MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_106.pdf · 9. Dan Dumitru Anastesescu- Participarea clerului din Olt şi Romanaţi în Primul ... stilul pendulând

An. VIII, nr. 2 (84) FEBRUARIE 2019 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VIII, nr. 2 (84), februarie 2019

Editată de Asociaţia

Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie:

Mircea Şerbu, dr. Nicolae Scurtu,

Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

Ioan Smedescu, Cornel Manolescu,

Floriana Tîlvănoiu, col. (r.) Dumitru

Matei, Vasile Radian.

Planşele noastre

Una dintre pasiunile profesorului caracalean Pătru Crăciun a fost

păstrarea mărturiilor unor romanaţeni care au participat la primul război mondial.

Ilustrăm acest număr al revistei cu câteva imagini păstrate în fondul personal

Pătru Crăciun de la S.J.A.N. Olt în mapa intitulată ,,Războiul din 1916-1919-

Documente”:

1. Sergentul Marin Bujorică din Regimentul 1 Dolj, împreună cu un camarad

sergent, fotografiaţi la Budapesta în anul 1919;

2. Medicul locotenent Andrei Leoveanu din Caracal, participant la războiul din

1916-1918. A însoţit divizionul la luptele din Munţii Cernei, în Argeş şi pe

frontul din Moldova. A fost medic de batalion în Regimentul 50/64.

3. Veteranul Încrosnatu Barbu din Comanca la vârsta de 88 de ani (8 iunie 1978).

Veteran al războiului din 1916-1919, a făcut parte din Regimentul 19 Infanterie.

A luptat în Dobrogea împotriva turcilor şi bulgarilor. A fost rănit greu de o

schijă. A căzut prizonier la nemţi şi a fost dus într-un lagăr din Triest unde a

stat în condiţii insuportabile.

4. Medicul Andrei Leoveanu din Caracal (fotografiat la 30 mai 1978 pe când avea

88 de ani).

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Cartojanii......................................................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XXX)............................................./6

3. Ion Tîlvănoiu- O amintire despre satul Bobiceşti din Romanaţi......................./12

4. Ion D. Tîlvănoiu- Din viaţa culturală a Caracalului de altădată (II).............. /22

5. Mihai Barbu, Radu Şerbănescu- Ilie Barbu, unul dintre membrii fondatori ai

revistei ,,Luminiţa”.............................................................................................../27

6. Floriana Tîlvănoiu- Virgil Carianopol în corespondenţă cu profesorul Pătru

Crăciun (III)........................................................................................................./33

7. Marin Petran-Vlădila- Nume de locuri şi de persoane....................................../41

8. Comandor (r.) Nicola Tudor- Un istoric al şcolii din Deveselu......................../42

9. Dan Dumitru Anastesescu- Participarea clerului din Olt şi Romanaţi în Primul

Război Mondial...................................................................................................../49

10. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru. Contribuţii

la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1942)............................................./54

11. Ioan Smedescu- Istoria Slatinei în date şi documente (VI)................................/59

12. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Olt (XI)................................................../70

13. Ioan Smedescu- Pagini despre Liceu Radu Greceanu (III).............................../76

14. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- Februarie................................../79

15. Ioan Smedescu- Peste mode şi timp. Slatina în parodia politică......................./85

16. Mircea Damian-Viaţa unui băiat de ţară (II)...................................................../91

17. Ion S. Floru- Un copil, un sat... (II)................................................................../100

18. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Încă o epistolă necunoscută a lui Ion Marin

Iovescu................................................................................................................/105

-Încă o ştire privitoare la Ion Minulescu................................./107

- O completare la biografia lui Eugen Ionescu......................./108

19. Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroii comunei Coteana, judeţul Olt......./109

-Monumentul eroilor din Frăsinetul de Pădure,

comuna Dobrosloveni, judeţul Olt...................................................................../112

20. Dialog cu cititorii................................................................................................/108



Cartojanii

Ion Andreiţă

De fapt, cartea lui Neagu Udroiu se numeşte „Cartojani – istorii vechi şi noi”,

două volume (apărută în 2016, sub egida Bibliotecii Judeţene Giurgiu, ediţie îngrijită de

scriitorul Dan Mucenic, directorul aşezământului). Eu am citit, însă, fără să vreau,

Cartojanii – articulat – venindu-mi în minte un alt nume: Cordovanii lui Ion Lăncrănjan,

romanul acelui neam de oameni ai pământului, ai iubirii, luptei şi dreptăţii. S-au alăturat şi

„Moromeţii”, romanul lui Marin Preda. Şi intuiţia, aveam să constat, nu m-a înşelat.

Pentru că, deşi cartea lui Udroiu se vrea o monografie a acestei comune de Vlaşca (satul

său natal!) ceva între istorie şi reportaj, ea se dovedeşte a fi un roman în toată regula:

romanul unor oameni şi al unor pământuri – scris într-o viziune modernă, în care locul

ficţiunii este luat de insolitul şi profunzimea întâmplărilor reale, stilul pendulând între eseu

şi decupajul cinematografic. *

Sigur, nu-i lipseşte nimic din coordonatele prezentării unei aşezări, dar are mult

mai mult decât atât. Respectând rigoarea documentară, trebuie spus că numele locului

apare pentru prima oară într-un hrisov domnesc dat de Radu Paisie, la data de 7 iulie 7044

(1536) în cetatea de scaun a Târgoviştei: „Din mila lui Dumnezeu, Io Radu Voivod şi

domn a toată ţara Ungrovlahiei… dă domnia mea această poruncă… jupânului Radomil

Vornicul şi fiului său Drăghici scriitor şi cu fiii lor… ca să le fie ocină în Pietrosul şi

Mereni şi în Cârtojani şi în Bârzeşti”… Cam pe când se petrecea evenimentul acesta? Ne

spune Udroiu: „Existăm din perioada luptelor lui Petru Rareş cu Soliman Magnificul. Din

vremea războaielor dintre Carol al V-lea şi Francisc I. Din zilele când spaniolul Diego

Amagro descoperea Anzii Centrali. Din timpul când conchistadorii spanioli conduşi de

Francesco Pizarro cucereau imperiul incaş. Adică din 1536. Cu 28 de ani înainte de

naşterea lui Paracelsus. Cu 31 de ani înainte de naşterea lui Monteverdi”. Şi iată cum

mărunta aşezare de pe Dâmbovnic urcă în panteonul planetar. Este o formulă pe care

scriitorul Neagu Udroiu (cunoscut şi ca un virtuos globe-trotter al evenimentelor social-

politice de pe mapamond) o va folosi cu succes ori de câte ori are prilejul. Însăşi data

naşterii sale o circumscrie în universal: „Ce se întâmpla în lume? (pe atunci). În Polonia

bubuiau tunurile, la Bucureşti se vădeau tot mai insistente pretenţiile lui Hitler de a-i fi

aproape. (…) Între Berlin şi Moscova funcţiona Pactul Ribbentrop-Molotov” – ş. a. m. d.

Bun cunoscător al istoriei şi politicii lumii, autorul foloseşte cu măiestrie această canava

pe care înscrie cu succes datele esenţiale din istoria şi politica satului său, din viaţa curentă

a comunităţii.

*

Un firesc obiect de cercetare îl constituie obârşia familiei sale, a numelui (pe care

autorul îl bănuieşte a veni din Gorj). Sunt, astfel, descoperiţi o droaie de Udroi prin arhive:

de la împroprietăriţii lui Cuza Vodă, la cei din Războiul de Independenţă şi din primul

război mondial; un Tudor Udroiu este primarul Cartojanilor la 1883; ceva mai devreme, la

1868, moare Voicu Udroi, „notar ortodox şi agricultor”. Cel mai proaspăt Udroiu în

memoria autorului este însuşi tatăl său: „Tata a fost concentrat. A rămas mama cu patru

copii de gât să lucreze pământul, să ne dea de mâncare şi să ţină întreaga gospodărie pe

picioare… Ordinul Generalului l-a prins cu unitatea la Isaccea: „Ostaşi, vă ordon, treceţi

Prutul!”. Îşi amintea că, în puterea nopţii, au început să tragă tunurile. (…) Rănit în



Crimeea, la Cherci, taică-meu n-a mai apucat nici Cotul Domnului, nici Stalingrad. De aici

a venit, cât a fost, norocul nostru”.

*

Anii de şcoală, autorul-erou epic şi-i aminteşte cu duioşie… lirică. Dascălii şi

locul lor important în formarea învăţăceilor: „Din anii mei de şcoală primară detaşez două

nume, pe mâna lor am încăput prin voia sorţii şi mă întorc la ei ca în faţa uşilor împărăteşti

ce traforează catapeteasma înflorată a oricărei biserici. (…) Unul este domnul Vasile

Olteanu, abia ieşit atunci dintre pupitrele şcolii de învăţători. De la el ştiu scrisul şi cititul.

Ne-a luat din clasa a doua doamna Ciobănescu. Au plecat dintre noi şi unul, şi altul”… Şi

ce dascăli! Apostoli! Care „îşi încărcau elevii în căruţe şi îi duceau la Călugăreni, în zilele

de comemorare a luptelor!”.

*

„Pe uliţa copilăriei” constituie un capitol în care oamenii, obiceiurile şi

îndeletnicirile lor se înfrăţesc cu peisajul, cu anotimpurile: „Pământul înseamnă hrană. O

hrană ce trebuie dobândită, pregătită, legumită, ordonată în cămări, astfel încât consumul

se dovedeşte o neînsemnată parte a ciclului. Masa noastră se încadra în această logică

simplificatoare. (…) Copil fiind, am ţinut toate posturile, şi mari, şi mici… Venea din felul

de a fi al părinţilor, din educaţia lor, din conştiinţa că noi nu putem fi altfel decât sunt ei

înşişi şi, prin urmare, va trebui să deprindem tot ceea ce ei au preluat de la alţii”. La

Cartojani, câmpia are o demnitate aparte, presimţirea ei desfăşoară o fastuoasă orchestraţie

de miresme şi culori: „Când dealurile coborâte din munţi ostenesc a merge mai departe,

este semn că am intrat în câmpie. Când pământul începe a privi cu ochi egal cumpănirea

stelelor pe bolta cerească, este semn că am intrat în câmpie. Când pădurile încep a mirosi a

stejar şi a ghindă, este semn că am intrat în câmpie. Când apele devin atente la fuga

iepurilor prin trifoiul proaspăt, este semn că am intrat în câmpie. Când oamenii se lasă

descoperiţi în bătaia soarelui, călcând aspru şi vertical, este şi asta semn că am intrat în

câmpie”. În această câmpie, autorul-erou trăieşte frenetic cel mai miraculos anotimp:

„Primăvara mi s-a arătat mereu ca un ghem de simţuri puse pe harţă. Scăpam de teroarea

frigului şi de apăsarea statului în casă, ieşeam la soare, ieşeam la iarbă, mergeam la

pădure, sălciile şi pomii se aprindeau. (…) Aprilie şi mai, iată lunile adevăratei primăveri

în satul meu de câmpie, unde, după mugurul sălciei şi pomul înflorit, venea salcâmul să

albească pentru o vreme, ca un sigiliu, obrazul curţilor, peste care pluteau pe gratis parfum

şi polen de neuitat”. Ca şi în „Moromeţii”, şi la Cartojani există o fierărie a lui Iocan,

unde se învârteşte politică nouă, a colectivizării. Uneori, discuţiile au loc după obiceiul

ieşitului la poartă, în răspântii: „La Troiţă, la Badea lui Ion Dragne, pe Vergea, în poartă la

Moş Paraschiv, la Giulu de devale… în poarta lui Ion de Pământ, gard în gard cu el stă

Vacă”… Alteori, oamenii îşi dezleagă limbile la MAT, lângă un ţoi de secărică. Şi,

adesea, „lângă toarta cazanului” de făcut ţuică, unde domn Gogu şi domn Nicu, învăţători

cu trecere la oameni, povestesc despre nenorocirile petrecute de ei în timpul războiului, la

Ţiganca, la Odessa, la Stalingrad. Din acelaşi perimetru al războiului se detaşează

povestea adevărată a unei femei: Oica, aşteptându-l pe Sică, bărbatul ei, mort pe front.

Oica nu crede în vestea morţii; are semnele ei că omul ei trăieşte – şi toată această

zguduitoare dramă se încheie cu moartea femeii, la capătul unei vieţi trăite între închipuire

şi realitate.

*

Un capitol special – roman în roman – intitulat „Oaie şi ai săi”, este consacrat

arestărilor din „obsedantul deceniu”, care prin suferinţele aduse ţăranilor (şi nu numai lor)

egalează veacul. Motivul: o brazdă de pământ în plus, o simpatie pentru foştii ţărănişti ori



liberali, o vorbă întoarsă pe dos, răstălmăcită de un turnător mai mult sau mai puţin

benevol. Lumea devine o lume pe dos, în care oamenii înoată derutaţi, fără repere, într-o

nesiguranţă generală. Micul roman cuprinde două faţete, sugestiv ilustrate de autor. Prima

priveşte rapoartele pe care le aduc din teren (spaţiul comunei) securiştii-grade inferioare –

culese de la delatori de teapa lui Oaie, Mireasa, Bătrânul – în punctul nodal, în care sunt

centralizate de către securistul-grad superior, care apoi dă semnalul cine, când şi cum să

fie arestaţi. Cealaltă faţetă conţine mărturisirea târzie şi izbăvitoare a unuia dintre eroii

ce-au suferit cumplita dramă. Într-un anume fel, cartea aceasta, „Cartojani”, este o

continuă întoarcere acasă. Uneori, autorul trăieşte şi el sentimentul moromeţian al

imposibilei întoarceri – dar încăpăţânarea învinge simţirea, pentru a se împlini porunca.

Pasul este făcut cu sfială, cu teamă, cu nostalgie: „Poarta se dă în lături greu, scârţâind din

balamalele vechi şi muşcate de rugină, şi iată trifoiul semănat pentru a mai stinge din

tristeţea curţii părăsite. (…) Afară, lângă gărduleţul ce desparte şi azi grădiniţa din faţa

casei de restul curţii, s-au găsit, amar de ani, vatra, pirostriile şi ţestul. Pe vreme frumoasă,

acolo, de pe scăunel, mama urmărea focul şi pregătirea mâncărurilor. Mă caută un cuţit în

inimă şi abia acum simt plânsul podidindu-mă. (…) Mi-era teamă de această clipă, a

revenirii acasă, într-

o curte din care te

privesc, printre

ulucile gardului tot

mai rărit de

intemperii şi de

răutăţile oamenilor,

doar buruienile

înalte, pomii trişti

de singurătatea lor,

obiecte de utilitate

imediată spânzurând

pe vreun stâlp ori

rătăcite prin iarbă,

geamurile de la casă

dublate de perdele

uitate acolo, în

căutarea indiferentă a luminii de afară şi a pânzei de păianjen căzută din grindă, uşa de la

pătul nemişcată cine ştie de când, streaşina coşcovită a coşarului fără altă destinaţie decât

aceea de a face umbră pământului. De acest moment mi-era spaimă, de ziua în care,

revenind acasă, de dincolo de gard şi de poarta încuiată mă vor primi cu neînţelegere

ierburile, otava, nucul înalt din mijlocul curţii, săltat peste acoperişul casei, liniştea

crengilor umbroase legănate doar de adierea palelor de vânt, zidurile de cărămidă triste şi

reci, ferestre care n-au mai fost deschise de mult”…

…În acest crochiu, ca într-un creuzet, se află tristeţea şi destinul satului Cartojani,

nemeritatul destin al însuşi satului românesc contemporan. Pentru salvarea lui din

suferinţă şi uitare, în care l-au abandonat semeni fără nici un Dumnezeu, trebuie făcut

ceva. De fiecare în parte, de noi toţi laolaltă. Pentru că, aşa cum spune autorul, „nu văd

pedeapsă cerească mai mare ca aceea de a putea întoarce capul de la ceea ce se cheamă

atât de simplu şi de sfânt casa părintească”.

Cu Ion Andreiţă la Slatina



Amintirile unui scriitor slătinean (XXX)

Ion Lazu

Ideea mea: păcatele sunt ale oamenilor, pe ei îi va judeca Dumnezeu, noi ne-am

gândit la valorile litarare create de scriitorii în cauză. Tot nu înţelege: E. Barbu s-a aflat în

mari lupte cu Uniunea, a fost exclus etc. Cum de-i punem placă memorială?! Păi, moartea

ar trebui să pună capăt tuturor zădărniciilor. „La judecata de apoi a scriitorilor”, ca să-l

citez chiar pe Eugen Barbu, el rămâne pe lista celor valabili. Iar adevărul gol-goluţ este că

eu am întocmit lista, toţi au văzut-o şi au aprobat-o, n-au fost comentarii, opoziţii. La

despărţire, înţelegând ce e de înţeles despre acţiune şi despre mine, dna Nadia Nicolescu

mă sărută pe ambii obraji, în mijlocul străzii, de faţă cu cei doi pietrari. Mare boierie

sufletească.

Pentru placa lui N. Cartojan, ajungem prin 11 Iunie şi Principatele Unite, coboară

cei doi soţi, ne sfătuim cu privire la judicioasa amplasare a plăcii, o fixăm curând. Se

interesează dacă am putea confecţiona una şi pentru socrul său, achitând ei costul integral..

Să-mi dicteze textul la telefon.

De acolo la Nicolae Ioana, conform planului de atac. Urcăm dealul Mitropoliei,

casa lui N.I. nu e de văzut de sub crengile copacilor. Abia când ajungem, sun la dna

Virginia, între timp constat că locul mai dinainte ţintit este inpracticabil; ne hotărâm

asupra unui perete de lângă cutiile de scrisori, în partea dreaptă a intrării. Sun la prima uşă

din coridor, iese o tinerică, are mari probleme cu tenul, coşuri urâcioase, îl cheamă pe tatăl

ei care nu vrea să ne ajute, ricanează: Am vreo obligaţie? Şi ne trânteşte uşa. Trebuie să te

aştepţi la orice, în rău, vreau să spun. Între timp fata cu ten urâcios trece pe lângă noi,

pleacă în oraş, totuşi îşi dă seama că noi nu avem nicio vină, se scuză pentru izbucnirea

tătălui ei, e grăbită. Îi zâmbesc, îi spun că nu contează, dar fapt e că nu găsim alt

amplasament al plăcii decât deasupra cutiilor de scrisori. Intru din nou în coridor, sun pe la

alte uşi, apare o mascată, mă şochează aspectul ei, îşi cere scuze, peste câteva momente

revine, spălată pe faţă şi poate pentru a şterge reaua impresie, se declară de acord să ne dea

curent prin geamul de la bucătărie. Cu mare grijă, instalăm placa. O pereche de nemţi care

tocmai ieşiseră de la Mitropolie, dau ocol, fac poze cu placa abia instalată. Carieră

internaţională asigurată. Mi s-a spus că dna V. Ioana e plecată în excursie, de unde se

plângea de lipsa banilor. Dar mai ştii, poate chiar lipsa lor a alungat-o în excursie, ca să nu

mai ştie de necazuri o săptămână... Va avea o plăcută supriză la revenire. Ca şi Geta D. Ca

şi alţii. Căci s-a înţeles deja, cred: lucrurile stând cum stau, degeaba aş da telefoane cu o zi

două înainte: venim mâine la orele cutare, nu putem fi siguri că ajungem la ora anunţată,

cu întârzierile pietrarilor, care vin tocmai de pe la Târgovişte, cu traficul bestial, cu atâtea

altele; aşa că, încercând să grupăm acţiunea de fixare a plăcilor pe cartiere, evitând

drumurile lungi, aglomerate, ajungem la adresă când ajungem şi căutăm să ne descurcăm

la faţa locului, apelând la cine vrea să ne ajute şi ridicând din umeri dacă ne refuză sau şi

mai rău...

Ne lansăm pe cheiul gârlei, la Timpuri Noi facem la stânga, şi iată-ne la Nerva

Traian, Bloc M-68. Dau telefon, coboară o doamnă matroană, explic în legătură cu Geo

Dumitrescu, e de acord, însă numai în dreapta intrării, pe cealaltă parte e un magazin

particular. Or, faţada lor a fost garnisită cu ceva de plastic gălbui, imitând scândurile

petrecute. Mari probleme, căci sub acest decor de mucava se află un perete de BCA, în

care bormaşina intră ca în brânză.



Ieşim în Octavian Goga şi pe la Poşta Vitan ajungem repede la blocul lui Ioan

Flora. Întreb: un poet înalt, brunet, sub 50 de ani, secretar la USR, venit din Serbia, cu

soţia Elena, cu fiica actriţă. Nu, nu, nu. Trec la următoarea scară, sun la rând, nu răspunde

decât cineva de la 037, discutăm la interfon, apoi coboară cu cheile de la subsol. Ducem

firul, priza lor nu merge, ne va cupla de la ea, de la etajul I. Punem placa, mulţumim la

interfon 037, ni se aruncă firul pe fereastră. Şi întrebându-i pe cei doi tineri dacă mai

putem pune două plăci pe lângă cele 7 deja fixate, îmi spun că diseară au nuntă la ei în sat,

vor să se dichisească. Ne despărţim în pripă, merg la tramvaiul 27, ajung la Rm. Sărat,

cumpăr două pâini rotunde negre şi mă îndrept spre casă. Am fixat deja 20 plăci

memoriale. Acasă constat că Ţone nu mi-a trimis e-mailul, tare mi-e teamă să nu se fi

pierdut... 600 de pagini. Cum să le rebat?

20 august 07, luni. Altă zi foarte călduroasă. Mâine L. se duce cu Maria

Urbanovici la Copyro, iar eu la USR pentru aprobarea Al. Oprea şi cu ea la Direcţia

Patrimoniu. Pietrarii vin abia vineri. Ţone nu dă niciun semn. Am încheiat articolul Tu,

care treci... despre plăcile memoriale. Lidia n-ar fi vrut explicaţii, justificări - astea sunt

lucruri de la sine înţelese; îmi sugerează să fac o relatare a reacţiilor la fixarea plăcilor. Îi

spun că deja am pus la cale ceva, dar aceea va fi o altă lucrare: Memorialul plăcilor

memoriale. Aseară am anunţat-o pe Geta Dimisianu că am pus placa lui O.P. şi în ce

condiţii. Promite că se va ocupa de dezvelire, poate vine şi N.M. Îi amintesc de Nicu,

chiriaşul oploşit la Paler, căruia tot nu-i vine să creadă că acest om a murit. A luat-o de

umeri şi a întrebat-o de ce nu mai vine. G.D. a început să plângă. A fost vorba de iubire,

conchide Lidia. Se pare că aerul condiţionat i-a făcut foarte rău lui Socrate al nostru.

24 august 07. O dimineaţă în care pe podeaua din bucătărie apare un frumos irizat

curcubeu, provenit de la razele soarelui trecând prin apa unei sticle ce s-a nimerit pe

pervaz. Ne bucurăm de acest spectacol gratuit. În zori Lidia o visase pe C. Buzea, a venit

la noi şi a dansat pe ruptelea, zicând: N-am mai dansat aşa mult de la botezul lui Matei,

fiul lui Mircea Ciobanu. De verificat. (Visele?!).

Azi reuşim să punem nu mai puţin de zece plăci. Deci o adevărată performanţă.

După ce ziua începuse destul de nefavorabil. Aranjasem de cu seară să mă văd cu noul

pietrar azi dimineaţă la ora 9, în faţa benzinăriei de pe Schitu Măgureanu. Ajung cu vreo

20 minute mai devreme, obiceiul meu: poate vine şi el şi astfel câştigăm ceva timp... Mă

plimb pe stradă în sus şi în jos, omul meu întârzie, intru şi în Cişmigiu, dar tot pe aleea

dinspre gard, să nu pierd timp; Trece ora 9, apoi 9:15, apoi 9:30, îi dau telefon lui Ionescu,

pe al noului angajat necunoscându-l. Îi dă telefon, e în trafic, îmi dictează telefonul lui, îi

telefonez. Mii de scuze, vine din Lacul Tei... Domnule, poţi să vii şi de la Slobozia, şi din

Constanţa, deşi am fixat Schitu Măgureanu pentru că e colţ cu Ştirbei Vodă, unde

locuieşte; dar dacă eşti în trafic şi vezi că nu poţi ajunge la timp, dă-mi un telefon, spune

cât crezi că întârzii, să mă trag la umbră, să mă aşez pe o bancă, să intru într-o cofetărie,

orice... Nu mă ţine pe marginea trotuarului o oră întreagă! Merg pentru 10 minute în parc,

la şahişti, scot lista şi planul oraşului, fac strategii... mă întorc în Schitu Măgureanu şi, în

fine, apare Cătălin Candidatu (chiar aşa!) şi cu încă un tinerel. Mă burzuluiesc puţin, să mă

răcoresc, apoi urc în Skoda lui şi pornim spre Conservator, de unde luăm plăcile – au ei

acolo un şantier...

Apoi spre Luigi Cazzavilen, sun la Bogdan Muşatescu, e acasă. Îi spun dlui

Muşatescu că au dat din nou Titanic Vals, la moartea lui Moţu Pitiş. Mi se plânge de

soacră-sa, la 80 de ani, soţia unui Luca Dumitrescu, scriitor de care-mi vorbise şi data

trecută: senilă, aflată în grija lor şi pe care niciun azil nu vrea să o primească. Iar el a avut

de curând o operaţie complicată, acum sora tocmai îi schimba pansamentele.



Plecăm spre Uniune, prin Piaţa Matache şi Sf. Voievozi. Acolo tocmai apăruse

Virgil, e grăbit, trebuie să plece la ţară, „la moşie”, are probleme. Ne deschide magazia,

lăsăm unele plăci, alegem altele, între timp îl conving pe Virgil să-mi lase mie cheia. Până

la venirea lui Popescu. Femeia de serviciu va şti de acest aranjament. Bucuros, pentru că

am libertate de mişcare, că nu depind de ei, cu cheia, cu programul.

Pe Calea Victoriei, până la CCA, apoi spre liceul Lazăr, trecem podul la Biologie,

urcăm spre Ministerul de Război, ajungem la Mircea Ciobanu; o anunţasem pe Rodica,

parcăm, la intrare sun, nu răspunde nimeni, în schimb apare Rodica în uşa blocului, cu

băieţelul, cu fetiţa şi cu ginerele bărbos şi ochelarist. Între timp, cei doi caută vreun vecin

de la care să luăm curent. Rodica se implică, coboară cu administratorul şi preşedintele, se

mai adună câţiva colocatari, un mic grup cumva solemn ce asistă la fixarea plăcii pentru

Mircea Ciobanu. Punem placa, Rodica mă întreabă dacă îi punem şi lui Nae Ioana, da, i-

am pus-o chiar vineri. Pozez, plecăm, cu o manevră pe la Rond intrăm pe Justiţiei, ocolim

prin spatele ministerelor; apare Ţone pe care îl sunasem la telefon, a adus o scară, ne

sfătuim unde să punem placa, la locul cel mai vizibil; cei doi fixează placa, între timp

Ţone îmi promite şi partea a doua din Veneticii, căci prima parte aproape că am dat-o gata.

Cu corecturile deja făcute pe prima ediţie, vezi-bine. Vrea să găsească un sediu pentru

editură, copiii i-au ocupat cămăruţele de la sobsol. Vrea să-l scoată în ediţie definitivă pe

Nicolae Ioana, idem pe Gh. Istrate şi desigur pe Cezar Baltag, manuscris lucrat deja de

mine, şi a cărui placă mă duc să o fixez chiar acum.

Prin Justiţiei ieşim către podul Mărăşeşti, apoi prin Dudeşti în Rm. Vâlcea şi cotim

la stânga pe Drumul Murgului. Intru pe scara preşedintei de bloc, sun la parter, apare un

bătrân, zice: Aţi mai sunat şi data trecută şi eu v-am spus că preşedinta este vis-a-vis.

Domnule, scuze, dar în acestă lună eu am sunat la două sute de uşi: Ar fi bine să vă puneţi

numele pe uşă, ca să nu vă mai deranjeze unii uituci ca mine. Sun la dna Lupu, răspunde, o

prevenisem încă de pe drum printr-un telefon. Iese, însă nu la fel de amabilă. Nu trebuie să

vin eu, mergeţi la scara vecină, urcaţi la II, aseară am vorbit cu Bebiţă (?), dacă nu e acasă

coborâţi la parter stânga, sunaţi la responsabilul de scară. Sun la II, sun la responsabil, nu

răspunde nici unul. Urc la etajul I, sun la cel de sub Baltag, cel dinăuntru vorbeşte

îndelung la telefon cu cineva, apoi şi cu maică-sa, bat din nou, iese, este insul binevoitor

de data trecută, acum îmi spune clar că nu îmi dă curent. Nici 5 minute? Nu. Între timp cei

doi aduseseră materialele, dar apare un lumpen, cumva cunoscut de mine din cartier, un

lungan ţigănos, la 30 de ani, păr creţ hălăciugă în cap, totuşi cât de cât normal, căci

înţelege, se duce după chei, vine cu ele, coboară la subsol, ne face legătura valabilă, după

câteva încercări, tot mormăind ceva despre o lampă de control. Eu mereu mirat de turnura

lucrurilor. Între normal şi Urmuz. Rezolvăm fixarea plăcii, pozez, recuperăm materialele,

manevrăm în parcare şi când să ieşim din nou la Drumul Murgului, pe trotuar era

lumpenul împreună cu insul de sub Baltag, care mă refuzase feroce. Îi mulţumesc încă o

dată ţigănosului, anume ca zgârciobul de vecin să simtă palma mea abstractă. Căci

coborâse să asiste la montarea plăcii, însă eu nu i-am mai acordat niciun pic de atenţie. Le

explic celor doi scena cu vecinul meschin. Şi de la o lucrare la alta îi fac să înţeleagă că o

parte dintre aceşti scriitori, cărora le punem plăci, au fost cunoscuţii dacă nu chiar prietenii

mei. Cu Mircea am scos trei romane, Cezar Baltag a vorbit la lansarea cărţii mele de

poeme, cu doar 2 luni înainte de moarte. Aşa că pe Şulea, numitul C.C. mă întreabă câţi

ani am. Am 50 de ani de Bucureşti. Şi sunt leat cu Mircea Ciobanu şi Cezar Baltag. Aha,

de aceea sunteţi aşa de implicat, exclamă C.C.

Punem fără dificultăţi placa lui Iordan Chimet, mâncăm ceva în fugă, la o patiserie

fără pic de clienţi, apoi reluăm drumul spre Gura Ialomiţei 3, cu unele ezitări. Căci pe



unde mersesem pedestru data trecută e sens interzis... Din stradă telefon dnei arhitect

Popan, vine cineva de la scara E, un prieten de-al lui Daniel Cristea Enache. Arhitect şi

acesta, convenim locul, fixăm placa lui Valeriu Cristea, tânărul promite să facă o poză şi

să i-o trimită prin e-mail lui Daniel C.E.; îl rog să mi-o trimită şi mie, pe e-mail, promite.

Le sugerez să organizeze o dezvelire, au să se ocupe, ţinem legătura. Îmi explică cum

ieşim în Liviu Rebreanu, dar greşim, ieşim în altă parte; ezitări, lumea buimacă, nimeni nu

poate da o indicaţie cât de cât.

O luăm înapoi, nimerim pe Aleea Barajul Bistriţei, găsim destul de repede blocul

J-7, o sun pe dna S. Valeria, coboară, ne conectăm, punem placa, apar câteva vecine, se

declară impresionate, una a locuit chiar deaspura poetei Mariana Marin, era foarte

cumsecade, deşi... Şi bine că am pus placa, să rămână măcar o aminire... În sfârşit, o vorbă

de bun simţ. Mariana Marin se mutase în 1997 de la blocul lor, unele locatare nu ştiau nici

până astăzi că poeta a murit încă din 2003. Le repet: o mare poetă şi un om interesant.

(Însă adevărul e că nu am cunoscut-o personal, ci doar am auzit de faima ei printre colegii

de generaţie şi apoi de moartea ei.)

Ieşim în b-dul 1918 şi apoi în b-dul Basarabiei, în Piaţa Muncii, la Bariera

Vergului, şi imediat suntem la Gabriela Creţia, care fusese atenţionată că apărem în 20 de

minute. Încercăm la toţi vecinii de la parter, refuzuri; abia când apare dna Creţia ni se face

racordul. La perforare, sare un colţ, C.C. îl relipeşte cu glu şi ipsos, îi spun dnei G.C. să nu

fie cu inima strânsă căci nu se observă. La despărţire, mulţumiri, chiar pupături.

Din P-ţa Muncii în P-ţa Iancului, la Iulia Hasdeu şi cu greu ne putem apropia de

intrarea în blocul lui George Muntean. Prevenită, apare dna Adina Popescu, soţia poetesă,

convenim o dezvelire pentru 17 noiembrie, ziua de naştere a lui G.M., dânsa se va ocupa

de convocarea prietenilor.

Prea puţin l-am cunoscut pe G.M., prin amicul C., cred, iar pe P. Creţia şi mai

puţin, doar din vedere şi din cărţi. Iar la finalul unei conferinţe de la Muzeul Ţăranului,

când m-am apropiat să-i cer un autograf, m-a refuzat sec. Dar ce relevanţă are acest mic

incident. Sigur că nu i-aş spune dnei Creţia că eminescologul m-a ţinut la distanţă, ca să nu

o amărăsc. Părea aşa bucuroasă, mai ales când i-am înşirat lista celorlalţi sciitori cărora le

punem astfel de plăci.

Şi fiind abia orele 17 dar am pus deja 9 placi, ne îndreptăm cu curaj spre M.

Eminescu să punem placa lui Eugen Barbu. Noroc că la cabinetul dentar de la parter sunt

cunoscut, facem racordul electric şi foarte repede punem placa. Dar degeaba ne sumeţim

noi că ne putem imagina viitorul, că decidem cine e şi cine nu e important pentru noi - de

cele mai multe ori nu reuşim să stăpânim nici trecutul. Iar pe actriţă n-am mai sunat-o, să

coboare, să asiste... deşi poate ar fi meritat...

La 18:30 sunt acasă, după acest tur de forţă. Dar cei doi cârteau, nu le prea

convine să continuăm tot astfel şi în ziua de sâmbătă, când programul se termină la ora 13;

partitura lor: mâine n-am reuşi să punem decât 3-4 plăci, mai bine să lăsăm pe luni. În

maşină mai erau chiar 4 plăci, deci totuşi ar fi putut să spună da. Eu şi entuziasmele mele

de neînţeles.

Acasă Lidia îmi spune că a telefonat un domn în vârstă, Ion Băncilă, i-a dat

numărul de telefon, familia lui revine peste vreo 10 zile. Apoi seara dl Băncilă revine cu

un telefon, voce foarte pierită. Îi promit că mă ocup şi sper să asiste la eveniment. Îşi

doreşte foarte mult... Un neam de longevivi. Marele geolog Ion Băncilă a trăit 104 ani! La

centenar l-am sărbătorit la Institutul geologic. Pe când avea spre 90 de ani, am dat peste el

pe unul din traseele mele din zona Porţile de Fier; împreună cu alt venerabil geolog, acela



suferind de poliomielită. Scenă de neuitat. Tot

mai doreau să-şi lămurească unele chestiuni

de tectonică...

Iar peste noapte îi visez pe Cezar

Baltag şi pe Virgil Mazilescu, recitam poeme,

apoi se arătau încântaţi de un joc născocit de

mine, în care acelaşi cuvânt avea în versuri

succesive funcţii diferite.

24 august 2007. Azi o zi prea

călduroasă, 35-37 grade – şi se anunţă furtuni

spre NW.

Cartea de vizită a oraşului, care la

cultură se prezentase jalnic, se va augmenta,

cât de cât. Asta ca impresie generală şi ca

atenţionare pentru pieton: a fi scriitor

înseamnă totuşi ceva, numele rămâne, el

înseamnă poate mai mult decât o vedetă de un

sezon-două...

28 august 07, marţi. La 9.00 sunt la Gara de Nord, iar la 9.15 dau telefon șoferului

Cătălin Candidatu, îmi spune că nu... şi să ne vedem mâine la 12. Pare o persoană

infernală, în fapt nu mai mult decât un încurcă lume. La prânz un telefon de la Vladimir

Pană, ton prietenos.

30 august. Pe scurt, despre plăcile puse luni şi joi. Luni ne vedem la 12:00 la

magazia Uniunii, eu ajuns mai devreme sortasem plăcile, le grupasem, să ne fie mai lesne

la încărcatul în maşină. Dau telefon la Aurel Covaci, răspunde fiica. Maică-sa nu e pe

moment acasă, dar vine îndată. Iute ajungem în Th. Aman 9-A, o sun din nou pe mobil,

coboară mai întâi fiica, apoi şi dna Covaci, văzută de mine de curând la MNLR, căutăm un

loc potrivit, aduc şi o scară, dar la colţul faţadei toată tencuiala e coşcovită, o dăm jos până

la cărămidă, punem placa. Le spun căror scriitori le-am mai fixat plăci, apoi ce mi-a spus

prietenul D. Alexandru despre Aurel C. când s-au cunoscut în închisoare: foarte cult, bun

poet, ştiind numeroase limbi străine din care tradusese. Ea îmi spune că a scos la MNLR o

carte Persecuţia, despre urmărirea lui Labiş şi a lui Covaci, îi spun că manuscrisul a fost

citit de mine ca lector când lucram la editura Vinea. Foarte recunoscătoare. Ne despărţim

cu pupături. Se cam miră de solicitudinea Uniunii, a lui N.M. în particular, căci până acum

n-au fost nicicum receptivi la solicitările ei. Simţind că e teren minat, o iau pe scurtătură; îi

spun că mi s-a dat mână liberă în chestiunea plăcilor.

Pe Calea Griviţei şi apoi pe bd-ul Bucureştii Noi până la colţul cu Parcul

Bazilescu, dar pierdem intrarea pe aleea lui Pericle Martinescu, aşa că revenim. O

sunasem pe dna Stelea, ne aşteaptă la intrarea scării lor, după o scurtă deliberare convenim

să punem placa nu la intrarea pe scară, ci la capătul blocului, spre bulevard. Se vede mai

bine când trece lumea spre biserică, concede doamna cea amabilă. Locul ţintit fiind cam

sus, ne aduce o scară, cineva ne dă curent de la etajul I, punem placa rapid şi, cu bune

vorbe plecăm. Cătălin iese în Calea Chitilei şi opreşte în numeroase locuri, peste tot

depozite de materiale de construcţie, dar în mod misterios nu au bolţarii căutaţi de noi.

Renunţăm, revenim în Pţa Chibrit, manevre şi intrăm prin spatele blocului, spre scara lui

Marcel Gafton. Acolo buldozere, se asfaltează, se construieşte, se... Lume ca pe şantier.

Uşa scării deschisă, intru, sun, bat, telefonez. Până la urmă aflu că preşedintele Bulugu

Cezar Baltag şi Nichita Stănescu



este jos, la buldozere. Într-un grup de la construcţii, discutând. Pensionar amabil, activ, cu

alură de fost sindicalist, uşor parkinson, îi arătăm placa Marcel Gafton, în mod logic o

vrea fixată tot la capătul blocului, spre bulevard; ne dă o scară mai lungă, de la vecinii cu

dughene, tot de la ei luăm curent. Repede o punem, repede plecăm, cu vorbe de

solidarizare din ambele părţi. Dar deja dădusem telefon pentru C. Nisipeanu, alte manevre

ca să ajungem cu maşina în faţa intrării, la scara 3. Apare dna Tatomir, dezgheţată,

cooperantă, ne dă pe loc curent de la panoul scării, punem iute placa şi îndată plecăm, tot

cu vorbe bune. Aflu că în apartamentul maestrului, vizitat împreună cu Ţone şi Aura

Christi acum nişte ani, stau nişte nepoţi de-ai poetului, din Gorj, rude de-ale lui Mischie.

Nu se poate trăi de răul lor, aroganţi, obraznici la culme până de curând, acum ca

mieluşeii, căci Mischie a căzut... Românul nostru iubeşte cu patimă avanscena, dar de fapt

e pregătit pentru toate rolurile. Vorbesc de românul etern, vezi bine.

Ne lansăm spre Piaţa Domenii, acolo căutăm strada aviator Petre Creţu, o caut la

telefon pe vecina cu magnetism, mi se spune că nu e în Bucureşti. Mi se dă telefonul unei

doamne Mihnea, la parter, cu care să merg la proprietarul din faţă. Mihnea nu răspunde la

telefon, nici la sonerie, la apartamentul din faţă sunt doi muncitori din construcţii, le spun

ce şi cum, vorbesc pe mobil cu proprietarul, el este de acord cu fixarea plăcii poetului

Gellu Naum, însă peste două săptămâni, căci zidul faţadei trebuie reparat. Îmi dă telefonul

lui mobil.

Ieşim pe la Arcul de Triumf în P-ţa Aviatorilor şi revenim pe-o alee laterală,

căutând numărul 62, găsit cu ezitări, căci între timp proprietarii şi-au tras un gard înalt, de

plastic. La telefon d-na Zamfir, de data asta reţinută: să apelez la parter, apartamentul 1,

unde locuieşte senatorul T. Făniţă. Să am eu atare onoare nesperată? Intru, la parter uşa

întredeschisă, bat, apare o doamnă, probabil menajera: Dl senator doarme, i s-a spus de

placă, este de acord. Ne conectăm, doamna coboară să vadă locul ales, punem placa lui

George Ivaşcu destul de sus, să se vadă pe deasupra gardului, plecăm. Spre Dogarilor 34,

unde îl văd pe Vladimir Pană trăgându-şi limuzina la bordură. Ne aduce o scară mai lungă,

vrea să punem placa mai sus, să nu ajungă la ea vecinii ţigani, oameni imprevizibili.

Schimbăm doar câteva fraze, îi spun ce plăci am mai pus. Ca maşinist, ne explică drumul

cel optim spre Hristo Boteev.

Pe Vasile Lascăr şi pe Armenească, până în pţa C.A.Rosetti. Vorbisem la telefon

cu dna Sântimbreanu, acum urc la et. III. apt.7, o rog să coboare. Stabilim locul, urc cu

ştecherul până la trei, noroc cu scara în melc, trag firul direct în sus, fără ocoluri. Punem

iute placa, apoi cu greu scoatem maşina de pe-o stradă laterală, aici sunt numai sensuri

unice. Oprim pe Hristo Boteev la nr. 22, pentru N. Carandino. Urc şi sun la etajul I, acolo

o basarabeancă, vorbind destul de rău româneşte, ajunsă aici ca menajeră; ea nu ştie

rosturile... urc la II, iese dna Ghibu, explic, mă invită înăuntru, stă în două camere, aflând

că sunt basarabean şi ştiu de faptele lui Onisifor Ghibu de la Chişinău pe vremea Primului

război şi a luptei pentru Unirea cea mare, îmi arată fotografia monumentului ridicat lui

Onisifor G. la Chişinău, autor Adoc, foarte frumos; acolo au şi o bibliotecă Ghibu. Pe

merit, zic. Îi spun că am cartea de evocări şi memorii, Oameni între oameni, că am urmărit

interviurile Tv. cu Octavian Ghibu. Pe pereţi, icoane pe sticlă, un Octav Băncilă. Câteva

fraze cu această doamnă ce se dovedeşte agreabilă; îmi dă un ghem de sfoară, îl las să

coboare prin balcon, C.C. leagă firul, îl trag în sus, bag ştecherul în priză, cobor împreună

cu d-na Ghibu, să vadă şi dânsa locul unde punem placa. Urc din nou, decuplez firul şi îl

lansez pe geam. Ne despărţim cu bune vorbe. Înapoi la Uniune să descărcăm plăcile în

plus - şi ne despărţim, lăsând urmarea pentru joi la 12, căci la 10 sunt programat la dentist.



O amintire despre satul Bobiceşti din Romanaţi

Ion Tîlvănoiu

Textul pe care îl reproducem în continuare a fost scris în ianuarie 1946 de către un

învăţător refugiat la Bobiceşti-Romanaţi şi a fost identificat de noi la Arhivele Naţionale din

Bucureşti, fond Ministerul Instrucţiunii, dosar 468/1946. Numele autorului apare însemnat

la finalul acestor amintiri, fiind însă greu de descifrat, probabil Vladimirescu sau Vladimir.

Textul ţine loc de monografie- lucrare obligatorie în acei ani pentru învăţătorii care îşi

susţineau examenul de gradul I.

Autorul descrie cu realism dar şi cu talent literar incontestabil întâmplări din

vremea războiului, impresionantă fiind atitudinea oamenilor simpli în faţa necunoscutului.

Textul constituie un excepţional exemplu de solidaritate între românii aflaţi în

suferinţă. Valoroase sunt descrierile satului şi ale oamenilor, ale portului, obiceiurilor,

tradiţiilor. Reţin atenţia deopotrivă încercările de reconstituire a trecutului satului

Bobiceşti, citându-se documente vechi.

Bobiceştii

O zi de martie a anului 1944. Un soare ce aruncă căldura cu multă economie;

parcă ar avea grijă să nu o epuizeze până la infinit, spre a nu face lumea să sufere din

cauza lipsei ei şi a-i ajunge pentru tot timpul cât aceasta va exista şi va trăi sub protecţia

lui. Lumea se frământă, se sbuciumă se întreabă fiecare: ce va fi? Se uită nedumeriţi unul

la altul înţelegându-se reciproc în ce situaţie se găsesc, dar stăpâniţi de o frică de nedescris

pe care nu şi-o pot explica unul altuia.

Hotinul este supraaglomerat de ostaşi, de cai şi tot felul de vehicule. Cetatea lui

Ştefan Vodă devine un clocot, o fierbere de glasuri tremurânde, pline de deznădejde şi

priviri aruncate peste dealurile ţinutului Hotin, multe spre căminele lor dragi, copii, soţii,

părinţi şi prieteni cari urmau să fie părăsiţi.

Unii cântă, cântă cântecul de jale al despărţirii, alţii se veselesc, aruncând glume şi

spunând snoave în limba dulce şi prielnică a moldoveanului Basarabean.

Era poate ultima zi când trebuia să se despartă atâta lume de meleagurile dragi şi

scumpe. Unii cari mai rămânând în oraş- se plimbau liniştiţi aşteptând momentul prielnic

spre a se arunca asupra pradei şi a ,,vâna” din lucrurile celor cari plecau ori din cele lăsate

cumva dosite prin gospodăriile părăsite. Aceştia sunt profitorii cazurilor similare, şi cari

nu pierd niciodată nimic, atât din avere cât şi din autoritate.

În puţine cuvinte, acesta era decorul Hotinului, în ziua de 23 martie 1944, când în

urma ordinului telefonic, m-am prezentat de la comisia de rechiziţie din Chilieni, a cărui

preşedinte eram.

-Ce destinaţie avem, domnule colonel? mi-a fost prima întrebare.

-Bobiceşti, judeţul Romanaţi, dragul meu, fu răspunsul blajin şi părintesc al d-lui

colonel Golgoteanu Ion, ofiţer de artilerie şi comandant al Cercului Teritorial Hotin.

Răspunsul i-a fost părintesc şi tot atât de dureros. Am înţeles că în sufletul lui se

petrec aceleaşi fenomene ca şi într-al meu şi al tuturor acelora cari erau în situaţia lui şi ale

căror sentimente se potrivesc cu ale lui. Ofiţer craiovean.

Deci vom pleca pe meleagurile copilăriei lui, deşi nu o dorea în atare situaţie.

În Romanaţi... În Oltenia tocmai! E cam departe- mă gândeam. Dar ce fel de sat o

fi- îmi puneam întrebarea- Bobiceştii? Ar trebui să fie un sat mare, pentru ca să poată

încăpea în el atâta lume câtă mergea cu C.T. Hotin.



În această situaţie am plecat cu coloana nr. 39 hipo, de la Hotin, la Suliţa Nouă B.

în ziua de 23 martie 1944, cu averea cercului.

Oraşul Suliţa Nouă se află la o distanţă de 42 km. spre S.V. de oraşul Hotin, pe

malul stâng al Prutului. Drumul până la Bobiceşti e lung. Îmi dau seama ce este un drum

de la Hotin până-n inima Olteniei cu căruţe cu cai, dar ce era să fac? Asta-mi era misiunea.

De la Suliţa am fost trimis iarăşi la Hotin, fiind pus la dispoziţia Prefecturii. La

Hotin am distribuit căruţele instituţiilor pentru evacuare. M-am instalat într-o cameră din

localul Prefecturii, unde aşteptam ordine.

În noaptea de 24/25 martie 1944, orele 2 se primeşte ordin pentru părăsirea

Hotinului. Toate autorităţile urmau să părăsească oraşul. Noapte! Lumea obosită se aduna

greu. În fine, în curtea Prefecturii e toată lumea adunată pentru plecare, afară de prefect,

care era aşteptat, iar unii mai fricoşi nu aveau răbdare să plece, frământându-se mereu. Eu

trebuia să merg cu coloana, deci cu căruţele. Copiii de autorităţi cu maşinile. Primesc

ordin să plec înainte şi să mă încolonez la marginea oraşului spre S.V., şoseaua ce merge

de la Hotin la Suliţa.

Am plecat. N-am ajuns la locul indicat, când deodată se aude o puternică

detunătură şi o mare limbă de foc se înalţă până în adâncul cerului. Lumea îngrozită,

necunoscând cauza bubuiturii, neştiind realitatea, sub tutela necunoscutului, grăbea mereu

spre Prut. Caii speriaţi apucau pe câmpuri neţinând seamă de conductori, cari pentru ei, în

asemenea împrejurare, erau inexistenţi. Hotinul iluminat complet. Iluminat era tot câmpul

dela Hotin şi până la satul Nedobăuţi, în care se vedeau casele mai bine decât în zori de zi.

Nimeni nu îndrăznea să întrebe ce s-a întâmplat şi nici nimeni nu putea preciza ce s-a

petrecut în acel moment. Caii au gonit până la ieşirea din satul Nedobăuţi, distanţă de 18

km. de la Hotin.

În Suliţa am aflat că nemţii au aruncat în aer fabrica de spirt din Hotin, ce se găsea

situată pe malul Nistrului. Deci limba mare de foc ce se înălţa spre cer era spirtul arzând.

Dimineaţă. Eram în oraşul Suliţa de pe stânga Prutului. Hrană la cai pentru trei

zile, hrană rece la oameni pentru acelaşi timp. Acesta mi-a fost ordinul primit, şi apoi

direcţia Bobiceşti.

Unde-o fi? Ce fel de oameni sunt pe acolo? Vor fi primitori? Vor fi poate amărâţi

c-am venit peste ei? Satul fi-va în stare să ne adăpostească pe toţi? Dar vom ajunge şi vom

vedea. Acesta mi-era ultimul meu gând.

În ziua de 25 martie am plecat din Suliţa. La ora 14 am trecut Prutul în satul

Molniţa, judeţul Dorohoi, plasa Huţa. Trecerea Prutului s-a făcut pe un pod din lemn

construit la repezeală de pontonierii români. Oameni de toate vârstele mă însoţeau.

Bătrâni, femei cu copii în braţe şi cu vaca de funie se rugau să li se îngăduie a merge cu

noi. Plângând îşi părăseau casele lângă care rămânea doar câte un câine care era deprins

să-şi vadă stăpânul plecând de multe ori de acasă, revăzându-l seara. Femeile cu copii au

fost primite să meargă cu căruţele. Aceasta era populaţia din nordul judeţului Dorohoi.

Un popas mai mare s-a făcut în marginea oraşului Dorohoi.

-Unde mergem? Ce o fi cu ai noştri, cei rămaşi dincolo, ce or fi făcând copilaşii

mei? Cum vin fulgii de zăpadă, aşa-mi veneau întrebările de la soldaţii mei. Un grup

începe să cânte cântece moldoveneşti. Se îndreaptă toţi în acea direcţie, mărind grupul tot

mai mult.

Noi suntem refugiaţi

De dincolo de Prut plecaţi!

Şi hoinărim mereu-mereu din loc în loc

Făr’ de părinţi, făr’ de noroc.



Se cânta în continuare. Se cânta şi

se plângea. Mi-am dat seama că tragedia

refugiaţilor abia începea. Norocul era că

se găsea câte unul mai glumeţ care rupea

firul gândurilor de pribegie dând naştere la

chiote şi strigăte sălbatice. Atmosfera a

fost aceeaşi în tot parcursul drumului.

Tăind Moldova, Muntenia şi o

parte din Oltenia în două, după 30 de zile

de la data plecării din Hotin, cu lanţul meu

de căruţe am ajuns în satul Bobiceşti. În

faţa şcolii primare din Bobiceşti, unde era

instalat C.T. Hotin, ne aşteptau toţi ofiţerii

cercului în frunte cucomandantul lui.

Prima întrebare, desigur, a fost ,,Cum aţi

ajuns?” Scopul întrebării era dacă nu

cumva aveam pierderi în cai. Norocul a

fost că nu am avut decât unul singur, şi

acela din cei mai buni, un armăsar care

sărise în două picioare lângă o maşină de

semănat în curtea unui proprietar din

Mărăşeşti. A căzut cu burta într-un cui de

fier în manivela de la maşină. Spargerea

s-a produs în burtă şi muri pe loc. Peste

200 de cai au fost aduşi în Bobiceşti.

Prima impresie a satului: avea

înfăţăşarea unui târguşor. Satul întreg

clocotea de lume, lume multă care nu era

străină de viaţa de sat. Militari şi civili. Civili fiind concentraţii aduşi cu cercul, nu erau

toţi echipaţi. Satul e tăiat prin mijloc de o şosea ce-l leagă la sud de comuna Leoteşti iar la

N.V. de comuna Morunglav. Cu greu apoi s-a făcut cartiruirea oamenilor şi cailor. În

adevăr, Bobiceşti e un sat mare. E reşedinţă de comună, cuprinzând şi satele Comăneşti şi

Chinteşti.

Situaţia geografică

Aşezat pe partea stângă a râului Olteţ spre N.E. la o depărtare de 3 km se întinde

pe dreapta şi stânga şoselei Leoteşti, Bobiceşti, Morunglav.Casele lucrate din cărămidă

arsă, aşezate pe ambele părţi ale şoselei, cu uşile ori geamurile spre şosea, stau rânduite ca

soldaţii pentru inspecţie. În centrul satului, faţă-n faţă stă biserica cu şcoala şi primăria. În

faţa lor, un puţ în mijlocul unui loc viran, făcând impresia unei mici pieţe. În partea de

S.E. se învecineşte cu comuna Leoteşti, la E cu Bechetul, la N.V. cu cele trei Obogi:

Oboga de Jos, de Mijloc, de Sus, despărţite de Bobiceşti prin râul Olteţ. Tot în partea de S.

Se află orăşelul Balş, reşedinţă de plasă, din care face parte şi satul Bobiceşti.

Situaţia topografică. Marginea de N.E., începând de la extremitatea de est a

satului o chingă de deal ce merge până la extremitatea de N.V. a Bobiceştiului îl încinge

ridicându-se sus deasupra caselor. El poartă numele de ,,Dealul Viilor” fiind acoperit de o

fâşie de pădure. Fâşia începe de la E. mergând spre N.V. până atinge şoseaua ce leagă

satul Bobiceşti cu Bechetul. De aici înainte pădurea ia proporţii tot mai mici, ea fiind

Şt. Dumitrescu-Gârbovi, şeful Ocolului

Silvic Bobiceşti (1928)



proprietatea

sătenilor, şi se

întinde până la

începutul satului

Comăneşti, unde

se termină şi

începe Pădurea

Eforiei1.

Pe acestă

parte, casele încep

chiar de sub poala

acestui deal, el

înălţându-se ca un

zid în spatele

caselor, împodobit

pe creastă cu

pădurea de stejar.

O binefacere a naturii şi împotriva asprimii ei, dealul cu pădurea de pe creastă încinge

satul pe acestă parte. Este marginea satului de unde ar fi supărat de asprul şi necruţătorul

crivăţ însoţit de viscolele lui puternice. Aşezat la poalele dealului, satul nu simte, nu vrea

să ştie de urletele fiorosului venit de la N.E. El stă liniştit, tupilat la adăpost. Doar copacii

de pe creastă vâjâie, se sbuciumă, tremură, se luptă cu puterea teribilă a crivăţului, îi opun

rezistenţă cu riscul de a-şi pierde din crăci ori a fi doborâţi chiar la pământ. Ei sunt

paznicii satului din fiecare iarnă străjuindu-l credincioşi până când se apropie primăvara, şi

atunci soarele, duşmanul iernii, cu puterea lui dogoritoare pune capăt acestui sbucium

punând pe goană iarna iar copacilor străjeri dându-le vacanţa meritată spre a-şi recăpăta

puterile pierdute, câştigând altele noi pentru a putea duce lupta mai departe atunci când

musafirul nepoftit de la N.E. va veni să dea iarăşi piept cu podoaba crestei de pe ,,Dealul

Viilor”.

Poalele acestui deal treptat se lasă, aşternându-se sub temelia caselor, care apoi

continuă să se întindă neted ca o faţă de masă dreaptă, până-n apa Olteţului.

Aceasta este configuraţia terenului spre S.V. a satului. Un şes întins, până dă în

zăvoiul Olteţului, crâng acoperit cu tot felul de esenţe moi, iubitoare de apă. Tot în această

parte se găseşte o pădurice în formă de dreptunghi căzând oblic în faţa satului Bobiceşti,

spre S. Ea poartă numele de ,,Lunca lui Iacob” aparţinând d-lui jude D. Nicolescu.

Istoricul satului. Din scriptele primăriei Bobiceşti se constată că satul a existat încă

înainte de anul 1640, după hrisovul lui Matei Voievodul din 20 octombrie 1640.

Moş Nicolae, aş vrea să stau de vorbă cu d-ta. Eşti om bătrân şi mi-ai putea spune

multe lucruri frumoase despre trecutul acestui sat frumos şi de oameni cu multă omenie.

Se supără. Oamenii în vârstă se supără când li se spune că sunt bătrâni. Ei sunt

oameni vechi, aşa le place să le spui.

-,,Câinii sunt bătrâni, domnule; oamenii se învechesc”- îmi spune moş Nicolae

Stănciulescu din Bobiceşti, trecut de vârsta de 70 de ani. Cu el am stat mai mult de vorbă

ca fiind unul dintre cei mai sfătoşi oameni ai satului şi care ştie multe din trecutul lui. Un

moş bătrân, înălbit de vremuri trecute, pe ai cărui umeri apasă cei peste 70 de ani

1 Eforia Spitalelor Civile, vechiul proprietar al pădurii.

Serbare şcolară la Morunglav (anii 1980)



încovoindu-i spinarea, arătând tuturor că primăvara vieţii lui de demult l-a părăsit, aşa cum

ne vine rândul tuturor.

-,,Cele ce-ţi spun le ştiu şi eu de când eram un mic copil, auzite de la bunicii mei

în timpul ernilor, când ne dogoream la gura sobei. Îmi plăcea să-i ascult, să aud şi eu

povestea satului meu, cum trăiau oamenii demult şi cum erau ei. Îmi povesteau oamenii

vechi că şi ei ascultau la fel ca mine această poveste, amintindu-şi de copilăria lor”.

Cu aceste cuvinte, moş Nicolae Stănciulescu îşi începe povestea satului natal.

-,,Pe stânga Oltului începuse să bântuie holera, o boală necruţătoare care secera

mii de vieţi omeneşti, fără deosebire de vârstă. Lumea îndurerată, cu faţa spre cer, cerea

iertare Celui Atotputernic pentru a le ridica această grea pedeapsă. Copii, tineri, femei şi

bătrâni, zile şi nopţi întregi înălţau rugilui Dumnezeu să le trimită binecuvântarea, să le

dăruiască sănătate, să le lase viaţa de care nu se puteau despărţi, să-i lase să guste din

binefacerile naturii de pe pământ. Boala nu primea rugi, ea secera vieţile, tot mai multe.

Între aceştia, era şi bătrânul Nicolae Coman din satul Comani.

Cu mult înainte de anul 1640, moş Nicolae Coman cu familia şi rudele lui au

înjugat boii încărcând în care tot ce puteau lua cu ei, pornind la drum. Unde? Nu ştiau nici

ei. Unde-o fi, numai să scape de pericolul morţii. Au părăsit căminurile numai să poată

trăi. Mai săraci dar cu viaţă. Într-un târziu au ajuns. Într-un târziu de noapte s-au aprit pe

locul unde astăzi se găseşte satul Comăneşti”.

Un şes întins, pornind dela poalele ,,Dealului viilor”, se întinde până în apa

Olteţului. La poale, dealul e acoperit cu pădure. Era un loc potrivit pentru adăpostire.

Oamenii ar fi putut trăi liniştiţi, mai ales în timpul iernilor necruţătoare. Lui moş Nicolae

Coman i-a plăcut locul. Pe cei mai tineri ca el i-a pus să construiască bordeie. Cei ce erau

plecaţi cu el, fiecare familie în parte, şi-au construit bordeie. N-au mai părăsit locul. Au

rămas. În felul acesta a luat naştere un mic sătuc, al lui moş Nicolae Coman şi rudele lui

Comăneştenii, satul luându-şi numele pe care-l poartă şi astăzi de Comăneşti, cătun ce

aparţine de satul Bobiceşti. Dar holera n-a vrut să se despartă de cei în mijlocul cărora se

încuibase. Sămânţa bolii a fost adusă de cineva din neamul Comăneştilor şi în satul abia

născut şi atunci când era numai în faşă le înmulţea numărul bolnavilor. Moş Nicolae

Coman ştiind grozăvia acestei nenorociri n-a mai aşteptat. Om ce ştia farmece şi

descântece, şi-a luat din nou rudeniile, şi cu ele s-a deplasat cu 3 km. mai spre S.E. A

căutat Nicolae Coman o pereche de boi gemeni, pentru a-şi putea pune descântecul în

aplicare folosindu-se de roadele lui. A găsit doi boi gemeni, având aceiaşi culoare în păr,

fiind negri. Cu aceştia a tras o brazdă în jurul bordeielor nou construite, încingându-le şi

închizându-le pe toate în mijlocul acestui cerc. În urma descântecului lui moş Nicolae

Coman, în urma stropirii acestei brazde, holera- după credinţa bătrânului- nu avea voie să

intre în cetatea lui. Ea nu era primită de farmecele moşului Coman. La atingerea holerei de

brazdă, se distrugea, murea înainte de a ajunge acolo unde era pornită. După credinţa lui

Coman, cele ce pregătea prin descântece boala pentru alţii, devenea el victima ei. După ce

a fost aplicată ştiinţa şi priceperea lui moş Nicolae, holera nu s-a mai apropiat de el şi

oamenii lui.

Comăneştenii au rămas pe loc, întărindu-şi bordeiele şi pregătindu-se de iarnă, şi

dând satului numele de ,,Berceşti”.

-Bine, moş Nicolae, dar de ce i s-a pus numele satului de Berceşti şi n-a rămas tot

cel de Comăneşti? De ce n-au prelungit satul Comăneşti până-n Berceşti?

-Domnule, descântecul nu-i da voie lui Nicolae Coman să dea acelaşi nume noului

sat. Şi apoi, toţi cei veniţi cu el erau clăcaşi, birnici şi de asta s-a zis satul birnicilor sau

Berceşti.



Din neamul lui Nicolae Coman se trage familia lui Lupu, existentă şi astăzi în

Bobiceşti. Acesta, pentru ca vraja lui Coman să aibă efectul dorit, a adus cu spatele un sac

cu pământ de la hotarul moşiei Berceşti-Morunglav, pe care l-a turnat în mijlocul satului.

Pentru ca moşia Berceştilor să fie cât mai mare, Lupu a luat o piele de viţel pe care

a tăiat-o în şuviţe subţiri, formând un fir lung, un fir kilometric. Cu acest fir din piele de

viţel a pornit Lupu de la hotarul Morunglavului trecând prin punctele: Botul Ariciului

(lângă Braneţ) s-a coborât la marginea de S.E. a satului Leoteşti, oprindu-se apoi pe malul

Olteţului în faţa orăşelului Balş, în partea de N.V. Bircienii, văzându-l pe acest Coman din

neamul lor prea lacom, fiindcă voia cu o piele de viţel să înconjoare o bucată de pământ

tot mai mare, observându-l prea hrăpăreţ şi lacom de pământ- i-au dat numele celui mai

lacom animal sălbatic, anume Lupu. Adică lacom la apucături ca un lup.

După venirea Comăneştenilor şi organizarea primului sătuc, alungaţi tot de holeră,

veniră şi Iordache Surcel din Târgu-Jiu cu rudele lui.

Din cele de mai sus se constată că holera era boala cea mai de temut din acele

timpuri şi care bântuia în regiunea Munteniei şi Olteniei. Mijloacele de combatere nu erau

altele mai bune decât fuga, părăsirea localităţii unde se încuiba, părăsirea gospodăriilor, a

averii personale. Medicina era inexistentă, oamenii neavând altă armă de apărare afară de

cea a lui Nicolae Coman: vraja, farmecele, descântecele.

Din hrisovul domnitorului Matei Basarab din 1640 octombrie 20, se vede că satul

Bobiceşti era format din clăcaşi şi moşneni. Primii moşneni apar în familia Moştenescu

din care se trage familia Bobicescu de astăzi. Bătrânul Dumitru Moştenescu, devenit mai

târziu proprietar de moşie, îşi schimbă numele din Moştenescu în cel de Bobicescu iar

satului îi schimbă numele din Berceşti în cel de Bobiceşti.

Hrisovul lui Matei voievodul, din anul 7148 (1640) octombrie 20, spune: ,,Din

mila lui Dumnezeu Noi Matei Voievod şi Domn a toată ţara Ungro-Vlahiei, dă domnia

mea această poruncă a domniei mele slugii domniei mele Lupu sau Danciul ot Birceşti din

sud Romanaţi şi cu fraţii lui Stan şi Ion, Radu şi cu fiii lor câţi Dumnezeu le va trimite ca

să le fie lor ocină în Bircesci, însă tot satul Bircesci cu tot otarul şi românii şi cu tot

venitul şi du peste otarul din otar, din apa Olteţului până în valea Fântânelii, însă brat

Radu, brat Labul ca acest mai sus pomenit satul Bircesci au fost din vechime moscenire

Lupului şi cu fraţi de către tata lor Danciu încă de mai nainte vreme şi după acesta când a

fost în dilele reposatului Mihai Vodă iar sătenii birceni ei s-au vândut cu toată moşia lor

lui Preda banul ot Cepturoaia, şi tot au fost românii sub stăpânirea lor; după aceasta,

când a fost acum în dilele domniei mele după moartea lui Preda Banul iar nepotul lui,

Preda Spătarul şi jupân Teodosie vel ban al Craioveiel a vândut această ocină ot Birceni

du peste tot hotarul lui Ghinea slujitorul ot Văleni. Într-aceasta, Lupu cu fraţii săi cei mai

însemnaţi, cum au aflat că a cumpărat Ghinea Slugerul moşia lor, ei nu s-au îndurat a

lăsa moşia lor să fie în stăpânirea altor streini oameni ci au venit înaintea domniei mele

în Divanul cel mare şi s-au judecat de faţă. La aceasta am căutat Domnia Mea şi am

judecat după dreptate şi după pravila lui Dumnezeu, împreună cu toţi dregătorii Domniei

Mele, şi am băgat de seamă Domnia Mea cu tot divanul cum se cuvine, şi că Lupul şi cu

fraţii lui au întors îndată toţi banii lui Ghinea Sluger înapoi înaintea Domniei Mele şi

divanului galbeni nouă deci cu toată cheltuiala şi cu dobânda lor şi au fost ispravnicu şi

omu Domnesc cinstitul boier al Domniei Mele jupânu Ghermet vel spătaru, şi a remas

moşia din Bircesci a fi în stăpânirea slugii Domniei Mele Lupului şi cu fraţii lui mai sus

pomeniţi cu toţi românii şi cu tot venitul precum a fost şi dinainte vreme şi în urmă a făcut

Preda Spătaru, nepotul Predii Banului şi zapis de vânzare la mâna Lupului şi fraţilor lui

cu mulţi boieri şi oameni buni martori ca să le fie lor moşia ohabnică, lor şi fiilor în veci,



iar Ghinea a rămas din pravilă şi din judecată

şi din divan, iar de va scoate vreodată ceva

cărţi sau zapise, să nu să crează ci să fie deşerte

şi de către mine neclintit dupe porunca

Domniei Mele, ia că şi martori au pus Domniei

Noastre pe jupân Teodosie vel banul Craiovei şi

jupân Chriva vel vornicu, jupân Grigor, vel

logofăt, jupân Radu vel vistier, jupân Preda vel

spătar, jupân Buzinca vel clucer, jupân Sohol

vel stolnic, jupân Radu vel comis, jupân Buţea

vel paharnic, jupân Constantin vel postelnic cu

jupân Grigore vel logofăt şi cu Dumitru

logofătu au scris în oraşul de scaun Bucureşti la

octombrie 20 anul de la Adam 7148 (urmează

sigiliul domnesc). Ss. Atanasie Milanovici”

Un alt hrisov al lui Matei Basarab din

7148 (1640) martie 20 are următorul conţinut:

,,Cu mila lui Dumnezeu Io Matei Basarab, domn

a toată Ţara Românească dat-am cartea

noastră de bună încredinţare slugerului

Domniei Mele Lupului sin Danciului ,

stăpânitor ot Birceşti care i-am întărit cu fraţii

lui cei ce sunt Stan i Ion, i Radu după

stăpânirea ce li s-au căzut am dat Domnia Mea

moşia din Bircesci să o aibă sub stăpânire

Bircesci; noi rânduiţi în hotaru despre toţi

vecinii pe din sus prin pădurice am hotărât pe drumul vechi în piatra Olteţului în fântâna

Morunglavului li s-au dat să stăpânească pe despre albu Morunglavului că li s-au căzut

lor Bircescilor cu scrisoarea ce au avut, până în hotarul lor, Lupu cu toţi cetaşii lor să o

ţie sub a lor stăpânire însă mai au dealul cu valea cea mică în pădurice unde au fost meile

date de Mihai Voievod a lor moşie Bircesci şi merge în sus până se împreună cu

Morunglavu fiind pre jos Bâla ot Cepturoaia părţilor şi alegători dupe cererea lor şi

porunca Domniei Mele. Mai poruncim d-sale Teodor vel ban al Craiovei să alegeţi şi

moşia pe dela vale a Bercescilor ca să se hotărască trimeţând pe Ghinea slujitor ot Văleni

dimpreună cu Lupu şi cu fraţii lui ca nici un stăpân să nu facă întru a mi se lua unul de la

altul. Ghinea slujitorul îţi dau poruncă să mergi pe hotaru tot al Lupului şi al fraţilor lui

despre toate ocinile însă şi despre Leuteşti. Lupu cu cetaşii lui să ţie pe din jos până în

(indescifrabil) de stânjeni ce au Leuteşti iar de la mai sus numiţii Lupul cu cetaşii lui, însă

nu cu dreptate dar găsind un zapis al lor li s-au ţinut în samă după scoaterea înaintea

Domniei Mele trăgând şi mergând pe din jos Lupul până în drumul administraţii şi până

în Olteţ şi iar se întoarce la deal să meargă prin poiana cea verde în Obârşia, să se

întoarcă înapoi să meargă în deal să cuprindă toată pădurea şi iar să vie până în deal cu

gropa până în piscul vechiu până în drumul cel nou şi tote piscurile şi viile împrejur dupe

hotărârea Banului şi iar înainte la vâlceaua răchitei să ţie Lupu cu cetaşii lui acest hotar

de moşie să-l ţie că li s-a dat de către Domnia Mea şi stătător că aşa li s-a căzut în vecii

vecilor. Ghinea slujitor ot Văleni au fost cu boeri şi părtaşi şi au dat această ocolnică a

Domniei Mele fiind credincioşi ai Domniei Mele Teodosie vel banu i Chirca vel căminarul

Anunţ despre redeschiderea

bisericii din Bobiceşti, apărut în

ziarul Făclia din 25 octombrie 1940



i Grigore vel logofătu i jupan Constantin velichi postelnicu i jupan Grigore vel logofătu,

pisar Dumitru logofătu. Martie 20 ve leat 7148”.

În hrisoavele lui Matei Basarab se pomeneşte deci de familia Lupu. Deci

mărturisirea bătrânului Nicolae Stănciulescu şi povestea cu Coman cel lacom de pământ

care pe drept cuvânt trebuia să-şi ia numele de Lupu, are legătură cu hrisoavele de mai sus.

În mijlocul satului, pe un loc mai ridicat, se află construită biserica. Un local mare

şi impozant predomină peste toate casele din sat, înălţându-şi triumfător turlele spre cer.

Este construită în

anul 1906 din

cărămidă arsă şi-i

acoperită cu tablă

de către preotul

Dimitrie

Bobicescu,

decedat.

Cutremurul din

anul 1940 i-a

produs stricăciuni.

În anul 1944, în

urma stăruinţelor

actualului preot

paroh Constantin

Moştenescu, cu

contribuţia

sătenilor şi

ajutorul dat de

ofiţerii, subofiţerii

şi trupa Cercului

Teritorial Hotin evacuaţi în Bobiceşti, biserica a fost reparată în condiţiuni foarte bune.

Biserica îşi sărbătoreşte hramul în fiecare an de Sf. Dumitru, după numele ctitorului ei

Dumitru Bobicescu.

În anul 1885, preotul Dumitru Bobicescu a construit un local de primărie din

cărămidă arsă şi acoperit cu tablă. Localul a fost destinat pentru primărie şi şcoală având 6

camere. Din anul 1924, clădirea a rămas exclusiv pentru primărie întrucât în acest an a fost

ridicat un nou local de şcoală, cu două săli de clasă şi o cancelarie. Localul a fost construit

din cărămidă şi aoperit cu tablă zincată de către judeţul Romanaţi. Localul este mare ţi

încăpător corespunzând cerinţelor igienice şi didactice. Sălile spaţioase au multă lumină.

În urma cutremurului din noiembrie 1940, localul de şcoală a suferit stricăciuni.

Unii din pereţi au crăpat în lăţime. În 1942, localul a fost legat cu fier prin încingere,

nepermiţând această această legătură ca pereţii să se deterioreze mai mult. O reparaţie

după legarea cu fier, a readus localul în starea lui normală

Satul are o bancă populară cu numele ,,Înainte cu Dumnezeu”. Funcţionează în

localul propriu care este construit din cărămidă arsă şi acoperit cu tablă zincată. Are două

camere şi un antreu.

În curtea bisericii, prin bunăvoinţa locuitorilor s-a ridicat un monument istoric în

anul 1940, în cinstea eroilor căzuţi în războiul de întregire a neamului din 1916-1919.

Numele căpitanului magistrat Băloiu Teodor şi a celor 95 de grade inferioare, căzuţi în

Ziarul Romanaţul din 25 octombrie 1940 anunţă redeschiderea

bisericii din Bobiceşti, eveniment la care a participat Mitropolitul

Olteniei Nifon Criveanu



acest război, se văd

săpate în corpul

monumentului. Prin

jertfa vieţii lor, ei

au adus cinstea

satului din care au

plecat.

Locuitorii

sunt buni

gospodari, oameni

paşnici, muincitori

cinstiţi, binevoitori

şi prietenoşi. Nu le

place cearta,

gâlceava, bătaia.

Lucruri de

asemenea natură,

pentru ei constituie

o ruşine şi de asta

le ocolesc.

Sătenii sunt

toţi români. Ei sunt

în număr de 2145 suflete la data de 12 iunie 1945.

În anul 1945, starea civilă înregistrează următoarele date: 30 morţi; 35 naşteri; 24

căsătorii.

Calculând mersul acestor date, constatăm că în decurs de 10 ani, adică de la anul

1935 până la anul 1945, numărul morţilor, naşterilor şi căsătoriilor cu fiecare an nu variază

cu mult. Datele arătate mai sus reprezintă media lor din cei 10 ani.

În războiul din 1941-1945, satul are un număr de 6 morţi şi 8 invalizi.

Locuitorii sunt oameni paşnici, blânzi, binevoitori şi foarte primitori, înstăriţi prin

hărnicie şi muncă. Agricultura, creşterea vitelor şi viticultura le este ocupaţia principală.

Nu există gospodar, indiferent de starea materială, să nu-şi aibă porcul destinat pentru Sf.

Sărbători ale Crăciunului, care combinat cu produsul viilor lor, face să se simtă bucuria,

veselia şi multă voie bună în timpul sărbătorilor creştineşti.

Obiceiurile sunt cele tipice româneşti: Colinde, Pluguşorul, Sorcova şi Semănatul,

Steaua sunt aşteptate de copii în zilele sărbătorilor, împânzind drumurile, cutreierând satul,

cercetând casele una după alta. Hramul bisericii se sărbătoreşte în curtea ei. Femeile cu

coşurile din împletituri din nuiele, pline cu bunătăţi, învelite cu prosoape albe de in,

lucrate cu diferite cusături naţionale ori flori specifice regiunii, rând pe rând se adună în

curtea bisericii, aşezându-se pe două rânduri, căutând ca prietenii şi rudele să stea cât mai

apropiaţi. La descoperirea coşurilor, apar diferite mâncăruri iar gospodinele se privesc una

pe alta, aruncându-şi cu coada ochiului priviri asupra coşurilor. Vor să vadă care dintre ele

a adus cea mai bună mâncare şi care a pregătit-o mai bine ca alta spre a avea subiecte de

discuţii şi laude după terminarea petrecerii. Face impresia unui examen al gospodinelor

satului. Bărbaţii sosesc cu sticlele de ţuică şi damigenele de vin. Masa începe liniştit până

începe stropirea hranei cu ţuicăşi scăldarea ei în vin. Apoi vorba multă şi zgomotoasă ia

proporţii, discuţiile durează până spre seară, când fiecare se retrage spre căminele

Buletinul Oficial al Judeţului Romanaţi din 1 octombrie 1943

informează că la 5 septembrie 1943 din iniţiativa învăţătorului

Ion D. Bărbulescu s-a pus piatra de temelie a Şcolii Comăneşti



respective. Acolo se adună iarăşi familii de prieteni şi rude prelungind ceea ce au început

după terminarea slujbei de dimineaţă, continuând până a doua zi.

În timpul zilei, pe lângă curtea bisericii, măgarii cu desagii în spinare, gata pentru

executarea transportului şi ţigăncile din curtea bisericii sunt nelipsite. Odată cu seara, şi

aceşti musafiri nepoftiţi pleacă îndestulaţi spre căminele lor. E semnul belşugului şi al

sufletului larg al şocuitorilor din Bobiceşti.

Portul este cel specific al românului de la şes: vara pălării, cămaşă albă, pantaloni

şi cu picioarele goale la bărbaţi, unii încălţaţi în opinci, bocanci ori sandale lucrate de ei,

cu talpa de lemn. Femeile cu broboadă, cămaşă albă şi fustă iar picioarele fără

încălţăminte. În timpul iernii, peste această îmbrăcăminte se adaugă cojoacele cu mâneci

peste o flanea groasă de lână ori paltoane, lucrate în majoritate din produsele gospodăriei.

În picioare, majoritatea poartă opinci şi bocanci.

În zilele de sărbătoare, satul este împodobit cu costume purtate pe străzile lui de

flăcăii şi fetele din Bobiceşti, întrecându-se între ei şi punând pe ei ce au mai bun.

Vara anului 1944, pentru Bobiceşti, a fost o vară ce va rămâne pentru tot timpul

cât satul va exista, de neuitat. Amintiri şi prietenii legate cu fraţii lor, pribegi, fugari, care

şi-au părăsit căminele, vor rămâne pe vecie în sufletele Bobiceştenilor. Ei au ştiut şi au

putut să-i primească aşa cum se primeşte un frate izgonit de soartă.

Din ordinul d-lui general Manoliu, comand. Corp. III [?] Iaşi evacuat la Balş,

tineretul refugiat din Basarabia şi Bucovina de Nord a fost adunat din tot cuprinsul Ţării.

Au fost scoşi de la muncile boierilor care le exploatau şi speculau munca numai pentru

hrana mizerabilă şi infectă. S-au organizat tabere de instrucţie constituite în batalioane. O

asemenea tabără, din acelaşi ordin organizează şi C.T. Hotin (evacuat la Bobiceşti).

Instalarea ei se face în zăvoiul Chinteşti, pendinte de Bobiceşti.

Instalaţiile gospodăreşti au luat naştere imediat: bucătărie, puţuri, corturi etc.

Un număr de peste 500 de tineri au fost aduşi în această tabără de odihnă,

instrucţie, educaţie şi recreere. Ofiţeri trimişi la Centrul de Instrucţie Făgăraş au venit

înapoi cu cunoştinţele necesare pentru îndeplinirea misiunii ce li s-a încredinţat.

Tratamentul tinerilor era frăţesc. Nu se simţeau în cazarmă; se simţeau într-o

staţiune climaterică, balneară. Zăvoiul era situat pe malul stâng al râului Olteţ.

La intrarea în tabără, o poartă improvizată din lemn, împodobită zilnic cu

verdeaţă, avea deasupra ei o tablă mare cu inscripţia ,,Batalionul de Instrucţie Maria”. În

faţa ei, sentinela stătea mândră că face parte din acest batalion. Din poartă, pe o alee

amenajată frumos de aceşti tineri, se cobora spre cele două companii: una la stânga şi alta

la dreapta. Numai de la 40 m în faţa porţii, aleea se bifurcă: la stânga Caompania I şi la

dreapta Compania a II-a. Aleile continuă pe laturile interioare companiilor, până în

mijlocul sătucului de refugiaţi adăpostiţi în corturile lor noi, frumos amenajate.

Pe o parte şi pe alta a aleilor, diferite flori formau cele două rânduri paralele; flori

făcute din muşchi de copaci. Deasupra lor se înălţau pe două rânduri piedestale într-un

picior, împletite din răchită, cu coşuleţele respective în cap, în care se găsesc câte un

ghiveci cu glastre de diferite culori.

Poarta de intrare în Compania a II-a al cărui comandant eram, era îmbrăcată cu

frunze gri şi împodobită cu flori în ghivece. La mijloc, pe o tablă de scândură, era scris:

,,Bine aţi venit”- aceasta fiindcă nu era zi să nu aibă tabăra vizitatori. Maşini, trăsuri ori pe

jos, veneau curioşi să vadă ,,colţişorul de rai” cum l-au botezat cei ce l-au văzut. În fund,

şi pe aceeaşi linie în continuarea aleii se găsea, în mijlocul unui desiş de copaci, în

întuneric, o troiţă lucrată din împletituri de nuiele, înfiptă pe un impunător postament

lucrat din nisip, brazde de iarbă şi împodobit cu flori din muşchi de copac. Candela licărea



iar luminiţa ei ne părea de la 200-300 m. ca-n fundul unui altar. În faţa ei, la 20 m. se afla

harta Ţării, lucrată toată din muşchi de copac de toate nuanţele, în relief, deasupra căreia

fâlfâia parcă jalnic Tricolorul Ţării. Într-o parte, din acelaşi material, [era] lucrată o

bisericuţă. Era lucrată de înv[ăţătorul] Căpitănescu iar harta de învăţătorul Bobii Alexei,

concentraţi, primul fruntaş şi al doilea sergent.

În faţa unui cort era satul cu şcoala, biserica, uliţele, casele şi casa părintească a

unui tânăr care-l părăsise. Era lucrat de mâna acelui tânăr, tânărul Teaci din com.

Clocuşna, jud. Hotin.

Tinerii erau puşi în corturi toţi din acelaşi sat sau din apropiere. Se adunaseră în

jurul operei lui Teaci şi cântau cântece de dor. Deveneau trişti, erau nişte copii. ,,Satu-n

care m-am născut” le era cântecul favorit şi aprindea dorul de casă, le umplea sufletul de

durere, le veneau lacrimile pentru a le confirma toate acestea.

Corturile erau orânduite pe plutoane. Fiecare pluton căuta să-l întreacă în lucrări

artistice pe celălalt. În faţa fiecăruia, florăria nu lipsea. Covoarele cu figuri naţionale,

lucrate numai din muşchi de copaci de toate nuanţele: verzi, galbene, negre, gri-

împodobeau interiorul taberei. Ochii nu se săturau să privească să admire. Vizitatorii

fotografiau unele colţuri spre a nu le dispărea acestă amintire. Veneau să ia o gustare în

acest colţ al naturii, transformat în ,,Colţ de rai” dintr-un zăvoi părăginit.

Din cuprinsul taberei nu lipsea nici frizeria din aer liber. Măsuţe şi cu scaunele

lucrate din răchită formau mobilierul ei. Ici-colo câte o măsuţă cu scaun din acelaşi

material erau locurile de odihnă pentru a-şi împărtăşi durerile aceşti tineri, pentru a scrie o

carte poştală ori a se distra jucând un joc de cărţi. După o săptămână de instrucţie, muzica

militară venea să le mai alunge gândurile îndurerate, făcându-i să sară, să zburde, să cânte,

să învârtească vreo oltencuţă de rar i se atingeau călcâiele de pământ, făcându-l s-o uite în

acel moment chiar pe ,,puicuţa dragă” din satul părăsit.

Şi astăzi se povesteşte printre săteni şi se va pomeni multă vreme despre viaţa

tinerească din zăvoiul Chinteştilor. Un vis al Bobiceştilor şi al tinerilor a rămas în urmă.

A durat acesta din iunie 1944 până-n octombrie acelaşi an. Tabăra trebuia desfiinţată. Se

apropia frigul, dar odată cu acesta, dornicii de casele lor, de părinţii lor, de mediul lor, de

meleagurile lor, de satul lor, de bisericuţa lor la care şi-au sfinţit din micuţa lor copilărie

Paştele, de fântâna din poarta lor- s-au cerut acasă. O parte au plecat, o altă parte şi cea

mai mică a rămas în Ţară.

Au predat efectele, armele şi tot ce-au

avut în primire. Cei ce n-au avut haine şi

încălţăminte- li s-au dat. Apoi, şiraguri de

plutoane, în cântece de durere au părăsit

tabăra îndreptându-se spre comandamentul

de unde-şi luau formele de plecare pentru a fi

îmbarcaţi în trenurile din gara Balş.

În urma lor a rămas tabăra tristă şi în

mijlocul ei o troiţă lucrată din lemn de stejar,

vopsită în galben, foarte solidă, pe care

îndureratele cuvinte ce se aflau scrise pe ea

spun şi astăzi fiecăruia: ,,În amintirea tinerilor

din ctg. 1945-1946 refugiaţi din Basarabia”.

În aceste timpuri, Rege al Ţării lor a

fost Mihai I, Rege al tuturor românilor.

Ştampila satului Bobiceşti din plasa

Olteţul, judeţul Romanaţi, la 1861



Din viaţa culturală a Caracalului de altădată (II)

Ion Tîlvănoiu

Anul 1976 debutează cu o manifestare dedicată sculptorului Constantin Brâncuşi

de la a cărui naştere se împlineau 100 de ani. Profesorul Pătru Crăciun nota depre

simpozionul organizat la

14 februarie: ,,Am

pregătit cu mult timp

înainte simpozionul. S-a

desfăşurat la teatru, unde

au participat circa 200

de persoane, în marea

majoritate tineret din

şcoli. Programul

simpozionului a cuprins:

1. Cuvânt de deschidere:

Comemorarea lui

Brâncuşi la noi şi în

lume- prof. Crăciun

Pătru; 2. O ipoteză nouă

despre geneza Sărutului în opera lui Brâncuşi- dr. Alexandru Olaru, Craiova; 3.

Brâncuşi, omul şi opera la Craiova, de Paul Rezeanu, directorul Muzeului de Artă

Craiova; 4. Brâncuşi, deschizător de drumuri în arta mondială- prof. Pătru Crăciun; 5.

Amintiri despre Brâncuşi, dr. Corneliu Cosmuţă

din Craiova”. La eveniment nu a putut participa

Corneliu Cosmuţă din cauza vârstei înaintate (83

ani) iar comunicarea sa a fost prezentată de

Alexandru Olaru. Manifestarea a durat o oră şi

jumătate şi a fost ,,una din reuşitele frumoase

ale asociaţiei noastre din ultimii ani”.

În luna iunie a aceluiaşi an, urmaşii

pictoriţei Hortensia Popescu au făcut o

importantă donaţie pinacotecii Liceului Ioniţă

Asan din Caracal. Au fost donate mai multe

tablouri, pictoriţa fiind legată de oraş prin faptul

că a locuit 25 de ani aici. Tot ea ilustrase revista

Domnul de Rouă care a apărut la Caracal în

decembrie 1936. Între timp, pictoriţa se mutase

la Bucureşti dar Pătru Crăciun a întreţinut o

bogată corespondenţă cu ea2. Hortensia Popescu

a încetat din viaţă în 1975.

La 20 octombrie 1976, istoricul Vasile

Maciu, membru al Asociaţiei Culturale Marius

Bunescu şi fiu al Caracalului, a susţinut la Teatrul Naţional din Caracal o conferinţă cu

2 În fondul personal Pătru Crăciun de la S.J.A.N. Olt se păstrează 96 de scrisori, cărţi poştale şi

felicitări din perioada 1958-1975 de la Hortensia Popescu.

Poetul Ion Potopin, pictoriţa Hortensia Popescu (în dreapta,

cu ochelari) în aprilie 1972 la o expoziţie a artistei la

Bucureşti.

Vasile Maciu



titlul ,,Formarea naţiunii române”.

Profesorul Pătru Crăciun nota că istoricul ,,a

vorbit despre originea poporului român,

referindu-se la războiaele daco-romane, la

romanizare, la invaziile barbarilor,

concepţiile cronicarilor despre origine,

unitatea poporului român, numele cel mai

vechi al strămoşilor noştri, lupta poporului

român din Transilvania pentru câştigarea

drepturilor politice. La 1848 naţiunea

română era formată, procesul de formare a

naţiunii era încheiat. Conferinţa s-a ţinut la

teatru, în sală au fost circa 100 de persoane,

profesorul s-a supărat că nu au venit mai

mulţi cetăţeni să-l asculte”.

La 22 ianuarie 1977, profesorul

Pătru Crăciun participă la Buşteni la

simpozionul dedicat scriitorului Cezar

Petrescu, susţinând conferinţa ,,Rădăcinile

caracalene ale lui Cezar Petrescu”. Au

participat circa 40 de persoane între care şi

ing. Mayer Felician din Suceava, care a avut

legături cu Caracalul, Smaranda Chehata-

sora scriitorului, şi Alice Dobrovici- prietena

ei.

La staţia de radioficare din Caracal, profesorul Pătru Crăciun a prezentat la 5

noiembrie 1978 prima parte a unui material intitulat ,,Figuri de luptători caracaleni

pentru Marea Unire”. A vorbit despre sergentul Năstase Dumitru3 din Regimentul 4

Roşiori, care a luat parte la şarja de la Robăneşti din 16 noiembrie 1916 şi despre

3 Mărturiile lui Dumitru Năstase din februarie 1978, intitulate ,,Şarja de la Robăneşti” şi ,,Am luptat la

Oituz şi în Ardeal” s-au păstrat: ,,Eu făceam parte din Regimentul 4 Roşiori care era vestit. Şarja a dat-o un escadron din Regimentul 9 Roşiori în ziua de 16 noiembrie 1916. Regimentul nostru luase poziţie la flancul stâng al Regimentului 9 Roşiori. Inamicul a pus în faţă o grupă mică de soldaţi dar în spatele soldaţilor erau mitraliere. Când ai noştri au pornit la şarjă, soldaţii inamici s-au retras şi escadronul s-a găsit în faţa mitralierelor. Comandantul escadronului era căpitanul Mora. A luat parte la luptă şi Gheorghe Donici, veteran din războiul de la 1877. A cerut să lupte şi a murit şi el împreună cu camarazii săi. S-a angajat în luptă tot Regimentul 4 Roşiori şi a pierdut acolo jumătate din efectivul lui. A murit la Robăneşti şi un locotenent, veteran din 1877 dar nu mai ştiu cum îl chema. Inamicul era puternic. Putea să ne învăluie şi pe noi, din Regimentul 4 Roşiori, şi de aceea ne-am retras.

De la Robăneşti unde a avut loc şarja din 16 noiembrie 1916, noi ne-am retras înspre Olt. Regimentul nostru, 4 Roşiori, a mai dat lupte grele la Mierleşti. Am trecut Oltul şi alte lupte grele am mai dat în judeţul Vlaşca. Eu eram sergent şi am luat parte la toate luptele. Ne-am retras în Moldova unde am stat toată iarna în refacere. Primăvara ne-a băgat la Oituz, unde era frontul slab şi am stat în tranşee de piatră trei luni de zile. În acel timp am căpătat reumatism, de care nu am mai putut să mă vindec nici acum. Am dat lupte mari la Oituz. Inamicul încerca să rupă frontul. Comandantul escadronului nostru a murit în luptă. El se numea Anastasiu Toma, fiul generalului Anastasiu. Am luptat şi în Ardeal. Am fost tot timpul comandant de patrulă şi eram vestit în tot regimentul. Aveam în patrulă 8 oameni. Cu patrula mea am intrat în Satu-Mare. Populaţia ne-a primit bine. N-am fost rănit niciodată. Ai mei din patrulă au căzut toţi şi au fost înlocuiţi, eu am rămas teafăr.”

Pe o fotografie trimisă familiei în mai 1919 (,,D-lui Tudor Năstase, str. Mircea Vodă, nr. 37, Caracal”), sergentul major Năstase Dumitru scria: ,,Scumpii mei părinţi, Primiţi această fotografie că nu se ştie când mai vin acasă şi dacă mai vin, că suntem în lupte de la Paşti şi nu se ştie dacă mai scap cu viaţă să mai viu acasă, aşa dacă mor îmi vedeţi fotografia. Fotografiat în oraşul Oradea Mare. Al vostru fiu dorit, Mitică.”

Sergentul-major Năstase Dumitru în

1919



sergentul Gheorghe

Tufiş4, care a luptat

pe frontul din

Moldova, la

Mărăşeşti, Zăbrăuţi,

Dealul Marcului şi

alte localităţi. ,,S-a

scos în evidenţă

vitejia, abnegaţia

ostaşilor români în

luptele de apărare a

pământului străbun”-

nota profesorul în

însemnările sale.

La 9

noiembrie acelaşi an a

continuat aceeaşi

temă, vorbind despre

mărturiile sergentului

Ion Popescu (89 ani) care a povestit cum pe Valea Oltului, la Câineni, a zdrobit cu grupa

lui în 1916 un cuib de mitralieră german. Sergentul făcuse parte din Regimentul 5

Vânători. Învăţătorul pensionar Gh. Georgescu5, sublocotenent de rezervă, a luptat şi el pe

Valea Oltului, la Râul Vadului, şi a fost primul care a trecut graniţa spre Ardeal în 1916.

Medicul Andrei Leoveanu (88 de ani) a însoţit armata în retragerea din Moldova, şi a fost

decorat pentru abnegaţia sa în timpul epidemiei de tifos6. Ganea Filip

7 din Comanca a lăsat

4 Amintirile sale din februarie 1978, intitulate ,,Ecaterina Teodoroiu în Moldova” s-au păstrat în fondul

Pătru Crăciun: ,,Regimentul 43 Slatina şi Regimentul 59 Caracal s-au unificat sub comanda colonelului Pomponiu C-tin, unitate din care am făcut şi eu parte.În această unitate, când ne găseam în comuna Codăeşti în Moldova, a venit şi Ecaterina Teodoroiu; avea gradul de sublocotenent şi comanda un pluton dintr-o companie de puşcaşi din batalionul 3 al Regimentului 43/59. Am cunoscut pe Ecaterina Teodoroiu foarte bine şi unde a fost pe poziţie şi unde a fost împuşcată de nemţi. A murit împuşcată cu comandantul companiei, care se numea Morjan [căpitanul Dumitru Morjan din Slatina, n.n.] şi un sublocotenent Văduva din Caracal care a fost grav rănit. Ecaterina Teodoroiu şi căpitanul Morjan au fost înmormântaţi în marginea unei păduri pe lângă Mărăşeşti. Mai târziu, osemintele Ecaterinei Teodoroiu au fost aduse la Tg. Jiu unde s-a ridicat şi un monument.” O altă pagină cu însemnări a lui Gh. Tufiş se intitulează ,,Pe frontul din Moldova”: ,,Când s-a sunat mobilizarea la 15 august 1916, am fost chemat la centrul de recrutare din Caracal. Pentru că nemţii rupseseră frontul [...] şi veneau în Ţară, noi ne-am retras în Moldova că eram recruţi. În iarna lui 1917 [...] ne-a instruit în Moldova ca recruţi. În primăvara lui 1917 a venit generalul francez Berthelot cu 5000 de ofiţeri francezi şi s-a organizat armata. Ne-a dat mâncare bună, îmbrăcăminte, şi în iulie 1917 am intrat pe frontul din Moldova. Eu aveam pregătirea de armurier de mitralieră că făcusem şcoala la Iaşi pe Câmpul lui Aroneanu, cu instructori francezi. Pe frontul din Moldova am luptat la diferite poziţii: Zăbrăuţi, Dealul Marcului, Valea Şuşiţei, Poenile Popii şi Valea Caregini [?]. În 1917 s-a făcut pacea ruşinoasă cu nemţii, încheiată de Marghiloman, dar nu a ţinut mult că armata română a reluat lupta şi au cucerit Ardealul. Eu am fost demobilizat în anul 1921 cu gradul de sergent, nu am fost rănit, nici prizonier, am situaţia militară clară şi am venit în Caracal unde sunt şi astăzi.”

5 Învăţătorul Gh. Georgescu din Caracal (86 de ani în 1978), căpitan în rezervă, a fost decorat pentru

acte de vitejie în Transilvania. A luptat cu Reg. 42 Infanterie fiind primul care a trecut graniţa la Râul Vadului la 14 august 1916 în fruntea plutonului său. A participat la lupte grele în apropiere de Sibiu.

6 Printre hârtiile lui Pătru Crăciun s-a păstrat această mărturie a medicului Leoveanu, căpitan în

rezervă, scrisă la 30 ianuarie 1979, pe când avea 88 de ani, intitulată ,,Am participat la războiul din 1916-1918” în care spune: ,,În 1916 ca tânăr sublocotenent medic am fost repartizat la un divizion de artilerie grea care în septembrie-octombrie a ocupat poziţie la muntele Alion, deasupra Orşovei Vechi. Mi-aduc aminte de bombardamentele de artilerie dintre divizionul nostru şi monitoarele austro-ungare de pe Dunăre. Noi n-am pierdut niciun om atunci. De acolo ne-am retras la Galaţi în refacere; apoi am mers să întărim frontul pe Valea Topologului, pentru că inamicul ameninţa să spargă frontul românesc. La Suici şi Sălătruc s-au dat lupte grele timp de mai multe zile. Armata noastră opunea o rezistenţă îndârjită. Eu eram sublocotenent medic la postul de

Învăţătorul Gh. Georgescu (rândul 2 în mijloc) alături de alţi

ofiţeri români prizonieri în Germania



de asemenea mărturii despre dârzenia ostaşilor români. În încheierea consemnării

profesorul menţionează: ,,Am stat de vorbă şi i-am fotografiat pe toţi. Fotografiile le

păstrez în colecţiile mele de documente.”8

O interesantă expoziţie de Ex-libris

,,Graficieni şi colecţionari din Caracal” s-a

organizat la 15 ianuarie 1980 în sala Casei de

cultură din Caracal. Expoziţia reunit lucrări

executate de caracaleni în decursul anilor, de

la înfiinţarea cercului în 1974. Au expus:

Nora Vasilca (25 lucrări), Adrian Constantin

Bouleanu (24), Maria Iliescu (19), Anca

Pătru (1), Crăciun Pătru (15), Mihail Eugen

(2), Elena Omet (2), Tuinea Maria (3). Au

luat cuvântul Mişu Slătculescu şi Pătru

Crăciun.

O manifestare similară a avut loc în

aprilie 1981, dedicată centenarului naşterii

pictorului Marius Bunescu. Au participat

graficieni din judeţele Dolj, Braşov,

Covasna, Harghita, Sibiu, Timiş, Cluj,

Mureş, Satu Mare, În mai 1981 s-a organizat

la Casa de cultură o expoziţie documentară

prilejuită de acelaşi eveniment. Au fost

expuse documente, fotografii, cataloage,

scrisori, diferite manuscrise în legătură cu

activitatea pictorului Marius Bunescu.

ajutor al unităţii. Am avut un accident, o contuzie puternică în abdomen. S-a întâmplat ca să fie în apropiere de noi şi-un post de ajutor al Regimentului II Călăraşi, care în timp de pace avea reşedinţa la Caracal. Cu o maşină am fost transportat la spitalul din Piteşti, care nu era departe de noi. La Piteşti am stat până la evacuarea spitalului, căci se apropia frontul tot mai mult. Datorită îngrijirilor din spital m-am făcut bine şi am plecat din nou pe front ca să fiu alături de cei care sufereau, să caut să-i salvez atât cât era în puterea mea de medic. De la Piteşti, unde stătusem în spital mai mult timp până m-am însănătoşit,am plecat spre Moldova, când s-a evacuat spitalul. Înainte de Ploieşti, în comuna Oarja, am întâlnit divizionul meu de artilerie grea şi am mers cu el. La divizion am stat până în luna februarie 1917 când am fost mutat la ambulanţa Diviziei a XIII-a şi de acolo am fost mutat la Regimentul 50/64, făcut din două regimente care fuseseră decimate în luptă. A urmat perioada de refacere până în iunie 1917. În timpul acesta s-a ivit epidemia de tifos exantematic cu recrudescenţa în lunile de primăvară. Eram atunci medic de batalion şi făceam vizite în mai multe sate în care era cantonat batalionul: Buharniţa, Cotnari, Hodica. Am muncit din greu ca să combatem epidemia. Ca recompensă am fost decorat cu ,,Steaua României” în grad de cavaler. Se rupsese frontul la Panciu unde inamicul reuşise să facă o spărtură. A venit ordinul urgent să plecăm la Panciu-Mănăstioara. Divizia XIII din care făcea parte şi batalionul meu, a ocupat poziţie la Răzoare. S-au dat la Răzoare lupte mari, au căzut mulţi soldaţi şi ofiţeri. Inamicul nu a putut să ne învingă cu tot armamaentul lui mai bun ca al nostru.”

7 Ganea Filip a făcut parte din Regimentul 2 Grăniceri din Giurgiu, ca sergent. La începutul războiului

era şef de pichet la Ghimeş-Palanca , armata română trecând graniţa la 14-15 august 1916. Tot din Comanca era şi veteranul Barbu Încrosnatu (88 de ani în 1978). A făcut parte din Regimentul 19 Infanterie, a luptat în Dobrogea fiind rănit grav de o schijă. A căzut prizonier la nemţi fiind dus într-un lagăr din Triest unde a stat în condiţii insuportabile. Din aceeaşi localitate mai trăiau în 1978 veteranii: Neaţu F Marin (83 ani, fost sergent port-drapel în Reg. 2 Călăraşi Caracal), Baroană Macarie (90 ani), Jianu Nicolae (91 ani, fost soldat în Reg. 19 Infanterie din Caracal. A luptat în Dobrogea, pe frontul din Moldova, a fost rănit şi internat în spital la Iaşi.), Aldea Mihai (81 ani, fost soldat în Regimentul 55 Vânători. A luat parte la Şarja de la Robăneşti scăpând cu viaţă ca prin minune). O fotografie din 1978 cu aceştia în faţa şcolii din Comanca s-a păstrat.

8 Şi aceste colecţii au fost donate S.J.A.N. Olt, fiind consultate şi fotografiate de noi. Sunt acolo şi

mărturii de pe front de la: Grigore Anghelescu din Caracal, str. Mihai Eminescu, nr. 7, fost cercetaş în 1916-1918; plutonier-major Dumitru Năstase din Caracal, str. Bistriţa, nr.5; Gheorghe Tufiş din Caracal, str. Secera şi ciocanul, nr. 5;

Serg. Ion Popescu (dreapta) şi sold.

Ion Anghel din Rusăneşti, fotografiaţi

la Budapesta în vara anului 1919



Ilie Barbu- unul dintre membrii fondatori ai revistei ,,Luminiţa”

Mihai Barbu, Radu Şerbănescu

Ilie Barbu este fiul lui Thudor Ion Barbu, care figurează în matricolele şcolare ale

şcolii Mierleşti în

anul şcolar 1879

– 1880 în clasa a

doua, fiind născut

la 26 iulie 1871.

Thudor

Ion Barbu era

unul din cei cinci

copii ai lui Ion

Barbu (Ioana,

Alexandru,

Thudor, Ilie şi

Maria Ghimiş).

Era căsătorit cu

Fiţa din satul

Bacea, sat cu care

se învecina satul

Mierleşti, prin

sfoara de moşie a lui Ion Barbu, care se întindea între valea Jidului la Vest, valea Vediţei

(Adâncata) la Est şi între moşia lui Constantin Costache Găbunea la Sud şi Vasile

Drăghici Perieţeanul la Nord.

Thudor Ion Barbu este erou al Primului Război Mondial; numele său este înscris

pe Monumentul Eroilor din comuna Mierleşti, figurând printre cei 60 de eroi de la

Mărăşti.

A avut cinci copii şi anume:

1. Ilie, avocat în Baroul de avocaţi Bucureşti (strada Popa Nan – 50).

2. Dumitru Bărbulescu, perceptor în Ghimpeţeni, naş de cununie al lui Constantin Popescu

şi naş de botez al fiului acestuia, actorul Mitică Popescu. Dumitru Bărbulescu a avut trei

copii, doi băieţi şi o fiică ,,fugită” în Elveţia. Dintre băieţi – George Bărbulescu a fost

Preşedintele Băncii Naţionale Agricole.

3. Gheorghiţa, căsătorită cu Radu Caragică cu care a avut trei copii – Ionel, colonel în M.

A. I., Ilie (Lişcă), absolvent al Şcolii Comerciale Slatina, Iulian absolvent al Institutului de

Ştiinţe Economice Bucureşti.

4. Maria, căsătorită Şerbănescu, cu care a avut doi copii – Eugenia, şi inginerul IT Radu

Şerbănescu absolvent al Liceului Radu Greceanu Slatina, promoţia 1958/1959.

5. Vasile, căsătorit cu Lia cu care a avut cinci copii: Gheorghe, Marin, Leana, Eugenia şi

Georgeta. Barbu Theodor Ilie este absolvent a cinci clase primare în anul şcolar 1919/1920,

premiul I cu media generală 8,20, având ca învăţător pe distinsul pedagog Ion F. Popescu,

care a fost şi revizor şcolar al judeţului Olt; premiul al doilea a fost obţinut de vărul său

primar – Barbu I. Constantin – absolvent al Şcolii Comerciale Slatina, promoţia

1927/1928.

Rudele lui Ilie Barbu. În dreapta jos- tatăl actorului Mitică Popescu



A absolvit Liceul Radu Greceanu

Slatina, având ca diriginte pe Toma

Vasilescu, care între timp devine profesor

universitar, iar ca director pe Traian Biju.

În martie 1928, apare revista elevilor

– Luminiţa, el fiind unul dintre membrii

fondatori alături de: Puchin Petre – cls. a

VIII-a, Traian Diaconeasa9 şi Caracostea Ion

– cls a VI-a, Petrescu Valentin şi Belu

Grigore – cls a V-a, făcând parte şi din

comitetul de redacţie alături de: Puchin Petre

– cls a VIII-a, Diaconu Ion – cls a VII-a şi

Diaconeasa Traian – cls a VI-a.

În cuprinsul revistei care începe cu

,,Spre ideal” (cuvânt înainte de Traian Biju)

la nr. 7 avem versuri - poeziile Luminiţa şi

La stână (frânturi) de I. Barbu.

Luminiţa

Zefirul poartă primăvara S-a stins în goluri de genune

Pe aripi lin catifelate Tot focul soarelui deodată

La gât ea are mărţişoare Şi' n zarea ştersului amurg

Cu fir de raze înnodate O “ luminiţă” se arată

Are mantie de petale Sub vraja-nfiorării serii

Şi nasturi – bobiţe de rouă; Răsar în luncă ghiocei

În mână poartă o făclie Plăpândă-şi cere drept la viaţă

,,Lumină” pentru' o viaţă nouă Şi “ Luminiţa” printre ei

I.Barbu

Frânturi (La stână)

Doina-şi picură-n tăcere

Ruga ei de seară

Aripi frânte de durere

Mângâie-n adâncu-albastru

Luna solitară.

Tremurânde ard într-una

Candele albastre

Destrămând volbura nopţii

Stele ce formaţi cununa

Într-un templu în ruină

De iluzii stinse.

9 Despre Traian Diaconeasa, vezi Memoria Oltului şI Romanaţilor nr. 75/mai 2018.



Unde moartea, noaptea-n taină

Aripa şi-o cerne

Dezrobiţi-mă de lanţul

Ce mă leagă cu-acest lut

Îmbrăcaţi ,,nimicu”-n haina

Vieţii eterne.

S-a curmat de mult în şoapte

Doina de caval.

Ochii miilor de stele

Păzesc somnul stânii-n şoapte

Luna varsă.n râu de-argint

Raze peste deal.

Acum totul este una,

Viaţa este moarte.

Din amfora încrustată

Sorb,- martoră mi-este luna-

Pacea veşnicului vis

De lume departe.

În nr. 3 din

mai 1928 este

publicată poezia

,,Seară” de I.

Barbu, iar în nr. 4-5

(iunie – septembrie

1928) la nr. 9 în

cuprins este

menţionată o

traducere: Rugă

creatoare de I.

Barbu.

Seară

Pe creste plumburii de dealuri În nostalgia înnoptării

S'aştern în valuri de roş – sânge Mă'nvăluiesc icoane dragi

Petale de amurg şi seara Din tortul clipelor fugare

Din nesfârşitul firii curge Rămas-au numai visuri vagi

Rătăcitoare'n văi, departe Ca ,,ieri “, ,,trecutul azi” se pierde

Răsună trişca de la stână; În veşnicia de nimic

Tăcută se opreşte noaptea Privesc prin goluri mersul lunii

Pe cumpăna de la fântână Şi simt că sunt atât de mic

Din pleoapa dulce – a înserării S'a'ntins linţoliul de tăcere

Cucernic somnul se strecoară Sub praful razelor de lună;

Când greeri prind să cânte'n coruri S'a stins şi simfonia serii,

Ş'adoarme roata de la moară. Stingherii plopi o rugă'ngână.

În clasa a VII-a publică poeziile Fantazie şi Toamna.



În clasa a VIII-a îşi

schimbă profilul activităţilor,

începând pregătirea pentru

admiterea la Facultatea de

Drept, absolvind-o cu brio,

lucrând în continuare ca

avocat în cadrul Baroului de

avocaţi Bucureşti.

A avut ca şi alţi

intelectuali români de suferit

din cauza regimului care nu a

avut nimic sfânt. Profesorul

Traian Biju le atrăgea atenţia

elevilor săi, că în viaţa în care

se pregăteau să intre, de multe

ori, ,,îndrăzneala ţine loc de

capacitate, tupeul ţine loc de

talent şi…grosolănia ţine loc

de energie”, principii care

încep să fie foarte actuale.

În continuare vărul

meu Radu Şerbănescu face

completări pertinente la cele arătate mai sus.

Unchiul meu, Ilie Barbu. Nu, nu este țăranul desculț, cu cămașa cârpită, dar

curată, cu palmele bătătorite, eroul lui Marin Preda din nuvela „Desfășurarea”! Este vorba

despre un alt Ilie Barbu, un copil de țărani obidiți, tot desculț, rămas orfan de tată de mic și

crescut, alături de o droaie de frați, de o biată țărancă, pe nume Fița, în comuna Mierlești,

din Județul Olt. El era „Nenicu`”, după cum îi zicea mama. Era fratele ei, cu cîțiva ani mai

mare decât ea. Era unchiul meu, pe care, poate fără să vreau, cu trecerea timpului, mi l-am

clădit in mintea mea ca pe un model de viață.

Erau la câmp, toți frații, alături de mama lor, la seceriș. Toți fuseseră învățați să

muncească, pe măsura puterilor fiecăruia. Trebuia să muncească pentru a supraviețui în

vremurile grele de după primul mare necruțător război, război care li-l răpise pentru

totdeauna pe cel care clădise numeroasa familie, Tudor Barbu. Era o căldură sufocantă,

nădușala curgea

râu pe frunțile

fragede ale

copilașilor. La un

moment dat, Ilie,

care era, poate, cel

mai neastâmpărat,

a dat cu secera de

pământ de s-a rupt

în trei bucăți.

Învățase Ilie să

înjure în toate

felurile, așa cum

Comitetul de redacţie al revistei Luminiţa (1928)



înjurau țăranii, cu năduf, ca să-și descarce sufletul. Așa s-a adresat el bucăților de seceră,

uitându-se lung la ele: „al dracului sa fie cel care o să mai pună vreodată mâna pe

seceră!”. Și a plecat spre casă. „Stai, mă, nebunule, unde te duci?” – strigau la el mama și

frații. „Mă duc să mă înscriu la liceu”.

Și a terminat liceul. Dar în vacanțe, „îl apucau alte pandalii”, așa după cum îmi

povestea mama. Vorbea singur, dădea din mâini, făcea plecăciuni. „Ce-ai, mă, iar te-

apucă?” – râdeau frații. „Sunt la tribunal! E o sală mare ...unii intră, alții ies. Îl apăr pe un

mare mahăr” – răspundea Ilie.

Și s-a dus singur la București, a intrat la

Facultatea de Drept. Medita copii la limba

română, unde, spunea el cu mândrie, avea și

talent. Dar nici la matematica nu era prost. Așa

făcea rost de bani cu care iși plătea singur

întreținerea.

Timpul trecea, trecea...Unchiul Ilie a

absolvit cu brio Dreptul. Dar, plin de ambiție,

cu gândul la secera ruptă în trei bucăți, nu s-a

mulțumit cu atât. A absolvit și Academia

Comercială, dar și Facultatea de Litere. Și uite

așa, devenise un tânăr avocat, cu trei licențe!

Dar tot nu era de ajuns pentru țăranul Ilie

Barbu. A urmat și a absolvit trei doctorate.

A venit timpul să se indrăgostească. S-a

căsătorit cu Eliza, o fată micuță, brunetă,

subțirică, educată. Ea, devenită pentru mine

„Tanti Lizica”, locuise, nu știu prin ce

împrejurare, câțiva ani la Paris. Primise educație

la un pension. Era atât de bună cu biata mamă,

rămasă văduvă, cu doi copii. Când se ducea

mama pe la București, pe la Nenicu’ , venea cu

„papornița” plină de bunătăți pentru noi, copiii.

Când m-a luat mama la București, eram nerăbdător sa-l cunosc pe Unchiul Barbu.

Am ajuns seara târziu. Tanti Lizica m-a luat în brațe. Eram așa de timid, nu știam ce să fac

și ce să zic.

A doua zi,Tanti m-a luat la plimbare prin oraș. Atunci am văzut Cișmigiul! Eram

așa de încântat, mă simțeam în altă lume. Imi aduc aminte bărcile cum pluteau pe apă. Și

am văzut porumbeii de aproape, cărora nu le era frică de oameni, așa cum îi știam eu la

noi, la țară.

Când ne-am întors acasă, la țară, i-am spus mamei că Tanti Lizica îmi place, dar

Unchiu’ Barbu e „așa … nu știu cum …! Ce bărbat e ăla care-și dă cu parfum dimineața la

subțiori?” Mi-a explicat mama ca este un parfum bărbătesc, ca să-și dea să nu miroase a

nădușeală la muncă.

Dar au venit și vremurile proaste pentru unchiul meu. A pierdut un proces în care

l-a apărat pe un membru legionar. Imi explica mai târziu că un avocat își face meseria fără

a ține cont de situația socială sau politică a clienților. Și uite așa, era un timp în care era

vânat și de comuniști, și de legionari, pentru același motiv: că apărase o căpetenie

legionară, pe de o parte, dar că pierduse procesul, pe de altă parte. A fost dat afară din

Ilie Barbu şi soţia sa



barou. S-a angajat pe un șantier de construcții, ca normator. Când, târziu, l-am întrebat

cum s-a descurcat ca normator, mi-a spus că i-a fost foarte ușor, important este să știi să

descompui o operatie, o munca, în componentele de bază. Mi-am adus atunci aminte ca

unchiul avea doctorat și în economie.

In vremurile alea frământate, sub sentimentul de teroare că oricând putea fi arestat

sau chiar împușcat, mergea pe stradă uitându-se în toate părțile, în tramvai trăgea cu ochiul

la vecini, nu intra în vorbă cu nimeni.

Într-o zi, mergând spre casă pe o stradă laturalnică, pe la Foișorul de Foc, ca din

pământ i-a ieșit un tânăr în față. S-a speriat rău de tot. Dar tânărul i-a zâmbit și i s-a

adresat calm: „Nu vă speriați, eu sunt fiul lui „cutare” (nu mai țin minte numele), din

comuna Mierlești. La noapte să nu fiți acasă!” Și a dispărut precum apăruse. Noaptea

veniseră sa-l înhațe. Doamne, câte nopți avea să fugă din casă, pe geamul de la toaletă,

către o curte dosită.

A fost reabilitat, a reintrat în barou. Dar cu ce preț? Avea acum părul alb complet,

deși nu era în vârstă. Atunci, îmi spunea Tanti Lizica, era „atât de frumos, avea părul des,

complet alb, că nu a trebuit să-și pună niciodată perucă”.

În vremurile alea, crunte, i se oferise o șansă: era chemat în Canada, să predea la o

universitate celebră. Dar n-a vrut Tanti Lizica să plece din țară. Povestea cu amărăciune:

„port păcatele lui Tanti Lizica”. Iar eu îi răspundeam: „poate aș fi avut și eu alt drum, mai

bun sau mai rău, doar aveam rude mari în străinătate!”.

La inceputul lunii martie, 1953, s-a stins bunica Fița. Nu m-a luat mama la

înmormântare, era o vreme urâtă, iarna nu se îndurase să plece. Peste câteva zile, când

Unchiul Barbu a mers la serviciu, colegii se uitau la el chiorâș, pe furiș. I se părea că îi

cam ocoleau privirea. Până când un coleg, mai cu îndrăzneală, i-a zis-o pe șleau: „Barbule,

tu ai înnebunit? Tu porți doliu după Stalin?”. „Nu, oameni buni! Nu! Mi-am înmormântat

mama!”. A căzut cerul pe capul colegilor! Pe rând, veneau să-și ceară scuze și să-i

adreseze condoleanțe. Bietul meu Unchi! După câte a tras și mai avea de tras, era suspectat

de stalinism!

Într-una din vacanțe, eram în vizită pe la Unchiu`. M-a întrebat dacă vreau să merg

cu el la o expoziție de aparatură medicală. Eram bucuros să-l însoțesc. Ajunși acolo, încă

de la intrare, aveam să aflu altă fațetă a lui. Era o expoziție germană, a firmei Siemens. A

început să toarne la întrebări, într-o germană cursivă, care m-a lăsat cu gura căscată. Când

invățase germana? L-am întrebat acasă. Mi-a răspuns voios: ,,În școală, Radu, și în

practică. Dar tot nu o stăpânesc atât de bine cum reușesc cu franceza”.

Și am mai descoperit ceva: Unchiul Barbu scrisese și poezii. Știam că scria studii

și articole de drept, dar nu bănuiam ca scrie și poezii. Și am reținut a strofa dintr-o poezie

scrisă de el în revista „Luminița” din liceu, versuri spuse de un văr, Lișca: „Amintiri,

icoane șterse ce-aduceți melancolie, / Lume a visurilor mele, sunteți numai poezie”. I-am

recitat asta, când eram pe la el. A rămas uimit: „De unde știi tu asta?”. Hai să-ți arăt ceva!

Și a scos din bibliotecă o revistioară. Era un număr din „Luminița”, din timpul liceului.

Am citit-o pe nerăsuflate. Ce rău mi-a părut că nu aveam posibilitatea să copiez revista. Și

mai avea și altele. Dar n-am mai apucat să le văd, am plecat pe șantier unde lucram ca

proaspăt inginer.

Odata, i-am indus un sentiment de tristețe pentru care mi-a părut așa de rău, mult

timp după aceea. Eram la Mierlești, la fratele mai mic al mamei, Vasile, cel care a rămas

„la vatra părintească”. La toaleta țărăneasca, atârna, bătută într-un cui, o carte, pe post de

hârtie igienică. Erau poezii de Alecsandri. Am făcut ce nu făcusem altădată: am furat-o!

I-am arătat-o mamei acasă, iar ea mi-a zis de ce nu i-am spus, că poate mai erau și alte



cărți pe undeva. Era copertată în ceva de plastic colorat. Când i-am povestit asta lui

Unchiu`, i-au dat lacrimile. „Erau coperți din piele, Radu. Am dus un cufăr uriaș la țară,

plin de cărți, în vremea cînd eram „căutat” de toți!”. Cu timpul, am căutat cufărul în podul

casei bătrânești. Era gol! Nu i-am mai spus nimic despre asta, niciodată.

Spre batrânețe tot ofta. De fiecare dată îl intrebam de ce oftează. Îmi răspundea ba

că „s-a umplut paharul”, ba că „s-a strâns funia la par”. Săracul, cât a avut de suferit din

partea regimurilor prin care-și petrecuse anii! Iar eu mă întrebam retoric: „de ce a trebuit

să învețe atâta? La ce i-a folosit?”

Și, ca și când nu ar fi fost destule necazurile, a mai venit unul. Era în serviciul de

noapte la tribunal, sau nu știu exact unde, când un lucrător a decedat asfixiat cu gaz de la

sobă. Doamne, la câte anchete a fost supus atunci! Ca și când el era de vină că într-unul

din birouri deceda un salariat! Mi-a zis atunci, ceva cam de genul ăsta: „nepoate, am ajuns

să fiu anchetat de unul care n-a auzit niciodată de dialectică sau de diacronia

evenimentelor!”

Și mai avea unchiul meu o mare suferință: nu îi fusese dat să aibă copii. Tanti

Lizica pierduse prima sarcină, apoi nu a mai putut avea copii.

Îmi vorbea cu admirație despre Nicolae Titulescu, despre discursurile sale la Liga

Națiunilor, despre gândirea sa mereu lucidă, chiar și pe patul de moarte. Dar mai admira

naționalismul, dragostea de patrie, curajul, coloana vertebrală ale Mareșalului Antonescu.

Și vorbea cu admirație și despre Lucrețiu Pătrășcanu, comunistul cu o pregatire cât tot

Comitetul Central la un loc. Nu conta pentru el orientarea politică a unui om, contau

principiile, pregătirea, dreptatea!

Mi-a dat un sfat pe care l-am ținut minte și pe care cred că n-o să-l uit vreodată:

„În vremuri tulburi, nepoate, să nu intri în politică!”

Și l-am ascultat! Și l-am urmat! Puteam altfel?

Virgil Carianopol în corespondenţă cu profesorul Pătru Crăciun (III)

Floriana Tîlvănoiu

Continuăm şi în acest număr prezentarea corespondenţei dintre poetul Virgil

Carianopol şi profesorul emerit Crăciun Pătru din Caracal, corespondenţă păstrată în

fondurile S.J.A.N. Olt. Din conţinutul scrisorilor, reţinem ataşamentul poetului faţă de

oraşul natal, pe care cu nostalgie îl numeşte ,,capitala sufletului meu” dar şi interesul

profesorului Pătru Crăciun de a afla unele detalii esenţiale din viaţa poetului.

[1] 11 aprilie[19]75, București

Respectat tovarășe profesor Crăciun Pătru,

De abia am sosit acasă și găsesc scrisoarea d[umneavoa]stră, vă răspund imediat,

cu părere de rău că n-am putut răspunde și în timpul care trebuie. Am fost plecat prin țară

trimis de Uniune și nu am putut refuza organizația noastră tutelară.

Îmi scrieți că sunteți ,,asaltat de telefoane” cu întrebarea care este casa în care

m-am născut. Cum să vă spun? Ca din auzite, mi s-a comunicat că a fost demolată de noii

proprietari și că exact pe locul pe care a fost înainte, ei au ridicat o caricatură. N-am avut

puterea să mă duc să văd. M-ar fi năpădit amintirile și nu știu dacă inima mea ar fi rezistat

acestora. Casa noastră, părintească, în care am crescut eu și frații mei, era pe

B[ule]v[ar]d[ul] Pârâului (Antoniu Caracala nr. 54) dar de atunci s-au schimbat numerele.



Mai precis era vis-à-vis de

prof[esorul] Dumitrescu,

care acum s-a mutat la

Slatina, rămânându-i aci

numai părinții.

Îmi pare rău, dar

n-am vrut să vă deranjez

de câte ori am venit la

Caracal. Propriu zis n-am

îndrăznit să vă iau o dată

pe Pârâu să vă arăt

amintirile mele. Acum

regret, ar fi fost bine.

Nu știu de unnde

știe prof[esorul] Botar. El

este mi se pare prieten cu

prof[esorul] Dumitrescu

de care vă vorbeam mai

sus, și care are și planul

fostei noastre case.

Vă mulțumesc

mult pentru scrisoarea de

acum și la fel mulțumesc

și tov[arășei]profesoare

Vlădescu pentru

simpozionul organizat ,,Virgil Carianopol și opera lui”.

Nu știu, sunt dator atât de mult orașului Caracal și oamenilor de seamă ai săi,

d[umneavoa]stră și altora

încât nu știu dacă merit și

dacă voi putea vreodată să

mulțumesc cum trebuie

pentru toată această mare

atenție care este și în același

timp și o încurajare pentru

mine.

Cred că voi veni în

curând la Caracal. Simt

nevoia să-mi revăd iarăși

locurile, minunații lor

oameni și tot ce este nou.

Respectat domnule

profesor, aș vrea să vă fac

acum destăinuirea că m-am

legat atât de mult de

d[umneavoa]stră și de alții,

încât orice rând venit de la

Caracal mă face să tresar și

chiar să-mi aducă lacrimi până în gene. Nu știu de ce dar așa simt.



Astfel stând lucrurile, nu voi rezista ispitei de a mă sui în tren și a veni în curând

la Caracal. El reprezință pentru mine capitala sufletului meu.

Și acum alăturându-vă două poezii, una dedicată d[umneavoa]stră, pe care am

citit-o la Caracal și alta dedicată acestui oraș care m-a crescut și care m-a dat, așa cum

sunt, celor mulți.

Vă rog să transmiței d[oam]nei d[umneavoa]stră și copiilor, din partea mea și a

soției mele, cele mai sincere și deosebite urări de sănătate.

Eu și soția mea vă îmbrățișăm.

Virgil Carianopol

[2] 24 oct[ombrie][19]75, Buc[urești]

Respectat domnule Profesor,

Am întârziat eu răspunsul dar am vrut să mă interesez precis în privința celor ce

m-ați rugat. Am vorbit cu criticul și scriitorul Valeriu Râpeanu, directurul Editurii

Eminescu, singura editură care mai publica materiale ca acelea propuse de

d[umneavoa]stră.

Ce vă pot răspunde după această convorbire:

Pentru editură astăzi, asemenea materiale nu sunt dorite. Chiar cărțile de literatură

pură din cauza economiilor sânt tipărite în 3 sau 400 de exemplare. În afară de aceasta este

vorba de concurs. Cei care nu au publicate până acum cărți la editurile statului, trebuie să

treacă prin acest concurs care este un prag peste care nu se poate trece.

Insistențele, recomandările sunt inutile. Acestea sunt indicațiile de partid și de

stat. În privința cuvântului înainte, nu este o problemă. Eu l-aș scrie cu dragă inimă

oricând doriți.

Nu-mi este ușor să vă spun ceea ce v-am spus, însă este nevoie de adevăr și nu de

tergiversări. Îmi pare rău că aceasta este situația. Acum câțiva ani era alta, acum însă, ceea

ce a fost atunci nu mai este. Cred că în curând voi veni la Caracal și dacă nu o să vă

deranjez, am să trec să vă revăd, pentru a vă explica mai complet.

Din partea mea și a soției mele, pentru d[umneavoa]stră și familia

d[umneavoa]stră, vă rog să primiți toate urările de sănătate și fericire.

Virgil Carianopol

[3] 24 august [19]76, București

Respectat tovarășe profesor,

Răspund puțin mai târziu,

dar în termen la scrisoarea din 13

august [19]76. Nu am fost până

acum în București. După trecerea

în fugă prin Caracal, am alergat în

alte colțuri ale țării prins cu

misiuni scriitoricești. Zilele

acestea mă duc la Craiova pentru

vol[umul] Cântece oltenești ce

trebuie să apară în primul

trimestru al anului [19]77, la

Scrisul Românesc, volum care

conține și poezia dedicată



d[umneavoa]stră.

Dacă voi putea, atunci voi opri câteva ore pentru a vă salute; dacă nu, vă rog să mă

iertați deși sunt cu inima lângă d[umneavoa]stră.

Vă doresc multă, multă sănătate. Sărut mâna doamnei Pătru Crăciun și multă

sănătate și succese copiilor.

Virgil Carianopol

P.S. Din partea soției mele, tuturor și fiecăruia, cele de cuviință.

[4] 24 Oct[ombrie][19]76

Mult respectat domnule Profesor Crăciun Pătru,

Trebuia să vă răspund mai de mult, dar tot pe drumuri, nu am avut un pic de răgaz.

Am primit scrisoarea d[umneavoa]stră prin care mă rugați de o gazdă onorabilă,

de oameni serioși, pentru domnișoara Pătru, care în prezent, este studentă la medicină aici

în București și care face drumuri lungi de la căminul studențesc până la facultate.

Domnule profesor, am dat și eu telefoane, am vorbit cu mulți din cei cunoscuți. De

la unii mi s-a răspuns refuzul, iar de la alții am așteptat zadarnic răspunsul.

Greu este că facultatea se află într-o altă parte a Bucureștiului unde cunoștințele

noastre sunt prea puține, iar cele care sunt stau îngrămădite în câte două camere unde nu

au nici ele loc.

Aș fi vrut să vă explic acest lucru o dată cu venirea mea la Caracal. Nu am avut

niciun pic de timp liber, iar la orele 10 seara când am sfârșit spectacolul am crezut că este

prea târziu.

Domnul Mihai Popescu, cu care am venit și care a vorbit cu d[umneavoa]stră,

mi-a spus că veți veni în seara aceea la teatru, dar nu ați venit.

Am vorbit și cu el și el se interesează de ce m-ați rugat și pe mine, însă îmi

spunea că nu știe dacă îi va fi posibil să vă satisfacă.

Regret din toată inima că până acum nu am nimic pozitiv. Eu mă strădui, mai caut,

dar dacă nu s-o putea, vă

rog să nu mi-o luați în

nume de rău. Eu știu ce

înseamnă această zbatere

pentru d[umneavoa]stră și

știu ce înseamnă și aceste

drumuri pentru

d[omni]şoara Pătru pe care

o felicit din toată inima

pentru această mare

izbândă, dar nu pot face

deocamdată nimic.

În cazul că se va ivi

și în cazul că aceia vor fi

niște oameni respectați, vă

rog să credeți că nu voi

pregeta să ajut pe ,,fata

bătrânului Caracalean, care

de 50 de ani de zile nu face

altceva decât să trudească

pentru lumina altora, pentru



ca oamenii acestui colț de țară să fie mai buni și mai drepți, lăsând întotdeauna în urmă

interesele personale”.

Vă rog să transmiteți doamnei Pătru respectuoasele mele omagii, urându-vă

d[umneavoa]stră, amândurora, multă sănătate și fericire. Din partea soției mele, asemenea.

Virgil Carianopol

[5] 25 noiembrie [19]76, București

Respectat domnule Profesor,

Am primit scrisoarea dumneavoastră, pentru conținutul căreia vă mulțumesc. Îmi

pare bine că prietenul comun Mihai Popescu, v-a pus pe drumuri să ascultați ,,Hermina”

dar și mă bucur că v-a lăsat aceeași impresie deosebită și acum și mai ales că a găsit și în

inima d[umneavoa]stră locuri commune cu cele din inima mea.

Îmi pare rău, deosebit de rău, că nu am văzut expoziția din holul Casei de Cultură

din Caracal, intitulată atât de sugestiv ,,În slujba culturii”. Nu mi-a atras nimeni atenția și a

fost o învălmășeală și lipsă de timp, că nici nu am avut vreme să mănânc.

Dar chiar fără să văd, știu că ,,bătrânul cărturar din Caracal”, domnul profesor

Crăciun Pătru, a căutat și caută, așa cum spuneți și d[umneavoa]stră, să țină încă sus

stindardul culturii în acest colț de țară.

Regret, regret mult și mai ales faptul că nu ați participat la șezătoarea noastră. Eu

scriu târziu, vă cer iertare că nu am trecut și pe la d[umneavoa]stră, dar încă o dată vă rog

să credeți că n-a fost timp. Seara, după spectacol, am mers la masă și eram mort de foame,

iar când am sfârșit masa erau orele 12:30 sau 24:30 sau 0:30.

Am tremurat la hotel toată noaptea și am fost fericit când a venit ziua să plec mai

repede. M-am încălzit în trenul cu care am plecat, care deși personal, a circulat admirabil.

Mă bucur că ați găsit o

gazdă bună pentru d[omni]șoara

Pătru.

Acum pentru expoziția

Ex-Libris. Deși nu am de unde, vă

mai pot face rost de două

exemplare, cred, din Ștergarul

românesc. Nu am de unde. S-au

vândut repede. Nu le pot lega în

pânză. Vi le voi ține la dispoziție,

pentru atunci când îmi veți spune

d[umneavoa]stră. Sunt deci de

acord cu 2 exemplare din

vol[umul] de poezii ,,Ștergar

românesc”. Când îmi veți

comunica numele premianților,

voi scrie autografele și vi le voi

trimite.

Aș vrea să mai adaug ca o

mare bucurie pentru mine, că

activitatea d[umneavoa]stră

memorabilia mă fericește și pe

mine într-un fel.



Vă urez multă sănătate și fericire. Omagiile mele și ale soției mele pentru doamna

d[umneavoa]stră și dumneavoastră. Sănătate copiilor și anul care vine să fie de împliniri.

Virgil Carianopol

P.S. Vă rog mult, să-mi trimiteți și mie un exemplar din cartea d[umneavoa]stră, privind

istoricul orașului Caracal. Am nevoie de ea și poate o să vă bucure și pe D[umneavoa]stră.

[6] Caracal, 1.XII.[19]76

Stimate domnule Carianopol.

Vă trimit Ghidul Orașului Caracal tipărit în 1972. O asemenea carte este azi,

extrem de rară. Se caută cu lumânarea.

V-o ofer D[umnea]v[oastră]. Altcuiva nu i-aș fi dat-o.

Cărțile ce urmează să le oferiți ca premii păstrați-le până primiți înștiințare de la

mine.

Cu toată considerația,

Prof[esor] Cr[ăciun] Pătru

[7] 20 martie 1977- Buc[urești]

Respectat domnule Profesor Crăciun Pătru,

Am primit c[artea] p[oștală] de la d[umneavoa]stră, pentru care vă mulțumesc din

toată inima. Ar fi trebuit eu să fac această întrebare mai înainte, dar vă rog să mă iertați. În

urma cutremurului soția mea a suportat un șoc al inimii care pe lângă celelalte mi-a dat

multă îngrijorare. Încolo toți am scăpat cu viață, pe lângă atâția câți s-au prăpădit, dintre

care unii nici n-au mai fost recunoscuți din cauza desfigurării totale.

Casa a suferit, dar a rezistat. Acum e timpul să refac ce voi putea reface.

Dumneavoastră și toți ai familiei cum ați depășit acest cataclism? Doamna, flăcăul

d[umneavoa]stră? Dar domnișoara doctoriță de aci de la București? Am auzit că și la

Caracal s-au

întâmplat multe. Am

înțeles că și casa

d[umneavoa]stră

este grav avariată,

după cum îmi

scrieți.

Ce putem

face? Încă o dată se

adeverește că

mereu suntem

supuși vremurilor.

Vă doresc

din toată inima

tuturor- liniște,

împăcare cu ce ne-a mai rămas și putere de a duce mai departe ceea ce mai avem de dus.

Din partea soției mele aceleași sentimente de încurajare și urările cele mai sincere de

multă, multă sănătate pentru toți ai d[umneavoa]stră.

Cu respect și toată dragostea.

Virgil Carianopol



[8] 29 martie 1978, București

Respectat domnule Profesor Crăciun Pătru,

Vă trimit cărțile pentru expozanții la expoziția ex-libris 1977, cu părerea de rău că

n-am avut mai multe. Vă rog să mă iertați, dar astea le-am avut și după cutremurul care a

fost puteam să nu le mai am nici pe

acestea.

Eu vă mulțumesc pentru

onoarea ce mi-o faceți însă n-am

putut mai mult.

Dumneavoastră, doamnei și

copiilor, vă urez toate cele bune:

multă sănătate și împliniri cât mai

multe. Din partea soției mele, cele

de cuviință tuturor.

Cu deosebit respect

Virgil Carianopol

[9] 22 Aug[ust] 1978 București

Mult respectat domnule

Profesor Crăciun Pătru,

Nu v-am scris de mult, dar

de multe ori m-am gândit la

d[umneavoas]rtă și cei din familie,

care mă înconjoară. Anul acesta nu

am plecat nicăieri la odihnă. A fost

muncă în continuare. De la cutremur, voi avea de făcut unele reparații și pe afară, reparații

pe care a trebuit să le fac.

Ce mai faceți? Care este starea sănătății d[umneavoa]stră, a doamnei și a copiilor/

Noi într-un fel stăm bine cu sănătatea. Vă mulțumim că nu ne-ați uitat și răspund chiar în

ziua când v-am primit scrisoarea, odată cu mesajul ce mi l-ați solocitat.

Regret că nu m-am putut ține exact de recomandarea d[umneavoa]stră, dar luat de

amintiri,

cuvântul a curs

ca o apă. În

curând însă vor

apare Cele mai

frumoase poezii

pe care am să vi

le trimit, ca și

volumul Lumini

pentru dra-

gostea mea, ce

va apare la

Editura Emi-

nescu. Nu știu



cum va fi la apariție-1-10 octombrie [1]978, dar aș vrea să dau autografe și la Caracal. Voi

scrie în acest sens și lui Mișu Slătculescu, acestui Om care, ca și d[umneavoa]stră, nu m-a

uitat niciodată.

Vă urez multă sănătate. La fel doamnei și copiilor, convins ca și d[umneavoa]stră

că aceasta este tot ce e mai de preț. Din partea soției mele, tuturor cele de cuviință.

Cu deosebit respect

Virgil Carianopol

[10] 25 iunie 1979, București

Mult respectat domnule profesor,

De abia azi am găsit scrisoarea d[umnea]v[oastră], venind de prin țară și vă rog

să-mi iertați întârzierea. Am fost pe la Caracal, repede, o zi și nu am avut posibilitatea să

vă văd. Am fost atât de tras de școli și licee că nici nu am avut timp să dorm. Cădeam din

picioare de oboist ce eram. Nici n-am avut unde dormi. Noroc că domnul Florian Petrescu,

directorul liceului, mi-a pus la dispoziție camera de oaspeți.

Pentru d[umneavoa]stră însă, am să vin special la Caracal. Mi-e dor să vă văd și să

vă aud.

Vă trimit ceea ce mi-ați cerut: o fotografie 6/9 și o listă de cărțile ce mi-au apărut,

împreună cu anii de apariție și editurile unde au apărut.

Nu știu dacă am

semnat bine pe fotografie, dar

nu am alta și nici nu am timp

să fac. N-am ieșit din casă

până acum două săptămâni,

nici să cumpăr pâine. A

trebuit să termin de scris,

vol[umul] II din ciclu:

,,Scriitori care au devenit

amintiri”. Acum aștept să mi-

l aducă de la bătut la mașină,

să-i dau drumul la editură.

Încolo, să știți că mi-e

dor să vă văd și vă rog să

primiți d[umnea]v[oastră] și

doamna din partea mea și a

soției mele, cele mai calde și

deosebite urări de sănătate și

fericire. Copiilor, multe

succese!

Cu deosebit respect

Virgil Carianopol



Nume de locuri şi de persoane

Marin Petran-Vlădila

Ca definiţie, ,,onomastica’’ este ştiinţa auxiliară minoră ce se află în strânsă

legătură cu istoria. În cuprinsul onomasticii au evoluat alte discipline . Ea se ocupă de

originea şi studierea numelor proprii, indiferent dacă este vorba de o persoană, o familie

sau de o localitate. Începând cu atestarea documentară, astfel de nume de persoane şi sate

au fost date în numeroasele acte de vânzare-cupărare, donaţii, închinări de moşii.

Documentele privind Istoria României, secolul XVI, amintesc în foarte multe acte de

vânzare, nume de boieri ca : Stan (1535), Stănilă (1575), Cincea, Giura fiul lui Prodan,

Boba fiica lui Tudor, Giura fiul lui Lalu, Stan fiul lui Utmea, Radul fiul lui Aldimir,

Armanca fiica lui Dragomir (1582), Albul, Fratea, Tujne, Andrei, Voinea, Farmac, Vlad,

Iuga, Cioară, Neagomir, Mircea, Rade, Cernat, Oprea, Dumitru Mânciul, Bănilă,

Buduinea, Coidan, (1598).

Pentru secolul al-XVII-lea, întâlnim numele altor boieri şi logofeţi : popa Stoica

din Vlădila, Radul logofăt din Vlădila-1612, popa Matei din Frăsinet -1677. În documentul

din 26 februarie 1634, emis la Bucureşti, sunt eliberaţi din ,,rumânie’’ de către domnitorul

Matei Basarab, sătenii din Vlădila-Romanaţi : ,,Danciul cu fiii săi şi Stoian cu fiii săi şi

Badea cu fiii săi, Radul şi Aldea cu fiii lor şi Tatomir şi Gherghe şi Dragomir şi Stoica şi

Anghel cu fraţii lui de ocină şi cu fiii lor’’.

La 1635 sunt amintiţi în alt act de ,,ajutor către mănăstirea Govora, cu moşie’’,

Tatomir şi soţia sa Goiţa din satul Vlădila ,,şi la tocmeala noastră tîmplatu-se-au de au

fost mulţi oameni buni şi bătrăni den satu den Vlădila, anume : Daciul şi Stoian şi Aldea

şi gineri-său Bratul’’.

Tot în actele secolelor al-XVI-lea şi al-XVII-lea, întâlnim denumirile vechilor

hotare şi semne : Măgura Ursului, Măgura cu Piatră, Măgura Vişei, Măgura Piscului,

Măgura Dalei, Măgura Flocoşiţa, Măgura Frăsinetului, Măgura Ciobanilor, Măgura Iubei,

Grindul lui Grama, la Stejar, la Stejarul Polovioarei, la Bucium, Piatra Cadiului.

Odată cu împroprietărirea lui Cuza, loturile de pământ au fost denumite după

aşezarea lor în suprafaţa arabilă a comunei, astfel : ,, în viile vechi’’, şi ,,vistirii’’, spre

Studiniţa, ,,la pătrime’’, spre Studina şi Rotunda, ,,la fântâna lui Petcu’’, ,,la fântâna lui

Vărzaru’’, ,,pe valea Ungureanului’’, ,,la băşicuţă’’, ,,la Măgura Cailor’’, ,,la Măgura

Ursului’’, ,,la Măgura Iubii’’, Măgura lui Dumde’’, ,, la drumul Buţilor’’.

În Registrul Agricol-Vlădila, suprafeţele de pământ sunt denumite Tarlale (sole) şi

parcele. Ţăranii noştri au folosit nume de locuri şi în vatra satului după anumite

evenimente, întâmplări din viaţa lor, după nume de familii. Exemple : după hora satului,

,,la doctoru’ Ion”, ,,la Manacu’’, ,,la ceşmea’’, ,,la Dumitrache’’. Alte nume de locuri din

sat erau uliţele care duceau la pârâu, unde femeile spălau rufele şi pe unde treceau bivolii

la păscut sau scăldat : ,, la Şoşoi’’, ,,la Lişcă’’, ,, la doctoru’’, ,, la livadie’’, ,,la Ozunu’’,

,,la Colina’’.

În comuna Vlădila, oamenii, întotdeauna s-au cunoscut după poreclă, nu după

numele de Ionescu, Popescu etc. Dacă cineva străin de sat întreba de cineva după numele

de familie, nu era cunoscut decât după poreclă : ,, a lu’ Postu lu’ Şaru’’, -Şaru era Petran

Andrei Gheorghe 1863-1903,care purta o căciulă de miel bălţat, în bulgăreşte însemna

perceat şi Postu-Apostol Petran, 1886-1952; ,,a lu’ Lişcă’’, pe nume Pârvan Leşcu-

bulgari.



În Vlădila sunt multe familii cu numele Pârvan dar sunt bulgari şi sârbi. ,,Minică

al Petrii’’-pe nume Dumitrescu Marin 1912-1993, după numele mamei , văduvă de război,

erou srg. Dumitrescu Nicolae 1881-1916, ,, a lu’ Neaţu’’ după numele eroului Naiden

D-tru, fiul lui Neaţu Ivan Naiden, 1893-1916, ,,a lu’ Hârţâgoană’’, pe nume Giulea, ,,a lu’

Durac’’, nume Mândreanu Tudor, ,,a lu’ Factoru’’, nume Ganea Ştefan, factor poştal în

sat, ,,a lu’ Mieiţă’’, nume Ungureanu M., ,,a lu’ Majuru’’, nume Vârban N. Ioan,1897-

1975, Plutonier major în armată, ,,a lu’ Micuţu’’, nume Greceanu, ,,a lu’ baba Ghiţa’’,

nume Petrescu, ,,a lu’ Mărăcineanu’’, 1884-1917, nume schimbat în Tudor, ,,a lu’

Panciu’’, nume Velea Panciu,1857-1922, ,,a lu’ Mărinciu’’, nume Vârban Marin, ,,a lu’

Cotacu’, nume Tone iar cotac-pisic pe bulgăreşte, ,,a lu’ Cune’’ numele lui Cune Simion,

,,a lu’ Vanciu’’, nume Crăciun Vanciu, ,,a lu’ Gologanu’’, nume Tocea Ion Gologanu,

veteran la 1877, ,,a lu’ Chelu’’, nume Tudor Chelu, ,,a lu’ Macavei’’, nume Dorobanţu

Macavei, 1855-1919, ,,a lu’Didă’’, nume Glojdeanu Radu, erou în al-II-lea război

mondial, ,,a lu’ Mercedă’’1840-1942, veteran la 1877, nume Grigorie Mercedă, ,,a lu’

Mladen’’, nume Vane Mladen,1869-1926, ,,a lu’ Ghergu’’, 1850-1918, nume Pârvan

Ghergu, ,, a lu’ Trifan, nume Nine Trifan, ,,a lu’ Bocania’’, nume Florea Bocania, ,,a lu’

Lache a’ lu’ Miu”, nume Manea Ilie,1890-1975, ,, a lu’ Ciocardache’’, nume Nine Ion, ,,a

lu’ Găzaru’’, nume Mihalache Gheorghe, 1892- ?, ,,a lu’ Corbea’’, nume Corbea

Gheorghe.

Un istoric al şcolii din Deveselu

Comandor (r.) Nicola Tudor

În fiecare dintre satele comunei Deveselu a existat o construcție special destinată

instruirii tineretului.

Școala, căci despre ea este vorba, era amplastă în partea centrală a localității nu

departe de primărie, cămin cultural sau biserică. Construcțiile școlare, la început, erau

modeste, cu una sau două încăperi la care se adăuga un spațiu mai mic destinat canceleriei.

Mai târziu, în preajma clădirii școlii exista o cameră destinată învățătorului, spațiu

destinat exclusiv locuirii acestuia.

Planul general al școlii era următorul: în stânga și dreapta construcției se aflau

două săli de clasă, egale ca dimensiuni. În centru, la intrare, era un hol de acces spre cele

două săli. Tot din acest hol se pătrundea și în cancelarie, care era amplasată central între

cele două săli de clasă.

Înainte de 1830 au existat, cu siguranță, oameni cu știință de carte. Învățătura era

primită de la dascălul bisericii sau de la preot, care aduna la strană un număr de ucenici,

învățându-i cântări bisericești, citirea pe Ceaslov și scrierea cu litere chirilice.

La 14 ianuarie 1838, Marea Vornicie trimite poruncă ispravnicilor de județ ca „în

fiecare sat se va ține pe lângă preot și un cântăreț care va primi osebit de două kile de

bucate pe an, câte doi lei de enoriaș sătean”.

Poruncește să se înființeze școli „în toate satele, urmând a lor învățătură numai în

vreme de iarnă, adică de la 1 noiembrie și până la finele lui martie, și în lunile celelalte să

se îndeletnicească elevii pentru ajutor părinților la lucrarea pământului”.

Iancu Bibescu, ocârmuitorul Județului Romanați, dă ordin zapciilor de plăși,

obligându-i să se înțeleagă cu proprietarii locali și cu aleșii satelor pentru executarea



poruncii întocmai. Răspunde la

circulară că: „La acest județ fiind

puse în lucrare clădirile de școală în

toate satele încă la trecutul iulie se

nădăjduiește a lua sfârșit zilele

acestea”.

Profesorul de județ este numit

să se îngrijească „a căuta tineri

țărani, feciori de popă, sau alții, care

să primească a urma în școală câtăva

vreme învățăturile începătoare și

apoi să fie dați a ține școală în vreun

sat”.

La Școala publică din Caracal

s-au înscris tineri de prin sate,

cântăreți sau grămătici pe la biserici.

Simbria candidațior învățători

era plătită de săteni prin contribuția

celor doi lei de fiecare familie, plus

câte două kile de bucate din magazia

de rezervă. Ținând cont de numărul

mic al familiilor, Eforia Școalelor roagă Marea Vornicie să intervină pe lângă proprietari

și arendași pentru a scuti pe învățătorii satelor de dijmă și de zilele de clacă. Salariul foarte

mic și nesiguranța permanentizării în slujba de învățător îi determină pe mulți tineri să se

preoțească, să devină logofeți la sate ori să se angajeze pe moșiile boierești.

11.11.1839. Se înființează la Deveselu și Comanca Școli primare. Numărul de

elevi la înființare- 30. Numele

învățătorului sau candidatului de

învățător la înființare: Andrei

Ștefan la Deveselu și Gheorghe

Stancu la Comanca. (Datele au fost

culese din rapoartele statistice

aflate la dosarele de arhivă ale

Eforiei Școalelor și ale Marii

Vornicii).

1848 - Școlile sătești se

închid.

1854/1855 - Vodă Știrbei

dă încuvințarea să se înființeze în

fiecare județ câte 10 școli

comunale care să poarte numele de

Școli bisericești iar învățătorii să

fie absolvenți ai seminarului.

„Scopul pentru care am ales să fie

învățători pe la dânsele numai

dintre fețele ce iau parte în cler și

să poarte numele de Școli

bisericești este că pe lângă

Ştampila comunei Deveselu din plasa Ocolu,

judeţul Romanaţi (1880)

Ştampila satului Comanca (judeţul Romanaţi,

plasa Ocolu, oraş Caracal) la 1861



învățăturile ce se vor găsi cu cale a se preda într-însele să fie și acelea atingătoare de

orânduiala dumnezeeștii slujbe ca să se poată aduce sfintele biserici la orânduiala

cuvenită”.

Deveselu nu este nominalizat să înființeze o asemenea școală. Cele mai apropiate

sunt: Redea condusă de seminaristul Ilie Dumitrescu și Brastavățu condusă de preot Petre

Popa.

1857 - Caimacanul Alexandru Ghica emite Oficiosul (decretul) cu nr.12 pentru

redeschiderea școlilor sătești.

1862 - după trecerea examenului, Radu Dumitru devine învățător de comună la

Deveselu și Toma Negulescu la Comanca.

1864 - După reforma școlară din 1864 se impune dascălilor să treacă un examen

obligatoriu asupra cursului primar complet. Materia cursului primar complet se termina la

sate în patru ani, școala având un singur învîțător pentru toate clasele. Toma Negulescu nu

mai figurează printre candidați. Copiii s-au mutat la Deveselu.

1866 - în Deveselu este clădită școala din zid, așa cum rezultă dintr-un raport al

Eforiei Școalelor: „Școala e la Deveselu din 1839. Localul, proprietatea comunei e clădit

în 1866 din zid, neîncăpător și la loc nu tocmai sănătos, cu o sală de clasă, fără locuință,

curte și grădină”

1 ianuarie 1868 - se înființează un Institut Pedagogic, la Caracal, pe lângă Școala

nr.1 pentru pregătirea învățătorilor.

20 iulie 1870 - are loc examenul de absolvire a Institutului Pedagogic Caracal.Toți

cei 20 absolvenți din Plasa Ocolul trec examenul. Printre absolvenți apare și Ion

Diaconescu, în comuna Deveselu.

1875-1876 - învățător Ion Diaconescu

1877-1878 - nu se găsesc documente din care să rezulte că s-a desfășurat

învățământ.

1890 - începând cu acest an nu se mai primesc la examenul-concurs pentru

ocuparea posturilor de învățători decât absolvenți ai școlii normale și de seminarii, iar

pentru suplinitori numai absolvenți de gimnaziu.

1894 - într-un stat nominal de salarizare învățătorii comunali erau trecuți cu suma

de 90 lei lunar, iar suplinitorii cu 63 lei.

1896 - apare Legea lui Petre Poni. Se instituie o singură școală primară atât la țară

cât și la oraș.

La școlile sătești programa se parcurge în 5 ani.

Se menține „sistemul de încurajare” adăugându-se la salariu un spor de 27 lei

lunar tuturor învățătorilor merituoși care „s-au îndeleticit cu lucrul manual”, care „au

înființat școli de adulți” și „coruri pe lângă biserici”.

1897 - La conducerea Ministerului Învățământului apare Spiru Haret. Profesor

doctor în matematici-aplică întocmai legile lui Petre Poni și le completează, în unele

cazuri.

Introduce în program, pe lângă „lucrul manual” și „practica agricolă”.

Învățătorul care se ocupa de agricultură de la „lotul școlar” era suplinit din oficiu la clasă

și primea 10% din venitul terenului muncit.

Înființează: bibliotecile populare, teatrele școlare, conferințele publice iar pentru

ridicarea economică a țărănimii preconizează „obștea de arendare”.

Votează „legea băncilor populare”.

Înființează „școlile de adulți” pentru care acorda învățătorilor care reușeau să le

organizeze, un spor de 40 lei lunar.



1901 - învățător suplinitor preot Ion Negrescu.

1902 - învățător suplinitor Ilie Mărculescu.

1904 - învățător suplinitor plutonier Petcu (șeful postului de jandarmi).

1909 - învățător C. Dragomirescu

1910 –

1914 - învățător

Ion Pavel. La

Comanca, în

perioada 1909-

1914, a funcționat

ca învățător

Grigore Velea.

Numărul

de școlari în

Deveselu: 63 în

1901 din148

recenzați; 107 în

1906; 60 în 1911.

Iată cum arăta

situația școlilor

rurale Deveselu și Comanca la finele anului 1913 raportată la minister în baza ordinului

43418/1913:

Localitatea

unde se află

școala

Învățător Copii

înscriși Frecvență

Prezenți

examen

ultima

Clasă

Absol-

venți

Repe-

tenți

Deveselu Pavel A. Ion 80 78 12 6 6

Comanca Grigore Velea 134 120 17 17 _

1924 - apare o nouă lege a învățământutlui. Legea prevede că învățământul primar

formează primul grad al învățământului și cuprinde: grădinițele, școala primară, școlile și

cursurile de adulți.

Învățământul primar se predă în școlile statului (școli publice) și în școli

particulare autorizate de stat.

În școlile statului învățământul este obligatoriu și gratuit. Se consideră absolvenți

ai învățământului primar numai acei elevi care au trecut programul complet al celor 7 ani

ai școlii primare.

Se socoteau 60 de școlari de sala de clasă și învățător, pentru clasela I-IV și 40

școlari de sală de clasă și învățător pentru clasele V-VII primare. Dacă școala nu trecea de

60, școala avea un învățător, între 60-120 se înființa al doilea post de învățător. Anul

școlar începe la 15 septembrie și se termină la 10 iulie. Clasele I-IV funcționează tot

timpul anului. Clasele V-VII funcționează 5 luni, lunile de iarnă.

Învățătorii erau obligați să țină registre de chemare, în care vor nota absențele

nemotivate și motivate ale elevilor din fiecare clasă. Delegația Comitetului școlar amenda

părinții pentru absențele nemotivate. Săptămânal directorul școlii înainta delegației

Comitetului școlar, lista elevilor care au absentat nemotivat 3 zile de la școală. Comitetul

școlar chema pe părinții școlarilor care absentau pentru prima oară de la școală și le

atrăgea atenția că se expun la pedepse.

Vechea Școala generală Deveselu (azi Cămin cultural)



Amenzile se pronunțau din 15 în 15 zile. Pentru primele absențe nemotivate

dintr-o perioadă de 15 zile, făcute de școlari, amenda era egală, pentru fiecare absență, cu

o pătrime din prețul zilei de muncă, preț ce era stabilit prin regulament. Amenda rămânea

în suspensie până la o nouă amendă. Dacă timp de trei luni după pronunțarea amenzii,

copilul nu mai absenta de la școală, amenda nu se mai executa. Dacă absențele se repetau

în săptămânile următoare, amenzile se ridicau treptat, adăugându-se și prima amendă.

Pentru absențele din a doua perioadă de 15 zile, se aplica o amendă egală, pentru fiecare zi

de absență, cu jumătate din prețul zilei de muncă. Pentru absențele nemotivate din a treia

perioadă de 15 zile, se aplica o amendă egală, pentru fiecare zi de absență, cu trei sferturi

din prețul zilei de muncă, iar pentru a patra perioadă se aplica o amendă egală, pentru

fiecare zi de absență, cu prețul unei zile de muncă.

Delegația școlară înainta perceptorului listele cu amenzi, pentru a le executa

conform legii de urmărire. Legea prevedea că părinții care vor rămâne refractari după

aplicarea celor patru amenzi, vor fi trimiși înaintea judecătorului de Ocol, judecata se face

de urgență, pârâtul va fi condamnat la amendă, de la 20 la 50 lei pe fiecare zi, până în ziua

în care copilul vine regulat la școală. Amenzile pronunțate de justiție se puteau transforma

în închisoare, în caz de rea voință a părinților care nu-și trimit copiii la școală,

socotindu-se 20 lei de fiecare zi de închisoare. Închisoarea nu putea trece de 5 zile în

cursul unei luni. În primii ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, a crescut numărul

copiilor înscriși, dar la cursul supraprimar numărul lor este mic. Amenzile au creat mari

nemulțumiri în rândul părinților.

1929-1933 - este etapa când la conducerea țării s-au aflat guvernele țărăniste, care,

așa cum au promis, au făcut unele modificări asupra textului Legii din 1924.

Obligativitatea învățământului a rămas la 4 clase. Prin suspendarea obligativității ciclului

al II-lea, care s-a desființat aproape pretutindeni, școlaritatea de 7 ani a rămas numai pe

hârtie.

1934-1937 - este etapa în care la conducerea țării au revenit liberalii și au introdus

cursul supraprimar și obligativitatea învățământului.

1939 - Carol al II-lea aprobă Legea pentru organizarea și funcționarea

învățământului primar. Se asigură un conținut al claselor V-VII mai apropiat de acela al

gimnaziului.

Iată cum erau grupate, în 1939, obiectele în catalog pe „centre de interes”:

I). EDUCAȚIA SĂNĂTĂȚII (1. Anatomia și igiena; 2. Deprinderi igienice; 3. Sport

gimnastică);

II). EDUCAȚIA MINȚII

A. Educația științifică (1. Geografia; 2. Științele naturale; 3. Fizico-Chimice; 4.

Matematica);

B. Educația practic gospodărească (1. Lucrul de mână; 2. Practica agricolă);

C. Educația literară (1. Istoria; 2. Limba română)];

III). EDUCAȚIA ARTISTICĂ (1. Lecturi și recitaluri frumoase; 2. Dialogare-Teatru;

3. Cântul; 4. Desenul; 4. Scrierea frumoasă);

IV). EDUCAȚIA MORAL-RELIGIOASĂ (1.Îndatoririle omului și cetățeanului; 2.

Religia; 3. Purtarea; 4. Frecvența).

1943-1944 - Apare un nou tip de catalog, prin care se renunță la gruparea

obiectelor pe „centre de interes”. Obiectele sunt înscrise în ordinea: religia, citirea,

gramatica și compunerea, istoria, geografia, cunoașterea naturii (intuiția, fizico-chimice,

științe naturale), cunoașterea și îngrijirea omului (anatomie și igienă), matematica,

deprinderi de viață (datoriile omului și ale cetățeanului), caligrafia, desen, muzica,



educația fizică, lucrul manual, practica agricolă (băieții), gospodăria (fetele), purtarea și

frecvența.

În perioada interbelică Ministerul Instrucțiunii pentru a veni în ajutorul părinților

săraci a continuat să susțină înființarea cantinelor școlare pe lângă fiecare școală primară.

„Comitetele școlare pot înființa cantine școlare pe lângă școlile primare cu scopul de a

ajuta cu hrană pe copiii săraci, pe cei cu locuința depărtată de școală sau ai căror părinți

lipsesc în timpul zilei de acasă spre a-i înlesni să frecventeze școala”.

1945 - cursurile încep la 1 octombrie 1944.

Octombrie 1945 - Conferința națională a partidului stabilește principalele

probleme legate de dezvoltarea și democratizarea învățământului: lichidarea

analfabetismului, reorganizarea învățământului, pregătirea cadrelor didactice, accesul liber

al tinerilor la învățământul superior.

1948 - a fost aleasă o structură organizatorică copiată după cea existentă în URSS.

De la învățământul obligatoriu și gratuit de 7 ani s-a trecut la învățământul obligatoriu și

gratuit de 4 ani, cu posibilitatea de a urma facultativ clasele V-VII. Cursurile gimnaziale și

liceale de 8 ani, sunt reduse la o școală medie , cu durata de patru ani, redusă apoi la trei

ani.

1896 – 1948 Casa Școalelor

La 9 martie 1896, prin Legea pentru refacerea clădirilor școlare primare și

înființării Casei Școalelor, Petre Poni urmărea să ajute comunele la construirea localurilor

de școli primare și dotarea acestora cu materialul didactic necesar. Se înființează Casa

Școalelor, instituție menită să administreze, supravegheze și controleze fondurile

destinate învățământului provenite din legate și donații.

1897 - Casa Școalelor primește suma de 30 milioane lei, vărsată în timp de șase

ani, câte cinci milioane anual pentru a putea împrumuta comunele cu fondurile necesare

lucrărilor de construire a localurilor de școli. Fundațiile școlare trec sub administrarea

Casei Școalelor.

Casa Școalelor administra următoarele fonduri: fondurile donate de particulari, cu

destinațe de a servi la construcții sau înzestrări școlare; fondurile donate de particulari,

fără destinație stabilită; fondurile vărsate învățământului; fondurile provenite de la taxele

școlare datorate de străini. Pentru elaborarea proiectelor necesare construcțiilor hotărâte

Casa Școalelor își înființează un serviciu tehnic special.

În perioada 1896-1919 s-au construit 2.000 de școli. Acțiunea de dotare a școlilor

cu material didactic (hărți, mulaje, colecții de materiale) a fost bine organizată. În primă

urgență au intrat școlile primare, între anii 1904-1905 s-a pus accent pe școlile secundare,

iar după 1906 s-a pus accent pe dotarea școlilor cu materialul didactic necesar.

Prin Decretul-Lege nr. 2837 din 5 iulie 1919, instituția se va numi Casa Școalelor

și Căminelor Culturale, iar de la 1 iulie 1930 ia denumirea de Casa Școalelor și Culturii

Poporului.

Indiferent de denumirea pe care a purtat-o până în anul 1948, când se desființează,

„Casa Școlii” (așa era cunoscută în comuna noastră) a avut un rol deosebit creșterea

nivelului de cultură al școlarilor și sătenilor. A fost înființată o bibliotecă sătească.

Prin inițiativa unor învățători inimoși ca Ion Pavel (Bărbosul) și Grigore Velea

s-au înființat Cercurile culturale, care desfășurau activități lunar, duminica, în perioada

septembrie-mai, sub forma unor ședințe publice, dar cu scopuri practice, morale și

instructive.

Școlile de adulți deși au fost organizate nu și-au atins eficiența scontată.



În schimb Șezătorile sătești au avut un rol important pentru formarea și educarea

femeilor din mediul rural. Cunoscute sub numele de „clăci” aceste activități se desfășurau

pe rând în casele sau curțile sătenilor și se predau adevărate lecții de cusături, împletituri,

gospodărie, igienă, ceșterea și îngrijirea copilului și altele. Având o pregătire multilaterală,

„Bărbosul”, era și medic și profesor de muzică și agronom și artist plastic.

Casa Școlii era o clădire distinctă, separată de școală (azi ultimele încăperi ale

actualei grădinițe, dinspre Cișmea). Unificarea cu actualul Cămin cultural s-a făcut după

anul 1962, când s-a extins școala. În această Casă a școlii au locuit pe rând învățători dar și

revizori școlari, în perioada când Deveselu era reședință de Plasă.

Prezența revizorului școlar în imediata apropiere a școlii a creat un cadru deosebit

de prielnic pentru desfășurarea activităților de învățământ, atât din punctul de vedere al

climatului de ordine și disciplină școlară dar și din punctul de vedere al nivelului de

pregătire al elevilor.

Un loc cu totul aparte în istoricul Casei Școlii și comunității noastre îl ocupă

familia Păunescu. În perioada celui de-al doilea Război Mondial și după aceea, când

locuitorii comunei se confruntau cu marile probleme pricinuite de acele vremuri,

providența a adus în Deveselu familia Păunescu. Constantin Păunescu, revizor școlar și

Speranța Păunescu, primar al comunei Deveselu. Locuiau în Casa Școlii din Deveselu.

Speranța Păunescu, în calitate de primar, și-a asumat răspunderea combaterii

foametei și refacerii rănilor comunei după război. Constantin Păunescu a acționat

perseverant pentru școlarizarea tuturor copiilor, funcționarea ireproșabilă a cantinei

școlare și formarea capacitălor intelectuale a cât mai multor copii de a continua activitatea

de învățământ.

Copii acestor intelectuali erau: ziaristul Valentin Păunescu (azi decedat), Viorel

Păunescu (marele handbalist, azi om de afaceri și președinte de onoare al echipei de fotbal

Steaua-București), George Constantin Păunescu (mare om de afaceri și președinte al

industriașilor români), Adela Păunescu. Ei au învățat în Școala Deveselu, au copilărit

împreună cu părinții noștri. După anii 1950, Speranța Păunescu a lucrat ca secretar al

Liceului Ioniță Asan din Caracal. Din această calitate a îndrumat și ajutat mai multe

familii din Deveselu pentru a-și trimite copiii la studiile liceale și apoi universitare.

Așa apar din

Deveselu primii ingineri

silvici (Țenea și Simion),

primii ingineri agronomi

și horticultori

(Cârciumaru Nicolae,

Țenea Costel, Simion

Paul), primul economist

(Nicola Cale), prima

profesoară (Ene Floarea)

și alții. Nu întâmplător,

strada către Cișmea poartă

astăzi numele „Speranța

Păunescu”.

1956 - durata

școlii elementare este

sporită la 7 ani, iar a

Școlii medii la 11 ani. Școala generală Deveselu astăzi



1959 - s-au organizat, pentru salariați, cursuri serale la nivel mediu și superior. Se

înființează la București, Iași, Cluj, Timișoara, Craiova, Galați, Brașov Institute Pedagogice

de trei ani.

1961 - durata școlii elementare a sporit la 8 ani. Școala medie (liceul), a sporit ca

durată la 12 ani.

1968 - gratuitatea întregului învățământ statuată prin lege. Stabilizarea școlii

generale de 10 ani.

1978 - se instituie un control riguros al autorităților școlare de către autorități.

1980 - lipsa suportului material, financiar. Diminuarea lucrărilor de investiții.

Clerici din județele Olt și Romanați în Primul Război Mondial

Dan Dumitru Anastasescu

a. Preotul Constantin N. Păunescu din Mihăești, Olt

Părintele Constantin N. Păunescu, chiar dacă nu a participat activ la campania

militară, a fost executat de trupele ocupante10

. Astfel, în ziua de 14 februarie 1917, o

femeie ce slujea în casa părintelui Păunescu a găsit o grenadă germană și, neștiind ce să

facă cu ea, a ascuns-o în bucătăria casei. A doua zi, femeia a declanșat din greșeală

grenada, pierzându-și viața, iar casa preotului transformându-se într-un maldăr de ruine.

Alarmați de explozie, autoritățile germane de la postul de poliție nemțesc din localitate au

luat hotărârea să-l aresteze pe preot cu întreaga familie și alte două femei deoarece în

posesia lor se găsiseră arme asemănătoare. A doua zi, câțiva ofițeri germani împreună cu

un judecător se deplasează de la Drăgănești-Olt la Mihăești, făcând astfel o anchetă

sumară asupra cazului. La data de 21 februarie 1917, preotul, soția sa și cele două femei au

fost judecați. Pentru că era acuzat de neexecutarea ordinului imperial și complot contra

armelor germane, părintele Păunescu a fost condamnat la moarte, în timp ce soția sa la doi

ani de închisoare, iar cele două femei de câte un an de detenție. Astfel, în seara aceleași

zile, în văzul tuturor oamenilor, părintele Păunescu era dus la locul de execuție, fiind

împușcat de 10 soldați germani. De menționat este faptul că părintele Constantin N.

Păunescu avea doar 28 de ani, iar nu după mult timp după această imensă pierdere a

familiei și a comunității, doi dintre cei trei copii ai părintelui vor muri din cauza lipsurilor,

soția sa fiind eliberată după șase luni de detenție11

.

b. Preotul Dumitru D. Filip din Dobrun, Romanați

Părintele Dumitru D. Filip s-a născut în anul 1887 în localitatea Redea, județul

Romanați. A absolvit Seminarul Teologic de gradul II, fiind hirotonit preot la data de 1

septembrie 1907, pe seama Parohiei Dobrun, județul Romanați12

. Părintele a fost arestat de

trupele de ocupație la data de 2 martie 1918 deoarece povățuise credincioșii să nu presteze

niciun serviciu dușmanului. Astfel, în timpul percheziției în casa sa, s-a găsit un carnețel al

părintelui despre un anume militar maghiar care jefuia satul. Din acest moment părintele

Filip a fost bătut de respectivul militar maghiar și trimis în arest la Balș, Slatina, iar mai

apoi la Craiova, unde a fost judecat. La 13 septembrie 1918 a fost condamnat la 1 an de

10

Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 177 11

Ibidem, pp. 177-178 12

Ibidem, p. 176



detenție pe motivul că învăța credincioșii să nu dăruiască nimic trupelor germane. La 13

noiembrie 1918 a fost eliberat de trupele române13

.

c. Preotul Alexandru Georgescu din Dăneasa, Olt

Părintele Alexandru Georgescu a fost arestat și condamnat la 10 luni de închisoare

pentru că a blestemat poporul german, în timp ce soția sa a fost condamnată la șase luni.

Împreună au fost trimiși în detenție la o închisoare din Berlin, unde, după o perioadă scurtă

de timp, părintele a decedat, iar soția sa a fost eliberată, fiind grav bolnavă14

.

d. Preotul Haralambie Popescu din Hotărani, Romanați

Părintele Haralambie Popescu s-a născut la 5 mai 1894 în satul Seaca, județul

Teleorman. Licențiat în Teologie, a fost hirotoni preot la 14 octombrie 1916, pe seama

vechii Mânăstiri Hotărani, Romanați. A fost arestat de trupele germane pentru că,

împreună cu doi credincioși, a încercat să saboteze un tren inamic, dar a reușit să evadeze,

ascunzându-se într-o localitate învecinată15

.

e. Preotul Ion Predescu din Știrbei, Romanați

Părintele Ion Predescu a absolvit Seminarul Teologic de gradul I și a fost hirotonit

preot la data de 26 iulie 1880 pe seama Parohiei Știrbei16

. În timpul ocupației germane,

părintele Predescu a fost prigonit de un anume militar maghiar Zabinski pentru că își

apărase fiica din calea acestuia. În urma acestor prigoniri diabolice, la 16 mai 1917,

părintele Ion Predescu trece în ceata drepților17

.

f. Preotul Oprea I. Ștefănescu din Vișina Nouă, Romanați

Părintele Oprea I. Ștefănescu s-a născut la data de 19 august 1887 în localitatea

Bucinișu din județul Romanați. A absolvit Seminarul Teologic de gradul II, fiind hirotonit

preot II la data de 27 decembrie 1908, pe seama Parohiei Vișina Nouă, din 1919 devenind

paroh al aceleași parohii, fiind mult timp și învățător în respectivul sat. Deoarece sprijinea

populația în timpul ocupației străine, părintele Ștefănescu a fost adeseori prigonit de

trupele germane18

.

g. Preotul Vasile Constantinescu din Cepari, Romanați

Părintele Constantinescu a absolvit Seminarul Teologic de gradul I, fiind hirotonit

preot la data de 27 iunie 1886, pe seama Parohiei Cepari, județul Romanați. Deoarece a

refuzat să ofere trupelor de ocupație germană diferite produse, părintele a fost bătut și

prigonit de acestea19

.

h. Preotul Constantin Gogiulescu din Oteștii de Sus, Olt

Părintele Gogiulescu a fost arestat de trupele germane și trimis într-un lagăr din

Germania pentru doi ani de detenție20

. Nu se cunosc alte date despre viața părintelui.

13

Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului, temnițe și lagăre, Vol. II, București, 1940, pp. 233-134

14 Ibidem, p. 213

15Ibidem, p. 235

16 ***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului, op. cit., p. 637

17 Grigore N. Popescu, op. cit., pp. 234-235

18 Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 178

19Ibidem, p. 176

20 Teodor Mavrodin, Episcopia Argeșului (1793-1949), p. 476



3. Preoții de campanie din județele Olt și Romanați

a. Preotul Dumitru Brumușescu din Mierlești, Olt

Părintele D. Brumușescu21

a

absolvit Seminarul Teologic de gradul

I, fiin hirotonit preot pe seama Parohiei

Mierlești, județul Olt. Împins de dorința

de a participa în calitate de preot de

campanie în războiul de reîntregire al

neamului, părintele a trimis o cerere de

memorii conducerii Episcopiei

Argeșului, acestea fiind aprobate22

. A

fost încorporat în Regimentul 43

Infanterie și Regimentul 59 Infanterie,

colonelul Pompiliu notând despre

activitatea sa: a avut mult de îndurat și

de lucru foarte mult, regimentul fiind

bântuit de tifos exantematic, în care

timp și-a făcut datoria cu mult zel. Pe

front a fost totdeauna la datorie,

ducându-se până la prima tranșee,

pentru a mângâia pe cei răniți și a

îngropat pe cei căzuți pe câmpul de

onoare. Totdeauna și-a făcut datoria în

conștiință. Am fost foarte mulțumit de

serviciile aduse corpului, pentru care a

fost propus la înaintare și înaintat. Un

preot foarte serios, s-a purtat cu multă

demnitate atât în mijlocul trupei, cât și

între ofițerii corpului23

.

b. Preotul Constantin P. Buzescu din Corbu, Olt

Ca și predecesorul său, părintele Buzescu a trimis diferite memorii Episcopiei

Argeșului prin care cerea să fie mobilizat pe front drept preot de campanie24

. Astfel,

preotul Buzescu a fost trimis la Regimentul 4 Infanterie25

, iar pentru meritele sale a primit

diferite aprecieri din partea superiorilor armatei române: N-a scăpat nici un moment

prielnic de a contribui cu fapta și cu vorba la ajungerea scopului dorit. Sfătuitor

neprețuit. În tot timpul luptelor a știut să sădească în inima ostașilor încrederea în șefi, în

sine și în victorie, ridicând sufletele lor. A contribuit la alinarea sufletelor celor răniți în

luptă, iar eroilor căzuți li s-au făcut toate serviciile, după datoriile noastre creștinești.

Datorită felului de a-și face datoria printre ostași, a contactat febra recurentă. (colonelul

Calotescu); Muncește fără cuget, fiind și un auxiliar folositor medicilor din corp, în

21

Despre preotul Dumitru Brumuşescu vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 22/2012; 23, 24, 25/2014; 80/2018;

22 Ibidem, p. 475

23 Iconom Const. Nazarie, op. cit., p. 84

24 Teodor Mavrodin, op. cit., p. 475

25 Pr. Prof. Nicolae C. Buzescu, Spicuiri din Jurnalul de front al preotului-căpitan, Constantin P.

Buzescu, din Corbu-Olt, în Mitropolia Olteniei, Nr. 10-12, An XXX (1978), p. 804-805

Preotul Dumitru Brumuşescu



căutarea răniților și bolnavilor. (colonelul

Constantinescu; Element distins, ce face cinste

corpului clerical. În cele mai grele situații, a

fost în mijlocul soldaților, sub ploaea de

gloanțe; a săvârșit la timp servicii religioase

celor căzuți și a dat un prețios concurs

medicilor, pansând răniții și îngrijindu-i.

(generalul Mărgineanu); În cele mai grele

împrejurări, de multe ori sub focul

dușmanului, el era în mijlocul trupei,

încurajându-o cu fapta și cu vorba. A

construit o capelă în dosul frontului, a fost

înaintat. (colonelul Calotescu)26

. Părintele va

muri în 1919 de febră recurentă, contactată pe

front 27

.

c. Preotul Ion G. Cerbulescu din

Rusăneștii de Sus, Romanați

Preacucernicul preot Ion G. Cerbulescu

a absolvit Seminarul Teologic de gradul II,

fiind hirotonit preot la data de 23 mai 1906, pe

seama Parohiei Rusăneștii de Sus, județul

Romanați28

. După ce a fost încorporat în

Armata Română ca preot de campanie,

părintele a fost încadrat la Spitalul de

evacuare al Corpului I. Doctorul Plăvănescu îl

aprecia foarte mult, caracterizându-l astfel: . . . cu un devotament de toată lauda și-a făcut

întru totul nu numai datoria de preot, dar a depus și o activitate neobosită în îngrijirea

răniților, nesustrăgându-se de la nici o obligațiune . . . Este foarte instruit, cu o educație

aleasă, blând, împăciuitor și disciplinat, făcându-se astfel să fie iubit și stimat de soldați

și ofițeri29

. Se pare că părintele va muri la 18 octombrie 191730

.

d. Preotul Dumitru Cunescu din Enoșești, Romanați

Părintele D. Cunescu s-a născut într-o familie de preot în anul 1883, în satul

Pârșcoveni, județul Romanați. După ce și-a obținut licența în Teologie, a fost hirotonit

preot, în 1910, pe seama Parohiei Enoșești din județul Romanați31

.După ce a insistat să fie

trimis preot pe front, părintele a fost încadrat la ambulanța Diviziei a X-a. Doctorul

Popișteanu îl admira foarte mult pe părintele Cunescu, caracterizându-l: Are o cultură

aleasă. . . . În timpul luptelor din Transilvania era în mijlocul brancardierilor,

îndemnându-i a aduna răniții din gloanțele inamicului32

, la fel și colonelul Broșteanu: E

26

Iconom Const. Nazarie, op. cit., p. 51 27

Ibidem 28

***Sfânta Episcopie a Eparhiei Râmnicului, op. cit., p. 635 29

Iconom Const. Nazarie, op. cit., pp. 52-53 30


Ibidem, p. 201 32

Iconom Const. Nazarie, op. cit., p. 28

În 1910 a apărut la Slatina acest

volum semnat de preotul C. P.

Buzescu



un spirit luminat și conștient, în mijlocul trupelor, pe asemenea vremuri, servind mult a

ridica moralul oamenilor33

.

Din octombrie 1917, părintele Cunescu începe să vegheze asupra orfanilor de război

și populației din satul Păunești, județul Putna. La finalul războiului, părintele Cunescu a

fost propus pentru a fi avansat de gradul de maior34

.

e. Preotul Nicolae Ghigenescu din Ianca Nouă, Romanați

Părintele Nicolae Ghigenescu s-a născut în 1886 în satul Grojdibodu, județul

Romanați. Licențiat în Teologie, a fost hirotonit preot la 1 ianuarie 1913, pe seama

Parohiei Ianca Nouă. Se cunoaște faptul că a fost preot de campanie, dar nu știm unitatea

militară la care a fost încorporat35

.

f. Preotul Ștefan Ionescu-Cazacu din Poiana, Olt

Binecunoscutul erou național, părintele Ștefan Ionescu-Cazacu s-a născut la 8

februarie 1859. După ce a absolvit Seminarul Teologic a fost hirotonit preot pe seama

Parohiei Șerbănești, iar la 15 februarie 1881, s-a transferat la Parohia Poiana, județul Olt,

iar pentru meritele sale a fost hirotonisit sachelar, fiind și învățător în localitatea unde

slujea36

. Chiar dacă părintele Ionescu-Cazacu era înaintat în vârstă, având 57 de ani, totuși

Episcopia Argeșului i-a aprobat cererile prin care dorea să fie trimis pe front. Astfel,

părintele a fost încadrat ca preot de campanie la Regimentul 3 Infanterie37

. Generalul I.

Vlădescu îl descria astfel: . . . Este un preot dintre cei mai merituoși. A stat lângă soldați

atât în perioada refacerei, precum stă și acum cu ei alături în tranșee, dându-le sfaturi și

povețe38

. Tot generalul I. Vlădescu vorbește și despre moartea eroică a părintelui Ionescu-

Cazacu: . . . ca un adevărat părinte a îmbărbătat ostașii, făcându-i să lupte în credința lui

Dumnezeu pentru mărirea neamului și dezrobirea pământului strămoșesc; și a fost rănit

de obuzele inamicului, care i-au provocat moartea, dându-și sfârșitul în ziua de 1 ianuarie

1918. A murit moarte de erou acest stâlp al bisericii creștine, la postul de lângă copiii săi

sufletești, pe care-i întreținea în credință în Dumnezeu, Țară și Rege . . .39

.Osemintele

pământești ale preotului erou Ștefan Ionescu-Cazacu au fost așezate alături de alte

oseminte ale eroilor români în Mausoleul de la Mărășești40

.

g. Preotul Emanoil Mărculescu din Corabia, Romanați

Părintele Emanoil Mărculescu s-a născut în anul 1847 în satul Câineni, județul Gorj.

După ce și-a obținut licența în Teologie a fost hirotonit diacon pe seama Catedralei

Episcopale din Râmnic, iar mai apoi preot, la 6 octombrie 1907, pe seama Bisericii Sfânta

Treime din orașul Corabia, județul Romanați41

.Părintele Mărculescu a fost instalat preot de

campanie pe seama Regimentului 59 Infanterie. Astfel, locotenentul colonel Homoriceanu

își nota despre el: . . . în luptele de la 12 septembre, de la Pasul Vulcan, a ajutat pe medici

la pansarea răniților, la posturile de prim ajutor, nu puțin expus proiectilelor artileriei. . .

33

Ibidem 34

Ibidem 35


Prof. Const. Pavel, Preotul Ștefan Ionescu-Cazacu, în Mitropolia Olteniei, Nr. 1-2, An XXIII (1971), p. 81

37 Ibidem

38 Iconom Const. Nazarie, op. cit., pp. 76-77

39Pr. Prof. Acad. Niculae M. Popescu, op. cit., p. 170

40 Prof. Const. Pavel, op. cit., p. 82

41 Pr. Sergiu Grigore Popescu, op. cit., p. 203



. m-a îngrijit și pe mine și a îngrijit și mângâiat 900 răniți români, ce erau în spital.

Merită a i se da recompensa de război, înaintându-se și decorându-se42

.

h. Preotul Constantin Milcoveanu din Slatina, Olt

Părintele Milcoveanu a fost preot slujitor la Catedrala Sf. Gheorghe-Ionașcu din

Slatina. Acesta a participat activ la campania din anul 1913, în Bulgaria, iar în Primul

Război Mondial a fost încorporat la Spitalul de contagioși al Corpului I Armată, fiind

înlocuit în anul 191643

.

i. Preotul Nicolae Popescu din Brastavățu, Romanați

Părintele Popescu s-a născut în 1886 în satul Crușov, județul Romanați, iar după ce

și-a obținut licența în Teologie a fost hirotonit preot, în anul 1912, pe seama Parohiei

Brastavățu. Din activitatea de preot militar a sfinției sale cunoaștem faptul că a slujit la

Divizia a IV-a din Regimentul 5 Infanterie, participând activ la campania din 28 octombrie

1918, iar ulterior avansat de gradul de căpitan44

.

j. Preotul Ștefan Bazilescu din Balș, Romanați

Părintele Bazilescu, deși era înaintat în vârstă la momentul intrării României în

război, având vârsta de 60 de ani, a trimis diferite scrisori autorităților bisericești prin care

cerea binecuvântarea de a participa la război în calitate de preot militar. Așadar, părintele a

fost încorporat la Regimentele 66 și 1 Infanterie, la Spitalul Mobil Nr. 11, la ambulanța

Diviziei a XV-a și a VIII-a, iar ulterior este transferat la Trenul Sanitar Nr. 145

. Doctorul

Pomponiu își nota despre părintele Bazilescu: . . . a fost propus spre decorare și înaintare.

. . . după o convalescență de o lună și-a reluat serviciul, cu un zel și devotament de

adevărat apostol, deși încă foarte debil46

. În primăvara anului 1918, părintele Bazilescu a

fost demobilizat, iar la scurt timp după terminarea războiului s-a pensionat47

.

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (1942)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Avem informaţii despre un spectacol al trupei P. Maximilian la o dată neprecizată

în cursul lunii ianuarie 194248

. Din aceeaşi sursă vedem că G. Georgescu Aria a dat un

spectacol în Caracal în februarie 1942 la o dată neprecizată.

42



Ibidem, p. 204 45

Ibidem 46


Ibidem 48

S.A.N.I.C., fond , Uniunea Compozitorilor, dosar 182/1942, fila 172; dintr-o telegramă adresată de Maximilian lui Eliodor Florescu (S.J.A.N. Olt, fond Primăria Caracal, dosar 41/1941) rezultă că acesta a cerut sala pentru data de sâmbătă 10 ianuarie 1942. Din distribuţie a făcut parte şi Aurel Maican iar piesa jucată a fost Parada victoriei. Amintind acest spectacol, cercetătorul Al. Chirilă Stanciu într-un articol apărut în Memoria Oltului nr. 21/noiembrie 2013, p. 76 aduce câteva preţioase precizări consemnate în presa locală: ,,Sâmbătă 10 ianuarie 1942 matineu ora 4 şi seara ora 8. Cel mai mare ansamblu ce s-a văzut vreodată în România cu cei mai mari artişti ai Teatrului de revistă condus de dl. Aurel Ioan Maican şi Puiu Maximilian prezintă în oraşul nostru ,,Parada Victoriei”- revistă războinică cu subiect naţional şi anti-bolşevic în 2 acte şi 40 de tablouri de A. I. Maican şi P. Maximilian. Muzica G. Dendrino, 40 balerine, 20 balerini. Conducerea baletelor S. Simion. Maestru de orchestră G. Corologos.”



Marţi 3 februarie 1942, Teatrul Naţional era

reţinut pentru spectacolul susţinut de teatrul

Comoedia condus de Grigore Vasiliu Birlic.

Acesta avea în repertoriu două piese: Prostul

din baie şi Arde nevastă-mea49

. Casierul

comunal era autorizat să încaseze suma de 500

lei de la organizatorii turneului.

Ni s-a păstrat şi conceptul unei scrisori

de răspuns prin care primarul oraşului Caracal

comunica directorului Teatrului Naţional din

Bucureşti că ,,a rămas stabilit pentru dvs. ziua

de 8 februarie 1942”50

. Scrisoarea era urmarea

cererii din 22 decembrie 1941 prin care

direcţiunea Teatrului Naţional din Bucureşti

comunica: ,,Avem onoare a reveni la adresele

noastre anterioare în care vă arătam

imposibilitatea schimbării datei noastre pentru

turneul oficial al primei scene româneşti cu

piesa Hamlet. Am arătat în acele adrese că

toate celelalte reţineri de zile ale altor teatre

particulare se anulează din oficiu şi rămâne

definitiv stabilit pentru reprezentaţia noastră

cu ,,Hamlet” seara zilei de duminică 8

februarie 1942, dată care nu poate avea nici o

altă schimbare. Am şi expediat afişele

necesare reclamei acestei reprezentaţii

d-lui Ilie Ben, agentul nostru teatral

care se ocupă cu organizarea turneelor.

Dl. Pella a renunţat la turneu”51

.

Conform unei adrese a Direcţiei

Generale a Teatrelor şi Operelor

Române, semnată de Liviu Rebreanu şi

Petru Comarnescu, sala Teatrului din

Caracal a fost reţinută pentru datele de

17 februarie 1942 şi 1 aprilie 1942

pentru turneul Teatrului Comic din

Bucureşti52

. Erau anunţate spectacolele

de revistă ,,Lumea ştie dar nu spune”

şi ,,Frate cu dracul”.

În cursul lunii martie din 1942

ne este semnalată prezenţa la Caracal a

lui Constantin Tănase, la o dată

49

S.J.A.N. Olt, fond Primăria Caracal, dosar 41/1941 50

idem 51

idem 52

idem

Grigore Vasiliu Birlic

Direcţiunea Teatrului Naţional din Bucureşti comunică primăriei oraşului Caracal că

spectacolul ,,Hamlet” se va juca duminică 8 februarie 1942



neprecizată, la fel ca şi a lui Gh.

Georgescu Aria53

. Aceeaşi sursă

menţionează în cursul lunii mai, turneele

trupelor Grigoriu (,,Gândăcel”) şi Puiu

Maximilian.

În sala de spectacole a Liceului

de băieţi din Caracal, a avut loc la 7

martie 1942 o şezătoare literară la care au

participat scriitorii: Ion Minulescu, Al.

Cazaban, D. Iov54

şi Paul Constant.

Vorbind despre acest eveniment literar,

ziarul Romanaţul-Oltul nota: ,,Şedinţa a

fost deschisă de către lt. col. Paul

Constant, cunoscut şi apreciat scriitor,

autor a numeroase lucrări gustate de

publicul nostru, ca unul ce ne face

cinstea să ne fie concetăţean. Şedinţa a

fost deschisă de către lt. col. Paul

Constant care a citit dintr-un volum al d-

sale o nuvelă satirică plină de umor şi de

ironie, în care genul d-sale excelează

întotdeauna, cu un deosebit succes. Al

doilea, d. căpitan Iov. Poezia d-sale a

fost o adevărată revelaţiune pentru cei

cari încă nu l-au cunoscut, vibrând de duioşie

după pământul pierdut, pe care-l jeleşte

înduioşat, şi, ceea ce constituie farmecul specific

versurilor d-sale- îl recheamă cu o melancolică

dar plină de nădejdi încredere că-l va revedea în

curând. Dl. Iov a fost viu aplaudat. Al treilea, dl.

Al. Cazaban citeşte una din numeroasele sale

snoave vânătoreşti din care şi-a creat ca un

veritabil şi pasionat vânător, un izvor nesecat

de... mituri vânătoreşti împodobite cu tot

farmecul, cu duhul şi cu pişcătura neegalatului

d-sale talent de mare umorist şi meşter

povestitor. Ultimul, dl. Minulescu, recită o semi

duzină din creaţiunile d-sale cele mai alese.

Maestru de talie superioară în tehnica

versificaţiei, discipolul cel mai ales al poeziei

simboliste, inaugurată în literatura noastră de

către dl. Macedonski, d-sa a reuşit totdeauna să

se puie în evidenţă printr-o concepţie subtilă şi

53

S.A.N.I.C., fond , Uniunea Compozitorilor, dosar 182/1942, fila 168 54

În acestă perioadă, Ion Minulescu, D. Iov, Al. Cazaban şi Mircea Damian au participat la mai multe şezători literare în diferite oraşe din ţară.

Ziarul local vorbeşte despre şezătoarea

literară de la Liceul Ioniţă Asan

Ion Minulescu mai fusese la

Caracal şi în 1937



într-o formă dintre cele mai picturale, ţinând

recordul cu deplin succes, în genul poeziei

culte. La toate acestea a contribuit mult şi

farmecul d-sale personal, cucerind îndelungi

aplauze. A fost, într-un cuvânt, o seară de

desfătare sufletească, pe care am dori-o cât

mai des”.

În zilele de 28-29 iunie 1942, în

organizarea Căminului Cultural ,,Preda

Buzescu” din Caracal, a avut loc la Teatrul

Naţional o foarte frumoasă şi interesantă

expoziţie de carte veche şi presă ,,cu scopul de

a face cunoscute publicului cărţile rare din

bibliotecile particulare sau ale

instituţiunilor”. Dintre expozanţi s-au

remarcat: profesorul Ilie Constantinescu care a

expus o serie de cărţi, reviste şi broşuri legate

de istoria judeţului Romanaţi (exemplare din

ziarul Vulturul, cel dintâi ziar apărut în judeţ,

două cărţi manuscrise de la mănăstirea

Tismana şi un act domnesc pe pergament de la

Matei Basarab); dl. Ionescu-Redea (albume şi

reviste de artă româneşti şi străine); prof. Pătru

Crăciun (un Evangheliar grecesc format 12X8

tipărit la Basel în 1538, cu o mulţime de

însemnări pe marginea filelor); dl. Doru Musceleanu (cărţi de literatură veche în ediţii

rare, păstrate în familie din generaţie în generaţie între care Tandalida, Dialogurile lui

Focion, precum şi manuale

didactice din prima jumătate a

secolului al XIX-lea). Liceul Ioniţă

Asan a expus din Biblioteca

Locusteanu o serie de ediţii ale

scriitorilor de la începutul

literaturii române moderne,

Curierul Românesc al lui

Heliade55

, albume de artă. Pe un

stand special au stat reviste şi ziare

apărute în Romanaţi: Vremea,

Pandurul, Domnul de Rouă,

Făclia, Zorile Romanaţului,

Vremea Noastră, Romanaţul,

Prietenia Literară, Şcoala

Romanaţului ş.a. Expoziţia a fost

vizitată şi de ministrul general

Vasiliu, de Octavian Neamţu-

directorul Fundaţiilor Regale, de

55

N. B. Locusteanu a fost prieten cu I. Heliade Rădulescu, directorul Curierului Românesc.

Anunţ din ziarul Romanaţul-Oltul



C. Şaban-Făgeţel- directorul Regionalei Oltenia, aceştia apreciind în special cărţile vechi.

Pentru 14 august 1942 era programat un concert susţinut de Corul Armatei la

Teatrul Naţional din Caracal. Anunţul din ziarul local56

menţiona: ,,Ajunge la noi plin de

gloria mai multor ani de activitate şi după aplauzele întregii ţări. Conştienţi de puterea

educativă a muzicii populare, caracalenii şi romanaţenii vor face Corului Armatei

oprimire şi o manifestaţie demnă de onoarea armiei române şi potrivit timpului ce-l trăim.

Este un act de jertfă onoarea ce ni se facecu ctât mai mult cu cât evenimentul se petrece

sub patronajul d-lui colonel Gh. Paţa, prefectul

judeţului nostru. De aceea vom fi la înălţimea

acestui act de jertfă, altfel decât am fost pentru

Corul Regionalei Oltene din vara trecută. Corul

este compus din soliştii Operei Române din

Bucureşti, în program muzică de Beethoven,

Weber, Verdi, Muzicescu, Sabin Drăgoi, Dima

etc iar concertul este dat în folosul Armatei

Române”.

În apropiere de Şcoala Moga s-a instalat

în octombrie 1942 Circul Metropol care-

conform unui anunţ din presa locală- ,,cu

începere de luni 19 octombrie 1942, la ora 9

seara fix” dădea ,,mari reprezentaţii cu program

senzaţional. Artişti şi artiste de prim rang, cai şi

câini dresaţi. Numere nemaivăzute în acest oraş.

Cei mai buni comici din ţară. Circul fiind bine

acoperit, joacă şi pe timp de ploaie. Lumină

proprie. Muzică proprie. Dumineca şi în fiecare

sărbătoare.Matineu la ora 4 p.m.”.

Pentru data de 20 noiembrie 1942 era

anunţată conferinţa lui Al. Lascarov Moldovanu

intitulată ,,De ce am trecut Nistrul?”

Manifestarea era organizată de Căminul

Cultural Preda Buzescu din Caracal şi urma să

aibă loc în amfiteatrul Liceului Ioniţă Asan. Mai

multe detalii despre acest eveniment găsim în revista Făclia57

, revista Căminului Cultural

din judeţul Romanaţi, condusă de avocatul Remus Scarlat.

56

Romanaţul-Oltul nr. 27-28/30 iulie 1942 57

În revista Făclia, An. V, nr.1/ianuarie 1943 apare un îndemn intitulat ,,La lucru!”, semnat de Al. Lascarov-Moldovanu (,,Dragii noştri feciori şi fraţi luptă pe front de au pus în uimire lumea întreagă, ducând astfel numele nostru peste toată faţa pământului. Se cade ca şi noi, cei rămaşi acasă, frontul dinlăuntru, să luptăm cu aceeaşi străşnicie ca ei, acolo unde ne aflăm, pe ogorul muncii şi-al îndeletnicirilor noastre. Să fim ostaşi, ostaşi vrednici şi luminaţi, precum ne cere ceasul mare prin care trecem [...]”); tot aici, sub titlul ,,Conferinţa domnului Alexandru Lascarov-Moldovanula Caracal”, preotul Gh. Cazacu oferă detalii despre manifestare. La început, Remus Scarlat a făcut o prezentare a autorului. Lascarov-Moldovanu a prezentat apoi starea de lucruri din Basarabia după dezastrul bolşevic. Basarabia astăzi a renăscut din punct de vedere cultural, agricol etc. Această parte a ţării ,,s-a regăsit în drepturile ei naturale în timp scurt pentru că aci-i pământ românesc.” În continuare vorbitorul arată motivele pentru care am trecut Nistrul: peste Nistru se află ,,peste un milion de români cu grai curat românesc”, lucru recunoscut şi de ruşi care ,,la numărătoarea de acum 40 de ani, au găsit că între Bug şi Nistru sunt peste un sfert de milion de români, pentru care fapt s-a numit această republică Moldavia”. Noi am pornit la război alături de armata germană ,,şi nu putem să dăm înapoi acum după ce am luat Basarabia”; în plus, suntem popor creştin iar în actualul război ,,suntem apărătorii credinţei”; acelaşi număr al revistei publică şi ,,Cuvântul de prezentare a domnului Lascarov-Moldovanu la conferinţa ce a ţinut în Decembrie 1942 în cadrul Căminului Cultural al Jud. Romanaţi”, semnat de Remus Scarlat, din care reţinem că această conferinţă a fost



O notă din ziarul local58

menţionează spectacolele ce erau aşteptate la Teatrul

Naţional din Caracal spre sfârşitul anului: ,,În oraşul nostru, trupe de mare amploare ca

cele de mai jos şi-au anunţat sosirea şi vor juca la Teatrul Naţional după cum urmează:

duminică 22 noiembrie, turneul Victor Antonescu şi Ciprian cu piesa Cocoşatul de la

Notre Dame. Miercuri 25 noiembrie, turneul Tudor Muşatescu cu piesa O crimă celebră.

Marţi, 8 decembrie, turneul Nataliţa Pavelescu cu piesa O aventură la Bal Mascat.

Duminică 13 decembrie, turneul Tony Bulandra cu piesa Soţul Ideal.”

Istoria Slatinei în date şi documente (VI)

Ioan Smedescu

1810, Mai 23.

Divanul Țării Românești dă poruncă prin care întărește stăpânirea mănăstirii

Clocociov asupra ostrovului de la Olt, și obligă, totodată, pe slătineni să plătească

despăgubiri.

1811, octombrie

Vameșul de la Slatina se jăluieşte că nu-l lasă gheneralii muscali să ia vama legiuită

la mărfurile ce au venit din țara turcească și la cele ce au mers de aici acolo, nici după ce

gheneralul Steter a dat vameșilor carte la mână să fie liberi a-și lua vama după contracte;

1811, Octombrie 19.

Divanul Țării Românești aprobă vânzarea prin mezat, a unei ograde din Slatina, la

vale de Strehareț, a numitului Gavrilă Ionașcu, către biv vel vornicul Radu Golescu, pentru

împlinirea zestrelor și a altor cheltuieli ale soției lui Gavrilă Ionașcu.

1811,Octombrie 28.

Biv vel vornicul Radu Golescu, cu întărirea Divanului, face un act de danie către

școala din Slatina, care cuprinde o ogradă și o cârciumă din oraș.

1811, Octombrie 28.

Întâiul Divan și Comitet al Prințipatului Valahiei ,,întărește această carte de danie a

dumisale spre a-și avea tăria sa întocmai, făr de nici o strămutare.”

1812.

În această iarnă a anului 1812 a fost cel mai mare ger.

1812 - 1818.

Sub domnia lui Caragea Vodă (Ioan), I. Ghica ne spune, legat de jaful țării

făcut de domnitor, că acesta era ajutat în demersul său, ,,de boierii Belu, Golescu și Manu,

boieri de la ale căror nume, norodul născuse vorbele că Belu belește, Golescu golește și

Manu jupuiește. Existau o mulțime de biruri născocite de către domnie, precum birul

temniței și birul femeilor care au păcătuit. Nici un alt domnitor nu mai gândise vreodată

asemenea idei și metode de a jefui țara. Tot în acele timpuri, pe vremea lui Caragea, de la

Înalta Poartă se dăduse poruncă să se trimită sute și mii de țărani cu carăle lor ca

salahori să lucreze la reîntărirea cetăților de la Dunăre”. Dealtfel, expresia acelor

vremuri, era sintagma ,,fur, furi, fură”.

prima dintr-o serie, Lascarov-Moldovanu mai ţănând o conferinţă la Caracal şi în urmă cu trei ani, ţine conferinţe la Radio duminical în cadrul rubricii ,,Ora pentru săteni”. Sunt menţionate lucrările scriitorului: Mamina, Tătunu- considerate ,,manuale de adevărată educaţie creştină”- şi, mai ales ,,Scrisorile din război”, ultima sa carte, care ,,oglindeşte minunatul suflet românesc”.

58 ,,Ştiri diverse”, în ziarul Romanaţul-Oltul din 16 noiembrie 1942;



1812, martie.

O nouă jăluire a vameșului de la Slatina că nu este lăsat să ia vama legiuită la

mărfurile care intră și ies pe la Slatina, în urma căreia vine arătarea Divanului către

Repinski, la 18 martie.

1812, martie 18.

Atătarea făcută de Divan lui Repinski despre pricina cu vameșii Slatinei.

,,Către Repinski,

Încă de la 11 ale lui octombrie 1811, au mai făcut Divanul arătare Excelenței Tale prin

viț-prezident, pentru această pricină cu vameșii Slatinei din județ Olt, dând jalbă

Divanului, arătând că după ce au cumpărat vama numitului județ, în anul trecut, mergând

acolo ca să o caute, Excelenția Sa generalul Șampri și Excelenția Sa generalul Turcinov,

au oprit a lua vamă de la mărfurile ce au venit din țara turcească și de la cele ce au mers

de aici acolo pentru care zice că au dat jalbă și către Excelenția Sa prin viț-prezident

Steter și au luat și contra Excelenției Sale, pentru comandirii oștirilor părții locului, că

oricâtă marfă va veni în țară și cât și acea ce va ieși din țară, să se vămuiască de ei după

control și să li se dea și ajutor, cu care carte a Excelenței Sale mergând la Excelenția Sa

general Turcinov, zic că nu numai nu s-au slobozit să se apropie de schelă cale de șase

ceasuri, și din această pricină li s-au făcut o mare pagubă, încât mijloc zic că nu mai au

de a răspunde la visterie și celelalte trei sferturi ce au mai rămas până la împlinirea

anului și cer să li se ierte acele trei sferturi și să fie scăpați, nemaiavând altă putere sau

alt mijloc, ci fiindcă cuprinderea ponturilor cu care au cumpărat jăluitorul această vamă

în adevăr aşa este, că și mărfurile ce vor veni aicea din țară turcească și cele ce vor

merge de aici acolo, să le vămuiască ei; de va fi arătarea sa adevărată, că nu i-au

îngăduit să ia vamă de la acele mărfuri, dreptate au la cererea ce fac și rămâne ca

Excelenția Ta privind cu ochi de milostivire asupra lui, să dai cuviincioasa hotărâre, după

care și Divanul să aibă cinstit răspuns al Excelenției Tale, spre a fi iertați de acești taleri

3577 bani 60. 18 martie 1812”.

(V.A. Urechia, Istoria Românilor, tom XI,1800-1834, Anexa nr. 107. p. 640)

1812, Martie 27.

Zapisul unor locuitori de pe moșia mănăstirii Clocociov prin care se angajează să nu

se strămute și să-și plătească toate dăjdiile cu satul Cireașov.

1813, februarie 16.

Hrisovul monastirei domnești Slatina. (Biserica Adormirea Maicii Domnului)

(Urechia, Istoria Românilor, tom X, pag. 112-113)

,,De vreme ce sfântul și dumnezeescul locaș din orașul Domniei Mele Slatina ot sud Olt, la

care se cinstesce și se prăznuesce hramul Adormirii Prea Sfintei Născătore de Dumnezeu

și pururea Feciorei Mariei, ce este zidită din temelie de reposatul Iane Slătineanu Vel

Medelnicer și de fratele Domniei Sale Nicolae Slătineanu, l-au și împodobit cu tote

trebuințele cele cuviincioase atât din lăuntru cât și pe dinafară,după cum tote se cuprin în

cartea D-lor de afieromata; iar la vremea ce din voe dumnezeească a fost venit aici în

pământul țerii acel sfânt și de vieță făcetor lemn din cinstita și de vieță făcetorea Crucea

Domnului Nostru Isus Christos de la Sfânta Agoră i de la sfânta mănăstire Xierpotamul,

fiind-că a fost arătat minuni și binișaguri aici în pământul țerii, cu creștinescul și

pravoslavnicul acesta norod, Dumnealui cinstitul și credinciosul boerul Domniei Mele

Radu Slătineanu Vel vornic de Țera-de-jos, din râvnă dumnezeească, s-a fost îndemnat de

a închinat acest sfânt locaș la acea dumnezeească mănăstire Xeropotamul pentru

pomenirea nemului seu, la care și D-lor veliții boeri s-au fost îndemnat pentru

închinăciunea acesta de au miluit și au dăruit pe acest sfânt locaș cu țigani, cu vii, cu



moșii, cu dobitoce, cine cu ce i-au luminat Dumnezeu, care atât alți frați Domni de mai

nainte, cât și Domnia Sa fratele Nostru Domn Alexandru Ipsilant Voevod, i Domnia Sa

reposatul Nicolae Caragea Voevod, i Domnia Sa fratele Michaiu Șuțu Voevod, i Domnia

Sa fratele Alxandru Constantin Moruz, într-amândoue domniile, și Domnia Sa Constantin

Vodă Ipsilant, prin chrisovele Domniilor Sale, ce le-am vezut Domnia Mea,

1813, iunie 6.

Școala Ionașcu.

Constantin Filipescu Vel Ban și Radu Golescu Vel Vornic, solicită ca grinzile și

materialul lemnos rămas de la construirea podurilor rusești, să se dea școlii pentru facerea

unor noi chili, întrucât școala a devenit neîncăpătoare, având 80 de școlari și 2 dascăli,

unul elinesc și altul românesc. (V.A. Urechia, tom X, p. 397)

,,Prea Înălțate Domne

Cu plecată anafora arătăm Măriei Tale , că dupe rugăciunea ce am dat Măriei Tale, s-a

făcut luminată poruncă către dumnelor ispravnici ot sud Olt, ca nisce cherestea ce a

remas de la podurile rusești, să să dea pentru facerea chiliilor școlei d-acolo, nefiind de

ajuns cele ce sunt pentru încăperea copiilor ce învață carte, fiind doi dascăli, unul elinesc

și altul românesc, unde sunt 80 de copii la învețătură; Acum ne scrie Medelnicerul

N.Gigârtul, ce-l avem orânduit epistat asupra școlei, că dumne-lor ispravnicii i-au dat

numai 50 grinzi și două scânduri, iar 90 de lemne s-au poprit de către dumne-lor, care

lemne de vre-o altă trebuință nu sunt, iar la chilii sunt trebuinciose a se pune grinji, ci ne

rugăm Măriei Tale, să bine-voești a porunci dumne-lor ispravnicilor ca să dea epistatului

și acele 90 de lemne, spre a se săvârși chiliile școlei, fiind trebuinciose, de unde vei avea

și Măria Ta mare pomenire, iar hotărârea rămâne la Măria Ta.

1813, iunie 6 Constantin Filipescu vel ban, R. Golescu vel vornic”.

1813, iunie 6.

Școala Ionașcu. Constantin Filipescu Vel Ban și Radu Golescu Vel Vornic, cer

Măriei Sale ca școala să dețină ca și până acum,16 scutelnici. (V.A. Urechia, tom X, p.

397).

,,Prea Înălțate Domne

Cu plecată anafora arătăm Măriei Tale că dumnealui vel vistierul zice că numai 10

scutelnici se cuvine să aibă școla ot Slatina sud Olt, unde suntem noi slugile Măriei Tale

epitropi iar nu 16 câți a avut până acum, adecă șese ce i-au hărăzit întâiu Măria Sa

Alexandru Vodă Moruz și a fost întărit acel har și de Măria Sa Constantin Vodă Ipsilanti

și alți 10 ce în urmă a mai adaos Măria Sa Constantin Vodă Ipsilanti, zicând dumnelui, că

adaosul Măriei Sale Constantin Vodă n-ar fi de 10 omeni scutiți; așa ar fi Măria Ta când

n-ar avea școla 16 omeni de când a făcut Măria Sa Constantin Vodă Ipsilanti adios până

în zioa de astăzi,ci fiind că visteria Măriei Tale nu are nici o pagubă, căci nu sunt a se da

acești omeni acum ci îi are dați de mai nainte și ajutorul ce se face la acestă școlă este

spre o mare facere de bine și pomenire sufletească, fiind mult trebuinciosă și școla pentru

obștea norodului, de acolo, unde este și sfânta biserică, ne rugăm să bine-voieștMăria Ta,

a da luminată poruncă ca să remâe nesupărați acești 16 omeni ai școlei dupe cum au fost

și până acum, iar hotărârea rămâne la Măria Ta.

1813, iunie 6. C.Filipescu vel ban, R. Golescu vel vornic”.

1813, iunie 10.

Ioan Gheorghe Caragea voievod, aprobă cererea ca materialul rămas de la poduri să

se dea școlei Ionașcu.

(V.A. Urechia, tom X, p. 397)

,,Io Ioan Gh. Caragea voevod I gospodar zemle Vlahiscoie



Dumne-ta vel vistiere, să cercetezi, și când acea cherestea nu va fi trebuinciosă pentru

vre o trebuință a Domniei, să să facă porunca Domniei Meale, către ispravnicii județului

ca să o dea pentru trebuința școlei”.

1813, iunie 10.

Ioan Gheorghe Caragea voievod, aprobă cererea ca școala să dețină 16 scutelnici.

(V.A. Urechia, tom X, p.397).

,, Io Ioan Gh. Caragea voevod i gospodar zemle Vlahiscoie

Dumne-ta vel vistier, de vreme ce școla de la Slatina a avut pân acum acești 16

omeni, poruncim să i se facă cartea Domniei Mele, de a-i avea și de acum înainte.

1813, iunie 10, vel Logofăt”

1813, iunie 16.

Voievodul Ioan Gheorghe Caragea dă un hrisov prin care întărește școlii din Slatina

mila ca să ție 16 oameni, să ia câte 2 bani din vinăriciul domnesc de la Comani, Ipotești,

Alimănești, Viișoara și Crâmpoia, județul Olt și să fie scutită de bucate și de vinărici, de

la o vie a sa.

1813, Iunie 25.

Boierii Constantin Filipescu și Radu Golescu cer a se adăuga și Bălăneștii la mila

vinăriciului pentru școala Ionașcu din Slatina, cerere întărită prin hrisovul dumnealui Ioan

Gheorghe Caragea.

1813, octombrie 30.

Polihronie scrie de la Slătioara, că, pe când se găsea în Slatina, a aflat de ciuma care

a izbuctit la Craiova și despre existența turcilor acolo; va discuta și cu oficialii de la

Slatina, unde, deși s-a găsit o casă molipsită de ciumă, ispravnicii nu au anunțat pe nimeni

și i-au scos pe cei în cauză pe furiș din oraș, au mai întărit și paza ca să nu intre nici o

persoană molipsită îm oraș.

(Coresp. Hagi Ianuș, IV/770)

1813.

Și la Slatina oamenii sunt duși în fața ispravnicului rus pentru a fi cercetați de unde

au venit și unde se duc. A aflat, deasemenea, că dincolo de Olt, oamenii sunt înfricoșați

din cauza tâlharilor, care, după cum a fost înștiințat, ar fi ucis un moscovit și că s-a dat o

dispoziție la toate străjile ca aceia care sunt ruși să strângă armele de la cei care nu știu să

le mânuiască și nu au adeverință.

(Coresp. Hagi Ianuș V,/704)

1814, iulie 21.

Mai există în țară spitalul de la Craiova, cel de la Slatina și cel înființat de

Păhărniceasa Maria Michăilescu din Buzău, pe moșia sa.

(V.A. Urechia, Edilitatea sub domnia lui Caragea 1812-1818, Analele Acad., Memoriu

Sec. Ist., p.566).

1815

Între cei mai de seamă legatari ai oraşului Slatina, se numără şi Iorgu Angheliu.

,,Era fiul căpitanului Angheliu din Slatina. S-a născut în 1815 şi îşi desăvârşeşte studiile

primare la Şcoala «Ionaşcu». După un timp poposeşte în Bucureşti, unde intră ca ucenic

la un patron. Muncitor şi cinstit, strânge cu timpul un capital care îi îngăduie să deschidă

o prăvălie de manufactură în strada Bărăţiei. Toată viaţa a dedicat-o muncii din acest

atelier, fapt ce i-a adus o mare avere materială şi bănească”.

(Mihai Gheorghe, Personalităţi Slătinene).

1815. Descriind aşezarea oraşului în 1815, Bucura Dumbrava, autoarea romanului

„Pandurul”, ne spune că Slatina „era aşezată pe dâmburi de mijloc de grădini, cu care



erau îmbrăcate văgăunile ce slujeau drept

uliţe… Slatina înfăţişa o paragină, ca orice

oraş în care turcii avuseseră în nenumărate

timpuri conace”.

1816, Mai 28.

Extras din testamentul marelui vornic

Răducanu Slătineanu. (După copia din mss.

4025 de la Acad. Rom. F. 113).

(legat de SLATINA);

,,Fiului Iordache;

-moșia Strihareț

-viile de la Slatina”.

1819, martie 9.

Polihronie scrie lui Hagi Iannuș

despre moartea dr. Mantu Constantin și că

el se va duce la Slatina după ce va expedia

lâna la Viena, pentru a se ocupa de averea

doctorului decedat.

(Coresp. H. Ianuș, XIV/123)

1819.

Hotărârea ispravnicilor de Olt, Nicolae C. și Constantin Statie în diferendumul

dintre Polihronie, serdarul, și fierarul Ion Toptan și lemnarul Ion Solomon, ,,nemți de aici”

(n.n. Slatina) pârâți, în repararea unei butci cu 850 de taleri, nemulțumit de calitatea

lucrării

1819, iunie 18.

Lâna se prelucrează continuu; momentan nu se mai poate spăla deoarece au venit

apele mari și sunt tulburi… ,,Oltul s-a făcut cât Dunărea”… ,,…la Cocorăști sunt 3 buți

cu vin, de 70 măsuri fiecare; să trimită două dintre ele pentru a fi vândute cu 75-80 parale

măsura, deoarece este vin de foarte bună calitate…”; ,,…după cum a aflat dela un

hotarnic din Slatina, care hotărnicește o moșie a lui Hagi Ianuș de dincolo de Olt, Iuda,

(medelnicerul Scarlat), s-ar fi lăudat că le-a produs o pagubă de 60 culetes (mii de groși),

și va continua tot așa.”

(Coresp. Hagi Ianuș, XIV/549)

1819, August 27.

Alexandru Șuțu voievod, prin hrisov înnoiește și întărește mănăstirii Dintr-un lemn,

mai multe privilegii, printre care și vinăriciul domnesc din dealul Slatinii.

1819, septembrie 24.

Polihronie îi scrie la Craiova lui Hagi Ianuș anunțându-l că va veni la ei, la Craiova,

Udina, fiul lumânărarului din Slatina ca să-i dea niște seu; dacă el n-are, să-l trimită la

Hagi Tițu căci va plăti pe loc.

(Cores. Hagi Ianuș, XV)

1819, Noiembrie 19.

Epitropii averei lui Ionașcu, cupeț din Slatina, Iordache Golescu și Gheorghe

Filipescu, cer domnului Alexandru Șuțu ca din veniturile lăsate de Ionașcu pentru spital, să

fie zestre numai pentru școala din Slatina; (,,acest spital nu se putea căuta din pricina

marilor cheltuieli și sau schimbat în școală grecească”) stăpânire întărită prin hrisov

domnesc.

Bucura Dumbravă a lăsat însemnări

interesante din vremea ocupaţiei

germane din 1916-1918 (aflate în

manuscris la Arhivele Naţionale din

Bucureşti)



(N. Iorga, Studii și doc. privind istoria românilor, vol. XIV, p.81-82, Buc. 1905)

1819, Noiembrie 21.

Alexandru Șuțu întărește prin hrisov domnesc această anafora. (N. Iorga, Studii și doc.

privind istoria românilor, vol. XIV, p. 81-82, Buc. 1905)

1819. Situația socială a populației orașului Slatina după catagrafia din anul 1819.

Orașul Slatina- pe moșie slobodă

* 144 ruptași de oraș

* 32 poslușnici

* 8 scutelnici

* 2 postelnici

* 14 boieri de neam

* 11 mazili

* 3 ruptași vechi de județ

* 2 iertați

* 19 companiști-14 pământeni și

5 străini

* 4 sudiți -3 rusești și 1 austriac

* 25 preoți și diaconi la 7 biserici

** 264 TOTAL

1819. ,,Adecă eu Neaga, ce am fost soția răposatului Ionașcu neguțătorul de la Slatina,

sud Olt, dat-am zapisul mieu la cinstita mâna Dumnealui Vel Vornic al Obștirilor Radu

Golescu, al dumnealui Vel Logofăt de Țara-de-Sus Costantin Filipescu, precum să se știe

că dumnealor fiind orânduiți epistați și purtători de grije de către Măria Sa Vodă asupra

spitalului ce s-au început a se face de răposatul soțul mieu la Slatina, spre a se săvârși

acest spital cu toată orânduiala lui, și fiind eu făgăduită, atât mai nainte, cât și acum,

înnaintea Mării Sale lui Vodă, ca și dintr al mieu să fac ajutor acestui spital, care

ajutorință cerându-mi-să de către d-lor a o da în scris, de aceia printr-acest zapis al mieu

îm arăt cugetul și ajutorul ce fac spitalului; adecă eu, ca una ce am hotărât ajutor

bisericii și spitalului, atât acum în viața mea, cât și după moartea mea, danie, mult puțin,

avutul meu, mă leg ca, din cărămidă i var și șindrilă ce să află în fața locului, să fac doă

odăi i o cuhnie și un cuptor de pâine tot lângă acele odăi, toate de zid; însă arcalele într o

cărămidă și jumătate, iar despărțiturile într o cărămidă; la care odăi ce cheltuială va

trebui, afară din cele ce se află, să o pui din venitul moșiilor spitalului, ce l am luat în

anul trecut, iar ce nu să va ajunge, să fie de la mine. Care odăi și cuhnie să am acum, de

primăvară, a începe la lucru, și, până în toamnă, la sfârșitul lui August, să fie gata. Pe un

loc de prăvălie ce am în târg, mă făgăduiesc ca, când voiu putea,să fac prăvălie, și să se

stăpânească tot de spital; o viișoară ce am, cu cramă și cu pivniță de zid, cu un beciu i o

căscioară de zid, d asupra beciului, -să mă hrănesc cu dânsa cât voiu avea viață, iar,

după moartea mea, să rămâie iarăși spitalului. Iar la trei moșii și un loc de lângă spital,

fiind ale spitalului, eu nu am nici un amestec. Drept aceia spre încredințare m am iscălit

mai jos, ca să se crează.”

1797 Fevruarie 17

,,Eu Neaga, soția răposatului Ionașco de la Slatina, adeverez.

Fincă răposatul Ionașcu, soțul mieu, din râvnă dumnezeiască cugetând, în viață fiind, cu

osteneala sa a făcut o sfântă biserică ce să cinstește și prăznuește marele ierarh Nicolae

și marele mucenic Dumitrie izvorâtorul de mir și sfântul mucenic Gheorghie- care sfântă

biserică a și înzestrat-o răposatul cu doă moșii ce le-au avut cumpărate, nerămâindu-ne

clironomi, și să află școală pentru învățătura copiilor, spre pomenirea răposatului,-deci și

eu, soția răposatului, care mai jos mă voiu iscăli, de vreme ce Dumnezeu așa bine a voit

cu noi a nu ne rămânea clironomi, măcar că toată partea mea de loc am închinat-o sfintei

biserici, dând și în scris dumnealor boerilor epitropi, ce sânt orânduiți de către

Stăpânire, dar și acum, printr-această carte, arăt, după moartea mea, ce las sfintei



bicerici unde am muncit din copilărie, dinpreună cu răposatul, soțul mieu, și o avem

clironomie după sfârșitul vieții noastre, spre pomenire, atât a sufletului nostru.

În unsprezece răzoare de vie din dealul Sopotului”.

1819, noiembrie 19.

,, Prea Înnălțate Doamne,

Cu plecată anaforă arătăm Mării Tale, că un Ionașcu neguțătorul, spre pomenirea sa, a

sistisit un spital în orașul Slatinii, sud Olt, la care au și închinat trei moșioare ce au avut,

și, fiindcă acest spital nu se putea căuta, din pricina marilor cheltuieli, sau schimbat

spitalul în școală grecească, care de atunci și până acum se caută cu bună orânduială,

mai adăogândusă și de la nevasta acelui Ionașcu, și de la alte obraze, câte puțină zestre;

la care școală au și fost epitropi orânduiți de Domn răposații părinți noștri, iar în urma

răposaților, am rămas noi purtători de grije, și, chibzuind cele spre folosul acestui bine

obștesc, am socotit că este de trebuință a se face un Hrisov al Mării Tale, în care să se

treacă toată zestrea aceștii școale, după sineturile ce avem, ca nu după vremi să

îndrăznească cinevaș a face cea mai mică supărare sau vre o schimbare la orânduiala cu

care se caută și până acum.

Gheorghe Filipescu, Iordache Golescu,

1819 Noem vrie 19”

1820.

Apare primul volum de versuri al lui

Barbu Paris Mumuleanu, ROST de POEZII.

Primele încercări poetice; poeziile în manieră

neoanacreontică,

1820 august 30. Slatina.

Scrisoare de la Constantin al II-lea vistier, către

Polihronie care îl anunță că ,,astăzi, cu ocazia

zilei de naștere onomastice a Domnitorului, Sf.

Alexandru, ispravnicii fac o mare luminație aici,

seara, la casele noastre. Stolnicul Chintescu și

stolnicul Locusteanu îl invită pe serdar (n.n

Polihronie) să participle și el.”

(Coresp. H. Ianuș, XVII/143)

1820, Septembrie 12.

Raport al boierilor ispravnici ai județului

Olt privind cercetarea făcută asupra abuzurilor

lui Ghervasie, egumenul mănăstirii Strehareț, pe

moșia Dienci.

1820-1821

Biserica Obrocari din Mahalaua Galbenă,

Sf. Nicolae și învierea lui Lazăr, fostă de lemn, construită de zid de Marin Udrescu și alți

obrocăreni la 1820-1821, refăcută la 1877, reparată și zugrăvită la 1909.

Carrol Wallenstein (1795-1858) e înregistrat în scriptele Colegiului Sf. Sava cu

numele de Valenştein, dar el se iscăleşte vizibil Valştein. În realitate se numeşte Carol

Vella, fiul lui Ioan Vella născut la Gospic, lângă Zagreb. Wallenstein era numele tatălui

vitreg, care îl adoptase. Studiile şi le face la Viena, unde urmează cursurile de pictură. De

la Viena, tânărul pictor pleacă la Braşov, unde îşi continuă studiile cu profesorul Debler,

iar în 1817, când avea 22 de ani, îl găsim la Craiova, la o mătuşă. Aici se căsătoreşte în

,,Rost de poezii”, de B. P.

Mumuleanu



anul 1821 cu o româncă din Slatina. Se face remarcat în Craiova ca pictor şi profesor de

desen, însă mânat de ambiţie doreşte să meargă la Bucureşti. În 1829 este deja în serviciul

Eforiei Şcolilor, iar în 1830, este numit profesor la Colegiul Sf. Sava, după cum

menţionează V.A. Urechia în lucrarea sa Istoria Şcoalelor.

1821

Turcii dau foc Slatinii, care arde trei zile, încât foarte puține case mai rămăseseră

și locuitorii fugiseră prin satele vecine.

(G. Poboran, Istoricul școalei Ionașcu, Slatina, Tipografia Societății, 1897)

1821

Judecător la Olt era Medelnicer Răducanu, iar la Romanaţi, Șătrarul Iancu Jianu.

1821.

,,Prin poziţia sa, Slatina a fost centrul planurilor strategice ale lui Tudor. Numai

astfel se poate explica faptul că, în marşul său triumfal spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu

s-a oprit un timp îndelungat aici, organizându-şi între 4 şi 10 martie 1821 armata şi

revăzându-şi planurile. La Slatina, pentru a-şi asigura forţe fidele, Tudor Vladimirescu

înlocuieşte pe ispravnicul judeţului Olt cu Vasile Moangă şi apoi cu Papa Vistierul, fratele

lui Tudor. În Consiliul ostăşesc ţinut aici s-au hotărât măsuri militare importante menite să

asigure spatele locurilor întărite din Oltenia contra unor atacuri otomane din sudul

judeţului. Din Slatina, în fruntea pandurilor săi, Tudor Vladimirescu a apucat drumul

«olacului», prin Ipoteşti-Greci-Şerbăneşti, spre Bucureşti”,

( „Slatina, Pagini de monografie”, apărut în 1972).

Despre Tudor Vladimirescu și Al. Ipsilanti.

Tudor cu pandurii săi, înainte de a intra în București, poposi la Ciorogârla, și apoi își

așeză tabăra la Cotroceni. Nouă zile mai târziu, sosi la Colentina și Al. Ipsilanti cu

bandele lui de arnăuți și greci. A avut loc apoi, o întâlnire între cei doi.

Ipsilanti, se folosea de o vorbire mieroasă, lingușitoare, pentru a-l atrage pe

Tudor în mrejele lui, și să-l facă a-i asculta poruncile și executa ordinele fără lămuriri

sau comentarii.

Tudor, se pare că realizase ce fel de caracter are Ipsilanti, și mâniat pe

fanfaronada grecului, i-ar fi ripostat cu mândrie:

-Rămâi sănătos! În Grecia pot grecii să poruncească, în Țara Românească au

cuvânt Românii!

Despre TUDOR

Se știe că Tudor Vladimirescu a fost vătaf de plai, și anume, la Plaiul Cloșanilor.

Judecata lui în toate pricinile ivite între țărani era așa de cinstită, încât rareori se

întâmpla să nu fie mulțumiți cu dreptatea împărțită de el. Era iubit și apropiat de cei

cărora le purta de grije, încât, într-una din zile, un locuitor mai îndrăzneț, i se adresă lui

Tudor;

-Ia să mă ierți, boierule! De ce nu te-oi fi însurând și dumneata, să stai aici, între

noi, să te avem toată viața vătaf, căci cu dumneata, parcă am mai scăpat de necazurile ce

ni le-au făcut ciocoii.

-Ei, Talmane! zise Tudor, nu-s făcut eu nici pentru avere, nici pentru muere. Sunt

făcut pentru altceva!

TUDOR și episcopul ILARION

Într-o convorbire dintre cei doi, episcopul Ilarion i se adresă lui Tudor:

-Dacă boerii de astăzi ar fi oameni cum erau boierii sub Mihai Viteazul, în

scaunul țării astăzi ar domni Românii nu Grecii...



-Trebuie scurtați de o palmă, toți câți sunt boeri divăniți, altfel nu scapă țara de

Greci și ciocoi, zise Tudor.

-Dacă te-or lăsa mistreții (porecla dată atunci rușilor).

-Până să vină ei, i-am și scurtat pe sub barbă și cred că nu le-o părea rău nici

Muscalilor.

1821, ianuarie-mai.

Însemnare despre evenimentele din revoluția lui Tudor de la 1821 făcute de

preotul Gheorghe pe un Triod, sec.XVIII, aflat în Arh. St.Slatina, (Manuscrise X/1).

„În zilele prea luminatului domn Io Ioan Nicolae Șuțu, au murit Iosif episcopul

Argeșului și mai apoi Nicolae Șuțu și după moartea lui s-au sculat Tudorin cu oaste de la

Apus şi Ipsilanti de la Răsărit. Și au venit Tudorin până la București și Ipsilanti până la

Târgoviște și au făcut price* între dânșii și s-au băjenit lumea și s-au tăiat Ipsilanti cu

turcii la Drăgășani și l-au bătut pe Tudorin. Apoi s-au strâns băjeniile toate, care și la

locul lor, iar mai pă toamnă alte răotăți s-au abătut”.

Și am scris eu popa Gheorghe, la leat 1821.”

( Gh. Mihai, B. Geaucă, Istoricul orașului Slatina în documente)

1821, februarie 3.

București. Divanul poruncește ispravnicilor să ia măsuri de străjuire la malul

Oltului împotriva răzvrătiților. (Documente privind istoria României,1821,vol. I,

documente interne, doc.126, p.339)

1821, martie 4.

Tudor Vladimirescu ocupă Slatina.

1821, martie 8. Slatina.

Tudor asigură boierilor din Benești adăpost la mănăstirea Hurez.

,,Cu frățească plecăciune mă înclin dumneavoastră!

Fraților! Iată trimisei dv. trei oameni de ai Adunării, cu care să vă puteți înțelege a face

care... Și cu această scrisoare către cuvioșia sa egumenul Sf. Monastiri Horezul să

mergeți la Horezu și fiincă peste câteva zile este să vie, atât la acea monastire, cât și la

altele dinprejur, câțiva paznici acolo, să vă arătați către acela ce va fi mai mare asupră-le

cu scrisoarea ce făcurăm către părintele egumen, a vă dea cele trebuincioase. Și sosind

sănătoși la monastire, cu întoarcerea oamenilor noștri să ne trimiteți răspuns.

Și sânt al dv., ca frate și slugă,

Theodor 1821, martie 8

Adresa

Se va trece de către dv. dedesuptul scrisorii părintelui egumen, toate familiile câte

sânteți.

De la Slugerul Theodor către toate familiile boierești câte s-au aflat la Bengești,

închinăciune după cuviință ! (Aricescu. Acte justificative..., p. 90; Documente privind

istoria României,1821,vol.I, documente interne, doc. 207, p. 339).

„...întorcănd lucrurile furate boierilor de la Benești, după ce tăie capetele celor

doi căpitani ai săi, Tudor le scrise; Să aveți nădejde în Dumnezeu, că în scurtă vă veți

despăgubi și de cele ce vi s-au jefuit.” (Urechia, vol. XIII,1800-1830, p.64.; Documente

privind istoria României,1821, vol. I, documente interne, doc.207, p. 339 ).

1821, februarie 12.

Ștefan Bibescu face un drum dus și întors //cu trebuință// de la Craiova până la

Slatina. (Emil Vârtosu, 1821, p.26// Documente privind istoria României,1821, vol. I,

documente interne, p. 284)



1821. martie 5.

Suma trimisă lui Tudor Vladimirescu la Slatina din partea casei Hagi Ianuș.

Într-un registru comercial al Casei de Comerț Hagi Ianuș este trecută următoarea

însemnare; Suma ce am trimis cu un gefagiu ? de la Constantinești slugerului Tudor la

Slatina și potrivit cu zapisul său, 4953 (Arh. St.,Condica Hagi Ianuș, 518, fila 169).

Tot în Arh. St., Buc., Administrative noi, Vornicia din lăuntru, dosar 4241/1832,

există un act din 5 mai 1832, anexa 5 la actul din 28 martie 1831, prin care se revendică

această sumă din averea rămasă de la Tudor Vladimirescu. Interesant că tot în ziua de 5

martie 1821 când s-au trimis banii lui Tudor Vladimirescu, Hagi Ianuș a împrumutat și

Divanul din București cu 5000 groși prin Gh. Hronidis după ce, la 3 februarie 1821,

împrumutase și Divanul Craiovei cu 10000 groși.;

(Arh. St. Buc., Corespondență Hagi Ianuș, 700, fila 78; Documente privind istoria

României, 1821, vol. I, documente interne, p. 320).

1821.

La Râmnic prințul Ipsilanti a găsit pe D. Macedonski și pe Hagi Prodan cu

pandurii. D. Macedonski, care în ziua arestării lui Tudor la Golești a plecat, după cum

am văzut mai sus, cu pandurii, a venit la Pitești. Aici, aflând că la Slatina turcii de la

Nicopole se dedau la jafuri și devastări, a propus lui Iordache să meargă împreună

împotriva lor. Iordache însă, care, după oarecare scuze, a promis să-l urmeze a doua zi,

l-a înșelat după obiceiul său, astfel că Macedonski singur, după un schimb de focuri, a

silit pe turci să se îndepărteze. De la Slatina trecând Oltul, s-a dus la Drăgășani unde a

găsit circa 1200 de turci din armata de la Vidin. (Documente privind istoria României,

1821, vol. V documente interne, p.113).

1821, martie 15.

În socotelile poștei din acest an, printre călători găsim pe ,,dohtorul Biiancone”,

care merge de această dată, de la Craiova la Slatina iar la 24 martie, se duce și se întoarce

de la Caracal, iar la 31 martie, face din nou drumul de la Craiova la Slatina. (Emil Vârtosu,

1821, date și fapte noi, p. 26).

1821, martie 29.Orșova.

O referire la faptul că la Slatina sunt concentrați 8000 de panduri.

(N. Iorga, Studii și documente privind istoria românilor, vol. III, p. 136, Buc. 1906).

1821, martie 30.

Hierari ajută pe cei adunați la Ipotești. Se notează în socotelile poștei că un om al

,,dohtorului Hierari”(trimis) ,, pentru dohtorii la Craiova și întorsu din Ipotești sud Olt”.

(idem, Emil Vârtosu; Documente privind istoria României,1821, vol. I, documente interne,

doc. 207, p. 339 ).

1821, martie-iunie.

Călugăreanu, martor și participant la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, descrie

întâlnirea avută de Tudor cu haiducul Iancu Jianu; face aprecieri la adresa lui Ipsilanti și

arată distrugerile provocate de invazia otomană.

(Arh. St. Slatina, Biblioteca, ms. I/f 212; Ghe. Mihai, B. Geaucă, Istoricul orașului Slatina

în documente, doc. 67, p. 80).

1821. aprilie 5.

Petrache Caragea cere comandirului Anastasie să elibereze pe cei 2 panduri trimiși de

el după cai de olac.

,, De la Petrache Poenaru

Chir Anastasie*, trimisăi doi panduri să-miaducă doi cai de olac, să pornesc după

ordie, că o am pornită de la Bengești spre Oteteliș, și să iasă în dreptul Slatinii, fin că



trecem la București**Și veni unul de ne arătă că i-ai pus la opreală. De care nu puțină

mirare mă coprinse. Iar de vor fi făcut altfel, să fi venit însuți să ne arăți. Ci dă-le drumul.

Nu mai aștepta mai mult. Vino și dumneata până aici.

Petrache Caragea, 1821,aprilie 5”.

( Documente privind istoria Rom., Răscoala din 1821, vol.II, p. 39. /Arh. St.,

Buc., Coresp. Hagi Ianuș, pach.LXI, doc.24, orig. în rom.)

1821, aprilie 21. Slatina.

Polcovnicul Iordache Hristofi cere să i se trimită la Slatina niște catane, potrivit

poruncii lui Tudor Vladimirescu.

,,Cu părintească dragoste

Știut fie dumitale că eu, după porunca ce de iznoavă am priimit de la dumnealui sluger/ul/

ca să strâng toți oamenii cu cari și mai nainte am fost, am și venit la dumneata acasă.

Câte din catanele căpităni/i/ am întâlnit i-am luat cu mine. Și te îndatorez ca negreșit

împreună cu toții să te scoli și să vi după mine la Slatină. Dar, de nu vei putea dumneata,

având alte trebuințe pentru lucrurile casei, să-ți orânduiești vechil, și catanele să mi le

trimiți fără alt cuvânt; căci în urmă înștiințăz stăpânirii nesupunerea, ce mi- silă, și poate

să cază mai cu greu.

Al dumitali dorit,

Iordaiche Hristofi 1821, aprilie 21”

(Documente privind istoria Rom., Răscoala din 1821, vol. II, p. 86.)

1821, mai 11.

Din Plosca,

jud. Teleorman. 12 cai

vin cu ispravnicii jud.

la Slatina. 20 ceasuri,

20 taleri. (Emil

Vârtosu, 1821, Date și

fapte noi).

1821, mai 18.

Ștafetă la

Slatina. 1 cal, 12

ceasuri, 1 taler.

(Emil Vârtosu, 1821,

Date și fapte noi)

1821, mai 23.

Stolnicul

Nicolae Gigârtu vine la

Slatina; 6 cai, 12

ceasuri, 4 taleri.

(Emil Vârtosu, 1821,

Date și fapte noi).

Noua şi vechea stemă a oraşului Slatina



Prefecţii judeţului Olt (XI)

Cornel Manolescu

EFTIMESCU, DUMITRU

*1943, mai 1 – iunie 1, prefect de Olt.

Prin Decretul nr.1.105 din 29 aprilie 1943, dat în București și semnat de I.

Antonescu, Mareșal al României și Conducătorul Statului, ,, în funcțiunea de prefect fără

gradație, grupa A 23, tipul 18, d-l colonel în rezervă EFTIMESCU DUMITRU a fost

numit în ziua de 1 mai 1943, prefect la județul Olt, în locul vacant.’’59

Prin decizia 1460 din 24 mai încetează delegația pe 1 iunie 1943, ord. 2923 din 26

mai 1943, iar pe 1 iunie este transferat, în interes de serviciu, ca prefect de Prahova, în

locul colonelului Bartolomeu Gheorghe, care trece la comandă.

DOBROTESCU, CICERONE

*1943, iunie 1 – 1944, august 30, prefect de Olt.

*15.04.1933-Locotenent –colonel,

*24.01 1938-Colonel,

*20.03.1943-General de brigadă (rez.)

,,Generalul în rezervă Cicerone Dobrotescu, a fost numit în funcțiunea de prefect

de Olt, fără gradație,

grupa A 23, tipul 18, pe

ziua de 1 iunie 1943, prin

decretul nr.1460, din 24

mai 1943, semnat de

ANTONESCU- Mareșal

al României și

Conducătorul Statului,

înlocuindu-l pe colonelul

în rezervă Eftimescu

Dumitru, care este

transferat ca prefect, la

județul Prahova’’.

,,Prin decizia

directorului perso-nalului

din Ministerul de Război,

nr. 516 din 14 martie

1945, angajarea

temporară din funcția de Inspector regional militar la Direcția, control, industria de

război, a d-lui general în rezervă Dobrotescu Cicerone încetează pe data de 16 Februarie

1945, data când a fost reintegrat în cadrele active ale armatei’’.60

A funcționat ca prefect al județului Olt, până pe 30 august 1944.

59

Monitorul Oficial al României, Partea I-a, Nr. 99 din 30 Aprilie 1943, pag. 3757 60

Ibidem, nr.66 din 21 Martie 1945, pag.2112

Generalul Cicerone Dobrotescu, prefectul judeţului Olt, în

mijlocul sătenilor din Milcov la serbarea din 20 iunie 1943



MĂESCU, VICTOR E.

* 1944, august 30 – 1945, ianuarie 19, prefect de Olt.

Colonelul (r.) Măescu Victor s-a născut în București, la 2 noiembrie 1897.

Fiul lui Emil și al Ruxandrei.

Studii- 7 clase liceu și Școala de Ofițeri de Cavalerie. Soția s-a numit Elena. Nu au

avut copii.61

Avea ca semne particulare- ,,cicatrice de schije pe ambele picioare.’’

A funcționat ca prefect al mai multor județe: Botoșani, Roman, Dorohoi, Olt. Prin

Decretul nr. 168, din 30 ianuarie 1941, a fost delegat a îndeplini funcția de prefect al

județului Dorohoi, iar prin D.M. 12.337 din 30. VIII.1944, a fost ,,repartizat” , în calitate

de prefect al județului Olt, funcție pe care a

îndeplinit-o până la 19 ianuarie 1945.

În 1950 a fost condamnat la 5 ani închisoare

,,pentru crimă contra umanității.’’ Motivele: ,, ca

prefect a supus populația evreiască din județele

Botoșani și Roman, în timpul dictaturii

antonesciene, la tratamente neomenești’’.

Data începerii pedepsei-1950.VI.24.

Data expirării pedepsei-1955.VI.24.

A început ispășirea pedepsei la Jilava. Pe

2.II.1951, a fost transferat pentru executarea

pedepsei, la penitenciarul Aiud, apoi pe 1.V.1951 la

Valea Neagră și la 8.VI.954, a fost încarcerat la

Poarta Albă.

A ieșit definitiv din detenție, la 22.06.1955,

eliberat prin expirarea pedepsei.

SOCOL, DIONISIE

*1945, ianuarie 19 – martie 13, prefect-

delegat .

A condus prefectura în timpul concediului de

30 de zile al prefectului .

Sub prefect de Olt. Delegat prefect prin D.

23.608 din 19 ianuarie 1945.

S-a născut pe 15.IX.1892. Licențiat în drept.

În decembrie 1948 era inspector administrativ la

Brașov.

TOMESCU, ION A.

1945, martie 19 – 1946, februarie 27, prefect

de Olt.

61

Fișa matricolă penală

Fişa matricolă penală a lui Victor

Măescu



S-a născut în anul

1887, ,,Fiul lui Agapit

Toma din Negreni a fost

un om care și-a câștigat

poziția și situația socială

numai prin munca și

meritele sale.

La școala primară,

Gimnaziul din Slatina,

liceul din Pitești și la

Universitate a luptat cu tot

felul de greutăți cărora a

trebuit să le facă faţă singur deoarece moșneanul din Negreni, cu o casă de copii care

trebuiau crescuți nu putea să-l întrețină decât puțin.

După ce și-a luat licența în drept, în 1911 a venit la Slatina și s-a înscris în Barou,

tot în acest an.

Și-a început cariera de avocat, modest, fără protectori, fără patroni. Tot atunci

s-a înscris și în partidul liberal.

Printr-o muncă încordată și printr-o rară conștinciozitate în exercitatea

profesiunii sale, în scurt timp și-a câștigat un loc de frunte în Baroul Olt și în toată

circumscripția Curții de Apel din Craiova.’’62

S-a căsătorit cu Victoria, cu care a

avut un băiat, pe Nicolae.63

În 1914 era girant și administrator al

ziarului ,,Direcția nouă’’ (proprietar I.I.

Florescu ).

În 28 ianuarie 1922, Comisia

Interimară a orașului a depus jurământul în

fața prefectului V. Alimăneșteanu. I.A.

Tomescu era președintele comisiei, iar

farmacistul Grigore Albulescu,

vicepreședinte.64

Lucrările de instalare a primei

,,turbine de apă’’ pe Olt datează din octombrie

1923, data la care președinte al Comisiei

Interimare era I.A.Tomescu.

În 1924, gospodărirea orașului este

încredințată din nou unei comisii interimare,

cu I.A. Tomescu-președinte, Grigore

Albulescu- vicepreședinte, iar Al. Georgescu,

N.M. Bircii, C. Stavarache, Ilie I. Popescu, I.I.

Florescu, D-tru Marinescu și Albert Zoller,

erau membri.

62

Anuarul județului Olt, 1936, pag.4. 63

Nicolae Ion Tomescu, născut la 25 sept. 1919, în Slatina. Avocat. Bun sportiv, a jucat fotbal la echipa fanion a orașului, ,,Oltul’’ Slatina. În 1947, era președintele O.S.P. ( Organizația Sportului Popular ) Olt. Membru P.N.L.Tătărescu.

64 ,,Democrația Oltului’’, 1 februarie 1922.

I. A. Tomescu



Ca primar al Slatinei ,,s-a preocupat pentru asfaltarea străzilor principale, cu

piatră cubică, de la Turtucaia. De la Aleea Oltului până la Primărie s’au refăcut

trotuarele, lărgindu-se cu un metru.S’au pavat străzile: Ionașcu, Carol I și str.Lipscani,

de la Primărie până la Prefectură. S’a împietruit strada Gării, de la str. Drăgănești până

la gară și pe aceeași stradă s’au făcut trotuare de asfalt, din str.Vintilă-Vodă până la

gară.

S’a făcut șoseaua Clocociov, care înlesnește mult comunicația și s’a preocupat de

procurarea unui motor mare pentru uzina electrică a orașului.

Președinte al comitetului școlar de la liceul de fete el a înzestrat această școală cu

un local model pentru construirea căruia s’a angajat personal.

A fost deputat P.N.L., desfășurând o intensă activitate în secțiunile parlamentului.

Ca membru în comisia pentru redactarea și elaborarea codului penal și procedurii

penale, activitatea sa a fost apreciată de forurile superioare și M.S.Regele, l-a

decorat,,proprie moto’’cu ocazia promulgării codurilor, iar după aceia a fost numit

membru în comisia de jurist consulți pentru aplicarea codurilor.’’65

Ion Agapit Tomescu a fost mare proprietar, membru în Consiliul de administrație

al Societății anonime ,,Unirea’’. La 8 aprilie 1930 era președintele Consiliului județean

Olt, iar în 1931 avocatul I.A.Tomescu, reprezenta Primăria Slatina la diferite procese.

Director al ziarului ,,Vremea Nouă’’, organ al Partidului Național Liberal din Olt.

În 23 mai 1934 a

fost ales (din

nou) președinte

al Consiliului

județean Olt, iar

din toamna

anului 1935 este

membru în

Comitetul școlar

județean.

Oficiosul

slătinean ,,Vremea Nouă’’, din 15 decembrie 1937 relatează cuvântarea fruntașului liberal

I.A. Tomescu, îndreptată împotriva candidaturii lui Nicolaie Titulescu pentru postul de

deputat de Olt, pe listele Partidului Național Țărănesc:

,,Cuvântarea dlui I.A. Tomescu

Cu verbul său însuflețit convingător, dl. Tomescu face o magistrală expunere a

principiilor cari stau la baza programului national-liberal.

Suntem în primul rând partid naţional. Partidul nostru a fost la început numai

naţional. El s-a născut ca o reacțiune contra străinilor care cotropiseră țara și puseseră

stăpânire pe conducerea ei pe toate izvoarele de avuțire.

Numai mai târziu când problema a trecut la reformele sociale. Scopul final al

acestor reforme liberale și democrate…

D-l Titulescu se poate duce să ceară votul în Ardeal alături de dl. Iuliu Maniu, dar

în Olt nu are ce căuta.’’

În octombrie 1944, I.A.Tomescu era și proprietar al ziarului ,,Vremea Nouă.’’

Pe 24 ianuarie 1945, la Slatina a luat ființă filiala A.R.L.U.S. , printre membrii

comitetului numărându-se și el.

65

Anuarul județului Olt, 1936.

Ziarul Vremea Nouă din Slatina (apărut cu întrereuperi din 1926

până în 1946) era condus de I.A. Tomescu şi I. Leţu



Prin D.R. nr. 782 dat în București la 19 martie 1945, contrasemnat de ministrul

Afacerilor Interne, Teohari Georgescu , I.A. Tomescu este numit ,,în funcțiunea de prefect

fără gradație, grupa A 23, tipul 18.’’

În 23 martie 1945, Prefectura județului Olt, cu adresa nr.2087 îi face cunoscut,

următoarele:

,,Către

Domnul avocat I.A.Tomescu

Slatina

Avem onoare a vă face cunoscut că Ministerul Afacerilor Interne cu ordinal Nr.

34987 din 21 Martie a.c. , v’a numit în funcțiunea de Prefect al Județului Olt și vă rugăm

să binevoiți a vă prezenta în fața D-lui Președinte al Tribunalului Olt pentru depunerea

jurământului după care vă rugăm să binevoiți a vă lua în primire serviciul.

Subprefect,

Șef Secție’’66

A condus județul Olt, ca prefect în perioada 21 martie 1945 – 27 februarie 1946,67

dată la care a demisionat. În această perioadă a condus și Comitetul Politic, de pe lângă

Prefectură. Acesta era constituit din mai mulți membri, reprezentanți ai partidelor politice

din județ. Avea şi sarcina să destituie și să numească primarii și ajutorii de primari ai

comunelor din județ.

În aprilie 1945, prefect fiind, era și Șef al Cenzurei locale.

A fost deputat B.P.D.68

, în perioada 19 noiembrie 1946 – 28 martie 1948.69

În martie 1947, I.A.Tomescu, deputat și avocat era Președinte de onoare al A.C.T.

( Asociația Creștină a Tinerilor) ,,Oltul Slatina.’’70

A decedat în anul1948 și a fost înmormântat în cimitirul Strehareț.

HURMUZ, IOAN T.

* 1946, februarie 27 – 1947, ianuarie 17, prefect de Olt.

Numit prin D.R.640 din 1946, februarie 27.

S-a născut pe 9 martie 1887, în comuna Sascut, raionul Adjud, regiunea Putna.71

Fiul lui Teodor și Maria. Părinții săi au fost funcționari

Licențiat în drept (avocat). Căsătorit cu Valeria Stoenescu. A făcut politica P.N.L.

Avere- 0,5 ha, 1 casă cu 3 camere.72

Fără copii.

În anul 1942 a fost condamnat la penitenciarul Slatina.

Telegrama Ministerului Afacerilor Interne, nr.2596, înregistrată la nr.1512, din 8

martie 1946, expediată Prefecturii jud.Olt preciza:

,, Prin înalt Decret regal Nr.640 din 27 Februarie1946 Dl. Ion Hurmuz avocat a

fost numit în funcțiunea de Prefect fără gradație Grupa A 23, Tipul 18 la acest județ în

locul vacant pe data imediat următoare publicării acestui decret în Monitorul Oficial.’’73

66

S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura județului Olt, dosar 143 / 1947, pag.53. 67

Crișan, Gheorghe, Piramida puterii, vol I, pag.352, Editura Pro Historia, București, 2004. 68

B.P.D. ( Blocul Partidelor Democratice ), a fost o coaliție procomunistă, care a participat la alegerile din 1946. Alegerile au avut loc pe 16 noiembrie 1946. La Olt în fruntea listei B.P.D. se afla Ioan Tomescu, de la P.N.L.-Tătărăscu, Florea Oală de la Frontul Plugarilor, Oscar Moroianu (scriitor și ziarist), de la P.S.D. , Nicolae Ceaușescu de la P.C.R. și Radu A. Grigorescu, tot de la liberalii tătărăscieni. Conform rezultatelor oficiale, falsificate, B.P.D. a câștigat alegerile în județ cu 83 % ( la nivel național B.P.D. a obținut oficial 84 % din voturi ).

69 Crișan, Gheorghe, op. cit.

70S.J.A.N. Olt, Fond O.S.P., județeana Olt, dos. 5 / 1947.

71 Fișa matricolă penală.

72 Ibidem.



L-a înlocuit pe demisionarul

I.A.Tomescu.

A demisionat din funcția de prefect

conform D. 31 din 1947, ianuarie 17.

Peste 10 ani, la 3 mai 1952 ,,a fost

internat în penitenciarul Pitești’’, fiind

ridicat de către Securitatea Pitești. Avea

domiciliul în comuna Spineni, raionul

Vedea,regiunea Pitești. Era pensionar.

CÂRSTOCEA, ION R.

*1946, decembrie 30 – 1948,

martie 12, prefect de Olt.

Delegat prefect de Olt, prin decizia

M.A.I, 46889 / 30 / 12 / 946, înregistrată la

7890 / 31 / XII / 946.

S-a născut în Constanța la

1909,01,06. Studii-Liceul.

Prin D.R. nr.1.138 din 30 Aprilie

1943, Cârstocea I.R., subprefectul județului

Argeș este numit membru al Ordinului

,,Steaua României’’, în gradul de Cavaler.74

În 1945 este numit prin D.R. prefect al județului Argeș.

La jud. Olt este delegat prefect prin D. 46889 din 1946, decembrie 30.

Prin D.R. nr. 1794, dat în București la 25 August 1947, Cârstocea Ion ,,actual

subprefect este chemat în funcțiunea de inspector administrativ, categoria XVI, cu

coeficientul de funcțiune 2,50, pe data de 1 Septembrie 1947, în post vacant”.

În 30 octombrie 1947, era membru de drept al Comitetului Județean O.S.P. Olt,

fiind prefect.

Pe data de 12 .III.1948 i-a încetat delegația ca prefect al județului Olt, prin decizia

M.A.I nr.6570 din 11.III.1948.

ARSENE, STAN.

*1948, martie 12 – 1950, martie, prefect de Olt.

Născut pe 12 martie 1914.

A fost colector de sume pentru ,,Ajutorul Roșu’’, la Atelierele C.F.R. Brașov

(1942). În 1948, februarie 21 – 24 a fost delegat al Argeșului la Congresul de constituire al

Partidului Muncitoresc Român ( P.M.R.), ținut la București.

Pe 12 martie 1948 este numit prefect al județului Olt.

,,NOI, PREZIDIUMUL PROVIZORIU al REPUBLICII POPULARE ROMÂNE

Asupra raportului d-lui ministru secretar de Stat, la Departamentul Afacerilor

Interne cu nr. 6570 din 1948;

Văzând dispozițiunile art.118 din legea nr.746, pentru Statutul funcționarilor

publici;

73

S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura jud.Olt, dosar 96 / 1946. 74

Monitorul Oficial, Anul CXI – Nr. 114, p. I-a, pag.4404, din 18 Mai 1943.

Fişa matricolă penală a lui Ioan Hurmuz



Văzând și avizul favorabil al comisiunii prevăzută de art. 25 din legea pentru

evaluarea și perceperea veniturilor și pentru fixarea cheltuielilor Statului, pe exercițiul

1947 / 948, comunicat cu adresa Ministerului Finanțelor Nr. 24.751, din 14 Iunie 1947,

Decretăm:

Art. 1.-D-l Stan Arsene se numește, pe data de 12 Martie 1948, în funcțiunea de

prefect al județului Olt, în locul d-lui Cârstocea Ion, inspector administrativ, a cărui

delegațiune încetează pe aceeași dată.

Art. 2.-D-l ministru secretar de Stat la Departamentul Afacerilor Interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București la 17 Martie 1948.75

C.I.PARHON.

G.C.STERE.

Ministrul afacerilor interne

Teohari Georgescu.

Nr. 527”.

Prefectoratul său a durat pânâ în martie 1950, când s-au desființat județele, iar el a

trecut la regiunea Argeș primind diferite funcții:

Președinte

*Sindicatele Unite Argeș (1945 – 1952)

*Consiliul Popular al Regiunii Argeș (1952 – 1955)

-Deputat de Argeș în Marea Adunare Națională, Circumscripția Electorală Găești-

1952 – 1956, reprezentând Frontul Democrației Populare.

-Fondator, Teatrul muncitoresc Pitești-1947, participant la deschiderea primei

stagiuni a Teatrului de Stat din Pitești (24 noiembrie 1955).76

-Vicepreședinte C.S.I.C.O.L.A.S (Comitetul de Stat pentru Îndrumarea și

Controlul Organelor Locale ale Administrației de Stat – 6 ianuarie 1966) și al C.P.A.L.

(Comitetul pentru Problemele Administrației Locale- 9 decembrie 1967), precum și

consilier, cu grad de secretar general la C.P.A.L. (-16 septembrie 1968) și la C.S.E.A.L.

(Comitetul de Stat pentru Economia și Administrația locală -2 iunie 1969 ).77

Pagini despre Liceul Radu Greceanu din Slatina (III)

Ioan Smedescu

XXVIII.

Încă din 1891, gimnaziul din Slatina, purta- teoretic, în urma unui decret- un nume

pe care îl vom întâlni trecut în acte tocmai în anul1899, în Statistica Învețământului

Secundar, Profesional și Special, pe anul școlar 1898-1899.

În lugul șir al miniștrilor răspunzători de învățământ în cadrul Ministerului

Cultelor și Instrucțiunii Publice, se numără și poetul-dar, mai ales, folcloristul G. D.

Teodorescu. Este numit ca ministru în guvernul generalului Ioan Em. Florescu, un guvern

care a condus țara între 21 Februarie și 25 Noiembrie, 1891, și care îl înlocuia pe cel al

75

Monitorul Oficial , Republica Populară, Anul CXVI, Nr. 82, 7 Aprilie 1948. 76

Enciclopedia Argeșului și Muscelului, vol I., pag.49. 77

Crișan Gheorghe, Piramida puterii, Editura Pro Historia, București, 2004.



altui general, George Manu (05. 11. 1889-15.02. 1891), care i-a avut ca miniștri al

Învățământului- ad-interim, pe Theodor Rosetti, și, la 16 noiembrie 1890, pe Titu

Maiorescu; el a condus ministerul până la numirea lui G. D. Teodorescu, venită odată cu

numirea noului cabinet. De menționat că generalul Ioan Em. Florescu a mai condus, timp

de trei săptămâni, un guvern al României, între 04 și 26 Aprilie, 1876). Lui G. D.

Teodorescu i-a urmat, pentru două luni, până la căderea guvernului, Petru Poni (21.07. -

25.11.1891).

A urmat apoi, la conducerea țării, cel de-al 28-lea guvern, cel prezidat de Lascăr

Catargiu, cel care mai condusese țara între 11 martie 1871 și 31 martie 1876, dar și între

29 martie- 3 noiembrie, 1889.

Va fi guvernarea dintre 27 noiembrie 1891, și 3 octombrie 1895, a treia, ca durată,

după guvernul cu numărul 23, din istoria României, cel condus, timp de aproape 7 ani, de

Ion C. Brătianu (09. 06. 1881-20. 03. 1888), și cel cu numărul 16, condus, cum am scris

mai sus, tot de Lascăr Catargiu.

Guvernul Lascăr Catargiu (27.11.1891 – 03.10.1895) îl va avea ca titular, pe

întreaga durată a mandatului, la Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, pe

Take Ionescu.

XXIX.

Ar mai fi de notat un fapt care vorbește de la sine, despre stabilitatea politică a

țării și despre politicienii noștri, și modul lor de a face și a înțelege politica și interesele

poporului dincolo de interesele lor personale, de-a lungul vremurilor. Până la 1957,

incluzând deci, și primele guverne comuniste, când la conducerea țării a fost numit

guvernul condus-pentru a doua oară- de Chivu Stoica, al 94-lea guvern al țării, începând

cu primul, cel al lui Barbu Catargiu, 22 ianuarie 1862- 23 iunie, același an, doar cele trei,

amintite anterior, ale lui Ion C. Brătianu și două ale lui Lascăr Catargiu, au avut durate, de

7, respectiv, 5 și 4 ani. Restul au fost guverne care au durat de ordinul lunilor, chiar și al

zilelor, cum este guvernul 17 al generalului Ioan Em. Florescu, din 1876, care a ființat

între 4 și 26 aprilie, același an.

XXX.

G. D. Teodorescu, sau Gedem, cum i se mai zicea, n-a stat la conducerea

ministerului, după cum am văzut din scurta descriere de până acum, decât 5 luni și s-a

remarcat prin Decretul pe care l-a dat în 3 August 1891, prin care au fost atribuite nume

unor licee și gimnazii care ființau în țară la vremea respectivă. Inițiativa lui a fost destul de

vehement contestată de presa potrivnică Regelui și ideii de regalitate care de-abia se

înfiripase în România.

Unii dintre cei mai vehemenți contestatari erau ziariștii de la Adevărul, ziar care

ducea un război fățiș cu Regele, familia, și noua camarilă regală care începuse să se

înfiripe la vremea aceea.

Este luat în vizor nu numai G. D. Teodorescu, ministrul și omul politic, dar și

ziaristul G. E. Lahovary, directorul publicației L’ Independance Roumaine, care, printr-un

articol măgulitor, sublinia importanța Decretului prin alegerea unor nume purtate de

bărbați care au ilustrat România.

Consider că merită a da curs câtorva pasaje din acest articol apărut în Adevărul, în

data de 8 August, la câteva zile după apariția respectivului Decret, în Monitorul Oficial,

din 3 August.



Decretul a deranjat și prin faptul -sau tocmai de aceea a deranjat într-atât de mult,

că ministrul acordase gimnaziului din Bacău numele Prințului Ferdinand, nepotul Regelui

Carol I și „pretinsul” zic ziariștii, moștenitor al Tronului, un tânăr „mucos” care nu se

remarcase prin nimic în numele țării al cărei Rege chiar va deveni... și-atunci, cum să-i

alături numele de cele ale unui Neagoe Basarab, Grigore Ghika Voievod sau Petre Rareș?

Și Prințul, la vremea respectivă, se afla și în vâltoarea unui război mediatic, cum

s-ar zice azi, prin scandalul imens născut de povestea lui de dragoste cu Domnișoara Elena

Văcărescu, o pământeancă urmașă a unei vechi ramuri a boierimei muntene, familia

Văcărescu, domnișoara de companie a Reginei.

Cu greu și cu pierderi de imagine și sentimente, de-o parte și de-alta, s-a sfârșit

povestea lor de iubire, căreia familia regală a reușit să-i pună capăt tocmai la momentul

când Prințul își „reclamase” disponibilitatea renunțării la Tron în favoarea căsătoriei cu

Elena. A fost adus, însă, prin căi regale, pe drumul ce-i era trasat unui adevărat moștenitor

al tronului, invocândui-se obligațiile ce-i revin în a se sacrifica pentru neam și țară.

,,Politician și ziarist

Carol I numai prost nu e, de aceea sunt convins că El trebuie să aibă cel mai

profund dispreț pentru politicienii noștri, mari și mici, și pentru câțiva din ziariștii noștri.

În România, astăzi, înjosirea, servilismul, slugărnicia sunt la ordinele zilei. Două

exemple: -un politician și un un ziarist.

G. D. Teodorescu nu a putut părăsi fotoliul ministerial înainte de a săvârși actul

cel mai slugarnic față cu Dinastia. Trebuie să amintesc lectorilor mei că acest consilier al

Tronului a avut și el, ca toți politicienii noștri, momentele sale de antidinasticism; poetul

G. D.Teodorescu a biciuit cu cruzime și cu mult spirit pe Carol I.

Să reproduc acum deciziunea

ministerială, subscrisă de dinasticul de

astăzi, G. D. Teodorescu.:

-Liceul din Turnu Severin, Neagoe

Basarab;

-Internatul din Iași, Costacki Negruzzi;

-Externatul din Iași, Miron Costin;

-Gimnaziul din Caracal, Ioniță Asan;

-Gimnaziul din Slatina, Radu

Greceanu;

-Gimnaziul din Piatra (Neamţ), Petru

Rareș;

-Gimnaziul din Fălticeni, Alecu Donici;

-Gimnaziul din Dorohoi, Grigore Ghika

Vodă;

-Gimnaziul din Vaslui, Kogălniceanu;

-Gimnaziul din Bacău, Prințul

Ferdinand.

Pentru prima dată, liceul din Slatina este numit ,,Radu Greceanu” în această

lucrare



Băcăoani! -Fiți mândri! Bucurați-vă! Gimnaziul din județul vostru va purta de acum

înainte - așa a a voit ministrul G. D. Teodorescu- numele urecheatului Ferdinand,

pretinsul moștenitor al Tronului României.

Cum nu i-a fost rușine lui G. D. T. să puie numele lui Neagoe Basarab, al lui

Petre Rareș, al lui Gr. Ghika Vodă alăturea cu a mucosului Prinț Ferdinand?

A cere unui politician să aibă rușine, este ca și cum a-i cere unei femei publice să aibă

pudoare.

Domnul Gh. Emil. Lahovary, în ziarul său L’Independance Roumaine,

reproducând această deciziune ministerială, o însoțește de următoarea reflexiune:

Precum se vede, aceste licee și gimnazii au fost botezate cu nume purtate de bărbați care

au ilustrat România.

Cu ce desgust am cetit această scârboasă înjosire!

Nu sunt patru ani – în Martie 1888 – D-l Gh. Em. Lahovary, vorbind de Carol I, unchiul



acestui Ferdinand, scria în coloanele ziarului L’Independance Roumaine următoarele

rânduri: -Bietul Rege! Locul Său nu este în Palat, ci în sala Teatrului, la banchetul

canibalilor -canibalii erau naționali -liberalii a cărui preșidenție de onoare i se cuvine de

drept.

Cum s-a schimbat de la 1888 încoace politicianul Teodorescu și ziaristul

Lahovary ?

Cu ce fapte a ilustrat România Prințul Ferdinand ?

Acest Ferdinand, pretinsul moștenitor al Tronului României, are o singură faptă

la activul său.

Purtarea sa mișelească cu Domnișoara Elena Văcărescu,

XXXI.

Interesant că în nici în Decret și nici ulterior, nu au fost aduse, cum s-ar zice azi,

Norme de aplicare, și nu se știe din ce motive numele de Radu Greceanu, nu îl vom întâlni

însoțind denumirea de „gimnaziu real Slatina”, neapărând pe antetul corespondenței

tipărite dar nici în actele oficiale. Poate că o fi existat un oarecare termen de epuizare a

tipizatelor deja tipărite cu vechea siglă a gimnaziului, sau poate că, acest nume nu a fost

agreat de cei responsabili, oficialități ale județului și ale orașului. Cert e că, destul de

târziu, în 1899 întâlnim titulatura completă de „Gimnaziul real Radu Greceanu” din

Slatina, în Statistica Învețământului Secundar, Profesional și Special, pe anul școlar

1898-1899, apărută în vara lui 1899, în Tipografia G. A. Lăzăreanu, deși, în Anuarul

Oficial al Ministerului Instrucțiunii Publice și Cultelor, pe același an, 1898-1899,

publicat la Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, care era furnizor al Curții regale, în

prezentarea școlilor din România, gimnaziul nostru este numit, ca și până atunci, simplu,

Gimnaziul Real Slatina. Se dădeau și numele profesorilor, specialitatea fiecăruia și,

important, anul în care a fost numit fiecare, la acest gimnaziu.

La August Crainic, sigur, este o greșeală data de 1 Septembrie, 1893, el fiind

numit încă din 1 Septembrie, 1884, data înființării gimnaziului, și Director al acestuia,

alături de profesorul Alexandru Proca. Ca noutate, apare și primarul orașului Slatina, N.

Marinescu Bircii, licențiat în drept, între membrii corpului profesoral. Cererea de a fi

acceptat ca profesor al acestui gimnaziu, pe catedra de drept constituțional și

administrativ, ca și despre alte întâmplări ale acelor timpuri, vom vorbi pe larg, atunci

când vom ajunge la anii respectivi.

Ar mai fi de remarcat prezența lui Albert Stambler, și el Absolvent al Școlii de

Belle-Arte din Iași, care vine în gimnaziu după idila lui Tintoreanu, și plecarea lui la Paris,

alături de Ana Ionescu, personaje cu care ne vom întâlni în numerele viitoare.

Într-un cuvânt, putem concluziona că gimnaziul în anul școlar 1898-1899, număra

zece profesori, plus N. Marinescu Bircii, care preda benevol, în condițiile în care a fost

aprobată o divizionară a clasei I, adică, o clasă suplimentară, demonstrând că gimnaziul

începuse a-și demonstra utilitatea în viața publică a târgului și chiar, a județului.

Gimnaziul avea acum director, pe prof. de comptabilitate și matematici, N. M.

Teohari iar secretar pe Ioan Rizu, maestru cu studii gimnastice, secretariatul completând,

oarecum, numărul de ore al respectivului maestru.

XXX.

Din Statistica acelui an, rezultă, practic, întreaga radiografie a învățământului

românesc de la acel sfârșit de secol.



Vom prelua, deocamdată, doar câteva din datele folosite, pentru a contura,

oarecum, harta învățământului românesc. (vom folosi fotocopierea paginilor.)



(Atât Anuarul cât și Statistica, fac parte din colecția autorului. n.n. )



Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- FEBRUARIE

.27 febr. 1590, m. Stanca Buzescu, cea de-a doua soţie a lui Radu Buzea armaş, tatăl

fraţilor Buzeşti. Înmormântată la M-rea Călui.

.17 febr. 1655, după cum atestă inscripţia crucii de la Patriarhie, este ucis de către

seimenii răsculaţi Papa Brâncoveanu postelnic, tatăl domnitorului Constantin

Brâncoveanu.

.1 febr. 1699, moare Stanca Cantacuzino, mama domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Înmormântată la M-rea Brâncoveni.

.1 febr. 1735, m. Inochentie, Episcop de Râmnic, fost egumen al M-rii Brâncoveni.

.17 febr. 1810, C-tin Filipescu, fost vistier este exilat în Rusia. A fost epitrop al averii

Ionaşcu, protectorul poetului B. P. Mumuleanu (Memoria Oltului nr.1 (23)/2014) , şi a

donat Caracalului 14000 pogoane (1793).

.4 febr. 1823, m. la Braşov vornicul Iordache Slătineanu, traducător din greacă, nepotul lui

Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina.

.18 febr. 1852, m. Elena Aricescu (n. Chilişoiu), mama istoricului C.D.Aricescu. Era

născută la Slatina.

.15 febr. 1869, m. Sultana Jianu, soţia haiducului Iancu Jianu. .

.6 febr. 1870, Gh. Chiţu demisionează din Parlament împreună cu alţi 6 deputaţi liberali .

.15 febr. 1870, P. S. Aurelian scoate la Bucureşti ,,Revista Ştiinţifică”.

.7 febr. 1871, n. la Albeşti-Poboru institutorul Silvestru Spulbereanu, revizor şcolar de

Romanaţi şi autor de manuale şcolare.

.20 febr. 1873, n. la Caracal dramaturgul H.G.Lecca (Memoria Oltului 12, 13/2013).

.4 febr. 1875, n. Osica de Jos D. Şuculescu, fost prefect şi deputat de Romanaţi.

.febr. 1877, se înfiinţează Regimentul III Olt cu garnizoana la Slatina.

.28 febr. 1883, n. la Caracal g-ralul Gh. Argeşeanu, prim –ministru în 1939 (Memoria

Oltului nr.4/iunie 2012).

. 13 febr. 1886, intră în funcţiune calea ferată Piatra Olt- Drăgăşani.

.26 febr. 1888, inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti graţie şi eforturilor lui P.S.

Aurelian.

.20 febr. 1889, n. la Slătioara Grigore (Nifon) Criveanu, mitropolit al Olteniei (Memoria

Oltului 1/martie 2012).

.25 febr. 1889, n. la Slatina sculptorul Teodor Burcă (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr.

36/2016) .

.7 febr. 1891, n. la Caracal pictorul Gh. Teodorescu Romanaţi (Memoria Oltului nr. 9/nov.

2012).

.19 febr. 1892, m. Elena, soţia filantropului Răducan Simonide (Memoria Oltului 7/2012).

.23 febr. 1892, n. la Caracal poetul şi epigramistul Tudor Măinescu .

.24 febr. 1894, n. Ioan Moroşanu, primul director al muzeului din Slatina.

.2 febr. 1895, n. I. Popescu Teiuşan, pedagog, fost director al Şcolii Normale din Craiova.

.26 febr. 1896, n. (Arceşti) Marin Gh. Popescu, dr. docent, profesor fiziologie la

Institutul de medicină din Timişoara.

.17 febr. 1898, m. D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi şi director general al Poştelor.

Este nepotul lui Dumitrache Jianu, fratele haiducului Iancu Jianu.

.7 febr. 1901. este asasinată la Bucureşti Iulia Iarcu, traducătoare, fiica lui Dimitrie Iarcu,

bibliograf, autorul primului manual şcolar prezentat la o expoziţie mondială (n. Slatina).

.15 febr. 1902, m. Eufrosina Poroineanu, sora lui C. Poroineanu (Memoria Oltului nr.



9/nov. 2012).

.8 febr. 1904, n. Dejeşti-Olt prof. univ. Nicolae N. Apostolescu .

.febr. 1907, Pavlică Brătăşanu (Memoria Oltului 5,6/2012, 11/2013) devine vicepreşedinte

al Camerei Deputaţilor.

.26 febr. 1915, concertează la Slatina G. Enescu în sala mare a Primăriei (Memoria Oltului

14/2013).

.7 febr. 1917, n. la Chilia-Făgeţel meşterul popular Nicolae Nica.

.febr. 1917, dezertează de pe front col. Al. Sturdza. Este executat pe nedrept

sublocotenentul oltean C. Ciulei (n. Urluiasca). Ulterior, Ciulei a fost reabilitat.

.5 febr. 1918. Pavlică Brătăşanu şi un grup de români editează la Paris ziarul ,,La

Roumanie” care milita pentru înfăptuirea României Mari (Memoria Oltului nr. 6/august

2012).

.1 febr. 1919, apare la Caracal ,,Voinţa Poporului”, organ P.N.L. Romanaţi.

.3 febr.1919, apare ,,Cuvântul Ţăranilor”, gazeta P. Ţărănesc Olt, redactor responsabil

Mill. Ionescu Berbecaru, cu un mobilizator apel al lui Ion Mihalache (Memoria Oltului nr.

5/iulie 2012).

.25 febr. 1919, apare la Caracal ,,Vot şi pământ”, ziarul P. Conservator Progresist din

Romanaţi, condus de Sebastian Radovici.

.8 febr. 1920, apare la Slatina ,,Liga Oltului”, director Vintilă Georoceanu, organ al Ligii

Poporului condusă de Al. Averescu.

.1 febr. 1921, apare la Slatina ,,Gazeta Oltului”, număr unic.

.26 febr. 1921, ia fiinţă la Slatina Societatea Văduvelor Eroilor de război condusă de Zoe

Milcoveanu.

.febr. 1925 apare la Caracal revista ,,Cultura”, revistă pedagogică-socială (Memoria

Oltului nr. 5/2012).

.15 febr. 1926, apare la Slatina ,,Vremea Nouă”, organ P.N.L.

.3 febr. 1927, G. Enescu concertează la Caracal (Memoria Oltului 15/2013).

.3 febr. 1929, are loc premiera filmului ,,Iancu Jianu” de Horia Igiroşanu.

.17 febr. 1929, Nifon Criveanu este hirotonit ca arhiereu la Catedrala Patriarhală şi devine

membru al Sfântului Sinod al B.O.R.

.23 febr. 1929, n. la Corabia Titu I. Georgescu, istoric.

.9 febr. 1934, N. Titulescu semnează Pactul Înţelegerii Balcanice.

.15 febr. 1936, apare la Slatina ziarul ,,Orizonturi”, ziar al organizaţiei locale P.N.Ţ.

.1 febr. 1937, apare la Slatina revista ,,Semne”, revistă de cultură (total 6 numere)

condusă de Stelian Tecuceanu. În primul nr. este recenzat romanul ,,Om” de Mircea

Damian.

.2 febr. 1942, Mitropolitul Nifon Criveanu publică volumul ,,Mitropolia Olteniei în

opera misionară din Transnistria”.

.3 febr. 1942, m. profesorul slătinean Spiru Pretorian.

.25 febr. 1943, Mircea Damian (n. Izvoru-Romanaţi) scoate la Bucureşti ziarul ,,Fapta” ce

apare până în martie 1948. Aici debutează scriitorul Eugen Barbu în dec. 1947 (Memoria

Oltului 14/2013).

.6 febr. 1945, n. la Morunglav Lucian Bolnăvescu, dr. în matematică.

.24 febr. 1945, este instalat prin forţă prefectul comunist Ilie Olteanu la Caracal.

.9 febr. 1949, n. pictorul Nicolae Truţă la Dobreţu.

.febr. 1954, m. magistratul şi epigramistul Ion Dacianu.

.15 febr. 1956, n. la Caracal poetul Aurelian Titu Dumitrescu.

.16 febr. 1956, n. la Caracal artistul plastic Adrian Bouleanu.



.17 febr. 1956, n. la Făgeţel- Olt poetul Petruţ Pârvescu.

.10 febr. 1960, m. la Caracal prof. Ilie Constantinescu, pasionat colecţionar, fost director al

Gimnaziului ,,I. Asan”.

.6 febr. 1965, n. la Cilieni solista de muzică populară Steliana Sima.

.18 febr. 1968, apare la Slatina (până la 22 decembrie 1989) ziarul ,,Oltul” (Memoria

Oltului 18/2013).

.8 febr. 1969, m. Mircea Tomescu, bibliograf (n. Alunişu 18 nov. 1916).

.18 febr. 1975, m. la Caracal Remus Scarlat, fost avocat şi ziarist.

.10 febr. 1978, m. g-ral Al. Dobriceanu (Memoria Oltului nr.1/ian. 2013).

.14 febr. 1981, m. istoricul Vasile Maciu .

.27 febr. 1982, m. scriitorul Mihai Drumeş . A copilărit la Balş.

.6 febr. 1984, m. compozitorul Radu Şerban (n. Caracal).

.17 febr. 1999, la Stoeneşti lângă Caracal este oprită cea de-a VI-a mineriadă. Miron

Cozma este arestat.

.2 febr. 2003, m. scriitorul slătinean Nicolae Fulga.

.15 febr. 2012, m. actriţa Pola Illery, născută la Corabia.

PESTE MODE ȘI TIMP. SLATINA ÎN PARODIA POLITICĂ

Ioan Smedescu

I. N. Lețu a fost

un avocat și ziarist

slătinean al începutului

de secol XX. Minte

sclipitoare, dar și o fire

mai boemă, a ales calea

cuvântului scris pentru a

se manifesta și a-și face

cunoscute ideile sale -

atât pe cele politice, cât

și pe cele ale cetă-

țeanului cu îndatoriri

civice față de urbea

natală.

Mă îndreptățesc

să scriu aceste cuvinte,

multele articole sau texte

lirice semnate I. N. Lețu,

sau, cele nesemnate, dar,

sigur, aparținându-i,

concluzie la care am

ajuns după verificări



multiple, răspândite în paginile mai multor și diferitelor gazete, timp de aproape trei

decenii.

I-am întâlnit pentru prima oară numele pe lista de donații pentru înființarea

Asociației Culturale Take Protopopescu, după moartea acestuia în vara lui 1911, unde

apărea că a depus, ca student fiind, 10 lei, dovedindu-și atașamentul față de ideile liberale

și memoria celui care a fost una dintre figurile proeminente ale politicii slătinene și ale

liberalismului românesc.

În presa slătineană s-a remarcat atât prin articolele sale polemice, de pe poziția

partizană a liberalului, împotriva adversarilor politici, dar și a celor din propriul partid

liberal, dezbinat după dispariția lui Take Protopopescu, impostori care, odată cocoțați în

vârful partidului, nu își văd decât propriile lor interese.

A excelat prin atacurile permanente, duse timp de câțiva ani, la adresa lui Al.

Iliescu, președintele liberal de după moartea lui Take Protopopescu, un personaj „de

poveste” al politicii oltene, ajuns până în postul de Vice-președinte al Parlamentului

României. Un incult care a dominat politica Oltului datorită abilităților sale înnăscute, de

conducător veritabil. Despre el, marele liberal și om politic român, I. G. Duca, a scris

pagini memorabile, în „Amintirile” sale politice. Vom reproduce în numerele viitoare, căci

merită a fi cunoscute, părerile și impresiile sale despre Al. Iliescu, adevărate pagini de

analiză pshihologică asupra unui personaj care l-a fascinat întru totul atât ca om, cât și ca

politician.

Unul dintre cei mai apropiați oameni politici lui I. G. Duca și cel care i-a dat

imboldul de a-l cunoaște mai îndeaproape pe Al. Iliescu, i-a fost slătineanul nostru C.

Dissescu, cel care , într-o bună zi, i-a zis:

,,Du-te, dar du-te negreșit să asiști la o campanie electorală a lui Alexandru

Iliescu, este ceva de necrezut! Precum la Paris trebuie să te duci la Louvre, precum la

Londra trebuie să vizitezi British Museum, precum la Roma trebuie să te plimbi pe

Capitoliu și la Atena pe ruinele Panthenonu-lui, tot astfel în Romania nu îți este îngăduit

să nu cunoști o alegere la Slatina sub egida lui Alexandru Iliescu!"

Dar, important de remarcat, I. Lețu a introdus în presa slătineană parodia politică,

acest gen literar deosebit de gustat și căutat de către cititori, așa cum s-a dovedit de către

ziarul „Adevărul”, la început de secol, în paginile căruia, uneori, număr de număr, semna

câte o parodie, poetul oltean TRADEM.

Dincolo de articolele politice ale ziaristului Lețu, care vor face corpul unui volum

aparte, vom prezenta din numărul de azi câte o parodie.

Dar, pentru a ne familiariza cu personajul, vi-l prezentăm în descrierea destul de

plastică, pe care i-o face I. Lețu, în Opinia Oltului, nr.2/1914:

,,Trupul scurt și gros, cu membre puternice, pe care dacă le punem în legătură cu

multiplele ocupațiuni, ne fac, numaidecât, să ne gândim la scabie.

Ochi mici și mobili, gura largă, umbrită de o mustață tunsă (semn al cochetăriei

senile), nasul fără formă definită, părul subțire și moale ca la lâna de oaie de Merinos.

Când vorbește, răspândește o mare cantitate de scuipat - simbol al întregii sale activități

politice.

La început a fost crescător de porci; apoi s-a apucat să facă politică și a ajuns șef al

partidului liberal.

A avut întâi patima femeilor, iar acum silit de vârstă, dorește gloria.

Treapta de șef de partid la care a ajuns, nu o găsește suficientă și vrea cu orice preț să

treacă om inteligent și orator desăvârșit.

Vrea să treacă drept om inteligent...



Un prieten de facultate

îmi povestea următoarele: La

ghișeul unde îmi fac slujba, vine

într-o zi un domn care bate la

geam. Ridic fereastra și domnul

mă întreabă despre un anumit

lucru. Îi răspund că la ghișeul

alăturat poate căpăta toate

informațiile și las fereastra

pentru a-mi continua lucrul

întrerupt. Domnul începe să bată

furios și când ridic din nou

fereastra, mă apostrofează :

-Domnule, cu mine să fii mai

parlamentar, că altminteri...(o

înjurătură neaoșă).

Am aflat în urmă, că e dl. Al Iliescu.

Într-o zi mi-a vorbit despre „valoarea intrisecă”.

Plecasem la bâlciul de la Sf. Gheorghe cu un prieten și coleg de-al meu. Trecând

prin dreptul caselor dlui Iliescu, pe unde ne era drumul, D-sa care întâmplător mergea tot

la bâlci, ne-a oprit să mergem împreună. Pe

drum, vorbea cu prietenul meu inițiat în ale

politicei, despre diferiți inși. Despre unul

prietenul meu a zis...„deși nu pare, dar e băiat

inteligent”! atunci dl. Iliescu adresându-mi-se

mie, îmi spune: „Are valoare intrinsecă”. Îi

răspund că nu-l cunosc pe ins și deoarece

mă băgase în discuție, caut s-o continuu.

După câteva vorbe însă, dl. Iliescu îmi

răspunde adresându-se prietenului meu: se

mai însoară cineva?

Domnul Iliescu, vrea să treacă

drept orator.

A vorbit la București, a vorbit la

Craiova, vorbește întotdeauna când are 10-

În vreme ce Glasul Oltului lăuda pe Al. Iliescu...

...Opinia Oltului îi dedică în schimb

câteva reuşite caricaturi



15 împrejurul său. O! e o plăcere să-l auzi

spunând discursurile fabricate de alții și

învățate pe de rost. În ajunul zilei congresului

de la Craiova, am fost la Domnia Sa acasă.

L-am găsit în odaia de culcare împreună cu

doi colegi ai mei. Se plimba în sus și în jos și

citea pe niște foi volante. La fiecare

propozițiune se oprea și se uita triumfător la

colegii mei care numaidecât, cădeau în

admirație. După ce isprăvi întrebă care din

noi are mai mult talent caligrafic, și dădu să i

se transcrie discursul dând în același timp,

explicațiile... ,,după punct începi cu literă

mare și subliniezi începutul ca să nu-mi pierd...șirul ideilor. A început apoi discuția. E

bine să se zică entuziasmul, înflăcărarea, patriotismul sau dragostea, însuflețirea sau

dragostea de țară.” Firește, era cel mai versat în ale oratoriei și de aceea părerea Domniei-

sale a triumfat.

L-am auzit apoi, spunându-și discursul la Craiova. Înainte de a i se da cuvântul,

l-am văzut asudând, galben la față și cu...nasturii de la pantaloni descheiați.

Dar Dr. Iliescu, se ridică la înălțimi nebănuite, când vorbește pe improvizate. O!

atunci e zguduitor. L-am ascultat fascinat, când ridicându-se contra injoncțiunilor

prietenilor săi politici că aduc candidați străini rostind ciceronice : Nu, nu, de două ori sus

și tare, nu”! cine nu l-a auzit nu-și poate da seama despre ce e energie oratorică. L-am mai

auzit vorbind în intimitate. Atunci e duios, duios ca un părinte. Sfătuia pe prieteni să iasă

în întâmpinarea D-lui Brătianu la gară, îi sfătuia așa, părintește, blând ca o litanie și isprăvi

așa frumos!

-D-aia eu vă rog să veniți care vreți: nu vă impun sacrificii. Dar pe cei care nu

vor veni, o să-i am în vedere.

Cunoașteți ceva mai evanghelic?

Dar D-l Iliescu mai e și democrat, democrat convins.

Cine nu cunoaște entre-ul cu covoare verzi, cu oglindă mare venețiană, și cu

portretul D-lor Sturdza și Brătianu? Și cine nu a fost apucat de crampe democratice când

a dat ochi cu Domnia Sa?

Primește în odaia de culcare. Pe cel care vine pentru prima oară, îl primește în

papuci și cu scufie pe cap (asta e eticheta democratismului). E o întreagă serie de

diferențieri, al cărui criteriu e toaleta D-Sale. Dacă te primește în cămașă de noapte să știi

că te socotește prieten: dacă te primește când își pune vizicătorii, îi ești intim și...regret că

nu cunosc toate semnele onorifice de distincție, pe care le acordă partizanilor.

Despre partizanii săi are păreri pe care și le-ascunde cu grijă. Așa de pildă, despre

D-l Florescu, crede că vorbește totdeauna la fel și nu e în stare să convingă pe nimeni, și

cu toate acestea, îi dă cuvântul la toate întrunirile.

Pe toți îi cufundă în același dispreț și inteligențile dinprejuru-i trebuie să se

coboare sub nivelul celei a Domniei Sale pentru a nu fi bănuite.

Acesta e omul politic, inteligent, oratorul și democratul.

A fost între crescători de porci și acum e șef de partid. Are prieteni care socotesc

că „dacă ar durea prostia, el ar muri”.

***



Am prezentat acest text tocmai

pentru a înțelege mai bine, următoarele

parodii care îl au de personaj, pe

„a”micul nostru, Al. Iliescu.

**

În acest număr, inaugurând

rubrica „SLATINA, SUB VOALUL

PARODIEI”, vom prezenta textul

parodic dedicat lui Al. Iliescu, pe

versurile abia apărutului volum

minulescian „Romanță pentru mai

târziu” (apărut în 1908). Volumului

următor, „Nu sunt ce par a fi”, apărut

în 1913, îi va face și o cronică de

întâmpinare.

Îl vom întâlni, peste ani, mai

exact, în 1942, pe I. Lețu,

prezentându-l în stilu-i parodic, într-o

șezătoare literară de la Sala Liceului

Radu Greceanu din Slatina, pe poetul Ion Minulescu.

În parodiile lui Leţu vom întâlni majoritatea personajelor politice locale, dar și

întreaga „floră și faună” a unei vieți sociale dintr-un târg de provincie cu „ambițuri” și

visuri de mărire, ai cărui principali vectori de manevră și manipulare, copiaseră până la

sațietate, moravurile unei „soțietăți” în profundă mișcare, asemeni unor plăci tectonice

care prevesteau, parcă, vulcanul care va izbucni în curând...

Totodată, prin aceste parodii, vom lua contact cu orașul descris în tot „farmecul”

și în toată „grația” lui, cu toate marile lui împliniri și realizări.

Romanță fără muzică

(Opinia Oltului, 1 Martie, 1914)

Eu sunt, ce n-a fost nimeni din toate

câte-au fost.

Eu sunt,

Expresia setei de aur

Și al cinstei tenebros mormânt.

Sunt antiteza simetriei la minte și

la-nfățișare

Sunt quintesența neghiobiei,

Cacofonie-n exprimare.

Eu sunt amicul celor care

Au rude,

Sau femei frumoase;

Sunt șef necontestat,

Sunt imnul afacerilor dubioase.

C. Olt78

îmi fabrică discursuri,

Florescu79

, idem;

Iar Buzești80

Mă gâdilă frumos zicându-mi:

„Hei, șefule!

Deștept mai ești”!

Prieteni am vreo patru sute

Nunucă81

, Massu82

, Al. Lînaru83

...

78

C. Ionescu-Olt, avocat, doctor în drept, poet, directorul ziarului Glasul Oltului şi colaborator al revistei Căminul nostru (1927).

79 I. I. (Jack) Florescu, avocat, deputat,

născut la Mogoşeşti-Olt. Pasionat de istorie locală, colecţionar. Colecţia sa a stat la baza înfiinţării muzeului din Slatina. A colaborat cu articole de istorie locală la revista Şcoala Noastră (1936).

80 Nicolescu-Buzeşti, om politic, deputat

de Olt.

Avocatul C. Ionescu-Olt, doctor în drept la

Paris, directorul ziarului Glasul Oltului



„Toți pentru șef, el pentru dânsul”

Și astfel toți urcăm calvarul.

În Slatina am făcut bancă,

Fac bae84

,

Profesională.

Acuma am deschis șantanul

Și altă școală

Culturală.

Sunt ăl mai prima-n tot județul

Și-am trecere, nevoie mare!

Și-n parlamentul țării mele

De-un sfert de veac

Scuip pe covoare.

Cu Victor85

eu mă trag de bete

Iar căpitanul mă cinstește,

Dar numai cei cinstiți și harnici

Mă spun de rău și mă hulește.

Eu sunt

-desigur, spun amicii-

Taman ca și Protopopescu

Eu sunt- o! risum teneatis

Sunt Alexandru Iliescu.

81

Nunucă Protopopescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 47/ian. 2016) era fiul lui Tache Protopopescu, fost deputat P. N.L. de Olt. Nunucă Protopopescu a fost şi un pasionat aviator suferind un accident în 1914.

82 I.G. Massu, (1868-1936), mare

proprietar în Perieţi şi Floru, om politic. 83

Al. Linaru (1879-1934), absolvent al Gimnaziului Radu Greceanu din Slatina (1898), om politic, senator de Olt, mare proprietar în Scorniceşti.

84 Alexandru Iliescu a înfiinţat baia

comunală din Slatina. 85

Victor Antonescu (1871-1947), om politic liberal, ministru al justiţiei (1914-1916).

Alexandru Linaru

Articol denigrator la adresa lui Al.

Iliescu, apărut în ziarul Tribuna

Oltului



Viaţa unui băiat de ţară (II) (fragment)

Mircea Damian

În 1937 a apărut romanul autobiografic ,,Gheorghe I. Marin” de Mircea Damian,

republicat în 1946 sub titlul ,,Viaţa unui băiat de ţară”. Cartea era ilustrată de pictorul

Dem şi în paginile sale autorul romanaţean descrie anii de şcoală din satul natal, Izvoru, şi

anii petrecuţi la Gimnaziul din Slatina. Reţin atenţia descrierile reuşite ale Slatinei86

- aşa

cum arăta la începutul secolului al XX-lea, dar şi descrierea locurilor natale şi

împrejurimilor, a şcolii, a oamenilor cu ocupaţiile lor. Scene din viaţa ţărănească (plecarea

carelor la secerat, treieratul grâului cu ,,vaporul”, serbarea şcolară de la sfârşitul anului

şcolar, copilul citind în clipele de răgaz) amintesc de Moromeţii lui Marin Preda.

În redarea textului am respectat grafia autorului.

La țară ziua începe cam dela 4 dimineața. S-aud căruțele pe drum, și câteun om

somnoros îndemând boii. Cei care au locuri

mai departe de sat, pleacă de-acasă îndată

după miezul nopții. Pe copiii mai mărunți nici

nu-i mai trezesc: îi suie în căruță adormiți, și

copiii dorm mai departe până răsare soarele,

cu capul deasupra osiei, pe ilic...

Marginile cerului, înoată în sângele

răsăritului. Pe urmă soarele se vestește prin

multe raze drepte, în rotogoale, ca în picturile

depe bolta unei catedrale. Razele încep să se

vadă din ce în ce mai lungi, mai rari, mai

galbene, până se pierd în seninul cerului. De

subt ele parcă și peste ele începe să sʼarate

capul de aur al soarelui, câte puțin și

înconjurat de raze, apoi svâcnește întreg,

rotund și vesel. Râde peste cer și peste

semănături, vesel și nou. Oamenii se uită la el

și i seʼnchină pioși, cu pălăria alături, sau

înfiptă în mâna stângă, caʼntrʼun par. Câte

unul mai glumeț, cască ochii mari, râde și se

miră în gura mare:

– Răsăriși, frate-meu?!...

Câtva timp, soarele se urcă văzând cu

ochii. Pe urmă se vede întins oarecum, și nu-l

mai poți urmări: strălucește. A suflat în rouă

și în ciocârlii, pe care le vezi căzând în linie

dreaptă de parcă ar fi moarte, până aproape de pământ. Și deodată își desfac aripile,

desmeticite, încep să urce din nou, pentru ca iar să se prăbușească rătutite, și iar, și iar...

86

Vezi Slatina văzută de trei scriitori romanaţeni, de Ioan Smedescu, Ion Tîlvănoiu, în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 77/iulie 2018, pp. 104-112

Mircea Damian (1899-1948)



– Ce blestem pe păsările astea, fraților! Toată ziua seʼnalță și cad, și iar se înalță, și

iar cad.

Câte unul stă locului și urmăreşte sborul pasărei, până o pierde în cer. Îi aude numai

trilurile, din ce în ce mai pierdute. Iar peste câteva minute, ciocârlia începe a se vedea ca

un punct care se mărește treptat, ca o pată pe senin, coborând repede, învârtindu-se în jurul

ei, ca pe-o ață. Omul o urmărește zâmbind, aude cum începe să cânte îndată ce și-a revenit

în fire, și o vede cum urcă din nou, tot cântând, spre soare, cu el în ochi și cu cerul,

neizbutind să rămâie niciodată pe undeva pe sus...

... Câmpul sʼașterne în valuri șiʼn culori, coborând și suind, și seʼntâlnește la orizont

cu cerul. Pe unde este neted și semănat cu grâu, aduce ca Marea când e liniștită. Dacă trece

peste el o adiere ușoară, spicele sʼapleacă unduind. Iar dacă pânza vântului este largă și

mai puternică, lanurile parcă merg în valuri, ca aurul topit. Ici, colo, câte-o fâșie de

porumbi, care se luptă parcă între ei, în cuiburi, ținând mereu linia încurcați de vrejurile

dovlecilor și de lujerii fasolei. Prin vâlcele și în jurul apelor și al isvoarelor, porumbul a

crescut mare. Aproape că nu te vezi călare din lan87

. Are o culoare atât de verde încât de

departe ți se pare neagră. Pășești printre cuiburi cu sfială, te ferești de covragi ca dʼun om

puternic și arțăgos, gata să-ți înfigă unghiile în ceafă. Uneori teʼmpiedici de vrejuri și cazi

pe brânci. Rămâi așa cu nasul în țărână minute lungi și asculți cu încordare vreun zgomot

deocheat, fiindcă ești convins că cineva ți-a pus piedica. Pe umă te ridci încet, îți scuturi

țoalele și spionezi viteaz și pe furiș, împrejurimile. Apoi, tot viteaz dar cu băgare de

seamă, ca la pândă, – pornești înainte.

De undeva, sʼaude un chiot. Chiotești și tu, celălalt îți răspunde. Chiotul străbate

câmpia ca o biciușcă. Sub seară când lumea seʼntoarce dela lucru, chiotele seʼmpletesc în

văzduh, ascuțite și prelungi, umplând văile. Omul parcă nu e trudit, deși aʼndemnat toată

ziua cu soarele în ceafă. Își face gura pungă, își umflă pieptul și chiotul pornește ca dintrʼo

pișcoace, aleargă în zig-zag și plesnește undeva departe, dupăce sʼa ʼncrucișat cu altele.

– Ăsta fu Ion aʼ luʼ Mărin al Floarei!

– I-auzi și pe Dumitru luʼ Troaie!

Fiecare îl cunoaște pe celălalt după chiot, ca după voce...

*

Ziua nu sʼaude nimic. Toată lumea este aplecată pe sapă sau pe secere. În capătul din

vale al locului, căruța cu proțapul ridicat ca o cumpănă de fântână, și în vârful lui

spânzurând traista cu de-ale mâncării ca să nʼo ajungă câinii. Subt căruță o botă cu apă,

sau un urcior, sau o damigeană, pe care omul o mută după umbră. Uneori, lângă botă,

postava în care doarme un copilaș învelit în scutece. Din când în când îl trezesc muștele

sau câte-o rază de soare, sau foamea. Copilul începe să scâncească. Dacă vede că nu vine

nimeni lângă el, – plânge cu glas. Nu-l aude nimeni: oamenii sunt departe, aproape de

capătul celălalt al pogonului. Copilul țipă ce țipă, se zvârcolește și asudă, uneori cade din

postavă, și adoarme din nou, cu fața plină de sudoare, pe pământ. Câte unul mai

încăpățânat, chirăie ca din gură de arpe.

– I-auzi, fă, sʼa trezit copilul, – zice bărbatul.

– Lasă-l să mai plângă până scoatem postața asta, răspunde femeia, care se prefăcuse

că nʼaude.

Bărbatul tușește sec, scuipă în palme după ce și-a șters sudoarea depe frunte cu

mâneca, – și sʼașterne pe lucru. Dar urechea îi este la căruță. După un timp, văzând că nu

încetează deloc copilul, vorbește cam răstit și fără să se uite la femee:

87

Expresie tipic oltenească, preluată şi de Amza Pellea într-unul dintre monologurile sale.



– Hai du-te și-i dă să sugă.

Femeia măsoară din nou postața sau rândul, și tace.

– Mișcă-te! – strigă omul în cele dinurmă, și înjură. Obișnuit de grijanie.

Femeia pleacă boscorodiind și cum ajunge la căruță:

– Ce vrei mă, afurisitule?! Ai?!

Ridică mâna să-l ovească, dar deodată se înseninează , îl ia în brațe, îl mângâie... Și

tot căznindu-se să-l adoarmă, dupăce l-a săturat, – adoarme și ea lângă el, și doarme până

trezește bărbatul cu un chiot sau cu un ghiont...

E plin câmpul de bărbați, de femei, de copii, fiecare cu însărcinarea lui: unii seceră,

alții pun pe legături, alții leagă. Deobicei leagă flăcăii. Îi vezi cum apucă vârfurile

legăturii, cum apasă cu genunchele deasupra, în burtă, cum strâng, cum ridică apoi snopul

și-l trântesc în picioare. Toată Marea aceia de aur topit ce umblă în valuri este tăiată,

adunată și strânsă în snopi, apoi în clăi. În urmă rămâne miriștea, uscată sau înviorată de

buruieni, – după cum este pământul: mai gras sau mai slab. Peste câteva zile, clăile sunt

așezate în carele lungite înadins pentru treaba asta, cărate la arie și clădite în șire. O arie

este ca un sat mai mic, cu un singur drum pentru treerătoare. Dacă aria este mai mare, se

fac două drumuri. Printre șire, - ulicioare. Largi cam de două palme pe unele copiii se

joacă de-a vʼați ascunselea. Șirele de grâu seamănă cu casele. Până la strașină, sunt cădite

cu cotorul în afară, dreptunghiular. D-aci în sus, snopii sunt așezați cu spicul în afară. Șira

se îngustează din ce în ce, până când amândouă laturile se întâlnesc sus pe muchie, ca

acoperișul unei case. Așa că în caz de ploaie, apa alunecă pe spice ca pe șindrilă sau ca pe

țiglă, și nu udă decât rândul de snopi care servește de acoperiș. Și care se usucă la cea

dintâi bătaie a soarelui.

Omul își îngrjește șira de grâu aşa cum își îngrijește casa: face șanțuri de jur împrejur

pentru scurgerea apei, vâră mai înainte un snop care a lunecat nițel pentruca apa să nu

pătrundă înlăuntru, ia seama ca să nu fie lovită cu tărgile cu paie, la colțuri, mai alungă

copiii care au chef să se cațăre pe ea până în vârf...

– Plecați d-aci, mă, că vă ia mama

dracului... Duceți-vă și vă jucați în paie.

Treerișul se face pe clăci: toată aria

s-aʼmpărțit pe echipe de câte 7-8 capete de

familie, după numărul de clăi pe care-l are omul.

Dacă are atâtea clăi este pus cu atâția oameni.

Bineʼnțeles că se ține seama dacă omul are boi și

căruță, se ține seama de cel care vrea să dea un

butoi sau două pentru căratul apei la „vapor”.

Este deasemeni o socoteală tot după mărimea

șirei, la mâncarea pe care trebue s-o sevească

mecanicilor. Mâncarea se servește prin rotație.

Așa că seʼntâmplă ca unul mai cuprins să aducă

mâncare pentru mecanici o zi întreagă, adică de

trei ori: de prânz, de nămiaz și seara.

E un lucru însemnat mâncarea domnilor

mecanici. Sunt și ei tot oameni din sat, ba

fochistul, dacă nu chiar mecanicul „ăl mare!, să

fie țigan.

Nu are aface.

Cât ține treerișul, cam două luni, adică, în



toate satele prin care trec, mecanicii sunt oamenii cei mai de seamă, cei mai năzuroși, cei

mai mofturoși. Nu mănâncă decât pui la frigare, brânzeturi... (Să nu audă de post!) .

Uneori și câte-o fiertură, dacă e „preparată” ca lumea. La început țuică, firește, și

castraveți verzi, spintecați dealungul în patru. La friptură, – vin. Are omul, – nu are ,

trebue să servească vin. Și pâine. Caldă, vezi bine, și spoită cu ou. Mămăligă, numai așa,

de fudulie.

Deobicei, mecaniciii mănâncă mai bine când e rândul oamenilor săraci. Nevasta celui

ce-i vine rândul, nu iese la lucru în ziua aceia. Coace pâinea, taie puiul sau gâsca, ia din

cui sau depe polițe străchinile pe care le ține acolo ca pe niște podoabe și pe care nu le

folosecște decât când merge cu plocon la moș sau la naș, spală bine sticlele pentru țuică și

plosca de vin... Așează apoi totul în baniță și pune peste ele un prosop curat, așa fel încât

să se vadă semicercul celor trei pâini în țăst, rumene, și gâturile sticlelor. Când totul e gata,

femeea se primenește ca de horă, răsucește oblamnicul dintrʼun șervet curat, îl așează în

creștet, iar pe el, cu ajutorul unui copil pe care l-a oprit acasă înadins, – banița. Fudulă și

zâmbitoare, pornește spre arie...

– De ce ești, bia, așa gătită?! – se miră câte-o vecină, numai așa ca să-i facă plăcere,

fiindcă știe unde merge.

– Duc mâncare la mașiniști! – se fâțâie nevasta, vorbind din vârful buzelor.

Peste sat, sʼaude fluerul de prânz, primul fluer, al „vaporului”.

– I-auzi! – se sperie femea. Le este foame.

Îndeamnă de zor uitându-se pe subt sprâncene și pe subt baniță, după câini. Abia are

vreme s-ajungă. Dacă întârzie, – e rău. Că sunt mofturoși mașiniștii ăștia.

Nici nu pune mâna e marginile baniții. Numai gâtul îl ține drept, înțepenit aproape, ca

urșii, plimbându-și mâinile pe lâng șolduri. Din când în când le suie spre baniță, îi apucă

dungile după ce a dibuit cam pe unde ar fi cumpăna, și o ridcă nițel ca să-și mai ușureze

capul. Dar fără să încetineze mersul. Pe urmă o așează din nou pe oblamnic, iar brațele se

coboară pe lângă trup și încep să lopăteze destul de fudulă, pentrucă femeia e premenită. Îi

joacă șoldurile ca la dansatoare, iar papucii încălțați pe piciorul gol: lip-lip, lip-lip, lip-

lip...

– Bună ziua, dodă Leano!

– Mulțumim dumitale, maică... La mașiniști, ai?

– La mașiniști, luai-ar naiba. Că treerăm și noi astăzi, vezi dumneata...

Bărbatul, văzând că sʼapropie al treilea fluerat după care munca încetează pentru

masă și nevastă-sa nʼa mai venit – iese în margiinea ariei și face palma strașină la ochi.

Când o zărește, însfârșit, albă șiʼn papuci, se ușurează. Părândui-i-se însă că femeia

înaintează cam încet, îi face semne cu mâna să îndemne. Apoi, când sʼa mai apropiat:

– Hai mai repede. Ce, ești împiedicată?! Că o să fluiere acuma pentru a treia oară.

– De, că e timp, nu mai fi așa vrednic, – seʼncontrează femeia. Până se spală ei,

tocmai pui și eu masa.

Al treilea fluierat și ultimul, țâșnește în aburi și în soare, prelung. Roata „vaporului”

seʼnvârtește din ce în ce mai încet, până se oprește. Oamenii se spală și sʼașează, dupăce

sʼau ntors cu fața spre răsărit și și-au fcut semnul crucii, – la mesele întinse pe câte un

prosop sau pe câteun sac, la umbra șirelor.

Mașiniștii, nici de spălat nu se pot spăla singuri, bine ʼnțeles.trebue să le toarne omul

de rând cu masa, nu chiar nevasta acestuia. Deobicei, însă, nevasta stă în picoare lângă

masa întinsă. Dupăce domnii mecanici sʼau spălat, sʼașează în jurul puiului. Omul le

toarnă țuica în ciocănel, pe care-l întinde întâi șefului, pe urmă celorlalți, pe rând. În tot

timpul mesii, și bărbatul și femeia stau în picioare ca chelnerii, servesc și îndeamnă.



Dupăce domnii mașiniști sʼau săturat, femea stânge, pune în baniță și seʼntoarce acasă

mulțumită, dac mecanicii au fost mulțumiți de masă; nefericită dacă dumnealor au făcut

nazuri și glume cu înțeles...

Dupăce o clacă a isprăvit de treerat, oamenii se strâng la casa unuia dintre ei, ca să

„bea țuică”. Se socotesc, adică : unul a avut cu un om mai puțin față de numărul clăilor,

altuia nu i-a venit rândul să ducă mașiniltilor de mâncare, altul a dat boii numai două zile...

Și așa mai departe. Diferențele se dau în bani sau în țuică... oamenii se mai încontrează, se

mai gâlcevesc, – și până la urmă ciocnesc veseli.

– Noroc, fraților!

– Hai noroc.

– Câți saci ai făcut măi Ioane?

–Treizecișicinci, cu vama.

– Din câte clăi?

– Din treizeciși șase.

– Aproape claia și sacul... Cași a mine. A ieșit bine anul ăsta, grâul. Și curat.

*

Vremea secerișului și a treeratului, este cea mai grea. Oamenii muncesc fără răgaz

de dimineața până seara târziu, cu inima la cer: să nu care cumva să plouă, că sʼalege

praful de grâu. Se liniștesc numai dupăce snopii au fost clădiți în șire. Se mai uită ei la cer

și în timpul treeratului, dar nu cu atâta grije. Și se mai uită și pe urmă, la căratul paielor.

Având însă grâul în hambare, mult puțin, cât a dat Dumnezeu, – sunt liniștiți. Și au timp să

se mai odihnească, să se curețe de praful dela seceriș și dela mașină... oamenii sunt mai

trași la față și înnegriți de soare. Câteunul umblă clătinindu-se, atât de mult sʼa aplecat pe

secere și sʼa opintit cu snopii...

– Măăăă! – ofetează. Bine cʼam scăpat... că de-acum încolo... Porumbul, via...

Fudulie...

*

Gherghe I. Marin a muncit toată vara, la cot cu ceilalți. A pus pe legături la

secerat, a păscut boii pe planuri printre porumbi, de funie, cu o prăjină lungă la spinare, i-a

purtat de funie pe lângă clăi, cu căruța lungită în care taică-său clădea snopii pe care-i

arunca fratele lui mai mare, cu furca. Topit de somn și de soare, uneori uita să aibe grije, și

boii o cârmeau la stânga sau la dreapta peste claie, după vreo buruiană.

– Cască ochii, mă, adormitule! – striga omul din căruță.

La locurile din pădure, îi plăcea să meargă. Era mai răcoare acolo. De multe ori își

lua cu el câte-o carte, nu ca să învețe, ci ca să i se mai prelungească odihna de prânz și mai

ales cea de nemiaz, când soarele pripea drept în creștet.

– Ce faci cu cartea, Mărine?

– Vreau să mai învăț, și eu.

– I-auzi! Mă, dar vrednic mai ești...

– Așa ne-a spus domnul învățător.

– Se poate. Dar vezi că avem alte treburi acuma. Cartea, – la toamnă, băete. Și la

iarnă. Că e noaptea lungă...

Odată i s-a dat totuși voie să citească „așa ca vreun ceas”, la umbra unui copac. El nu

sʼaʼntors însă la treabă, nici peste două ceasuri. Frate-său sʼa dus să vadă ce face. Marin,

cu cartea căpătâi, – sforăia. Băiatul a vrut să-l trezească, dar i-a părut rău. Știa și el ce

dulce era somnul ăsta...

– Marin nu vine, mă? – l-a întrebat Ion Gheorghe, văzând că seʼntoarce singur.



– Vine îndată, – a răspuns el zâmbind. Mai are de făcut niște socoteli...

Până seara a dormit copilul, cu capul pe carte.

– Nu mă mai păcălești tu, afurisitule! – l-a amenințat taică-său.

*

Gheorghe I. Marin nʼar fi putut să jure că îi este mai dragă cartea decât oile,

bunăoară: că iubește mai mult pe taică-său, decât pe un om oarecare din sat; că ține mai

mult la maică-sa decât la o femeie străină; că este mai prieten cu frații lui, și se are mai

bine cu ei, decât cu alți copii. Copilăria lui nu semăna cu copilăria propriu zisă, care este

numai una peste tot. Nu știa să se joace. Fără să fie rău, –era foarte arțăgos. Nʼavea niciun

prieten, nici de joacă, nici de școală. Lecțiile și le făcea singur, și le isprăvea repede. La

palmă era bătut cu nuiaua cel puțin odată pe zi, dar numai pentru neascultare, pentru

stricăciui în clasă sau în jurul școlii, pentrucă i-a umplut nasul de sânge sau i-a zdrelit

obrazul, tocmai în umăr unde se vede mai bine, – cutărui copil. Când intra învățătorul în

clasă, – pe îl găsea cocoțat cu picioarele pe catedră sau vârât pe subt bănci, cărând la

pumni în oasele unui coleg. Mai întâi învățătorul ofta cu dinții strânși. Apoi, simplu,

cașicând l-ar fi chemat să-i dea o pungă cu bomboane:

– Ia vinoʼncoace, Gherghe I. Marin.

Nu-l întreba nimic. Nu cerceta nimic. Iar Marin nu se mira, nu se speria. Înainta

senin, se oprea la un pas și întindea pama stângă, cu ochii în ochii învățătorului.

La urma urmelor, era un lucru zilnic ăsta, și sʼar fi mirat mult dacă ar fi trecut o

singură zi fără să nu mănânce bătaie...

– Nu te doare, Marine?! – întreba dascălul cam după a patra lovitură.

El tăcea. Fără ură, fără dușmnie. Tăcea, atât.

– Nu te doare, mă?

– Ba mă doare, domnule nvățător.

– Treci la loc.

Uneori plângea. Dar fără glas. Numai cu lacrimi. Sufla în palme, cu ochii înnotând.

Un minut, două, trei. Pe urmă către colegul de bancă, sau către cel din spate, care râdea

înfundat:

– Lasă, că ieșim noi în recreație...

Lecțiile le știa întotdeauna. Nu întotdeauna cum trebue, dar vorba e că le știa. Așa că,

pentru carte nu mânca bătaie decât rar de tot. Premiul întâi nu l-a mai luat însă niciodată.

Lasʼ că nici nʼa râvnit...

Din când în când, Ion Gheorghe întreba de procopseala pe care o face copilul la

școală.

– Cum merge, domnule învățător?

– Cu cartea destul de bine, Nea Ioane.

Dela o clasă la alta, omul era tot mai hotărât să-l dea la liceu la Slatina. Întâi a vrut

să-l poarte la școli înalte cu gândul de a face om din el. Pe urmă, – din ambiție. Din tot

satul, nu pornise încă niciun copil la liceu. Erau câțiva la școala de meserii, alții la școala

de agricultură, vreo doi reangajați în armată... La liceu, însă, nu era niciunul. Și Ion

Gheorghe avea ambiția ca să fie copilul lui primul „gimnazist”. Încă depe când era Marin

prin clasa a III-a, începuse a se întreba de condițiile de intrare, de gazdă... Avea unele

cunoștințe la Oraș printre negustori și funcționarii de bănci.

– Știți, am de gând s-aduc pe fi-miu la liceu.

– Foarte bine faci, Nea Ioane.

De bucuria gândului și mai ales a ambiției poftea pe câte unul și pe altul la cârciumă

să-l cinstească.



– Și ce-ai de gând să faci din el, Nea Ioane?

– Păi de neică, eu știu?! Din liceu, ce poate să iese?

– Apăi din liceu nu iese nimic.

– Nuuuuu?! – se mira omul. Și câți ani învață acolo?

– Opt ani învață... Sau șapte... după cum se schimbă legea.

– Păi după opt ani să nu iese nimic?!

– Trebue să mai învețe vreo 3-4 la altă școală, mai înaltă, la București.

– Și pe urmă ?

– Pe urmă iese profesor, avocat, farmacist. Și chiar doctor, dacă învață mai mult.

– A-ha! Se dumirea omul.

Îi scădea nițel căldura. Prea multe cheltueli. Dar fiindcă apucase să făgăduiască... Pe

unde iese cuvântul, – iese și sufletul.

– Nu e nimic, domnule! – striga el, lovind cu pumnul în masă. Că am cu ce să-l țiu.

Acasă, seʼntorcea beat. Dar nu uita niciodată să cumpere câte ceva: un kilogram de

carne de vacă sau de oaie, o bucată de pastramă, o jumătate de kilogram de pește, 2-3

covrigi și bomboane de trei lei. Lucrurile erau împachetate separat în câte-o bucățică de

hârtie, așa fel încât se vedeau cozile peștilor și câte-o halcă de carne. El punea pachetele

unul peste altul în disagi. Nefiind însă împachetate ca lumea și nici legate, până acasă se

amestecau. Nevasta îi lua desagii depe umăr, încruntată și tăcută.

– Hai mai repede și nu te uita așa, femeie! – glumea el.

Femeea culegea mai întâi bomboanele și frânturile de covrigi, apoi alegea peștele și

carnea bodogănind întrʼuna. Ion Gheorghe sta în picioare lângă ea urmărindu-i ca prin

ceață mâinile, vesel și roșu la față.

– Ce știi tu, fa! ... Tu nu știi nimic.

Înălțând din umeri cu dispreț:

– Mâere!...

– Păi dar! – răspunde femeea, moale. Știi tu, procopsâtule...

– Sssssst!... Gura!...

Tot glumind. Era prea vesel ca să aibă chef de ceartă.

– Unde e Mărin?... Dă-mi bomboanele.

– E la vie.

Marin seʼntorcea pe seară, întărâtând câinii cu o bâtă.

– Hai mai repede, mă gomnazistule!

Tot ținând bomboanele în palmă, începuseră a se topi, închegându-se ca un cocoloș

de floricele în patru culori: roșu, verde, albastru și galben. Copilul înainta cu oarecae

băgare de seamă. Când vedea însă că taică-său e vesel, zâmbea.

– Na bomboane! – și i le trântea în palmă ca pe-o alviță.

Apoi se ștergea de pulpana ilicului, zâmind.

Când era vesel, mai ales dupăce băuse nițel, Ion Gheorghe avea o față strălucitoare.

Toate asprimile obrazului se topeau întrʼo duioșie mare. Era numai zâmbet și lumină.

Privindu-l parcă te încălzea, teʼndemna să râzi și să fii bun. În ceasurile astea era foarte

iertător. Nicio amintire nu-i dunga fața, nicio grije nu-i umbrea strălucirea obrazului.

Privirile lui, de obicei încruntate, se limpezeau încetul cu încetul, se lărgeau se afundau

întrʼo bunătate fără margini. Era în stare să dea și cămașa după el. Dacă însă ar fi avut

cineva gândul nefericit de a seʼncontra sau de a-l lua peste picior, toată lumina ce-l

încălzise pierea dintrʼodată, descoperind fața lui aspră, privirea bănuitoare și încordată –

întrʼun cuvânt: firea lui de toate zilele...

La masă, ținând paharul cu vin în mână:



– Daʼ bine mă, vrei să mergi la liceu?

– Cum să nu vreau?!

– Bine, taică.

Și da paharul peste cap. Apoi se uita la copil cu priviri moi, duioase, învăluitoare.

-Am și vorbit la Slatina, mă. Tu nu știi...

Și iar căuta borcanul.

– Ei, ajunge acuma! – îl sfătuia nevasta.

– Aș, se poate?! Tocmai acuma? Știi tu ce ʼnseamnă asta? Am să-l fac afocat, să mă

apere în procese.

Răsgândindu-se:

– Ba mai bine judecător. M-achită pe loc...

Întinzându-i paharul:

– Na bea și tu.

– Nu-mi place.

– Păi dacă-ți da eu...

– Lasă copilul în pace, mă. Ori vrei să-l înveți ca pe tine?!

În altă împrejurare, ar fi plesnit-o. Acuma nu. Se uită la ea cu multă înțelegere, și

zâmbi...

– Mâere...

Avea alt rând de copii cu ea: doi până acuma. Dar femeia nu făcea aproape nicio

deosebire între copiii ei și cei ai bărbatului. Iar cei dintâi îi spuneau „mamă”, și se purtau

cu ea așa cum sʼar fi purtat cu mama lor cea adevărată. Îi spunea „mamă” chiar și sora mai

mare a lui Marin, care era măritată, și care avea cu vreo zece ani mai puțin decât soția

tatălui său. Dealtfel, ea era a doua mamă pentru frații și surorile mai mici. Și tot ea avea

grije de toate soroacele celei plecate, se ducea aproape în fiecare sâmbătă la cimitir cu

ciobul de tămâie... Laʼntoarcere s-abătea regulat pe-acasă, cu ochii plânși. Dacă-l găsea

pe Ion Gheorghe beat, începea să se jelească și se plângea de mila copiilor. El seʼncrunta:

– Iar începi?!...

Nu-i plăceau jelaniile. Și nici bucuriile prea zgomotoase. El își iubea copiii, dar îi

iubea în felul lui: fără să le-o spună, și foarte adesea bătându-i. Soției de-a doua nu-i

atrăsese în niciun fel ochii asupra copiilor. Găsea că e foarte natural să se poarte cașicând

ar fi ai ei, adică să-i îngrijească și să-i bată când sunt neascultători și răi. Pe cea moartă

aproape c-o uitase. În orice caz nu pomenea de ea decât când își înjura copiii. La cimitir nu

fusese decât o singură dată: când a trebuit să-i împrejmuiască mormântul cu gard. Făcuse

treaba singur, fiindcă se pricepea, apoi își luase uneltele la spinare cașicând ar fi venit din

pădure. Niciun gând nu se citea pe obrazul lui. În adâncul sufletului, poate că se gândea la

ea, poate că-l durea lipsa ei. Dar nu arăta.

Nu l-a văzut nimeni plângând. Nici la beție, nici la durere, nici la bucurie. El iubea cu

ochii și ura cu pumnul. Uneori cu pușca. Ar fi fost în stare să tragă în om ca întrʼun câine.

Pentru ca o clipă mai târziu, dacă nu chiar în clipa când apăsa pe trăgaci, să-i fie milă și

să-și facă aspre mustrări. Avea un respect nemărginit pentru biserică, – dar nu putea să

vadă popă în ochi, dincolo de altar. (În altar, preotul nu era preot pentru el, ci sfânt).

Credea neclintit în Dumnezeu, pe care-L iubea cași pe copiii lui, înjurându-L și

amenințându-L. De îndată ce-i trecea supărarea, se uita la cer pocăit, și spunea simplu

– Iartă-mă, Doamne!...

Nu credea în legende și în vrăjitoare. Nu știa niciun basm. Avea respectul bătrâneții,

atâta timp cât bătrânețea avea stimă pentru vârsta lui. Credea în Lege, dar credea mai întâi

în legea lui...



Lua în seamă orice plângeri ce i-ar fi fost făcute împotriva copiilor, și împărțea

dreptatea chiar în fața reclamantului. După vreo încăerare, dacă unul din copii seʼntorcea

acasă bătut, rupt și plângând, nu numai că nu se gândea să pedepsească pe potrivnic, – dar

îl lua tot pe el bătaie.

– Să teʼnveți minte!... Dacă nu ești în stare, – nu te încăera...

Iar când răzbeau copiii lui pe celălalt, era foarte mândru.

– Nu trebue să sârniți! – îi sfătuia. Dar de vă calcă cineva pe picior, plesniți. La mine

să nu veniți însă bătuți, – că dracu v-a luat...

Gheorghe I. Marin înțelesese toate lucrurile astea, care alcătuiau un crez. Mai pe

scurt: lege. Și se simțea, firește, în firea lui pentrucă moștenise firea tatălui. Puteai să-l

ameninți cu spânzurătoarea ,– și nu ți-ar fi tăiat un pui de găină, nʼar fi ucis un fluture, nʼar

fi chinuit o pasăre. Dar putea să topească în bătăi pe un coleg care l-a înjurat sau i-a pus

piedică. Iar când se simțea vinovat era gata să-și ceară iertare. Cași tată-său, însă, nu-și

recunoștea niciodată vina întreagă. O recunoștea cu ocolișuri căutând să rupă din ea o

parte cât de mică, spre a o arunca în spatele dușmanului. Nu era o politică. Dar nu

înţelegea să fie el în întregime vinovat. Pentrucă asta însemna să-și ceară iertare fără

rezerve, însemna umilință și înjosire. Și mai însemna să aducă apă la moara celuilalt.

Seʼnțelege că Gheorghe I. Marin trăia și creștea cum trăesc și cresc copiii dela țară:

fără nicio supraveghere mai apropiată și mai înțelegătoare, fără nicio educație. Unicul

sistem de „îndreptare” era bătaia. Și acasă, –și la școală. El îndura bătaia de cele mai

mullte ori fără să se vaete și fără să poarte pică. Dar ar fi mai dorit și altceva. Nu știa ce

anume ar fi mai dorit. Bunăoară: dece nu stau de vorbă pritenește oamenii mari cu copiii?

Iar când o fac, – dece au în priviri și în glas o undă de batjocură, un fir de neîncredere, și

dece până la urmă îi ia peste picior? El nʼa fost luat niciodată cu vorbă bună, niciodaă nu i

sʼa dat un sfat fără o amenințare.

– Uită mă băete, trebue să faci așa și pe dincolo lucrul ăsta sau treaba asta. Dar ia

seama, că de nu faci așa cum spun eu, – te bat.

Bine, să-l bată, hai, dacă nu sʼo ține de treabă. Dar pentruce să-i făgăduiască dinainte

bătaia?! Că uneori greșea voit. „Tot o să mănânc bătaie!” – își spunea.

Asta, – acasă.

La școală seʼntâmpla acelaș lucru, cu oarecare modificări, după alte sisteme mai

mult sau mai puțin pedagogice, – dar cu aceleși rezultate. Și se mai întâmpla un lucru, și la

școală, și acasă: dacă un copil era ceva mai neastâmpărat și mai zburdalnic, – nu era crezut

cu niciun chip când făcea un lucru frumos, sau când era „cuminte”. Precum dacă alt copil

era potolit și la locul lui, – nu-i venea nimănui să creadă că el a făcut cutare prostie, de

seʼntâmpla sʼo facă întrʼadevăr. Pe Gheorghe I. Marin îl înspăimântaa categorisirea asta de

copil „rău” și de copil „bun”. Ar fi vrut și un mijlociu, ar fi vrut ceva între „bun” și „rău”,

o așteptare, o îndoială al cărei ac să se aplece la stânga și la dreapta, așa cum se apleacă pe

o rază din ce în ce mai scurtă, acul unui cântar înainte de a arăta cifra exactă. În mintea lui,

atât de puțin cuprinzătoare și atât de încâlcită, prin care gândurile se învălmășeau fără să

se poată aduna întrʼo formă, lua proporții descurajatoare.

– A, Mărin al lui Ion Gheoghe! Un smintit.

Pe față.

– Nicolae al Petrii? N-am văzut un copil mai cuminte. Și deșteeeeept!...

Așa.

Gheorghe I. Marin și-a pus probleme de mic. Dar cum nu putea să le deslege singur,

și cum nʼavea pe cine să întrebe, – ele rămâneau întregi ca niște semne de întrebare,

legând inima de creer. Nu-l chinuiau problemele astea. Îl mirau mai mult, îl nedumereau.



El ar fi vrut să știe. În cărțile de școală, nu găsea cine știe ce. Cartea a fost interesantă

pentru el numai atât timp cât nu-i cunoștea cheia. De îndată ce a învățat însă alfabetul, din

marele nepătrunns nʼa mai rămas aproape nimic. Credea că mai trebuia ceva pe lângă

carte.

Nu oile.

Nu boii.

Nu plugul.

Altceva.

Școala era numai o datorie. Pe semne că așa trebuie să fie școala primară, mai ales la

țară unde copilului nu-i trebuie cine știe ce învățătură, cine știe ce educație ca să poată ține

plugul de coarne. Dar uite că el ar fi vrut altceva, ar fi vrut o lămurire la cutare lucru, o

lămurire a cutărui fapt. Îi trebuia o...

Fleacuri! Un copil rău, – iată totul. Și fără inimă întrʼun fel. Bunăoară: nu-i păsa de

nimeni. Nu se bucura niciodată, nu se juca niciodată, nu era mai niciodată vesel. Avea un

obicei prost: păstra totul în el. Și bucuria și suferința. Când alți copii săreau în sus la vestea

unei bucurii sau urlau de durere dacă învățătorul sau părinții le umblau pela urechi, –

Gheorghe I. Marin se mira. Pe el când îl durea rău, – se tăvălea pe pământ și prin mărăcini,

gemând înăbușit ca să nu-l audă cineva. Iar când vreo bucurie îi umplea sfletul, – lăcrima

și râdea mai mult în sine...

– Afurisit copil!...

Un copil, un sat... (II)

Ion S. Floru

În anul 1931 apărea volumul memorialistic al profesorului Ion S. Floru (Memoria

Oltului şi Romanaţilor nr. 40, 41, 42/2015; 51, 53/2016; 62/2017), intitulat ,,Un copil, un

sat...” – din care reproducem acest fragment- care descrie în 189 de pagini amintirile sale

din copilăria petrecută în judeţul Olt. Conform unei însemnări finale, manuscrisul a fost

gata în august 1926. Este anul în care încetează din viaţă fiica istoricului, Igena Floru.

Autorul a cunoscut bine folclorul, tradiţiile, superstiţiile, religiozitatea, modul de

viaţă al locuitorilor din localităţile Floru, Icoana, Valea Merilor, Perieţi, Mierleşti şi Slatina,

localităţi prin care şi-a purtat paşii în copilărie în cea de-a doua jumătate a secolului al

XIX-lea. Cartea sa ne aduce detalii despre o lume dispărută, despre cum era organizat

învăţământul, cum decurgea viaţa ţăranului din acei ani, care erau jocurile copiilor. Pagini

memorabile sunt închinate unor locuri precum Valea Adâncata, pădurea Călugăreasca,

dealul Buzeştilor, autorul notând părerile locuitorilor despre Brazda lui Novac ce separa

moşiile Jianca şi Toneasca şi despre care afirmă: ,,Mai curând cred că sunt aici urmele

vreunui val roman, sau ale vreunei lupte din trecutul nostru”. Alături, în comuna Buzeşti, se

păstrează amintirea unuia dintre generalii lui Mihai Viteazul, moşia fiind în vechime

proprietatea unuia dintre Buzeşti. Pe drumul vechi dintre Sineşti şi Buzeşti se vedea încă

Măgura, în apropierea căreia se aflase un conac.

Este evident că pasiunea pentru istorie a lui Ion S. Floru a apărut deci încă din

copilărie.

Aducem mulţumiri domnului Nicu Petria din Slatina care cu răbdare şi migală a

tehnoredactat întregul volum.

STUDII ÎN ANUL AL DOILEA. Dupăce am terminat rugăciunile, cu „Dumnezeule cel

veșnic și împărate a toată făptura” și cu „Ființă prea Înaltă” a lui Heliade, mi se pare, am

început în anul al doilea catehismul cu întrebări și cu răspunsuri.



Prima întrebare era: „Ce este omul?” – Răspuns: „Omul este cea mai perfectă făptură

din câte a făcut Dumnezeu pe pământ”. Ca și la rugăciuni, nu era cestiunea să înțelegi, ci

să repeți. Ce însemnează făptură perfectă, cum a făcut-o Dumnezeu, ce este perfect nu ne

oprea deloc, cum nu ne oprea nici toată teologia, filosofia și sociologia, ce urmă, căci

catehismul este un sistem complet, dela existența lui Dumnezeu până la datoriile către

animale și-l învățau copiii de clasa a doua până la 1874, când Titu Maiorescu, cred, l-a pus

în clasa a patra.

Logofătul avea o metodă foarte eficace, când elevul era ascultător. El zicea: „în fiece

duminică să repeți ce-ai învățat”. Eu repetam în fiece duminică și am ajuns să recitez

catehismul ca pe o rugăciune. Mi-a folosit această silință în clasa a doua la Slatina, că eu

știam catehismul ca pe o rugăciune, ceilalți copii abia îl silabiseau, iar în clasa a patra l-am

repetat din nou.

La gramatică mă luptam din greu cu substantivul și cu adjectivul, cu verbul n-am

făcut cunoștință.

În aritmetică am învățat cele patru operații cu numere întregi, toată ziua ne

bălăbăneam cu câte o împărțire de mai multe cifre la deîmpărțit și la împărțitor. Drept că și

cartea noastră era compusă fără nicio considerare la mintea copiilor. Definiția fracțiilor

era cam așa „una sau mai multe frânturi din unitatea diviză din frânturi alicuote” parʼcă și

mai greu întrʼo ortografie stranie de tot.

Urmau numerele complexe cu măsurile vechi de stânjeni, coți, pogoane, ocale, băniți,

chile...în care numai logofătul se mai descurca.

Vieața în care trăiam era cea din carte care ne prezenta numai natura moartă.

Găseam însă pe-acasă câte-o carte, câte un jurnal, care punea stăpânire pe noi. Mi-aduc

aminte că întrʼun jurnal, venit nu se se știe cui, am citit niște versuri despre prințul Ho.

Prințul Ho, prințul Ho,

Prințul, prințul hotentot,

Hotentoția dʼacuma,

Zice sʼa trecut cu gluma,

Prințul Ho, prințul Ho,

Prințul, prințul hotemtot.

De unde au ajuns în satul nostru aceste versuri contra domnitorului Carol nu înțeleg,

din norocire nu le-a citit nimeni decât eu, și nici eu nu le înțelegeam.

Pe toamnă, prin 1873, crez, am găsit Genoveva de Brabant, tipărită cu litere jumătate

latine și jumătate cirilice. O citeam cu multă pasiune, chiar seara pe înserate și mă

prăpădeam de plâns pentru biata prințesă și pentru Benoni, deși nu înțelegeam bine dece a

vrut sʼo piardă iconomul ducelui. Folos din citirea acestei cărți am tras, că am învățat fără

profesor, să citesc literele cirilice, cu cari am atacat cărțile bisericești.

La biserică mă duceam regulat acum, nu numai ca să zic crezul și tatăl nostru, dar

mai ales ca să citesc cazania și viețile sfinților în minee. Stam în strană care ar fi scaun

episcopal, unde mineele se găseau grămadă, scoteam volumul știut și urmam de unde

întrerupsesem. Erau cărți legate frumos, cu un tipar mare, frumos și curat, desigur dăruite

de proprietar la construirea bisericii. În timpul slujbei, preotul slujea, dascălii cântau,

câteva femei și vreo doi-trei bătrâni ascultau, eu nu știam ce se face în biserică, citeam

viețile sfinților. Mai târziu luam mineul acasă, ca să-l citesc. Acestea au fost romanele

copilăriei mele, romane pline de minuni, pline de comparațiuni, pline de virtutea răbdării

și a umilinții.



Iată un exemplu la cazania sfântului Pavel: „cine poate număra picăturile de ploaie,

acela poate număra temnițele în care a fost închis, loviturile ce a primit”.

O minune romantică este învierea celor șapte sfinți din Efes. De frica împăratului

Decius, sfinții sʼau refugiat întrʼo peșteră și au adormit cu grije mare despre împărat. Însă

nu sʼau mai deșteptat, și Dumnezeu a vrut ca trupurile lor să nu fie descoperite de nimeni.

Peste câteva sute de ani, când în biserică se discuta cu mare aprindere despre nemurirea

sufletului, Dumnezeu i-a deșteptat ca să lumineze poporul său. Se deșteaptă sfinții întrʼo

dimineață și vorbesc între ei: „Du-te Iamvlichie, de cumpără pâine și află și despre Dechie,

ce gânduri mai are cu noi”. Sfântul apucă drumul târgului, dar se miră că în cale se vedea

lumea altfel de cum o lăsase seara. Merge în piață și vede că negustorul se uită cu mirare

la banul său, că-l arată altora, iar când sfântul îi întreabă despre Dechie, ei nu știu ce să-i

rspundă. Mai apoi înțeleg toți marea minune, dau cinste sfântului și slavă lui Dumnezeu

care le-a păstrat sufletele sute de ani. O problemă teribilă se pune, în adevăr, ca urmare a

acestei minuni: cum au petrecut sufletele sfinților acele câteva sute de ani? Să admitem că

li sʼau păstrat corpurile necorupte sub influența elementelor, dar că în natura proprie a

sufletului nu sʼa petrecut nicio schimbare, că a perit conștiința de ei înșiși tot acest timp, că

au rămas ca ntrʼun leșin și nu sʼau deșteptat la conștiință decât odată cu vieața corpului,

asemenea trăire a corpului este strâns legată de vieața corpului, fărʼde care conștiința nu

are nicio vieață proprie. Dar legenda este frumoasă și romantică.

O minune frumoasă și înveselitoare se găsește în cazania sfântului Nicolaie, care nu

aruncă numai câte o pungă cu 300 de galbeni pe fereastra unei dame, căreia-i lipsea

zestrea, ca să se mărite, ci a salvat și pe un negustor, care călătorea pe mare. Întâmplându-

se mare furtună, negustorul a căzut de pe corabie în marea înfuriată. Dar, în momentul

când valurile îl acopereau, el a strigat din adâncul noianului: „Sfinte Nicolaie, ajută-mi!”

Și o mare minune a sfântului! Negustorul s-a pomenit în casa sa, stând în picioare în

mijlocul al lor săi și, iată, apa curgea depe hainele sale în mijlocul odăii. Toți se mirau,

lăudau pe Sfântul Nicolaie, care a scăpat pe omul său și cântau: mare ești Doamne, și

minunate sunt lucrurile tale și nici un lucru nu e de ajuns spre lauda minunilor tale!

Cu deosebire îmi plăceau sfinții cu nume rari: sfântul Goavdela, persanul, care a

suferit chinuri grele pe roată dela regele, tatăl său.

Tot din această vreme am început să citesc visul maicii Domnului și să-l port în sân.

Noaptea, nu dormeam liniștit, eram agitat și făceam tot ce mi se recomanda, ca să dorm

liniștit. Bătrâna dela Floru îmi spunea să fac seara semnul crucii pe perină și să zic: „cine

are cruce să vie la cruce, cine nʼare cruce să fugă de cruce”. Alții îmi ziceau să țin cărticica

visul maicii Domnului sub perină, și, înainte de a adormi, să zic pe dinafară, în fiece seară

partea în care arhanghelul Mihail, coborându-se din muntele măslinilor întâlnește pe

Satana, o (din cauza terminațiunii în u o luau drept femeie) ia de păr și-i poruncește să

destăinuiască numele ce ia și vicleniile ce întrebuințează, spre a ispiti pe creștini. O ziceam

și am zis-o ani de a rândul, cu mare exactitate.

Câștigasem cunoștințe din atâtea citiri. Știam multe lucruri bisericești, cum și alte

cunoștințe. Deși fără hartă învățasem geografia Europei, nume, fără nici o idee de județul

nostru, despre România. Ce teribilă muncă la Germania, cum fusese între 1866-1870. Era

iarnă, era nor, era ger și noi în școală: Main, Main. Lippe Detmold Schwartzhausen,

Gotha, căci cartea nu ne spunea numai statele și capitalele principale intrate în

confederațiunea germanică de nord. La aritmetică știam să număr bine, odată am numărat

toate mărgelele depe niște bete, o mie și câteva sute, mai ales adunam din memorie

numere mari. Însă la istorie eram mai tare.



Îmi cumpărase tătă-meu Istoria Românilor de Laurian. Cu câtă nerăbdare am așteptat

să-mi aducă dela Slatina cartea! Mi se părea că ziua nʼo să se mai sfârșească. Și când

mi- a adus-o seara, cum mirosea de frumos! Curios, atunci cărțile aveau un miros propriu

plăcut, pe care azi rareori îl mai au. O carte cu foi late, cu litere frumoase, cu rânduri lungi,

fără ilustrații, numai cu o mică vignetă pe copertă. Să tot fi fost prin luna fevroarie din

187488

. Dimineața am început să citesc la lumina ciobului căci ne sculam pe la orele cinci.

Ciobul sau hârbul, lampa casei până atunci, era un mic vas de fier ca o farfurioară cu un

fel de cioculeț înainte. Umpleam ciobul cu untură topită, suceam în chip de feștilă o

trențuliță de cârpă, care se punea în ciobul cu untură, ca să vie vârful feștilei pe cioc și se

aprindea. Așa a luminat peșterile sale omul primitiv. La lumina aceasta slabă sʼau acoperit

acele peșteri cu picturi colorate, împodobite, la înălțimi de zeci de metri pe plafond și la

depărtări de sute de metri dela intrarea peșterei. Lumina, deși slabă, nu mi-a stricat ochii,

căci în clasa a patra de seminar puteam citi la doi metri, dar în clasa a șasea, cu o lampă în

vârful unui tavan, am devenit miop pentru întreaga vieață. În anul următor, 1875, am

cumpărat lampă de petrol, cu un picior de fixat în perete, nu aveam însă lumină regulată,

căci pe atunci petrol se găsea cam greu. La ciob am citit primele lupte ale Romanilor cu

Dacii, lupta de la Tapae, amenințarea „Burii, cu toți soții lor, invită pe Traian să se retragă

din Dacia”, lupta lui Tuhut cu Gelu, lupta cu Turcii după care Paul Chenezu danțează

împrejurul mesei cu un Turc în dinți, însă Laurian spune lucrurile prea uscat. Mi-a plăcut

mai mult Heliade la Mihai Viteazul. Istoria lui Heliade mi-a împrumutat-o Bică al lui moș

Nicolae Călcâiu, fratele mătușei Rada. Bică învățase la Slatina trei clase, se zicea trei

teancuri de cărți. Cât am plâns, citind istoria lui Mihai! Cât mʼa înfiorat omorârea lui! Mai

târziu, când am ajuns și eu la Slatina, bătrânul institutor și director Ionașcu89

a ținut la o

serbare o cuvântare entuziastă, a pomenit de Epaminonda și de Pelopida, de cele două fete

ale lui Epaminonda, când însă a început a declama cu credință profețiile lui Heliade:

„drept gladiu al triumfului, drept armă purtași cruce, și creștinata-ai barbari” lăcrămile îmi

veneau în ochi, ca după revederea unor locuri cunoscute.

Altă carte pe care am citit-o atunci era, mi se pare, Sacra Scripură, cu multe ilustrații,

unele după Michel Angelo (Primul omor, potopul) o prescurtare a vechiului și noului

testament. Dar mai popular scrisă era o carte, tot de istoria sacră, pe care mi-a dat-o

logofătul la sâmpietru, nu prea înțelegeam eu pentru ce. Îmi mai detese și o agicultură

practică de Alexandrescu, pe care am avut apoi onoarea să-l văz ca profesor la seminariul

central, însă în ea găseam tot lucruri fără interes, grâu, secară, orz, grapă, cu ilustrații,

adevărat, dar nu-mi plăcea: pecând istoria sacră spunea duios despre prinderea și judecarea

lui Isus. Simțeam mare plăcere să ies prin sat cu cartea în mână și să citesc în auzul mai

multora. Odată, mʼa luat Stancu la el și am citit în bătătură, la umbra salcâmilor, cum a

fost judecat și răstignit Isus. Mulțime de femei, de fete și de bărbați ascultau și se

înduioșau împreună cu mine.

Nu totdeauna repurtam însă succese. Aveam o carte de citire veche, pe care mi-o

împrumutase notarul Ioan Teodorescu. În ea se povestea viața unui cioban, pe care un

prinț îl adusese la curte și-l făcuse secretarul său. Bietul băiat se retrăgea în camera lui

uneori, ca să se bucure de privirea lucrurilor lui de ciobănie, fluerul, cața păstorească, dar

ceilalți curteni invidioși credeau că el se retrage ca să se bucure de vederea lucrurilor

prețioase ce a furat din curte: îl pârăsc la prinț, îl pândesc, îl prind și rămân cufundați. Însă

Șerban tot părăsește curtea amărât. Îmi plăcea mult tristețea și nevinovăția lui, de aceea

88

Foarte interesant detaliul despre existenţa unei librării la Slatina în acest timp. 89

Profesorul Iancu Ionaşcu, participant la revoluţia de la 1848, deputat în divanul Ad-Hoc al Ţării Româneşti (1857). A murit în 1876.



întrʼo zi am început să citesc istoria aceasta copiilor în casa lui Nae Pișcă. Abia am

început, abia am pronunțat numele Șerban și un chiot general mʼa amuțit: „he Șerban,

Șerban țiganul, Șerban, he-e-e”: se întâmplase că în sat să fie un fierar țigan, cu acelaș

nume ca al cibanului.

Interesant e, că în casă nu căutau să profite de știința mea, pentru cestiuni religioase,

sau pentru aplicațiuni practice, sau pentru curiozități politice. Tată-meu nu știa carte, cu

toată fudulia lui, dar ca să nu se arate de tot neștiutor zicea că știe să se iscălească, măcar

că avea inel cu peceție, iar urmă de ceneală și de condei nu se pomenise în casă până la

mine. Mă puneau însă să le citesc și mi-a cumpărat o carte de semne, în care se explică ce

se va întâmpla cuiva de i se va bate ochiul, sau sprâncenele, sau altă parte a corpului:

„ochiul drept de ți se va clăti, ce vei gândi pe voe-ți va fi” ... „de vei avea noițe (semne

albe) pe unghia cutărui deget...” și mulțime de alte nerozii. În asemenea împrejurări am

rămas destul de supertițios până târziu. Credeam că dacă lunea îmi merge rău, toată

săptămâna trebuia să-mi meargă rău. Observația confirma superstiția la școală: dacă mă

certa lunea sau nu răspundeam cum mă așteptam, toată săptămâna mă dojenea. Altă carte

în care citeam, dar să-mi procur una nʼam izbutit, era explicarea viselor. A ști cum se

explică visele era pe vremea mea, ca a trece doctoratul în filosofie, consacrare de învățat

mare. Fără carte de vise, nʼam putut trece în fața a lor mei de mare învățat.

Vecinii noștri făceau apel la învățătura mea ca să le citesc chitanțele de bir și biletele

de zile lucrate la arendaș. În astea le smulgeam admirația, fiindcă chitanțele erau tipărite,

iar bilețelele arendașului erau mai puține decât zilele, încât aveam aerul că fac eu să

câștige ei zile, pe când citeam câte două și trei zile întrʼun bilet. Apoi distingeam cu multă

pricepere cari erau bilete de zile, cari de pui de găină, dați ca obligație.

Bătrâna dela Floru, care încondeia ouă cu o măiestrie neîntrecută, se mira mult cum

de nu pot eu încondeia că știu să scriu și încondeiatul tot scris este, numai scris fără carte

și cine știe să scrie ar trebui să încondeeze mai bine.

ÎN VACANȚE

După sâmpietru vieața trecea cum am mai spus, mai făcând câte o trebușoară cam pe

lângă casă, mai alergând pela ochean, în care mă scăldam în unele zile nu mai puțin decât

de șase ori, mai neglijind porcii ori caii de intrau în semănăturile vecinilor, ceeace-mi

atrăgea din partea mamei ocări și uneori câte o palmă. O dată, după ce am lăsat caii și

mʼam scăldat vreo două-trei ceasuri, veneam acasă flămând. Mama mi-a ieșit înainte, de

rândul acesta blândă, dar când am fost la mâinile ei, a pus mâna pe mine și cum nenorocul

meu i-a scos înainte un cocean verde de porumb, a început să mă măsoare cu el pe spate, și

mʼa mângâiat, mʼa mângâiat până sʼa rupt coceanul de tot. Asta nu e puțin lucru, căci

coceanul verde se mlădiază de se face adevărată mlăcie. Această bătaie am pomenit-o, dar

de atunci nici nu mʼa mai bătut mama și până târziu își aducea și ea aminte de bătaia cu

coceanul.

De altfel eu eram cărturar în casă: citeam când mă punea mama să legăn copiii,

citeam seara după masă și dimineața când ne sculam. Uneori, mai ales pe timpul rariței,

luau pe cioban și mă trimiteau cu oile, eu plecam cu cartea în sân. Acolo, liber, mi se părea

că greutățile dela școală sunt jucării, iată ce ușor faci propoziții „oaia paște” „clopotul

sună!”. Ce simple sunt în vacanță cestiunile grele din școală!

Cu copiii, joc de sezon era lupta cu fire de păpădie (noi îi ziceam cu o vorbă mai

greu de exprimat b. porcului). Luam fire, le făceam ca o ață, prindeam firul celuilalt și

căutam să-l tăem. Se întâmpla ca unele fire erau foarte tari și rupeau pe toate celelalte.



Alteori alegeam niște fire ațoase, tari, în vârf cu semințe întrʼun fel de spic, noi le ziceam

turcaleți, din cauză că semănau la formă cu fesul Turcilor, și izbeam firele unul de altul,

ca să se rupă spicul, să se taie capul. Ce mai jocuri ne jucam cu acești turcaleți! Ce haz, ce

căutare prin iarbă după firele cele mai tari! Ce sgomot! Ce chiote!

Inscripții

ÎNCĂ O EPISTOLĂ NECUNOSCUTĂ A LUI ION IOVESCU

NICOLAE SCURTU

Biografia nuvelistului, romancierului și publicistului Ion Iovescu (n. 6 august 1912,

Spineni, jud. Olt – m. 9 august

1977, Bughea de Jos, jud. Argeș)

conține câteva necunoscute ce se

impun a fi clarificate printr-o

cercetare atentă a izvoarelor

documentare.

O sursă posibilă de a fi uzitată în

acest sens este, desigur, și

paraliteratura, din care face parte

și literatura epistolară.

Demne de reținut și folosit sunt

epistolele trimise lui E. Lovinescu,

Camil Petrescu, Tudor Vianu, I.

Valerian, Marin Preda, Mihai

Gafița, Teodor Vârgolici și, firește,

altora.

Epistola pe care o transcriu aici

este trimisă poetului, prozatorului și

memorialistului I. Valerian (1895–

1980) ce îndeplinea în anul 1941

funcția de secretar general al

Societății Scriitorilor Români,

unde, adesea, unii dintre scriitori

apelau la un sprijin financiar sau de

altă natură.

E cazul și lui Ion Iovescu care recurge la această soluție, într-un moment dificil al

existenței, deoarece tatăl său era grav bolnav și necesita o internare urgentă într-unul din

așezămintele spitalicești.

Întotdeauna I. Valerian se consulta cu președintele în exercițiu al Societății Scriitorilor

Români, care în acel moment era poetul și traducătorul N. I. Herescu.

I s-a aprobat suma solicitată și i-a fost trimisă telegrafic, iar în ceea ce privește

colaborarea lui Ion Iovescu la revista „Viața literară“, în ultima ei serie, ianuarie–iunie

1941, nu am întâlnit nici o proză a scriitorului din Spineni.

Trebuie, însă, să precizez că Ion Iovescu a publicat în paginile revistei „Viața literară“1

între anii 1930–1938.

*



Spineni, 10 iunie 1941

Comuna Spineni, jud[ețul] Olt

Mult respectate d[omnu]le

Valerian și iubite maestre,

Vin la d[umnea]v[oastră]

ca la cea din urmă scăpare a mea.

Și vă rog din suflet să nu mă

lăsați. Tatăl meu e greu bolnav.

Trebuie neapărat să-l duc la spital.

Trimiteți-mi pe adresa de aici

1500 lei, ca până cel târziu,

sâmbătă–duminică, să-i am.

Chiar dacă n-are S[ocietatea]

S[criitorilor] R[omâni], dați-mi de

la d[umnea]v[oastră] și-i veți opri

pe urmă. Și chiar dacă

d[umnea]v[oastră] n-aveți,

împrumutați-vă de undeva și nu

mă lăsați, zău, vă rog din suflet,

nu mă lăsați!

Gândiți-vă la bucuria unui

părinte, când vede că fiul lui de la

școli (ce nădejdi a pus în el!) i se

interesează acum la sfârșit, de

boală.

D[umnea]v[oastră] întotdeauna m-ați înțeles și

ajutat. Vă rog și iar vă rog, nu mă lăsați nici

acum. Și trimiteți-i telegrafic.

Vă mulțumesc de mii de ori și să trăiți,

Ion Iovescu

P.S.

Vă trimit și-un articol pentru revistă și-am să

vă mai trimit. Dacă vreți, îmi trimiteți și mie câte

un număr din „Viața literară“.

Note

Originalul acestei epistole, inedite, se află în

biblioteca lui I. Valerian din București, pe care o

păstrează fiica sa, doamna profesoară Dana

Vasiliu.

1. Nicolae Bârna ~ Ion Marin Iovescu. [Fișă

de istorie literară în Dicționarul general al

literaturii române]. Ediția a 2-a revizuită,

adăugită și adusă la zi. H–L. București, Editura



Muzeului Literaturii Române, 2017, p. 371–372 + 1 foto bust. Nu se amintește de o

posibilă colaborare a

lui Ion Iovescu la

revista „Viața

literară“. Iar debutul

său în revista

„România literară“ a

lui Liviu Rebreanu e

de negăsit.

ÎNCĂ O ȘTIRE

PRIVITOARE LA

ION MINULESCU

Biografia și

bibliografia lui Ion

Minulescu (1881–

1944), poet, prozator,

dramaturg și eseist,

conțin o sumă de

necunoscute ce se impun a fi

cercetate și decriptate în contextul

vieții literare de odinioară.

Însemnat reprezentant al

simbolismului, inițiator a două

publicații de orientare modernistă,

Revista celorlalți și Insula, înalt

funcționar în Ministerul Cultelor și

Artelor, laureat, încă din 1928, cu

Premiul național de poezie, Ion

Minulescu rămâne, dintr-o

neglijență administrativă, fără

permisul de călătorie pe Căile Ferate

Române.

Documentul pe care îl public

acum este necunoscut și se

adresează lui N.I. Herescu (1906–

1961), președintele Societății

Scriitorilor Români.

*

Domnule președinte,

Dați-mi voie să vă aduc la

cunoștință jignirea ce mi s-a făcut, suprimându-mi-se permisul pe C[ăile] F[erate]

R[omâne]. Nu cunosc pe autorul acestei jigniri. Probabil, însă, că nici autorul în chestie nu

cunoaște faptul că pentru aprecierea puținilor noștri laureați cu marile premii literare,

aceste permise pe C[ăile] F[erate] R[omâne] deveniseră un fel de tradiție oficială, pe care



până azi au

respectat-o toți

miniștrii care s-au

perindat pe acolo.

Dacă puteți

pune o vorbă bună

și explicativă celor

în drept, vă rog

faceți-o pentru

prestigiul unui

premiu național de

poezie.

Al

d[umnea]v[oastră]

devotat, Ion

Minulescu,

[București], Palatul

Cotroceni, nr. 19 B.

Notă

Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca lui I. Valerian din București.

O COMPLETARE LA BIBLIOGRAFIA LUI EUGEN IONESCU

Bibliografia poetului, eseistului, dramaturgului și memorialistului Eugen Ionescu (n. 13

noiembrie 1909, Slatina – m. 29 martie 1994, Paris) continuă să surprindă chiar și pe cei

mai riguroși biografi și istorici literari.

Cum, astăzi, nu există un tom sau chiar două tomuri care să însumeze întreaga sa

literatură epistolară, e dificil să afirmi dacă una sau alta dintre epistolele sale e cunoscută

sau nu.

Într-o astfel de situație, ingrată, e și succinta epistolă trimisă lui I. Valerian, pe care îl

caută și nu-l găsește nici acasă și nici la redacția revistei „Viața literară“.

*

București, 2 oct[ombrie] [19]30,

Dragă domnule Valerian,

Am trecut pe la dumneata și m-am întristat foarte, că nu am avut norocul să te văd nici

duminică, nici azi.

Zilele acestea, înainte de sfârșitul săptămânii, voi aduce manuscrisul de versuri1

d[omnu]lui Niculescu. Dar am să mai vin pe la d[umnea]ta, ca să te găsesc.

Cu stimă, Eugen Ionescu

Note

Originalul acestei epistole, necunoscute, se află în biblioteca lui I. Valerian din

București.

1. Eugen Ionescu se referă la manuscrisul plachetei Elegii pentru ființe mici, pe care

intenționa să o tipărească în Editura revistei „Viața literară“, unde proprietarul tipografiei



era domnul Niculescu. Nu s-au înțeles, din motive financiare, iar placheta a apărut în

1931, la Craiova.

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Eroii comunei Coteana, judeţul Olt

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

O iniţiativă pentru ridicarea unui monument al eroilor din Coteana90

a existat în

1936. S-a constituit un comitet de iniţiativă al cărui preşedinte se adresa la 16 iulie 1936

prefectului de Olt cu următoarea cerere:

,,DOMNULE PREFECT

Cu onoare vă rugăm să binevoiți a aproba darea unei serbări culturale cu scopul

de a strânge fonduri necesare ridicării unui Monument al Eroilor căzuți pe câmpul de

onoare în timpul Campaniei 1916 – 1918.

Serbarea

se va da în

comuna I.I.C.

Brătianu pe ziua

26 iulie a.c. , sau

pe 15 august

1936.

Cu

mulțumire:

Comitetul,

Marin P.

Selu

președinte activ

<REZOLUȚIE>

16. VII. 1936

Se

aprobă cu avizul

Inspectorului”

(Arhivele Națonale Olt, Fond. Prefectura județului OLT,

Dos. 25 / 1936, f. 18).

Lista locuitorilor din comuna COTEANA participanți la Războiul de Independență

din 1877 – 187891

90

Monumentul eroilor din comuna Coteana a fost inaugurat la 21 mai 2015 (vezi Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 40/iunie 2015, pp.89-93.

91 Această listă de nume a fost identificată de profesorul Gheorghe Mihai, fost director al Arhivelor

Statului, filiala Olt în colecţia de manuscrise a instituţiei. Ulterior a ajuns în posesia noastră.

Inaugurarea monumentului eroilor din Coteana



1. Catonă Marin – caporal

2. Ciobanu David – caporal

3. Gheorghe Petcu – caporal

4. Guran Vladu – caporal

5. Lupu Radu – caporal

6. Mehedințeanu Petre – sergent

7. Radu Marin – caporal

8. Câmpineanu Iancu – soldat

9. Dumitru Marin – soldat

10. Florea Burcă Gligore – soldat

11. Gheorghe Ilie – soldat

12. Ion Penciu – soldat

13. Ilie Nicolae – soldat

14. Ilie Chiriță – soldat

15. Ion Dumitru – soldat

16. Lemnaru Radu – soldat

17. Luteanu Petre – soldat

18. Moraru Constantin – soldat

19. Militaru Ion – soldat

20. Nițu Radu – soldat

21. Nuiu Naciu – soldat

22. Nicolae Petre – soldat

23. Nicolae Voicu – soldat

24. Radu Avram – soldat

25. Radu Gheorghe – soldat

26. Sora Radu – soldat

27. Sora Neagu – soldat

28. Stoian Pătru – soldat

29. Șerban Stancu – soldat

30. Ungureanu Florea – soldat

31. Voicu Grigore – soldat

32. Velea Panciu – soldat

33. Vidu Ioan – soldat

Tabel nominal

Cu ostașii căzuți în primul război mondia (COTEANA)

1. Staicu Gheorghe

2. Tinu Vasile

3. Dinu Ivan

4. Neda Petcu

5. Neda Constantin

6. Vâlcea Lazăr

7. Câmpeanu Florea

8. Cojocaru M. C-tin

9. Tuor Pană

10. Cârstea Ion

11. Scarlat Dinu

12. Vâlcea Marin.

Tabel nominal

Cu ostașii eroi căzuți pe câmpul de luptă, pentru credință și întregirea țării România, în

cel de al doilea Război Mondial 11 iunie 1941 – 9 mai 1945

Nr. Gradul Numele și Prenumele Data morții Unitatea militară Locul

crt morții

________________________________________________________________________

1. Soldat Dima Florea 1941 august 24 Reg. 54 Artilerie Com.

DOROSTOL

Ucraina

2. Soldat Ivanciu Ion 1941 august 18 Reg. 3 Infanterie Com.

KARPOVA

Ucraina

3. Sergent Vidu Ioan 1941 oct. 20 Reg. 1 Călarași Spit. Militar

Nr. 287 IAȘI

4. Soldat Țancu Pavel 1941 iulie 22 Reg. 3 Infaterie Com. LAIȚI

Jud. Tighina

5. Caporal Pană Petre 1941 iulie 26 Reg. 3 Infanterie Com. IVĂNEȘTI

jud. CETATEA-ALBĂ

6. Soldat Vălu Petre 1941 august 18 Reg. 3 Infanterie Loc. ADREIUȘE

VC UCRAINA



7. Caporal Vișan Gheorghe 1941 sept. 29 Reg. 1 Călărași Loc.

VLASLOVICI-Odessa

8. Soldat Valu Florea 1941 august 18 Reg. 3 Dorobanți Loc. KARPOVA

Ucraina

9. Soldat Teodor Constantin 1941 martie 23 Reg. 3 Dorobanți ---------------

10. Sergent Țicur Gheoghe 1941 august 14 Loc. CRASNA-DOLI

Rusia

11. Locotenent Țicur Vasile 1942 august 14 Loc. SHTOVI-RU

Pe câmpul de onoare

12. Croitoru C-tin 1942 oct. 1 Spital militat Z.I.N. 305

Bucureşti

13. Soldat Coste Ion 1942 iulie 22 Spital Z.I.N. 416 AZUGA

Jud. PRAHOVA

14. Sublocotent Selu Marcel 1942 dec. 10 în lupte în Rusia

Învățător La Cotul Donului

15. Soldat Ivan Tudor 1942 dec.29 Loc. KARUSCAIA

Rusia

16. Soldat Barbu Ioan 1942 noiemb. 30 Loc. KUBASCHIA

Rusia

17. Soldat Bădescu D-tru 1942 noiemb 27 Reg. 3 Infant. Loc. KUBASCHIA

Rusia

18. Soldat Vișan Marin 1942 noiemb. 22 Loc KUBASCHIA

Rusia

19. Soldat Turturică Mihai 1942 mai 11 Reg. Infant ---------------

20. Caporal Dumitrescu Gheorghe 1944 iunie 3 Reg. 3 Infant. Pe front

spital de Campanie nr. 4 Iaşi

21. Fruntaș Truțescu Gheorghe 1944 iunie Reg.21 Art. Pe front la N. de

Iași proiec. artilerie

22. Fruntaș Tanciu Marin 1944 iunie 3 Reg. 3 Infant. Pe front la

Coada Stâncii, de glonţ

23. Soldat Bănică Grigore 1944 sept. 27 ------------ Com. Cucehdeni

Târnava Mică, în Ambulanţa nr. 132

24. Soldat Cojocaru D-tru 1944 iunie 2 --------- Pe front la Iași

25. Soldat Marcu Mihai -------------- Reg.3 D.P.A. COTA 463

lovit de schije

26. Sergent Bold Stelian 1945 iunie 16 ----------- Loc. GRUNEBASCE

PESCHEȘ CENENEA

27. Soldat Ninu Petre 1944 noiemb.10 ---------- Pe front la V.

de TISA

28. Serg.maj. T.R Ilie Marin ---------------- ----------- Oraș Roznuja

Cehoslovacia

Ambulanța 132

29. Ticur Gheorghe ------------------ ----------- Com. Crasna

Dolia, Rusia

30. Țicur Vasile ------------------ ---------- Com. SHUTOWI-RU

pe câmpul de onoare

31. Soldat Dogaru Gheorghe 1945 aprilie 23 ----------- Loc.

TASAN CEHOSLOVACIA



Monumentul eroilor din Frăsinetul de Pădure, Com. Dobrosloveni – Jud. Olt

În anul 1976, preotul din Frăsinetul de Pădure înainta protopopiatului o situaţie în

care descria monumentul şi prezenta lista eroilor din acest sat astfel:

Monumentul reprezintă o troiță, cu trei părți distincte și anume: postamentul

propriu zis cu prelungiri în lături și cu 2 glastre deoparte și de alta; partea principală cu

tabelele eroilor și în mijlocul lui, frunze de laur și o caschetă în mijloc; partea superioară

ce reprezintă o cruce mai mare în mijloc și 2 în lături, iar sus un înger.

Data înregistrării: 18 mai 1942

Monumentul s-a ridicat din contribuția credincioșilor, la stăruința preotului Gh.

Dumitrescu. Este aşezat în partea dreaptă a bisericii și în fața ei.

Autorul lucrării: Bian Ilie Caracal (Bianchi ?).

Lista eroilor înscriși pe monument:

Eroii din războiul 1916 – 1918

1. Căpitan Vasile Suditu

2. Subl. Ilie Predescu

3. Sergent Ion Palcău

4. Soldat Petre Ghiță

5. -//- Ion V. Pavel

6. -//- Lache Marin

7. -//- Ion Iova

8. -//- Filip Mitrache

9. -//- Dumitru I. Vasile

10. -//- Nicolae Rotunjanu

11. -//- Barbu Radu

12. -//- Ion Antia

13. -//- Păun Braniște

14. - //- Constantin Colceag

15. -//- Pavel Chirea

16. -//- Ștefan Istrate

17. -//- Ion Anghel

18. -//- Petre Crețu

19. -//- Antonie Stănculeț

20. -//- Ion Boldeanu

21. -//- Nicolae Stancu

22. -//- Constantin Grigore

23. -//- Constantin Rotunjeanu

24. -//- Florea Rotunjeanu

25. -//- Temelie Cîrstea

26. - //- Petre Anghel

Dialog cu cititorii

Dl. Stanciu Gheorghe, Breaza. ,,Am primit astăzi revistele (două exemplare cu nr. 80

din oct. 2018) și vă mulțumesc pentru trimiterea lor. Despre un articol referitor la Prof. Petre Stroe

și despre activitatea lui la Breaza (anii 1965 - 1998), problema este mai complicată. Este în studiu...

Mulțumesc și pentru informațiile referitoare la Doamna Profesoară Veselina Urucu, căreia urmează

să-i trimit o carte scrisă de mine, intitulată „Student la Sorbona...” În această carte, despre seria

1966 - 1969 a Fac. de Istorie-Geografie din București, este prezentă și Doamna Urucu, pe atunci o

tânără asistentă la catedra de Geografie, precum prezent este și Prof. Petre Coteț, despre care am

folosit un foarte documentat articol din revista „Memoria Oltului şi Romanaţilor”, articol scris de

Doamna Prof.Urucu. Vă doresc numai bine și noi realizări”.

Ne bucurăm că am v-am putut fi de folos, aşteptăm articolul promis şi ne dorim şi

noi cartea dvs. Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585.

Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

mailto:[email protected]









MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILORmemoriaoltului.ro/reviste/revista_106.pdf · 9. Dan Dumitru Anastesescu- Participarea clerului din Olt şi Romanaţi în Primul ... stilul pendulând

Documents