Martin Heidegger - Fiinta si timp(1927) SECŢIUNEA A DOUA Dasein şi temporalitate Capitolul I Posibilul fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului şi fiinţa întru moarte § 46. Imposibilitatea aparentă de a sesiza ontologic faptul-de-a-fi-întreg al Dasein-ului şi de a-l determina ca atare Insuficienţa situaţiei hermeneutice din care s-a născut analiza precedentă a Dasein-ului [236] trebuie depăşită. Avem nevoie să obţinem Dasein-ul ca întreg în deţinerea noastră prealabilă. Aşa stînd lucrurile, trebuie să ne întrebăm dacă această fiinţare, ca una care există, poate în genere să fie accesibilă în fiinţa sa ca întreg. În constituţia de fiinţă a Dasein-ului însuşi există motive serioase care par să vorbească despre imposibilitatea deţinerii-prealabile cerute. Grija, care formează integralitatea întregului structural al Dasein-ului, intră în contradicţie evidentă, potrivit sensului ei ontologic, cu un posibil fapt-de-a-fi-întreg al acestei fiinţări. Şi totuşi momentul primordial al grijii, acel „înaintea-lui-însuşi“, spune în mod limpede că Dasein-ul există de fiecare dată în-vederea lui însuşi. „Cîtă vreme el este“,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Martin Heidegger - Fiinta si
timp(1927)SECŢIUNEA A DOUA
Dasein şi temporalitate
Capitolul I
Posibilul fapt-de-a-fi-întreg al Dasein-ului şi fiinţa întru
moarte
§ 46. Imposibilitatea aparentă de a sesiza ontologic faptul-de-a-fi-
întreg al Dasein-ului şi de a-l determina ca atare
Insuficienţa situaţiei hermeneutice din care s-a născut analiza
precedentă a Dasein-ului [236] trebuie depăşită. Avem nevoie să obţinem
Dasein-ul ca întreg în deţinerea noastră prealabilă. Aşa stînd lucrurile,
trebuie să ne întrebăm dacă această fiinţare, ca una care există, poate în
genere să fie accesibilă în fiinţa sa ca întreg. În constituţia de fiinţă a
Dasein-ului însuşi există motive serioase care par să vorbească despre
imposibilitatea deţinerii-prealabile cerute.
Grija, care formează integralitatea întregului structural al Dasein-
ului, intră în contradicţie evidentă, potrivit sensului ei ontologic, cu un
posibil fapt-de-a-fi-întreg al acestei fiinţări. Şi totuşi momentul primordial
al grijii, acel „înaintea-lui-însuşi“, spune în mod limpede că Dasein-ul
există de fiecare dată în-vederea lui însuşi. „Cîtă vreme el este“, pînă la
propriul său sfîrşit, Dasein-ul se raportează la putinţa sa de a fi. Chiar şi
atunci cînd, existînd încă, el nu mai are nimic „înaintea sa“ şi „şi-a
încheiat socotelile“, fiinţa sa continuă să fie determinată de acel
„înaintea-lui-însuşi“. Lipsa de speranţă, de pildă, nu îl smulge pe Dasein
din posibilităţile sale, ci ea este doar unul dintre modurile proprii fiinţei
întru aceste posibilităţi. Chiar şi cel care, lipsit de iluzii, este „gata de
orice“ poartă în sine pe „înaintea-lui-însuşi“. Acest moment structural al
grijii spune fără ocolişuri că în Dasein, mereu, ceva urmează încă să fie,
iar acest ceva, ca putinţă-de-a-fi de sine însuşi, nu a devenit încă
„efectiv“. În esenţa constituţiei fundamentale a Dasein-ului rezidă aşadar
o neîmplinire constantă. Neintegralitatea înseamnă un rest în ce priveşte
putinţa-de-a-fi.
De îndată totuşi ce Dasein-ul „există“ în aşa fel încît în el nu se mai
află pur şi simplu nici un rest, atunci el a devenit deja prin aceasta un a-
nu-mai-fi-aici (Nicht-mehr-da-sein). Suprimarea restului său de fiinţă
înseamnă anihilarea fiinţei sale. Cîtă vreme Dasein-ul este ca fiinţare, el
nu şi-a atins niciodată „întregimea“ sa. Însă în cazul că el o dobîndeşte,
atunci acest cîştig devine pur şi simplu pierderea faptului-de-a-fi-în-lume.
El nu mai este atunci niciodată experimentabil ca fiinţare.
Motivul pentru care este imposibil să experimentăm ontic Dasein-ul
ca un întreg fiinţător şi, drept urmare, să-l determinăm ontologic în al său
fapt-de-a-fi-întreg nu rezidă într-o imperfecţiune a capacităţii sale
cognitive. Piedica vine din partea fiinţei acestei fiinţări. Ceea ce nu poate
defel ca mai întîi să fie — aşa cum o experimentare pretinde că sesizează
Dasein-ul — se sustrage în chip fundamental putinţei de a fi
experimentat. Însă atunci nu rămîne oare descifrarea integralităţii
ontologice a fiinţei Dasein-ului o întreprindere lipsită de orice
perspectivă?
Acel „înaintea-lui-însuşi“, în calitatea lui de moment structural
esenţial al grijii, nu poate fi suprimat. Însă atunci sînt oare valabile
concluziile pe care le-am tras noi de aici? Imposibilitatea de a sesiza
Dasein-ul în întregul lui nu a fost oare dedusă doar printr-o argumentaţie
pur formală? [237] Sau, în fond, fără să de dăm seama, am postulat poate
Dasein-ul ca pe ceva-simplu-prezent, în faţa căruia s-ar strecura constant
ceva-care-nu-e-încă-simplu-prezent. A sesizat oare argumentaţia noastră,
într-un sens existenţial originar, faptul-de-a-nu-fi-încă şi pe acel „în faţa“?
Felul în care am vorbit despre „sfîrşit“ şi „integralitate“ era el oare în
adecvare fenomenală cu Dasein-ul? Termenul „moarte“ avea o
semnificaţie biologică? Sau una existenţial-ontologică? Avea el în genere
o semnificaţie care să poată fi delimitată îndeajuns de sigur? Şi au fost
într-adevăr epuizate toate posibilităţile de a face Dasein-ul accesibil în
întregimea sa?
Trebuie să răspundem la aceste întrebări înainte ca problema
integralităţii Dasein-ului să poată fi eliminată ca total irelevantă.
Întrebarea privitoare la integralitatea Dasein-ului, atît cea existenţielă —
dacă este posibilă o putinţă-de-a-fi-întreg, cît şi cea existenţială —
privitoare la constituţia de fiinţă a „sfîrşitului“ şi „integralităţii“, implică
sarcina unei analize pozitive a fenomenelor ce ţin de existenţă care au
fost pînă acum lăsate deoparte. În centrul acestor consideraţii se află
caracterizarea ontologică a faptului-de-a-fi-la-sfîrşit (aşa cum arată el în
cazul Dasein-ului) şi obţinerea unui concept existenţial al morţii.
Cercetările legate de aceste probleme se articulează în felul următor:
putinţa de a experimenta moartea celorlalţi şi aceea de a sesiza un
Dasein în întregul său (§ 47); rest, sfîrşit şi integralitate (§ 48);
delimitarea analizei existenţiale a morţii de alte posibile interpretări ale
fenomenului (§ 49); schiţa structurii existenţial-ontologice a morţii (§ 50);
fiinţa cotidiană întru moarte şi cotidianitatea Dasein-ului (§ 51); fiinţa
întru moarte cotidiană şi conceptul existenţial deplin al morţii (§ 52) *;
proiectul existenţial al unei fiinţe întru moarte autentice (§ 53).
§ 47. Putinţa de a experimenta moartea celorlalţi şi posibilitatea de a
sesiza un D a s e i n în întregul său
Cînd Dasein-ul îşi atinge „întregimea“ prin moarte, el îşi pierde
totodată fiinţa locului său de deschidere. Trecerea la faptul-de-a-nu-mai-
fi-Dasein îi retrage Dasein-ului tocmai posibilitatea de a experimenta
această trecere şi de a o înţelege ca pe ceva experimentat. Desigur un
astfel de lucru este refuzat fiecărui Dasein în raport cu el însuşi. Şi atunci
cu atît mai impresionantă devine moartea celorlalţi. Ajungerea la sfîrşit a
Dasein-ului devine astfel „obiectiv“ accesibilă. Dasein-ul poate — şi asta
* Cînd Heidegger va trece la dezvoltarea acestui paragraf (§ 52), la p. [255], titlul lui va fi schimbat: în loc de „fiinţa cotidiană întru moarte“ va apărea „fiinţa cotidiană întru sfîrşit“.
în primul rînd pentru că el este esenţial fapt-de-a-fi-laolaltă cu ceilalţi —
să obţină o experienţă a morţii. Faptul acesta, că moartea este dată „în
mod obiectiv“, trebuie atunci să facă posibilă o delimitare ontologică a
integralităţii Dasein-ului.
[238] Aşadar din felul de a fi al Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-unul-
laolaltă-cu-altul noi putem extrage această informaţie care ne stă la
îndemînă şi potrivit căreia, atunci cînd Dasein-ul celorlalţi ajunge la
sfîrşit, el poate fi ales ca temă substitutivă pentru analiza integralităţii
Dasein-ului. Dar sîntem noi în felul acesta conduşi către ţelul propus?
Dasein-ul celorlalţi, atunci cînd îşi atinge „întregimea“ prin moarte,
este la rîndul lui un Dasein-care-nu-mai-e-Dasein în sensul faptului-de-a-
nu-mai-fi-în-lume. A muri nu înseamnă oare a pleca din lume, nu
înseamnă a pierde faptul-de-a-fi-în-lume? Totuşi, fiinţa celui mort, ca
fiinţă-care-nu-mai-este-în-lume, continuă să fie — dacă e înţeleasă într-un
mod extrem — o fiinţă, numai că în sensul de doar-simplă-prezenţă a unui
lucru corporal, aşa cum poate fi el întîlnit. Cînd ceilalţi mor, putem
experimenta acest miraculos fenomen de fiinţă ce poate fi definit ca
preschimbare a unei fiinţări ce are felul de a fi al Dasein-ului (în speţă al
vieţii) în fapt-de-a-nu-mai-fi-Dasein. Sfîrşitul fiinţării ca Dasein este
începutul fiinţării ca simplă-prezenţă.
Totuşi, această interpretare a trecerii de la Dasein la doar-simpla-
prezenţă ratează conţinutul fenomenal în măsura în care despre fiinţarea
care mai rămîne nu se poate spune că reprezintă un simplu lucru
corporal. Pînă şi cadavrul simplu-prezent, considerat teoretic, este un
obiect posibil al anatomiei patologice, disciplină a cărei tendinţă de
înţelegere rămîne orientată către ideea de viaţă. Această doar-simplă-
prezenţă este „mai mult“ decît un lucru material fără de viaţă. Prin ea
este întîlnit ceva neînsufleţit care şi-a pierdut viaţa.
Însă chiar acest fel de a caracteriza ceea-ce-mai-rămîne nu epuizează
întregul dat fenomenal al Dasein-ului.
Spre deosebire de cel ce pur şi simplu a murit, „defunctul“, care le-a
fost smuls „celor rămaşi“, face obiectul „preocupării“ sub forma pompei
funebre, a înmormîntării, a cultului funerar. Şi, iarăşi, acest lucru se
întîmplă deoarece defunctul, în felul lui de a fi, este „mai mult“ decît un
simplu ustensil la-îndemînă din lumea ambiantă, care poate deveni obiect
al preocupării. Zăbovind în-preajma lui, plîngîndu-l şi păstrîndu-l în minte,
cei rămaşi sînt cu el, în modul grijii-pentru-celălalt care dă cinstire.
Relaţia de fiinţă cu cel mort nu poate de aceea să fie concepută ca fapt-
de-a-fi, prin preocupare, în-preajma unei fiinţări-la-îndemînă.
Într-un astfel de fapt-de-a-fi-laolaltă cu cel mort, defunctul însuşi nu
mai este factic „prezent“ („da“). Totuşi, faptul-de-a-fi-laolaltă înseamnă
întotdeauna fapt-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul în aceeaşi lume. Defunctul a
părăsit „lumea“ noastră, lăsînd-o în urma lui. Pornind de la această lume
cei rămaşi în viaţă pot încă să fie cu el.
Cu cît mai adecvat este conceput din punct de vedere fenomenal
faptul-de-a-nu-mai-fi-Dasein al defunctului, cu atît mai limpede apare
faptul că o astfel [239] de fiinţă-laolaltă care-l implică pe cel mort tocmai
că nu experimentează adevărata fiinţă-ajunsă-la-sfîrşit a defunctului.
Moartea se dezvăluie desigur ca pierdere, însă mai degrabă ca o pierdere
pe care o resimt cei rămaşi în viaţă. Suferind această pierdere noi nu
avem totuşi acces la pierderea de fiinţă ca atare „suferită“ de cel care
moare. Noi nu experimentăm în chip genuin faptul-de-a-muri la celorlalţi,
ci în cel mai bun caz noi sîntem întotdeauna doar „alături de ei“.
Şi chiar dacă ar fi posibil şi realizabil ca prin acest „a fi alături“ să
desluşim psihologic faptul-de-a-muri al celorlalţi, modul de a fi pe care îl
avem aici în vedere — în speţă faptul-de-a-ajunge-la-sfîrşit — nu ar fi defel
sesizat. Întrebarea vizează sensul ontologic al faptului-de-a-muri pentru
cel ce moare şi aceasta ca posibilitate de fiinţă a fiinţei sale, şi nu modul
în care defunctul este şi continuă o vreme să fie laolaltă cu cei rămaşi în
viaţă. Ideea de a lua moartea, aşa cum este ea experimentată prin ceilalţi,
ca temă pentru analiza sfîrşitului Dasein-ului şi a integralităţii sale nu
poate oferi nici ontic şi nici ontologic ceea ce ea pretinde că poate să
ofere.
Însă mai presus de orice, recursul la faptul-de-a-muri al celorlalţi, ca
temă substitutivă pentru analiza ontologică a împlinirii Dasein-ului şi a
integralităţii sale, se sprijină pe o presupoziţie care demonstrează o totală
necunoaştere a felului de a fi al Dasein-ului. Această presupoziţie pleacă
de la ideea că Dasein-ul ar putea fi înlocuit în chip arbitrar de către un
altul, astfel încît ceea ce nu poate fi experimentat în Dasein-ul propriu
devine accesibil printr-unul străin. Este însă această presupoziţie într-
adevăr atît de neîntemeiată?
Printre posibilităţile de fiinţă ale faptului-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-altul
în lume se află în chip incontestabil reprezentabilitatea unui Dasein prin
altul. În cotidianitatea preocupării se face uz constant şi în multe feluri de
o astfel de reprezentabilitate. În sfera preocupărilor immediate din
„lumea ambiantă“, ori de cite ori se pune problema de a merge undeva sa
de a întreprinde ceva, putem foarte bine să fim reprezentaţi. Mulţimea
felurilor pe care le poate îmbrăca reprezentabilitatea în faptul-de-a-fi-în-
lume nu cuprinde numai modurile uzuale ale convieţuirii publice, ci ea
priveşte de asemenea acele posibilităţi ale preocupării limitate la anumite
domenii determinate şi croite pe măsura diferitelor profesiuni, stări
sociale sau vîrste. Însă o astfel de reprezentare este întotdeauna, potrivit
sensului ei, o reprezentare „într-o anumită problemă“, cu alte cuvinte
este legată de preocuparea pentru ceva. Însă Dasein-ul cotidian se
înţelege în primă instanţă şi cel mai adesea pe sine pornind de la ceea ce
reprezintă îndeobşte preocuparea sa. „Eşti“ ceea ce faci. În raport cu
această fiinţă, în raport cu felul cotidian în care ne contopim unii cu alţii
în lumea preocupării, reprezentabilitatea nu numai că este posibilă în
genere, dar ea aparţine chiar, în calitate de element constitutiv, acestui
„unul-laolaltă-cu-altul“. [240] Aici un Dasein poate şi chiar trebuie, în
anumite limite, „să fie“ un alt Dasein.
Totuşi, această posibilitate de reprezentare eşuează complet cînd e
vorba de a reprezenta acea posibilitate de a fi care constituie ajungerea-
la-sfîrşit a Dasein-ului şi care, ca atare, îi dă acestuia întregimea sa.
Nimeni nu-i poate sustrage altuia propriul său fapt-de-a-muri. Desigur
cineva poate „merge la moarte pentru celălalt“. Totuşi aceasta înseamnă
întotdeauna a te sacrifica pentru celălalt „într-o privinţă anume“. Însă un
asemenea „a muri pentru…“ nu poate niciodată să însemne că celuilalt i-a
fost sustrasă, fie cît de puţin, moartea sa. Orice Dasein trebuie de fiecare
dată să ia asupră-şi propriul său fapt-de-a-muri. Potrivit esenţei ei,
moartea este, în măsura în care ea „este“, de fiecare dată a mea. Ceea ce
înseamnă că moartea este o posibilitate cu totul aparte prin care, de
fiecare dată, Dasein-ul propriu are ca miză fiinţa sa. În faptul-de-a-muri ni
se arată că moartea este constituită ontologic prin faptul-de-a-fi-de-
fiecare-dată-al-meu şi prin existenţă.7 Faptul-de-a-muri nu este ceva
incidental, ci un fenomen care trebuie înţeles existenţial, şi aceasta într-
un sens privilegiat ce trebuie delimitat mai îndeaproape.
Însă dacă „a sfîrşi“, înţeles ca „a muri“, constituie integralitatea
Dasein-ului, atunci fiinţa acestei „întregimi“ a lui trebuie concepută ca un
fenomen existenţial al Dasein-ului de fiecare dată propriu. Cînd e vorba
de „a sfîrşi“ şi cînd e în joc, pentru Dasein, faptul-de-a-fi-întreg (pe care
tocmai acest „a sfîrşi“ vine să-l constituie), nu există în chip esenţial nici o
posibilitate de a fi reprezentat. Tocmai această realitate existenţială este
cea pe care o ignoră soluţia amintită, atunci cînd propune faptul-de-a-
muri al celorlalţi ca temă substitutivă pentru analiza integralităţii.
Încercarea de a face accesibil, într-un chip adecvat fenomenologic,
faptul-de-a-fi-întreg al Dasein-ului a eşuat astfel din nou. Şi totuşi
rezultatul acestor consideraţii nu este negativ. Ele s-au orientat către
fenomene, chiar dacă lucrul s-a petrecut într-o formă rudimentară. S-a
arătat faptul că moartea este un fenomen existenţial. Acest lucru împinge
cercetarea într-o direcţie pur existenţială, către Dasein-ul de fiecare dată
propriu. Pentru analiza morţii ca fapt-de-a-muri nu ne rămîn decît două
posibilităţi: fie să construim un concept pur existenţial al acestui
fenomen, fie să renunţăm la înţelegerea lui ontologică.
Atunci cînd am caracterizat trecerea de la Dasein la faptul-de-a-nu-
mai-fi-Dasein, înţeles ca fapt-de-a-nu-mai-fi-în-lume, a rezultat în
continuare că ieşirea-din-lume a D a s e i n -ului în sensul faptului-de-a-
muri trebuie distinsă de o ieşire-din-lume a simplei-vieţuitoare. Sfîrşitul
unei vieţuitoare îl concepem terminologic ca „pieire“. [241] Diferenţa
aceasta nu o putem vedea decît dacă distingem între faptul-de-a-sfîrşi
propriu Dasein-ului şi sfîrşitul unei vieţi în general.8 Desigur, putem
77 Cf. § 9, p. [41] şi urm.88 Cf. § 10, p. [45] şi urm.
foarte bine să concepem faptul-de-a-muri ca pe unul fiziologic sau
biologic. Însă conceptul medical de exitus nu este identic cu cel de
„pieire“.
Din cele discutate pînă acum cu privire la posibilitatea ontologică de
a sesiza moartea devine în acelaşi timp clar că anumite substructuri —
care ni se impun fără să ne dăm seama — ale fiinţării avînd un alt fel de a
fi (calitatea-de-a-fi-simplă-prezenţă sau viaţa) ameninţă să creeze confuzie
în interpretarea fenomenului, şi aceasta încă de la nivelul primei sale
deţineri-prealabile adecvate. Noi nu putem întîlni acest fenomen decît în
măsura în care, pentru analiza noastră ulterioară, vom căuta un mod
ontologic satisfăcător de a defini fenomenele care sînt constitutive pentru
el, precum „sfîrşitul“ şi „integralitatea“.
§ 48. Rest, sfîrşit şi integralitate
În cadrul acestei cercetări, caracterizarea ontologică a sfîrşitului şi a
integralităţii nu poate fi decît provizorie. Pentru a o duce în chip
satisfăcător pînă la capăt nu este necesară numai degajarea structurii
formale a sfîrşitului în genere şi a integralităţii în genere. E nevoie în
acelaşi timp să evidenţiem modificările structurale pe care le comportă
sfîrşitul şi integralitatea în funcţie de un domeniu sau altul, adică să de-
formalizăm aceste modicificări, raportîndu-le de fiecare dată la o fiinţare
bine definită din punctul de vedere al „conţinutului“ ei şi determinîndu-le
pornind de la fiinţa acestei fiinţări. Această sarcină, la rîndul ei,
presupune o interpretare pozitivă şi îndeajuns de univocă a felurilor de a
fi care cer, ele însele, ca întregul fiinţării să fie împărţit pe domenii.
Înţelegerea acestor moduri de a fi pretinde însă să avem o idee clară a
fiinţei în genere. O ducere la capăt adecvată a analizei ontologice a
sfîrşitului şi integralităţii eşuează nu numai în faţa vastităţii temei, ci şi în
faţa unei dificultăţi fundamentale: pentru a domina această sarcină, ceea
ce este căutat la nivelul cercetării (sensul fiinţei în general) trebuie să fie
deja presupus ca găsit şi cunoscut.
În consideraţiile care urmează, interesul precumpănitor este cel
legat de „modificările“ sfîrşitului şi integralităţii care, ca determinaţii
ontologice ale Dasein-ului, trebuie să conducă la o interpretare originară
a acestei fiinţări. Avînd neîncetat în vedere constituţia existenţială a
Dasein-ului deja degajată, trebuie să încercăm să decidem în ce măsură
conceptele de sfîrşit şi integralitate, aşa cum se impun ele în primă
instanţă şi indiferent cît de mare ar fi indeterminarea lor categorială, sînt
inadecvate ontologic Dasein-ului. [242] Respingerea unor astfel de
concepte trebuie făcută într-un chip pozitiv, ceea ce înseamnă că ele
trebuie repartizate pe domeniile de fiinţare care le sînt specifice. În felul
acesta înţelegerea sfîrşitului şi a integralităţii se va consolida prin
modificarea lor ca existenţiali, fapt care ne va garanta posibilitatea unei
interpretări ontologice a morţii.
Însă dacă analiza sfîrşitului şi a integralităţii Dasein-ului capătă o
orientare atît de largă, acest lucru nu înseamnă că deducţia este calea pe
care ar urma să fie obţinute conceptele existenţiale de sfîrşit şi
integralitate. Dimpotrivă, sensul existenţial al ajungerii-la-sfîrşit a Dasein-
ului trebuie desprins pornind de la Dasein-ul însuşi şi trebuie arătat cum
anume „a sfîrşi“ în felul acesta poate să constituie un fapt-de-a-fi-întreg al
fiinţării care există.
Cele discutate pînă acum despre moarte pot fi formulate în trei teze:
1. Dasein-ului îi aparţine, cîtă vreme el este, un „încă-nu“, ceva care el va
fi — un rest permanent. 2. Ajungerea-la-propriu-i-sfîrşit a fiinţării care de
fiecare dată nu-este-încă-la-sfîrşit (restul, ca rest al fiinţei sale, este
suprimat) are caracterul faptului-de-a-nu-mai-fi-Dasein. 3. Ajungerea-la-
sfîrşit implică un mod al fiinţei potrivit căruia, pentru fiecare Dasein în
parte, nu încape pur şi simplu reprezentarea prin altcineva.
În Dasein se află, iar acest lucru este de netăgăduit, o constantă „ne-
integralitate“ care îşi află sfîrşitul abia o dată cu moartea. Este o realitate
fenomenală incontestabilă că Dasein-ului, cîtă vreme este, îi „aparţine“
acest „încă-nu“. Însă poate această realitate să fie interpretată ca rest?
De fapt în raport cu ce fiinţare vorbim de rest? Acest cuvînt se referă,
desigur, la ceea ce îi „aparţine“ unei fiinţări, dar care deocamdată
lipseşte. A rămîne ca rest în sensul de a lipsi încă este un fapt ce îşi are
temeiul într-o apartenenţă. Apare de pildă ca rest partea care mai trebuie
plătită pentru ştergerea unei datorii. Ceea ce apare ca rest nu este încă
disponibil. Eliminarea „datoriei“ ca suprimare a restului semnifică
„primirea“ banilor, adică sosirea succesivă a ceea ce a mai rămas de
plătit. În felul acesta „încă-nu“-ul este, aşa zicînd, „umplut“ pînă cînd
suma datorată este „reunită“. De aceea a fi rest înseamnă: încă-
nereunirea a ceea ce altminteri îşi aparţine în chip firesc. Din punct de
vedere ontologic aceasta implică neaflarea-la-îndemînă a părţilor care
urmează să fie adăugate. Aceste părţi au acelaşi fel de a fi ca acelea care
sînt deja la-îndemînă şi care, în ce le priveşte, nu-şi modifică felul de a fi o
dată cu adăugarea a ceea ce mai rămăsese de plătit. Ceea ce lipseşte din
total şi nu e încă laolaltă este eliminat pe măsură ce survine reunirea
cumulativă a părţilor. Fiinţarea din care mai lipseşte ceva are în acest caz
felul de a fi al fiinţării-la-îndemînă. Acel laolaltă, respectiv acel ne-laolaltă
fundat în el, îl caracterizăm ca sumă.
[243] Însă acest ne-laolaltă care aparţine unui astfel de mod al lui
laolaltă — adică faptul-de-a-lipsi, înţeles ca rest — nu poate nicicum să
definească ontologic acel „încă-nu“ care, ca moarte posibilă, aparţine
Dasein-ului. Dasein-ul nu are cîtuşi de puţin felul de a fi al unei fiinţări-la-
îndemînă intramundane. Acel laolaltă al fiinţării care este Dasein-ul „pe
parcursul său“ pînă cînd şi-a încheiat „cursa“ nu se constituie printr-o
asamblare „aflată în curs“ a unei fiinţări care, cumva şi undeva, este deja
la-îndemînă pornind de la ea însăşi. Ar fi greşit să credem că Dasein-ul
este laolaltă abia atunci cînd „încă-nu“-ul său „s-a umplut“; dimpotrivă,
tocmai atunci el nu mai este. Dasein-ul există de fiecare dată tocmai
astfel încît „încă-nu“-ul său îi aparţine. Dar nu există oare o fiinţare care
este aşa cum este şi căreia poate să îi aparţină un „încă-nu“, fără ca în
felul acesta ea să aibă în mod obligatoriu felul de a fi al Dasein-ului?
Putem, de pildă, să spunem: lipseşte restul de un sfert pentru ca luna
să fie plină. „Încă-nu“-ul se diminuează pe măsură ce umbra care acoperă
luna dispare. Totuşi aici luna este întotdeauna simplu-prezentă deja ca
întreg. Făcînd abstracţie de faptul că nu putem niciodată să surprindem
luna în întregul ei nici măcar atunci cînd e plină, „încă-nu“-ul nu
înseamnă aici defel faptul-de-a-nu-fi-încă-laolaltă al părţilor alcătuitoare,
ci vizează numai sesizarea noastră de tip perceptiv. Însă „încă-nu“-ul care
aparţine Dasein-ului nu rămîne doar provizoriu şi ocazional inaccesibil
experienţei noastre sau a oricui altcuiva: el nu „este“ încă defel „efectiv“.
Problema noastră nu priveşte sesizarea „încă-nu“-ului de ordinul Dasein-
ului, ci fiinţa — respectiv ne-fiinţa — posibilă a acestuia. Dasein-ul însuşi
trebuie să devină, adică să fie, ceea ce el nu este încă. Aşadar, pentru a
putea să determinăm, prin comparaţie, fiinţa (de ordinul D a s e i n-ului) a
lui „încă-nu“, trebuie să luăm în consideraţie fiinţarea căreia, prin felul ei
de a fi, îi aparţine devenirea.
De pildă, fructul încă necopt merge către coacere. Pe parcursul
coacerii, ceea ce fructul încă nu este nu i se adaugă acestuia defel ca
ceva-care-nu-este-încă-simplă-prezenţă. El însuşi se aduce pe sine la
coacere şi o astfel de aducere de sine îi caracterizează fiinţa ca fruct.
Orice ne-ar trece prin minte şi care ar putea să adus din afară n-ar putea
să elimine necoacerea fructului, cîtă vreme această fiinţare n-ar ajunge la
coacere pornind de la ea însăşi. „Încă-nu“-ul necoacerii nu are în vedere
un „altul“ exterior care ar putea — fără nici o legătură cu fructul — să fie
simplu-prezent în el şi o dată cu el. „Încă-nu“-ul are în vedere fructul
însuşi în felul de a fi care îi este lui specific. Suma care nu este încă
completă, în calitatea ei de ceva aflat la-îndemînă, este „indiferentă“ în
raport cu suma care nu e la-îndemînă şi care urmează să fie plătită. Strict
vorbind, ea nu poate fi nici neindiferentă, nici indiferentă faţă de ea.
[244] Totuşi, fructul pe cale să se coacă nu numai că nu este indiferent în
raport cu ceea ce e necopt în el, ca şi cum acesta ar fi un altceva faţă de
el însuşi, ci, pe măsură ce se coace, el este ceea ce încă nu s-a copt în el.
„Încă-nu“-ul este deja inclus aici în propria sa fiinţă şi aceasta nu ca o
determinare oarecare, ci ca un element constitutiv. La fel, Dasein-ul, cîtă
vreme este, el este de fiecare dată deja „încă-nu“-ul său9.9
Ceea ce în cazul Dasein-ului constituie „neintegralitatea“, acel
permanent înaintea-lui-însuşi, nu este nici restul din întregul unei sume,
nici faptul-de-a-nu-fi-devenit-încă-accesibil, ci un „încă-nu“, unul pe care
Dasein-ul, de fiecare dată, ca fiinţarea care el este, îl are de a fi. Totuşi,
comparaţia cu fructul necopt, care într-o anumită măsură se susţine,
dovedeşte diferenţe esenţiale. A le lua în considerare înseamnă a
recunoaşte că felul în care am vorbit pînă acum despre sfîrşit şi faptul-de-
a-sfîrşi a fost destul de vag.
Chiar dacă coacerea, în speţă fiinţa specifică a fructului, se acordă
formal, ca fel de a fi al lui „încă-nu“ (al încă necoacerii), cu Dasein-ul, în
aşa fel încît atît unul cît şi celălalt este de fiecare dată deja — într-un sens
care urmează să fie specificat — „încă-nu“-ul său, acest lucru nu
înseamnă totuşi că moartea ca „sfîrşit“ şi coacerea ca „sfîrşit“ coincid în
privinţa structurii lor ontologice ca sfîrşituri. Fructul se împlineşte o dată
cu coacerea. Însă moartea, la care Dasein-ul ajunge, este ea oare o
împlinire în acest sens? Desigur, o dată cu moartea, Dasein-ul şi-a
„împlinit cursa“. Şi-a epuizat el oare în felul acesta în chip necesar
posibilităţile sale specifice? Oare nu-i sînt ele mai degrabă luate? Chiar şi
Dasein-ul „neîmplinit“ sfîrşeşte. Pe de altă parte, Dasein-ul are atît de
puţin nevoie să ajungă la „coacere“ prin moartea sa, încît el poate să fi
depăşit deja acest moment înaintea sfîrşitului. Cel mai adesea el sfîrşeşte
în neîmplinire, dacă nu distrus şi uzat.
A sfîrşi nu înseamnă în chip necesar a se împlini. Devine atunci cu
atît mai stringentă întrebarea în ce sens anume trebuie concepută
moartea ca sfîrşire a Dasein-ului.
A sfîrşi înseamnă mai întîi a se opri şi înseamnă aceasta, iarăşi, în
sensuri ontologic diferite. Ploaia se opreşte. Ea nu mai este ceva-simplu-
prezent. Drumul se opreşte. Această sfîrşire nu face ca drumul să dispară,
ci tocmai oprindu-se drumul devine, [245] ca drum, ceva-simplu-prezent.
Sfîrşirea înţeleasă ca oprire poate de aceea să însemne: a nu mai fi ceva-
simplu-prezent sau, dimpotrivă, a deveni ceva-simplu-prezent abia din
clipa în care e atins sfîrşitul. Acest ultim mod de a sfîrşi poate, iarăşi, fie
să determine ceva-simplu-prezent neîncheiat — de pildă un drum care
este în construcţie şi se întrerupe — fie să constituie „forma încheiată“ a
ceva-simplu-prezent — de pildă un tablou se încheie o dată cu ultima
trăsătură de penel.
Însă sfîrşirea înţeleasă ca încheiere nu include în sine împlinirea.
Dimpotrivă, ceea ce vrea să fie împlinit trebuie să-şi atingă încheierea
posibilă. Împlinirea este un mod derivat al „încheierii“. Încheierea este ea
însăşi posibilă numai ca determinare a unei fiinţări-simplu-prezente sau a
unei fiinţări-la-îndemînă.
Tot aşa, sfîrşirea înţeleasă ca „dispariţie“ poate cunoaşte modificări
potrivit cu felul de a fi al diferitelor fiinţări. Ploaia s-a terminat, adică a
dispărut. Pîinea s-a terminat, adică a fost consumată, nu mai este
disponibilă ca fiinţare-la-îndemînă.
Moartea ca sfîrşit al D a s e i n-ului nu poate fi caracterizată în chip
adecvat prin nici unul dintre modurile acestea ale sfîrşirii. Dacă faptul-de-
a-muri înţeles ca fapt-de-a-fi-la-sfîrşit ar fi înţeles în sensul unei sfîrşiri de
felul celei discutate, atunci, prin aceasta, Dasein-ul ar fi considerat ca
ceva-simplu-prezent sau ca ceva-la-îndemînă. Prin moarte, Dasein-ul nu
este nici împlinit, nici nu dispare pur şi simplu, nici măcar nu este
încheiat sau nu devine total accesibil precum o fiinţare-la-îndemînă.
Dimpotrivă, aşa cum Dasein-ul, cîtă vreme este, el este în chip
constant „încă-nu“-ul său, tot astfel el este de asemenea din capul locului
sfîrşitul său. Faptul-de-a-sfîrşi pe care îl avem în vedere cînd vorbim
despre moarte nu înseamnă faptul-de-a-fi-la-sfîrşit al Dasein-ului, ci
faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit al acestei fiinţări. Moartea este un mod de a fi
pe care Dasein-ul şi-l asumă deîndată ce el este. „Din clipa în care se
naşte, omul este destul de bătrîn ca să moară.“1010
Faptul-de-a-sfîrşi, înţeles ca fapt-de-a-fi-întru-sfîrşit trebuie elucidat
ontologic pornind de la felul de a fi al Dasein-ului. Şi este de presupus că
posibilitatea unei fiinţe de ordinul existenţei a acelui „încă-nu“ care stă
„înaintea“ „sfîrşitului“ devine inteligibilă doar dacă pornim de la o
1010 Der Ackermann aus Böhmen / Plugarul din Boemia, ed. A. Berndt şi K. Burdach în Vom Mittelalter zur Reformation. Forschungen zur Geschichte der deutschen Bildung, editat de K. Burdach, vol. III, partea a 2-a, 1917, cap. 20, p. 46. [ed. rom.: Johannes von Tepl, Plugarul şi moartea, trad. de Marin Tarangul şi Emmerich Schäffer, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 60].
determinare existenţială a faptului-de-a-sfîrşi. Clarificarea existenţială a
faptului-de-a-fi-întru-sfîrşit poate de asemenea să ne ofere pentru prima
oară baza adecvată pentru a specifica sensul posibil în care vorbim
despre integralitatea Dasein-ului, dacă e adevărat că această integralitate
trebuie să fie constituită prin moartea înţeleasă ca „sfîrşit“.
Încercarea noastră de a ajunge la o înţelegere a integralităţii Dasein-
ului, luînd ca punct de plecare o clarificare a lui „încă-nu“ şi trecînd apoi
prin caracterizarea [246] faptului-de-a-sfîrşi, nu ne-a condus la scopul
propus. Ea a reuşit doar să arate pe o cale negativă că „încă-nu“-ul care
Dasein-ul este de fiecare dată nu se lasă interpretat ca rest. Sfîrşitul, cel
întru care Dasein-ul este ca existînd, rămîne determinat într-un chip
inadecvat prin faptul-de-a-fi-la-sfîrşit. Însă în acelaşi timp consideraţiile
noastre au arătat în mod limpede că trebuie să apucăm calea inversă.
Caracterizarea pozitivă a fenomenelor discutate (faptul-de-a-nu-fi-încă,
faptul-de-a-sfîrşi, integralitatea) nu poate reuşi decît dacă luăm ca reper
în chip univoc constituţia de fiinţă a Dasein-ului. Însă această univocitate
este asigurată pe o cale negativă împotriva oricăror devieri numai dacă
ţinem seama de apartenenţa la un domeniu sau altul a structurilor de
sfîrşit şi integralitate, care, ontologic vorbind, sînt incompatibile cu
Dasein-ul.
Dacă vrem să realizăm o interpretare pozitivă a morţii şi a
caracterului ei de sfîrşit cu ajutorul analizei existenţiale, atunci trebuie să
luăm drept fir călăuzitor constituţia fundamentală a Dasein-ului pe care
deja am obţinut-o, în speţă fenomenul grijii.
§ 49. Delimitarea analizei existenţiale a morţii de alte interpretări
posibile ale fenomenului
Pentru a obţine un sens cît se poate de limpede al interpretării
ontologice a morţii, trebuie să începem prin a deveni conştienţi de
lucrurile pe care o astfel de interpretare nu le poate cerceta şi despre
care zadarnic am aştepta ca ea să ne dea vreo informaţie sau vreo
indicaţie.
Moartea în sensul cel mai larg este un fenomen al vieţii. Viaţa
trebuie înţeleasă ca un fel de a fi căruia îi aparţine un fapt-de-a-fi-în-lume.
Numai dacă acest fel de a fi este orientat în chip privativ către Dasein, el
poate fi fixat ontologic. Dasein-ul poate de asemenea să fie considerat
viaţă pur şi simplu. Cînd abordarea este făcută cu mijloacele biologiei şi
fiziologiei, Dasein-ul este împins în acel domeniu al fiinţei pe care îl
cunoaştem deja ca lume a animalelor şi a plantelor. În acest domeniu
putem obţine, prin constatări la nivel ontic, date şi statistici despre
longevitatea plantelor, animalelor şi oamenilor. Pot fi descoperite
conexiunile între durata de viaţă, reproducere şi creştere, iar „tipurile“
de moarte, cauzele, „mecanismele“ şi modurile în care ea survine pot fi
cercetate1111.
În spatele acestei cercetări biologico-ontice a morţii se află o
problematică ontologică. Rămîne să întrebăm cum anume, pornind de la
esenţa ontologică a vieţii, poate fi determinată esenţa morţii. [247] Într-
un anume fel, investigarea ontică a morţii a decis din capul locului în
această privinţă. O astfel de investigaţie operează cu pre-concepte mai
mult sau mai puţin clare ale vieţii şi ale morţii. Aceste pre-concepte au
nevoie să fie prefigurate printr-o ontologie a Dasein-ului. În cuprinsul
ontologiei Dasein-ului, care vine înaintea unei ontologii a vieţii, analiza
existenţială a morţii, în ce o priveşte, vine după caracterizarea
constituţiei fundamentale a Dasein-ului. Faptul-de-a-sfîrşi al vieţuitorului
l-am numit pieire. Dasein-ul îşi „are“ şi el moartea sa fiziologică,
asemenea oricărei vieţuitoare; iar el o are nu într-o izolare ontică, ci
determinată deopotrivă de modul său originar de a fi. Şi în măsura în care
este aşa, Dasein-ul poate la rîndul său să sfîrşească, fără ca propriu-zis să
moară, deşi, pe de altă parte, ca D a s e i n, el nu piere pur şi simplu.
Acest fenomen intermediar îl desemnăm prin cuvîntul deces. Iar termenul
a muri este folosit pentru felul de a fi în care Dasein-ul este întru moartea
sa. De aceea trebuie să spunem: Dasein-ul nu piere niciodată. Însă el nu
poate să decedeze decît în măsura în care el moare. Cercetarea medicală
11
11 Cf. în această privinţă cuprinzătorul expozeu al lui E. Korschelt, Lebensdauer, Altern und Tod / Longevitate, îmbătrînire şi moarte, ediţia a III-a, 1924. Cf. mai cu seamă bogata bibliografie, p. 414 şi urm.
şi biologică a unui deces poate să obţină rezultate semnificative din punct
de vedere ontologic, cu condiţia ca orientarea lor fundamentală pornind
de la o interpretare existenţială a morţii să fie asigurată. Sau oare e
nevoie ca boala şi moartea în genere — chiar şi din punct de vedere
medical — să fie concepute primordial ca fenomene existenţiale?
Interpretarea existenţială a morţii precede orice biologie şi orice
ontologie a vieţii. Însă ea fundează deopotrivă orice investigare a morţii,
fie ea biografică sau istorică, etnologică sau psihologică. O „tipologie“ a
„faptului-de-a-muri“, prin care să fie caracterizate stările şi modurile în
care este „trăit“ decesul presupune deja conceptul morţii. În plus, o
psihologie a „faptului-de-a-muri“ oferă informaţie mai degrabă despre
„viaţa“ „muribundului“ decît despre faptul însuşi de a muri. Această
situaţie nu face decît să reflecte faptul că Dasein-ul nu ajunge să moară —
sau chiar nici nu moare propriu-zis — atunci cînd are o trăire a decesului
factic şi cînd este prins în ea. Tot aşa, concepţiile despre moarte ale
primitivilor, atitudinile lor faţă de moarte manifestate în magie şi cult pun
în primul rind în lumină o înţelegere a Dasein-ului a cărei interpretare are
mai întîi nevoie de o analitică existenţială şi de un concept corespunzător
al morţii.
Pe de altă parte, analiza ontologică a fiinţei întru sfîrşit nu reprezintă
o anticipare a poziţiei noastre la nivel existenţiel faţă de moarte. Dacă
moartea este determinată ca „sfîrşit“ al Dasein-ului, în speţă al faptului-
de-a-fi-în-lume, aceasta nu implică nici o decizie ontică privitoare la faptul
dacă „după moarte“ o altă fiinţă, superioară sau inferioară, este posibilă,
dacă Dasein-ul „continuă să trăiască“ sau chiar dacă, „perpetuîndu-se“, el
este „nemuritor“. [248] Cu privire la „lumea de dincolo“ şi la
posibilitatea sa nu se poate decide la nivel ontic mai mult decît cu privire
la „lumea de aici“, în sensul că nu pot fi propuse, întru „edificare“, norme
şi reguli de comportament în faţa morţii. Însă analiza morţii rămîne, în ce
ne priveşte, numai în „lumea de aici“, în măsura în care ea interpretează
acest fenomen doar cu privire la felul în care, fiind o posibilitate de fiinţă
a fiecărui Dasein, el sălăşluieşte în acesta. Pentru ca întrebarea privitoare
la ce este după moarte să aibă sens şi îndreptăţire — şi să fie totodată
asigurată metodologic — trebuie ca moartea să fie concepută în esenţa ei
ontologică deplină. Dacă o astfel de întrebare este posibilă din punct de
vedere teoretic nu se va decide aici. Interpretarea ontologică a morţii
care rămîne la lumea de aici trece înaintea oricărei speculaţii ontice
privind „lumea de dincolo“.
În sfîrşit, cade în afara domeniului unei analize existenţiale a morţii
ceea ce ar putea fi discutat sub titul „metafizica morţii“. Întrebări despre
felul în care moartea „a intrat în lume“ şi despre cînd s-a petrecut asta,
despre „sensul“ pe care ea poate şi trebuie să-l aibă ca rău şi ca suferinţă
în întregul fiinţării — acestea toate presupun în chip necesar nu numai
înţelegerea caracterului de fiinţă a morţii, ci şi ontologia întregului
fiinţării în totalitatea sa şi în special lămurirea ontologică a răului şi a
pe care şi le pun biologia, psihologia, teodiceea sau teologia morţii.
Considerate ontic, rezultatele analizei scot la iveală ceea ce este formal şi
vid în orice caracterizare ontologică. Lucrul acesta nu trebuie totuşi să ne
facă orbi în faţa bogatei şi complicatei structuri a fenomenului. Dacă
Dasein-ul în general nu devine niciodată accesibil ca fiinţare-simplu-
prezentă, de vreme ce are ca particularitate felul său de a fi fiinţă-
posibilă, atunci cu atît mai puţin ne putem aştepta că am fi în stare să
descifrăm pur şi simplu structura ontologică a morţii, dacă moartea este
într-adevăr o posibilitate privilegiată a Dasein-ului.
Pe de altă parte, analiza nu poate rămîne la o idee a morţii care s-a
născut întîmplător şi în chip arbitrar. Arbitrarul acesta nu poate fi ţinut în
frîu decît printr-o caracterizare ontologică prealabilă a felului de a fi în
care „sfîrşitul“ sălăşluieşte în cotidianitatea medie a Dasein-ului. Pentru
aceasta este nevoie să avem clar în minte toate structurile cotidianităţii
pe care le-am desprins mai înainte. Faptul că într-o analiză existenţială a
morţii se fac simţite totodată posibilităţile existenţiele ale fiinţei întru
moarte ţine de esenţa oricărei investigaţii ontologice. Astfel cu atît mai
mult determinarea existenţială a conceptului trebuie să fie însoţită în chip
explicit de o neangajare la nivel existenţiel şi aceasta e mai cu seamă
valabil în cazul morţii, deci atunci cînd caracterul de posibilitate al
Dasein-ului se lasă dezvăluit cu pregnanţă maximă. [249] Problematica
existenţială are ca unic scop degajarea structurii ontologice a faptului-de-
a-fi-întru-sfîrşit al Dasein-ului1212.
§ 50. Schiţa structurii existenţial-ontologice a morţii
Consideraţiile pe care le-am făcut cu privire la rest, sfîrşit şi
integralitate au făcut să apară necesitatea de a interpreta fenomenul
morţii ca fapt-de-a-fi-întru-sfîrşit pornind de la constituţia fundamentală a
Dasein-ului. Numai în felul acesta poate să se vadă în ce măsură este
posibil în Dasein-ul însuşi, potrivit structurii sale de fiinţă, un fapt-de-a-fi-
întreg constituit prin faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit. Am văzut că grija este
constituţia fundamentală a Dasein-ului. Semnificaţia ontologică a acestui
cuvînt a fost exprimată în următoarea „definiţie“: faptul-de-a-fi-înaintea-
lui-însuşi-fiind-deja-în(lume) ca fapt-de-a-fi-în-preajma fiinţării întîlnite (în
interiorul lumii)1313. Sînt exprimate astfel caracteristicile fundamentale
1212 Antropologia elaborată în teologia creştină — de la Pavel şi pînă la meditatio futurae vitae a lui Calvin — a văzut moartea ca o componentă în interpretarea „vieţii“. — W. Dilthey, ale cărui tendinţe filozofice s-au îndreptat către o ontologie a „vieţii“, nu putea trece cu vederea legătura acesteia cu moartea. „Iar relaţia care determină cel mai profund şi cu totul universal sentimentul existenţei noastre este cea a vieţii cu moartea; căci limitarea existenţei noastre prin moarte este întotdeauna hotărîtoare pentru înţelegerea de către noi a vieţii şi pentru evaluarea ei.“ (Das Erlebnis und die Dichtung / Trăire şi poezie, ediţia a II-a, p. 212) Recent, Simmel a inclus şi el în chip explicit fenomenul morţii în determinarea „vieţii“, fără să disocieze, ce-i drept, problematica biologic-ontică de cea ontologic-existenţială. Cf. Lebensanschauung. Vier metaphysische Kapitel / Intuiţia vieţii. Patru capitole metafizice, 1918, pp. 99-153. — Pentru investigaţia de faţă a se vedea mai cu seamă: K. Jaspers, Psychologie der Weltanschauungen / Psihologia concepţiilor despre lume, ediţia a III-a, 1925, p. 229 şi urm., în special pp. 259-270. Jaspers concepe moartea pe firul călăuzitor al fenomenului de „situaţie-limită“ (pus în evidenţă de el), un fenomen a cărui semnificaţie fundamentală cade în afara oricărei tipologii a „dispoziţiilor“ sau a „imaginilor despre lume“.
Sugestiile lui W. Dilthey au fost preluate de Rud. Unger în lucrarea sa Herder, Novalis und Kleist. Studien über die Entwicklung des Todesproblems in Denken und Dichten von Sturm und Drang zur Romantik / Herder, Novalis şi Kleist. Studii despre dezvoltarea problemei morţii în gîndire şi în poezie de la S t u r m u n d D r a n g la romantism, 1922. În conferinţa Literaturgeschichte als Problemgeschichte. Zur Frage geisteshistorischer Synthese, mit besonderer Beziehung auf W. Dilthey / Istoria literară ca istorie a problemelor. Despre chestiunea sintezei în istoria spiritului, cu referire specială la W. Dilthey, (apărută în Schriften der Königsberger Gelehrten Gesellschaft, Geisteswiss. Klasse I, 1, 1924), Unger vede foarte limpede semnificaţia cercetării fenomenologice pentru o fundamentare mai radicală a „problemelor vieţii“ (ibid., p. 17 şi urm.).1313 Cf. § 41, p. [192].
ale fiinţei Dasein-ului: [250] existenţa — în „înaintea-lui-însuşi“;
facticitatea — în „faptul-de-a-fi-deja-în...“; căderea — în „faptul-de-a-fi-în-
preajma...“. Dacă e adevărat că moartea aparţine într-un sens privilegiat
fiinţei Dasein-ului, atunci ea (în speţă faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit) trebuie să
poată determinată pornind de la aceste caracteristici.
E cazul mai întîi să lămurim, deocamdată sub formă de schiţă, cum
anume existenţa, facticitatea şi căderea se dezvăluie în fenomenul morţii.
Interpretarea „încă-nu“-ului în sensul unui rest — şi o dată cu
aceasta a „încă-nu“-ului extrem, adică a sfîrşitului Dasein-ului — a fost
respinsă ca inadecvată, deoarece ea implica o înţelegere ontologic
nepotrivită a Dasein-ului în sensul de simplă-prezenţă. Faptul-de-a-fi-la-
extrem are caracterul a ceva la care D a s e i n-ul se raportează. Sfîrşitul
stă în faţa Dasein-ului. Moartea nu este ceva-simplu-prezent care încă nu
e aici, nu este un ultim rest redus la minimum, ci este mai degrabă ceva
ce stă în faţa noastră, o iminenţă*.
Totuşi, multe sînt lucrurile care pot sta în faţa Dasein-ului ca fapt-de-
a-fi-în-lume. Caracterul acesta de iminenţă nu aparţine exclusiv morţii.
Dimpotrivă: această interpretare a morţii ne-ar putea chiar face să
credem că moartea ar trebui înţeleasă în sensul acelor evenimente
iminente care pot fi întîlnite în interiorul lumii. Pot fi iminente, de pildă, o
furtună, reamenajarea unei case, sosirea unui prieten, orice fiinţare-
simplu-prezentă, una la-îndemînă sau una care este laolaltă-cu-noi. Numai
că moartea care ne stă în faţă nu are o fiinţă de acest fel.
Însă pentru Dasein o călătorie de pildă sau o dispută cu un altul, o
renunţare la ceva ce Dasein-ul însuşi poate fi pot fi lucruri iminente:
posibilităţi de a fi care îşi au temeiul în faptul-de-a-fi-laolaltă cu ceilalţi.
Moartea este o posibilitate de fiinţă pe care Dasein-ul însuşi are de
fiecare dată să şi-o asume. Cu moartea, Dasein-ul stă în faţa lui însuşi în
** Bevorstand (în speţă bevorstehen) este tradus aici printr-o dublă echivalenţă: „ceea ce stă în faţa noastră“ şi „iminenţă“. Dar în română, „iminenţă“ are un sens mai abrupt decît Bevorstand în germană. „Ceea ce stă în faţa noastră“ este desigur implacabil, dar nu înseamnă că trebuie să se petreacă — după cum sugerează „iminenţa“ — dintr-o clipă în alta. Aşadar, cuvîntul „iminenţă“ trebuie luat în sens larg, nu atît pe linia unei urgenţe, cît pe cea a situării unui eveniment în faţa noastră, indiferent de momentul survenirii lui.
putinţa lui de a fi cea mai proprie. În această posibilitate, Dasein-ul este
preocupat pur şi simplu de al său fapt-de-a-fi-în-lume. Moartea sa este
posibilitatea de-a-nu-mai-putea-fi-Dasein. Cînd Dasein-ul stă în faţa lui
însuşi luînd chipul acestei posibilităţi, el este în întregime trimis la
putinţa sa de a fi cea mai proprie. Stînd astfel în faţa lui însuşi, toate
relaţiile sale cu orice alt Dasein sînt desfăcute. Această posibilitate de a fi
care este cea mai proprie şi care e desprinsă de orice relaţie cu un alt
Dasein este în acelaşi timp posibilitatea extremă. Ca putinţă-de-a-fi,
Dasein-ul nu poate să depăşească posibilitatea morţii. Moartea este pur şi
simplu posibilitatea unei imposibilităţi a Dasein-ului. Astfel, moartea se
dezvăluie ca fiind posibilitatea cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie
şi de nedepăşit. Ca atare, ea este o iminenţă privilegiată. [251]
Posibilitatea ei existenţială se întemeiază pe faptul că Dasein-ul îşi este în
chip esenţial deschis lui însuşi, deschis în ipostaza de „înaintea-lui-
însuşi“. Acest moment din structura grijii se concretizează în chipul cel
mai originar în faptul-de-a-fi-întru-moarte. Din punct de vedere
fenomenal, faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit devine mai clar dacă e înţeles ca
fapt-de-a-fi întru posibilitatea privilegiată a Dasein-ului pe care am
caracterizat-o.
Însă Dasein-ul nu îşi procură posibilitatea cea mai proprie, desprinsă
de orice relaţie şi de nedepăşit abia într-un tîrziu şi cu un prilej anume în
cursul fiinţei sale. Ci, dacă Dasein-ul există, el este atunci deja aruncat în
această posibilitate. În primă instanţă şi cel mai adesea, Dasein-ul nu are
nici o cunoştinţă explicită (şi cu atît mai puţin una teoretică) despre
faptul că el este remis morţii şi că moartea aparţine astfel faptului-de-a-fi-
în-lume. Aruncarea în moarte i se dezvăluie într-un chip mai originar şi
mai pătrunzător în situarea afectivă pe care am numit-o angoasă.1414
Angoasa în faţa morţii este angoasă „în faţa“ putinţei-de-a-fi celei mai
proprii, desprinse de orice relaţie şi de nedepăşit. Acel ceva în faţa căruia
survine această angoasă este însuşi faptul-de-a-fi-în-lume. Acel ceva
pentru care survine această angoasă este pur şi simplu putinţa-de-a-fi a
Dasein-ului. Angoasa în faţa morţii nu trebuie confundată cu frica în faţa
1414 Cf. § 40, p. [184] şi urm.
decesului. Ea nu este o dispoziţie „de slăbiciune“ pe care individul o
resimte în chip arbitrar şi întîmplător, ci, ca situare afectivă
fundamentală a Dasein-ului, ea este acea stare de deschidere care
revelează faptul că Dasein-ul există ca fiinţă aruncată întru sfîrşitul său.
Astfel, conceptul existenţial al faptului-de-a-muri se lămureşte ca un fapt-
de-a-fi care, supus fiind stării de aruncare, se află întru putinţa-de-a-fi cea
mai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de nedepăşit. Putem face astfel
o delimitare mai precisă a faptului-de-a-muri de simpla dispariţie, apoi de
simpla pieire şi, în sfîrşit, de experienţa „trăirii“ decesului.
Faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit nu ia naştere printr-o atitudine care se
manifestă cînd şi cînd, ci el aparţine în chip esenţial stării de aruncare a
Dasein-ului, această stare dezvăluindu-se în situarea afectivă (în
dispoziţie) într-un fel sau altul. „Cunoaşterea“ — sau „necunoaşterea“ —
factică care domneşte de fiecare dată în Dasein cînd e vorba de fiinţa lui
cea mai proprie întru sfîrşit nu este decît expresia posibilităţii existenţiele
de a se menţine în diferite moduri în această fiinţă. În fapt sînt mulţi cei
care în primă instanţă şi cel mai adesea nu ştiu nimic de moarte; numai
că acest lucru nu trebuie să treacă drept argument pentru faptul că fiinţa
întru moarte nu ar aparţine Dasein-ului „în chip general“. Acest lucru
dovedeşte doar că Dasein-ul, în primă instanţă şi cel mai adesea, îşi
acoperă, fugind din faţa ei, fiinţa lui cea mai proprie întru moarte. Dasein-
ul moare factic atîta vreme cît el există, însă în primă instanţă şi cel mai
adesea el moare în modul căderii. [252] Căci faptul-de-a-exista factic nu
este doar în general şi în chip indiferent o putinţă-de-a-fi-în-lume
aruncată, ci el este întotdeauna deja contopit cu „lumea“ preocupării
sale. În acest fapt-de-a-fi-în-preajma… de ordinul căderii se anunţă fuga
din spaţiul stranietăţii, ceea ce acum înseamnă fuga din faţa fiinţei lui
celei mai proprii întru moarte. Existenţă, facticitate, cădere
caracterizează faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit şi sînt de aceea constitutive
pentru conceptul existenţial al morţii. În ce priveşte posibilitatea sa
ontologică, faptul-de-a-muri îşi are temeiul în grijă.
Însă dacă faptul-de-a-fi-întru-moarte aparţine în chip originar şi
esenţial fiinţei Dasein-ului, atunci el trebuie deopotrivă — chiar dacă
atunci el este în primă instanţă unul neautentic — să poată fi pus în
lumină în cotidianitate. Şi dacă faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit ar trebui să
ofere posibilitatea existenţială pentru un existenţiel fapt-de-a-fi-întreg al
Dasein-ului, atunci ar rezulta de aici confirmarea fenomenală a
următoarei teze: grija este termenul ontologic pentru integralitatea
întregului structural al Dasein-ului. Totuşi o schiţă a conexiunii dintre
faptul-de-a-fi-întru-moarte şi grijă nu este suficientă pentru a justifica pe
deplin la nivelul fenomenelor această propoziţie. Trebuie să putem vedea
această conexiune în primul rînd în felul nemijlocit de a se concretiza al
Dasein-ului, adică în cotidianitatea sa.
§ 51. Fiinţa întru moarte şi cotidianitatea Dasein-ului
Pentru evidenţierea fiinţei întru moarte în cotidianitatea medie
trebuie să ne orientăm pornind de la structurile cotidianităţii pe care le-
am obţinut mai devreme. În fiinţa întru moarte, Dasein-ul se raportează la
el însuşi ca la o putinţă-de-a-fi privilegiată. Însă sinele cotidianităţii este
impersonalul „se“1515, care se constituie prin nivelul public de
explicitare; ceea ce a fost explicitat astfel este exprimat în flecăreală.
Aceasta trebuie aşadar să facă manifest felul în care Dasein-ul cotidian îşi
explicitează fiinţa sa întru moarte. Fundamentul explicitării este de
fiecare dată un act de înţelegere care este deopotrivă situat afectiv, ceea
ce înseamnă acompaniat de o dispoziţie. Trebuie astfel să ne punem
întrebarea: cum anume este deschisă fiinţa întru moarte de către acea
înţelegere care pune în joc o situare afectivă şi care rezidă în flecăreala
impersonalului „se“? Cum se raportează impersonalul „se“ pe linia
înţelegerii la posibilitatea cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de
nedepăşit a Dasein-ului? Ce situare afectivă îi deschide impersonalului
„se“ faptul de a fi remis morţii şi în ce mod anume o face?
În spaţiul public pe care îl presupune faptul-de-a-fi-unul-laolaltă-cu-
altul cotidian moartea este „cunoscută“ ca un caz care survine constant,
ca „moarte a cuiva“. [253] Cutare sau cutare, apropiat sau depărtat,
1515 Cf. § 27, p. [126] şi urm.
„moare“. Persoane care ne sînt necunoscute „mor“ în fiecare zi şi în
fiecare oră. „Moartea“ poate fi întîlnită ca un eveniment bine-cunoscut,
care survine în interiorul lumii. Ca atare ea rămîne în acea ne-ieşire în
evidenţă caracteristică pentru tot ce întîlnim în viaţa de zi cu zi1616.
Impersonalul „se“ a asigurat deja o explicitare a acestui eveniment. Vorba
care scapă „în treacăt“, fie că e rostită răspicat, fie, cum se întîmplă cel
mai adesea, cu aorecare reţinere, este mereu aceeaşi; „pînă la urmă,
cîndva, o să murim şi noi, dar pînă una-alta asta nu ni se întîmplă nouă“.
Analiza acestui „o să murim cîndva“, care este un „se moare“,
dezvăluie fără echivoc felul de a fi al fiinţei cotidiene întru moarte.
Moartea, atunci cînd ne exprimăm astfel, este înţeleasă ca un ceva
nedeterminat care trebuie mai înainte de orice să survină de undeva
anume, dar care în primă instanţă, în ce ne priveşte, nu este încă
prezentă şi, de aceea, nu este ameninţătoare. Expresia „se moare“
răspîndeşte părerea că cel atins, ca să zicem aşa, de moarte este
impersonalul „se“. Explicitarea publică a Dasein-ului spune: „se moare“,
pentru că oricine îşi poate spune (şi deci şi tu însuţi): în orice caz nu
tocmai eu; căci acest „se“ (din „se moare“) este nimeni. „Faptul-de-a-
muri“ suferă o nivelare fiind redus la un eveniment care desigur atinge
Dasein-ul dar care nu vizează pe nimeni anume. Dacă flecăreala este
îndeobşte caracterizată prin ambiguitate, lucrul se vede cel mai bine în
felul acesta în care se vorbeşte despre moarte. Faptul-de-a-muri, care
este în chip esenţial al meu în aşa fel încît nimeni nu mă poate reprezenta
în privinţa lui, este pervertit într-un eveniment care survine la nivel
public şi cu care se întîlneşte impersonalul „se“. Felul de a vorbi pe care
l-am caracterizat se referă la moarte ca la un „caz“ care survine constant.
În acest fel de a vorbi, moartea trece întotdeauna ca „ceva real“ şi
caracterul ei de posibilitate este învăluit, iar o dată cu el şi celelalte două
momente care aparţin morţii: imposibilitatea depăşirii ei şi lipsa oricărei
relaţii cu un alt Dasein. Printr-o astfel de ambiguitate Dasein-ul se pune
pe sine în starea de a se pierde în impersonalul „se“ din punctul de
vedere al unei putinţe-de-a-fi privilegiate, care aparţine sinelui său celui
1616 Cf. § 16, p. [72] şi urm.
mai propriu. Impersonalul „se“ îi dă Dasein-ului îndreptăţirea de a-şi
ascunde sieşi fiinţa cea mai proprie întru moarte, sporindu-i ispita de a
face aceasta.1717
Această eschivă în faţa morţii, menită să ascundă, domină
cotidianitatea cu o asemenea tenacitate încît, în faptul-de-a-fi-unul-
laolaltă-cu-altul, „cei apropiaţi“ vor adesea să-l convingă pe „cel ce trage
să moară“ că el va scăpa de moarte şi că în scurtă vreme se va reîntoarce
în liniştea cotidianităţii, în lumea preocupărilor sale. O astfel de „grijă-
pentru-celălalt“ îşi propune să-l „consoleze“ pe „muribund“. Ea vrea să-l
readucă pe acesta în Dasein, ajutîndu-l să învăluie complet posibilitatea
sa de fiinţă cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie cu un alt Dasein.
Impersonalul „se“ procură astfel liniştirea constantă în privinţa morţii. În
fond însă liniştirea aceasta merge nu numai în întîmpinarea
„muribundului“, ci tot atît de mult a „consolatorilor“ săi. [254] Şi chiar şi
în cazul decesului, spaţiul public nu trebuie afectat, în liniştea sa, printr-
un astfel de eveniment şi nici tulburat în lipsa sa de griji, din preocuparea
cu care el se îndeletniceşte. Căci faptul-de-a-muri al altora este nu rareori
privit ca un dezagrement social, dacă nu chiar ca o lipsă de tact, de care
spaţiul public trebuie ferit.1818
Însă o dată cu această liniştire care îl abate pe Dasein de la propria-i
moarte, impersonalul „se“ îşi dă sieşi legitimitate şi respectabilitate prin
reglarea tacită a felului în care se cuvine în genere să ne comportăm în
privinţa morţii. Pînă şi „a te gîndi la moarte“ este considerat în spaţiul
public ca laşitate, ca semn de nesiguranţă din partea Dasein-ului, ca
sumbră evadare din lume. Impersonalul „se“ împiedică apariţia curajului
menit să înfrunte angoasa în faţa morţii. Modul în care sînt explicitate la
nivel public lucrurile de către impersonalul „se“ îşi exercită dominaţia şi
decide deja în privinţa situării afective de la care pornind trebuie
determinată atitudinea faţă de moarte. Prin angoasa în faţa morţii,
Dasein-ul este adus în faţa lui însuşi în sensul că este remis posibilităţii
sale de nedepăşit. Impersonalul „se“ are grijă să convertească angoasa în
1717 Cf. § 38, p. [177] şi urm.18
18 În nuvela sa, Moartea lui Ivan Ilici, L. N. Tolstoi a înfăţişat fenomenul zdruncinării şi prăbuşirii acestui „se moare“.
frică, în frica în faţa unui eveniment care stă să se petreacă. În plus,
angoasa care, prin intermediul ambiguităţii, s-a transformat în frică, trece
drept o slăbiciune pe care un Dasein sigur de el nu are voie să o
cunoască. Ceea ce, potrivit decretului tacit al impersonalului „se“, se
„cuvine“ este calmul indiferent faţă de „faptul“ că se moare. Cultivarea
unei astfel de indiferenţe „superioare“ înstrăinează Dasein-ul de putinţa
sa cea mai proprie de a fi şi desprinsă de orice relaţie cu un alt Dasein.
Însă ispitirea, liniştirea şi înstrăinarea caracterizează felul de a fi al
căderii. Fiinţa cotidiană întru moarte, căzută fiind, este o permanentă
fugă din faţa morţii. Faptul-de-a-fi-întru-sfîrşit are aici modul eschivei din
faţa morţii — reinterpretînd-o, înţelegînd-o neautentic şi învăluind-o.
Faptul că, factic vorbind, Dasein-ul propriu moare dintotdeauna — ceea
ce înseamnă: el este într-un fapt-de-a-fi-întru-sfîrşitul-său — faptul acesta
rămîne ascuns în măsura în care moartea este transformată într-un „caz“
care îi priveşte la nivel cotidian pe ceilalţi, ceea ce la o adică ne dă o
garanţie în plus pentru faptul că „sinele-impersonal“ „trăieşte“ mai
departe. Însă o dată cu acest semn al căderii care este fuga din faţa
morţii, cotidianitatea Dasein-ului atestă că pînă şi impersonalul „se“
însuşi este de fiecare dată deja determinat ca fiinţă întru moarte, chiar şi
atunci cînd el nu pune în joc în chip explicit „gîndul la moarte“. Chiar şi în
cotidianitatea medie [255] D a s e i n-ul are ca miză această putinţă-de-a-
fi cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de nedepăşit, chiar dacă
lucrul nu se petrece decît în acel mod al preocupării care este indiferenţa
netulburată f a ţ ă d e posibilitatea extremă a fiinţei sale.
Însă, în acelaşi timp, felul acesta în care am degajat fiinţa cotidiană
întru moarte ne arată cum să încercăm — printr-o interpretare mai
pătrunzătoare a fiinţei întru moarte trăite sub semnul căderii, în speţă ca
eschivă în faţa morţii — să consolidăm conceptul existenţial deplin al
faptului-de-a-fi-întru-sfîrşit. O dată ce acel ceva din faţa căruia se fuge a
fost făcut vizibil ca fenomen, trebuie să fie posibil să proiectăm
fenomenologic felul în care Dasein-ul însuşi îşi înţelege propria moarte
eschivîndu-se din faţa ei1919.
1919 Referitor la această posibilitate metodologică, cf. cele spuse cu ocazia analizei angoasei, § 40, p. [184].
§ 52. Fiinţa cotidiană întru sfîrşit şi conceptul existenţial deplin al
morţii
Schiţată existenţial, fiinţa întru sfîrşit a fost determinată ca fiinţă
întru putinţa-de-a-fi cea mai proprie, desprinsă de orice relaţie şi de
nedepăşit. Fiinţa care există întru această posibilitate se aduce pe sine în
faţa imposibilităţii absolute a existenţei. Dincolo de această aparent vidă
caracterizare a fiinţei întru moarte, ni s-a dezvăluit concretizarea acestei
fiinţe în modul cotidianităţii. Potrivit tendinţei căderii, care este esenţială
pentru cotidianitate, fiinţa întru moarte s-a vădit a fi o eschivă din faţa
morţii, o eschivă prin care moartea este acoperită. În timp ce pînă acum
cercetarea a trecut de la o schiţă formală a structurii ontologice a morţii
la analiza concretă a fiinţei cotidiene întru sfîrşit, acum, urmînd direcţia
inversă şi completînd interpretarea pe care am dat-o fiinţei cotidiene
trebuie să obţinem conceptul existenţial deplin al morţii.
În explicarea fiinţei cotidiene întru moarte a rămas să ne ghidăm
după flecăreala impersonalului „se“ potrivit căreia „o să murim, desigur,
cîndva, însă deocamdată nu“. Pînă acum nu a fost interpretat ca atare
decît acest „o să murim cîndva“, acest „se moare“. Prin acest „cîndva,
însă deocamdată nu“, cotidianitatea acceptă în principiu ceva precum o
certitudine a morţii. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că „murim“. Numai
că această „absenţă a îndoielii“ nu ajunge să cuprindă în sine acea
certitudine care corespunde felului în care moartea — în sensul
posibilităţii privilegiate caracterizate mai sus — sălăşluieşte în Dasein.
Cotidianitatea se limitează la această acceptare ambiguă a „certitudinii“
morţii, tocmai pentru a slăbi [256] această certitudine, acoperind astfel
şi mai mult faptul-de-a-muri, şi pentru a face mai lesne de suportat starea
de aruncare în moarte.
Eschiva menită să acopere moartea, prin însuşi sensul ei, nu poate fi
propriu-zis „sigură“ de moarte şi totuşi ea este. Ce putem spune atunci
despre „certitudinea morţii“?
A-avea-certitudine privitor la o fiinţare înseamnă: adevărată fiind, a o
considera adevărată. Însă „adevăr“ înseamnă stare de des-coperire a
fiinţării. Numai că orice stare de des-coperire îşi are temeiul ontologic în
adevărul cel mai originar, în starea de deschidere a Dasein-ului2020. Ca
fiinţare care deopotrivă este deschisă şi care deschide şi care totodată
des-coperă, Dasein-ul este, prin esenţa sa, „în adevăr“. Însă certitudinea
îşi are temeiul în adevăr sau îi aparţine ca fiind la fel de originară.
Cuvîntul „certitudine“, întocmai precum termenul „adevăr“, are o dublă
semnificaţie. Originar, „adevăr“ înseamnă fiinţă-care-deschide, înţeleasă
ca mod de comportament al Dasein-ului. Semnificaţia derivată de aici se
referă la starea de des-coperire a fiinţării. În mod corespunzător
certitudinea semnifică originar tot atît cît faptul-de-a-avea-certitudine,
înţeles ca fel de a fi al Dasein-ului. Totuşi, într-o semnificaţie derivată,
fiinţarea în legătură cu care Dasein-ul poate avea certitudine este numită,
la rîndul ei, „certă“.
Un mod al certitudinii este convingerea. În convingere, Dasein-ul
face din mărturia lucrului însuşi care a fost des-coperit (şi care este astfel
adevărat) elementul determinant pentru fiinţa sa care se raportează prin
înţelegere la acel lucru. Faptul-de-a-considera-ceva-ca-adevărat, înţeles la
rîndul lui ca fapt-de-a-se-menţine-în-adevăr, este unul suficient dacă el se
întemeiază în fiinţarea des-coperită însăşi şi dacă, ca fiinţă raportată la
fiinţarea astfel des-coperită, el şi-a devenit transparent sieşi în privinţa
adecvării sale la această fiinţare. Or, aşa ceva nu se întîmplă atunci cînd
inventăm pur şi simplu sau cînd nu facem decît „să ne dăm cu părerea“ în
privinţa unei fiinţări.
Cît de suficientă este considerarea-a-ceva-ca-adevărat, aceasta se
măsoară după cît de mult adevăr pretindem că ar conţine această