunsese obositor; i se parea ca
trebuie sa ne nvete necontenit cum sa ne purtam si mai ales, cum i
placea lui sa spuna, sa ne "faca morala". n ultimii ani de liceu,
aproape la fiecare masa ne tinea o lunga predica, de altfel
necontenit ntrerupta de interjectiile si glosele exasperate ale
mamei. Despre parintii mei, dar mai ales despre mama, voi avea
mereu de spus n decursul acestor amintiri. Deocamdata, as vrea doar
sa adaug ca, la instalarea noastra definitiva la Bucuresti, mama
era nca foarte tnara, nu mplinise nca 30 de ani. Pe atunci, era
frumoasa si nca eleganta, dar putini ani mai n urma, n timpul
ocupatiei germane si imediat dupa razboi, cnd am saracit, mama a
renuntat treptat la eleganta si cochetarie. La 35 de ani, a hotart
ca nu mai e tnara, ca are copii mari si ca trebuie sa traiasca
numai pentru ei. N-a mai vrut sa-si cumpere nimic pentru ea, si
ducea singura toata casa, renuntnd, vreo zece ani, chiar la o biata
slujnica de la tara, ca sa-si poata tine copiii la liceu si
universitate. n schimb, mi dadea ntotdeauna oricti bani i ceream ca
sa-mi cumpar carti. Am ghicit mai trziu ca prin mine si ndestula,
ntr-un anumit fel, setea de lectura pe care o avusese n prima
tinerete. I-a placut ntotdeauna sa citeasca, dar, dupa ce s-a
retras tata cu regimentul n Moldova si ea a ramas singura cu noi,
ragazul pentru lectura se mputina din zi n zi. Pastrase totusi
cteva carti de capati, si nu se culca niciodata fara sa deschida
Psaltirea, Anna Karenim sau Poeziile lui Eminescu. n tot timpul
copilariei si al adolescentei, familia mamei a constituit un
univers inepuizabil, plin de secrete, bogat n surprize. Erau,
nainte de toate, casele din bulevardul Pache, odaile acelea de
stiluri si secole diferite, de la odaia cea mare, care fusese
ospataria hanului si, mai trziu, crciuma ncapere ntunecata,
afumata, cu tavanul jos, cu peretii acoperiti de scoarte, mirosind
a vin, a gaz si a cojoace de oaie (bunicul purta nca cojoc si
caciula), pna la odaile noi din spate, cladite cu ferestrele la
rasarit, scaldat n soare, cu mobila "moderna" si urta; cu paturi
nalte, prevazute n cele patru colturi cu globuri mici,
stralucitoare, de alama. Mai erau, apoi, odaile matusilor mele,
legate de fosta ospatarie printr-un coridor ngust si ntunecat. In
acea toamna 1914, dormeau acolo, n trei odai, cinci matusi, cea mai
mare de vreo douazeci de ani, cea mai mica de zece. Acolo ncepea o
alta lume. Era un microcosmos de perne si pufuri si cosuri ntregi
cu voaluri de matase si pang lici, reviste ilustrate, carti postale
colorate, fel de fel de carti, de la manualele clasice ale
gimnaziului "Notre-Dame de Sion" ale celor mai tinere, la romanele
lui Radulescu-Niger, Decameronul sau romanele n fascicule ale celor
ce asteptau sa se marite. (Dar curnd a venit razboiul, fratii lor
s-au retras n Moldova, iar cea mai mare dintre surori, Marioara, nu
s-a maritat dect n 1919.) Era, mai ales, pivnita mare si veche,
pivnita hanului nfundata cu butoaie de vin, putini cu brnza sau cu
muraturi, galeti si alte nenumarate obiecte pe care ncercam sa le
ghicesc, la flacara plapnda a luminarii, cnd ma lua bunicul cu el
sa aducem vin. Erau, apoi, n curte, magaziile si hambarul parasit
si urmele grajdurilor devenite acum soproane. ntr-un colt,
descoperisem cabrioleta, n jurul careia inventam attea jocuri. Dar,
cnd am venit noi, caii fusesera vnduti si ctiva ani n urma, n
timpul razboiului, a disparut si cabrioleta. Cu acelasi fior
patrundeam n istoria familiei mamei, plina de taine si de
ascunzisuri. Prima descoperire a fost ca mai aveam un bunic, tatal
adoptiv al mamei, caruia i se spunea Unchiul Mare. Familia mamei se
numea Vasilescu, dar mama fusese nfiata de Unchiul Mare si-si
schimbase numele n Stoe-nescu. Cred ca acest unchi era fratele sau
fratele vitreg al bunicii. Nu stiu nimic de trecutul lui, pentru
ca, atunci cnd am sosit noi la Bucuresti, aproape toata familia era
certata cu el. Stiu doar ca, datorita insistentei lui, mama urmase
liceul la "Notre-Dame de Sion", si casa din Strada Melodiei i
fusese daruita tot de el. Nu stiu de ce s-au certat. Probabil
pentru ca Unchiul Mare se recasatorise la batrnete cu o femeie
slabuta, foarte oachesa si cu un neg mare deasupra buzei. Familia
mamei o socotea de felul ei tiganca. n orice caz, nimeni din
familie nu-i vizita n afara de tata. Si poate el o facea numai
pentru ca trebuia sa ne ntovaraseasca pe noi, copiii. O data, de
doua ori pe an, mama ne mbraca cu hainele cele mai frumoase si ne
spunea ca trebuie sa mergem la Unchiul Mare. Mi-l amintesc anevoie,
caci l-am vazut doar de cteva ori, si a murit la nceputul
razboiului. Era foarte batrn, dar se tinea drept, nalt, si era cu
totul diferit de bunicul din bulevardul Pache. Era mbracat
totdeauna elegant, n timp ce bunicul purta pantaloni largi, camasa
descheiata la gt si cojoc si drept batista folosea basmale rosii.
Un alt mister l alcatuia meseria unchilor mei, fratii mamei. Curnd,
aveamtsa descopar ca cei mari Mitache, Pe-trica si Nae lucrau
ntr-un magazin de fierarie din Calea Mosilor, aproape de Biserica
"Sf. Gheorghe". Era un magazin urias, cu intrarea pe doua strazi.
De cte ori ma duceam acolo, ma ntmpinau camionagii ncarcnd sau
descarcnd tabla, drugi de fier, ladite cu cuie. Firma magazinului
era "Boranes-
7
cu si Succesorii". N-am stiut niciodata cine fusese Boranescu,
dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci
vreo 30 de ani. Era blond, nu prea nalt, cu mustata roscata. Mai
trziu, avea sa se ngrase, caci i placeau mnca-rurile alese,
vinurile bune, ospetele nesfrsite cu prietenii si lautari. Se
ntelegea bine cu mama si, dupa ce s-a ntors din Moldova, n 1918, a
locuit la noi, n Strada Melodiei, vreo doisprezece ani, pna ce s-a
nsurat. Dar casatoria n-a durat mult si, prin 1935, unchiul Mitache
s-a rentors sa locuiasca n casuta unde se retraseser parintii mei.
Acestui unchi i datorez mai mult dect i-as fi putut rasplati, n tot
cursul liceului, mi-a fost confident si mecena, iar cnd am plecat n
India, el mi-a dat bani de drum. Pna prin 1916, era un om bogat.
Razboiul si, mai trziu, trustul fierului l-au saracit treptat.
Destinul lui a fost, de altfel, al ntregii familii. Cnd s-a ntors
din Moldova si a mbracat hainele civile, tata a nteles ca nu va
putea tine trei copii la scoala dintr-o pensie de capitan. Din
fericire, ne ramasese casa din Strada Melodiei. Foarte curnd, am
nchiriat-o, si noi cinci ne-am mutat definitiv n cele doua odai de
la mansarda. Asta s-a petrecut n 1919, cnd aveam 12 ani. Eram
obisnuiti de altfel, pentru ca traisem acolo, mama si cei trei
copii, de cnd Bucu-restiul fusese ocupat de trupele austro-germane
si casa ntreaga fusese rechizitionata. Mansarda aceea a avut o
importanta hotartoare n viata. mea. Mi-e greu sa ma nchipui cel
care am devenit mai trziu, cel care snt nca si astazi, fara aceste
doua odaite scunde, vopsite cu var, cu ferestruici marunte (una din
ele rotunda ca la o cabina de vapor), cu o soba de caramida
nemaivazuta, caci avea gura ntr-o odaie si trupul n odaia cealalta.
A fost marele noroc al adolescentei si tineretii mele ca am putut
locui doisprezece ani acolo, ca, mai ales, am putut locui ultimii
cinci-sase ani singur. RAZBOIUL LA NOUA ANI Casa din Strada
Melodiei nr. 1 a fost darmata prin 1934-35 si pe locul ei s-a
naltat un bloc masiv cu cinci etaje. Gradina si casa se ntindeau pe
trei strazi: Melodiei, Domnitei si Calarasi. Intrarea principala
era prin Strada Melodiei. Intrai ntr-o curte pietruita; pe dreapta,
se ntindea gradina, pe stnga aripa noua a casei, n care se
patrundea urcnd cteva trepte de piatra aparate de o marchiza ca un
evantaliu de sticla. Dar pe acolo intrau doar oaspetii, n timpul
ocupatiei ofiterii austro-germani ncartiruiti, iar dupa razboi,
chiriasii. Noi, ca si familia si prietenii, urcam pe o alta scara,
mai modesta, care ducea ntr-un coridorgalerie. n acest coridor se
nsiruiau, spre stnga, baia, bucataria, o odaita, care a devenit mai
trziu odaia de culcare a parintilor, si sufrageria. Aceasta din
urma facea parte din aripa noua, care cuprindea un enorm salon, un
birou, o odaie de musafiri si doua mari dormitoare. La dreapta
coridorului, se deschidea o usa care ducea ntr-un apartament
separat, alcatuit dintr-o mare odaie patrata si o camera de baie.
Aici locuia unchiul Mitache. Cele doua aripi ale casei alcatuiau un
unghi drept si, ntre bratele unghiului, se ntindea gradina,
neobisnuit de mare pentru cartierul n care se afla, la cteva sute
de metri doar de statuia Rosetti. Era nconjurata de un zid scurt de
ciment, din care se nalta grilajul de fier n forma de lance. Tufe
de liliac, unele nalte si dense ca un arbore, alcatuiau n coltul
cel mai departat al gradinii, acolo unde Strada Melodiei se ntlnea
cu Strada Domnitei, un fel de boschet. Aparate de o perdea, se
aflau o banca, scaune de fier, o masa. Cnd ne-am instalat n Strada
Melodiei, reparatiile nca nu se sfrsisera. n odaile din aripa noua,
se zugraveau peretii, iar n sufragerie se schimba parchetul. Cnd ma
ntorceam de la scoala, aveam ntotdeauna lucruri noi de descoperit:
o alta odaie proaspat zugravita, alte mobile descarcate, lazi si
ladite goale pe cale de a fi coborte n pivnita. Caci aici aveam
doua pivnite. Una din ele se ntindea sub aripa noua. Era adnca, cu
nisip pe jos, si era mpartita n mai multe ncaperi. n primele trei,
se tineau lemnele, carbunii, butoaiele cu vin si muraturi. Dar, n
fund, mai era nca o odaie, n care luminarile plpiau scurt si se
stingeau, pivnita plina de mistere si de spaime, pe care n-am
cunoscut-o cu de-amanuntul dect multi ani n urma. Cealalta pivnita
fusese mpartita n doua, cea mai mare parte fiind transformata n
subsol. n fund, era o camera cu ciment pe jos, care servea drept
spalatorie si n care mi-am instalat mai trziu laboratorul. Avea o
baie mare de zinc n care nu curgea dect apa rece. n ultimele clase
de liceu, n dupa-amiezile de vara, cnd mansarda se ncingea ntr-att,
nct nu mai puteam suporta arsita nici gol, coboram uneori aici si
ma nfundam, cteva clipe, n baia plina, nghetata. Parca m-as fi
zvrlit ntr-un lac dintr-o pestera de munte. Nu-mi aduc dect vag
aminte de camera n care am dormit aproape doi ani, nainte de a ne
stramuta n mansarda. Era una din odaile mari, luminoase, cu
ferestrele n strada Calarasi, n care s-a instalat mai trziu un
ofiter bucovinean din armata austriaca. mi amintesc doar mirosul de
zugraveala proaspata si soarele puternic, care ne destepta
diminetile. Trecusem acum n clasa a Ii-a primara, la scoala din
strada Mntuleasa. Era o cladire mare, robusta, strajuita de
castani, cu o curte vasta n spate, n care ne jucam n timpul
recreatiilor. Directorul avea un baiat cocosat, student la
medicina, cu care ne ntlneam adesea pe drum. El a observat cel
dinti ca eram
8
destul de miop si a ncercat sa ma nvete cum sa citesc fara sa-mi
obosesc ochii. Citeam si acum ce-mi cadea sub mna, pentru ca
biblioteca tatei mi era interzisa. Dar, pe nesimtite, ma
desprindeam de patima cititului. Aveam attea alte lucruri la
ndemna. Prin fata casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la
statuia Rosetti si chiar n dreptul casei noastre si ncetinea mersul
ca sa coteasca spre strada Calarasi, mpreuna cu Nicu, iar mai trziu
cu ctiva prieteni de seama mea, l asteptam cuminti n fata portii,
prefacndu-ne ca stam de vorba. Dar ndata ce tramvaiul facea cotul,
alergam dupa el si ne agatam, pitindu-ne ca sa nu ne observe
taxatorul. Aveam de altfel grija sa fim ntotdeauna cu capul gol, nu
cumva sa ne poata confisca taxatorul sepcile. Ani de zile, jocul
acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare mester si ncepeam sa nvat cum
sa ma catar, din mers, chiar de tramvaiul electric nr. 14. Ma
plimbam asa agatat, de la statuia Rosetti pna la Bratianu, si
napoi. Uneori, ma prindea taxatorul si ma tragea de urechi, dar
acceptam cu mndrie riscul acesta. O singura data m-am simtit
vinovat si umilit, cnd mama s-a ntors acasa trista, abatuta, si
ne-a spus: "Erau doi domni lnga mine, n tramvai, si, cnd v-au
zarit, unul din ei a spus: iata si haimanalele Capitanului!... Mai
mare rusinea!" a adaugat ea, oftnd. Asta se petrecea mai trziu, cnd
tata se retrasese cu regimentul n Moldova. mi aduc aminte ct am
fost de tulburat. As fi preferat orice altfel de pedeapsa. Dar,
cteva zile dupa aceea, uitasem si ma ntorceam la jocul meu favorit.
n acei doi ani ct a stat cu noi la Bucuresti, tata a avut timp sa
descopere ca, n afara de talentul meu de pianist pe care l
considera exceptional , aveam si o voce fara pereche, mi aducea
necontenit romante, doine si arii de opereta, pe care nvatam sa le
cnt acompaniindu-ma singur la pian. Entuziasmat de vocea mea de
sopran, tata hotarse ca trebuie sa ncep si lectii de canto. Nu stiu
la ce profesor s-a dus, dar s-a ntors abatut acasa. Maestrul l
sfatuise sa astepte sa mi se schimbe vocea si sa se rentoarca,
aducndu-ma si pe mine, cnd voi avea 16-l7 ani. n acei ani, tatei i
placea sa creada, si uneori credeam si eu, ca voi ajunge un mare
pianist. Staruia sa exersez cel putin un ceas-doua pe zi, socotind
ca se poate ajunge un virtuoz att de usor. De fapt, talentul meu
era destul de modest. Asa cum am nteles mai trziu, aveam o ureche
perfecta (auzeam o nota falsa chiar n fanfara de 50 de persoane a
Liceului "Spiru Haret") si aveam destula sensibilitate, multa
imaginatie. Dar ceea ce mi lipsea cu desavrsire era memoria.
Repetam de zece, cincisprezece ori o melodie simpla, si tot nu eram
n stare s-o memorez fara gres. Poate si mai grav: n-am izbutit
niciodata sa-mi nsusesc tehnica unui adevarat pianist. Nu aveam
destula rabdare si scurtam pe ct puteam timpul consacrat gamelor.
ndata ce-am izbutit sa cnt sonatele lui Bee-thoven, am nceput sa
descifrez concertele lui Rahmaninov, si de-atunci am prins acest
obicei: ramneam ceasuri ntregi la pian, improviznd variatiuni pe
cte o melodie din Rahma-ninov. Cnd am ajuns sa cnt de la un capat
la altul concertele lui Rahmaninov, stiam ca nu voi ajunge
niciodata un bun pianist, dar iubeam prea mult muzica pentru a
putea renunta la cele cteva ceasuri de pian pe zi. Asta se ntmpla
mai trziu, cnd eram la "Spiru Haret" si ma "produsesem" la toate
serbarile liceului, ba dadusem chiar un concert mpreuna cu Nicu.
Cred ca acest concert a fost ultimul act de autoritate al tatei.
Era dupa ntoarcerea lui din Moldova. Aveam un profesor de pian
destul de generos, care s-a lasat convins de entuziasmul tatei si a
acceptat sa ma prepare pentru un concert public. Tata a nchiriat o
sala pe Bulevardul Academiei, a tiparit afise si, fiind acum la
pensie si avnd tot timpul liber, s-a ocupat singur de distribuirea
biletelor. Cred ca majoritatea biletelor le-au cumparat rudele,
prietenii si fostii lui camarazi ofiteri. n dupa-amiaza
concertului, sala era totusi pe jumatate goala. n partea nti, am
cntat cteva bucati mpreuna cu Nicu si Sonata "Patetica". Am cntat-o
mult mai prost dect o cntam acasa, si asta m-a descurajat. Partea a
doua a concertului a fost detestabila. mi era rusine. Si totusi, au
aparut cteva cronici n care se vorbea despre un talent care
promite. Trziu, n timpul studentiei, am simtit ca orele pe care le
consacram pianului erau ore pierdute pentru studii. Traiam atunci o
perioada de febrilitate si exces si nu mai stiam cum sa gasesc timp
(ajunsesem sa dorm cteva ore pe noapte). Iar, pe de alta parte,
simteam ca ma risipesc prea mult si mi-era teama ca dispersarea
aceasta frenetica mi-ar putea fi fatala. Atunci m-am hotart sa
renunt la pian. La nceput, mi-a fost greu. Coboram din mansarda, ma
duceam n salon si dam trcoale pianului. Uneori, l deschideam si
cntam cteva lieduri. Cu timpul, am nceput sa ma obisnuiesc, mai
ales ca destul de curnd dupa aceea am plecat pentru trei luni n
Italia. Doar n 1929-l930, la Calcutta, n-am mai putut rezista, n
pensiunea doamnei Perris din Ripon Street se afla un pian si, ndata
ce l-am vazut, m-am asezat n fata lui si-am cntat cteva ceasuri tot
ce-mi mai aduceam aminte si ce mai puteam improviza dupa trei-patru
luni de aproape totala ntrerupere. Am scris apoi acasa, sa-mi
trimita bucatile mele favorite. A fost ultima zvcnire a vocatiei
mele de
9
pianist. mi placea sa ma duc la Scoala Mntuleasa. nvatam acolo
tot lucruri pe care le cunosteam deja. Caci, o saptamna dupa ce
ncepuse scoala, citisem deja manualul. Doar n toamna anului 1916
lucrurile s-au desfasurat altfel. Eram n clasa a IV-a primara si,
nainte de a se deschide scoala, Romnia intrase n razboi. Ca toata
lumea, marcam cu stegulete tricolore pe o harta naintarea trupelor
romne n Ardeal. Unchii mei fusesera mobilizati, dar, cu exceptia
celui mai tnar, ramasesera toti la Bucuresti. Apoi, am aflat de
dezastrul de la Turtucaia. Statea atunci la noi o prietena de la
Cernavoda, care tocmai si pierduse sotul, colonel pensionar.
Baiatul ei, proaspat sublocotenent, era n garnizoana de la
Turtucaia. ntr-o zi, i-a venit vestea ca murise. Nu-mi mai aduc
aminte cum a reactionat pe loc. A mai ramas la noi cteva saptamni,
apoi s-a mutat n cealalta parte a Bucurestiului. Dar venea adesea
sa ne vada si continua sa vorbeasca despre fiul ei,
sublocotenentul. Spunea: "Acum ar fi mplinit 24 de ani. Acum ar fi
luat concediu. Acum si-ar fi gasit o fata, s-ar fi logodit. Acum ar
fi fost naintat locotenent..." Noptile, auzeam sergentul de strada
strignd: "Stinge lumina!" Apoi, ntr-o noapte, au nceput sa sune
clopotele de la Mitropolie si curnd am auzit tunurile antiaeriene.
Venea ze-pelinul. A continuat sa vina asa, n fiecare noapte. Plutea
lenes pe deasupra Capitalei, zvrlea cteva bombe, apoi disparea
ndreptnduse spre Dunare. Tata si unchiul stateau n gradina, ca sa
vada cum l vor da jos obuzele antiaeriene. ntr-o noapte, ne-a
chemat si pe noi si ni l-a aratat. Asa cum l prinsesera
reflectoarele si-l ntovaraseau n cursa lui lenesa pe cer, parea un
trabuc urias. O data, s-a raspndit zvonul ca ar fi fost atins de un
obuz si ar fi cazut, n flacari, pe malul bulgaresc al Dunarii. Cnd
veneau aeroplanele germane, mama ne silea sa co-borm n pivnita.
Semnalul l dadeau clopotele de la Mitropolie, si apoi se auzeau si
clopotele celorlalte biserici, ntocmai ca n noaptea de nviere. De
obicei, avioanele veneau catre sfrsitul diminetii, putin timp
nainte de masa. Le zaream, ca pe niste porumbei argintii, sticlind
n soarele cald de septembrie, urmariti de nourasii albi ai
obuzelor. Cteva baterii erau instalate pe maidanul Primariei, lnga
statuia lui Bratianu, la vreun kilometru de casa noastra. Auzeam
pocnetele scurte, surde, ale tunurilor si auzeam uneori schijele
caznd pe case si pe trotuare. O data, ma dusesem sa cumpar ceva de
la un magazin de pe bulevardul Bratianu. Cnd s-a dat alarma, am
pornit n graba spre casa, cu cosul ncarcat sub brat. Dar foarte
curnd au nceput sa cada schijele, si un sergent m-a fluierat. Am
intrat ntr-un gang. Se mai aflau ctiva trecatori refugiati acolo.
La rastimpuri, cineva se ncumeta sa iasa pe trotuar, privea cerul
si ne informa de ce se mai n-tmpla. Deodata, am simtit o explozie,
cu totul deosebita de celelalte, ca si cum bomba ar fi cazut foarte
aproape. Cnd, dupa o jumatate de ceas, m-am ntors acasa, am vazut
unde cazuse: n veranda unei case de pe Strada Melodiei. Ctiva
raniti si un barbat ucis. O schija i retezase capul. Am fost a doua
zi, cu mama, sa-l vad. Era ntins pe o masa ntre flori, cu capul
prins nendemnatec de trunchi si bandajat. Aflam mereu de nfrngeri,
dar nu ma ndoiam de biruinta finala a trupelor romnesti. Ca toti
cei care trecusem prin clasele primare, credeam ca armata noastra e
invincibila. n-frngerile, daca erau cu adevarat reale, se datorau
exclusiv greselilor generalilor. Tata se ntorcea acasa tot mai
posomorit. Cnd am aflat ca unchiul Costica parasise Capitala, am
nteles ca situatia se agravase simtitor. Pentru ca era mobilizat ca
sofer al colonelului Sideri, unchiul Mitache credea ca are
informatii sigure. Ne ncuraja, asigurndu-ne ca o mare batalie este
n pregatire. Daca o cstigam, Capitala este salvata. Tata ne mai
spunea ca vor fi lupte si n jurul Bucurestiului, ca forturile vor
rezista, n cel mai rau caz, cteva zile. Noi, baietii, ne pregateam
de asediu. De altfel, deja de cteva saptamni aveam sentimentul ca
particip la razboi. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemati
la scoala. Ni se spusese sa aducem ziare vechi, ace de cusut si un
mosor cu ata alba. Un tinerel ne-a ntrebat daca stim sa coasem, si
apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curnd va veni iarna, ne-a
spus el, si soldatii nostri au nevoie de haine calduroase. S-a
dovedit ca hrtia tine cald. Trebuie sa facem camasi de hrtie si
ne-a explicat cum sa le croim si cum sa le coasem. La nceput, cteva
zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aseza bine
unul peste altul si taia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam
apoi marginile (erau uneori cinci, sase foi, si mergea greu: se
rupea acul, ne ntepam, rupeam hrtia). Doua asemenea fete erau
cusute mpreuna, n asa fel nct alcatuiau un soi de pieptar. Vedeam
adesea cercetasi purtnd la brat o banda alba cu o cruce rosie, semn
ca erau sanitari. Mi-ar fi placut sa am ctiva ani mai mult sa pot
fi si eu utilizat ntr-un spital de campanie. Ispita era prea mare,
si pna la urma n-am putut rezista. Am gasit undeva o bucata de
postav rosu, am croit o cruce si am cusut-o pe o banda alba.
Uneori, punndu-mi-o la brat, ieseam pe furis n strada. Mi se parea
ca trecatorii ma
10
privesc miscati. Asa ma aflam o data n poarta, cnd n fata mea
s-a oprit o masina. Unchiul Mitache a sarit grabit, fara sa ma
vada, si a intrat n curte. Trziu, m-am auzit strigat. ntelesei ca
mama plnsese, dar m-am prefacut ca n-am observat nimic. Unchiul
ne-a sarutat pe toti, apoi a apucat valiza si s-a ndreptat spre
masina. "E mare prapad", ne-a spus cnd a pornit masina. Tata a
plecat a doua zi, tot n graba. Speram pna n ultimul moment ca ne va
lua cu el n Moldova, asa cum fusese vorba cnd se raspndisera la
Bucuresti primele zvonuri despre atrocitatile bulgarilor. Stiam, de
asemenea, ca si cerce-tasii se pregatesc sa se retraga mpreuna cu
trupele si niciodata n-am suferit mai mult ca nu mplinisem nca zece
ani. (Auzisem ca nu poti fi cercetas nainte de zece ani.) Nu mai
stiu cum a decurs despartirea de tata. ncercam sa ma simt trist,
zdrobit. n fond, eram mndru de el, de uniforma lui de campanie, de
revolverul pe care l purta la centiron. Ordonanta i dusese lada de
campanie n curte si astepta lnga ea. n fata portii, tata nu uita sa
ne mai dea nca o data sfaturi, sa ne spuna cum sa ne purtam. Toata
noaptea aceea, s-au auzit explozii si bubuituri. n mai multe
locuri, cerul se nrosise si ncepuse sa plpie. Sarisera n aer
forturile si arsenalul, am aflat a doua zi. A fost o noapte lunga,
grea, parca anevoie de urnit din loc. Dar, cnd s-a facut dimineata,
totul parea ca mai nainte. La scoala, clasa era pe jumatate goala
si, dupa vreun ceas de asteptare, a venit directorul si ne-a spus
sa ne ducem acasa. Ne-a spus ca Bucurestiul a capitulat si ca
foarte probabil intrarea trupelor inamice va avea loc a doua zi. n
acea dupa-amiaza, un sergent ne-a adus proclamatia primarului, n
care se mai spunea ca armele de orice fel trebuie depuse la
comisariat n 24 de ore si ca anumite locuinte vor fi rechizitionate
pentru ncartiruirea trupelor austro-ger-mane. Ne-am sfatuit
ndelung, mama, noi si Lina una din surorile mamei care venise sa
locuiasca la noi , ce sa facem cu pusca de vnatoare si cu
pistoalele vechi pe care le aveam, j Am hotart sa pastram pusca si
sa zvrlim pistoalele. Trziu, j n noaptea aceea, cu teama si
exaltare, le-am dat drumul ntr-o gura de canal. In dimineata
urmatoare, trupele austro-germane au nceput sa patrunda n
Bucuresti. Am vazut si eu capul coloanei cnd ajunsese n dreptul
statuii Rosetti. Un detasament de ulani, pe cai mari, albi, nainta
la pas, cu lancile rezemate n tureatca cizmei. Priveau zmbind,
obositi, grupul de copii si curiosi de pe trotuare. Mi s-a parut
mie sau am vazut aievea o fetita facnd un pas nainte si ntinznd un
buchet de flori? Am simtit cum lumea din jurul meu se framnta
nedumerita. "Trebuie sa fie nemtoaica", sopti cineva. Se auzeau
grele, pietroase copitele cailor taind tacerea de pe bulevard. Dupa
ce s-au departat si a venit rndul batalioanelor de bavarezi, m-am
ntors acasa. n dupa-amiaza aceea, am descoperit ca ma pot consola,
ca ma pot razbuna chiar. S-a ntmplat asa. Miam nchipuit ca ntr-un
lan de porumb din marginea Bucurestiului se as-cunsesera ctiva
soldati romni. La nceput, erau nenarmati, sau aproape; dispuneau de
o singura carabina, de cteva baionete, un revolver. Dar am renuntat
repede la aceasta imagine si i-am narmat pna in dinti. La nceput de
tot, erau doar vreo trei, patru soldati si un ofiter. Dar foarte
repede am descoperit ca n acelasi lan de porumb se mai ascunsesera
si altii. Am nceput sa-i adun, sa-i organizez. Stam ntins n pat, cu
ochii ntredeschisi, nestiind prea bine ce se ntmpla cu mine, de
unde izvoraste fericirea aceea secreta, aproape vinovata. Eram
agatat de propriile mele nazariri, legat parca de ele cu un fir
nevazut, caci, daca ma trezeam, chemat de mama, simteam cum se rupe
firul si ma regaseam n lumea de toate zilele, nca emotionat de
amintirea celor vazute n nchipuire, dar fara nfiorata beatitudine
de pna atunci. KAiDIHUL LJ\ INUUA A1N1 Am nvatat n acea dupa-amiaza
cum sa reiau legatura cu arrnata mea secreta. Era de ajuns sa ramn
din nou singur, izolat ntr-o camera, n pivnita, n pod si sa evoc
lanul de la nceput, asteptnd sa vad tremurnd cei dinti coceni de
porumb. Scena se punea imediat n miscare. Descopeream mereu alti
soldati ascunsi ndreptndu-se, cu mare grija, spre locul de
concentrare. Catre seara, se strnsesera acolo aproape o suta de
militari, din ce n ce mai bine narmati. Sublocotenentul de la
nceput era acum capitan, si alti ctiva tineri ofiteri inferiori
venisera sa-l ajute. Unul din ei cunostea un mare secret. (Inima
aproape mi se oprise, descoperindu-l.) Arsenalul nu sarise n
ntregime n aer, asa cum crezusem noi. n ultimul moment, unul din
locotenenti izbutise sa salveze, ntr-o enorma magazie subterana,
numai de el stiuta, un numar considerabil de carabine, mitraliere
si aflam cu inima precipitndu-si bataile chiar tunuri de cmp, cu
munitiile respective. Eram att de emotionat de descoperirea
aceasta, nct trebuia sa ntrerup vedenia ca sa-mi vin n fire.
Simteam ca eram partas la o taina care ar fi putut schimba mersul
razboiului. Desigur, stiam ca totul pornise din mintea mea, ca
armata aceea secreta iesise dintr-un lan pe care cel putin la
nceput l inventasem eu. Dar, pe de alta parte, simteam ca nu eu
eram stapnul nchipuirilor mele. n fond, nu-mi nchipuiam, ci vedeam
ce se ntmpla, ca pe un ecran interior. Adesea, nu ma asteptam deloc
la ntorsatura pe care o luau cresterea si organizarea armatei
secrete. Nu eu descoperisem ca arsenalul nu sarise n aer;
11
asta mi-a spus-o unul din locotenentii mei. Iar, la nceput, nici
macar nu stiam cum l cheama pe acest locotenent. Tot ce-am aflat
mai trziu despre el si familia lui le-am aflat de la el. Povestea
se amplifica si se modifica de cte ori o reluam de la nceput.
Emotia cu care o urmaream desfasurndu-se se datora si faptului ca
se inventa singura, uneori chiar mpotriva stiintei sau dorintei
mele. La nceput, soldatii mei atacau doar sentinelele sau mici
detasamente germane, ca sa-si poata procura arme si munitii. Dar
foarte curnd lucrurile luara alta ntorsatura. n loc sa atace
grupuri marunte, armata secreta se multumea sa creasca prin
propriile ei mijloace (arsenalul subteran) si sa se organizeze n
paduri, n pregatirea unei nfruntari. Cteva zile, am trait pe alta
lume. Zadarnic plngea mama cu fata prinsa n palme, zadarnic venise
sergentul cu un talmaci si un subofiter austriac sa vada camerele
rechizitionate. Nici zvonurile dezastruoase care circulau nu
izbutisera sa ma deprime. Ma ascundeam de cte ori puteam si ma
cufundam n contemplarea armatei secrete. Pna ce, ntr-o dupa-amiaza,
cam la o saptamna dupa ce vazusem primii ulani ndreptn-du-se spre
statuia Rosetti, nu m-am mai putut stapni si am izbucnit. Pe
neasteptate, detasamentele, companiile, regimentele, pe care le
privisem attea zile adunndu-se si organizn-du-se, au atacat prin
surprindere trupele dusmane. De cum am auzit primele bubuituri de
tun, de cum am vazut primele valuri pornind la atac cu baioneta,
mi-am pierdut calmul relativ cu care urmarisem pna atunci
pregatirile de lupta. Aproape gfind, sopteam mereu: "Foc! La atac!
Toti nainte! Foc!..." Erau comenzile pe care le repetau ofiterii
mei. Nu mai puteam sta locului. Am iesit din ascunzis si am nceput
sa ma plimb pe trotuar, cu ochii n jos, ca sa nu ma despart de
vedeniile mele. De mult cazusera ulanii si bavarezii ntrezariti pe
bulevard: venise acum rndul regimentelor austro-un-gare si
bulgaresti. Nu ma mai puteam opri. Si totusi, stiam ca trebuie sa
ma opresc, ca sa pot anunta adevaratele trupe romnesti, n curs de
retragere spre Moldova, de victoriile noastre, ale celor din
spatele frontului. Numai asa i-as fi putut salva, as fi putut opri
retragerea. Cnd cele doua armate romnesti cea adevarata si cea
secreta se vor ntlni, razboiul va ncepe n alte conditii. Campania
armatei mele a durat multe luni. O continuam n fiecare zi. De
obicei, era vorba de ciocniri ntre patrule sau detasamente, caci mi
placea sa prelungesc ct puteam de mult pregatirea atacului. Uneori,
mi anuntam mie nsumi, cu oarecare solemnitate, ziua si ora precisa
ale atacului. Cu cteva ceasuri mai nainte, ma retrageam n
ascunzatoare. Savuram pe ndelete fiecare gest al ofiterilor mei.
Atacul surprindea ntotdeauna trupele inamice. Fratele meu observase
destul de curnd ca se ntmpla ceva cu mine si a nceput sa ma
descoasa. Mi-a fost greu sa-i explic. I-am spus ca era vorba de o
poveste de razboi pe care o scriam. ntr-adevar, la vreo saptamna
dupa ce vazusem pentru nria oara porumbistea n care se ascunsesera
cei cti-va soldati, ncepusem sa descriu ntmplarea ntr-un caiet.
RAZ.DU1UL LA 1NIUUA A1N1 Spre ntristarea mea, scrisul nu tinea
pasul cu ntmplarile pe care le vedeam pe ecranul interior. Ramneam
n urma si, curnd, nfiorata bucurie pe care o simtisem scriind
primele rn-duri se risipea. Ma trezeam fara chef, dezamagit.
Pornisem la lucru ca ntr-un fel de vraja, si acum priveam detasat,
indiferent, caietul n care nu apucasem sa scriu o pagina. Nu stiam
atunci ca eram pe cale sa fac primele mele experiente de scriitor.
Toamna parca fusese mai aspra n anul acela. Un,lung, nesfrsit
noiembrie. Aproape ne-am bucurat cnd au cazut primii fulgi. Erau
atunci ncartiruiti la noi un ofiter german, bancher din Hamburg de
felul lui, si un locotenent bucovinean din armata austriaca. Amndoi
trecuti de 50 de ani si ct se poate de treaba. Bancherul vorbea
frantuzeste, era mare fi-latelist si fuma vesnic trabuce. n ceea ce
priveste pe bucovinean, mi amintesc surpriza mea cnd, ntorcndu-ma
de la scoala, am ntlnit n sufragerie un ofiter austriac vorbind
romneste, nainte de ei, fusesera ncartiruiti, doar pentru cteva
zile, trei ofiteri germani. Corecti si discreti, aproape ca nu-i
vedeam, dar prezenta lor ne paraliza. Ne retrasesem toti n mansarda
si din bulevardul Pache mai venise o matusa, Marioara. Cnd am
cobort n prima dimineata, toti sase mama, cele doua matusi si noi,
copiii , ca sa le examinam camerele, le-am gasit ntocmai asa cum le
lasasem, cu paturile facute si cuverturile trase. Doar mirosul de
cizme si de tutun ne amintea ca dormisera acolo ofiteri dintr-o
armata dusmana. Bancherul si b ucovineanul erau tot att de
ngrijiti. Dar erau de asemenea prietenosi, simpatici, ncercnd sa ne
ajute (ne aduceau zahar, cafea, pesmeti). Bucovineanul ne nvata
poezii patriotice si ne vorbea de Aron Pumnul. A stat la noi pn n
primavara urmatoare. Pentru ca era romn, nu-l consideram ostas al
unei armate dusmane. Stia bine latineste. Cnd a plecat, ne-a luat
deoparte pe noi, baietii, si ne-a spus: "Am sa ma ntorc dupa
razboi, sa vad daca ati nvatat latineste..." Dar n-am mai auzit
nimic despre el. Bancherul din Hamburg fusese varsat la un serviciu
auxiliar si a ramas la noi mai bine de un an. Era blond, gras si
mirosea a apa de colonie si a tigari de foi. Avea mare slabiciune
pentru minile si mai ales
12
unghiile lui. Le ngrijea, le MA1N5AR.UA privea necontenit si-si
lustruia unghiile cu o periuta minuscula. Uneori, serile, mi
ngaduia sa ma asez alaturi de el si sa privesc timbrele. Vorbea
foarte putin si nu vorbea dect frantuzeste. Ond, n anul urmator,
veneam la el sa ma ajute la versiunea germana, si pierdea rabdarea:
"Mais, c\'est de l\'alle-mand, ga!" exclama dupa ce deschidea
caietul. In timpul iernii, ocupatia ncepu sa se faca simtita. Lemne
nu se mai gaseau dect cu mare greutate. Pinea era amestecata cu
malai si cozile din fata brutariilor ncepeau pe la patru dimineata.
Mama l destepta pe Nicu, i dadea trei perechi de ciorapi si
bocanci, caci erau troiene de zapada si cu fiecare noapte gerul se
facea mai nemilos. Cu flanela si caciula, Nicu cobora scarile de
lemn ale mansardei (si de abia atunci ma trezeau bocancii lui),
descuia lantul de la poarta (uneori trebuia sa dea zapada la o
parte cu lopata ca s-o poata urni) si pornea spre brutarie. Mama
punea la fiert apa pentru ceai n jaratecul din gura sobei, apoi ne
ajuta sa ne spalam, pe mine si pe Cornelia. Brutaria se deschidea
abia pe la sase. Daca ajungea acolo la timp, adica nainte de cinci,
Nicu era printre primii, si se ntorcea cu pinea pe la sase
jumatate. Dupa ce beam ceaiul, coboram mpreuna cu cele doua ma-tusi
si curatam zapada de pe trotuar, ca sa nu platim amenda. In cele
din urma, cu ghiozdanele n spate, porneam la scoala. n anul acela,
n-am prea nvatat mare lucru. Eram n clasa a IV-a primara si tot
interesul meu se concentra asupra noilor "materii" pe care le nvata
Nicu n prima clasa de liceu. Ma fascinau ndeosebi zoologia si
istoria antica. La scoala din strada Mntuleasa, continuam sa fiu
premiant, oarecum n virtutea inertiei, dar si eu, si directorul, si
mama simteam ca se schimbase ceva. Nu-mi mai placea scoala, nu mai
scriam compozitiile cu placerea si atentia dinainte si aveam note
tot mai proaste la "conduita". Scapasem de sub controlul tatei si
descoperisem maidanul. La nceput de tot, n toamna aceea, un maidan
din calea Calarasi, unde ne jucam de-a hotii si vardistii sub sefia
unor calfe de cizmar, care ne nvatau tot felul de trucuri
(bunaoara, cum sa lasam n urma noastra semne secrete, cu creta, pe
pereti, fara sa fim surprinsi). Apoi, am ajuns, cu o droaie de
haimanale, n dosul Bisericii Sf. Gheor-ghe, unde ne puteam ascunde
ntro curte mare, care parea parasita. Dar, curnd dupa aceea, a
venit iarna si ne adunam pe maidan ca sa ne batem cu bulgari de
zapada. Ma ntorceam acasa catre-seara, ud, murdar, cu hainele
rupte. La nceput, mama nu se nelinistea prea mult. Ma stia plecat
sa ma joc cu baietii si era ncntata ca cel putin nu trebuie sa ma
pn-deasca, sa vada daca nu citesc prea mult. Caci tata, ntre
altele, i daduse instructiuni si n aceasta privinta: sa aiba grija
sa nu-mi obosesc ochii. Dar curnd, cnd troienele ajunsesera cit
omul de nalte, prietenii mei de maidan au aparut cu saniute. Cele
mai multe erau nedibaci alcatuite din ladite, dar erau si saniute
adevarate, cu talpile lucii ca patinele. Ma numaram printre putinii
care nu aveau sanie si trebuia sa gasesc tot felul de mijloace ca
sa pot mprumuta una pentru cteva ceasuri sau chiar o dupa-amiaza
ntreaga. De obicei, plateam chiria n nasturi, n bile sau soldati de
plumb. ntr-o dimineata sticloasa de ianuarie, cnd scoala se
nchisese pentru ca nu mai avea lemne, am plecat cu ntreaga ceata sa
ne dam cu saniuta la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti
la Mitropolie era cale lunga, dar am ajuns repede, pentru ca ne
ntreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toata Valea
Plngerii, dar asa cum n-am mai vazut-o niciodata de atunci caci
gunoaiele si strvurile de cini si pisici fusesera ngropate adnc sub
troiene, si, de sus, de pe parapet, parea o panta de schi. Dar nu
ndrazneam s-o coborm cu saniutele si ne multumeam sa ne dam drumul
de sus, de lnga clopotnita, pe strada lunga, usor curbata, la ora
aceea aproape pustie, care ajungea pna n strada Serban Voda. Urcam
apoi cu saniuta n spate si, ca sa nu riscam sa ne loveasca cei care
coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. Dupa
cteva ceasuri, am nceput sa simt o mncarime n labele picioarelor
si, pentru ca nu ma puteam scarpina, ma loveam usor cu gheata. Dar
mncarimea ajunsese insuportabila, si atunci ma calcam singur, cu
toata greutatea, cnd pe un picior, cnd pe celalalt. Am ajuns acasa
spre seara, extenuat, lihnit de foame si aproape nemaisimtindu-mi
picioarele. Mama mi pregatise o pedeapsa exemplara, dar, cnd m-a
vazut n ce hal eram, a amnat-o. Numai dupa ce m-am descaltat si-a
dat seama ca-mi degerasera picioarele. Pielea crapase, nsngerata,
si pe alocuri fusese smulsa o data cu ciorapul. Degetele erau
vinete si, de cum ma apropiasem de soba, mncarimile rencepusera cu
atta virulenta, nct una din matusi a trebuit sa ma tina de mini ca
sa nu ma scarpin pna la snge. Doctorul familiei era batrn si locuia
destul de departe. Mama zarise de curnd placa unei doctorite foarte
aproape de noi, pe Bulevardul Domnitei. S-a mbracat repede si curnd
s-a ntors cu ea. Domnisoara Buttu abia si luase doctoratul si era
pe atunci medic la Spitalul Coltea. S-a ncruntat cnd mi-a vazut
picioarele. A cerut un lighean cu zapada, a ngenuncheat n fata mea
si a nceput sa-mi frece labele si talpile. Gemeam de durere, dar a
continuat sa ma frece cu zapada pna ce degetele au nceput sa
sngereze de-a binelea. Dimineata, operatia aceasta a facut-o mama.
Nu mai aveam
13
voie sa ma apropii de soba, si stateam n fundul patului, cu
picioarele bandajate. Cineva de-al casei se afla totdeauna lnga
mine, nu cumva sa ma scarpin sau sa ma apropii de soba. Nu m-am dus
la scoala cteva saptamni. Am scapat fara sa mi se amputeze nici un
deget, da r n toata iarna aceea fre-catul cu zapada, diminetile,
era un chin, si multi ani dupa aceea mncarimile mi reveneau de cte
ori, iarna, intram ntr-o odaie prea ncalzita. Asa m-am lecuit de
saniuta si poate de aceea nu m-au ispitit, mai trziu, sporturile de
iarna. Mama m-a iertat. Datorita degeraturilor mele, gasise un nou
doctor al familiei. A ramas doctorul si prietenul nostru aproape
douazeci de ani. Iarna aceea mi s-a parut nesfrsita... n martie,
troienele din gradina nca nu se topisera. Nu mai stiu prin ce
mijloace am primit, n preajma Pastilor, vesti de la tata. Ajunsese
cu bine n Moldova, dar nu ne spunea nici unde se afla, nici ce
facea. Pinea devenea din ce n ce mai proasta si tot mai galbena din
cauza malaiului. Si totusi, cnd era proaspata si ungeam feliile cu
untura, ni se parea gustoasa. n acei ani de ocupatie, am tinut,
fara vrerea noastra, cele mai lungi posturi. Saptamni ntregi n-am
mncat altceva dect fasole, muraturi si cartofi prajiti. Fiecare din
noi ne gasisem ceva de facut la bucatarie. Mie mi placea sa prajesc
cartofi. nvatasem cum sa-i tai si cum sa-i ntorc cnd pe o parte,
cnd pe cealalta, ca sa-i rumenesc fara sa-i usuc. Apoi, rareori, pe
neasteptate, mama primea veste de la bunici ca cineva taiase pe
ascuns un porc si ne duceam toti n bulevardul Pache, ca sa putem
transporta, fara sa dam de banuit, untura, soric si, cteodata, o
bucata mare de carne. Si totusi, n cele din urma, a venit si anul
acela primavara. A vazut ntr-o dimineata parul nostru din gradina n
floare. Din Strada Melodiei pna la scoala, treceam tot pe sub
zarzari si ciresi nfloriti. Anevoie mai puteam ramne acasa
du-pa-amiezile. Regasisem maidanele si jocurile. Descoperisem oina
si, desi eram miop, ajunsesem repede mester; ma aparam n careu mai
bine ca multi altii mai n vrsta ca mine si tinteam cu mingea
aproape fara gres. n anul acela, sarbatoarea de Zece Mai fusese
interzisa de ocupant. Fusesem obligati sa ne ducem la scoala.
(Directorul ne avertizase ca, din ordinul autoritatilor militare,
nu se vor motiva dect absentele de boala si numai cu certificat
medical.) Zece Mai trebuia sa fie o zi ca oricare alta. Dar mi aduc
aminte si acum aminte figura trista, concentrata a institutorului
cnd a scos din buzunar o carte si a chemat pe un baiat, cel mai
priceput n recitarea poeziilor. "Snteti destul de mari acum, ne-a
spus, si puteti tine un secret." A desfacut cartea si i-a aratat o
poezie. "Du-te n curte si nvat-o pe dinafara", i-a soptit. Poate
n-a trecut nici un sfert de ceas, dar noua ni s-a parut o vesnicie.
Institutorul ramasese pe catedra, privind n gol. n clasa, nu se
auzea dect zumzetul albinelor, la capatul de sus al ferestrelor,
ncercnd sasi faca loc, prin geam, spre gradina, n cele din urma,
colegul a aparut, s-a apropiat de catedra si, grav, a nceput sa
recite. Ct n-as da sa-mi aduc aminte ce poezie a recitat atunci. Nu
era, desigur, una din poeziile ocazionale de Zece Mai, nici o
poezie patriotica, pentru ca pe acestea le cunostea clasa ntreaga.
Era, poate, de Octavian Goga sau St. O. Iosif. Nu-mi aduc aminte
dect de tacerea noastra nfiorata si de lacrimile de orgolioasa
bucurie. Caci ntelegeam din aluziile poetului ca romnii vor iesi
biruitori si de data aceasta. Dupa ce baiatul a sfrsit de recitat,
institutorul l-a mngiat cu palma pe obraz si, ntorcndu-se spre noi,
ne-a spus zm-bind: "Mai ramneti, cuminti, un sfert de ceas, apoi va
duceti acasa." Lacrimile cu care sfrsisem de citit Cuore ma
asigurau ca nu eram un copil rau; descopeream nca o data ca-mi
iubeam si tara, si familia (mai ales pe mama); descopeream ca-mi
iubeam chiar si scoala. Dar ct mi era de greu sa-mi amintesc de
toate acestea cnd ma regaseam pe strada, cu attea tramvaie de care
ma puteam agata, cu trotuarele nesfrsite, pe care puteam umbla
ceasuri ntregi fara sa ma ratacesc; cnd, mai ales, ma regaseam pe
maidan sau n gradina din bulevardul Pache. n vara anului 1917, mama
nu ma mai putea tine n fru. ncercase toate mijloacele: o nuia de
bambus (tata ne ameninta mai ales cu cureaua), confiscarea
ghetelor, ca sa nu mai pot iesi pe strada (dar mi placea parca si
mai mult sa alerg, pe trotuarele fierbinti, n picioarele goale),
nchiderea ntr-o camera (din care reuseam sa evadez sarind pe
fereastra). Destul de trziu, mama descoperise singurul mijloc de a
ma aduna de pe drumuri: mi dadea o carte. Dar nici asta nu era o
solutie perfecta, caci pna seara, cel mult pna la miezul noptii, o
sfrseam de citit, si mama nu mai avea o alta carte la n-demna. Pe
de alta parte, si amintea mereu de recomandarea tatei: sa nu ma
lase sa-mi obosesc ochii. Se adaugau acum si alte superstitii: ca
eram nca un copil si cititul exagerat risca sa-mi "epuizeze nervii"
(expresia era a uneia din matusi). Sperasem ctva timp ca voi gasi
un aliat n domnisoara Buttu. Dar si ea mpartasea aceleasi idei: ca
mintea nu trebuie obosita "n timpul cresterii", ca o hranesc destul
cu manualele de scoala si lectiile de pian. Ma consolam pe maidane.
Venise vara, terminasem scoala primara si, n asteptarea examenului
de intrare
14
n liceu, pe care trebuia sa-l dau n septembrie, eram cu
desavrsire liber. Jucam oina, fie n strada Calarasi, fie pe
maidanul Primariei, acolo unde, cu un an mai nainte, se aflau
tunurile antiaeriene. Era un loc viran urias, lnga statuia
Bratianu, pe care se depusesera blocurile de piatra necesare
cladirii aripii noi a Facultatii de Litere. Constructia fusese
ntrerupta de razboi, dar n pivnitele ei nesfrsite, n care se
zvrlisera nenumarate carute cu nisip si se depusesera caramizile si
sacii cu var, aveam sa patrund n curnd o data intrat n liceu. Ani
de zile, pivnitele acelea misterioase, schelariile acelea subrede
de sub care izbucneau sobolanii aveau sa constituie unul din
universurile mele secrete. mpreuna cu ctiva dintre noii prieteni pe
care mi-i facusem n liceu, le-am explorat, cu emotie, pna n ziua
cnd ne-a surprins o razie organizata de politie mpotriva
vagabonzilor. KAZBU1UL LA NUUA ANI 43 Nu stiu cum am aflat, catre
sfrsitul verii, de victoriile romnesti de la Marasti si Marasesti.
Cteva zile au circulat zvonuri despre naintarea fulgeratoare a unei
divizii faimoase spre Rmnicul Sarat. Trezit de aceste victorii, am
ncercat sa zvrl n foc si armata mea secreta. Dar jocul nu mai era
acelasi. Elanul primordial se dovedea acum insuficient pentru a
produce, n cteva zile, fortele care trebuiau sa taie retragerea
diviziilor germane. ncercam sa imaginez altceva: regimente romnesti
ascunse n munti, petrecnd toata iarna lui 1917 n pesteri si paduri,
atacnd n timpul noptii depozitele germane de munitii. Dar aveam
attea alte lucruri de facut. Curnd, am aflat ca naintarea trupelor
se oprise definitiv datorita descompunerii armatei rusesti.
Ajungeau pna la noi stiri despre satele pradate si arse n spatele
frontului de catre diviziile care parasisera lupta si se ndreptau
spre Rusia. Si apoi, ntr-o dimineata de septembrie, ducndu-ma la
Liceul "Spiru Haret" sa vad rezultatul examenului de intrare, mi-am
citit numele pe lista celor admisi. M-am ntors grav acasa, sa aduc
vestea mamei. Aveam sentimentul ca s-a n-tmplat ceva hotartor, ca
ma pregatesc sa ncep o noua viata. III CUM AM GASIT PIATRA
FILOZOFALA Torul m-a fermecat, la nceput, la liceu. mi placea mai
ales pentru ca la fiecare materie aveam un alt profesor. M-a
cucerit de la cea dinti lectie, si a ramas preferatul meu pna la
moarte, ctiva ani mai trziu, Nicolae Moisescu, profesorul de
stiinte naturale. Era nalt, foarte slab, aproape uscat, si parea
mai batrn dect era pentru ca avea parul si mustatile albe. Vorbea
ncet, rar, parca si-ar fi economisit fortele, si vorbea plimbndu-se
prin fata bancilor, cu pasi mici, usori, ntretaiati de scurte
opriri ca sa poata privi mai bine, adnc, n ochi, unul din elevi.
Zmbea dupa fiecare fraza, parca ar fi vrut sa sublinieze punctul si
pauza care trebuiau s-o separe de fraza urmatoare. ntovarasea
expunerea cu gesturi largi, lenese, si atunci ntelegeai ct de
perfect izbutise sa-si dozeze putina energie de care dispunea. Avea
acest obicei: venea cu microscopul n clasa si ne chema pe rnd sa
privim, si apoi ne punea sa desenam pe tabla cele ce vazusem.
Arareori unul din noi izbutea sa reproduca, foarte aproximativ,
acele stranii forme irizate, madreporice, pe care le descopeream,
le abuream, le pierdeam si le descopeream din nou, nvrtind ncet
surubul microscopului. M-a remarcat, cred, pentru ca ma numaram
printre cei care se dovedisera n stare sa deseneze ce vedeau. De
atunci, nu m-a mai slabit. Ma privea mereu n ochi, parca mi-ar fi
cerut parerea, mi punea necontenit ntrebari. Pe nesimtite, m-am
trezit ca snt anumite taine pe care le ntelegeam. Erau tainele
acelei puteri misterioase pe care Moisescu o numea "Natura",
ntelegeam de ce fluturele de padure are aripile de culoarea
scoartei de copac, de ce ariciul este prevazut cu tepi, de ce
barbatusii attor pasari snt mai exuberant mpodobiti dect femelele.
"Natura" facuse toate acestea ca sa-i camufleze, sa-i LUM AM UA511
l\'Ltt 1 R/\ riUUZ,UrrtLrt tj apere, sa-i selectioneze. Existau
deci anumite legi pe care le puteai descifra si atunci toate
lucrurile capatau nteles si noima. Lumea nu se mai arata ca o
aglomerare de vietati si ntmplari fara legatura ntre ele, ci se
dovedea a fi rezultatul unei vointe unice si irezistibile. Asa cum
mi se releva ea din lectiile lui Moisescu, "Natura" era nsufletita
de un singur elan: acela de a crea viata si de a o mentine, n
pofida tuturor piedicilor si dezastrelor. n iarna aceea, am nvatat
ce nseamna instinctele de conservare a individului si a speciei.
Dar mai cu seama am nvatat sa iubesc si sa disting felurite
animale, ndeosebi reptilele, batracienii si insectele. Nicolae
Moisescu ni le arata n planse colorate, sau mpaiate, sau conservate
n borcane cu alcool, n insectare. Apoi, le-am contemplat, cu
ntreaga clasa, la Muzeul de Stiinte Naturale de la Sosea. Am
revenit de atunci, cu regularitate, n fiecare duminica, toata iarna
aceea. Si cu cta nerabdare n-am asteptat sa se desprimavareze, ca
sa pot, n sfrsit, sa pornesc dupa insecte n padurile din jurul
Bucu-restiului... Poate ca pasiunea aceasta pentru stiintele
naturale m-a salvat, m-a ajutat sa traversez criza n care intrasem,
aproape fara sa-mi dau seama, si care nu era numai o criza de
pubertate. Caci n afara de zoologie nu ma interesa nimic. Nu
pregateam lectiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe
maidanul
15
Primariei si n pivnitele Universitatii. Ramasesem prieten cu
aceleasi haimanale din mahalaua mea, iar, dintre noii colegi de
liceu, ma legasem mai ales cu cei mai lenesi si mai arta-gosi. Este
drept ca, ndata ce s-au topit zapezile, izbutisem sa-i conving sa
cutreieram boschetele de la Sosea, cautnd plante si insecte. n mai
1918, am nceput sa plecam duminicile, dis-de-dimineata, catre
manastirile din jurul Bucurestiului. Ma rentorceam aproape de
miezul noptii, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile
pline de insecte, cu borcane n care aduceam soprle,broaste si
tritoni. Dintr-o ladita, acoperita cu geam, mi facusem un
"terrarium". Petreceam ceasuri ntregi urmarind viata domoala,
mohorta, a gndacilor de tot felul, a brotaceilor, a soprlelor.
Faceam planuri pentru excursiile de vara: sa coborm pe malul
Dmbovitei pna la Dunare, sa cercetez namoalele si mlastinile bogate
n larve. Visului acesta i-a pus capat surpriza sfrsitului de an. Am
aflat, cu indignare, ca ramasesem corigent la trei materii: la i.
1V1A1N5AKUA romna, franceza si germana. Trei corigente aduceau dupa
sine repetentia. Dar Moisescu staruise sa mi se dea aceasta sansa;
eram cel mai bun elev al lui din toata clasa. Am fost profund
jignit citindu-mi numele pe lista corigentilor. E drept, mi-era
putin teama de limba germana. De fapt, n-ar fi trebuit s-o nvatam
dect ncepnd din clasa a Ii-a, dar autoritatile de ocupatie o
impusesera si la clasa I; de aceea, toata clasa noastra o
sabotaseram cum putuseram. Dar am fost cu adevarat surprins sa ma
vad corigent la franceza si mai ales la limba romna. Iosif Frollo
era profesorul nostru de franceza. Zadarnic as ncerca sa-i fac
elogiul: l-au cunoscut generatii ntregi de liceeni. Dar avea o mare
slabiciune pentru gramatica, si pe atunci gramatica mi se parea o
disciplina absurda si ineficace, inventata parca anume pentru a-l
mpiedica pe elev de a savura textul pe care l traduce. Frollo era
multumit cu cele ce stiam, dar ma avertizase ca nu voi putea trece
clasa daca nu voi sti pe dinafara toate conjugarile. Mi se parea ca
ma ameninta n gluma pentru ca, dupa cum i era obiceiul, spunea
lucrurile acestea cu o mare dulceata, privindu-te ini ochi si
zmbind. Dar se tinuse de cuvnt, si asta a provocat o adevarata
ruptura ntre noi. N-am mai acceptat niciodata sa ma apropii de el.
Ctiva ani mai trziu, cnd ma lasasem antrenat n lecturi fara numar
si ma sileam sa citesc operele complete ale autorilor francezi pe
care i studiam n clasa, Iosif Frollo a ncercat de mai multe ori sa
ma sfatuiasca si sa ma ndrumeze; dar l ascultam ntotdeauna cu un
zmbet agresiv pe buze, continund sa citesc ce si cum mi placea mie.
Evident, Frollo ntelesese repede ce se petrecea cu mintea mea de
adolescent frustrat si anarhic si m-a lasat n pace. Dar avea si el
un mijloc rafinat de a se razbuna. Cnd, n cursul superior, discuta
vreunul din autorii pe care stia bine ca-i citisem pentru ca,
impertinent, veneam cu operele complete la scoala si le asezam pe
pupitru, rasfoindu-le la rastimpuri cu un fals gest precipitat
Frollo punea anumite ntrebari la care probabil as fi putut raspunde
mai bine dect oricare altul, dar neglija ntotdeauna sa ma ntrebe pe
mine, desi ridicam degetul. n cele din urma, renuntasem sa mai
ridic degetul si ascultam, zmbind ironic, raspunsurile malaiete sau
neroade ale vreunui coleg asupra Fedrei sau Henriadei. Doar o data
a cobort Frollo de la catedra si a venit sa vada cartile pe care le
aranjasem provocator pe pupitru. Ne vorbise despi port-Royal, si eu
adusesem Les provinciale* si toate volumele despre Pascal pe care
le gasisem n biblioteca. Le-a rasfoit zmbind, apoi m-a batut pe
umar. Dar nici atunci nu mi-a pus ntrebarea la care, raspunznd, as
fi putut arata ca stiam mai mult dect restul clasei. Corigenta la
limba romna am considerat-o o mare nedreptate. E adevarat ca nu
nvatasem nimic, dar eram convins ca nu mai am ce nvata, caci
citisem manualul de limba romna nainte de a fi intrat la liceu.
Eram iarasi convins ca citesc mai corect si scriu mai bine dect
toti colegii mei. Dar profesorul de romna de atunci, D. Nanul, era
n acelasi timp si directorul liceului. Astfel ca stia ce elev
nedisciplinat si dezmatat eram. Fugeam adeseori de la curs, sarind
pe fereastra si ma duceam sa joc oina pe maidanul Primariei;
alteori, nu veneam la scoala, mintind ca eram bolnav; rupeam foile
din carnetul de note, ca sa nu vada mama ct de proaste note aveam,
sau ma prefaceam ca l-am uitat acasa sau ca l-am pierdut. D. Nanul
avea desigur dreptate ncercnd sa ma lase repetent, ncercnd chiar
s-o convinga pe mama sa ma retraga de la liceu. Eram, cum i placea
lui sa spuna, un "element indezirabil". Dar mie mi se parea ca
corigenta la romna era razbunarea lui personala, ca, de fapt, as fi
meritat sa mi se dea un premiu sau macar o mentiune. Asa mi s-a
strecurat pe nesimtite ideea ca snt persecutat, ca directorul, ca
si toti ceilalti profesori, cu exceptia lui Moisescu, i protejeaza
pe unii elevi din motive pe care nu izbuteam sa le ghicesc si-i
persecuta pe altii, ca ma persecuta mai ales pe mine. Descoperirea
aceasta ma ranise adnc, dar mi daduse n acelasi timp o stranie
satisfactie. Mi se parea ca snt cu totul diferit de ceilalti
colegi, ca snt predestinat sa ramn n marginea societatii, ca
drumurile celorlalti mi snt interzise si ca voi fi silit sa-mi caut
o cale noua. De aceea, cnd mi-am citit numele pe lista
corigentilor, primul gnd a fost sa fug n lume. Am pornit
16
spre Sosea si am umblat asa, n nestire, ceasuri ntregi, fara sa
simt foamea, nici oboseala. Totusi, catre seara, m-am ntors acasa.
Mama si-a ascuns anevoie bucuria ca ma revede. Aflase despre cele
trei corigente de la fratele meu si, vaznd ca ntrzii, i-a fost
teama sa nu fi facut vreo prostie. A ncercat sa ma consoleze
spunndu-mi c-mi va lua meditatori la franceza si germana. ntr-un
anumit sens, corigentele mi-au prins bine. n vara aceea, cnd ma
vedea cu o carte n mna, mama nu-mi mai amintea ca nu trebuie sa-mi
obosesc ochii; si nchipuia ca nvat, ca ma pregatesc pentru
examenele din toamna. Pentru ntia oara de cnd ma stiam, nu mai
citeam pe ascuns si cu frica n sn. Pe de alta parte, convingerea pe
care mi-o facusem ca snt "persecutat" mi dadea, n propriii mei
ochi, un nimb de martir, dar si o anumita responsabilitate. Ct de
mult ma pasionau oina si jocurile pe maidan, simteam acum ca nu
trebuie sa las impresia ca nu snt bun de nimic altceva. Mi se parea
ca snt pndit de "ceilalti", mai ales de director si anumiti
profesori. mi spuneam: "Ei ma cred o haimana si snt siguri ca nu
voi ajunge nimic. Am sa le pregatesc o surpriza!..." Dar mi era
peste putinta de hotart, n vara aceea, 1918, n ce va consta
surpriza. Voi ajunge un mare zoolog, un pianist, un mare doctor sau
inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limba moarta? De
un lucru eram sigur: ca nu voi fi niciodata premiant, ca de-abia
voi izbuti sa trec dintr-o clasa ntr-alta. In acele dupa-amieze de
vara, cu una din cele trei gramatici n fata mea, ghicisem deja ceea
ce s-a dovedit mai trziu a fi o caracteristica a temperamentului
meu: mi era imposibil sa nvat ceva la comanda sau sa nvat asa cum
nvata toata lumea, n conformitate cu programul scolar. Din clasa
nti si pna la sfrsitul liceului, m-am simtit ntotdeauna atras de
"materiile" care nu se aflau n programul anului sau de discipline
si autori care nu se nvatau la liceu. Cnd, ctiva ani mai trziu,
m-au pasionat stiintele fizicochimice, studiam chimia n anul cnd n
program era fizica, si viceversa. Uneori, era suficient ca unei
discipline de care eram ndragostit sa-i vina rndul n program, ca sa
simt ca ma detasez de ea. Asa s-a ntmplat cu logica, cu psihologia,
cu biologia. Tot ceea ce eram silit sa nvat si pierdea interesul,
devenea o "materie" ca oricare alta, buna pentru a fi memorizata de
tocilari si premianti. Oroarea pe care o aveam de manuale didactice
si de programe a luat, cu timpul, proportii patetice. Multi ani n
urma, cnd m-am apucat serios de latina si de matematici, nu m-am
multumit cu manualele pe care le nvatasera toti colegii mei, ci
mi-am cumparat cartile lui Meillet, H. Poincar sau Gino Loria,
gasite la anticari, n care naintam anevoie si cu enorme eforturi.
\Tu-mi dau seama cum am trecut, n toamna, examenele de corigenta.
Izbutisem sa nvat declinarile si conjugarile franceze si germane.
Dar la oral, n fata lui Nanul, am avut un asemenea trac, nct, cnd
m-a ntrebat de ce gen este cuvntul "pat", am raspuns ca e de gen
masculin. Probabil ca lucrarile scrise erau ceva mai bune, pentru
ca si Frollo, si Nanul m-au trecut. Asteptam sa dau si corigenta la
germana, cnd profesorul Papadopol ne-a anuntat ca, deoarece limba
germana nu trebuia nvatata dect n clasa a Ii-a, corigentele se
anuleaza. Dar, a adaugat el, privindu-ne patrunzator n ochi, se
asteapta ca noi toti, fostii corigenti, sa ne distingem n cursul
anului viitor, n clasa a Ii-a. n ceea ce ma priveste, fara ndoiala
ca l-am dezamag