MARIUS GREC (coordonator) “95 DE ANI DE LA MAREA UNIRE” 2013 (culegere de studii) VOLUM OMAGIAL, Editura “VASILE GOLDIȘ” UNIVERSITY PRESS

MARIUS GREC (coordonator) “95 DE ANI DE LA MAREA UNIRE” 2013

1

95 de ani de la

MAREA UNIRE

(culegere de studii)

VOLUM OMAGIAL


2

95 de ani de la

MAREA UNIRE


VOLUM OMAGIAL


3

MARIUS IOAN GREC

coordonator

95 de ani de la

MAREA UNIRE


VOLUM OMAGIAL

Editura “VASILE GOLDIȘ” UNIVERSITY

PRESS

ARAD - 2013


4

Volum apărut în cadrul unui proiect realizat de:

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” DIN

ARAD

CONSILIUL JUDEŢEAN ARAD

CENTRUL CULTURAL JUDEŢEAN ARAD

Referenți științifici:

Prof. univ. dr. Claudiu Porumbăceanu

Conf. univ. dr. Simona Stiger

Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate editurii

EDITOR: MARIUS IOAN GREC

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

95 de ani de la Marea Unire: culegere de studii / coord.: Grec Marius.

Arad: “Vasile Goldiș” University Press, 2013

Bibliogr.

ISBN: 978-973-664-656-0

I. Grec, Marius (coord.) 94 (498)

Tehnoredactare computerizată: MARIUS IOAN GREC

Coperta: MARIUS IOAN GREC

Redactor: MARIUS IOAN GREC

Fotografii: VIRGIL JIREGHIE


5

CUPRINS

ARGUMENT / 7

INTRODUCERE / 9

Aurel Ardelean, ARADUL-ISTORIE ŞI CULTURĂ / 10

STELEAN-IOAN BOIA, MAREA UNIRE DE LA 1918. LOCUL

ŞI ROLUL ARADULUI / 13

ILIE GHERHEȘ, 1 DECEMBRIE 1918 - PREEMINENȚE

ISTORICE MARAMUREȘENE LA MAREA UNIRE / 40

SIMONA RODICA STIGER, ROLUL ASOCIAȚIONISMULUI

FEMINIST ÎN EMANCIPAREA NAȚIONALĂ ÎN

TRANSILVANIA PÂNĂ LA MAREA UNIRE / 47

CRISTIAN MĂDUȚA, PROBLEMATICA IDENTITĂŢII

NAŢIONALE LA VASILE GOLDIȘ / 57

TEODOR PĂTRĂUȚĂ, VASILE GOLDIȘ – copilărie şi destin / 86

MARȚIAN IOVAN, CONTRIBUŢIA LUI VASILE GOLDIŞ

ÎN DOMENIUL FILOZOFIEI EDUCAŢIEI ŞI LA

DEZVOLTAREA PEDAGOGIEI SOCIALE / 91

CLAUDIU PORUMBĂCEAN, VIOREL CÂMPEAN, ATANASIE

DEMIAN, UN ARTIZAN AL MARII UNIRI DIN PĂRŢILE

SĂTMARULUI / 112

NICOLAE IUGA, PAGINI DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ / 123

GABRIELA ADINA MARCO, UNELE CONSECINȚE ALE

TRASĂRII GRANIȚEI DE STAT ÎNTRE ROMÂNIA ȘI

UNGARIA ÎN ZONA NĂDLAC / 134

MARIUS GREC, MUZEUL MEMORIAL “VASILE GOLDIŞ”, 10

ANI DE EXISTENȚĂ (2003-2013) / 141


6

SORIN BULBOACĂ, TRATATIVELE ROMÂNO – MAGHIARE

DE LA ARAD (13-14 NOIEMBRIE 1918) / 146

IOANA NISTOR, ADEVĂRUL (ADEVERUL). GLASUL

POPORULUI. O tribună românească pentru unirea tuturor

românilor / 157

DORU SINACI, RELAȚIILE TRIBUNIȘTILOR ARĂDENI CU

LIDERII PNL ȘI CU OAMENII DE CULTURĂ DIN ROMÂNIA,

LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI NEOACTIVISTE / 168

CLAUDIU PORUMBĂCEAN, ÎNFIINŢAREA, ORGANIZAREA

ŞI ACTIVITATEA PARTIDULUI NAŢIONAL ROMÂN

COMITATENS SATU MARE (1909 – 1918 – 1926) / 191

AUGUSTIN MUREŞAN, CÂTEVA DATE DESPRE

GOLDIŞEŞTII DIN SATUL CHIŞCĂU / 210

CORNEL GRAD, CONTRIBUŢIA ARMATEI ROMÂNE LA

PRELUAREA ŞI CONSOLIDAREA”IMPERIUMULUI” ÎN

TRANSILVANIA (NOIEMBRIE 1918 – IUNIE 1919) / 215

IRINA IONELA POP, REFLECŢII GEOPOLITICE ASUPRA

BASARABIEI ÎNTRE 1812 ŞI 1918 / 262

VASILE BARBU , UZDINENȚII LA ALBA IULIA, LA MAREA

UNIRE A TUTUROR ROMÂNILOR / 281

ANEXE

Acţiunea naţională a Aradului (Cuvânt rostit de Vasile Goldiș la 1

Decembrie 1932) Ştirea, nr. 232, anul II, 1932 / 285

O CRONOLOGIE A PERIOADEI 1906 – 1919 / 287

VASILE GOLDIȘ SĂRBĂTORIT DE ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI

UNIVERSITATEA DE VEST din ARAD / 301


7

ARGUMENT

ARADUL, este locul unde s-a gândit, organizat și

programatic realizat, MAREA UNIRE de la 1 decembrie 1918. După

secole de incertitudini, se naște după o minuțioasă pregătire, cea mai

grandioasă realizare politică a istoriei noastre contemporane:

STATUL NAȚIONAL UNITAR ROMÂN. ”Generația Marii Uniri”

este, în primul rând, intelectualitatea arădeană, în frunte cu VASILE

GOLDIȘ, ȘTEFAN CICIO POP, IOAN SUCIU ... și toți cei din jurul

lor, cei care au înfăptuit un act politic, fără precedent în istoria noastră,

pentru națiunea română și împreună cu aceasta.

MAREA UNIRE de la Alba Iulia, orașul simbol al unitații

naționale, a fost ales de arădeni pentru a-și păstra acest statul de Cetate

a Unirii, pentru a da o greutate și mai mare acțiunii plebiscitare prin

care întreaga Națiune română era reprezentată, direct sau prin

reprezentanți aleși în comunitate și împuterniciți de a decide, aici.

UNIVERSITATEA DE VEST ”VASILE GOLDIȘ”, își face o

datorie firească de a prezenta, ori de câte ori are prilejul, personalitatea

lui VASILE GOLDIȘ, Membru de Onoare al ACADEMIEI

ROMÂNE, cel care în fața Națiunii române și a tuturor națiunilor

lumii, proclama că românii au reușit să împlinească un vis.

Marius Grec


8

Moto :

“Fiecare popor şi fiecare epocă se aşează în ierarhia valorii

istorice după măsura în care a ştiut să-şi întocmească fiinţarea sa pe

pământ în aşa fel ca tot insul să simtă iubirea de bunăvoie

consimţită a colectivităţii pentru dânsul. Ascensiunea omenirii spre

acest miraculos ideal e trudnică, afară din cale. Şi totuşi toate

războaiele şi toate luptele sălbatice iscate din instinctele barbare,

deasupra tuturor mizeriilor ce au produs, ori tocmai prin aceasta,

sub puterea unei trainice legi a firii, au germinat tot mai multă

dreptate în lume...”


9

INTRODUCERE

Fraţi români!

În istoria poporului român ziua de 1 Decembrie va fi pentru

toate timpurile viitoare cea mai frumoasă sărbătoare...

Pentru toate veacurile rămâne gloria Aradului că Marea

Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost concepută şi convocată de

aici, de la Arad, organizarea ei s-a făcut de către arădanul şi bunul

nostru prieten dl. Ioan Suciu, iar destinul a voit ca propunerea unirii

s-o facă arădanul care vă vorbeşte acum.

Lumea începuse să neglijeze comemorarea acestei zile. Atunci

ca preşedinte al Asociaţiei culturale Astra, îndată după alegerea mea în

1923, am ordonat tuturor despărţămintelor ei ca ziua de 1 Decembrie

să fie sărbătorită pe viitor ca cea mai mare sărbătoare naţională.

Cuvântul meu a fost ascultat şi de atunci, an de an, această sărbătoare

creşte în proporţii şi însemnătatea ei pătrunde tot mai adânc în

sufletele româneşti.

Sărbătoarea de 1 Decembrie este înnoirea an de an a

jurământului nostru de credinţă pentru unitatea politică neştirbită a

naţiunii române între hotarele ei fireşti mărginită de apele Nistru, Tisa

şi Dunăre, a jurământului nostru de credinţă în solidaritatea noastră

naţională deasupra vremelnicelor deosebiri de religii, de clase sociale

ori de concepţii referitoare la organizările împreunei vieţuiri a

oamenilor. Ţara noastră românească vrem să trăiască în veci şi în

această ţară vrem să trăim în veci ca români împreună. Iată

însemnătatea istorică a zilei de 1 Decembrie pentru neamul românesc...

Acţiunea naţională a Aradului

(Cuvânt rostit de VASILE GOLDIȘ la 1 Decembrie 1932) Ştirea, nr. 232, anul II, 1932


10

ARADUL-ISTORIE ŞI CULTURĂ

Prof. univ. dr. AUREL ARDELEAN

Preşedintele Universităţii de Vest VASILE GOLDIS din Arad

Aradul, azi municipiu, centru industrial, de cultură şi

spiritualitate românească este şi rămâne o creaţie organică a vechii

Transilvanii, după cum această provincie este ea însăşi o creaţie a

românilor. Oraşele Transilvaniei au luat fiinţă în jurul cetăţilor sau

fortăreţelor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu oraşul de pe Mureş, care

între anii 1324-1384 purta titlul de „civitas”, iar pe la 1388 devine

„oppidum”.

Aradul a fost una din cele şapte cetăţi ale Ardealului, construită

între anii 1765-1783, după planurile generalului Filip Ferdinand

Hirsch, din ordinul împărătesei Maria Tereza. Timp de secole, Aradul

a jucat un rol important în istorie, în această parte a ţării născându-se

viteji luptători, care s-au jertfit pentru libertatea românilor din această

parte a ţării, dar şi cele mai luminate minţi şi nobile suflete, care au

fost prezente cu gândul şi fapta, în mai toate marile momente istorice

ale neamului nostru.

Viaţa şi stăpânirea românească a întregului ţinut din

împrejurimile Aradului, este strălucit documentată chiar şi prin

denumirile topografice ale locurilor din hotarele satelor, denumiri care

nu au cunoscut - în mare parte - schimbări până în zilele noastre,

pentru că le-au păstrat cu sfinţenie şi le-au transmis prin tradiţii şi

obiceiuri din neam în neam, cum le-au cunoscut pe vremuri.


11

Din acele vremuri fericite se pomenesc clăcile, şezătorile şi

praznicile la care se aduna tot satul şi în care, se preamăreau

strămoşii. La aceste întruniri s-au plămădit şi în părţile Aradului,

doinele, horele, satirele, strigăturile, baladele şi legendele care vor

forma temelia literaturii româneşti, admirată şi de străini. Poate numai

aşa, vom putea înţelege alcătuirea deosebită a românului arădan,

născut creştin, care, pe lângă mândria şi ingeniozitatea propriei gintei

latine, întruneşte în sine cele mai mari contraste de caracter.

Românul a suferit umilirea până la extrem, dar s-a revoltat şi a

devenit temerar când a trebuit să-şi apere valorile, pământul, limba şi

credinţa. Această virtute, admirată în lume, a dat neamului românesc

tăria de-a se menţine pe pământul strămoşesc, de a-şi păstra nealterată

fiinţa etnică şi de-a supravieţui cu toate duşmăniile şi opresiunile care

s-au abătut asupra sa. Poate mai mult decât semenii lor din Ardeal,

arădenii au fost mai mereu toleranţi, cooperând cu cei de altă etnie şi

altă cultură.

În luptele seculare de eliberare sau menţinere a elementului

românesc, care alcătuieşte marea majoritate a populaţiei rurale din

Crişana şi ţinuturile apusene ale României întregite la 1918, Aradul a

jucat întotdeauna un rol de frunte. Mărturie sunt, în acest sens, vechile

instituţii româneşti de cultură şi spiritualitate care se păstreză şi astăzi:

Episcopia Ortodoxă a Aradului, Şcoala Normală, Preparandia

Arădeană, din 1886, Institutul Pedagogic-Teologic Ortodox Român, în

urma unirii cu Seminarul Teologic Ortodox din Arad. Aici la Arad s-a

înfiinţat cea mai veche organizaţie social-culturală românească „Astra

Culturală din Arad”, contemporană cu Astra din Sibiu. Mai târziu,

luptele politice pentru păstrarea drepturilor românilor din Ardeal s-au

grupat în jurul gazetelor româneşti care apăreau aici: „Tribuna

poporului” şi „Tribuna”, iar mai târziu „Românul”. Amintim aici


12

figura marelui român Ioan Rusu Şirianu, publicist şi vajnic luptător,

silit să se refugieze peste Carpaţi. În anul 1918 a fost scris ca tot din

Arad să răsară şi să ajungă la apogeu figurile unor oameni ca:

episcopul Roman Ciorogariu, Vasile Goldiş sau Ştefan Cicio-Pop. Aici

în Arad, s-a constituit „Consiliul Naţional Român Central” din

Transilvania, care a pregătit Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi

proclamarea Unirii pe veci cu Patria Mamă, care s-a realizat după

lungi şi grele suferinţe.


13

MAREA UNIRE DE LA 1918. LOCUL ŞI

ROLUL ARADULUI

Lect. univ. dr. STELEAN-IOAN BOIA

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIȘ din Arad

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat în istoria

modernă a românilor actul plebiscitar în urma căruia Transilvania s-a

unit irevocabil şi pe vecie cu Ţara, izbândă a naţiunii române pentru

care a luptat cu stăruitoare energie întregul nostru popor, cel mai

însemnat moment din istoria modernă a României, reclamat de

întreaga noastră evoluţie istorică şi de către dreptele şi nestrămutatele

legi ale istoriei.

Ampla mişcare a întregii naţiuni române care a dus la realizarea

marelui act al Unirii, cu putere de lege, democratic prin fond şi formă,

fără seamăn în analele istoriei, a mişcat profund şi pe românii din

părţile arădene, cu aceeaşi forţă şi convingere în justeţea cauzei lor ca

pretutindeni în ţinuturile româneşti. Modul cum au înţeles să se

încadreze în această acţiune, aportul lor deosebit la realizarea Unirii,

ilustrează că românii din părţile arădene s-au situate în fruntea acestei

mişcări, având un rol determinant în înfăptuirea ei.

Aportul hotărâtor al Aradului şi al arădenilor în pregătirea şi

înfăptuirea Marii Uniri din 1918, deşi recunoscut, în primele două

decenii şi jumătate nu a fost evocat decât în general şi semnalat doar

ocazional. În schimb, lucrările mai recente, mai ales cele care au văzut

lumina tiparului după 1989, subliniază cu mai mult curaj şi claritate,

locul şi rolul Aradului în Marea Unire de la 1918, unele dintre acestea

ilustrându-l cu noi şi tot mai valoroase mărturii, întregindu-l cu aspecte


14

din cele mai diverse dându- astfel sensuri noi, fără să i se fi consacrat,

până în prezent, o lucrare care să trateze această problemă sub toate

aspectele ei.1

În anii următori înfăptuirii, evenimentul este în continuare

semnalat, în presa timpului sau în cadrul unor prime lucrări.2 Paralel

cu sublinierea semnificaţiei momentului 1918 legat de noile

aniversări3, referirile devin tot mai concrete şi în ceea ce priveşte

aportul deosebit al arădenilor la realizarea lui. Astfel, ziarul

“Românul”(Arad) publică un interesant- şi emoţionant- articol,

intitulat Pagini de glorie.Pregătirea “Unirii” şi dr.Şt.Cicio-Pop, în

care subliniindu-se unele aspecte din activitatea lui Ştefan Cicio-Pop,

se fac precizări şi privitor la rolul arădenilor în cadrul evenimentelor

din noiembrie – decembrie 19184. Acelaşi ziar reproduce din “Dacia”

un articol semnat de Vasile Goldiş, Monumentul Unirii în Arad, în

care, autorul, cu toată modestia care l-a caracterizat, subliniază în

termeni măsuraţi, aportul cu totul aparte al oraşului Arad la înfăptuirea

Marii Uniri5 şi conchide: “logica inevitabilă a istoriei tot Aradului i-a

sortit rolul conducător la înfăptuirea unirii.” Vasile Goldiş aduce în

acest sens argumente pertinente, afirmând: “Din Arad s-a organizat şi

condus, prin Consiliul Naţional, revoluţia glorioasă din toamna anului

1918. Din Arad i s-a trimis guvernului Karolyi la Budapesta

ultimatumul, prin care - înainte de a fi intrat un singur dorobanţ în

Ardeal - se cerea sub stăpânire românească întreg teritoriul

Transilvaniei. Din Arad s-a dat în vileag îndrăzneţul Manifest către

1 Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri, Ed.Mirton, Timişoara, 1993, p.9.

2 Serbarea libertăţii, în „Românul”(Arad), an 8, nr.175 din 3 decembrie 1919,

p.2;Proclamarea unităţii noastre naţionale, în Calendarul Asociaţiunii, Sibiu, 1919,

pp.123-125; I.Clopoţel, Frământările unui an-1918, Sibiu, 1919;Gheorghe Tulbure,

Praznicul unirii neamului.Discurs comemorativ, Oradea, 1919. 3 A treia aniversare, în „Telegraful Român”(Sibiu), an 69, nr.83 din 19 nov./2 dec.

1921, p.1;1 decembrie 1918, în „Voinţa”(Cluj), an I, nr.91 din 2 dec.1920, p.1. 4 „Românul”, an 9, nr.107 din 23 mai 1920, p.1.

5 „Românul”, an 10, nr.16 din 26 ian.1921, p.3.


15

naţiunile lumii. Din Arad s-a convocat Marea Adunare Naţională…şi

la Alba Iulia un arădean a propus unirea şi a fost autorul hotărârilor

istorice ale adunării”.6

În acdelaşi context se înscrie şi lucrarea arădeanului, Valeriu

Şeredan, care evocă împrejurările constituirii Gărzii naţionale a

marinarilor români de la Pola şi activitatea acesteia în lunile

octombrie-noiembrie 1918, sub conducerea sa.7 De asemenea o lucrare

cu caracter memorialistic consacră Unirii, Roman Ciorogariu.8 Pe

parcursul ei găsim numeroase referiri la rolul Aradului în pregătirea şi

înfăptuirea Marii Uniri, mai ales în capitolul privitor la revoluţia

burghezo-democratică, în cel privind tratativele de la Arad, sau în cel

consacrat Adunării de la Alba Iulia. Ion Clopoţel, participant activ la

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, evocă evenimentele,

începând cu revoluţia din 1918 şi continuând cu momentele importante

ale Unirii, context în care este evidenţiat şi rolul arădenior.9

La împlinirea unui deceniu şi apoi a unui deceniu şi jumătate de

la Unire, apar articole noi şi lucrări consacrate măreţului eveniment.

În general sunt prezentate momentele principale ale Unirii10

şi

caracterul democratic al adunării11

, unele dintre ziare consacrând

evenimentului numere festive, aşa cum a procedat “Dreptatea.”12

O

parte dintre articolele sau lucrările apărute subliniază cu prioritate

6 Alexandru Roz, op.cit.,p.11.

7 Şeredan Valeriu, Garda Naţională Română a marinarilor din pola şi

descompunerea marinei austro-ungare, Bucureşti, 1922. 8 Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926.

9 Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926.

10 Aurel Petreanu, Zece ani de la proclamarea unităţii noastre naţionale,1

Decembrie 1918, în „Semenicul”(Lugoj), an1, nr.12 din decembrie 1928, pp.2-7;

Sever Bocu, Cine a făcut România Mare?, în „Voinţa Banatului”(Timişoara), an 8,

nr.48 din 2 dec.1928, p.1; Cartea Unirii, Bucureşti, 1929; Silviu Dragomir, Un sfert

de veac de la unirea Transilvaniei, în „Transilvania”, an 74, nr.11-12/1934. 11

I.Mateiu, În jurul adunării de la Alba Iulia.Precizările d-lui Goldiş, în

„Generaţiunea unirii”, nr.3/1929, pp.13-15. 12

„Dreptatea”(Bucureşti), an III, nr.472 din 10 mai 1929, pp.1-4.


16

aportul fruntaşilor arădeni13

sau împrejurările transferării la Arad a

Consiliului Naţional Român.14

Evidenţierea rolului deosebit al

arădenilor o face, cu deosebită elocinţă, Vasile Goldiş în discursurile

sale.15

Locul şi rolul românior arădeni în epopeea Unirii, este subliniat

cu şi mai multă claritate în contextul aniversării a două decenii de la

formarea statului naţional unitar român de către Ioan Lupaş.16

Ziarul

arădean “Ştirea” consacră evenimentului un întreg număr17

, unul dintre

articolele incluse intitulându-se semnificativ Contribuţia Aradului la

marele act al Unirii .Astfel, Silviu Dragomir în articolul Ziua unirii,

evidenţiază de la început: “Am recunoscut întodeauna partea deosebit

de însemnată, pe care au avut-o Românii din Arad la împlinirea

măreţului act al Unirii…”, arătând apoi cum a ajuns Aradul să poată

îndeplini acest rol. În partea finală , istoricul remarcă: “În scutul

acestei tradiţii, graţie muncii neodihnite a unei generaţii strălucite de

cărturari, spiritului de jertfă de care au făcut dovadă până la ultimul

moment şi încrederii ce le-a acodat-o tot neamul, în deceniul care a

precedat unirea, Aradul a prezidat mândru, glorios şi cuminte actul

istoric al unirii de la Alba Iulia.

De fiecare dată, când gândul ni se îndreaptă din nou către

frământarea eroică a zilelor măreţe, cu vie recunoştinţă îmi reînvie

amintirea ce leagă Aradul de faptele care vor dăinui de-a pururea în

13

I.Mateiu, loc.cit.;Gheorghe Crişan, Arad, Iaşi, Alba Iulia, în „Patria”, nr.107 din

noiembrie 1929; I.Bordea, Amintiri din Zile mari, în „Generaţia unirii”, an 1932;

I.Jelucuteanu, O scurtă biografie: Vasile Goldiş, Arad, 1932; Ion Clopoţel, Vasile

Goldiş,Cluj, 1934; Idem, Figuri reprezentative: Vasile Goldiş, în „Societatea de

mâine”, an XI, nr.3/1934; Eduard Găvănescu, Vasile Goldiş, în „Hotarul”, anII,

nr.4/1935;Silviu Dragomir, Vasile Goldiş,u luptătorul şi realizatorul politic, Sibiu,

1936;Ioan Şerban Basarab, Ştefan Cicio-Pop, Braşov, f.a. 14

Ştefan Cicio-Pop, Zile istorice, zile de glorie, în „Adevărul”(Bucureşti), an 41,

nr.13791 din 2 dec.1929, p.1. 15

Vasile Goldiş, Discursuri, Bucureşti, 1928. 16

Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937. 17

„Ştirea”, anVIII, nr.1936 din 1 decembrie 1938, pp.1-8.


17

paginile istoriei noastre şi de oamenii, care au

binemeritat(recunoştinţa-n.n.) de la naţiune…”18

Vorbind despre

Grandioasele serbări de la Arad, în acelaşi context aniversativ, un alt

ziar “Ecoul”(Arad-Timişoara), sublinia şi el rolul Aradului în

realizarea Unirii odată cu descrierea acţiunilor comemorative în cadrul

cărora s-au dezvelit busturile lui Ion Rusu-Şirianu, Mircea Stănescu şi

Gheorghe Popa de Teiuş.19

Al.Negură evocă activitatea arădenilor în

cadrul evenimentelor din toamna anului 1918, în articolul Aradul faţă

de cele două decenii de la Marea Unire20

, iar un an mai târziu, în cel

intitulat O nouă acţiune pentru ridicarea monumentului Unirii la

Arad21

, în care rolul arădenior în epopeea Unirii este evocat în

contextual prezentării celor realizate şi celor ce urmează a se face în

vederea ridicării monumentului. În acelaşi ziar se vorbeşte despre

Goldiş, concluzionându-se că el a fost menit “să verse în slove

biruinţa noastră.22

Ca şi Tiron Albani, Ioan Flueraş, cu un rol activ în realizarea

Unirii, prezintă evenimentele din 1918 , constituirea C.N.R,

ultimatumul de la Arad, Manifestul C.N.R., respective, organizarea

C.N.R şi G.N.R. ca organe administrative noi româneşti, scoţând în

evidenţă şi rolul Aradului, evocându-se în acest sens tratativele de la

Arad cu delegaţia guvernului maghiar.23

Informaţii preţioase şi

interesante referitoare în exclusivitate la evenimentele din toamna

18

Ibidem, p.5. 19

„Ecoul”(Arad-Timişoara), an XIV, nr.1854 din 3 dec.1938, pp.1-3. 20

„România de Vest”(Timişoara), an I, nr.184 din 2 dec.1938, p.8. 21

Idem, an II, nr.246 din 6 februarie 1939, p.6. 22

Elena Bogdan, Tribunul naţiunii române:Vasile Goldiş, în loc.cit.,nr.253 din

Douăzeci de ani de la Unire.Monografie comemorativă a Unirii, vol.I, 13 febr.1939,

p.2. 23

Tiron Albani, Cum s-a făcut Unirea la Oradea, 1938;Ion Flueraş, Cum am ajuns

la Alba Iulia, în loc.cit, pp.166-174.


18

anului 1918 în părţile Aradului, cu deosebire în părţile Hălmagiului, ne

oferă Traian Mager.24

Lucrărilor amintite li se adaugă cele cuprinzând acte şi

documente privitoare la Unire.Volumul Marea Adunare

Naţională……Acte şi documente25

cuprinde, între altele, cele mai

importante discursuri de la Marea Adunare, convocatorul şi Rezoluţia

Adunării de unire cu Ţara, membrii Marelui Sfat Naţional Român ales

la Alba Iulia, între care se găseau şi 27 de arădeni.Volumul de acte şi

documente editat de Asociaţia “Astra”26

, înmănunchează cele mai

importante mărturii ale actului de la 1 Decembrie 1918, sesizând rolul

deosebit al Aradului la realizarea Marii Uniri.Sunt cuprinse în volum

actele emise la Arad (Manifestul C.N.R., Nota ultimativă a acestuia,

relatările privind tratativele de la Arad cu delegaţia guvernului

maghiar, Manifestul Marelui Sfat al Naţiunii Române, convocatorul

Adunării Naţionale), lista delegaţilor oficiali, precum şi discursurile

din cadrul Marii Adunări Naţionale sau cele privind evenimentele care

au urmat şi au legiferat Unirea.27

Referiri la Unire se fac şi în lucrarea lui Constantin

Kiriţescu28

, care evidenţiază însufleţirea care domnea peste tot în

cadrul adunărilor populare şi acţiunile privind adeziunea faţă de

Consiliul Naţional Român Central: “Imense cortegii de ţărani, sate

întregi, cu preoţii şi învăţătorii în frunte, străbat, în sunetele muzicii

săteşti şi cu drapelele desfăşurate, străzile oraşelor, în special ale

Aradului, unde e centrul mişcării româneşti.Este în sfârşit libertatea şi

24

Traian Mager, Ţinutul Hălmagiului, vol.IV, Contribuţiuni la istoria unirii 1918-

19, Jurnal, Arad, 1939. 25

Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918.Acte

şi documente(f.e.), (f.a.). 26

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943. 27

Alexandru Roz,op.cit., p.17. 28

Constantin, Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României.1916-1919,

vol.II, Bucureşti, (f.a.). în ediţia apărută la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1989, vol.II, cap.VI, pp.396-409.


19

independenţa naţională , după care era însetoşat de veacuri acest

popor.”29

Nu putem să nu remacăm că alături de presă şi lucrările în

limba română, evenimentul epocal al Unirii din 1918 a fost evocat şi

de presa în limba maghiară şi de cea în limba germană.În acest

context, unele articole scot în evidenţă, mai ales indirect, rolul

arădenilor la realizarea Marii Uniri. Nu întâmplător, încă înainte de 1

Decembrie 1918, ziarul “Aradi Hirlap” în articolul Acolo unde se

deschide soarta Ardealului.Vizită la reşedinţa Consiliului Naţional

Român.Tratative decisive la locuinţa lui Ştefan Cicio-Pop, arăta, că în

acest oraş se “decide acum soarta Transilvaniei”. În primii ani după

realizarea Unirii, majoritatea fac referiri la Adunarea Naţională de la

Alba Iulia30

29

Ibidem, p.520. 30

Pl.H., Der Beschluss der Mediascher Nationalversammlung (Hotărârea Adunării

Naţionale a saşilor din Mediaş – de adeziune la Unire-), în „Siebenburgisch –

Deutsches Tageblatt” (Sibiu), ab 46, nr.13752 din 10 ianuarie 1919, p.1; La acelaşi

eveniment se fac referiri şi în „Kronstadter Zeitung”(Braşov), an 83, nr.1, nr.7, nr.

din ianuarie 1919, p.1; Die Tagung derDeutschen Grossrumaniens(Adunarea

germanilor din România Mare), în „Siebenburgisch – Deutschen Tageblatt” , an 46,

nr.13872 din 7 iunie 1919, 1; Resolution der Banater Schwaben (Rezoluţia şvabilor

din Banat de adeziune la Unire), în „Temesvarer Zeitung”(Timişoara), an 68, nr.180

din 12 august 1919, p.2;Die Slovaken fur Rumanien(Slovacii pentru România9, în

„Temesvarer Zeitung”, an 68, nr.205 din 12 septembrie 1919, p.1; Evfordulo

(Aniversarea Unirii), în „Ellenor”(Târgu- Mureş), an 13, nr.178 din 29 noiembrie

1919, p.1, publică „Declaraţia de la Alba Iulia în întregime; „Szekely naplo”(Târgu

Mureş), an 42, nr.182 din 30 noiembrie 1919, p.2, prezintă ce s-au organizat în

limba română şi în limba maghiară pentru aniversarea Unirii; Egyimarosvasarhelyi

gyules tervei (Planul organizării unei adunări la Târgu – Mureş pentru adeziunea la

Unire), în „Szekely naplo”( Târgu-Mureş), an 49, nr.184 din 6 decembrie 1919, p.1;

Uj utakon ( Pe drumuri noi), în „Tukor”(Târgu-Mureş), an 8, nr.47 din 28 noiembrie

1920, p.1; A Gyulafehervari evfordulo (Aniversarea declaraţiei de la Alba Iulia), în

„Szekely naplo”( Târgu – Mureş), an 50, nr.176 din 2 decembrie 1920, p.1; Der

Protokol der Schwaben ( Protocolul şvabilor- de adeziune- la Unire), în „Banater

Tageblatt” (Timişoara), an 2,nr.24 din 18 decembrie 1020, p.1;”Deutsche Politische

Hefte ausGrossrumaniei”(Sibiu), an 1, nr.1 din august 1921, p.1, p.10, 16, se referă

la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, la hotărârile luate şi importanţa Unirii; în

„Deutsche Otlitische Hefte aus Grossrumanien” (Sibiu), an 1, nr.2 , nr.3-4 din

septembrie-noiembrie 1921, an 2, nr.1, nr.2, nr.3 din ianuarie- martie 1922, mai

multe articol se referă la adunarea de la Mediaş din 8 ianuarie, adunarea saşilor de la

Bucureşti din 9 decembrie 1918, şi din alte localităţi, adunarea şvabilor din 10 august


20

După cel de Al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea

regimului totalitar comunist, problema Marii Uniri a devenit un timp

subiect tabu, iar luptătorii pentru unire închişi sau sub diverse motive,

urmăriţi şi ignoraţi, în cel mai bun caz. După 1964 , asistăm la unele

schimbări, timp de mai mulţi ani problema este abordată în unele

lucrări cu caracter general. La împlinirea a patru decenii de la Unire şi

apoi în anii care au urmat, i s-au consacrat câteva studii şi articole care

tratează mai ales contribuţia ţăranilor şi muncitorilor la realizarea

Marii Uniri, între care şi cu referire la Arad31

În general, lucrările

consacrate temei Marii Uniri, apărute înainte de 1989, sunt tributare

“timpului” în care au apărut. Cele care se referă la contribuţia

arădenilor la înfăptuirea Marii Uniri, o evidenţiază, fie evocând figura

lui Vasile Goldiş32

, fie în contextual luptei naţionale din părţile

Aradului în perioada dualismului33

, fie în contextual evocării

participării muncitorimii arădene la mişcarea de emancipare socială şi

naţională34

, ori în cadrul monografiei judeţului Arad35

sau aceea a

oraşului Arad36

.Multe lucrări abordează activitatea C.N.R.C.37

sau

1919 ţinută la Timişoara şi adeziunea populaţiei de naţionalitate germană din

România la Unire. 31

Constantin Daicovici, L.Banyai, V.Cheresteşiu, Lupta revoluţionară a maselor-

factor hotărâtor în unirea Transilvaniei cu România, în „Studii.Revistă de istorie”,

an 11, nr.6/1958, pp.21-54; Destrămarea monarhiei austro-ungare, Bucureşti, 1964,

pp.93-189; Eliza Campus, La lutte pour l achevement de l unite nationale

roumaine(1914-1918)8Lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor), în

„Revue Roumaine d Histoire” an 4, nr.4/1965, pp.765-790; Vasile Netea, Les

Antecedents et la lutte de la „Ligue culturelle” pour l unite nationale(Antecedentele

şi lupta dusă de „Liga culturală” pentru unitate naţională), în „Revue Roumaine d

Histoire”, an 4, nr.3/1965, pp.547-570. 32

Mircea Popa, Gheorghe Şora, Vasile Goldiş.Scrieri social-politice şi literare,

Timişoara, 1976; Gheorghe Şora, Vasile Goldiş, militant pentru desăvârşirea

idealului naţional, Timişoara, 1980. 33

Vasile Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi

lupta sa pentru unire, 1974;Idem, Aradul centru politic al luptei naţionale din

perioada dualismului(1867-1918), Timişoara, 1978. 34

Eugen Gluck, Alexandru Roz, Aradul muncitoresc, Bucureşti, 1982. 35

Aradul –permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978; Arad.Monografie, 1979. 36

Alexandru Roz, Municipiul Arad în contextul României, Arad, 1979.


21

aportul unora dintre conducătorii acţiunii38

, ori aspecte legate de

evenimentele din părţile arădene din toamna anului 191839

.

După 1989, istoricii arădeni cu deosebire, au acordat importanţa

cuvenită măreţului act de la 1 decembrie 1918 evidenţiind argumentat,

locul şi rolul Aradului în pregătirea şi realizarea Marii Uniri din

1918.40

37

Mihai Dumitrescu, Consiliul Naţional Român Central şi activitatea lui pentru

unirea Transilvaniei cu România, în „Viaţa studenţească”, nr.40 din 20 noiembrie

1968, p.6; Ioan Pleşa, Colaborarea consiliilor naţionale române din comitatul Alba

Inferioară cu Consiliul Naţional Român Central din Arad pentru pregătirea

Adunării naţionale de la Alba iulia din 1 decembrie 1918, în „Ziridava”, 7/1977,

pp.249-165. 38

Doru Bogdan, Vasile Goldiş şi unele probleme ale epocii sale, în „Ziridava”,

IX/1978, pp.207-219; Victor Caţavei, Dr.Ioan Suciu- luptător pentru libertate

naţională şi socială(1862-1939), în „Ziridava”, X/1978, pp.631-641;Nicolae Roşuţ,

Ştefan Cicio-Pop-militant pentru drepturile sociale şi naţionale şi luptăto r pentru

unire(1856-1934), în „Ziridava”, x/1978, pp.599-630; Gheorghe Şora, Vasile Goldiş

văzut de contemporani,în „Ziridava”,IX/1978, pp.282-302, Lia Dragomir, Ioan

Flueraş(1862-1925), în Almanahul Tribuna, Cluj-Napoca, 1979, pp.168-169; Lucian

Emandi, Dr.Ioan Suciu luptător pentru Unire, în „Ziridava”, III-IV/1979, pp.125-

133. 39

Vasile Popeangă, Aradul în noiembrie 1918, în „Catedra”, 1973, pp.294-316, Otto

Grefner, Acţiuni cu caracter naţional şi social în anul 1918 în judeţul Arad,în

„Ziridava”, III-IV/1974, pp.177-185; Gheorghe Manea, Activitatea Consiliilor

naţionale româneşi a Gărzilor naţionale române din judeţul Arad, în „Ziridava”,

VII/1977, pp.315-347; Nicolae Roşuţ, Activitatea politică a deputaţilor arădeni între

anii 1905-1918, în „Ziridava”, IX/1978, pp.219-270; Idem, Contribuţia Aradului la

pregătirea şi înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România, în Studii privind istoria

Aradului, Bucureşti, 1980, pp.209-303,Gheorghe Unc, Formarea comandei supreme

a gărzilor naţionale arădene şi rolul ei în Unirea Transilvaniei cu România, în

”Ziridava”,XI/1979, pp.57-58; Alexandru Roz, Mişcarea muncitorească şi socialistă

arădeană în perioada 1900-1914 şi contribuţia ei la unirea Transilvaniei cu

România, în Al.Roz, Studii privind istoria judeţului Arad în perioada 1900-1944,

Arad, 1980, pp.1-90. 40

Gheorghe Şora, Vasile Goldiş- o viaţă de om aşa cum a fost, Ed.Helicon,

Timişoara, 1993, Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri, Ed.Mirton, Timişoara,

1993, Idem, Consiliul Naţional Român Central şi Gărzile Naţionale Române din

Arad, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1993;Idem, Arădeni-corifei ai Marii Uniri, Ed.Mirton,

Timişoara, 1995; Idem, Noiembrie 1918.Aradul-capitala Transilvaniei, „Vasile

Goldiş”University Press, Arad, 2002;Marin C.Stănescu, Alexandru Roz, Prizoniei şi

voluntari români din primul război mondial şi Marea Unire din 1918, „Vasile

Goldiş”University Press, Arad, 2003;1918-1998.Aradul şi Marea

Unire(coord.Alexandru Roz), Editura Universităţii de Vest „Vasile Goldiş, Arad,

1999; Marea Unire din 1918, ideal al tuturor românilor(coord.Al.Roz), „Vasile

Goldiş”University Press, Arad, 2004;Marea Unire de la 1918.Studii şi

articole(coord. Marius Grec, Stelean-Ioan Boia), „Vasile Goldiş” University Press,

Arad, 2008;Eugen Gagea, Vasile Goldiş(1862-1934).Monografie istorică, „Vasile


22

Aradul s-a identificat cu marile momente ale istoriei moderne a

românilor racordându-se de fiecare dată la evenimentele care au

marcat istoria celo de dincolo de Carpaţi.: 1859, 1877, ca şi cu

evenimentele care au marcat istoria românilor din Ardeal.Astfe, o

contribuţie demnă de remarcat au avut-o arădenii în cadrul mişcării

memorandiste .Astfel, românii din oraşul Arad-în rîndul cărora alături

de celelalte categorii au participat în număr mare şi intelectuali- au

desfăşurat o activitate susţinută, dând dovadă de deosebit entuziasm şi

devotament faţă de cauza memoradiştilor, participând la acţiune în

toate momentele ei.Printre cei care au contribuit la redactarea

memorandului se numără şi Ioan Slavici, cel care l-a redactat în prima

variantă.La Conferinţa naţională din 25-26 martie 1892 de la Sibiu,

care a definitivat Memorandul în foma cunoscută, din Arad au

participat ca reprezentanţo ai cercului Arad, A. Suciu, R.Ciorogariu şi

L.Petco, iar ai altor cercuri, între alţii, Ştefan Cicio-Pop Nicolae Oncu,

M.Veliciu, ş.a.Între cei 300 de delegaţi care au plecat la Viena pentru a

prezenta memorandul împăratulu se numără şi 36 de reprezentanţi ai

românilor arădeni.În timp ce delegaţia se găsea la Viena, cu toate că

străzile oraşului erau patrulate de jandarmi, la Arad s-au organizat

adunări publice şi s-au trimis telegrame, prin care se exprima

solidaritatea cu cauza memorandiştilor.41

După reîntoarcerea delegaţiei

de la Viena, fără să fi fost primită de către împărat, începând cu

anchetarea celor care participaseră la acţiune şi apoi implicarea lor în

procesul politic organizat la Cluj, arădenii şi-au manifestat în

continuare solidaritatea cu memorandiştii, pe tot parcusul instrucţiei

judecătoreşti care a durat 20 de luni.La 2 mai 1894, la Arad este

organizată o mare adunare populară la care au participat peste 10.000

Goldiş” Univesity Press, Arad, 2008,Marius Grec, Marţian Iovan, Stelean-Ioan Boia,

Vasile Goldiş.150 de ani de la naştere(1862-1934), Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2012. 41

Alexandru Roz, Noiembrie 1918..., Arad, 2002, p.90.


23

de români din Banat şi Crişana, din cercurile Arad, Bihor, Timiş şi

Caraş-Severin. Adunarea condusă de Vasile Mangra, L.Petco,

G.Telescu şi Roman Ciorogariu, a cerut în mod hotărât să se respecte

drepturile naţionale ale românilor.În procesul intentat memorandiştilor,

din Arad au fost inculpaţi A.Suciu, M.Veliciu şi I.T.Mera.42

În vederea

asigurării apărării celor implicaţi în proces s-a apelat la avocaţi

remarcabili între care şi arădenii Ştefan Cicio- Pop(apărătorul lui

Septimiu Albini), P.Truţia(I.Munteanu), G.Petrovici(M.Veliciu) şi

C.Popa(D.Comşa).43

În urma procesului, arădenii Aurel Suciu şi

Mihai Veliciu au fost condamnaţi, primul la 1 an şi 6 luni, iar al doilea

la 2 ani, temniţă de stat. În timpul procesului la Cluj sosesc cca.

40.000 de oameni din toată Transilvania, arătând astfel că

Memorandul este al tuturor românilor.Din părţile Aradului au venit

peste 2.000, cei mai mulţi din oraş.44

În anul 1894, Partidul Naţional Român este interzis de către

Ministerul de Interne al Ungariei, în axeste condiţii punându-se

problema găsirii unor modalităţi de acţiune în forme de organizare, pe

care le impunea situaţia politică existentă după 1894.45

Nemaigăsindu-

se în libertate nici una din personalităţile politice care să poată prelua

conducerea treburilor partidului şi să aibă autoritatea necesară

conferită de conferinţele PNR, se punea problem găsirii unei

modalităţi prin care să fie condusă în continuare mişcarea naţională a

românilor. Iniţiativa în această problemă a aparţinut în primul rând

grupului de tineri arădeni, elemente active în cadrul partidului, între

care: V..Mangra, I.Russu-Şirianu, Ştefan Cicio-Pop, N.Oncu, ş.a.

La Congresul naţionalităţilor care a avut loc la Budapesta în

10 august 1895, s-a cerut autonomie naţională, revizuirea legilor

42

Ibidem, p.91. 43

Ibidem. 44

Ibidem. 45

„ Biserica şi Şcoala”, an III, nr.3 din 13/25 ianuarie 1879, pp.22-23.


24

naţionale şi religioase, de asemenea a legii naţionalităţilor din 1868.În

cadrul congresului, arădenii au avut o poziţie deosebit de activă.Vasile

mangra a rostit cuvântul de deschidere a congresului stârnind un mare

entuziasm.Ştefan Cicio-Pop a fost ales secretar al congresului,

revenindu-i misiunea de a prezenta programul. S-au remarcat de

asemenea, I.Russu-Şirianu şi Roman Ciorogariu.Puternicul răsunet al

Congresului naţionalităţilor, alături de alte considerente, au făcut ca în

septembrie 1895, împăratul Austro – Ungariei să ia hotărârea de

graţiere a memorandiştilor. De remarcat că arădeanul M.Veliciu a fost

singurul dintre memorandiştii eliberaţi atunci din închisoare, care a

refuzat să semneze scrisoarea de mulţumire şi loialitate adresată

împăratului, declarând că după 14 luni de temniţă, în conştiinţa lui nu

se mai simte obligat la nici un fel de mulţumire, nici faţă de împărat,

nici faţă de guvrnul imperial.46

În situaţia creată, se punea tot mai mult problema găsirii unor noi

modalităţi de acţiune.În acest demers, arădenii sunt din nou în

frunte.Conferinţa judeţeană a Partidului Naţional Român din 8 ianuarie

1892 hotărăşte înfiinţarea la Arad a unui Club comitatens al Partidului

Naţional Român.Înfiinţarea clubului are loc la 21 octombrie 1895 în

cadrul unei conferinţe organizate la Arad la care au luat parte delegaţi

din tot judeţul. Între principalii conducători se găseau: V.Mangra,

R.Ciorogariu, Şt.Cicio-Pop.

Începând cu 1897, lupta pentru drepturi naţionale a românilor

arădeni se intensifică şi mai mult ca urmare a apariţiei la Arad a

ziarului „Tribuna Poporului”, sub redacţia lui I.Russu-Şirianu, care

militează pentu reluarea activismului politic.Reprezentanţii

„Tribunei”din Arad, având un rol din ce în ce mai concludent, reuşesc

46

Procesul Memorandului românilor din Transilvania.acte şi date, Cluj, f.a.; Şerban

Polverejan, Nicolae Cordoş, Mişcarea memorandistă în documente(1885-1897),

Cluj, 1973, pp.72-74; Eugen Gluck, Nicolae, Roşuş, Aradul şi mişcarea

memorandistă, Arad, 197, pp.12-73.


25

până la urmă să-şi impună punctul de vedere şi să se abandoneze

rezistenţa pasivă, hotărându-se revenirea la activismul politic în urma

Conferinţei naţionale de la Sibiu din 10 ianuarie 1905, în cadrul căreia

în comitetul executiv al partidului au fost aleşi arădenii Ştefan Cicio-

Pop şi Ioan Suciu.47

Ca o recunoaştere a rolului Aradului, autentic centru politic al

mişcării naţionale a românilor transilvăneni, Partidul Naţional Român

îşi mută în anul 1908 sediul la Arad şi, din acelaşi an, social-

democraţia îşi avea de asemenea centrul la Arad.În consecinţă, se

constituie la Arad un birou central al Partidului naţional, din care

făceau parte Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Ioan Suciu şi Nicolae

Oncu., acest organism având misiunea de a asigura conducerea

operativă şi de a rezolva problemele curente ce se iveau în legătură cu

activitatea partidului. Începând cu 1 ianuarie 1911 va apare la Arad

ziarul Românul, ca organ de presă al P.N.Român, noul cotidian

propunîndu-şi de la început să militeze pentru unitatea de acţiune a

tuturor forţelor naţionale transilvănene în lupta pentru făurirea

României Mari. În 1914, când a izbucnit Primul Război mondial,

opinia publică românească era pregătită şi edificată în privinţa

drumului pe care îl avea de umat pentru înfăptuirea marelui ideal al

unirii tuturor românilor într-un singur stat.

Alături de biserică, un rol deosebit de important în spaţiul

cultural arădean l-a avut şcoala. Năzuinţa pentru unitate naţional-

statală s-a manifestat foarte aciv în rândurile tinerilor de la şcolile

arădene.Din rândul tinerilor elvi români de la Gimnaziul din Arad s-au

recrutat mulţi dinte viitorii lideri ai mişcării de emancipare naţională a

românilor din aceste părţi: Moise Nicoară, Ioan Goldiş, Mircea

47

Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri, Ed. Mirton, Timişoara, 1993,pp.49-

52; Vasile Popeangă, Aradul centru politic al luptei naţionale din perioada

dualismului(1867-1918), Timişoara, 1978, pp.15-32, 48.


26

V.Stănescu, Ioan Slavici, Ioan Hozanu. Participarea elevilor români de

la acest gimnaziu la acţiunile politice şi culturale organizate pentru

emanciparea românilor, sunt remarcate de către Vasile Goldiş, care,

într-un studiu al său, menţionează că după 1848 în acest gimnaziu

„elevii români cultivau pe faţă şi cu mare însufleţire idealul naţional şi

principiile democratice”.48

”

Realizarea ca mai importantă a arădenilor în plan cultural din

această perioadă a fost constituirea Asociaţiei naţionale arădene

pentru cultura şi conversarea poporului român, la 7/19 septembrie

1861, deschisă oficial prin adunarea din 30 aprilie/12 mai

1863.”Asociaţiunea naţională din Arad nu este nici creaţiunea, nici

proprietatea exclusivă a arădenilor, ci a tuturor românilor din

patrie;este o reuniune de cultură la care românii iubitori de progresul

neamului lor, fără osebire, sunt chemaţi şi îndreptăţiţi a lua

parte...”49

Este astfel explicabil ecoul deosebit pe care l-a avut, în

rândul contemporanilor, evenimentul, constituirea Asociaţiei fiind

apreciată drept cea dintâi şi cea mai grandioasă manifestare a

românilor din părţile Banatului şi Crişanei.Vasile Goldiş, în calitate de

director prim, la adunarea generală din 25 ianuarie 1905, lărgind ideea

rolului asociaţiei evidenţiază că „Ea are să intre adânc în viaţa sătenior

noştri...să-i înveţe a cunoaşt puterea unirii în cuget şi în simţire...”50

,

ceea c,e evident, însemna şi pregătirea unirii politice.Este deci de

înţeles că deşi nu şi-a propus deschis obiective politice, scopurile ei

declarate fiind de natură culturală, Asociaţia a avut preocupări şi de

această natură, fapt cu atât mai explicabil cu cât propagarea culturii

româneşti nu era un scop în sine, dimpotrivă, prin aceasta se urmărea

idealul naţional şi se apela la această cale pentru că era singura care nu

48

Alexandru Roz, Noiembrie 1918..., Arad, 2002, pp.104-105. 49

Ibidem, p.110. 50

Ibidem, p.111.


27

era total îngrădită.Vasta activitate a Asociaţiei arădene a contribuit

deci din plin la cultivarea conştiinţi naţionale în rândul românilor prin

promovarea limbii şi a culturii române, aducându-şi astfel contribuţia

la pregătirea Marii Uniri. Pe aceeaşi line s-au înscris, de altfel, toate

acţiunile românilor arădeni desfăşurate în perioada premergătoare

dualismului. Ele au dat în consecinţă un asemenea impuls luptei

naţionale încât au generat nelinişte, îngrijorare şi teamă în rândul

oficialităţilor. Astfel, în septembrie 1865, ziarul „Arad” relatând

despre atmosfera dominantă în rândul românilor din această parte

ţării, arăta că aceştia „nu visează altceva, decât o Românie Mare”, la

care le dă dreptul „tradiţia traiană de două milenii, limitele vestice ale

acestei ţări urmând să le constituie comitatele Arad, Bihor, Satu Mare

şi Maramureş.”51

În părţile Aradului, românii au avut de la început o poziţie fermă,

de condamnare a războiului, odată cu izbucnirea lui nutind puternic

speranţa că Imperiul Austro-Ungar, conglomerat de popoare supuse, se

va destrăma şi se vor crea condiţii pentru realizarea dezideratului

secular al unităţii naţionale depline.Ziarul Românul din Arad se face

ecoul unor asemenea opinii. Arătând că între românii transilvăneni şi

cei din România, există strânse legături etnice şi culturale, pentru că

„sufleteşte suntem aceeaşi fiinţă”, ziarul afirmă că „România nu poate

xista fără de noi şi noi nu putem să existăm fără de România.”52

51

P.Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi, Bucureşti, 1983, pp.21-22; 52-53; Mircea

Timbus, Mărturii documentare despre rolul Asociaţiei Naţionale din Arad pentru

cultura poporului român în lupta de emancipare naţională şi piritualăa românilor

din Transilvania(sec.XIX9, în „Ziridava”, VI/1976, pp.165-177; Vasile Netea, Lupta

românior din Transilvania pentru libertate naţională(1848-1881), Bucureşti,

1974,pp.281-283;Dan Demşa, Începuturile „Asociaţiei Naţionale arădene pentru

cultura poporului român...”, în „ Ziridava”, XV-XVI/1987, pp.317-333. 52

Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p.251;

„Românul”, an IV, nr.167 din 30 iulie/12 august 1914, p.1, nr.93 din 30 aprilie/13

mai 1914, p.1, nr.98 din 6/19 mai 1914, p.1.


28

O asemenea poziţie nu era întâmplătoare, dimpotrivă era

consecinţa firească a faptului că Aradul devenit din secolul al XIX-lea

centrul politic principal al românilor din Transivania, continuă să aibă

acelaşi rol deosebit de important în timpul războiului. Activitatea

intelectualilor arădeni continuă să fi tot mai intensă, încât îngrijorează

guvernul maghiar, care consideră pe Vasile Goldiş, unul din

exponenţii radicalismului din Comitetul Executiv al P.N.R. Tisza

Istvan, ministru-preşdinte al Ungariei, aprecia că „ cei de la Arad fac

parte din specia cea mai rea” şi cerea prefectului local „să strângă

dovezi compromiţătoare împotriva lor, urmând ca după război să se

facă „o ditincţiune între aceia care s-au purtat cinstit şi şi între oamenii

lui Goldiş.”53

Poziţia românilor arădeni în frunte cu intelecualitatea românească

de condamnare a războiului dus de Austro- Ungaria şi de manifestarea

deschisă a idealului de unire a Transilvaniei cu România, se va

accentua pe măsură ce războiul se extindea şi mai ales după ce are loc,

în august 1916, evenimentul mult aşteptat de românii transilvăneni,

intrarea României în război împotriva Austro – Ungariei. În acest

context, în ciua exinderii la maximum de către autorităţi a prigoanei şi

persecuţiilor, care au luat proporţii nemaiîntâlnite, bucuria şi speranţa

românilor în apropiata eliberare şi Unire, a făcu ca aceştia să

organizeze acţiuni dintre cele mai îndrăznţe şi mai nebănuite pentru

oficialităţi. Ele au fost cu atât mai intense cu cât războiul a adus după

sine catastrofale pagube materiale, pierdei umane, afectând cu

deosebire categoriile sociale de jos.

Primul Război mondial, evidenţia Vasile Goldiş în celebrul său

discurs de la marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, a fost

„războiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci

53

Alexandru Roz, Noiembrie.1918....., Arad, 2002, p.136.


29

pentru interesul lumii, pentru interesul omenirii, care numai în chipul

acesta e a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale.”54

Manifestul imperial „Către popoarele mele ccredicioase”din 16

octombrie (publicat la 18 octombrie) 1918, chiar dacă a fost tardiv, a

fost receptat pozitiv de către naţionalităţile din monarhie, altele decât

cea maghiară. În cele mai multe cazuri, liderii politici ai

naţionalităţilor din imperiu au interpretat corect manifestul imperial în

sensul devoluţiei puterii centrale, a descentralizării. Din aceste motive

s-a procedat la constituirea comitetelor naţionale, care vor prelua

prerogativele statale de la centrul politico – administrativ pentru a le

aplica pe teritoriile pe care le reprezintă, în formaţiunile statale proprii,

în curs de constituire.Acestea vor fi statele succesoare ale Austro –

Ungariei, pentru că nici o comunitate naţională nu va mai accepta o

formulă de asociere.55

În virtutea acestui proces de devoluţie- a transferului d putere de la

centru spre peiferie, fiecare comunitate etnică îşi va constitui un

Comitet Naţional, care preia atribuţii specifice unui guvern. Pe acest

fond şi la Budapesta se formează Consiliul Naţional Ungar(25

octombrie 1918) şi tot aici se constituie la 30 octombrie 1918,

Consiliul Naţional Român, care la 20 octombrie/2 noiembrie se mută

la Arad devenind Consiliul Naţional Român Central. 56

Astfel,

străvechiul oraş al Aradului, în noiembrie 1918, devine capitala celei

dintâi guvernări româneşti asupra întregii Transilvanii. Acest deosebit

54

Vasile Goldiş, Discursuri rostite în preajma Unirii şi la Asociaţiunea Culturală

Astra, Timişoara, 1994, p.21; Marius Grec, Marţian Iovan, Stelean –Ioan

Boia(coord.), Vasile Goldiş.150 de ani de la naştere(1862-1934), Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2012, p.97. 55

Alexandru Ghişa, România şi Ungaria la început de secol XX, PUC, 2002, p.78. 56

Tiron Albani, MemoriiBucureşti, 1969, pp.48-51, Enea Grapini, Ziua cea mare, în

C.Dumitrescu, Din lunga timpului bătaie, Cluj-napoca, 1978, pp.217-219;Tiron

Albani, Douăzeci de ani de la Unire, vol.I, Oradea, 1938, p.168; Ion Flueraş, Cum

am ajuns la Alba Iulia, în Tiron Albani, op.cit., pp.166-174, „Adevărul”, ediţie

specială din 21 octombrie/3 noiembrie 1918, p.1.


30

rol şi-l va îndeplini cu cinste, demnitate şi într-o asemenea modalitate,

încât va deveni de referinţă şi va dobândi mereu elogii. Cu prioritate,

în atenţia C:N.R.C au stat două obiective: şi în acelaşi timp direcţii de

acţiune.Pe de o parte organizarea şi conducerea Transilvaniei ca Ţară

Românească, pe de altă parte, împlinirea visului secular al tuturor

românilor-Marea Unire.CNRC a fost considerat în tot cursul existenţei

sale până la crearea Consiliului Dirigent, drept singurul organ politic al

românilor din Transilvania „supremul şi unicul for politic al naţiunii

române din Ungaria şi Transilvania”.57

De problemele Aradului la început s-a ocupat direct CNRC,

unicul „guvern” al celor 26 de judeţe transilvănene, locuite de

populaţie românească, care îşi avea sediul la Arad, până la 20

noiembrie, când era deja constituit un Consiliu naţional Român pentru

judeţul Arad.58

În vederea generalizării la nivelul întregii Transilvanii a

gărzilor naţionale româneşti, în 6 noiembrie 1918, CNRC, prin

preşedintele său, Ştefan Cicio-Pop, adresa un apel „Către naţiunea

Română”, chemând-o la organizare militară, întrucât „ a învins ideea,

că fiecare naţiune să dispună liber asupra sorţii sale.”Să intre „în garda

naţională română” şi să se supună „numai şi numai Consiliului

Naţional Român”, pentru ca pe pământul Transilvaniei să triumfe „

cele mai curate idei ale libertăţii, frăţiei şi egalităţii”.59

Amploarea activităţii gărzilor naţionale,creşterea numerică

rapidă a acestora, problematica tot mai diversă pe care evenimentele

vremii o impuneau, au determinat CNRC să constituie un for central

adecvat, care, sub îndrumarea sa,să coordoneze activitatea tuturor

gărzilor naţionale judeţene din Transilvania. Acest for a fost

„Comanda Supremă a Gărzilor Naţionale Române din Ungaria şi

57

Alexandru Roz, Noiembrie 1918.....,Arad, 2002, p.209. 58

„Românul”, an VII, nr.10 din 7/20 noiembrie 1918, p.4. 59

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, pp.28-30.


31

Transilvania”şi s-a constituit în Arad la 11 noiembrie 1918, avându-şi

sediul în oraşul de pe Mureş.60

O primă directivă a CNRC datată 3 noiembrie 1918,

adresată organizaţiilor similare comitatense, face precizarea. CNRC nu

este subordonat CNU, ci este organizaţie similară românească

acestuia.61

Legitimitatea CNRC a fost întregită prin adeziunea celor

două biserici româneşti – ortodoxă şi greco – catolică. Iniţiativa

aparţine, aproape simultan, episcopului de Caransebeş, dr.Miron

Cristea, viitorul patriarh al României întregite şi episcopul greco –

catolic de Gherla, dr.Iuliu Hossu, viitor cardinal, care au transmis

circulare în eparhiile lor pentru a se elimina pomenirea împăratului-

rege din dinastia Habsburgilor şi acestuia să i se substituie Consiliul

Naţional Român.62

Întrucât preluarea prerogativelor statale întâmpină dificultăţi,

CNRC transmite Consiliuli Naţional Ungar, instalat la guvernare din

31 octombrie 1918 şi condus de Mihaly Karolyi, o notă diplomatică

ultimativă, datată 9 noiembrie 1918, prin care solicită predarea întregii

puteri de guvernare asupra teritoriilor locuite de românii din

Transilvania şi Ungaria. Consiliul Naţional Român Central acţionează

ca autoritate legală a naţiunii române în vidul de putere apărut prin

desfiinţarea imperiului Austro – Ungar, a structurilor constituţionale şi

statale ale acestuia.”Nota” semnată de Ştefan Cicio-Pop, preşedintele

CNRC, precizează că se aşteaptă un răspuns în termen de 3 zile.

Documentul este analizat în şedinţade guvern de la Budapesta din

10 noiembrie 1918, care îl interpretează ca un ultimatum şi aprobă

60

„Românul”, an VII, nr.4 din 31 oct./13 noiembrie 1918, pp.1-4. 61

Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, Ed. „Societatea

de mâine”, 1926, p.66. 62

Alexandru Ghişa, op.cit.,pp.107-108.


32

propunerea de acceptare a trtativelor cu românii.63

Convorbirile

româno-ungare au avut loc la Arad în zilele de 13-14 noiembrie 1918

şi s-au desfăşurat după reguli diplomatice,între parteneri egali,

respectiv CNRC şi CNU, formulate pe aceleaşi criterii pe care au fos

înfiinţate consiliile naţionale ale tuturor naţionalităţilor din

imperiu.Negocierile au fost tratate cu toată atenţia de factorii

responsabili şi opinia budapestană.Se exprima speranţa că dacă

tratativele cu românii vor avea rezultate pozitive, va putea fi apărată

integritatea Ungariei şi faţă de cehoslovaci şi va deveni posibil să se

realizeze un stat federalizat.Delegaţia română, condusă de Ştefan

Cicio-Pop, preşedintele CNRC, avea în componenţă pe Vasile Goldiş

şi Ioan Erdely(PNR) şi pe Enea Grapini, Ion Flueraş, Iosif

Jumanca(PSD).Guvernul CNU a trimis la Arad pe Oszkar Iaszi, însoţit

de Imre Csecsy, Dezso Abraham şi Dezso Bokanyi(CNU) şi Gyula

Racz, Alajos Kovacs, Viktor Szekeres.64

La protestul lui Vasile Goldiş,

reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania şi ai

Consiliului Naţional German au fost acceptaţi numai cu statut de

observatori.

În alocuţiunea introductivă. Oszkar Jaszi şi-a expus punctele

de vedere privind autonomia teritoriilor locuite de românii, maghiarii

şi germanii din Transilvania şi federalizarea Ungariei, precizând că

politica guvernului său viza recunoaşterea graniţelor existente.65

La

propunerea lui Vasile Goldiş, tratativele au fost întrerupte urmând a se

relua în ziua următoare.

63

Peter Haslinger, Arad, november 1918, Oszkar iaszi und die Rumanen in Ungarn

1900 bis 1918, Wien-Koln-Weimar, 1993, p.122. 64

Alexandru Ghişa, Tratativele dela Arad dintre Consiliul Naţional Român şi

Consiliul Naţional Ungar-13-4 Noiembrie 1918.Primele negocieri româno-ungare,

în Marea Unire din 1918, ideal al tuturor românilor.1918-2003, “Vasile Goldiş”

University Press, Arad, 2004, p.47. 65

Ibidem.


33

După prima rundă de negocieri, şeful delegaţiei ungare se

manifesta optimist, urmărind o reglementare a raporturilor cu românii

pentru a prezenta la Conferinţa de pace un stat ungar în care

problemele naţionale au fost rezolvate pe plan intern, iar situaţia în

comitatele româneşti este calmă. Proiectul său de a instala în

Transilvania şi Ungaria de Est enclave maghiare, germane, sârbe, cu o

puternică insulă maghiară în centrul teritoriului revendicat, ar fi creat

dificultăţi românilor în calea unirii lor cu România sau a creării unui

stat independent.

La 14 noiembrie sosesc la Arad Iuliu Maniu, Aurel Vlad şi Aurel

Lazăr. În această componenţă întregită, CNRC şi-a formulat definitiv

prin comunicarea oficială a lui Goldiş: CNRC consideră răspunsul

guvernului CNU ca pe o respingere hotărâtă a notei sale, iar naţiunea

română pretinde cu toată justeţea independenţa deplină de stat şi nu

admite ca acest drept să fie afectat prin rezolvări provizorii.66

În acest

context, Oszkar Jaszi vine cu o nouă propunere în 11 puncte, care avea

avizul CNU şi a lui Mihaly Karolyi. Această variantă prevedea în

esenţă investirea CNRC cu guvernarea oraşelor şi a tuturor judeţelor

unde românii sunt majoritari şi reprezentarea în guvernul ungar, pentru

nici un motiv guvernământul român nu va putea chema în ajutor

armata din Regatul României. Reprezentaţii CNU şi CNRC urmau să

formeze un comisariat guvernamental pentru instaurarea unui nou

regim. Pentru rezolvarea problemelor controversate se formează un

juriu alcătuit din 5 membrii-2 de la CNRC , 2 de la CNU şi un

reprezentant al guvernului. Hotărârile prevăzute rămâneau valabile

până la sfârşitul Conferinţei de Pace.67

În cursul serii de 14 noiembrie, dr.Aurel Lazăr comunică

răspunsul CNRC la ultima propunere a delegaţiei ungare şi acesta este

66

Ibidem,p.48. 67

1918 la români….,vol.VII, pp.331-332.


34

negativ. Partea română constată că CNU nu recunoaşte dreptul naţiunii

române de a exercita puterea executivă pe teritoriile pe care locuieşte

şi în consecinţă nu este în măsură să accepte proiectul

ungar.68

Delegaţia română face cunoscută decizia CNRC de a continua

acţiunea de preluare a puterii executive pe teritoriile locuite de români,

pe baza dreptului de autodeterminare.

Eşecul tratativelor de la Arad a fost clar şi laconic exprimat de

Iuliu Maniu în răspunsul său la întrebarea ce i-a fost adresată de

Oszkar Jaszi-„în definitiv, ce vor românii?”- „totală despărţire”.69

La Arad deci, după dezbateri vii şi în cel mai înalt spirit

democratic, s-au luat toate hotărârile privind actul istoric de la 1

Decembrie 1918, devenit simbolul hotărârii irevocabile a poporului de

a-şi decide propriul viitor. Aici a fost enunţată ideea unei Mari

Adunări Naţionale care să constituie expresia voinţei unanime de

Unire a Transilvaniei cu România, idee venită din partea socialiştilor,

propunerea concretă aparţinând arădeanului Ioan Flueraş.70

Aici a fost

decisă organizarea şi desfăşurarea Adunării şi pregătite toate actele

enunţiative, după o matură chibzuinţă şi temeinice căutări, impunându-

se prin caracterul ei constituant, plebiscitar şi democratic. „De aici, de

la Arad – subliniază Ştefan Pascu – s-a organizat adunarea cu caracter

plebiscitar care a hotărât unirea pentru totdeauna a Transilvaniei cu

România şi tot la Arad s-a redactat hotărârea istorică de unire. Cinste

arădenilor pentru înţelepciunea dovedită cu prilejul pregătirii şi

înfăptuirii celui mai însemnat eveniment din istoria multiseculară a

poporului român”.71

Hotărârea convocării Adunării s-a luat după ce Transilvania a fost

organizată ca ţară românească, autodeterminarea şi independenţa ei

68

Ibidem, p.332. 69

Alexandru Ghişa, op.cit.,p.118. 70

1918.Unirea Transilvaniei cu România, p.592. 71

Aradul-permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978, p.9.


35

proclamate şi transformate în cele mai vizibile realităţi, iar legăturile

cu guvernul ungar rupte, mai ales că tratativele de la Arad au scos în

evidenţă poziţii diametral opuse şi faptul că guvernul maghiar nu vroia

să recunoască realităţile demografice şi istorice ale Transilvaniei, unde

românii constituiau majoritatea absolută şi erau singurii autohtoni şi

nici dreptul lor la autodeterminare, deşi mersul evenimentelor nu mai

permitea neglijarea unor asemenea realităţi.

La 15 noiembrie 1918 „După întreruperea tratativelor cu delegaţia

guvernului maghiar, membrii CNRC s-au dus la…Vasile Goldiş şi în

cabinetul acestuia, după ample discuţii, au hotărât convocarea

Adunării Naţionale…”72

După eşuarea tratativelor româno – ungare, cu

prilejul întrunirii CNRC la sediul din clădirea Şcolii civile de băieţi

sub preşedinţia lui Ştefan Cicio – Pop, pentru a examina situaţia, un

grup de tineri, în frunte cu arădeanul Iustin Marşieu, au cerut

Consiliului să proclame chiar atunci Unirea Transilvaniei cu România.

Răspunsul lui Vasile Goldiş a evidenţiat maturitate şi înţelepciune:

Unirea nu poate fi decât rezultatul hotărârii unei adunări

reprezentative, unirea urmând să exprime voinţa întregului

popor.73

Şedinţa a continuat în după masa aceleaşi zile, în sala de

festivităţi a Şcolii civile de fete din Arad. În cadrul acestei şedinţe

plenare a CNRC „care a ţinut până noaptea târziu…”, s-a luat istorica

hotărâre prin care se stabilea ca unirea Transilvaniei cu România să fie

expresia Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor şi tot atunci „ s-

au discutat măsurile care trebuie luate în vederea convocării grabnice a

adunării”.74

Pe baza celor arătate de către Goldiş, înainte de amiază,

acum, Ioan Flueraş, după cum singur precizează, propune, „ în prima

72

După Tiron Albani, din Memoriile sale, discuţiile ar fi avut loc încă di seara de 13

noiembrie 1918 iar după Enea Grapini, în noaptea de 14 noiembrie „chiar a doua zi a

convorbirilor cu delegaţia condusă de Jaszi”. 73

Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, p.358. 74

Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri,Ed.Mirton Timişoara, 1993, p.177.


36

şedinţă a Consiliului Naţional în numele Partidului Social-Democrat,

convocarea unei Mari Adunări Naţionale, pentru a consulta întreg

poporul român asupra viitorului său. Propunerea mea a fost primită cu

unanimitate…”75

A doua zi, în 3/16 noiembrie 1918, după amiaza, CNRC

convoacă o nouă şedinţă „amplificată cu reprezentanţi ai gărzilor

naţionale şi ai studenţimii”, ţinută tot „în sala de gimnastică a Şcolii

civile de fete”.76

Aici s-au discutat amănuntele Marii Adunări

Naţionale, între altele stabilindu-se ca dată „ ziua de 1 decembrie stil

nou” şi loculde desfăşurare. Aradul, atunci centrul politic principal al

românilor transilvăneni, a căzut, fiind prea marginal din punct de

vedere geografic. Sibiul, vechi centru politic românesc cu rol atât de

important în mişcarea naţională, n-a fost acceptat, întrucât se putea

aduce învinuirea că adunarea s-a desfăşurat sub influenţa şi presiunea

armatei române reintrată în război şi în Transilvania. Clujul, vechi şi

important centru cultural al Transilvaniei a fost exclus şi el întrucât în

oraş, comparativ cu altele era prea multă populaţie maghiară. Au

rămas astfel în discuţie, Alba Iulia şi mai ales Blajul, unde avusese loc,

pe Câmpia Libertăţii, Marea Adunare Naţională din 3/15 mai 1848, ori

adunarea de la 1 decembrie era considerată o urmare firească a celei de

atunci.S-a potat totuşi pentru Alba Iulia, şi nu în mod întâmplător. Pe

de o parte opţiunea o justificau argumentele istorice:unl din cele mai

importante centre ale Daciei romane, centrul celei dintâi uniri politice

a Ţărilor Române sub sceptrul lui Mihai Viteazul, locul martiriului lui

Horea, Cloşca şi Crişan şi al întemniţării lui Avram Iancu. „Era oraşul

cu cele mai numeroase şi mai adânci semnificaţii în istoria poporului

75

Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România, p.302; „Aradi Hirlap”, an II,

nr.298 din 16 noiembrie 1918, p.1. 76

Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri, Ed.Mirton Timişoara, 1993, p.178.


37

român din Transilvania”.77

La toate acestea se adaugă argumente de

ordin practic.

Consiliul Naţional în urma discuţiilor purtate, a hotărât ca

Marea Adunare Naţională să fie convocată pentru ziua de 1

Decembrie, orele 10, în cetatea Alba-Iulia.În cadrul acestei şedinţe a

fost însărcinat cu organizarea adunării în mod oficial, de către CNRC,

arădeanul Ioan Suciu.În 5/18 noiembrie este dat publcităţii manifestul

Către popoarele lumii,prin care naţiunea română aduce la cunoştinţa

întregii lumi hotărârea sa de neclintit de a-şi realiza idealul naţional,

de a „peri mai bine decât a suferi mai departe, sclavia şi

atârnarea”.78

Textul convocatorului Marii Adunări Naţionale a fost

redactat la 7/20 noiembrie 1918 la Arad de către Vasile Goldiş şi

semnat de dr,Ştefan Cicio-Pop, în calitate de preşedinte al CNRC şi de

dr. Gheorghe Crişan, în calitate de secretar.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat ca

delegaţi de drept episcopul Aradului şi 16 protopopi români în raport

de aia actuală a judeţului.În total deci, din judeţul Arad au fost aleşi şi

au participat ca delegaţi oficiali 135 de deputaţi, cu 138 de mandate,

ceea ce înseamnă că arădenii reprezentau 10.99% din totalul celor

1228 de delegaţi prezenţi la 1 Decembrie 1918 la actul epocal al

revenirii Transilvaniei la patria mamă.În rândul delegaţilor arădeni cei

mai mulţi erau ţărani(38) urmaţi de reprezentanţii bisericii în număr de

27(1 episcop, 16 protopopi, 9 preoţi şi 1 preot din partea

Comsistoriului din Arad),apoi 22 de avocaţi, 17 profesori şi

învăţători(8 profesori, între care şi Vasile Goldiş şi 9 învăţători), 11

reprezentanţi ai G.N.R.(8 ofiţeri, 1 subofiţer, 1 voluntar şi gardistul din

cercul Nădlac) şi în număr mic: 2 tipografi, 2 ziarişti, 3 medici, 5

77

Ştefan Pascu, op.cit.,p.365. 78

„Românul, an VII, nr.10 din 7/20 noiembrie 1918, p.1.


38

funcţionari, 4 studenţi, 3 meseriaşi şi cele 3 delegate din partea

Reuniunii femeilor române din Arad.79

Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania s-a

desfăşura conform programului dinainte stabilit de către CNRC încă la

Arad.După cuvântul de deschidere al preşedintelui CNRC, Ştefan

Cicio-Pop, a urmat Ioan Suciu şi apoi ,preşedintele Marii Adunări

Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, dă cuvântul lui

Vasile Goldiş, care prezentând cele nouă puncte ale proiectului de

rezoluţie, enunţă clar şi răspicat: „Adunarea naţională a tuturor

românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin

reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 noiembrie-1

decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor

teritoriilor locuite de dânşii cu România...”80

Discursul lui Vasile Goldiş şi Hotărâea de la Alnba Iulia au

vestit întregii lumi momentul înălţător al marii sărbători a poporului

român şi al dreptăţii implacabilelor legi ale istoriei.Aşa după cum a

subliniat ulterior Vasile Goldiş, ele „au să rămână pe vecie o glorie a

Adunării Naţionale de la 1 Decembrie 1918, fiindcă prin ele se

proclamă principiile eterne şi infailibile ale dreptăţii, ale libertăţii şi ale

păcii de totdeauna în lume.”81

Angajarea plenară a arădenilor în lupta pentru Marea Unire a fost

considerată întotdeauna de către aceştia drept o îndatorire firească a lor

şi a tuturor românilor, ca un fapt de la sine înţeles, spe care-i îndemna

cu putere de neînfrânt întreaga lor fiinţă, toate vrerile înaintaşilor,

79

Vezi Alexandru Roz, Lista delegaţilor-parlamentarilo-din judeţul Arad pentru

Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie 1918, întrunită la Alba Iulia, în 1918-

1998.Aradul şi Marea Unire,Editura Universităţii „Vasile Goldiş” Arad, 1999,

pp.151-159; Alexandru Roz, Aradul-cetatea Marii Uniri,Ed.Mirton, Timişoara,

1993, p.192. 80

Marius Ioan Grec, Marţian Iovan, Stelean-Ioan Boia, op.ci.,p.98. 81

Vasile Goldiş, Societatea Naţiunilor şi Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în

„Hotarul”, an I, nr.7 din noiembrie 1933, p.2.


39

întregul lor trecut de luptă şi jertfă. Dacă s-au găsit în frunte aceasta

este urmarea faptului că ei au fost cei care au gândit, organizat şi

pregătit practic marele act istoric, iar un asemenea rol trebuia

îndeplinit. Arădenii nu şi l-au însuşit; ei s-au simţit datori să se

angajeze şi să facă tot ce era necesar pentru realizarea lui.Faptele lor,

conturate tot mai evident pe măsura trecerii timpului, îi evidenţiază cu

tot mai multă limpezime ca pe unii care, integraţi în frontul tuturor

românilor, au înţeles cel mai bine cerinţele concrete ale momentului,

au fost în măsură să dea cele mai înţelepte soluţii practice, angajându-

se totodată fărăreţinere în relizarea lor şi astfel la scrierea celei mai

dense şi memorabile pagini din istoria milenară a poporului nostru.


40

1 DECEMBRIE 1918 -

PREEMINENȚE ISTORICE

MARAMUREȘENE LA MAREA UNIRE

Lector univ. dr. GHERHEȘ Ilie

Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” - Arad

Vorbind elogios la adresa Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918,

cu mult respect și față de multele și mărețele date de referință din

istoria noastră, cu mândrie națională constatăm că între toate a rămas

să reverbereze astral această zi magnifică. Într-adevăr este proba de

foc a maturității noastre istorice, eveniment nesimilar cu altele pe scala

evoluției, egal doar cu sine. Întru acest impresionant eveniment au

lucrat „seculii întru naționalitate” ai tuturor românilor: cronicarii,

figura charismatică a lui Mihai Viteazul, Ștefan (Köröși) Crișan -

ardeleanul moldovenizat care la 1807 invoca, pentru prima dată,

numele de „Dacia” pentru întreg spațiul valah, bănățeanul Moise

Nicoară, care la 1815 ridica la rang de teorie istorică fertilă ideea

panromânismului, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan

Cuza, Vasile Goldiș, George Pop de Băsești, Iuliu Maniu ș.a. Toate

aceste conștiințe ale vremurilor lor sunt doar câteva repere ale

devenirii întru românitate, câțiva vectori convergenți ai conștiinței

idealului național sacru - România dodoloață.

Rămânând sub auspiciile aserțiunii că secolul al XIX lea, în ansamblul

său, a fost caracterizat ca „secol al naționalităților” de către învățatul

german Erich von Ranke, vom mai observa că ultimul său pătrar și

începutul secolului de curând săvârșit au însemnat un imens efort


41

mondial de redistribuire a posesiunilor coloniale ale Marilor Puteri, de

dezagregare a unor imperii, de coagulare și cristalizare a unor noi

entități statale. Pe un asemenea făgaș de desăvârșire a unității sale

statale naționale s-a înscris, cu multă discernere istorică, intuind

oportunitatea ivită și poporul român împrăștiat, la acel moment epocal

și crucial, în cuprinsul mai multor imperii, vecine Regatului României.

La apelul Consiliului Național Român Central din Arad, la 11

noiembrie 1918, la Sighet, capitala celui de-al treilea comitat al

monarhiei bicefale austro-ungare, se constituie Sfatul Național Român

al Comitatului Maramureș, într-un moment de mare și responsabil

angajament politico-istoric și patriotic.

La apelul celor 17 membri ai comitetului provizoriu s-a trecut

la organizarea Sfaturilor Naționale Române Locale, în fapt adunări

plebiscitare prin care se prelua puterea de către români de la vechile

autorități austro-ungare și se preda gărzilor naționale locale. În aceste

adunări comunale sau zonale s-au ales delegații pentru adunarea

națională română de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, iar în unele

cazuri au fost desemnați chiar delegații cu „credențional”, adică cu

puterea de a decide în numele localităților pe care le reprezentau, în

chestiunea națională, pentru Marea Adunare Națională din 1

Decembrie 1918.

O astfel de adunare s-a ținut și în Sat-Slatina (azi Ucraina) în

14/27 noiembrie 1918 când, printre altele, s-au ales pentru Alba-Iulia,

doi delegați cu credențional (Mihail Dan din Apșa de Mijloc și Ilie

Filip din Apșa de Jos), ca reprezentanți ai celor două localități, precum

și trei delegați reprezentanți ai unor organizații: (N. Nedeliu, protopop

în Biserica Albă, reprezentant al clerului greco-catolic, Ioan Bilțiu-

Dăncuș din partea Reuniunii Învățătorilor și Florentin Bilțiu-Dăncuș,

reprezentantul Gărzii Naționale Române.[1] Ca un amănunt de suflet,


42

se cuvine să amintim, că drapelul tricolor românesc sfințit în Slatina și

purtat de către românii din dreapta Tisei, la Alba-Iulia a fost găsit

păstrat cu sfințenie în perioada interbelică, în altarul bisericii greco-

catolice din Slatina, de către cărturarul Gheorghe Vornicu. Atât acest

drapel al românilor maramureșeni din dreapta Tisei, cât și celelalte

stindarde purtate de delegații Maramureșului au fost confecționate

dintr-un val de pânză tricoloră adusă de către Florentin Bilțiu-Dăncuș

de la Arad, de la tribunul Vasile Goldiș, drept donație. Drapelul

sighetenilor pe care a jurat președintele Sfatului Național Comitatens,

avocatul dr. Vasile Chindriș, sub cuvânt de învățătură și sfințenie al

preotului din Săpânța, Simion Balea, în ziua de 22 noiembrie 1918, a

fost brodat de către surorile Mihalyi de Apșa; opt fete domnișoare,

între 13 și 30 de ani, care au fost amenințate apoi de către câțiva

unguri din oraș că vor fi spânzurate cu franjuri din acesta. N-a fost să

fie așa. Dimpotrivă! Drapelul purtat de maramureșeni pe câmpia de la

Alba-Iulia s-a dovedit a fi cel mai mare, după mărturia unui participant

credibil, de pe Câmpul lui Horea.[2]

Merită să amintim aici încă una din preeminențele istorice

maramureșene, anume faptul că în Protocolul de la Petrova, din 17

noiembrie 1918, preotul Darie Vlad nota, între altele, că s-a intonat de

către cei 800 de participanți cântecul „Deșteaptă-te române!” (și nu

„Un răsunet”) - „imnul nostru național”.[3]

Odată constituită delegația maramureșenilor a pornit spre

Cetatea Unirii. Drumul peste Gutâi este descris în paginile organului

S.N.R., „Sfatul”, de către profesorul Ioan Bilțiu-Dăncuș și capătă,

adeseori, aspecte de epopee, presărat cu evenimente impresionante:

întâlnirea cu „badea George” (George Pop de Băsești), președintele

Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918,

întâlnirea cu vișoanii, faptul că erau priviți cu uimire datorită staturii


43

lor și hainelor de iarnă la fel de impunătoare, schimburile de focuri cu

unii husari înarmați, în gara Teiuș, precum și incidentul morții lui Ion

Arion, singurul martir al Unirii, împușcat în inimă, chiar în vagonul

maramureșenilor ș.a. Ajunsă la Alba-Iulia și cazați în cazarma militară,

în ziua de 1 Decembrie 1918, delegația maramureșeană, îmbrăcată în

vestitul costum național de iarnă, a fost așezată în fruntea delegațiilor

care au defilat și, apoi, depus credenționalele.

La Alba-Iulia, când bătrânul episcop dr. Miron Cristea,

asemenea altor tribuni, de la tribuna întâi unde se găseau

maramureșenii, „prin o vorbire raportează adunărei” despre ceea ce s-a

votat în Casa Delegaților , respectiv „Unirea de la Nistru pân` la Tisa”,

bucuria generală stârnită a fost compromisă de protestul

maramureșenilor. Acest inedit aspect al inefabilei întâmplări istorice,

petrecut la prima dintre cele patru tribune, a provocat un dialog între

delegații maramureșeni, în frunte cu Ilie Filip din Apșa de Jos și

viitorul patriarh, descris cu simțire jurnalistică de către ziarul „Sfatul”:

„Bătrânul, prin o vorbire, raportează adunărei despre cele ce s-au

hotărât în Casa delegaților. Ne dă de știre că s-a hotărât ruperea tuturor

părților locuite de Români de către Ungaria și unirea într-o sângură

țară mare, mare și nedespărțită, care se va întinde de la Nistru pân` la

Tisa! - O sută de mii de Români adunați în jurul tribunelor, uniți în

același cuget și aceleași simțiri, cu același foc al însuflețirei,

izbucnește într-o sângură străgătură: <<Trăiască Unirea tuturor

Românilor! Trăiască regele nostru Ferdinand I! Trăiască regina

Maria!>>. Poporul era ca beat de bucurie. Se vedea că toți sâmțeam ca

unul! Jucau, strigau, se îmbrățișau de bucurie. Numai o grupă mică,

chiar înaintea tribunei striga, protesta din răsputeri, parcă ar voi să

strige peste larma făcută de 100 mii de oameni. Uimiți se uită toți

acolo. Se face tăcere. Grupa mică strigă: <<Protestăm în contra devizei


44

de la Nistru pân` la Tisa, nu pentru aceia am venit noi din Maramurăș,

de peste Tisa aici, ca pe noi să ne lăsați altora! Noi încă voim să fim

uniți cu România Mare! Trăiască România Mare, de la Nistru până

peste Tisa!>>”[4]

Indignarea maramureșenilor transtiseni a fost potolită, cel puțin

pentru moment de către însuși vorbitorul care o provocase: „Ovațiuni

ne mai pomenite. <<Trăiască România Mare până peste Tisa! Trăiască

Maramureșenii!>> Strigă toți din toate părțile. Episcopul dr. Cristea

vorbește iarăși: <<De sâne se înțelege că România Mare în Maramurăș

va fi până peste Tisa, până în Carpați. Numai la Seghedin va fi până la

Tisa! >>. Aplaudamente generale. Maramureșenii încă se liniștesc

îndestuliți”.[5]

Din păcate, ca de atâtea ori în istorie, glasul disperat al

patrioților maramureșeni a fost doar auzit, nu și ascultat și, ca un

paradox al istoriei parcă, Maramureșul voievodal a fost divizat pentru

prima dată (prefigurare sumbră!), exact la Alba-Iulia, locul generic al

unirii tuturor românilor.

Urmare a diligențelor de politică internă angajate de către

fruntașul maramureșean avocatul dr. Vasile Filipciuc, pe lângă

Consiliul Dirigent de la Sibiu, la 16 ianuarie 1919, regimentul 14

Roșiori, din Roman începea „curățarea Maramureșului” de „trupele

iregulate ucrainene” ale căpitanului Vorobeț. Între 16 ianuarie și 4

august 1919 operațiunea de eliberare a Maramureșului, la care au

participat și voluntari maramureșeni s-a definitivat, cu prețul a cinci

morți dintre ostașii români, căzuți în luptele de la Sighet (Cămara) și

din teritoriul din dreapta Tisei.

Cu toate că a fost câștigată cu arma, partea de Maramureș de

dincolo de Tisa, a rămas în cuprinsul statului cehoslovac, în fapt două

treimi din Maramureșul voievodal. Diferendele de frontieră dintre


45

România și Cehoslovacia, la începutul perioadei interbelice, au parcurs

un proces sinous de redefiniri diplomatice, de la aspectul că cehii au

fost surprinși când au primit în dar o parte a bazinului Tisei superioare

și până la condiționarea acestora cu retragerea armatei române pe un

aliniament la sud de Tisa, în zona Maramureșului de azi, privind

negocierea frontierelor. A urmat apoi „spectacolul” (pentru europeni)

diplomatic de la Saint-Germain (10 septembrie 1919) când, onorând

capriciile catolice ale unei Europe bântuită de răzbunări, partea de

Maramureș din dreapta Tisei, în fapt două treimi din fostul comitat a

fost atribuită Cehoslovaciei: „Ideea atribuirii rutenilor, care sunt slavi

și uniați, românilor - care sunt latini și ortodocși, a fost respinsă de

delegațiile americană, britanică și franceză. Delegația italiană a

înaintat argumentul pe care contele Vanutelli Rey, tocmai l-a susținut,

însă nu a putut convinge celelalte delegații care s-au pronunțat pentru

unirea la Cehoslovacia a întregii rutenii din Ungaria”.[6] Diplomația

noastră externă interbelică, depășită de situație, a înregistrat un prim

eșec când a supervizat retragerea armatei române, la 5 aprilie 1920.

Pertractări româno-cehoslovace aprinse au avut loc, pe rând la

Ujgorod, Satu Mare, Sighet, Praga și București, finalizate până în

1925, când a avut loc un schimb amiabil a câte cinci localități între

cele două state.

La sfârșitul primului război mondial, așadar, într-un teritoriu

bântuit de stafiile unor grave convulsii etnice, am numit aici teritoriul

Maramureșului, circumscris bornei kilometrice zero a Europei

geografice, punct terminus consfințit cu ocazia celebrării mileniului

ungar, Maramureșul, deci, suferit o gravă amputare teritorială, de care

rămâne vinovată doar diplomația românească. Cu toate acestea,

românii din dreapta Tisei au reușit, de-a lungul secolului XX, să-și


46

conserve ființa națională evoluând în raport de conivență cu trupul

etnic al nației lor.

Note:

1. Botoș, Ion, Marea Adunare Națională - 1 Decembrie 1918,

în „Apșa” - gazetă regional social-politică din Transcarpatia

(Ucraina), din 1 decembrie 2001, p. 1 și Gherheș, Ilie,

Maramureşenii din dreapta Tisei şi Marea Unire, în Marea

Unire din 1918 - ideal al tuturor românilor, 1918-2003,

„Vasile Goldiş” University Press, 2004, pp. 141-147;

2. Todincă, Gheorghe, Maramureșul și Marea Unire, mss;

3. Dăncuș, Mihai, Protocoale ale Consiliilor Naționale Române

din Maramureș, în Ioan Mihai Botoș, „România Mică” și

Marea Unire, Apșa de jos - Ucraina, 2009, p. 31;

4. Bilțiu-Dăncuș, Ion, Drumul spre Alba-Iulia. În Alba-Iulia, în

„Sfatul”, organ oficios al C.N.R.C. din Maramureș, an I, nr. 1,

vineri 7 (20) decembrie 1918, p.1;

5. Ibidem;

6. Țineghe, Cristina, Dezmembrarea Maramureșului istoric:

decizii politice, reacții și consemnări în mărturii

contemporane (1919-1923), București, 2009, p. 5.


47

ROLUL ASOCIAȚIONISMULUI FEMINIST ÎN

EMANCIPAREA NAȚIONALĂ ÎN

TRANSILVANIA PÂNĂ LA MAREA UNIRE

Conf. univ. dr. Simona Rodica STIGER

Universitatea de Vest VASILE GOLDIȘ din Arad

Un aspect poate pe nedrept eludat de vasta bibliografie

consacrată rolului deţinut de asociaţionismul românesc din

Transilvania în desăvârşirea unităţii naţionale82

îl constituie aportul

mişcării feministe la pregătirea spiritului public ce a premers Marea

Unire. Puţine au fost studiile care s-au aplecat asupra specificului

mişcării feministe din Transilvania şi implicării sale în militantismul

naţional83

, în mod deosebit solidarizarea cu războiul de

independenţă84

, cu mişcarea memorandistă85

sau cu Marea Unire86

.

82

Nicolae Bocşan, Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat ( Secolul al

XIX-lea), Reşiţa-Cluj Napoca, 1997; Ioan Bolovan, Asociaţia Naţională Arădeană

pentru cultura poporului român 1863-1918. Contribuţii monografice, Cluj Napoca,

2011; Vasile Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru Unirea din 1918,

Bucureşti, 1968; Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios

român din Monarhia Habsburgică 1860-1918, Cluj Napoca, 1998; Cornel Lungu,

Asociaţiile culturale şi idealul unităţii naţionale, în „Transilvania”, IX,1980,nr.12;

Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania, 1900-1914, Cluj

Napoca, 1986; Cornel Petroman, ASTRA în Banat până la Marea Unire, 2006; 83

Cornelia Bodea, Femeia română în Transilvania dinainte de Unire, în „România

literară”, XVI, 1983, nr.43, p.12-13; Femeia română în Transilvania şi Ungaria

secolului trecut, în „Simpozion”, Gyula,1996, p.7-25; Eugenia Glodariu, Unele

consideraţii privind mişcarea feministă din Transilvania ( a doua jumătate a sec al

XIX-lea – începutul sec. al XX-lea), în „Acta Musei Napocensis”, XX, 1983, p.231-

240; 84

Elisabeta Ioniţă, Aportul femeilor la sprijinirea războiului pentru cucerirea

independenţei de stat a României, în „Revista de istorie”, XXIX, 1976, nr.4, p.569-

586. 85

Rodica Herlo, Contribuţia femeilor arădene la mişcarea naţională de la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în „Ziridava”,1978, IX, p.199-206


48

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, modernizarea

spiritului public şi a moravurilor la români, aduce cu sine problema

libertăţii femeii, a instrucţiei, a educaţiei, în general a cultivării sale,

dezbătută sporadic în literatura iluministă. Despre o mişcare feministă

în Transilvania, comparabilă ca fenomen social cu cea similară

europeană, nu putem vorbi decât în a doua jumătatea a secolului al

XIX-lea când reprezintă o direcţie în spiritul public ardelean, o

manifestare individualizată în viaţa socială şi naţională. Ca fenomen

social, mişcarea feministă din Transilvania îşi are originile, ca şi în

Europa de altfel, în scopuri filantropice şi umanitare, evoluând apoi

până la asociaţionismul de tip modern, fundamentat pe criterii social-

profesionale sau naţionale. Începutul fenomenului se plasează în

atmosfera de emulaţie naţională de după revoluţia paşoptistă care,

aidoma Franţei, a ilustrat potenţialul social şi naţional pe care-l

reprezintă femeile, aducând în scenă câteva personalităţi feminine.

Impactul revoluţiei asupra societăţii româneşti a stimulat şi

manifestarea femeilor în sens naţional. Iniţiativa asocierii feminine

aparţine elitei politice braşovene, impulsionată de activitatea

cărturarilor vremii: George Bariţiu, Iacob şi Andrei Mureşan. Astfel s-

a născut, în 1850, prima reuniune a femeilor române în Transilvania,

care, prin activitatea desfăşurată a dovedit că solidaritatea naţională pe

linie feminină era un mijloc eficient de ridicare culturală, impusă de

imperativul luptei pentru emancipare naţională. Ideea a expimat-o de

timpuriu Iacob Mureşan, unul din iniţiatorii reuniunii braşovene:

”Această concordie asociativă a fost propusă şi recomandată ca cea

mai necesară, numai unică şi singura condiţiune de a se putea înălţa

românul prin consfătuiri comune între sine la o activitate atât de

86

Victor Şuiaga, Hunedorenii la Marea Unire din 1918, Deva, 1993; Vasile Zaberca,

1 Decembrie 1918. Delegaţia Caraş Severinului la Marea Adunare Naţională de la

Alba Iulia, în „Banatica”, 1987, IX, p.439-444.


49

puternică şi prin ea la cultură.”87

Întemeiată ca o organizaţie naţională

a românilor din Transilvania, reuniunea a lansat, după aprobarea

statutelor, apelul „Adresare către femeile cele iubitoare de omenie”,

prin care solicita constituirea de comitete filiale în principalele zone şi

localităţi româneşti. Campania asocierii femeilor este preluată de

ziarul „Albina” printr-un articol în care sublinia importanţa organizării

şi asocierii pe principii naţionale: ”... Azi, reuniunile şi adunările

publice de care se folosesc şi alte popoare între marginile legale să fie

şi parola noastră în toate afacerile şi interesele noastre naţionale,

[ subl.ns.] cetăţeneşti şi sociale”88

Ideea a fost preluată de întreaga

presă românească. „Telegraful român”, de exemplu, îndemna şi el la

asociere, scriind: ”Timpul nostru este acela al asociaţiunilor”89

, iar

revista „Familia” desfăşoară o adevărată campanie pentru

popularizarea ideologiei feministe, a cărei elaborare a premers fazei

organizatorice. Propaganda presei române a influenţat organizarea

reuniunilor feministe. În funcţie de modelul existent în acel moment –

reuniunea braşoveană- de condiţiile specifice existente în fiecare zonă,

înfiinţarea şi evoluţia reuniunilor femeilor române a urmat o linie

generală, trasată de reuniunea braşoveană, dar s-au evidenţiat, încă de

la înfiinţare, o serie de particularităţi. Elementul comun al celor peste

100 de reuniuni ale femeilor române care au activat în Transilvania de

la 1850 până la 1918 îl constituie rolul pe care acestea şi l-au asumat,

acela de conservare şi afirmare a individualităţii naţionale, de iradiere

a sentimentului şi specificului românesc.

Ipostaza politică a mişcării feministe româneşti din

Transilvania s-a exprimat în forme specifice, izvorâte din statutul

românilor în cadrul dualismului, diferite de acţiunea politică a

87

Iacob Mureşianu 1812-1887, album comemorativ, de A.A.M. Braşov, 1913, p.26 88

Necesitatea de asociaţiuni şi adunări publice, în „Albina”, 1868, nr.45,p.5 89

„Telegraful român”, XXIX, 1881 ,nr.114, p.456


50

feminismului pe plan universal. Dacă în aceeaşi perioadă mişcarea

feministă internaţională a militat pentru emanciparea politică a femeii

şi pentru drepturi egale cu bărbaţii, drept de vot, participarea la

conducerea statului, la românii transilvăneni aspectul politic s-a

exprimat în mişcarea pentru libertate şi unitate naţională, pe

coordonatele conceptului modern de autodeterminare şi în spiritul

principiului de naţionalitate. Ideea a exprimat-o Maria Baiulescu,

preşedinta Uniunii femeilor române din Ungaria, în cuvântul rostit la

sărbătorirea a 50 de ani de la constituirea reuniunii braşovene:”

Chestiunea feminină este pentru fiecare ţară deosebită şi trebuie tratată

particular. Noi care avem să luptăm încă pentru viaţa noastră naţională

trebuie să înrolăm femeia instruită la munca culturii noastre naţionale.

Femeia română nu trebuie să se alipească direcţiunei internaţionale a

ligelor femeieşti din Apus, care aduc cu sine cosmopolitismul. Noi

avem mult mai mari probleme de rezolvat în interesele noastre proprii.

Am văzut....că numai femeia este capabilă să ne păstreze tezaurul

naţionalităţii. În referinţele poporului nostru ea are misiunea să

primească o educaţiune superioară ca bază naţională.”90

Problematica

emancipării femeii are aşadar un pronunţat caracter naţional, ideologia

acesteia slujind direct idealurile mişcării pentru libertate si unitate

naţională, ceea ce plasează pe un plan secundar ideile de emancipare

socială şi politică din mişcarea internaţională. Fără să abandoneze

ideea în sine a emancipării femeii, postulând-o ca o necesitate a

progresului civilizaţiei, ideologia respectivă o condiţionează de

emanciparea prealabilă a naţiunii, la care este chemată să

contribuie şi mişcarea femeilor. Într-un sistem de priorităţi

nemărturisit, dar presupus implicit, emanciparea reală a femeii poate

fi realizată numai după emanciparea deplină a naţiunii, în condiţii

90

Arh.Stat. Braşov, Fond Reuniunea femeilor române, doc. nr.6260


51

social-politice de libertate, ce le poate asigura alcătuirea statală

modernă, respectiv statul naţional. Relaţia dintre ideologia

feminismului ardelenesc şi ideologia naţională nu poate fi respinsă, a

doua încorpora în mod evident pe cea dintâi tot asa cum mişcarea

naţională şi-a asociat mişcarea feministă ca o componentă de mare

valoare şi cu pondere însemnată. Ideologia feministă, aşa cum o

dezvoltă publicistica, demonstrează asimilarea ideilor romantismului

politic, ale liberalismului si naţionalismului modern în cercuri tot mai

largi ale societăţii româneşti, adeziunea acesteia la idealurile

democratice ale epocii.

Implicit, întreaga activitate a feminismului românesc a avut o

finalitate politică, în sensul că a acţionat pentru dezvoltarea conştiinţei

naţionale româneşti, cultivarea ideii unităţii la români, pentru drepturi

şi împotriva deznaţionalizării. Deschis însă, din raţiuni de securitate,

pentru a evita dizolvarea, reuniunile au ezitat să înscrie în statute

obiectivele politice, deşi, în momente decisive pentru soarta naţiunii s-

au angajat cu toate forţele pe terenul luptelor politice. Aparenta

dezangajare, ce rezultă din statute a fost dictată de motive de ordin

oportunist, respectiv necesitatea aprobării statutelor. Orientarea

reuniunilor în sens naţional a fost însă generală, constituind una din

caracteristicile care au dat originalitate feminismului românesc.

Un aspect al feminismului politic transilvănean îl constituie

lupta pentru apărarea limbii române ca limbă de cultură, în şcoală,

biserică91

etc. Apărarea şi conservarea limbii naţionale ca o garanţie a

specificului şi individualităţii naţionale face parte integrantă din

rezistenţa instituţiilor culturale româneşti faţă de politica opresivă a

dualismului, în care reuniunile s-au integrat prin forme specifice:

91

Petre Oallde, Lupta pentru limbă românească ăn Banat. Apărarea şi afrmarea

limbii române la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,

Timişoara, 1983.


52

extinderea de şcoli româneşti, menţinerea limbii române ca limbă de

predare în şcoli, de comunicare cu autorităţle, afirmarea specificului

naţional şi a originalităţii acestuia prin promovarea portului naţional, a

obiceiurilor şi tradiţiilor, ridicarea în ansamblu a naţiunii, extinderea

sferei de acţiune a educaţiei naţionale, pentru cultivarea sentimentului

românesc, activitate în care reuniunile au constituit adevărate focare de

educaţie naţională. Activitatea economică şi socială a reuniunilor se

integrează dezideratului principal al mişcării feministe de ridicare

calitativă a naţiunii pe multiple planuri. Educaţia socială şi economică

a femeilor ca mame, fiice sau soţii pentru menaj, industrie casnică,

civilitate, pentru modernizarea moravurilor, nu în ultimul rând

integrarea celor marginalizaţi, avea şi o finalitate naţională implicită,

vizând conservarea şi individualizarea specificului naţional, a

originalităţii şi creativităţii poporului român, pe care mişcarea

feministă din Transilvania le urmăreşte sistematic, ca parte importantă

a programului său.

Activitatea culturală cu finalitate naţională nedisimulată s-a

desfăşurat pe variate planuri şi în multiple forme, chiar dacă nu şi

deosebit de spectaculoase, subordonate ideii emancipării poporului

român prin cultură, cultivării maselor şi educării poporului în spirit

naţional. Convertirea culturalului în politic, greu de surprins în epocă,

deşi nu lipseşte cu totul, constituie unul dintre cele mai interesante

fenomene dezvoltate de mişcarea culturală românească din

Transilvania, ce a realizat propaganda sistematică a valorilor general

româneşti, a precizat locul şi rolul românilor, specificul,

individualitatea şi originalitatea civilizaţiei lor. Contribuţii modeste la

aceste realizări au fost iniţiativele culturale ale feminismului

românesc, centrate, în spiritul romantismului, pe limbă, istorie, folclor,


53

prin care se individualizează şi personalizează o naţiune în concertul

universal.

Legăturile reuniunilor cu celelalte instituţii cultural-naţionale în

frunte cu ASTRA, pe temeiurile solidarismului naţional, au întărit

autonomia culturală şi implicit naţională, românească, ce optează

pentru modelul cultural propus peste Carpaţi, urmărind să se integreze

ansamblului culturii naţionale, ilustrând astfel unitatea culturală a

românilor, pe care au cultivat-o continuu secolul al XIX-lea, ca prolog

al desăvârşirii unităţii politice.

Autonomia culturală, edificată prin sistemul instituţiilor ce

gravitau în jurul Astrei, susţinându-i programul, şi-a modificat axa

orientării, urmând să integreze în plan cultural, dar cu semnificaţii

naţionale vădite, ansamblul comunităţii româneşti, fapt ce ne permite

să identificăm o primă fază a emancipării dintr-un sistem politic şi

social străin şi adeseori advers.

Deşi statutele nu înscriau obiective cu caracter politic şi

reuniunile au evitat angajarea pe terenul luptelor politice pentru a evita

represiunea autorităţilor, nu au lipsit momentele de implicare deschisă,

ce coincid cu evenimentele cruciale din istoria naţiunii. Principala

formă de manifestare, convertită în politic, a fost solidarizarea cu

ansamblul naţiunii române în momente cruciale pentru destinul ei, ce a

îmbrăcat forma variate de exprimare în 1877, 1892-1894 sau în

rezistenţa cotidiană pentru salvgardarea caracterului naţional al

instituţiilor româneşti. Într-o fază în care mişcarea nu îşi definitivase

încă strucurile organizatorice, existând doar câteva reuniuni, mişcarea

feministă se dovedeşte o prezenţă remarcabilă în spiritul public

românesc din Transilvania prin solidarizarea totală cu războiul pentru

independenţa României. Protestul exprimat pe diferite căi faţă de

politica promovată de monarhia dualistă indică gradul avansat de


54

politizare a mişcării feministe româneşti din Transilvania, ce se va

accentua la începutul secolului, în mod deosebit după 1905. De acum

finalitatea politică a întreprinderilor naţionale este declarată,

preliminând evenimentele din toamna anului 1918, a căror desfăşurare

nu poate fi înţeleasă fără activitatea naţională, adeseori anonimă, a

instituţiilor culturale între care şi reuniunile feministe. În cele şase

decenii de activitate, reuniunile femeilor române din Transilvania au

reuşit să creeze un sistem de instituţii, edificat pe principii naţionale, la

adăpostul cărora s-a realizat educaţia socială şi naţională a femeilor

române.

Efervescenţa politică care a premers Marii Uniri de la 1

Decembrie 1918 a caracterizat şi mişcarea feministă din Transilvania.

În preajma marelui eveniment presa înregistra mesajele reuniunii

femeilor române adresate participanţilor.92

Majoritatea lor îşi declarau

neclintita alipire către demnele hotărâri ce se vor lua în adunarea

menită a fi epocală în istoria poporului românesc93

. Telegrame şi

scrisori de adeziune au fost expediate de femeile române din Pecica

Română, Măgura şi Rodna Veche (Bistriţa Năsăud), Zărneşti, Haţeg,

Dej, Gherla, Prejmer, Lugoj şi Budinţ.

Suprema recunoaştere a meritelor şi rolului ce l-au avut în

mişcarea naţională a fost desemnarea lor între instituţiile naţionale cu

merite deosebite în mişcarea pentru autodeterminare, cu drept de a

trimite reprezentanţi de drept la Marea Adunare Naţională de la Alba

Iulia ce a încununat şi a răsplătit eforturile atâtor generaţii care au

susţinut mişcarea naţională. Textul convocării Adunării Naţionale de

la Alba Iulia, adoptat la Arad în 7/20 noiembrie 1918 preciza explicit

faptul că „ La adunare vor lua parte.....câte doi exmişi din partea

92

„Românul”, VII, 1918, nr.7, p.4 93

1918 la români. Documentele Unirii, vol X, Bucureşti,1989,, p.242-252


55

fiecărei reuniuni femeieşti”.94

Din cei 1228 de delegaţi oficiali,

investiţi cu credenţionale, 61 au fost reprezentantele reuniunilor

femeilor române95

. Între ele şi arădencele Elena Goldiş, învăţătoare în

Şeitin, preşedinta Reuniunii femeilor române din Arad ( înfiinţată în

1884) şi Eugenia Cicio Pop. Într-o lume politică dominată de bărbaţi,

în care femeilor le era respins chiar şi dreptul la vot ( situaţie ce avea

să se menţină chiar şi după adoptarea Constituţiei din 1923), liderii

naţionali ai românilor transilvăneni hotărăsc ca din Marele Sfat

Naţional, instituţia legislativă care urma să conducă Transilvania până

la integrarea sa efectivă în noul stat, să facă parte şi o femeie,

profesoara Eleonora Lemeny-Rozvan.

De o mare originalitate sub aspectul evoluţiei, scopurilor şi

activităţii, reuniunile de femei din Transilvania secolelor XIX - XX

reprezintă un important capitol al istoriei naţionale, care prin

realizările şi spiritul care le-a prezidat au contribuit plenar la pregătirea

şi înfăptuirea Marii Uniri. Prin munca organică ce au desfăşurat-o, au

pregătit spiritul public pentru marele eveniment, au ctitorit conştiinţe,

au creat o opinie. Mişcare socială la începuturile sale, cu implicaţii

naţonale declarate, mişcarea femeilor, reprezentată de reuniunile

româneşti a devenit una din cele mai importante şi active componente

ale mişcării românilor pentru libertate şi unitate naţională. Deşi au

evitat angajarea făţişă în militantismul politic, nu au lipsit totuşi

momentele de implicare directă, deschisă, prilejuite de momente

decisive din istoria naţiunii. Exemple elocvente în acest sens sunt

solidarizarea mişcării feministe cu războiul pentru independenţa

României, care dincolo de valoarea materială a contribuţiilor a avut o

semnificaţie politică şi naţională, sau susţinerea cauzei memorandiste.

94

1918 la români.Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, vol.II,

Bucureşti, 1983, p.1227 95

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943, p. 58-59


56

Aşadar, finalismul politic al mişcării nu poate fi detectat decât în

câteva situaţii, dar efectele în timp demonstrează eficienţa şi

consecinţele activităţilor naţionale desfăşurate de reuniunile feministe

româneşti, recunoscute la Alba Iulia în 1918, când au fost solicitate să

îşi trimită reprezentanţii.

.


57

PROBLEMATICA IDENTITĂŢII NAŢIONALE

LA VASILE GOLDIȘ

(VIZIUNEA FILOSOFICĂ A LUI VASILE GOLDIŞ)

Lect. univ. dr. CRISTIAN MĂDUȚA


Vasile Goldiş nu este un filosof de factură

academică, dar în mod cert modul în care gândeşte are

afinitate cu filosofia. Acest mod de a gândi reiese din

idealul său moral, din concepţia despre om, societate şi

lume. Prin urmare, se poate susţine că din opera sa,

precum şi din demersurile sale politice, deducem

preocuparea pentru o etică aplicată în politică, justiţie şi

administraţie, bazată pe valorile europene. În acelaşi

sens ideatic, Vasile Goldiş a conceput statul naţional

român unitar ca rezultatul necesar al dreptăţii la

dimensiunea istoriei, mai precis un stat fundamentat pe

noile concepţii privind dreptatea şi egalitatea.

Concepţia lui Vasile Goldiş despre naţiune presupune în mod

necesar şi referinţa conceptelor de etnie, popor şi stat. De ce? Dacă în

Occident, statul-naţiune are un rol istoric în emanciparea culturală, în

progresul civilizaţiei şi creşterea nivelului de trai, în estul Europei

aceste realităţi sunt doar idealuri. La început de secol XX pe hartă

figura România, numai că acest regat nu putea fi legitimat ca un stat-

naţiune, deoarece două provincii mari, majoritar româneşti, erau sub

stăpânire străină. Comunităţile româneşti din Transilvania, Banat,


58

Crişana şi Maramureş şi-au menţinut identitatea preponderent

informal, bazate pe etnocultură. Prin urmare, intelectualii români de

aici şi-au asumat sarcina de a lămuri prin scrierile şi acţiunile lor

specificitatea identităţii culturale, religioase şi etnice, sensurile politic,

social, juridic şi istoric ale termenului de naţiune românească. În acest

context îl înţelegem pe Vasile Goldiş, respectiv modul în care a

valorificat conştiinţa unităţii culturale a românilor în acţiunea politică

pentru distrugerea Imperiului Austro-Ungar şi unirea tuturor românilor

într-un stat naţional.

Între problemele de ordin filosofic pe care şi le-a pus Vasile

Goldiş le descoperim pe cele ce au ca miză lămurirea teoretică a

relaţiilor dintre popor, naţiune şi stat, precum şi rolul culturii şi al

religiei în configurarea identităţii naţionale. Analiza scrierilor sale

evidenţiază clar faptul că el cunoştea ideile controversate din filosofia

istoriei promovată în Europa. Totuşi, trăind într-o comunitate ce se

identifica în primul rând prin referinţa la ortodoxie, el mizează pe

valorificarea idealului etic şi a crezului creştin, iar complementar avem

argumentările de ordin istoric, filosofic, sociologic şi juridic. El îi

vedea pe români într-un stat naţional integrat într-o Europă a naţiunilor

libere, egale şi solidare.

Această mixtură ideatică ce presupune credinţa creştină,

emancipare culturală, libertate politică şi întemeiere a unei naţiuni-stat

ne permite să-l definim pe Vasile Goldiş ca fiind un adevărat

reprezentant al sufletului românesc, o voce distinctă în mişcarea

politică şi de idei a timpului său.

Despre conceptele de popor şi naţiune

În filosofia istoriei s-a tematizat ideea că formarea unei naţiuni

absoarbe energiile mai multor generaţii, îndeosebi energiile elitei

politice şi intelectuale. În această ordine de idei se poate susţine că


59

formarea naţiunii române a presupus inspiraţie din unele curente

ideologice şi filosofice din Europa, de la romantism şi liberalism până

la diversele tipuri de naţionalism şi conservatorism.

Din perspectivă istorică reţinem că la sfârşitul secolului al

XVIII-lea începea procesul de disoluţie a solidarităţilor premoderne în

cazul societăţii româneşti transilvănene. Treptat, în locul economiei

ţărăneşti de subzistenţă apare „economia de piaţă, deschisă spre

industrializare; în locul culturii orale, folclorice, se răspândeşte cultura

scrisului, bazată pe şcoală; în locul ierarhiilor sociale şi politice

tradiţionale, ia naştere societatea egalitară, democratică, în care toţi

sunt egali din punct de vedere al drepturilor şi al libertăţilor politice, ca

şi în ce priveşte apartenenţa unanim recunoscută la aceeaşi comunitate

naţională”.[96] Intelectualii sunt aceia care dau expresie identităţii. Ei

construiesc naţiunii o istorie, o limbă literară comună, cu un conţinut

spiritual, filosofic, asociindu-i un proiect politic. Aşadar, pe lângă

problemele de ordin politic şi economic, intelectualii români au iniţiat

numeroase dezbateri care au generat două curente de idei, şi anume:

a) România „este sortită să de dezvolte din punct de vedere

economic şi social pe căi similare celor din Occidentul urbanizat şi

industrializat”[97];

b) România are un caracter agrar intrinsec şi astfel, trebuia să

rămână credincioasă tradiţiei.

96 Sorin Mitu – Construirea ideii de patrie la intelectualii români din Transilvania

în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii de istorie a Transilvaniei,

coordonatori: Valentin Orga, Ionuţ Costea, Editura Accent, Cluj-Napoca ,

2000, pp. 243-250. 97 Keith Hitchins – România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996,

pp. 11-12.


60

Definiţii şi stări socio-politice: popor şi naţiune

Este aproape unanim acceptată ideea că orice popor evoluează

spre o realitate naţională, manifestată prin conştiinţa naţională, cu o

voinţă proprie, ceea ce presupune ideea unui „dinamism secret, unui

sentiment de necesitate irezistibilă”[98]. Prin urmare, starea istorică

desemnată prin termenul popor conţine in nucce germenii viitoarei

naţiuni ca stare complexă ce presupune elemente politice, economice,

de tradiţie culturală şi religioasă, precum şi o configurare statală. Dar

ca să înţelegem inefabilul proces considerăm necesar câteva

consideraţii epistemologice.

Ce este un popor? În primă instanţă, constatăm că termenul

„popor” deţine un caracter ambivalent, adică se vorbeşte pe de o parte

de ansamblul indivizilor care se înscriu într-un spaţiu politic –

„poporul suveran”, iar pe de altă parte, de fracţiunea cea mai

defavorizată a populaţiei, predispusă la răzvrătiri – „poporul de rând”.

În Grecia antică era favorizat primul sens, respectiv poporul

atenian (demos-ul), format din cetăţenii liberi, care delibera în mijlocul

agorei, în timp ce pentru a doua accepţiune, se înţelegea mulţimea

celorlalţi.

La romani, poporul era definit în mod unitar (populus

universus), fiind singurul abilitat să se prevaleze de suveranitate

(majestas) în faţa altor popoare şi puteri străine.

În Evul mediu, se acceptă „poporul creştin”, fondat pe ideea

unei egalizări în regatul ceresc. În secolul al XIII-lea, Toma d’Aquino

a realizat o sinteză între această abordare şi definiţia antică. El

considera că poporul joacă un rol în transmiterea puterii, în măsura în

care se conformează voinţei lui Dumnezeu – „Omni potestas a Deo per

98 Naţiunea română, coordonator: Ştefan Ştefănescu, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 14.


61

populum”.[99] În zorii epocii moderne John Locke defineşte poporul

ca produs al „pactului ce uneşte indivizi liberi şi egali prin natura

lor”[100], iar Jean-Jacques Rousseau caracterizează poporul drept „un

corp moral şi colectiv”[101]. Pentru romanticii germani din secolul al

XVIII-lea (Hölderlin, Schelling), poporul reprezintă totalitatea vie care

transcede indivizi, cu impunerea sentimentului de apartenenţă la

aceeaşi comunitate.

În 1864, termenul „popor” a intrat în circuitul cult graţie

celebrei lucrări a lui Jules Michelet „Le Peuple” în care se arată:

„Originalitatea lumii moderne stă în aceea că, deşi participă şi măreşte

solidaritatea între popoare, întăreşte în acelaşi timp specificul fiecărui

popor precizându-i naţionalitatea. Până într-acolo încât fiecare dintre

ele să ajungă o unitate desăvârşită, să apară drept o persoană, un suflet

aparte (...). Persoana e un lucru sfânt. Pe măsură ce o naţiune capătă

caracteristicile unei persoane şi devine suflet, inviolabilitatea sa creşte

în aceeaşi proporţia, crima de a viola personalitatea naţională devine

cea mai mare dintre crime”[102].

Ce constatăm? Ideile şi caracterizările privind poporul din

perioada modernă se regăsesc sintetizate şi în viziunea lui Vasile

Goldiş. Şi el susţine ideea că poporul reprezintă izvorul, sursa de

origine a naţiunii. Într-un limbaj ce vibreză sufleteşte el scrie: „mă

simt răsărit din stratul neamului românesc cu rădăcini de două mii de

ani în istoria vremii şi nu voi ascunde că neamul acesta este pentru

99 Phillipe Malaurie – Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1996, pp. 54-64. 100 Fundamentele gândirii politice moderne, coordonatori: Adrian-Paul Iliescu,

Emanuel-Mihail Socaciu, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 63. 101 Jean-Jaques Rousseau – Contractul social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1957, p. 101. 102 Jules Michelet apud Vasile Cristian – Istoriografie generală, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 177.


62

mine comoara cea mai scumpă din lume”[103]. El nu restrânge

poporul la elite, ci-i include şi pe ţărani, pe plugarii români, „care ară

şi seamănă şi fac drumurile şi taie pădurile şi ţin din sudoarea muncii

lor toate domniile şi toate stăpâniile şi dau din mijlocul lor cătanele,

care la timp de nevoie îşi varsă sângele lor pentru tron şi pentru patrie.

… Cine vrea să lupte pentru binele poporului românesc, acela trebuie

să lupte pentru binele plugarilor români.”[104]

În concluzie, naţiunea este o împlinire a poporului, dar

„dintotdeauna, este a priori, esenţială, primordială”.[105]

Ca idee, dar şi ca obiect istoric, pe baza naţiunii s-a constituit şi

s-a consolidat statul modern sub formă de stat-naţiune. Cetatea şi

imperiul, celelalte două forme statale, au decăzut încet, depăşite cu

mult, prin „dimensiune şi complexitate”, de fundamentul naţiunii.

Fundamentul unei naţiuni constă în voinţa de a trăi împreună, pornind

de la principii comune. Prin urmare, naţiunea nu reprezintă „un dat cu

caracter obiectiv, ci se defineşte numai dacă ţinem seama de

constatările subiective sau de voinţa de a aparţine la o

comunitate.”[106] Naţiunea, ca mit al unităţii moderne, a fost descrisă

în ideologiile naţionale ca o sumă a generaţiilor (din vechime până în

prezent), care au construit patria şi bunăstarea prin sacrificiu, eroism şi

glorie, virtuţi care trebuiau reinvestite ca model de către urmaşi.

Retrăirea eroismului strămoşesc a fost considerată de către romantici,

de exemplu, „o garanţie a libertăţii sociale şi naţionale, a progresului

naţional, progres înrădăcinat în zorii începuturilor, al

103 Vasile Goldiş – Legea învăţământului primar în Vasile Goldiş – Scrieri social-

politice şi filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, pp. 283-298. 104 Românul, anul I, nr. 16, 1911, p. 1-2. 105 Costică Dumbravă – Naţiuni şi naţionalisme, în *** - Cercetări, studii şi

abordări în ştiinţele umaniste.Politologie, Editura Lumen, Iaşi, 2006, p. 85. 106 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004, p. 734.


63

etnogenezei”.[107] Iar în secolul al XIX-lea, sentimentul naţional

devine o forţă politică, „poeţii preamăresc naţionalitatea, istoricii

regăsesc floriile trecute, filologii epurează limba, restaurând nobleţea.

Mişcării intelectuale i se suprapun mişcări politice, reformiste sau

revoluţionare. Pe scurt, o nouă putere se iveşte de peste tot, şi cei care

privesc spre viitor apreciază cu simpatie acest freamăt al libertăţii şi al

demnităţii umane”.[108]

În context, putem arăta că Vasile Goldiş cultiva idealul creştin

al solidarităţii oamenilor şi popoarelor pentru punerea în practică a

drepturilor lor naturale, a unei ordini politice europene cu naţiuni

libere, independente şi egale. El a promovat valorile politice, juridice

şi etice universale, dar totodată prin concepţia şi programul său politic

s-a centrat pe valorile creştin-ortodoxe. Miza pe legături între

intelectualii români şi popor: „cunoscând puterea de viaţă a poporului

nostru, suntem deplin convinşi că în cele din urmă el îşi va elupta

drepturile ce i se cuvin. Dar la acest rezultat se va putea ajunge mai

devreme dacă vom şti să organizăm, să sistematizăm, să potenţăm şi să

dirijăm pe căi netede acea putere de viaţă a poporului nostru. Întru

acest scop avem noi nevoie de activitate parlamentară”.[109]

Cadrul monarhiei Austro-Ungare presupunea din punct de

vedere ştiinţific lămurirea conotaţiilor şi semnificaţiilor conceptelor de

„naţionalitate, naţiune, popor” şi determinarea cauzelor inegalităţilor,

discriminărilor politice fundamentate pe criteriul unei naţionalităţi

privilegiate. El arată: „Am uitat politicul. Am căutat ştiinţa; de pe

această bază trebuie să pornească la drumul ei cuceritor

107 Simona Nicoară – Istoria şi miturile. Mituri şi mitologii politice moderne,

Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009, p. 143. 108 Paul Sabourin – Naţionalismele europene, Editura Institutul European, Iaşi,

1999, p. 76 apud J.-B. Duroselle – L’Europe de 1815 à nos jours, PUF, Paris,

1993, p. 125. 109 Vasile Goldiş – O părere individuală în Românul, anul I, nr. 23, 1911, p. 1.


64

dreptatea”[110]. Ideile sale despre naţiune se regăsesc în studiul cel

mai cuprinzător „Despre problema naţionalităţilor”, dar în egală

măsură în numeroasele articole publicate şi în discursuri. Studiul său a

fost redactat la iniţiativa Cercului Darwin din Oradea, fiind un text

esenţial pentru analiza concepţiei sale asupra naţiunii, din punct de

vedere „istoric, diacronic şi situaţional, fiind relevate implicaţiile

politice şi sociale, tonul său fiind unul critic”[111].

Influenţat de Otto Bauer,[112] Vasile Goldiş a analizat evoluţia

conceptului de naţiune bazându-se pe materialismul istoric, înţelegând

prin „naţionalitate” forma de comunitate umană formată din

comunitatea de interese, fiind rezultatul unui proces istoric evolutiv:

„naţionalitatea nu este altceva decât o colectivitate de caractere

survenită prin comunitatea destinelor unui număr de oameni care

trăiesc în acelaşi loc – şi care este întru totul guvernată de legile

combinaţiei naturale”.[113]

În viziunea lui Vasile Goldiş conceptul de „naţiune” are:[114]

- sens politic – reprezentat prin totalitatea cetăţenilor unui stat –

indiferent de naţionalitate. Pentru formula „naţiunea maghiară”,

utilizată de guvernanţii maghiari în ideologia oficială pentru toţi

cetăţenii de pe teritoriul administrat, Vasile Goldiş a evidenţiat

caracterul său eclectic, mecanic şi contradictoriu.

110 Vasile Goldiş – Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică, Bucureşti,

1976, p. 88. 111 Luminiţa Ignat-Coman – Imaginea de sine la românii ardeleni în perioada

dualistă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, p. 119. 112 Justificarea ştiinţifică a definiţiei termenului de „naţionalitate” se regăseşte

în opera lui Otto Bauer – „Die Nationalitätenfrage und die Socialdemokratie”

(1908), Vasile Goldiş – Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică,

Bucureşti, 1976, p. 93. 113 Vasile Goldiş – Despre problema naţionalităţilor, p. 92. 114 Ibidem, p. 94.


65

- sens etnic – „totalitatea indivizilor apartenenţi aceleiaşi

naţionalităţi, indiferent de statul ai cărui cetăţeni sunt”.

- sens juridic – „prin naţiune, se înţelege totalitatea acelora din

locuitorii unui stat, care deţin dreptul acţiunii politice în statul

respectiv”.

Unitatea şi identitatea naţională reprezintă două condiţii

esenţiale pentru ca o naţiune să formeze un întreg, deoarece „o naţiune

asuprită şi primejduită, chiar prin existenţa sa naţională, nu poate avea

decât un singur partid: partidul care pretinde recunoaşterea şi

asigurarea fiinţei sale naţionale în cadrele statului unde trăieşte.”[115]

Definind conceptul de „naţiune”, Vasile Goldiş evidenţiază şi un alt

conţinut esenţial, respectiv conştiinţa naţională, a apartenenţei

indivizilor la aceeaşi comunitate de destin. „O naţiune, oricare, este

suflet şi conştiinţă. Sufletul dat prin actul de naştere, conştiinţa

dobândită de istoria ce şi-o făureşte orice popor prin afirmaţia sa în

lumea neamurilor de pe pământ; astfel concepţiile intelectualul

arădean se întemeiază pe ideea angajării în cadrul mişcării europene

contemporane, fiind gândite prin „deplina cunoaştere a trecutului şi, de

asemenea, în perspectiva viitorului”.[116]

Modelul ideal de stat în gândirea lui Vasile Goldiş

În accepţiunea cea mai curentă identificăm „statul cu

comunitatea politică sau cu corpul politic ca atare, ceva ce a existat de-

a lungul istoriei într-o mare varietate de forme şi ale cărei mutaţii au

format în mod tradiţional obiectul ştiinţei istorice”.[117]

115 Românul, anul I, nr. 1, 1911, p. 1-3. 116 Hagen Schulze – Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi,

2003, p. 5. 117 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator: David Miller, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 696.


66

Se pune întrebarea: relativ la această definiţie, cum este

modelul de stat problematizat de Vasile Goldiş în scrierile sale?

Deducem din opera sa că a valorificat idei ai marilor filosofi ai

dreptului, justificându-şi propriile atitudini. În acest sens, menţionăm

faptul că a elaborat un manual pentru şcolile poporale, fiind interesat

de dezbaterea noţiunilor de stat, putere, drept, drept natural, drept

pozitiv, drepturile omului, constituţionalism, administraţie europeană,

drepturile popoarelor, proceduri juridice europene. Apoi, mai

deducem că modelul ideal de stat este de factură naţional-creştină,

respectiv „credinţa în Dumnezeu şi morala creştină vor fi cei dintâi doi

stâlpi pe care se va zidi România Mare.”[118] Statul trebuie să

realizeze dreptatea prin primenirea legilor pozitive, conform legilor

fireşti, prin garantarea aplicării legilor, iar în „noul Stat Român va

trebui să consacrăm principiul muncii ca măsurătoare a valorilor

morale”.[119]

Aceste deziderate au fost consacrate prin Adunarea Naţională

de la Alba Iulia. Acolo s-au stabilit principiile fundamentale pe care

se bazează progresul oricărui stat: garantarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti, egalitatea indivizilor în faţa legilor, pacea socială,

administraţie de tip european, asigurarea tuturor neamurilor şi tuturor

cetăţenilor conlocuitori pe pământul românesc a aceloraşi drepturi şi

îndatoriri etc.

Bun cunoscător al istoriei, Vasile Goldiş a analizat ideea că

Europa medievală cuprindea două categorii sociale aflate în

contradicţie antagonică: clasa nobilimii şi ai marilor prelaţi – ce

deţineau exclusiv drepturile politice, pe de o parte şi clasa iobagilor şi

a celor săraci – ce erau total lipsiţi de drepturi, pe de altă parte.

118 Vasile Goldiş – Disciplina şi solidaritatea partidului, în Românul, anul VIII,

nr. 100, 2 septembrie 1919, p. 1. 119 Ibidem.


67

Evident, românii erau cuprinşi în cea de a doua clasă. Concepţia

statului în viziunea lui Vasile Goldiş era bazată pe dreptate şi realitate

istorică: „statul acesta este un stat unitar, naţional, român. Statul

acesta, domnilor, este creat prin dreptatea istoriei. După dreptate, el de

două mii de ani este al românilor. Multe veacuri de-a rândul, sfâşiat

prin barbarie şi robire, făcându-se dreptate în lume, românii au revenit

acolo unde s-au zămislit, în statul lor unitar naţional român”.[120]

Vasile Goldiş a pus în aplicare o concepţie generală despre stat,

ca organism social viu, bazat pe noi concepţii de viaţă morală şi de

ideal. Elementul fundamental este poporul, corelat cu ţara, alcătuind

un singur tot unitar: „Ţară şi popor, trup şi suflet, un singur om”.[121]

Astfel, statul reprezintă ţara ca parte integrantă: „ţara e trupul statului.

Şi într-un trup numai un suflet. Statul este legat de ţara sa ca pădurea

de pământul în care a răsărit, statul trăieşte şi moare cu ţara sa. Ţara nu

este proprietatea statului, ci este o parte din însăşi fiinţa sa, pentru

aceea că statul nu se poate învoi niciodată să cedeze ceva din ţara sa

ori să abdice la absoluta libertate de acţiune în ţara sa, căci cea dintâi

ar fi o amputare a trupului său, cea de-a doua o robie a personalităţii

sale”. Ţara desăvârşită este cea în care statul poate „să trăiască

exclusiv prin sine, de la sine şi pentru sine”, reprezentată în conceptul

lui Vasile Goldiş, de însăşi Dacia lui Traian – „tipul cel mai desăvârşit

al autarhiei”, menită a fi „trupul celui mai ideal stat”.

Tendinţele istorice de dezvoltare ale statului şi dreptului

converg spre un întreg cultural şi spiritual. Dreptatea istoriei s-a

afirmat prin valorile moderne. Vizionar aproape de factură utopică,

Vasile Goldiş identifică o viitoare unificare planetară, fiind sigur că

120 Vasile Goldiş – Legea învăţământului primar în Vasile Goldiş – Scrieri social-

politice şi filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, pp. 283-298. 121 Vasile Goldiş – Ţară şi popor în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi

filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007, pp. 332-343.


68

„odată şi odată întreg pământul va fi civilizat, toţi oamenii care vor trăi

pe dânsul vor forma un singur organism social în care între individul

singuratic şi organismul universal, individualităţile mijlocitoare vor fi

singuraticele state naţionale, mici ori mari, cu absolut egale drepturi şi

cu egale datorii în marea democraţie a lumii, atunci va fi o turmă şi un

păstor, turma – omenirea întreagă şi unicul păstor – conştiinţa luminată

de maximul civilizaţiunii a fiecărui individ din omenire”.[122]

Rolul culturii în modelarea identităţii naţionale

Alături de popor şi de ţară, cultura este considerată de Vasile

Goldiş cel de-al treilea element ce determină vitalitatea oricărui stat,

fiind principalul factor civilizator. În ciuda dificultăţilor istorice şi a

diverselor încercări de deznaţionalizare, poporul român a reuşit să îşi

menţină fiinţa. Or, acest aspect din istoria noastră este explicitat prin

recurs la cultură. În numeroase scrieri ale teoreticienilor din diverse

domenii ale ştiinţelor umaniste şi social-politice este susţinut rolul

tradiţiei populare şi, ca o continuare şi împlinire firească a acesteia,

rolul culturii şi artei culte în modelarea identităţii fiinţei naţionale.

Unitară în diversitate, creaţia populară reprezintă o dovadă de

prim ordin a unităţii de origine, de teritoriu şi de gândire a tuturor

românilor în spaţiul naţional. „Folclorul oferă argumentele necesare

pentru alcătuirea hărţii românimii, numeroase şi esenţiale toponimice

apărând din cele mai vechi timpuri în creaţiile spirituale ale poporului

nostru”.[123] La alt nivel, identitatea naţională s-a afirmat ca „o

problematică ideologică prin excelenţă, cu implicaţii dintre cele mai

adânci, mai importante în evoluţia întregii existenţe a naţiunii

122 Ibidem, p. 336. 123 Petru Caraman – Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1987,

p. 24.


69

române”.[124] Reprezentanţi de seamă ai culturii noastre naţionale au

utilizat pe larg şi în mod constant în scrierile lor argumentele limbii,

istoriei, folclorului, pentru a demonstra originea, vechimea,

continuitatea, dreptul la libertate şi unitate.

Şi pentru Vasile Goldiş cultura reprezintă un element

important, arătând că aceasta este emblema fiecărui popor, „semnul”

existenţei sale.[125] Sub denumirea de „cultură” se regăsesc, în

scrierile lui sale, atât obiceiurile şi aptitudinile unui popor, cât şi

structura sa sufletească, iar limba este semnul distinctiv al

naţionalităţii, este semnul autenticităţii oricărei culturi.[126] Tocmai

prin cultură, o naţiune poate fi recunoscută ca viabilă, existentă:

„cultura în înţeles larg, în care intră, în primul rând, şi instrumentele

ei: limbă, obiceiuri, atitudini, conformaţie sufletească specială ... dacă

în toate acestea se poate recunoaşte germenele unei dezvoltări, unei

înfloriri culturale cu caracter deosebit, original, - atunci dovada

viabilităţii acelui popor e făcută”.[127]

Cultura Unirii nu a fost un rod al momentului, lipsită de

ascendenţă. „Ea a fost precedată de o cuprinzătoare epocă de pregătire,

care a coincis cu trezirea la o viaţă spirituală superioară, la o conştiinţă

activă a poporului român, la mişcarea de înnoire intelectuală şi de

primenire a gândirii şi sensibilităţii”.[128] Redeşteptarea naţională şi

socială a fost precedată de activitatea intelectualilor români. „Mişcarea

culturală istorico-filologică sau şcoala latinistă – afară de urmările pe

care le resimţim şi azi în purificarea limbii de slavisme – a avut şi

124 Florin Mihăilescu – Postfaţă în vol. Aesthesis carpato-dunărean, Editura

Minerva, Bucureşti, 1981, pp. 459-489. 125 Luminiţa Ignat-Coman – op. cit., p. 121. 126 Vasile Goldiş – Scrieri social-politice, Editura Facla, Timişoara, 1976, p. 227. 127 Românul, anul I, nr. 127, 1911, pp. 1-2. 128 Istoria Românilor. Vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire

(1878- 1918), coordonator: Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 2003, p. 607.


70

consecinţe politice naţionale de cea mai mare importanţă: demonstrând

latinitatea poporului român, ea a izbutit să ţină la distanţă încercările

de deznaţionalizare ale păturii culte de către slavi şi germano-

maghiari, constituind în acelaşi timp, pentru energia şi conştiinţa

naţională, un fel de idee-forţă”.[129] În esenţă, modernitatea

ideologică a condus la „conturarea unor valori, norme, idealuri şi

aspiraţii noi, care corespundeau orizontului de aşteptare al

colectivităţilor naţionale: emancipare socială, libertate naţională,

prosperitate economică şi financiară, progresul naţional, în consonanţă

cu cel al civilizaţiei şi altele”.[130]

Învăţământul a devenit preocuparea constantă a acestei

perioade, prin invocarea ideii că instrucţia şi educaţia reprezintă o

garanţie a progresului social şi cultural. Şcoala românească din

Transilvania a îndeplinit în perioada dualismului rolul unui factor de

unitate culturală prin circulaţia valorilor culturale româneşti şi

modelarea tinerei generaţii în spiritul acestor valori. Intelectuali şi mari

patrioţi români ca Timotei Cipariu, Andrei Bârseanu, Virgil Oniţiu,

Vasile Goldiş [131] au tipărit lucrări pedagogice şi manuale şcolare,

129 Ştefan Bârsănescu – Politica culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 111. 130 Simona Nicoară – op. cit., pp. 140-141. 131 Vasile Goldiş a fost autorul mai multor manuale, în raport cu specialităţile

sale – istorie şi latină cunoscând faptul că în acel timp istoria şi geografia

erau privite ca interconectate. În ordinea apariţiei lor, primul manual este

„Ludovic Mangold – Istoria Ungariei pentru clasele secundare inferioare, şcolile

pedagogice şi civile, în româneşte de Vasile Goldiş, profesor, cu harte şi ilustraţiuni”,

apărut în 1890, cu 153 + III p; în 1892 îi urmează „Istoria universală pentru

clasele secundare, de Vasile Goldiş, profesor”, apărută în trei volume (vol. I. 136

p. + 2 p. prefaţă, în 1893 vol. II. 196 p. + 2 p. prefaţă, în 1897 vol. III 258 p.+2 p.

prefaţă). În anul 1894 apare manualul „Elemente din Constituţia patriei sau

drepturile şi datorinţele cetăţeneşti pentru şcoalele populare române”, care în anul

1899 reapare sub titlul „Istoria Ungariei în legătură cu evenimentele epocale din

istoria universală pentru şcoalele poporale” (84 p.), în 1896 – „Sintaxa Limbei latine

pentru clasa III şi IV gimnazială” (264 p.), în anul 1900, numărându-se printre

autorii „Geografiei pentru şcoalele poporale. Partea primă (pentru clasele III-IV). Cu


71

promovând astfel revendicări politice şi sociale, ca reacţie la tendinţele

de maghiarizare ale învăţământului. Vasile Goldiş a sesizat o serie de

lipsuri de care se făcea vinovată intelectualitatea română ardeleană a

vremii, arătând că şcoala poate să devină factor de bază al regenerării

morale: „Ce perspectivă admirabilă ne deschide gândul că s-ar putea

vreodată să fie perfect organizate toate energiile de viaţă ale poporului

românesc, producţiunea lui şi consumaţia lui. Poporul întreg s-ar

înălţa. Mii de familii culte ar afla mijloacele existenţei.”[132]

Presa românească din Transilvania a avut un rol major în viaţa

culturală, având ca principal obiectiv afirmarea conştiinţei de neam a

tuturor românilor şi unirea într-un singur stat naţional. Lupta pe frontul

presei s-a dus în special în patru direcţii principale:

a) formarea unei limbi literare comune şi unitare;

b) realizarea unei sincronii perfecte, armonice, între

dezvoltarea literară a tuturor provinciilor româneşti;

c) ţinerea unei legături permanente cu creaţia poporului;

d) activism politic.[133]

„E o adevărată plăcere să vezi cum se distribue gazete zilnice

sau săptămânale în zeci şi sute de exemplare prin multe sate româneşti

din sudul Transilvaniei, din părţile Aradului şi Banatului – unde

ţărănimea noastră fiind aproape în totalitatea ei ştiutoare de carte, s-a

obişnuit a primi cuvântul tipărit, cu aceeaşi evlavie şi a-l citi cu acelaşi

folos sufletesc, cu care ascultă cuvântul preotului de pe amvon”.[134]

numeroase ilustraţiuni şi harte colorate”, cf. Alexandru Roz – Vasile Goldiş –

autor al unor manuale de istorie în Studia Universitatis „Vasile Goldiş” Arad, nr. 2,

1992, pp. 13-21. 132 Gheorghe Şora – Vasile Goldiş – o viaţă de om aşa cum a fost, Editura Helicon,

Timişoara, 1993, pp. 42-43. 133 Mircea Popa, Valentin Taşcu – Istoria presei româneşti din Transilvania,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p. 254. 134 I. Lupaş – Studii istorice, vol. V, Institutul de Istorie Naţională, Cluj, 1945-

1946, p. 330.


72

Din paginile ziarului „Românul” răzbate ideea identităţii

naţionale, a culturii româneşti, elemente care sunt închegate pentru a

promova idealul unităţii naţionale: „Împrăştiat prin împărăţii vecine,

abia jumătate dintr-însul avându-şi în statul său independent, putinţa

liberei dezvoltări naţionale, neamul românesc întreg resimte adierea

duhului vremii şi se zbuciumă între nădejde şi temeri. Străină odraslă a

latinităţii, între popoare turanice şi slave, ca niciodată până acum,

poporul românesc îşi simte unitatea sufletească şi inspirat de conştiinţa

chemării sale istorice îşi împreună azi gândul şi îşi frământă sufletul în

căutarea izbăvirii.”[135]

O importantă contribuţie la realizarea unităţii naţionale au

adus-o societăţile literare şi culturale. Emanaţii ale unităţii naţionale

(„Soţietatea filosofească a neamului românesc din Mare Prinţipatul

Ardealului” – Sibiu, 1795, [136] „Asociaţiunea Transilvană pentru

literatura română şi cultura poporului român” ASTRA – Sibiu, 1861,

„Asociaţiunea naţională în Arad pentru cultura şi conservarea

poporului român” – Arad, 1863, „Societatea literară română” –

Bucureşti, 1866, devenită în 1867, Societatea Academică Română, iar

în 1879 Academia Română, alături de numeroase reuniuni, casine

române, ce funcţionau pe întreg teritoriul Transilvaniei) au propagat şi

cultivat consecvent „idealul naţional, s-au aflat în primele rânduri ale

luptei pentru făurirea unităţii statale”.[137]

Afinităţi ideatice europene

Din citatele date, atât din scrierile lui Vasile Goldiş, cât şi ale

teoreticienilor care s-au referit la opera sa, rezultă clar că el rezona la

135 Românul, anul II, nr. 284, 1913, p. 1-2. 136 Alexandru Dobre – Idealul unităţii naţionale în cultura română, Editura

Minerva, Bucureşti, 1988, pp. 21-26. 137 Victor V. Grecu – Idealul unităţii naţionale în presa românească, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 153.


73

filosofia istoriei, sociologia politică şi teoria culturii, la idei nou

afirmate în filosofia europeană a timpului său. Putem afirma cu

îndreptăţire că el se încadrează în contextul istoric european, prin

gândirea social-politică şi vederile democratice. De asemenea, în

ideologia lui politică s-a afirmat încadrând în permanenţă problematica

românească în cea a lumii contemporane. Acest aspect reiese limpede

din modul în care se referă la problema raporturilor dintre

naţionalităţile din Imperiul Austro-Ungar. „Aşa cum intelectualul şi

omul politic arădean milita pentru înţelegere între poporul român şi

naţionalităţile conlocuitoare, pe bază de drepturi egale, tot astfel el

gândea o lume a păcii, a fraţietăţii şi a colaborării între popoare.”[138]

Cunoscând teoriile social-istorice ce circulau în Europa vremii

sale, Goldiş le va pune în slujba luptei sale pentru libertatea şi unitatea

poporului român, alături de celelalte popoare subjugate (cehi, slovaci,

sârbi).

Raţiuni şi valori europene adoptate de Vasile

Goldiş

Studiind la Budapesta şi la Viena, Vasile Goldiş a cunoscut

spiritualitatea occidentală, instruindu-se în cultura clasică, respectiv

culturile aferente limbilor elene şi latine, dar şi în cultura modernă, şi

anume maghiară, germană, franceză, engleză şi italiană. El se numără

printre primii profesori titraţi din Transilvania, fiind considerat un

erudit, cu un spirit enciclopedic. Era interesat îndeosebi de teoriile

privind raporturile dintre state, ca organisme constituind părţi ale

umanităţii, de idei circumscrise idealurilor sale politice şi filosofice. În

biblioteca sa se găseau lucrări de sociologie şi psihologie socială

138 Gheorghe Şora – Vasile Goldiş, gânditor şi om politic european în Ziridava, nr.

XVIII, Arad, 1993, pp. 449-469.


74

modernă, scrieri esenţiale de natură juridică şi politică – cum ar fi cea

a preşedintelui american Wodroow Wilson – Die neue Freiheit,

(„Noua libertate”), apărută la München în 1914. [139] Încă din anii de

studii, Goldiş s-a arătat preocupat de lucrări privind filosofia istoriei,

politică, relaţiile dintre state,[140] prin multiculturalitatea

preocupărilor sale, prin orientarea şi concepţiile occidentale, devenind

una din cele „mai culte şi avansate figuri din cadrul generaţiei

sale”.[141] Aşa se explică aplecarea asupra studierii ideilor revoluţiei

franceze de la 1789, asupra ideilor gânditorilor iluminişti privind

neîndreptăţirea privilegiilor feudal-nobiliare. Aceasta constituie o

adevărată paralelă cu situaţia existentă în Transilvania, unde nobilimea

participa la conducerea politică, păstrându-şi privilegii prin constituţia

din 1868.

Goldiş a susţinut ideea superiorităţii dreptului natural asupra

celui feudal, ideea necesităţii edificării statului şi a relaţiilor

interstatale pe baza drepturilor şi libertăţilor, nu a arbitrariului.[142]

Deschiderile sale spre gândirea europeană şi universală l-au pus în

contact cu doctrina creştină, doctrina contractualismului a lui Jean

Jacques Rousseau, evoluţionismul organicist al lui Herbert Spencer,

filosofia lui Kant şi Schopenhauer, sociologia lui Giddens sau cu

principiile politice ale preşedintelui american Woodrow Wilson.

Inspirat de gândirea europeană, Vasile Goldiş căuta răspunsuri la

139 Olimpia Zdroba – Biblioteca lui Vasile Goldiş şi formaţia lui spirituală, în

Comunicări şi referate, Arad, 1974, pp. 78-81. 140 În jurnalul său din tinereţe, în 1887 Vasile Goldiş nota că a citit foarte

multă literatură istorică, social-politică, filosofică, preocupat, ca un spirit

deschis universalităţii, de a găsi răspunsul asupra rostului lumii, cf.

Gheorghe Şora – Pagini inedite din jurnalul din tinereţe a lui Vasile Goldiş, în

Acta Musei Napocensis, nr. XVIII, 1981, p. 573. 141 Valeriu Branişte – Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972,

p. XV. 142 Istoria filosofie româneşti (1900-1944), vol. II, partea 1, Editura Academiei,



75

problemele economice, sociale şi politice, care îi vizau pe românii din

Transilvania - problema naţională şi dorinţa de unitate naţională.

Ideea de progres istoric în gândirea lui Vasile

Goldiş

Vasile Goldiş considera că istoria reprezintă oglinda dezvoltării

culturale a omenirii. Istoricii au menirea să distingă acea idee esenţială

specifică unei epoci, care o particularizează faţă de cele anterioare. În

viziunea lui Vasile Goldiş, fiecare popor îşi are rolul său, chiar dacă,

„într-o anumită perioadă, unele dintre aceste contribuţii naţionale (la

edificarea acelei idei fundamentale caracteristice unei epoci) sunt mai

importante decât altele.”[143]

Ideea unui progres limitat la aspecte specifice vieţii a existat

mereu. Ideea de progres istoric a început să apară în secolele XVI-

XVII, printre primii susţinători ai săi fiind G. Bruno, F. Bacon, R.

Descartes, fiind aprofundată în decursul aşa-numitei „querrelle des

anciens et des modernes”, când modernii „au obiectat apărătorilor

gândirii antice că aceştia îi consideră pe antici ca înaintaşii lor şi deci

ca persoane mai în vârstă şi mai înţelepte; însă le fel cum omul se

dezvoltă cu timpul, devenind mai în vârstă şi mai înţelept, tot aşa se

întâmplă şi cu umanitatea, iar cei care par mai în vârstă (anticii) vor fi

situaţi într-o etapă mai tânără şi mai puţin evoluată a progresului

umanităţii”. [144] J. G. Fichte şi G. W. F. Hegel, reprezentanţi ai

idealismului german, susţineau că istoria îşi urmăreşte propriul curs,

potrivit unor legi raţionale autonome. Ea se dezvoltă potrivit unei idei

de progres pentru care ceea ce asigură dezvoltarea nu este voinţa

143 Gheorghe Şora, Eugen Gagea – Vasile Goldiş, despre cultura română şi

europeană, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2004, pp. 234-235. 144 Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004, p. 864.


76

individuală, ci legea intrinsecă a firii. [145] Pozitivismul prin A.

Comte va interpreta istoria ca pe un proces de evoluţie a societăţii,

concepută ca organism viu, în timp ce Herbert Spencer pune legile

progresului la baza aceleiaşi evoluţii cosmice şi a deosebirilor care

derivă de aici, lumea fiind rezultatul unui proces de selecţie în care

prevalează mereu soluţia optimă. [146]

„Progresul omenirii este veşnica schimbare spre forme noi ale

existenţei care se realizează prin luptă” [147], credea Vasile Goldiş,

afirmându-şi ideile şi viziunea teoretică şi istorică, dincolo de

încadrarea problematicii naţional-româneşti spre orizonturi largi,

europene. El percepe civilizaţia ca un sistem, ca o totalitate procesuală,

în care schimbările ce au loc implică inevitabil toate componentele,

susţinând ideea inegalităţii diferitelor laturi ale progresului. [148] În

evoluţia istorică apar diverse probleme. Potrivit concepţiei sale,

începutul problemei naţionale coincide cu trezirea conştiinţei

naţionale, el invocând importanţa şi rolul factorului economic în

procesul de democratizare [149].

Înţelegerea mişcării progresive a istoriei este favorizată de

concepţia unui evoluţionism social, la care aderă şi Vasile Goldiş.

145 Ernst Behler – Philosophy of German idealism, vol. 23, Continuum

International Publishing Group, New York, 1987, p. 127. 146 Cătălin Zamfir – Filosofia istoriei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1981, pp. 190-191. 147 Gheorghe Şora – Vasile Goldiş, gânditor şi om politic european în Ziridava, nr.

XVIII, Arad, 1993, pp. 449-469. 148 Filosoful Vasile Goldiş se opune celor care negau evoluţia istorică

(Spengler, Berdiaev), racordându-se cu poziţia sociologului german R.

Michels care susţinea că „trăsătura fundamentală a progresului este

caracterul său incomplet ... progresul nu cuprinde toate ramurile activităţii

omeneşti, de multe ori activitatea sa folositoare într-o direcţie şi nefolositoare

în alta”, cf. Gheorghe Şora – Vasile Goldiş – o viaţă de om aşa cum a fost, Editura

Helicon, Timişoara, 1993, p. 462. 149 Vasile Goldiş – Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică, Bucureşti,

1976, p. 18.


77

Citându-l pe Giddens, care în volumul „Principiile sociologiei” afirma

că se poate vorbi de cauza „disoluţiei sociale”, intelectualul arădean

precizează că omenirea nu este un arhipelag de insule, ci „suma

interdependenţelor dintre oameni, care interdependenţă trebuie să

producă sentimentul solidarităţii tuturor, fiindcă lipsa acestei

solidarităţi a tuturor este aceea care ţine în taină biruinţa definitivă a

dreptăţii în lume şi orice străduinţă în numele acestei solidarităţi este

câte o pietricică la majestoasa zidire a bunei înţelegeri între oameni,

care numai ea este capabilă a zămisli fericirea pe pământ.” [150]

Ziarul „Românul” şi ideea identităţii şi unităţii naţionale

Prin intermediul ziarului „Românul”, românii din Arad şi din

întreaga Transilvanie au beneficiat de ample informaţii interne şi

externe, care priveau mai ales cauza românilor. Colegiul redacţional al

ziarului în frunte cu directorul său, Vasile Goldiş, au exprimat în chip

admirabil voinţa de libertate şi unitate naţională.

Ziarul „Românul” este precedat de alte ziare. „Tribuna

poporului”, apărută la 1 ianuarie 1897, sub conducerea lui Ion Russu

Şirianu a impulsionat lupta naţională a românilor, prin apropierea

maselor ţărăneşti de elita intelectuală, militând consecvent pentru

dezvoltarea conştiinţei naţionale. În 1903, „Tribuna” de la Sibiu îşi

încetează apariţia, iar „Tribuna poporului” din Arad ia numele de

„Tribuna” şi devine organul conducător politic al românilor din Arad,

preluând stindardul activităţii parlamentare.

„Românul” devine organul de presă oficial al Partidului

Naţional Român, cât şi al Consiliului Naţional Român Central –

150 Gheorghe Şora – Vasile Goldiş, gânditor şi om politic european în Ziridava, nr.

XVIII, Arad, 1993, pp. 449-469 apud Vasile Goldiş – Discursuri rostite în

preajma Unirii, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, p. 136.


78

„veritabil guvern provizoriu românesc”. [151] Identificarea elitei

intelectuale şi politice cu poporul este sugestiv exprimată, adică:

„Suntem din sângele vostru şi os din osul vostru şi carne din carnea

voastră. Fraţii noştri sunt între voi şi surorile noastre sunt între voi şi

nu avem mai mare dor pe lumea asta, decât să vedem tare şi mare şi

fericit neamul nostru românesc. Avem şi noi un mănunchi de români,

care s-au legat între olaltă cu legături puternice, ca să nu-i poată frânge

străinii, ci întăriţi prin iubirea lor împrumutată să fie tari şi cu tăria lor

să apere pe fraţi de fărădelegi. Românii aceştia sunt Partidul Naţional

Român. Partidul acesta voieşte să câştige drepturi neamului românesc

în ţara aceasta.” [152]

Alături de Institutul tipografic „Concordia”, fondat în 1911,

ziarul „Românul” reprezenta lupta împotriva asupririi sociale şi

naţionale: „prin coloanele Românului acea operă de înălţare

sufletească, din care era să răsară ziua măreaţă de la Alba Iulia, în 1

Decembrie 1918” [153]. În paginile „Românului” este promovat

idealul solidarităţii naţionale, pe care Vasile Goldiş îl consideră

„suprema necesitate a vieţii noastre de români în statul ungar. Cine

păcătuieşte în contra ei, păcătuieşte în contra neamului”. [154]

Tot în acest ziar se afirmă încrederea în vitalitatea neamului:

„dacă ţara a putut fi cucerită, n-a fost şi naţia noastră” [155], alături de

stima şi mândria pentru poporul român: „toată pâinea noastră se

îndreaptă spre preoţii şi învăţătorii poporului nostru. Plini de

gratitudine invocăm în memoria noastră virtuţile strămoşeşti ale

151 Nicoale Josan – Presa românească despre unirea Transilvaniei cu România în

1918. Sfârşit şi început de epocă, coordonatori: Cornel Grad, Viorel Ciubotă,

Editura Lekton, Zalău, 1998, pp. 419-441. 152 Românul, anul I, nr. 39, 1911, p. 1-2. 153 Gheorghe Şora – Vasile Goldiş într-o biografie inedită în Ziridava, nr. XIII,

Arad, 1981, pp. 231-237. 154 Românul, anul I, nr. 1, 1911, p. 1-3. 155 Ibidem, anul I, nr. 125, 1911, p. 1.


79

popilor şi dascălilor români, care din vremurile întunecoase ale

iobăgiei grozave până în zilele de astăzi, trăindu-şi viaţa în cea mai

strânsă legătură cu însuşi poporul, de cele mai multe ori singuri au

purtat martirajul apărării naţionalităţii noastre şi, adânc înduioşaţi,

vedem greutăţile enorme şi ispitele care le-au adus vremurile duşmane

peste dânşii. Să fie însă cu nădejde, căci ostenelile şi suferinţele lor de

veacuri trebuie să-şi primească o dată cuvenita răsplată. Se ştie că noi

vom fi de-a pururi cu dânşii şi niciodată nu-i vom părăsi. Biserica şi

şcoala le socotim cele mai mari bunuri ale neamului nostru.” [156] Se

precizează fără echivoc: „… ne simţim îndatoraţi a declara franc şi

fără sfială că ne ştim un neam cu fraţii noştri din România, acelaşi

sânge, aceeaşi limbă. Râvnim la unitatea culturală a tuturor românilor,

în orice stat ar locui dânşii.” [157] Ziarul publică suplimente literare,

având colaboratori nume celebre: Petre Dulfu, Alexandru Vlahuţă,

Aron Cotruş, George Coşbuc, Nicoale Iorga, Ioan Alexandru Brătescu-

Voineşti, Ion Agârbiceanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Eugen

Lovinescu etc. Susţinător al drepturilor românilor ardeleni pentru

unitatea naţională, A. D. Xenopol, în articolul „Către fraţii din Ardeal”

afirmă: „De 40 de ani lucrez la deşteptarea neamului şi a lui înălţare în

ochii lumii civilizate”, căci „pieirea trunchiului originar al poporului

român ar aduce îndată după ea pe aceea a împingerii eroice din văile

Dunării”. [158]

Sintagma „Problema naţională” presupune implicit o

confruntare politică de idei, confruntare generată de duritatea

regimului dualist. În acest sens, Vasile Goldiş şi ziarul „Românul”

promovează activismul politic drept „mijlocul cel mai potrivit şi

156 Ibidem, anul I, nr. 1, 1911, p. 1-3. 157 Ibidem. 158 I. Hangiu – Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Editura

Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 610.


80

aproape sigur posibil, pentru a face în masele mari ale poporului nostru

propaganda politicii naţionale, pentru a aprofunda tot mai mult în

aceste mase conştiinţa naţională şi de a întemeia raporturi tot mai

strânse între popor şi intelectualii români.” [159] În paginile ziarului

„Românul” se regăsesc articole referitoare la păstrarea autonomie

naţionale, luări de poziţie împotriva politicii de maghiarizare şi

afirmarea sentimentului de patriotism comun tuturor românilor: „Dacă

ungurilor naţionalitatea lor le este mai scumpă decât libertatea, le este

mai scumpă chiar decât viaţa lor, tot astfel de scumpă ne este şi nouă

românilor naţionalitatea noastră românească. Naţionalitatea noastră

românească ne este nouă cel mai scump avut în lumea aceasta. Cine

vrea să ne ia naţionalitatea, acela vrea să ne răpească sufletul. Nu i se

poate cuiva smulge sufletul şi să fie lăsat apoi să trăiască mai departe.

Pentru aceea noi românii, trupurile noastre trecătoare bucuros le dăm

morţii, dar vrem să ne mântuim sufletul nostru românesc nemuritor.”

[160]

La 10 martie 1916, ziarul este nevoit să îşi întrerupă apariţia,

timp de peste doi ani şi jumătate, ca urmare a ordonanţei nr. 32.858 a

Ministerului de Interne de la Budapesta. În urma refuzului lui Vasile

Goldiş de a semna declaraţia de fidelitate şi datorită activităţii ziarului

pe linia intereselor româneşti, primul ministru Tisza István acuză

ziarul şi pe conducătorul lui, Vasile Goldiş, de „activitate nepatriotică”

faţă de interesele „vitale” ale monarhiei austro-ungare şi de pactizare

cu Antanta şi România, interzicând apariţia ziarului, după ce, anterior,

numere la rând ale ziarului apar cu coloane albe sau cu numeroase

articole trunchiate, ca urmare a intervenţiei cenzurii.

159 Românul, anul I, nr. 23, 1911, p. 1. 160 Ibidem, anul I, nr. 131, 1911, p. 2-3.


81

În pragul Marii Uniri, ziarul va reapare [161], fiind necesar,

după cum mărturisea Sabin Evuţianu – redactor la „Românul” [162] –

„pentru difuzarea declaraţiilor, manifestelor, mesajelor în situaţia

schimbată, precum şi pentru comunicarea măsurilor de organizare a

teritoriului românesc şi de menţinere a bunei ordini ... şi pentru a

contracara reţeaua de zvonuri şi de insinuări tendenţioase, menite a

zdruncina încrederea românilor transilvăneni în rosturile României şi

în poporul ei de fraţi ai noştri, precum şi în trăinicia unei schimbări

definitive a stărilor de atunci”.[163]

„Românul” va publica pentru prima dată, în numărul din 8/21

noiembrie 1918 lansarea de către Consiliul Naţional Român Central, a

multaşteptatului act de convocare a Marii Adunări Naţionale. Astfel, în

paginile ziarului, se exprimă emoţia şi bucuria şi „în numele dreptăţii

eterne şi a principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor” erau chemaţi

reprezentanţii cei mai îndreptăţiţi ai românilor din toate cercurile

electorale, organizaţiile şi instituţiile româneşti, exprimându-se în

161 Primul număr a apărut în dimineaţa zilei de 26 octombrie/8 noiembrie

1918, urmare a eforturilor depuse de către redactori şi tipografi, între

articolele principale evidenţiindu-se un titlu sugestiv – „Înviere”: „Românul,

organul Partidului Naţional Român din Ungaria şi Transilvania, reapare în

cadrele mijloacelor, ce ne stau la dispoziţie sub egida şi conducerea

Consiliului Naţional Român, supremul şi unicul for politic al naţiunii

române din Ungaria şi Transilvania”, Românul, anul I, nr. 1, 1918, p. 1;

Dumitru Dan Costea – Presa română transilvăneană din 1918 angajată în lupta

pentru Marea Unire în Studia Universitatis „Vasile Goldiş” Arad, nr. 5/1995, p.

338-346. 162 Redacţia „Românului” era compusă din: director Vasile Goldiş, „din

profesorii Teodor Botiş, Sabin Evuţianu şi Lazăr Iacob, redactor responsabil

fiind designat avocatul Sever Miclea, iar editor responsabil A. Rusu”.

„Românul” apăruse până la suspendare, în „palatul” său (azi Palatul

„Românul” – Muzeul memorial Vasile Goldiş n.n.) şi tot aici reapare, unde se

găsea „o tipografie, pe atunci modernă şi săli pentru redacţie”, cf. Alexandru

Roz – Noiembrie 1918. Aradul – capitala Transilvaniei, „Vasile Goldiş”

University Press, Arad, 2002, p. 222. 163 Ibidem.


82

final, că la istorica adunare de la Alba Iulia, ce va decide soarta

neamului românesc pentru vecie, „se va prezenta însuşi neamul

românesc în număr vrednic de cauza mare şi sfântă”. [164]

Astfel, paginile „Românului” exprimă în mod direct aspiraţia

pentru idealul unirii, înregistrând toate evenimentele premergătoare,

publicând manifestul adresat „Către popoarele lumii” de Marele Sfat al

Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, prin care se proclama

hotărârea românilor, aflaţi până atunci sub stăpânirea austro-maghiară,

de a deveni liberi, independenţi. În numărul din 18 noiembrie/1

decembrie 1918 se scria: „Adunarea Naţională va declara fără conjur

că astăzi românii din Ungaria şi Transilvania formează parte integrantă

a Regatului liber. Astfel, se va înfăptui idealul nostru vechi, se va

întruchipa ROMÂNIA MARE... Cu acest act măreţ se sfârşeşte istoria

de durere a Ardealului. Astăzi este ziua vieţii, învierea neamului

românesc. Fraţi români, scrieţi în inimele voastre ziua aceasta mare,

care a adus întregirea neamului românesc şi să o prăznuiţi ca

sărbătoarea cea mai mare”.

Bibliografie:

Bârsănescu, Ştefan – Politica culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2003

Behler, Ernst – Philosophy of German idealism, vol. 23, Continuum International

Publishing Group, New York, 1987

Branişte, Valeriu – Amintiri din închisoare, Editura Minerva,

Bucureşti, 1972

Caraman, Petru – Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

Dumbravă, Costică – Naţiuni şi naţionalisme, în *** - Cercetări,

studii şi abordări în ştiinţele umaniste. Politologie, Editura Lumen,

Iaşi, 2006

164 Românul, anul VII, nr. 11, 1918, p. 1.


83

Dobre, Alexandru – Idealul unităţii naţionale în cultura română, Editura Minerva,

Bucureşti, 1988

Goldiş, Vasile – Legea învăţământului primar, în Vasile Goldiş – Scrieri social-

politice şi filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

Goldiş, Vasile – Despre problema naţionalităţilor, Editura Politică,

Bucureşti, 1976

Goldiş, Vasile – Scrieri social-politice şi filosofice, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

2007

Goldiş, Vasile – Scrieri social-politice, Editura Facla, Timişoara,

1976

Grecu, Victor V. – Idealul unităţii naţionale în presa românească,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Hangiu, I.– Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000),

Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004

Hitchins, Keith – România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti,

1996

Ignat-Coman, Luminiţa – Imaginea de sine la românii ardeleni în perioada

dualistă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2009

Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Emanuel-Mihail (coord.), Fundamentele gândirii

politice moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Josan, Nicoale – Presa românească despre unirea Transilvaniei cu România în

1918. Sfârşit şi început de epocă, coordonatori: Cornel Grad, Viorel Ciubotă,

Editura Lekton, Zalău, 1998

Lupaş, I.– Studii istorice, vol. V, Institutul de Istorie Naţională, Cluj,

1945-1946

Malaurie, Phillipe – Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti,

1996

Mihăilescu, Florin – Postfaţă în vol. Aesthesis carpato-dunărean, Editura Minerva,

Bucureşti, 1981

Miller, David, Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, coordonator, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000


84

Mitu, Sorin – Construirea ideii de patrie la intelectualii români din Transilvania

în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Studii de istorie a Transilvaniei,

coordonatori: Valentin Orga, Ionuţ Costea, Editura Accent, Cluj-Napoca , 2000

Nicoară, Simona – Istoria şi miturile. Mituri şi mitologii politice moderne,

Editura Accent, Cluj-Napoca, 2009

Platon, Gheorghe, Istoria Românilor. Vol. VII, tom II, De la independenţă la

Marea Unire (1878- 1918), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003

Popa, Mircea, Taşcu, Valentin – Istoria presei româneşti din Transilvania, Editura

Tritonic, Bucureşti, 2003.

Rousseau, Jean-Jaques – Contractul social, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1957

Sabourin, Paul – Naţionalismele europene, Editura Institutul European, Iaşi, 1999

Schulze, Hagen – Stat şi naţiune în istoria europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2003

Şora, Gheorghe – Vasile Goldiş – o viaţă de om aşa cum a fost, Editura Helicon,

Timişoara, 1993

Şora, Gheorghe – Vasile Goldiş, gânditor şi om politic European, în Ziridava, nr.

XVIII, Arad, 1993

Şora, Gheorghe – Pagini inedite din jurnalul din tinereţe a lui

Vasile Goldiş, în Acta Musei Napocensis, nr. XVIII, 1981

Şora, Gheorghe, Gagea, Eugen – Vasile Goldiş, despre cultura română şi

europeană, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2004

Şora, Gheorghe – Vasile Goldiş într-o biografie inedită, în Ziridava, nr. XIII,

Arad, 1981

Ştefănescu, Ştefan (coord.), Naţiunea română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1984

Vasile, Cristian – Istoriografie generală, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1979

Zamfir, Cătălin – Filosofia istoriei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981

Zdroba, Olimpia – Biblioteca lui Vasile Goldiş şi formaţia lui

spirituală, în Comunicări şi referate, Arad, 1974

*** Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL,

Bucureşti, 2004


85

***Istoria filosofie româneşti (1900-1944), vol. II, partea 1, Editura Academiei,

Bucureşti, 1980

*** Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura ALL, Bucureşti, 2004

Colecția Românul:

Românul, anul I, nr. 1, 1911

Românul, anul I, nr. 16, 1911.




Românul, anul II, nr. 284, 1913

Românul, anul VII, nr. 11, 1918

Românul, anul VIII, nr. 100, 1919


86

VASILE GOLDIȘ – copilărie şi destin

Prof.univ.dr. Teodor Pătrăuţă

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad

„O, sfântă şi dulce copilărie!

Tu eşti visteria nesecată de mângâiere a sufletului meu.

Tu eşti grădina dezmierdătoare de dulci amintiri,

tu eşti izvorul meu de simţire şi de neam”

scrisă în ziarul „Românul” (Arad) I, 1911,

nr. 4 (6/19 ianuarie), p.1, Vasile Goldiş, „De ce copilăria”.

Despre copilaria lui Vasile Goldiş s-a scris şi mai mult ca sigur

se va scrie multe, încercându-se a se realiza o cât mai aprofundată şi

reală imagine a marelui patriot şi erudit al neamului românesc din acea

perioadă a vieţii sale.

În cele scrise de mine, mă voi opri mai mult asupra unei

perioade, perioada copilăriei şi a influenţei săvârşite asupră-i de cei din

preajma sa, cei care i-au deschis larg fervoarea de a privi cu proprii

ochi naţiile şi năzuinţele înscrise în spaţiul unui imperiu aflat la

marginea unui zbor apus.

La vârsta de 7 ani, Vasile Goldiş este înscris de părinţii săi, la

15 septembrie 1869, la Şcoala românească din Cermei, localitate unde

tatăl să era preot. De remarcat este faptul că acesta urmează prima

clasă primară, unde-l are ca dascăl pe Nicolaie Albu – un român curat

şi inimos, cel care i-a insuflat cu mult patos credinţa în poporul căruia

îi aparţine şi credem, totodată, dragostea pentru ţinuturile natale de

care va fi legat toată viaţa.

Şcoala primară din Cermeiul acelei perioade, era o şcoală

confesională ortodoxă română, descrisă de către Vasile Goldiş în ziarul


87

„Patria” din 4 septembrie 1924, nr. 194, p.1: „Ca o căsuţă, acoperită

cu paie, formată dintr-o cameră la stradă, o mică bucătărie la mijloc,

în curte un şopron, în grădină o capră, probabil hrana de bază a

învăţătorului.”

Mai mult ca sigur, învăţătorul Neculaie Albu a fost primul

dascăl şi aş putea spune cel care a reuşit din plin să-i înfigă rădăcinile

în seva neamului românesc.

Clasa a doua primară o face, în 1870, tot la Cermei, dar de

această dată la şcoala romano-catolică, şcoală în care învaţă şi

ungureşte, perioadă despre care se cunosc mai puţine lucruri.

La sfatul aceluiaşi învăţător Albu, în clasa a III-a se înscrie la

Şcoala germană din Pănadu Nou (azi satul Horia, aparţinând comunei

Vladimirescu), fapt care-i va da ulterior posibilitatea de a studia şi

aprofunda tainele limbii lui Goethe şi Schiller.

În toamna anului 1872, îl regăsim pe Vasile Goldiş începând cu

15 septembrie, din nou la Şcoala română165

.

Cursurile liceale le urmează tot în Arad, la un liceu maghiar,

unde un unchi de-al său, Ioan Goldiş, deţinea catedra de limba română.

Ne-am întrebat de multe ori de unde şi-a luat Vasile Goldiş doza plină

de universalitate şi gândirea cu un spirit profund european – iacătă că

acest periplu de la o şcoală la alta, unde Vasile Goldiş era un elev

deosebit de stăruitor, a făcut să-şi însuşească de timpuriu limbile

română, maghiară şi germană – însuşirea lor dându-i posibilitatea să se

desăvârşească ca un foarte bun cărturar, cu o personalitate deschisă,

însuşindu-şi foarte bine cultura celor trei popoare.

Modestia dar şi sărăcia şcolii, ca şi cea a învăţătorului era

probabil un lucru care a brăzdat adânc în mintea isteaţă a copilului

Vasile. De altfel, acesta îl descrie şi totodată îl numeşte cu duioşie

165

Ziarul „Aradul”, 5 iunie 1932, nr. 45, p.2-4


88

„moş Nicolaie Albu cu faţa roşcovană, cu ochii mărunţi şi părul

cărunt”. Nu pot a nu relata mai jos din cele scrise în acelaşi ziar de

Vasile Goldiş: „…El avea 40 de zloţi plata pe an, asta am aflat-o mai

târziu. Dar ce bine era la acea şcoală. Eram vreo douăzeci de

ştrengari, atunci nu se ştia încă de obligativitate. Învăţam carte

românească…”

Nu doresc a depăşi cadrul copilăriei marelui şi valorosului om

politic Vasile Goldiş. Intenţia noastră a fost de-a prezenta perioada

copilăriei şi influenţa pe care a aceasta a avut-o aspra formării celui

care a jucat un rol de primă mărime în realizarea statului naţional

unitar, act în pregătirea şi totodată în înfăptuirea căruia a avut o

contribuţie extraordinară, pot spune pe drept cuvânt, esenţială.

Înalta ţinută morală şi conştiinţa, modestia sunt calităţi care cu

siguranţă îşi au obârşia în copilăria sa, în demnitatea celor care l-au

format şi instruit: părinţii şi dascălii.

În perioada liceului, Vasile Goldiş se dovedeşte a fi un elev

realmente eminent, cu aptitudini şi deprinderi pentru literatură, istorie

şi filozofie. În anul 1881, termină cele 8 clase de liceu ca şef de şef de

promoţie166

, cu notă excepţională167

, luându-şi bacalaureatul cu

distincţia „eximoi-modo”.

Ceea ce scrie Vasile Goldiş despre colegii lui de şcoală este

mai mult decât înduioşător: „cu sumănuţele voastre albe, cu ochii

voştri aprinşi, mari şi atât de cuminţi, fricoşi de dascăli dar veseli şi

şugalnici cum eraţi, şi surorile voastre sfioase, cu iiele lor albe...”168

Aceşti colegi, tovarăşi de şcoală aşa cum îi numea Vasile Goldiş,

imaginea lor îl va urmări pe marele patriot de-a lungul vieţii,

166

„Dimineaţa”, 12 februarie 1934, nr. 9745, p.12 167

Diploma de bacalaureat a elevului Vasile Goldiş, nr. 6, eliberată la 12 iulie 1881 168

Aradul, 5 iunie 1932, nr. 49, p.2-3, Virgil Moliu, op. cit., p.700


89

dedicându-le multe din scrierile sale. Afirmă mai departe: „Ei şti cât îi

iubesc şi cum le da lor hrana din sufletul meu”.169

Copil sărac, părinţii neputându-i oferi mijloacele necesare

pentru studii, a făcut ca în timpul studiilor liceale să de-a meditaţii, aşa

cum, de-altfel, au făcut şi alţi tineri din rândul cărturarilor români

transilvăneni.

Concepţia şi activitatea lui Vasile Goldiş îşi are izvorul în

ataşamentul faţă de cei din rândul cărora s-a ridicat, acesta dovedind o

cunoaştere şi înţelegere deplină a realităţii vremurilor sale,

identificându-se cu aspiraţiile neamului românesc.

Copilăria i-a pregătit terenul pentru viitoarele studii, o

traiectorie şi un destin cu semnificaţii care sunt profund româneşti.

Vasile Goldiş spune: „Acolo a luat fiinţă sufletul meu, care a rămas

acelaşi de atunci şi până astăzi. În braţele mamei, în scâncetul

leagănului, în fundul pătruns de mirosul tămâiei, în primele învăţături

ale dascălului se plămădeşte sufletul fiecăruia dintre noi”.

Fără îndoială, copilăria care l-a marcat toată viaţa, a fost şi

perioada în care l-a format ca Vasile Goldiş ca un om multicultural,

mărturii fiind în acest sens, scrierile sale , cuvântările cu diverse

prilejuri, toate acestea, de altfel, au fost şi sunt izvorâte din formaţia sa

şi şcolile realizate în diferite limbi: română, germană, maghiară.

Exemplificăm multiculturalismul promovat de Goldiş prin faptul că

multiculturalismul pretinde respect şi apreciere din partea grupurilor

pentru alte culturi din societate, pretinde toleranţa unei comunităţi faţă

de cealaltă comunitate, şi in acelaşi timp pretinde dreptul individului de

a părăsi propriul grup cultural sau refuzul acestuia. Multiculturalismul

este discursul modernităţii târzii, care prezintă, interpretează şi

reevaluează experienţa socială a diversităţii şi a diferenţelor. In

169

Românul (Arad), I, 1911, nr. 4 (6/19 ianuarie), p.1


90

construcţia identităţii sociale, multiculturalismul se opune strategiilor

omogenizante ale modernităţii, considerându-le pe acestea ca

suficiente şi opresive, punând accentul pe diferenţe şi

diversitate. El îşi propune ajutarea comunităţilor in susţinerea

culturilor lor diferite. Acest lucru insă nu înseamnă ca

multiculturalismul se opune schimbării.

De-a lungul vieţii sale zbuciumate, dar legate permanent de

destinul neamului românesc, Vasile Goldiş a beneficiat mereu de

cuvinte de preţuire, uneori chiar elogioase, a fost numit ba „gânditor

înzestrat cu un remarcabil discernământ critic şi putere de gândire”170

,

ba „imaginea profesionalismului transilvănean”, la toate adăugându-se,

ca un omagiu suprem, acela a lui Octavian Goga, care îl consideră unul

din „părinţii patriei”, ca o binecuvântată cinstire.

Bibliografie

Goldiş V., (1976), Scrieri social-politice şi literare, Editura Facla,

Timişoara

Iovan M., (2006), Filosofia şi crezul politic ale lui Vasile Goldiş,

Editura Dacia, Cluj-Napoca

Gagea E., (2008), Vasile Goldiş (1862-1934), monografie istorică,

Editura „Vasile Goldiş University Press”, Arad

Gagea E., (2008), Vasile Goldiş şi „Românul”, „Vasile Goldiş

University Press”, Arad

170

Anuarul Institutului de istorie naţională, Cluj, VI, 1931-1935


91

CONTRIBUŢIA LUI VASILE GOLDIŞ ÎN

DOMENIUL FILOZOFIEI EDUCAŢIEI ŞI LA

DEZVOLTAREA PEDAGOGIEI SOCIALE

Prof. univ. dr. Marţian IOVAN

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad, Romania

Absolvent al Facultăţii de Filozofie şi Litere din cadrul

universităţilor din Budapesta şi Viena, gânditor polivalent, cărturar

poliglot, cunoscător al istoriei şi filosofiei universale, al marilor

curente de gândire din cultură, religie, literatura beletristică şi din

ştiinţele fundamentale, Goldiş a avut contribuţii originale în diferite

domenii ale culturii printre care sunt mai bine cunoscute cele aferente

ontologiei, filosofiei istoriei, filosofiei culturii, psihologiei, eticii,

filosofiei dreptului, sociologiei, psihologiei mulţimilor, ideologiei

politice, istoriei.

În calitate de profesor la Preparandia din Caransebeş (începând

cu anul 1886) şi la Liceul Ortodox din Braşov (începând cu anul

1889), Goldiş a îmbrăţişat cu toată responsabilitatea şi dăruirea

sufletească o carieră de dascăl în cadrul căreia s-a preocupat de

rezultatele evoluţiei ştiinţelor pedagogice pentru a obţine performanţe

superioare la catedră. În această calitate a publicat manuale şcolare de

istorie, de constituţie, limba latină, geografie pentru învăţământul

desfăşurat în limba română, a elaborat diferite proiecte, a publicat în

presa vremii scrieri cu conţinut de filosofia educaţiei, de metodică,

pedagogie socială. Ca secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond

de teatru român”, cu sediul la Braşov, ca deputat în parlamentul de la


92

Budapesta şi peste câteva decenii în cel de la Bucureşti, ca director al

ziarului „Românul”, ca preşedinte al Astrei şi ca ministru, Goldiş a

desfăşurat o activitate de culturalizare al neamului său, de educaţie

civică, de formator de conştiinţă naţională a românilor, de reformator

al instituţiilor din Transilvania, continuând pe un plan mult mai larg şi

la un nivel macrosocial activitatea de comunicare de la catedră. Ideile

sale pedagogice din cariera didactică au fost întregite şi dezvoltate

rezultând o concepţie unitară despre îndrumarea (educarea) naţiunii, a

„organismelor” sociale. În acest exerciţiu profesional de cărturar şi

luminător al neamului său, de dascăl al naţiunii, Goldiş aduce o

substanţială contribuţie la dezvoltarea pedagogiei sociale. Concepţia sa

pedagogică poate fi înţeleasă corect doar ca parte a concepţiei sale

filosofice asupra lumii, societăţii, istoriei, culturii şi valorilor. În cele

ce urmează ne propunem să sistematizăm ideile sale pedagogice din

care rezultă o concepţie generală, un crez şi un ideal pedagogic bine

închegate într-un sistem de gândire privind educaţia în general şi

învăţământul, în special.

Concepţia privind educaţia

În calităţile sale de profesor, de ministru al culturii şi cultelor,

de formator de opinie prin intermediul numeroaselor ziare şi reviste la

care a colaborat, de pedagog social şi de pedagog al naţiunii, Vasile

Goldiş a elaborat o perspectivă generală cu privire la esenţa şi rolul

educaţiei în societate, la direcţiile de perfecţionare a acesteia, la

evaluarea rezultatelor acţiunii factorilor educaţionali în strânse

conexiuni cu rolul Bisericii şi al diferitelor instituţii de culturalizare,

civilizatoare pentru diferitele categorii sociale şi popor, în ansamblu.


93

Goldiş a conceput educaţia prin intermediul şcolii, Bisericii,

presă şi alte instituţii de cultură ca parte a viziunii sale filosofice, ca un

proces conştient, neîntrerupt atât la scara istoriei, cât şi la nivelul

individului, luând în considerare principii generale, valabile pentru

toate etapele din viaţa omului, pentru toate grupurile sociale sau

organismele sociale (fie un popor, o naţionalitate, o clasă socială, o

categorie socială de vârstă, o comunitate umană sau o instituţie

funcţională, fie o familie sau un partid politic). Specificul unei

activităţi educaţionale desfăşurată în şcoală sau la scara unei

comunităţi umane constă nu în principiile reglatoare, ci în metodele,

procedeele şi tehnicile utilizate, în obiectivele sau idealurile stabilite

pentru a fi atinse în contextul cultural concret în care se aplică

principiile, care-şi va lăsa amprentele asupra eficacităţii activităţilor

educative.

Omul, ca individ, este definit de Goldiş ca fiinţă socială

(conform constatării lui Aristotel), o individualitate care trăieşte şi se

dezvoltă în, prin şi pentru societate, care prin cultura asimilată se

distanţează de ignoranţă şi progresează în sfera civilizaţiei,

depărtându-se de barbarie. Orice fiinţă umană, orice unitate de oameni

sau orice organism social se supun legii inexorabile a vieţii: ele se

nasc, ele trăiesc şi ele mor. Orice individ uman, orice formaţiune de

oameni „care se simt aparţinând laolaltă, este o singură fiinţă, este o

individualitate biologică, este un om care cugetă şi simte, urăşte şi

iubeşte, slujeşte altora dacă nu poate altfel, se preface, minte, se luptă

şi moare câteodată luptând, dar în toate acestea ea este mânată de legea

inexorabilă a vieţii, care vrea să se afirme, să se răspândească şi să se

desăvârşească prin lupta pentru existenţă”.1

Dezvoltarea individului şi a oricărui organism social este

reglată de un ideal, de valori, rezultând un grad al dezvoltării


94

civilizaţiei. Pe cât de desăvârşită va fi fiinţa individuală (un om, o

naţiune, un popor sau orice alt organism social), pe atât va fi nivelul

atins de evoluţia civilizaţiei. Eforturile, lupta omului pentru cucerirea

adevărului (prin cercetare ştiinţifică, descoperiri, inovaţii, raţionalizări

în cadrul cunoaşterii) pentru a-şi uşura viaţa prin binefacerile rezultate

în planul civilizaţiei, pentru a ajunge să stăpânească mai mult şi mai

raţional natura, necesită depăşirea unor posibile infinite obstacole ce se

opun putinţei omeneşti de a înfăptui progresul civilizaţiei. Prin urmare,

educaţia unui individ sau a unui popor înseamnă efort, sacrificiu, luptă

cu sine. La fel stau lucrurile şi în domeniul dezrobirii omului de sub

dominaţia omului, al eliberării omului de sub exploatarea altui om.

Aceasta ţine de formarea politică – civică a omului şi organismelor

sociale. Mai presus de acestea, Goldiş situează ordinea moral –

spirituală din societate, respectiv educaţia religioasă, care întotdeauna

este axată pe cultivarea solidarităţii, a iubirii omului de către om, prin

care se coagulează orice societate întărindu-şi treptat coeziunea şi

caracterul. În acest fel, prin acţiunea factorilor culturali, în special a

şcolii şi Bisericii, peste individualitatea biologică se va dezvolta treptat

individualitatea intelectuală şi sufletească. Individualitatea intelectuală

se dezvoltă prin cunoaştere, inteligenţă, extinderea experienţei; cea

sufletească sporeşte prin formarea de sentimente, convingeri,

deprinderi, obişnuinţe depozitate, adesea, în subconştient în

conformitate cu valorile politice, morale şi spirituale.

Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare, susţine Goldiş, nu

numai prin faptul că este o fiinţă socială, că are o personalitate socială,

spirituală ci, mai ales, prin aceea că el poate „să crească intensiv şi

nelimitat”2, adică să se desăvârşească prin depăşirea obstacolelor mai

mici sau mai mari. Ori, celelalte vieţuitoare au individualitate pur

biologică, putând să crească numai extensiv şi limitat. Indivizi, state,


95

naţiuni, instituţii de cultură se vor naşte, vor fiinţa şi vor muri, vor

avea fiecare firul vieţii călăuzit de aceeaşi lege veşnică: „puterea de

viaţă a oricărei naţiuni este în raport direct cu măsura în care indivizii

sunt gata a-şi subordona interesele lor individuale intereselor întregului

şi numai acea naţiune poate avea viaţă veşnică, ai cărei fii sunt gata la

orice moment a-şi jertfi viaţa lor trecătoare pentru cea de veci a

naţiunii lor”.3

Ca fiinţă socială, omul trăieşte viaţa sa pe Pământ, fiind supus

acţiunii legilor fizice, ale mediului în care trăieşte, iar „ca societate

legilor economice, dar adevărata viaţa a omului o constituie

sentimentele sale, cugetarea sa, preferinţele sale, idealurile sale,

idealurile cărora se închină, credinţele care-l împacă cu absolutul

oferind momente de satisfacere a trebuinţelor sale sufleteşti”.4 Prin

urmare, formarea omului presupune nu atât acumularea de cunoştinţe,

de diferite produse ale intelectului şi raţiunii, cât mai ales formarea

sentimentelor sale morale şi religioase, a caracterului axat pe credinţă.

Credinţa a fost şi va fi întotdeauna coloana vertebrală a civilizaţiilor.

În acelaşi timp „puterea credinţei s-a dovedit în toate timpurile de o

inepuizabilă fecunditate spirituală, iar o ordine morală fără o ordine

religioasă s-a dovedit iluzorie”.5

În concordanţă cu concepţia sa generală despre societate om şi

valori, cu filosofia sa privind istoria şi cultura umanităţii, Goldiş a

conceput educaţia, în general, ca un proces de formare conştientă,

corespunzătoare unui crez şi unui ideal, a omului începând din leagăn

până la mormânt. Educaţia este un proces continuu, pe toată durata

vieţii omului sau pe parcursul întregii istorii a unui popor. Nu numai

copiii, tinerii, diferitele grupuri sociale, nu numai popoarele şi

naţiunile, ci orice organism social are nevoie de desăvârşire pe scara

civilizaţiei, de îndrumare, adică de educaţie. La nivel microsocial


96

educaţia este făcută de mamă, familie, învăţător, preot. În acest context

Goldiş concepe educaţia ca „pregătire a individului pentru serviciul

comunităţii”.6 La nivel macrosocial educaţia este realizată de

personalităţi istorice, de adevăraţii „apostoli ai neamului”, de mari

dascăli, de formatori ai sufletului naţional, aşa cum au fost, servind ca

adevărate modele, Gheorghe Şincai, Mihail Kogălniceanu, Octavian

Goga, Andrei Bârseanu, Vasile Lucaciu, Spiru Haret, Ion Maiorescu,

Mihai Eminescu, George Coşbuc, I.L. Caragiale, Aurel Vlaicu, Simion

Bărnuţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Visarion Roman, Gheorghe

Bariţiu şi mulţi alţii. Goldiş a portretizat astfel de personalităţi în

diferite scrieri sau cuvântări, utilizând expresii şi evidenţiindu-le

meritele în felul următor: îndrumători şi luminători de neam,

deschizători de orizonturi pentru popor, „săditori de idealuri

naţionale”, „dascăli ai popoarelor”, mari „învăţători ai poporului

român”, „diriguitori ai moralei generaţiei ce va veni”, „cârmuitori ai

sufletului naţional”, cei care au deşteptat „conştiinţa naţională, au zidit

suflet, credinţă şi ideal”, „îndrumătorii mulţimilor”, „apostolii înălţării

fericitoare a sufletelor” etc. Astfel de personalităţi, liderii politici,

culturali şi spirituali, în general oamenii de geniu, fac educaţie pentru

mulţimi, îndrumă şi direcţionează diferitele instituţii de cultură, aşa

cum a fost „Astra” şi alte multe societăţi culturale, organe de presă,

şcoli,universităţi, case de cultură, biblioteci, muzee, etc. Prin eforturile

lor, factorii de cultură şi educaţie reuşesc să unifice energiile

indivizilor şi grupurilor izolate, să formeze comunităţi umane solidare

şi cu credinţă în idealurile proprii, să înalţe popoarele pe scara

glorioasă a desăvârşirii, să dezvolte capacitatea şi voinţa popoarelor de

a depăşi obstacolele, de a-şi pune viaţa în armonie cu valorile

universale. Educaţia la scară socială duce la închegarea organismelor

sociale, la creşterea treptată a solidarităţii oamenilor în raport cu


97

idealurile asumate, la progresul civilizaţiei spre tot mai multă dreptate,

libertate şi iubire de oameni. Prin aceste idei, Goldiş demonstrează că

este un luminat pedagog social atât ca practician, cât şi ca teoretician.

În ambele posturi, el a valorificat literatura sociologică de specialitate,

psihologia mulţimilor, psihologia socială, pedagogia generală (în

special lucrări publicate de E. Durckheim, C. Bouglé, D. Gusti, G.

Wells, G. Le Bon, V. Barbat, Herbart, Rousseau, James L. Hughes,

Georg Simmel, Gabriel Tarde, J. Maxwell, Bertrand de Juvenél, etc.).

Goldiş a conceput instruirea ca o componentă a educaţiei, ca

transmitere şi însuşire de cunoştinţe, ca un proces de comunicare prin

care se lărgeşte cunoaşterea, experienţa individului şi cresc capacităţile

sale intelectuale. Dar scopul principal al educaţiei nu este acela de a da

copilului, în general celui ce învaţă, cunoştinţe multe, „învăţătură

multă”, pentru că „şcoala cea bună nu este aceea care dă învăţătură

multă, ci mai vârtos aceea care zideşte caractere, răspândeşte morală şi

plantează ideal. Valoarea unui individ n-o constituie cunoştinţele lui,

cât de vaste să fie, ci caracterul lui, morala ce-l călăuzeşte şi idealul

ce-l însufleţeşte … Caracterele oferă condiţiile de siguranţă ale

oricărei societăţi omeneşti. Istoria este mărturie că neamurile pier de

pe urma slăbirii caracterului lor, nu prin aceea a inteligenţei lor”.7 Cu

alte cuvinte, idealul educaţiei este formarea unui om înzestrat cu virtuţi

moral – spirituale, a căror sinteză o constituie caracterul. Caracterul

presupune capacitate de iniţiativă, judecată sănătoasă, voinţă fermă,

hotărâre în fapte, perseverenţă – calităţi formate, coagulate treptat în

personalitatea celui care învaţă sub împărăţia credinţei şi mai puţin a

gândirii sau raţiunii. Credinţa noastră este ultima raţiune de a fi şi

singura chezăşie a caracterului, moralei şi a idealului în lumea reală a

societăţilor omeneşti - susţinea Goldiş.


98

Conceput astfel, idealul educaţiei este cel care orientează toate

eforturile individului, al factorilor de educaţie, de perfecţionare şi

autoperfecţionare neîntreruptă a fiinţei umane şi a organismelor

sociale. Idealul este mai presus de toate; zbuciumările fiinţei umane şi

ale omenirii dintotdeauna au vizat atingerea idealurilor – fapt ce a

generat perfecţionarea oamenilor, progresul civilizaţiei. „Civilizaţia,

susţine Goldiş, este rezumatul idealurilor care au încălzit sufletele

omeneşti în cursul istoriei”8, iar popoarele care au părăsit barbaria au

făcut-o în momentul când şi-au regăsit idealul. De la idealuri,

popoarele evoluează pe planul civilizaţiei prin educaţie pe măsură ce-

şi întăresc caracterele, unitatea de voinţă şi capacităţile de a realiza

acţiuni istorice.

Locul central în orientarea eforturilor factorilor educaţionali,

consideră Goldiş, „îl constituie nobilul ideal hristic: iubirea de oameni,

care este sursa unităţii sufleteşti, a caracterului fiecărui om şi fiecărui

organism social. Acest ideal este sursa fundamentală a culturii apusene

de azi, este cel dintâi care a proclamat în lume deosebirea, egalitatea,

libertatea, frăţietatea, miluirea celor slabi şi osândirea celor neruşinaţi

şi făţarnici”.9 Şcoala care se vrea cu adevărat să fie călăuza unui neam

nu poate să fie lipsită de ideal, iar cel mai sfânt ideal este legea lui

Hristos: ea trebuie să rămână idealul şcolii fiindcă e eternă, în timp ce

toate celelalte sunt trecătoare.

În diferitele sale scrieri Goldiş abordează educaţia şi din alte

perspective: ca educaţie instituţională şi spontană

(neinstituţionalizată), ca educaţie sistematică în şcoală şi ca educaţie

înafara şcolii, ca educaţie permanentă, ca educaţie pe diferite laturi ce

conduc la formarea şi desăvârşirea omului (educaţie morală, civică,

estetică, pentru muncă, educaţie religioasă, politică, etc.), educaţia în

funcţie de factorii care o realizează (educaţia conştiinţei patriotice şi


99

naţionale realizată de către Astra, educaţia politică – civică realizată de

Partidul Naţional Român, educaţia realizată de instituţiile de teatru, de

muzee, case de cultură, etc.), educaţia realizată prin intermediul unor

discipline de învăţământ (istoria, limba latină, geografia, constituţia,

etc.). Indiferent de forma concretă de educaţie, pentru ca aceasta să fie

eficientă, să dea rezultatele dorite, este nevoie de respectarea unor

principii şi a unor reguli metodice determinate de specificul

domeniului.

Principiile educaţiei sunt legi fireşti, de respectarea cărora

depinde gradul de atingere a idealurilor şi scopurilor propuse. Printre

acestea Goldiş a abordat principiul intuiţiei vii ca sursă a cunoştinţelor

ştiinţifice, principiul accesibilităţii, principiul participării active a celor

educaţi la procesul instructiv şi formativ, principiul sistematizării şi

organizării logice a cunoştinţelor, principiul fixării şi aplicabilităţii

cunoştinţelor etc. De asemenea, a insistat cu argumente concludente pe

respectarea unor principii în procesul de reorganizare a şcolii, a

sistemului naţional de învăţământ din România întregită, după primul

război mondial, şi de edificare a unui sistem naţional de învăţământ şi

cultură în perioada interbelică, cum sunt: accesul egal al tuturor

copiilor în şcoli; gratuitatea învăţământului de stat; generalizarea

învăţământului elementar; democratizarea învăţământului; respectarea

drepturilor omului; principiul nondiscriminării în funcţie de

naţionalitate, sex, rasă, religie, etc.; prioritate în sistemul de

învăţământ o are formarea de educatori (învăţători, profesori,

educatoare); principiul libertăţii şi autonomiei instituţiilor de

învăţământ şi cultură, etc.

Multitudinea preocupărilor lui Vasile Goldiş în domeniul

educaţiei, instruirii, al formării conştiinţei naţionale, solidarizării şi

închegării de organisme sociale capabile să realizeze progresul


100

culturii, civilizaţiei, consolidarea statului naţional, unitar al românilor

şi uşurarea traiului tuturor oamenilor, nuanţările şi argumentările

originale, explicaţiile cauzale şi funcţionale scot în relief

responsabilitatea, priceperea, abilitatea organizatorului de evenimente

culturale, politice, sociale de amploare şi a publicistului, în calitatea sa

de pedagog social, de pedagog al naţiunii române. Aceste dimensiuni

ale personalităţii lui Goldiş vin să le întregească pe cele de profesor de

liceu, de autor de manuale şcolare destinate şcolilor româneşti din

cadrul structurii de învăţământ imperiale multinaţionale.

Goldiş, luând în considerare nivelul de dezvoltare a

învăţământului şi educaţiei din vremea sa, a fost interesat de viitorul

acestora. Viziunea sa este optimist pedagogică, întemeindu-se pe

constatarea că omul deşi este o fiinţă limitată, aspiră spre

perfectibilitate şi are dorinţa firească spre desăvârşire. La fel sunt şi

naţiunile, statele sau alte organisme sociale. Calea lor spre desăvârşire,

civilizare şi progres este educaţia, în special educaţia morală – axată pe

cultivarea credinţei strămoşeşti, a obiceiurilor, moravurilor,

mentalităţilor româneşti şi a solidarităţii dintre generaţii. Viitorul

civilizaţiei industriale, uşurarea muncii de la un deceniu la altul,

creşterea capacităţii oamenilor şi popoarelor de a stăpâni natura în mod

raţional impun o amplificare în viitor a educaţiei ştiinţifice, creşterea

volumului de cunoştinţe, de ramuri ale cunoaşterii pozitive. Dar nu

creşterea stocului de cunoştinţe elementare ce ar trebui să fie

înmagazinate în memorie, învăţate de copii, este scopul educaţiei în

viitor pentru că acestea sunt efemere şi „oricât ar progresa, ştiinţa are

să rămână în veci insuficientă pentru mulţumirea sufletului”.10

Mai

important în formarea omului este caracterul fundamentat pe credinţa

strămoşească. Viitorul va fi dominat de şcoala maselor, a mulţimilor.

De aceea, învăţământul general şi obligatoriu va trebui să devină


101

centru de preocupări pentru oamenii de decizie care au în răspundere

viitorul popoarelor.

Omenirea va evalua spre noi trepte de organizare a solidarităţii

umane, în cadrul cărora se va afirma gradual o nouă ordine moral –

spirituală universală până când, după o perioadă lungă de timp, se va

ajunge la o solidaritate universală, la o organizare instituţională

mondială, în cadrul căreia va fi exclus definitiv războiul. Ori, această

viitoare organizare a omenirii va rezulta din acţiunea unor forţe

preponderent spirituale aşa cum, în Europa, a apărut Reforma sau

societatea liberală. Educaţia va fi un factor determinant în acest sens,

roadele ei vor fi conştiinţa solidarităţii umane, omul capabil să

înţeleagă libertatea sa în procesul de convieţuire cu ceilalţi, să-şi

articuleze interesul individual respectând interesul colectivităţii din

care face parte, să-şi exercite voinţa în conformitate cu exigenţele

legilor fizice, economice, sociale şi morale. „În statul omenirii, credea

Goldiş, educaţia se va face în mod instituţional”.11

Omul şi sufletul lui

fiind totdeauna perfectibile, rezultă că şi educaţia va fi eternă şi

perfectibilă în cadrul viitoarei organizări universale a omenirii.

Desăvârşirea conştiinţei naţionale, a spiritului colectivităţilor

umane – preocupare centrală a lui Vasile Goldiş

Incontestabil, Vasile Goldiş a fost un mare pedagog naţional şi

social, un dascăl al naţiunilor europene, care a valorificat în activităţile

sale politice, culturale solida sa formaţie în domeniul istoriei

universale, al filosofiei culturii, religiei şi dreptului. Până la primul

război mondial, scopul vieţii sale a fost să contribuie la desăvârşirea

conştiinţei de sine a naţiunii române prin formarea convingerii

românilor ardeleni, bănăţeni şi din alte părţi ale Europei că ei aparţin


102

aceluiaşi trunchi istoric care este poporul român, au aceeaşi obârşie,

limbă, obiceiuri, mentalităţi indiferent sub ce administraţie se află.

Demersurile sale de diferite feluri, în special cele politice,

organizatorice, de comunicare cu scop formativ, au vizat conştiinţa

naţională a românilor. În cadrul acesteia trebuia extinsă şi consolidată

conştiinţa de sine a poporului român, a fiecărui membru al acestuia.

Ori, o asemenea operă de anvergură istorică este un proces complex şi

de durată, este un proces cultural, în sens larg, şi unul educativ –

formativ, de comunicare educaţională, în sens restrâns şi ca parte a

primului.

Ca filosof al istoriei, Goldiş susţine că epocile istorice sunt

dominate de câte o idee, un „duh” sau spirit, aşa cum Evul Mediu a

fost stăpânit de ideea religioasă iar epoca modernă, datorită revoluţiei

franceze, proclama drepturile omului şi toleranţa religioasă, ca idee

biruitoare în conştiinţa popoarelor europene. După războiul lui

Napoleon s-a ivit ideea naţională ca forţă conducătoare a popoarelor,

în lumina căreia au luat naştere statele naţionale, ridicate pe ruinele

marelui Imperiu Napoleonean. „Duhul cel nou, duhul ideii naţionale, a

cucerit cu repeziciune toată omenirea. Întreg secolul al XIX-lea poartă

mai ales pecetea naţională care a dat naştere statelor naţionale”.12

Mersul inevitabil al istoriei, chemarea „duhului istoriei”, este valabilă

şi pentru celelalte imperii, pentru naţionalităţile din componenţa

acestora. Prin urmare şi românii din imperiu trebuiau să fie educaţi

corespunzător idealurilor, aspiraţilor şi intereselor lor naţionale astfel

încât să li se afirme solidaritatea şi să li se întărească unitatea de

conştiinţă naţională, de neam, ţară şi stat unitar al lor. Evident, acest

proces este secular; începuse de pe la anul 1600. Au urmat serii de

dascăli ai neamului, oameni de cultură care şi-au dedicat viaţa

luminării neamului românesc. La 1816, Gheorghe Lazăr aruncase


103

„seminţe” care au răsărit de abia după un secol şi care au maturizat

conştiinţa naţională deşteptând în sufletele românilor „vrerea unităţii şi

libertăţii naţionale”13

şi iată că astăzi „românii toţi împreună dau viaţă

dreptului ce avem în stăpânirea pământului strămoşesc şi din valurile

istoriei frământărilor omeneşti se înalţă la suprafaţa vieţii ţara mare

românească”14

, adică România Mare, visul şi odorul scump al

strămoşilor noştri, al nostru şi al celor care vor trăi după noi.

Ca rezultat al istoriei, actul de la Alba Iulia din 1918 a fost

pregătit printr-o complexă, îndreptăţită şi amplă muncă culturală,

educativă desfăşurată în principal de intelectuali, în special de

învăţători, preoţi şi creatori de literatură. Un astfel de ideal şi o

activitate corespunzătoare a avut-o „Asociaţiunea pentru literatura

română şi cultura poporului român” sau alte numeroase societăţi

culturale, asociaţii, organizaţii. „Astra” a servit idealurile naţionale, s-a

angajat „să statornicească pentru vecie solidaritatea şi unitatea

românească”15

, reuşind să aprindă în sufletele românilor făclia

conştiinţei naţionale, să grăbească paşii spre libertate, dreptate şi

cultură, spre a se ajunge ca „fiecare popor să fie culturalizat,

administrat şi judecat în propria limbă, prin indivizi care cunosc nu

numai obiceiurile, caracterele şi spiritul popoarelor, dar sunt părtaşi la

toate acestea”.16

Educaţia spiritului naţional implică valorificarea şi dezvoltarea

culturii naţionale şi universale, dezvoltarea creaţiei literare – artistice

şi propagarea acesteia în popor, a presei, bibliotecilor, universităţilor,

căminelor culturale, a tuturor aşezămintelor de cultură. Goldiş remarca

faptul că „odată cu dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie, conştiinţa

unităţii spirituale s-a accentuat tot mai mult”.17

Educaţia conştiinţei

naţionale se corelează organic cu năzuinţa spre unitate şi dezvoltare


104

culturală, cu consolidarea unităţii politice, administrative într-un cadru

juridic, instituţional specific statului naţional unitar.

Dar nu conştiinţa naţională ruptă de sentimente, convingeri,

obiceiuri, tradiţii şi mentalităţi este factorul principal care încheagă,

fortifică, solidarizează naţiunea, ci în special caracterul, sufletul

naţional. Un rol predominant în cadrul acestuia îl au sentimentele de

patriotism, de mândrie şi demnitate naţională, spiritul de sacrificiu

pentru destinele naţiunii. Ori acestea sunt bine fixate într-un ideal şi un

crez comun. Ţinta finală a educaţiei patriotice o reprezintă modelarea

sufletului, formarea de sentimente colective, de mentalităţi, credinţe la

nivelul comunităţii în întregul ei. În acest sens, Goldiş aprecia rolul

muzicii, artelor vizuale, arhitecturii, literaturii, teatrului, spectacolelor

folclorice, organizarea de ceremonii şi ritualuri, fără a diminua rolul

comunicării de informaţii sau cunoştinţe, al informării zilnice a

cetăţenilor prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare.

Acţiunea diferiţilor factori de educare politică, civică, patriotică are ca

vector determinant şcoala şi Biserica - cei doi factori de sinteză care au

generat de-a lungul timpului formarea de asociaţii şi organizaţii

umane. Doar dacă este înfrăţită cu credinţa, propagarea culturii în

popor, educarea grupurilor sociale şi a cetăţenilor va conduce în mod

real spre civilizare.18

Cele două mari puteri de culturalizare şi

civilizare a mulţimilor, cărora cei de astăzi le datorează constituirea

unor solide asocieri omeneşti, implicit a naţiunilor şi organismelor

internaţionale, sunt Biserica şi educaţia. Aceste două forţe sintetice

sunt creatoarele sufletelor oamenilor, popoarelor şi instituţiilor; ele vor

reuşi treptat să învingă fiara din oameni, să creeze o lume

corespunzătoare marilor valori ale omenirii, cum sunt libertatea,

dreptatea, solidaritatea tot mai extinsă a oamenilor şi popoarelor,


105

binele general, pacea înăuntru statelor şi la nivel mondial,

prosperitatea.

Aşadar, convins fiind că istoria a produs suficiente dovezi care

demonstrează că închegarea şi fortificarea unor organisme sănătoase o

reprezintă, în special, conştiinţa solidarităţii naţionale, simţul naţional,

Goldiş şi-a asumat ca principal scop al vieţii sale acela care rezultă

chiar din scrierea sa de la 1920: „am dus cea mai grea luptă împotriva

asupritorilor noştri de veacuri. Ştiam că conştiinţa naţională a

poporului nostru subjugat este o chestiune de a fi sau a nu fi.

Propagarea, întărirea acestei conştiinţe naţionale este unicul scop al

luptei noastre”.19

În slujba acestui scop suprem, Goldiş şi-a pus în

evidenţă, prin cuget şi faptă, calităţile lui geniale de pedagog naţional

şi social, acţionând perseverent pentru întărirea spiritului naţional care

să stăpânească sentimentele şi aptitudinile tuturor românilor.

În perioada de după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie

1918, Goldiş şi-a dezvoltat opera teoretică şi practică pe un alt plan,

având ca strategie consolidarea statului naţional unitar român, aşezarea

pe baze noi a economiei, relaţiilor sociale, a învăţământului şi culturii.

În acest scop, în 18 aprilie 1920, Goldiş declara că trebuie continuată

activitatea de modelare sufletească a românilor până ce se va consolida

unirea nu numai în plan instituţional, ci şi sufletesc, iar Partidul

Naţional Român, al cărui lider a fost, trebuie să-şi intensifice

activitatea până la completa unificare sufletească a poporului român şi

a formării unei mentalităţi omogene – ca temei pentru prevenirea

sciziunilor politice, a derapajelor de la programul Unirii, a trădărilor şi

manifestărilor anarhice. Edificarea noului stat se va întemeia pe morala

creştină, pe clădirea unei economii sănătoase şi raţionale, pe preţuirea

şi organizarea echitabilă a muncii, înflorirea culturii – toate urmând a

fi susţinute de crearea unor reţele adecvate de instituţii. Programul


106

politic iniţiat de Goldiş, având o esenţă creştin – democrată, viza ca

priorităţi naţionale cultivarea moralei creştine, a muncii şi economiei

raţionale, a culturii şi drepturilor omului, a progresului poporului

român pe scara civilizaţiei umane. „Deasupra tuturor însă, scria

Goldiş, ca o condiţie absolut indispensabilă a progresului, va trebui să

planeze cinstea desăvârşită, imparţialitatea şi altruismul sacru al

tuturor acelora care primesc asupra lor îndreptăţirea apăsătoare şi

datoria prea frumoasă a diriguirii afacerilor obşteşti”.20

Ca ministru,

lider de partid, preşedinte al „Astrei”, militant cultural şi scriitor,

Vasile Goldiş şi-a continuat activitatea de pedagog naţional, de

„părinte al patriei” – aşa cum îl definea Octavian Goga, în noul context

socio-politic, instituţional şi internaţional pentru a diminua discordia,

anarhia şi pentru a promova solidaritatea, unitatea pe plan afectiv,

spiritual, cultural, economic şi politic a tuturor românilor.

Educaţia moral creştină, propagarea valorilor morale, formarea

românilor în spiritul drepturilor omului şi ale cetăţeanului este pivotul

reaşezării ordinii economice şi sociale menite să fortifice caracterul şi

identitatea poporului român, să-i întărească vitalitatea şi voinţa. În

ciuda tensiunilor şi greutăţilor survenite după primul război mondial,

Goldiş avea încredere că poporul român „revenit la sănătatea gândirii

politice, va şti să deosebească neghina de grâul sănătos şi se va

întoarce la concepţiile politice cu adevărat fericitoare pentru dânsul”.21

El îşi exprimă convingerea fermă că „în curând neamul meu se va

reculege din boala ce l-a cuprins un moment şi îşi va lua în istoria

civilizaţiei mondiale rolul său firesc de element de ordine şi factor

absolut îndreptăţit al culturii umane”. 22

Dar obţinerea acestei stări

presupune eforturi de culturalizare, de educare începând de la plugari,

lucrători industriali, funcţionari în administraţie, până la formarea de

educatori, necesari în toate tipurile de şcoli, şi de preoţi.


107

Premisa, verificată de istorie, educaţiei morale, a cultivării

altruismului, a iubirii hristice a omului de către om, a întronării

dreptăţii, cinstei, solidarităţii şi a altor valori morale constă în aceea că

„popoarele nu se conduc după rezon (raţiune – n.n.), ele se conduc prin

sentimente, opinii, credinţe …. Pentru aceea, din ideea naţională

trebuie să facem credinţă”.23

Sentimentele morale, inclusiv cele de

solidaritate naţională, trebuie să facă parte din sufletul fiecărui român.

Factorii de culturalizare, precum „Astra”, inclusiv cei educaţionali în

sens restrâns, sunt chemaţi să cultive valorile morale în sufletele

românilor pe această direcţie.

Pe parcursul întregii sale vieţi, Goldiş a detestat discordia, ura

între fraţi şi a propagat iubirea între oameni indiferent de naţionalitate,

rasă, religie, sex sau clase sociale. De pe această poziţie a criticat cu

argumente istorice şi juridice naţionalismul fanatic, şovinismul şi

iredentismul. Formarea caracterului unei naţiuni, propaganda şi

educaţia desfăşurate de diferiţi factori trebuie să excludă aceste

manifestări care încalcă demnitatea umană, drepturile omului şi ale

cetăţeanului deopotrivă, opunându-se principiilor civilizaţiei şi

sensului evoluţiei istorice a umanităţii. Culturalizarea, dezvoltarea

cunoştinţei naţionale a popoarelor nemaghiare din Ungaria antebelică,

de asemenea, a celor neromâneşti din România Mare trebuie să urmeze

principiile universale rezultate din istorie, drepturile lor naturale şi

valorile democraţiei. Altminteri, puterea cârmuitoare a statului devine

înrobitoare pentru anumite părţi din societate, devine o guvernare

imorală şi coruptă. Într-o astfel de situaţie, o naţionalitate discriminată,

exploatată, privată de drepturile ei fireşti, este îndreptăţită să-şi

exercite dreptul la autodeterminare, să se răzvrătească până ce se

eliberează. Goldiş aduce ca argument în favoarea acestor idei un citat

din opera revoluţionarului maghiar Kossuth Lajos; „Fără naţionalitate


108

viaţa este de prisos. Atunci când vom pierde cuvântul limbii noastre

naţionale, ne-am pierde şi sufletul. A pierde naţionalitatea este a muri

ca popor. Pentru aceea naţionalitatea şi limba sunt mai scumpe decât

libertatea; căci libertatea pierdută se poate recâştiga, iar naţionalitatea

niciodată”.24

Tot astfel, conchide Goldiş, şi pentru noi românii,

naţionalitatea noastră ne este cel mai scump avut pe lume, iar „cine

vrea să ne ia naţionalitatea, acela vrea să ne răpească sufletul. Nu i se

poate cuiva smulge sufletul şi să fie lăsat apoi să trăiască mai

departe”.25

Goldiş a pledat în întreaga s-a operă educativă, scriitoricească

şi practică politică pentru respectarea principiilor universale consacrate

în lumea civilizată, în democraţiile apusene, printre care şi cel al egalei

îndreptăţiri naţionale a tuturor popoarelor şi naţionalităţilor din cadrul

imperiilor polietnice. Astfel de principii, susţine îndrumătorul

naţiunilor, sunt înainte de toate de ordin moral, educativ, spiritual şi

politic, trebuind a fi consacrate şi în plan juridic. Prin urmare, întreaga

activitatea de culturalizare, de educare politică – cetăţenească, de

desăvârşire a sufletului naţional al poporului român şi al fiecărui

cetăţean al său trebuie să respecte principiile consacrate pe plan

universal, să se desfăşoare în armonie cu valorile statuate de istoria

universală, acceptate de popoarele civilizate.

În concluzie, am putea sintetiza concepţia lui Goldiş despre

educaţie, în calitatea sa de reformator social şi de îndrumător al

naţiunii române, ca fiind o parte componentă a filosofiei sale, a

concepţiei generale despre lume, societate, om şi valori, un element

constitutiv al difuzării culturii în popor, prin care se desăvârşeşte

sufletul acestuia, conştiinţa sa naţională, caracterul său fundamentat pe

credinţa strămoşească. Difuzarea culturii în mase prin intermediul

diferiţilor factori, în special prin instituţiile de învăţământ, Biserică şi


109

diferitele publicaţii, conduce orice popor, orice organism social spre

întărirea unităţii de conştiinţă, de suflet şi crez, la creşterea puterii sale

de a păşi pe drumul civilizaţiei, al disciplinei şi prosperităţii. În acest

proces istoric, promovarea valorilor morale, consolidarea credinţei în

sufletele popoarelor, a neamurilor şi a oamenilor ca indivizi constituie

cheagul solidarizării universale. Valorile morale se impun în strânsă

legătură cu dreptatea. Marile personalităţi din istorie, politică, artă,

ştiinţe şi cultură, în general, sunt cele care plantează idealurile, care

luminează şi îndrumă popoarele săvârşind o operă de pedagogi ai

omenirii, de reformatori sociali.

Viziunea filosofică asupra educaţiei a orientat nu numai

conduita sa de profesor, de autor de manuale, ci şi cea de om politic,

militant pe plan cultural şi social pentru desăvârşirea unităţii

conştiinţei naţionale, a culturii, pe plan politic şi instituţional a

poporului român, a cărui viaţă, cultură şi spiritualitate sunt libere să se

dezvolte în egală îndreptăţire cu cele ale altor popoare. Prin opera sa

privind educaţia, instruirea, culturalizarea maselor, naţiunilor şi

popoarelor, Goldiş aduce o contribuţie substanţială la dezvoltarea

pedagogiei sociale europene, a filosofiei educaţiei – el însuşi fiind un

strălucit şi neobosit îndrumător, formator naţional, adică nu numai un

ilustru cadru didactic în perioada tinereţii sale, ci şi un pedagog social,

un mare gânditor cu privire la rosturile educaţiei, în anii maturităţii.

Referinţe bibliografice

1. Vasile Goldiş, „Ţară şi popor”, în Vasile Goldiş, „Scrieri social

- politice şi literare”, ediţie îngrijită de Mircea Popa şi

Gheorghe Şora, Editura Facla, Timişoara, 1976, p.223.

2. Ibidem, p.231.


110

3. Ibidem, p.232.

4. Vasile Goldiş, „Statul universal”, în „Observatorul politic şi

social”, nr.9, anul I, 1930, p.4.

5. Vasile Goldiş, „Şcoala confesională”, în „Gazeta învăţătorilor”,

nr.14, 25 decembrie, 1929, p.3.

6. Ibidem, p.173.

7. Vasile Goldiş, „Şcoala cea bună”, în „Anuarul Liceului

Ortodox Român Andrei Şaguna” din Braşov, anul jubiliar 1924

– 1925, Braşov, 1925, p.3.

8. Idem.

9. Idem.

10. Vasile Goldiş, „Sufletul şcolii primare”, în „Gazeta

învăţătorilor”, nr. 11-12, anul II, 1931, p.7.

11. Vasile Goldiş, „Statul universal”, în „Observatorul politic şi

social”, nr.9, anul I, 1930, p.6.

12. Vasile Goldiş, „State naţionale”, în „Românul”, II, nr.231,

1912, p.1.

13. Vasile Goldiş, „Gheorghe Lazăr”, în Vasile Goldiş, „Scrieri

social - politice şi literare”, ediţie îngrijită de Mircea Popa şi

Gheorghe Şora, Editura Facla, Timişoara, 1976, p.261.

14. Idem.

15. Idem.

16. Vasile Goldiş, „Despre problema naţionalităţilor”, în Vasile

Goldiş, „Scrieri social - politice şi literare”, ediţie îngrijită de

Mircea Popa şi Gheorghe Şora, Editura Facla, Timişoara, 1976,

p.156.

17. Ibidem, p.151.

18. Apud Vasile Goldiş, „Politică şi cultură”, în „Transilvania”,

1929, p.969.


111

19. Vasile Goldiş, „O crimă ce nu se iartă”, în „Românul”, nr.189,

anul IX, 7 septembrie 1920, p.2.

20. Vasile Goldiş, „Disciplina şi solidaritatea partidului”, în

„Vasile Goldiş. Politică şi cultură (1919 – 1934)”, ediţie

îngrijită de Vasile Popeangă, Editura Mirton, Timişoara, 1993,

p.43.

21. Vasile Goldiş, „Interviu acordat ziarului Izbânda”, în

„Românul”, nr.134, anul IX, 26 iunie 1920, p.2.

22. Idem.

23. Vasile Goldiş, „Cuvânt rostit la constituirea Asociaţiei arădene

pentru cultura poporului român”, în „Românul”, nr 242, anul

IX, 1920, p.2.

24. Ibidem, p.124.

25. Idem.


112

ATANASIE DEMIAN, UN ARTIZAN AL

MARII UNIRI DIN PĂRŢILE SĂTMARULUI

prof. univ. dr. Claudiu Porumbăcean (Universitatea de Vest

„Vasile Goldiş” din Arad;Muzeul Judeţean Satu Mare)

dr. Viorel Câmpean (Biblioteca Judeţeană Satu Mare

Negreia este o localitate situată

astăzi în judeţul Maramureş. Ea a aparţinut

însă multă vreme Sătmarului istoric. O

familie de vază în Negreia a fost Demian,

membrii acesteia conducând destinele

comunităţii locale timp de 70 de ani. Într-un

cuvânt, Demienii au fost cel mai

reprezentativ neam din Negreia171

; o familie

din care au descins numeroase personalităţi

care au făcut cinste poporului nostru. În special pentru tezaurul de

personalităţi sătmărene, familia Demian reprezintă un bogat furnizor;

până acum putem afirma că au existat demersuri de scoatere la lumină

a valorilor umane date de această familie172

. Şi de această dată ne vom

sluji de preţioasele amintiri ale unui membru al familiei173

.

171

Gheorghe Muntean, Margareta Muntean, Negreia – satul de sub Mogoşa – schiţă

monografică, Cetăţele, 2006, pp. 27-28, 47. 172

Claudiu Porumbăcean, Figuri ilustre sătmărene (II). Dr. Titu Demian (1896-

1958), „Satu Mare. Studii şi comunicări”, Satu Mare, vol. XIII, 1996, pp. 215-218;

Idem, Familia Demian. Rolul şi locul ei în societatea sătmăreană, în vol. Familie şi

societate. Studii de istoria Transilvaniei, Cluj, 1999, pp. 93-96, Idem, Familii

sătmărene cu valori europene (I). Familia Demian, în Studii de Ştiinţă şi cultură,

anul IV, nr. 3 (14), septembrie 2008, p. 62-67, precum şi studiul nostru (Viorel


113

Ne vom opri în cele ce urmează asupra unuia dintre fondatorii,

am putea spune, familiei de personalităţi Demian. Este vorba despre

Atanasie Demian, care era originar dintr-o familie românească de

ţărani înstăriţi.

De numele membrilor acestei ramuri a familiei Demian se leagă

şi înfiinţarea primei şcoli româneşti în Negreia174

. Născut în 1859 la

Negreia, Atanasie a ajuns să se îmbogăţească din comerţul cu animale.

Tatăl lui Atanasie, Gheorghe Demian era prim-curator al

bisericii din Negreia, dar a fost şi jude comunal din 1867 până la data

decesului său, survenit la 23 iulie 1889. Înmormântarea a fost onorată

de prezenţa protopopului Ştefan Pop, pe lângă cea a parohului din

Şurdeşti Vasile Şurani (Negreia era filie a acestei parohii)175

. Primul

membru al familiem despre care avem ştire însă a fost Alexa demian,

care a trăit între anii 1770-1860.

Atanasie mai avea un frate, Gheorghe, care avea să decedeze în

1918; şi la această înmormântare au fost prezenţi protopopul Ioan Anca,

preotul local, Virgil Şurani dar şi Iosif Demian, pe atunci paroh la

Firiza176

. Acest din urmă preot era fiul protopopului Andrei Demian,

Câmpean) intitulat Familia Demian – noi contribuţii documentare, aflat sub tipar la

revista Muzeului Judeţean de Istorie Satu Mare, “Satu Mare. Studii şi comunicări”. 173

O mare parte din datele prezentate în această lucrare ne sunt oferite de cronica

genealogică a familiei, întocmită în anul 1976 la Baia Sprie de către avocatul Victor

Demian (Cronica familiei Demian, aflată în arhiva Muzeului Judeţean Satu Mare).

Printr-o scrisoare adresată unei nepoate (Maria Zaharescu, născută Demian, fiica lui

Titu Demian), acesta explică modul în care a întocmit genealogia şi care este

motivaţia sa: „Dragă Mariţa, Conform celor promise, vă trimit alăturat cronica

familiară - Demian - precum mi-ai cerut-o. Cuprinde tot ce memoria mea a păstrat.

Date documentare nu am. Cu ocazia naţionalizării din 1948 (confiscările făcute de

securitate - n.n.) am fost privat de toate bunurile mele, inclusiv archiva familiară.

Dar ceea ce am consemnat este mult prea suficient pentru ca nepoţii şi urmaşii lor

să-şi poată forma o idee despre predecesorii familiei. Tuturor vă urez mult bine,

Victor. Baia Sprie - septembrie 1976”. 174

Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Satu Mare, 2000, pp.

79-81. 175

Gheorghe Muntean, Margareta Muntean, op. cit.,pp. 20-22, 51. 176

Ibidem, p. 92.


114

slujitor la Şişeşti şi apoi la Negreşti, născut în neamul Demienilor din

Negreia, probabil înrudit cu Atanasie Demian.

Se pare că cei doi fraţi Demian, Atanasie şi Gheorghe, se numărau

printre puţinii copii din Negreia care avuseseră acces la frecventarea

cursurilor gimnaziale, probabil la Baia Mare sau Baia Sprie177

.

Despre Atanasie ştim că a absolvit patru clase elementare, o

clasă de liceu şi un an de şcoală profesională. Această şcolarizare (deşi

redusă), la care desiigur se adaugă şi calităţile sale native l-au ajutat

să-şi fondeze o gospodărie mai avansată decât mica gospodărie

ţărănească. S-a ocupat de agricultură şi pomicultură dar în special de

creşterea şi comercializarea

vitelor. A ajuns să deţină o

suprafaţă de cca 100 ha teren

agricol şi a luat în arendă vaste

terenuri şi munţi pentru păşune,

având mari cirezi de vite, cai,

porci şi oi.

Beneficiind de o

asemenea avere şi-a asigurat o

poziţie privilegiată în societate.

Atanasie Demian se implică în mişcarea naţională devenind chiar unul

dintre liderii săi din zonă178

. Către sfârşitul secoullui XIX se formase o

legătură deosebită între fruntaşii români din zonă; Atanasie era

asimilat de către intelectualii din aceste sate. Astfel, exemplificăm cu

un grup restrâns de români care se reuneau, pe rând: la 1 ianuarie, în

Şişeşti la dr. Vasile Lucaciu; la 29 ianuarie la Şurdeşti la familia

177

Ibidem, p. 75. 178

Pentru mişcarea naţională sătmăreană vezi pe larg Lupta românilor din judeţul

Satu Mare pentru făurirea statului naţional unitar român. Documente 1848-1918,

ediţie îngrijită de V.Ciubotă, B. Dulgău, D. Radosav şi S.V. Marinescu, Bucureşti.

1989; D. Radosav, V. Ciubotă. 1918 în Sătmar, Cluj Napoca, 1996.


115

Şurani; la 2 februarie în Negreia la Atanasie Demian; la 6 decembrie în

Chiuzbaia la Nicolae Lupan179

. Imaginea de mai jos reprezintă casa şi

curtea lui Atanasie Demian din Negreia.

Pentru exemplificare facem din nou apel la genealogia familiei,

de unde cităm: „An de an o serba (ziua onomastică la 17 februarie -

n.n.) cu largă ospitalitate. Erau prezenţi ţăranii fruntaşi, învăţătorii şi

preoţii comunelor din jur. De la aceste onomastici nu lipsea nici

preotul Dr. Vasile Lucaciu din Şişeşti, care era flacăra românismului în

acele ţinuturi. Onomasticele erau în acelaşi timp şi întruniri naţional-

politice. Se discutau evenimentele trecute şi perspectivele de viitor

după directivele date de Dr. V. Lucaciu. A colaborat strâns cu aceştia

pentru a menţine şi răspândi conştiinţa românească”.

Despre Demian Atanasie, fiul său Victor, ajuns avocat, îşi

aminteşte că „era un om raţional şi logic, judeca şi numai după aceea

acţiona. Avea o voinţă de fier. Nereuşitele nu l-au descurajat ci l-au

îndârjit şi mai mult. Muncea cu râvnă şi multă tenacitate. Era sociabil

cu vaste legături de cunoştinţe”180

.

La 14 ianuarie 1892 se desfăşoară la Seini o conferinţă a celor

cinci cercuri electorale din comitatul Sătmar, urmând să fie aleşi

delegaţii pentru Conferinţa de la Sibiu şi constituirea clubului naţional

electoral din comitat, prin unificarea celor cinci cercuri electorale din

Sătmar. Se alege Comitetul electoral judeţean format din:

Alexiu Berinde şi Andrei Medan, preşedinţi;

Gavril Lazăr de Purcăreţi şi Ioan Roman, vicepreşedinţi;

Vasile Lucaciu şi Ştefan Cherecheş, secretari;

Gavril Barbul, Avram Breban, Atanasie Demian, Basiliu

Şavaniu, Gavril Sabo, Alexandru Şteţiu, Vasile Anderco,

179

Valeriu Achim, Aurel Socolan, Dr. Vasile Lucaciu- luptător pentru drepturile

românilor şi Unirea Transilvaniei cu România, Baia Mare, 1968, p. 191. 180

Cronica familiei Demian, arhiva Muzeului Judeţean Satu Mare.


116

Daniil Napoian, Dionisiu Bran, Alexiu Pop, Augustin Pelle,

Antoniu Gitta, Gheorghe Şuta, Vasile Leşan, Ioan Costin /

membri181

. Iată-l deci pe Atanasie Demian într-o companie

selectă, alături de numeroşi parohi-protopopi sau vestiţi dascăli

din părţile Sătmarului.

La 28 mai 1892 Atanasie Demian este prezent cu ceilalţi

memorandişti în Viena. Făcea parte din grupul de patru ţărani duşi pe

propria-i cheltuială de către dr. Vasile Lucaciu, alături de Atanasie

Demian fiind prezenţi: Gheorghe Avram (Şişeşti), Constantin Dipşe

(Şurdeşti) şi Pavel Pele (Unguraş)182

.

Fotografia aceasta cu memorandiştii o avem de la doamna

Silvia Demian, nepoată a lui Atanasie Demian; în imagine Atanasie

Demian este indicat cu o săgeată: „însemnat cu + pe piept”.

181

Valentin Băinţan, Şişeştii părintelui Dr. Vasile Lucaciu – Contribuţii

bibliografice, Baia Mare, 1998, p. 213. 182

Ibidem, p. 216.


117

Ajuns la Viena, Atanasie Demian este pus în faţa unui fapt care

avea să scoată în evidenţă concepţia sa faţă de ideea de familie în

spiritul tradiţiei româneşti. Figura sa a fost remarcată de un bogat

industriaş austriac, acesta fiind impresionat de îmbrăcămintea

originală, de fizicul său impunător, cu „înfăţişarea unui patrician din

Roma antică”. Austriacul i-a propus să se căsătorească cu unica lui

fiică, oferindu-i în schimb greutatea sa în aur fără a fi nevoit vreodată

să lucreze”. Vastele lui uzine şi fabrici i-ar fi asigurat o existenţă fără

orice fel de muncă. Oferta a fost respinsă, cu motivarea că este

căsătorit şi are copii. Austriacul stăruie. Pentru soţia şi copiii de acasă

se oferea să le instituie câte o rentă viageră, fiecăruia în parte, plătibilă

lunar, suma urmând să o stabilească chiar tata. Oferta a fost respinsă şi

în această variantă. Ar fi însemnat trădare faţă de neamul românesc,

denigrarea fiinţei sale şi a conştiinţei sale de român”183

.

Între anii 1905-1921 Atanasie Demian va deţine funcţia de

primar la Negreia, calitate în care a urmărit luminarea consătenilor săi.

Printre mijloacele folosite întru menţinerea conştiinţei româneşti a fost

şi înfiinţarea de şcoli româneşti la sate. Atanasie Demian a convins

locuitorii satului Negreia (în totalitate românesc) de necesitatea unei

şcoli cu predare în limba română. Prin contribuţia voluntară şi

„conştiinţa românească” s-a construit în sat o şcoală cu locuinţă

corespunzătoare pentru învăţător, şi s-a stabilit un buget pentru

întreţinerea şcolii şi salariul dascălului. În aceste condiţii primul

învăţător în noua şcoală din Negreia a fost domnişoara Aurelia Rusu;

în paranteză fie spus că această dăscăliţă a avut o emoţionantă poveste

de dragoste cu Octavian Goga. De pe urma acestei poveşti de iubire au

rămas şi 51 de scrisori. Corespondenţă între „poetul pătimirii noastre”

şi o învăţătoare cu comportament şi viaţă morală exemplare. Despre

183

Cronica familiei..., f.8-9.


118

Atanasie Demian putem spune că a fost mereu aproape de şcoala din

satul natal, căci cu mulţi ani înainte de a fi primar îl găsim în fruntea

senatului şcolar, ori chiar director al şcolii184

.

Îl găsim şi printre membrii comitetului director al Institutului

de credit şi economii “Aurora”, înfiinţat în 1906 la Baia Mare185

.

Printre alţi membri de frunte se numărau: George Pop de Băseşti, Iosif

Pop de Turţ, Constantin Lucaciu, Teofil Dragoş, Atanasie Demian,

etc.186

De asemenea, cel puţin din anul 1908 se număra printre

membrii Despărţământului Sătmar-Ugocea al „Astrei”187

.

Îl găsim, desigur, implicat şi în activitatea politică, lucru

ilustrat de faptul că în 1909 Atanasie Demian s-a aflat printre cei aleşi

în comitetul cercului electoral Şomcuta Mare al P.N.R. comitatens

Satu Mare188

.

Toamna anului 1918 îl găseşte în plin efort organizatoric.

Astfel, la 21 noiembrie 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului

Naţional Român Tăuţii de Jos189

. La 27 noiembrie 1918 a fost ales

printre delegaţii la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia190

.

În căsătorie Atanasie Demian nu a fost un norocos, rămânând de

mai multe ori văduv. Din prima căsătorie, încheiată în anul 1882 şi care

a ţinut doar cinci ani s-au născut copiii:

184

Gheorghe Muntean, Margareta Muntean, op. cit., pp. 25, 54, 71, 73, 79. 185

Valentin Băinţan, op. cit., p. 241; vezi AMP, IX, 1985, p. 407. 186

Achim, Valeriu, Scrieri în timp. 1946-2006. Culegere de studii şi articole

publicate, evocări ale unor oameni de seamă, interviuri şi însemnări critice,

probleme curriculare, vol. II, Baia Mare, Editura Gutinul, 2007, p. 308. 187

*** Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului

român în nord-vestul României. Documente (1862-1947), Cluj-Napoca, 2011, p.

134.

188 Valentin Băinţan, op. cit., p. 245.

189 *** Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională: Documente.

1848-1918, Bucureşti, 1981, pp. 319. 190

Ibidem, pp. 346.


119

- Maria, căsătorită cu Virgil Dipşe, pădurar la Şurdeşti. Maria a

murit făsă a avea copii la doi ani după căsătorie;

- Ioan, care a decedat la o vârstă fragedă, 18 ani, fiind student în

ultimul an la Institutul Pedagogic de învăţători.

Atanasie Demian se recăsătoreşte în anul 1888; această căsătorie a

durat şi mai puţin, doar doi ani, în urma ei rezultând doar un fiu pe

nume Gheorghe, născut la 1888, care rămâne în Negreia.

Rămas văduv cu trei copii minori, în 1890 se recăsătoreşte din

nou, de această dată având parte de o căsnicie mai lungă, până în luna

mai a anului 1914 când va deceda şi cea de a treia soţie. Din penultima

căsătorie au rezultat şi cei mai mulţi copii, în număr de cinci:

- Vasile, născut la 3 iulie 1892, doctor în medicină, a fost medic

primar la Spitalul Satu Mare, profesor de igienă mulţi ani la

Liceul „Mihai Eminescu”; a decedat în anul 1958, fără urmaşi,

nefiind căsătorit191

;

- Aurel, născut la 1894, învăţător, care a vut doi copii, Vasile şi

Maria;

- Titu, născut în 1896, decedat în 1958, avocat. A deţinut funcţiile

de vicepreşedinte şi apoi de preşedinte al organizaţiei Satu

Mare a P. N. Ţ. Şi, vreme de un mandat a fost primar al

municipiului Satu Mare. S-a opus instalării sistemului

totalitar, averea fiindu-i confiscată iar el a fost arestat. În

familia acestuia s-a născut o fiică, Maria, căsătorită Zaharescu,

cercetătoare la Academia Română din Bucureşti;

- Adrian, născut în 1899, decedat în 1977, profesor de muzică la

Satu Mare, Aiud şi Arad. În familia acestuia s-au născut trei

băieţi: Valer, Barbu, Marius şi o fiică, Silvia;

191

Anuarul al XVI-lea al Liceului de Stat „Mihail Eminescu” din Satu Mare pe anul

1934/1935, Satu Mare, 1935, pp. 14-15.


120

- Victor, născut în 1906, avocat la Satu Mare. Toate bunurile i-au

fost naţionalizate în 1948, excepţie făcând doar haina de pe el,

cum mărturiseşte în materialul redactat în 1976 la Baia

Sprie192

.

În lucrarea monografică dedicată localităţii Negreia se afirmă că

în familia Demian s-ar mai fi născut o fată pe nume Silvia, precizează o

altă sursă (căsătorită în 1912 cu învăţătorul Ariton Cherecheş – Benea

după schimbarea numelui). Vor avea doi copii: Mărioara, născută în

1914 şi Silviu, (născut în 1916, procuror în Baia Mare)193

. După opinia

noastră, consultând şi alţi membri ai familiei Demian, putem afirma că

această ipoteză nu este adevărată.

Rămas din nou văduv, Atanasie Demian nu se dă bătut, chiar dacă

pentru a-şi uni destinul se mută din Negreia la Tăuţii de Jos, de unde era

originară cea de a patra soţie. În noua sa reşedinţă Atanasie demian se

va ocupa în special cu viticultura. Nu îşi abandonează nici gospodăria de

la Negreia, acolo îngrijindu-se de bunul mers al lucrurilor fiul

192

Cronica familiei..., f. 4-5, 12. 193

Gheorghe Muntean, Margareta Muntean, op. cit., p. 49.


121

Gheorghe, căruia, după cum afirmă fratele său vitreg, Victor, „nu i-a

plăcut cartea”194

.

Atanasie Demian a decedat la 1 august 1929 în Tăuţii de Jos, după

ce o perioadă îndelungată fusese bolnav. „Satu Mare”, „organ politic

independent”, aşa cum se definea, în fapt oficiosul Partidului Naţional-

Ţărănesc regreta dispariţia acestui „distins român”, care „şi-a consacrat

întreaga viaţă familiei şi cauzei româneşti. A fost o figură marcantă în

societatea românească de pe aceste plaiuri, care a luat parte activă la

orice nmişcare naţională, aducând de multe ori cele mai mari jertfe

materiale şi morale scopului urmărit”. Ziarul sătmărean, după ce

prezenta condoleanţe celor patru feciori din Satu Mare ai defunctului

mai preciza faptul că înmormântarea urma să aibă loc în data de 3

august 1929 la Tăuţii de Jos195

.

După ce se asigură că toţi succesorii săi primesc partea cuvenită

din averea mobilă şi imobilă (una apreciabilă), la capitolul VI din

Testament, Atanasie Demian le cere fiilor săi ca „în caz de vânzare a

viei din Tăuţii de Jos să constituie o fundaţie de 100.000 de lei numită

după numele testatorului administrată de Episcopia gr. cat. din Gherla

cu destinaţia de ajutorare din venitul anual un student bun din

familie”196

.

Acest studiu reprezintă o filă desprinsă dintr-o adevărată Carte de

aur a familiei Demian. Alăturat celorlalte studii şi articole dedicate

personalităţilor Demian, sperăm că în viitorul apropiat se va constitui

într-o lucrare de mai mare amploare dedicată tezaurului uman lăsat

posterităţii de această nobilă familie.

194

Cronica familiei..., f. 5. 195

„Satu Mare”, Satu Mare, an XI, nr. 31, 4 august 1929, p. 1. 196

Muzeul Judeţean Satu Mare, Colecţia de documente Adrian Demian, Doc. nr.

14.334 C


122


123

PAGINI DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ (Cultură şi civilizaţie românească în Maramureşul secolului

al XIV-lea)

Nicolae IUGA

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş”, Arad

Sintagma Diplome maramureşene semnifică un corpus de

documente medievale scrise în limba latină între anii 1300 – 1500,

referitoare la românii din vechea Ţară a Maramureşului, aşa cum

aceste documente au fost colecţionate în ultimele decenii ale secolului

al XIX-lea şi publicate de către acad. Ioan Mihalyi de Apşa (1844-

1914) sub titlul Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV,

Tipografia lui Mayer şi Berger, Maramureş – Sziget, 1900.

Colecţia de Diplome publicată de către dr. Ioan Mihalyi la

Sighetu Marmaţiei în anul 1900 este un impunător volum in folio,

legat în piele, de 676 pagini şi conţinând în transcriere un număr de

364 de documente, în majoritatea lor (209 la număr) Diplome propriu-

zise, adică acte emise de către Cancelaria regală medievală maghiară,

scrise pe pergament cu litere de aur, prin care regele dona moşii sau

recunoştea pentru nobilii români din Maramureş dreptul de posesiune

asupra unor moşii, dimpreună cu satele aparţinătoare.

Importanţa istoriografică deosebită a acestor documente a fost

sesizată imediat, inclusiv în Regatul României. Iosif Vulcan, Nicolae

Iorga sau Ion Russu-Şirianu (nepotul lui Ion Slavici) îl vizitează pe

Ioan Mihalyi la Sighet, iar B.P. Haşdeu, I. Calinderu şi Dimitrie

Sturdza încep cu el o vastă corespondenţă, interesantă în sine şi din

alte puncte de vedere. Academia Română de la Bucureşti premiază


124

Diplomele maramureşene cu Premiul „Năsturel-Herescu” pe anul

1900, (distincţie însemnată în epocă, acordată lui Vasile Alecsandri,

dar refuzată lui I.L. Caragiale), iar autorul, Ioan Mihalyi de Apşa, este

ales membru corespondent al Academiei Române în şedinţa din 2

aprilie 1901, în baza unei propuneri formulate de Vicenţiu Babeş.

Revista „Familia”, în nr. 12/1901, publică procesul verbal al acestei

şedinţe.

Faptul că aceste Diplome scrise în latina medievală pe pergament

s-au păstrat în original, în număr mare, timp de cinci – şase sute de

ani, până în pragul secolului XX, se explică prin aceea că garantau

drepturile de proprietate asupra pământurilor şi erau utilizate în

procesele de de succesiune, partaj etc., prin urmare erau ţinute cu mare

grijă de către deţinătorii lor.

Desigur, mai întâi va trebui să prezentăm succint împrejurările

în care au fost emise Diplomele, împrejurări care pot fi deduse cu

uşurinţă din chiar conţinutul acestor documente.

Pe de o parte: în anul 1301 se stinge din viaţă, fără a lăsa

urmaşi, regele maghiar Andrei al III-lea, ultimul reprezentant al

dinastiei arpadiene. După şapte ani de pustiitoare lupte interne pentru

putere, izbuteşte să se încoroneze reprezentantul unei dinastii străine,

Carol Robert de Anjou, dar nu cu coroana Sfântului Ştefan, care era

păstrată de către o facţiune politică rivală, ci cu o coroană improvizată

ad-hoc ceea ce a dus la prelungirea luptelor interne cu încă vreo zece

ani. In aceste împrejurări românii din Maramureş, „reprezentând o

comunitate etnică omogenă şi compactă formată din peste o sută de

sate dispuse pe o suprafaţă de aproximativ 10.000 kmp de o parte şi de

alta a Tisei superioare, şi constituind fireşte un potenţial militar

considerabil în epocă, au dat concursul pretendentului angevin la

tronul maghiar, determinând într-o măsură importantă cursul


125

evenimentelor” [1]. După consolidarea puterii sale, Carol Robert de

Anjou conferă o serie de Diplome unor căpetenii militare (cnezi) dintre

români. Aşa este, de exemplu, Diploma dată la 1326 cneazului român

Stanislav de Strâmtura (sat existent şi azi pe Valea Izei), numindu-l pe

acest cneaz „statornic credincios sprijinitor al său şi al sfintei sale

Coroane” („...fidelitatis sue constanciam et devocionem sinceram

quam ad nos et sacram coronam regiam”), menţionând apoi că el,

Regele, vrea să-l răsplătească „cu regească răsplată, pentru slujbele

sale credincioase, atât de multe şi atât de mari” („....volentes pro tot et

tantis fidelitatis sue servicys, ipsum regis prosequi cum favore”) [2].

Diplomele date la începutul secolului la XIV-lea, de către regii

maghiari, gratifică serviciile militare ale cnezilor români şi recunosc

fără excepţie nobilitatea românilor, precum şi dreptul acestora de a

percepe dări fără amestecul judecăţii regeşti, ci după „obiceiurile şi

legile proprii” („more et lege nobilium percipiendam” - idem).

Pe de altă parte: spre sfârşitul secolului al XIV-lea expansiunea

otomană a atins marginile Europei. Statele feudale europene au

organizat expediţii antiotomane, la care au participat şi nobili români

din Maramureş, cu suitele lor. Aceştia şi-au dovedit vitejia, începând

cu lupta de la Vidin (1365) şi până la apărarea Constantinopolului (în

1453). Diplomele date în aceste împrejurări, unele scrise chiar pe

câmpul de luptă („Datum in descenso nostro campestri...”), cum sunt

cele emise la 1453 de către Iancu de Hunedoara, le laudă actele de

vitejie, recunoscându-le totodată titlurile nobiliare şi posesiunile, cu

menţiunea expresă că îşi stăpânesc moşiile „la fel ca şi strămoşii lor,

dintotdeauna şi din vechime” („ ...quomodo eorundem praedecessores

semper et ab antiquo possedissent”.) [3].

Expresia „ab antiquo” (= din vechime) merită o succintă

examinare separată. Aceasta apare frecvent în Diplome, în mod izolat


126

sau circumscrisă adverbial. Am citat mai sus din Diploma dată de

către Iancu de Hunedoara cnezilor Dan şi Şuşca de Săcel. Tot Iancu de

Hunedoara emite la 1 iunie 1453 o Diplomă pentru cnezii Petru şi Nan

de Vişeu, în care sintagma „ab antiquo” apare într-un chip mai

determinat. Anume, aici se scrie: „ab antiquo et temporibus divorum

regum veri, legitimi et perpetui kenezy fuissent” [4]. Asta înseamnă

că aceşti Petru şi Nan, respectiv predecesorii lor au fost cnezi

adevăraţi, legitimi şi perpetui (fără întrerupere) „ab antiquo”, adică

dintr-o vechime indeterminată şi imemorială. Apoi, imediat se mai

spune că ei sunt din neam de cnezi şi dintr-un timp determinat, din

timpul regilor sfinţi („divorum regum”), adică de pe vremea dinastiei

arpadiene anterioară secolului al XIV-lea. Regii acestei dinastii au fost

canonizaţi ca sfinţi, deoarece au teritorializat şi civilizat (creştinat)

triburile ungare. Numai aşa se poate explica de ce românii din

Maramureş au fost consideraţi de către regalitatea ungară din secolele

XIV – XV ca fiind nobili şi autohtoni, în timp ce aparţinătorii de alte

etnii, slavii sau teutonii din proximitatea nord-vestică a

Maramureşului erau numiţi „oaspeţi regali”, veniţi sau aduşi de

altundeva în vederea colonizării. Diplomele din secolul al XIV-lea se

referă la cele 104 sate româneşti din Maramureş ca la aşezări care

există deja „ab antiquo”, iar atunci când scriu despre oraşele de

oaspeţi regali, cinci la număr (Hust, Vişk, Teceu, Câmpulung şi

Sighet), vorbesc despre întemeierea acestora, „ab condita”, la o dată

menţionată precis şi ulterioară anului 1300.

Tot din Diplomele Maramureşene, mai aflăm şi dovezi asupra

faptului că românii din Maramureş aveau cutume juridice proprii şi un

sistem de drept principial diferit în anumite privinţe, faţă de cel

practicat în restul regatului maghiar. Există un fapt, relatat succesiv în


127

mai multe documente, în speţă un coflict izbucnit dintr-o încercare de

aplicare a două principii juridice contradictorii.

Anume, pe la 1389, Costea fiul lui Dragoş de Giuleşti moare

fără a avea urmaşi şi lasă printr-un testament surorii sale Stana dreptul

de proprietate asupra moşiilor sale, obţinând de la Cancelaria regală şi

o Diplomă în acest sens, faptul fiind posibil potrivit cu sistemul de

drept maghiar. Aşa cum arată şi istoricul Radu Popa, din punctul de

vedere al Cancelariei regale, cele două drepturi aveau îndreptăţire

egală, ambele fiind drepturi nobiliare [4]. Dar, după dreptul cutumiar

românesc, moşiile nu puteau fi transmise în linie feminină, în

consecinţă la moartea lui Costea acestea sunt ocupate de către verii

săi, nu de către sora sa Stana.

O jumătate de veac mai târziu, pe la 1442, un fiu al Stanei,

Petru Gherheş revendică moşiile în cauză şi merge la rege, unde

invocă Diploma dată unchiului său Costea la 1389. Regele dictează o

soluţie de compromis: Pop Nan, descendent colateral al lui Dragoş

dar în linie masculină, posesor al moşiei Breb, urma să-i cedeze lui

Gherheş două treimi din această moşie. Pop Nan se opune, iar Petru

Gherheş se plânge din nou regelui. Atunci regele trimite la faţa locului

pe un împuternicit al său, un fel de executor judecătoresc cum ar veni

azi, pe comitele Andrei de Thar însoţit de o puternică escortă militară,

cu însărcinarea să-l introducă pe Petru Gherheş în posesiunea moşiei

Breb. Atunci Pop Nan îşi adună şi el oameni înarmaţi. Interesant este

că de partea lui Pop Nan nu vin numai oamenii săi, ci mai mulţi cnezi

din aproape tot Maramureşul, împreună cu suitele lor înarmate.

Problema nu era doar un litigiu obişuit între doi proprietari de moşii,

ci problema era, pentru toţi nobilii din Maramureş, de a-şi apăra

„obiceiurile şi legea ţării”. Regele este informat că s-au ridicat

împotriva trimisului său următorii nobili români: Mihai de Giuleşti,


128

Mihai Stoica şi Mănăilă fiii lui Augustin, Augustin fiul lui Ştefan Pop,

Iuga şi Negrea nobili de Fereşti, de asemenea Şteţ şi Petru fiul lui

Toader şi Mihai nobili de Berbeşti, de asemenea Ioan fiul lui Radu şi

Mich nobilul, de asemenea Mihai şi Şandru nobili de Călineşti, de

asemenea Anton de Câmpulung (cetate de oaspeţi regali!), de

asemenea Gheorghe şi Mihai fiii lui Ştefan împreună cu iobagii lor

(„cum ipsorum iobagionibus”), de asemenea Danci cu iobagii săi, de

asemenea Ioan de Văleni, de asemenea Iuga de Călineşti... „toţi cu

mână armată şi în forţă” („manibus armatis et potentiariis”) [5].

Aceştia încercuiesc corpul expediţionar regal şi pe însuşi trimisul

trimisul regelui, comitele Andrei de Thar, îl ameninţă cu uciderea prin

săgetare („sagitas sua contra ipsos videlicet Andream de Thar

comitem emittere volens”) [6].

După acest incident, regele Ladislau în convoacă pe Pop Nan la

judecata sa, dar acesta nu se prezintă şi nici nu trimite pe nimeni să-l

reprezinte. Doi ani mai târziu, în primăvara anului 1444, regele

împuterniceşte pe magistraţii Comitatului Maramureş să judece

această cauză la Sighet. Aici, la judecată, se prezintă Pop Nan dar nu

singur, ci însoţit şi de un alt nobil, Petru Panc de Crăciuneşti,

împreună cu suitele lor, şi înarmaţi ca de luptă, cu: „scuturi, săbii, lănci

şi alte felurite arme” („manibus armatis, videlicet clypeis, gladys,

lanceys et armorum generibus”). Aici, nobilii români înfruntă încă o

dată autoritatea regală proferând chiar, după câte se poate deduce din

document, injurii şi ameninţări: „... şezând noi în Scaunul de judecată,

nouă ne-au grăit vorbe necuviincioase” - aşa este informat regele de

către magistratul Comitatului („in sede nostra judiciare, nos verbis

illicitis verberaverunt”) [7].

După această repetată opoziţie în forţă, regele renunţă să-l mai

susţină pe Petru Gherheş, în ceea ce priveşte introducerea sa în


129

posesiune. In cursul acestui litigiu, care a durat mai bine de o jumătate

de secol, a învins principiul juridic local românesc („Jus valachicum”),

împotriva principiului juridic regal maghiar.

Un alt element deosebit de important de civilizaţie românească

pe cursul superior al Tisei îl constituie ridicarea Mănăstirii de la Peri,

în 14 august anul 1391, la rangul de Stavropighie a Patriarhiei de la

Constantinopol, investită practic prin aceasta cu prerogative

episcopale. Este cea mai veche instituţie de nivel episcopal a Bisericii

Ortodoxe Române din Transilvania. Gramata Patriarhală, redactată în

limba greacă, a fost înmânată de către Patriarhul Ecumenic Antonie

personal voievozilor maramureşeni Balc şi Drag, pe care îi numeşte

„fraţi de prea bun neam” („bene beateque progeniti”), care au făcut în

acest scop un drum până la Constantinopol. Textul grecesc a fost

tradus în limba latină un secol mai târziu, anume la anul 1494, spre a fi

comunicat Cancelariei regale maghiare. In Colecţia Mihalyi este

publicată versiunea latină a documentului [8].

Prin această Gramată a Patriarhiei Ecumenice, egumenul

Pahomie de la Perii Maramureşului (pe malul drept al Tisei, azi în

Ucraina, la aprox. 10 km. în aval de Sighet) era numit exarh peste

ţinuturile supuse Mănăstirii: Sălaj, Medieş (Sătmar), Ugocia, Bereg,

Almaş (Bihor) - după cum se vede o jurisdicţie de o întindere

considerabilă. In acest spaţiu, egumenul Pahomie avea dreptul de a

sfinţi biserici, de a strânge dări, avea autoritate deplină asupra

preoţilor, avea dreptul să judece şi să cerceteze judecăţile bisericeşti

făcute de către preoţi (ca instanţă de apel), după cum avea obligaţia să-

i înveţe cele folositoare spre mântuire, precum şi obligaţia de a pomeni

numele patriarhului ecumenic la sfintele slujbe, în mănăstire şi în

toate bisericile de sub autoritatea sa [9]. Mănăstirea Peri a functionat

cu acest statut, de Stavropighie patriarhală şi de Exarhat, mai bine de


130

un secol, până când statutul său a fost treptat limitat şi uzurpat de către

Episcopia de la Muncaci [10]. Existenţa acestei mănăstiri a încetat

definitiv pe la începutul secolului al XVIII-lea, în contextul ofensivei

uniate, care a s-a întins şi în Maramureş.

Dar poate că cel mai important rezultat al existenţei Mănăstirii

Peri îl constituie traducerea unor cărţi de slujbă în limba română, pe la

începutul sec. al XV-lea. Ar părea îndreptăţit să se pună întrebarea: de

ce atunci şi de ce la Peri? Cei mai de seamă învăţaţi istorici şi lingvişti

ai noştri, de la Nicolae Iorga şi Sextil Puşcariu la Al. Propocopovici şi

Nicolae Drăganu, susţin că faptul s-a produs sub influenţă husită [11].

După cum se ştie, reformatorul religios şi scriitorul ceh Jan Hus a fost

condamnat pentru erezie şi ars pe rug la anul 1415, eveniment care a

condus la declanşarea războaielor husite, care au avut ecouri inclusiv

în Transilvania (Răscoala de la Bobâlna). Una dintre ideile

considerate eretice ale lui Hus era aceea că Biblia şi cărţile de slujbă

trebuie traduse în limba poporului, el însuşi scriind în ultimii ani ai

vieţii sale exclusive în limba cehă. Influenţa ideilor husite pare singura

plauzibilă, pentru a explica împrejurarea că o serie de cărţi de slujbă

au fost traduse pentru prima oară în limba română în nord-vestul

Transilvaniei, respectiv în Maramureş, cărţi din care s-au păstrat doar

unele fragmente, cunoscute ulterior sub numele de texte

maramureşene sau texte rotacizante. Potrivit istoricului Nicolae Iorga,

aceste cărţi, Apostolul şi Psaltirea, au fost traduse la Mănăstirea din

Peri între 1434-1437 [12]. Acestea ar sta la baza Codicelui de la

Voroneţ (fragmente de Tetraevangheliar) de la început de secol al

XVI-lea, precum şi la baza Psaltirei şi Apostolului tipărite de către

Coresi în Scheii Braşovului, în a doua jumătate a sec. al XVI-lea.

Principala dovadă este că Textul de la Voroneţ şi tipăriturile lui Coresi


131

conservă particularităţi dialectale maramureşene, între care rotacismul

este citat ca exempli gratia.

Existenţa corpului de documente medievale numite generic

“Diplome Maramureşene” are o importanţă deosebită pentru

istoriografia românească regională, cât şi pentru istoriografie în

genere.

Aici se vorbeşte despre românii din Maramureş, începând cu

anul 1300, ca fiind autohtoni şi ca având statut de nobili, cu puternice

elemente de civilizaţie şi cultură spirituală proprii, sistem juridic

propriu şi organizare religioasă ortodoxă proprie.

Această realitate istorică de necontestat răstoarnă categoric şi

permeptoriu ipoteza subiectivă, interesată din punct de vedere

ideologic dar aberantă factual şi ideatic, potrivit căreia românii din

Transilvania ar fi fost păstori seminomazi, care nu au avut o civilizaţie

şi o cultură proprie decât relativ târziu, în secolul al XVIII-lea, în

contextul trecerii forţate a unei părţi dintre ei la unirea cu Biserica

Catolică.

Bibliografie:

1. Iuga, Nicolae, Despre Diplomele Maramureşene, în rev.

„Astra”, Braşov, nr. 2/1987

2. Mihalyi, Ion, Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV,

Tip. Mayer şi Berger, Sziget, 1900, p. 6-7

3. Mihalyi, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 366

4. Popa, Radu, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1970, p. 185

5. Mihalyi, I., Diplome Maramureşene, Szighet, 1900, p. 321



132

7. Mihalyi, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. P.

330

8. Mihalyi, I., Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p. 109-

111


10. Mihalyi, I. Diplome Maramureşene, Sziget, 1900, p.

606-608

11. Bota, Ion, Maramureşul - leagănul primelor scrieri în

limba română, în: Maramureş, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,

1996, p. 38-46.


133

UNELE CONSECINȚE ALE TRASĂRII

GRANIȚEI DE STAT ÎNTRE ROMÂNIA ȘI

UNGARIA ÎN ZONA NĂDLAC

Gabriela Adina Marco

Biblioteca Universitară „Tudor Arghezi”,


Cu toate că din punct de vedere geografic, oraşul Nădlac se află

în extremitatea vestică a ţării, un adevărat „capăt de ţară”, putem

afirma că a avut o contribuţie eosebit de importantă la Unirea

Transilvaniei şi Banatului cu România. Calculând cu multă grijă

promisiunile sau ameninţările venite din toate părţile, românii, slovacii

şi celelalte etnii care locuiesc la Nădlac au hotărât, în marea lor

majoritate, că de acum încolo doresc să asculte de autorităţile politico-

administrative de la Bucureşti. Cu toate promisiunile maghiare,

românii şi în special slovacii nu s-au lăsat intimidaţi şi au adus

Comisiei de stabilire a graniţelor noi şi noi argumente care să susţină

hotărârea lor de a fi încadraţi în statul România.

Delimitarea frontierei de vest a României, în urma căreia

Nădlacul intră în componenţa statului român, este consemnată în

Tratatul de pace semnat la 4 iunie 1920 la Trianon de către puterile

învingătoare şi Ungaria. În articolul 27 al tratatului se specifică că linia

frontierei va trece „la aproximativ 1 kilometru la sud de staţia Nagylak

(staţia de cale ferată – n.n.), cursul râului Mureş spre amonte, de acolo

spre nord-est şi până la limita administrativă dintre comitatele Cenad şi

Arad; la nord-nord-vest de Pereg o linie de demarcare pe teren trecând

între Nădlac şi staţia de cale ferată; de acolo spre nord-est şi până la un


134

punct de fixat pe teren între localităţile Battonya şi Kispereg (Peregul

Mic)”197

.

În urma acestei delimitări localitatea Nădlac a fost împărţită în

două părţi. Nagylak198

sau Nădlacul Nou este o comună în Ungaria,

în judeţul Csongrad, constituită în anul 1922. Înainte a făcut parte

integrantă din localitatea Nădlac, fiind totodată şi staţie de cale ferată

pe traseul Arad-Cenad. Stema comunei Nagylak cuprinde în parte de

jos un dreptunghi verde, reprezentând pusta Panoniei şi o poartă roşie,

reprezentând importantul punct de trecere al frontierei dintre România

şi Ungaria. Conform recensământului efectuat în anul 2001 la Nagylak

trăiau 628 locuitori, dintre care 79,6% germani, 0,5% români, 1,3%

slovaci şi 21% necunoscuţi sau nu au dorit să răspundă. După religie s-

au declarat romano-catolici 38,2%; greco-catolici 1,0%; calvini 9,4%;

de confesiune evanghelico-luterană 9,4%; altele 0,5%; atei 19,8%; iar

21,8% necunoscuţi sau nu au dorit să răspundă. În anul 2002 la

Nagylak trăiau 619 persoane. Localitatea Nagylak se întinde pe o

suprafaţă de 4,7 km2, iar densitatea e de 132 locuitori/km

2.

După 15 zile de la intrarea în vigoare a tratatului de la Trianon,

în vederea tratativelor de trasare a frontierei de stat româno-maghiare,

s-a constituit o comisie199

formată din şapte membri – cinci numiţi de

puterile aliate, unul de România, unul de Ungaria. Din partea

României, în fruntea delegaţiei a fost numit colonelul Dumitrescu S.

Constantin; din partea Ungariei – căpitanul de vas Alfred de Dietrich

Sachsenfels. Sediul comisiei a fost stabilit la Budapesta.

197

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Recunoaşterea ei

internaţională. 1918. Documente interne şi externe. Februarie 1920-decembrie

1920, vol. VI, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pp. 276-277. 198

http://www.crwflags.com/fotw/flags/hu-cs-nl.html, 18 septembrie 2010. 199

Emil Arbonie, Unele aspecte privind lucrările de delimitare şi demarcare a

frontierei de stat a României în judeţul Arad, în perioada anilor 1922-1923, în

„Studia Universitatis „Vasile Goldiş””, nr. 7/1997, Arad, 1997, p. 167.

http://www.crwflags.com/fotw/flags/hu-cs-nl.html


135

Frontiera dintre cele două state a fost împărţită în 10

secţiuni200

, indicate cu literele de la A la L. Judeţului Arad îi

corespund secţiunile B, C şi D. „secţiunea B începe la confluenţa

canalului Elöviz (Mezöhegyes) cu Mureşul, până la schimbarea de

direcţie a limitei comunale Battonya-Novaktonya şi limitează spre

Ungaria teritoriul administrativ al localităţilor româneşti Igriş, Nădlac,

Peregul Mare, Peregul Mic şi Pecica.”

Partea „teoretică” a stabilirii frontierei cu ajutorul hărţilor

topografice s-a desfăşurat începând cu a doua jumătate a anului 1920,

până la sfârşitul anului 1922. După trasarea graniţei între cele două

state, în Ungaria au rămas aproximativ 3000 jugăre de pământ din

suprafaţa totală a localităţii (intravilan şi extravilan), iar în România au

rămas 24607 jugăre201

.

Partea „practică”, pe teren, s-a desfăşurat în cursul anului

1923202

. Predarea definitivă a frontierei s-a desfăşurat în ziua de joi, 18

octombrie 1923, pentru secţiunea B şi C şi sâmbătă, 20 octombrie

1923 pentru secţiunea D. Ca punct de întâlnire a celor două delegaţii

(română şi maghiară) s-a stabilit şoseaua Nădlac-Csanad Palota, pentru

delegaţii localităţilor Igriş, Nădlac, Kövegy, Csanad Palota,

Mezöhegyes, Peregul Mare, Peregul Mic, Battonya şi Pecica. Au fost

prezenţi, conform instrucţiunilor, un ofiţer de grăniceri (comandant de

companie sau pluton), prim-pretorul sau pretorul plasei, primarul sau

ajutorul de primar şi câte un reprezentant al delegaţiei române şi

maghiare. Cu 3 zile înainte de datele fixate, autorităţile comunale au

fost obligate să facă publicitate ca populaţia din zonă să ia la

cunoştinţă despre data intrării în vigoare a frontierei definitive,

demarcată în teren prin borne de beton sau picheţi, iar trecerea liniei de

200

Ibidem, p. 168. 201

Petre Ţiucra Pribeagul, Pietre rămase. Contribuţie la Monografia judeţului Arad,

Imprimeria Căilor Ferate Române, Bucureşti, 1936, p. 13. 202

E. Arbonie, op. cit., p. 169.


136

frontieră era expusă aplicării măsurilor sancţionării stabilite prin lege.

De la ora 2 dimineaţa în zilele stabilite în program, până la 18 a fost

interzisă circulaţia persoanelor şi vitelor între sate, sălaşe şi frontieră.

Procesele verbale de stabilire a frontierei203

au fost realizate în

trei exemplare: unul pentru delegatul român, unul pentru delegatul

maghiar, iar al treilea pentru preşedintele comisiei de delimitare.

„Linia frontierei româno-ungare a întretăiat unele terenuri agricole ale

locuitorilor din zona de frontieră şi unele proprietăţi imobiliare au

rămas de cealaltă parte a frontierei”.

Guvernele de la Bucureşti şi Budapesta au aprobat în 1924

„Aranjamentul comercial între România şi Ungaria”204

, ca urmare a

demersurilor întreprinse de locuitori către delegatul român din cadrul

comisiei. Acest aranjament comercial reglementa traficul de frontieră

local şi problema referitoare la efectuarea tranzitului în cărţile funciare

ale celor două ţări. A fost stabilită zona de frontieră cu o adâncime în

care se putea circula în baza permisului de liberă trecere eliberat de

preturile de plasă, locuitorilor care deţineau proprietăţi imobiliare

întretăiate de frontieră sau situate în zona de frontieră limitrofă.

Biserica Ortodoxă Română din Nădlac a avut proprietăţi

mobiliare şi imobiliare (case şi pământ) şi în partea localităţii rămasă

în Ungaria după trasarea graniţei de stat. Consiliul parohial şi sinodul

parohial au votat în unanimitate vinderea tuturor acelor pământuri

bisericeşti şi case care cad în partea Nădlacului rămasă în Ungaria. În

şedinţa sinodului parohial din data de 26 septembrie/9 octombrie

1921205

s-a decis vinderea tuturor acestor proprietăţi, având în vedere

că în viitor acestea nu vor mai putea aduce vreun venit. Averea

bisericii rămasă în Ungaria, în hotarul comunei Csanad Palota, consta

203

Ibidem, p. 170. 204

Ibidem, p. 171. 205

Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Nădlac, fond Oficiul Parohial Ortodox

Român, (A. P. O. R. Nădlac), dosarul nr. 1/1920-1923, f. 318.


137

din 23 jugăre pământ „arător” şi 5 hârtii de valoare „împrumut de

război” de 5000 coroane (2500 lei)206

.

La data de 10 decembrie 1921 o sesie cu o suprafaţă de 2

jugăre şi 617 stânjeni pătraţi care cad în partea localităţii rămasă

dincolo de graniţă este vândută la Elisabeta Iancsik măritată cu Ioan

Venyercsan din Nădlac, de la sălaş, pentru suma de 18000 lei207

.

La data de 27 octombrie/9 noiembrie 1921 o suprafaţă de 2

jugăre şi 503 stânjeni pătraţi care sunt tot în Ungaria, este vândută lui

Iancsik Ioan din Nădlac, de la sălaş, cu suma de 65000 coroane (80000

lei).

În anul 1922 „s-a deschis iarăşi graniţa înainte cu câteva zile”

pentru ca locuitorii din localităţile învecinate graniţei să poată să îşi

finalizeze „afacerile” de dincolo de frontieră. Astfel, în data de 23

aprilie/6 mai 1922 Oficiul Parohial Ortodox Român Nădlac cere

aprobare de la Consistoriul Diecezan arădean pentru vinderea unei

parcele de pământ lui Mikulan Mihaly din Csanad Palota cu suma de

72000 lei 208

. Este parte a sesiei folosite de preotul Nicolae Mărginean,

având o suprafaţă de 9 jugăre şi 690 stânjeni pătraţi. În şedinţa din

12/25 septembrie 1921 a consiliului parohial şi în şedinţa sinodului

parohial din 26 septembrie/9 octombrie 1921 se votează această

tranzacţie de vânzare-cumpărare. Tranzacţia este aprobată ulterior şi

de forurile ecleziale de la Arad. După ce biserica a aşteptat un timp în

care Mikulan Mihaly nu a achitat plata terenului cumpărat de la

nădlăcani, tranzacţia cu acesta a fost anulată, iar pământul a fost

vândut lui Etel Tetlak şi soţia Iuliana Pajtas cu preţul de 160000 lei.

Banii proveniţi din vânzarea pământului din Ungaria sunt

împărţiţi de către preoţi în mod egal, fiind socotiţi drept adaos la

206

Ibidem, f. 600. 207

Ibidem, f. 634. 208

Ibidem, ff. 253, 318, 603.


138

salariu, deoarece pământul era folosit înainte de ei. Deşi forurile

bisericeşti nădlăcane vor ca aceşti bani să constituie un fond pentru

cumpărarea unui clopot, Consistoriul Diecezan arădean nu este de

acord, deoarece suma ar trebui să revină preoţilor, pentru că din

sesiunile lor salariale a făcut parte pământul în cauză209

.

Pe lângă pământurile sesiilor preoţeşti, două „lanţuri” de

pământ folosite pentru plata crâsnicului cad tot în Ungaria după

trasarea graniţei. Drept despăgubire acestuia i se dă din pământul fost

pentru plata învăţătorilor confesionali210

, iar proprietatea din Ungaria

este vândută.

La data de 31 august/13 septembrie 1923 Biserica nădlăcană a

vândut şi ultima proprietate rămasă în Ungaria, în suprafaţă de 2,758

jugăre de pământ, pentru suma de 70.000 lei. Cumpărător a fost Andrei

Hajduk din Pitvaroş211

.

În anul 1920, înainte de stabilirea graniţei de stat, credinciosul

Petru Păştean a „făcut lăsământ”212

bisericii o jumătate de casă cu

scopul îmbrăcării copiilor săraci, cealaltă jumătate rămânând soţiei

acestuia, Agata Păştean, născută Mărginean. Casa donată se afla în

partea Nădlacului care a rămas în Ungaria. În acelaşi scop de ajutorare

a copiilor săraci, a donat şi 1/8 sesie (un „lanţ”) de pământ. Pământul

era aproape de localitatea Csanad Palota din Ungaria. Donatorul a pus

condiţia ca soţia sa să-l folosească cât trăieşte, după care să treacă în

folosinţa bisericii. În anul 1923 casa donată de Petru Păştean este

vândută lui Arcadie Mărginean, locuitor în Csanad Palota, cu suma de

35000 lei (partea bisericii), cu aceeaşi sumă fiind vândută şi jumătatea

aparţinătoare văduvei donatorului. Agata Păştean a dăruit bisericii

209

Ibidem, f. 56 210

Ibidem, dosarul nr. 14/1920-1927, f. 33. 211

Ibidem, dosarul nr. 1/1920-1923, f. 110. 212

Ibidem, f. 7, 134; dosarul nr. 14/1920-1927, f. 300; registrul nr. 60/1915-1943, f.

167.


139

suma respectivă, „ca fără amânare să se cumpere pentru această sumă

un clopot, care să fie numit după donatoarea, respective să fie gravat

exclusiv pe clopot”213

. Banii bisericii primiţi în urma vânzării

imobilului au fost depuşi la Banca „Nădlăcana”. La data de 23

octombrie/5 noiembrie 1923 nădlăcanii cer Episcopiei de la Arad

aprobarea vânzării, ceea ce se şi realizează. Agata Păştean face

propunerea să se vândă pământul donat bisericii de soţul său aceluiaşi

Arcadie Mărginean cu suma de 35000 lei pentru că se află în Ungaria

şi nu poate să îl dea în arendă. Preţul urma să fie depus la bancă, iar

dobânda anuală va fi folosită de văduvă, pe timpul vieţii acesteia.

După moartea ei, la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29

iunie), în fiecare an se va face parastas pentru cei doi donatori. La

propunerea Agatei Păştean, comitetul parohial decide să se rezolve

această problemă conform solicitării. Pământul a fost vândut de

biserică în toamna anului 1924.

Prin decizia ministerială 50.471S din 15 octombrie 1920 s-a

înfiinţat Poliţia de frontieră Lacul Mare (Nădlac)214

. În cadrul

serviciului au funcţionat 1 comisar cl. I însărcinat cu conducerea

poliţiei, 2 subcomisari cl. I, 1 translator, 2 agenţi speciali cl. I, 2

sergenţi de oraş, 1 camerier. Poliţia de frontieră de la Nădlac s-a

ocupat cu controlul călătorilor şi a mărfurilor din traficul internaţional

şi traficul local de frontieră, în colaborare cu biroul vamal, postul de

jandarmi şi plutonul de grăniceri din localitate. Printre şefii Poliţiei de

frontieră Nădlac s-au numărat comisarii Chiteală Mihail şi Thira

Dumitru. Activitatea poliţiei a fost dificilă şi din cauza sistemului de

sălaşe care a îngreunat controlul circulaţiei animalelor, bunurilor şi a

persoanelor de ambele părţi ale frontierei.

213

Ibidem, registrul nr. 60/1915-1943, f. n. 214

Emil Arbonie, Eugeniu Criste, Ordinea şi siguranţa publică arădeană (1919-

1929). Structuri instituţionale şi personal, Edit. Concordia, Arad, 2011, pp. 99-100.


140

Punctul actual de trecere al frontierei maghiaro-române de la

Nagylak-Nădlac a fost inaugurat la data de 6 aprilie 1968. Începând cu

data de 1 ianuarie 2007, odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană punctul de frontieră s-a desfiinţat, rămânând doar controlul

cărţilor de identitate de către poliţia de frontieră maghiară şi română.


141

MUZEUL MEMORIAL “VASILE GOLDIŞ”, 10

ANI DE EXISTENȚĂ (2003-2013) Palatul “Românul”, Str. Vasile Goldiş, nr. 6.

Prof. univ. dr. MARIUS GREC,


Director al Muzeului Memorial.

SALA MARE A MUZEULUI

Cu multă acurateţe, echipa care s-a angajat în acest demers

cultural, a încercat, pornind de la o paradigmă post-modernă în

abordarea istoriei: aceea de trecere de la simpla evocare şi

reconstituire, la reiterarea prin reactualizare a unui timp istoric, a unei

ambianţe, a acelui „modus vivendi” propriu fiecărei „zone” istorice. S-

a dorit ca, în maniera existentă de mult în toate muzeele europene, să

înfruntăm timpul, lăsând să se înfiripe fărâma de viaţă care a conturat

marile momente trăite în Palatul Românul, atunci când aici se

plămădea strategia Marii Uniri. Am încercat să surprindem ceva din

stilul de viaţa al celor care au trăit acolo, din zbaterile care au

constituit viaţa culturală de la redacţia unei publicaţii care a făcut

istorie. Cei care trec pragul acestei case să fie captivaţi de ideea acestei


142

reiterări: a unor vremuri pe care personalităţi de excepţie le-au

modelat, ieşind de sub povara timpului.

Obiectele expuse – acte de studii: foia matricolă din

învăţământul secundar, diploma de maturitate, diploma de profesor,

diploma de absolvire a studiilor superioare; acte personale: paşaport,

livret militar, diverse adeverinţe; acte care dovedesc demersul civic al

lui V. Goldiş; sentinţa de divorţ de după primul mariaj; o bogată

corespondenţă – printre cei care se regăsesc în aceste mesaje sunt

nume celebre: I. L. Caragiale, O. Goga, N. Titulescu… Fotografii de

epocă originale, deosebit de valoroase, publicaţii conduse de Goldiş

sau la care acesta a colaborat; cărţi din biblioteca acestuia, unele

purtând semnătura lui …, atestă climatul zilnic al unei epoci de

excepţie. Spiritul epocii este susţinut şi prin refacerea unor spaţii

caracteristice acelei perioade (sufragerie, respectiv biroul redacţional)

şi prin expunerea în vitrine elegante, perfect şi individual luminate, a

unor imagini şi documente de epocă în condiţii grafice de excepţie.

Vitrina 1. Index scholarum et nomine magistrorum. Testimonia

maturitatis, Diploma de maturitate (Bacalaureat).

Vitrina 2. Paşaport V. Goldiş – Budapesta 1915. Carte de identitate

militară. Buletin de înscriere la biroul populaţiei.

Vitrina 3. Diploma de absolvire a patru ani de facultate. Diploma de

profesor – istorie, filosofie, latină.

Vitrina 4. Livret militar (Kilepti Bizonyitavany) 1917. Locotenent.

Certificat de rezervist. Trecerea în rezervă ca locotenent.

FOTOGRAFIE. Armată, la Viena (husari).

Vitrina 5. Istoricul Institutului „Concordia” din Arad, autor Vasile

Goldiş. Scrisoare către Vasile Goldiş din partea „Ardealului teatral

artistic” (revistă)- 6 aprilie 1928. Certificat oficial de la Consiliul

Eparhiei ortodoxe române. 3 FOTOGRAFII.

Vitrina 6. Scrisoare de condoleanţe adresată Elenei Goldiş. Telegramă

semnată Nicolae Titulescu către Vasile Goldiş (1933). Anunţul

mortuar. Poezia „Jale în Luncă”, Liviu Albu. FOTOGRAFIE:

catafalcul depus în foaierul Palatului Cultural.

Vitrina centrală. Românul: 6/19 februarie 1912. ZIAR Biserica şi

şcoala: 28 oct./10 nov. 1912. ZIAR Românul: 3/16 sept. 1913. ZIAR

Românul: 4 febr. 1921. ZIAR Teatrul magiar din Cluj (scrisoare,

semnătură). Discursurile rostite la Adunarea poporală ţinută în Haţeg

la 19 august 1911 (carte tipărită la Concordia). Extrasul Protocolului

Botezaţilor. Document din arhiva Institutului Teologic greco-ortodox

român. Scrisoare către Vasile Goldiş (Victor Alamu?). Sentinţa de

divorţ (prima căsătorie). Gazeta învăţătorilor – 25 decembrie 1929.

ZIAR Manifestul „Către ţărănimea română din Chişineu-Criş”. Atlas.

Document privind cercurile electorale din Arad. File din jurnal.

Scrisori – 1930 – (De la fini?). Scrisoare – în creion. Cerere a soţiei


143

către Eforie pentru acordarea unui ajutor de înmormântare. Scrisoare.

(8 august?), Scrisoare dr. Ilie Carol Barbu, către Vasile Goldiş,

adresată „D-nule ministru” – 1926. Scrisoare - în creion. Scrisoare a

lui Octavian Goga către Vasile Goldiş – 28 oct. 1933.

Ziare:

Biserica şi Şcoala. 11 decembrie 1877.

Tribuna Poporului – 28 oct. (9 nov.) 1898.

Luminatorul 8(20) februarie 1892.

Telegraful român – 28 ianuarie 1878.

Tribuna – 26 decembrie 1920.

Lupta - 1/14 iulie 1909.

Legea românească – 15 septembrie (1 octombrie) 1936.

Şcoala primară – 1 iunie 1922.

Şcoala primară – 15 februarie 1923.

Biserica şi Şcoala – 15/25 ianuarie 1920.

3 FOTOGRAFII (Perete)

TOTAL:

DOCUMENTE: 34

ZIARE: 15

FOTOGRAFII: 8

Toate aceste exponate (documente, piese de mobilier) au fost

achiziţionate în timp, de la diferite persoane preocupate de strângerea

de documente, respectiv de la urmaşi ai lui Vasile Goldiş. Iniţiativa

strângerii documentelor – cea mai mare parte a acestora sunt inedite –

aparţine rectorului instituţiei, prof. univ. dr. Aurel Ardelean, iar

investiţia – în bani – este cu mult depăşită de valoarea istorică şi

sentimentală a acestora. În ceea ce priveşte investiţia în clădirea care

adăposteşte Muzeul, o clădire reprezentativă pentru Arad – Palatul

Românul – aceasta este importantă, mai cu seamă că este o investiţie

privată, realizată într-o clădire cu valoare de simbol pentru

comunitatea arădeană.

În intenţia Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, cea care are în

custodie exponatele muzeului, în primul rând prin directorul muzeului,

este realizarea unui volum-album de prezentare a documentelor din

expoziţie, în condiţii grafice deosebite – ca omagiu adus patronului

spiritual al Universităţii – pe de o parte, iar pe de altă parte aceste

documente, puse în circuitul ştiinţific, vor contribui, cu siguranţă, la

mai buna cunoaştere a personalităţii celui care a fost principalul


144

ideolog la Marii Uniri, moment de răscruce în istoria noastră

multimilenară.

În data de 30 noiembrie 2003, în faţa palatului „Românul”,

într-o atmosferă de sărbătoare, Preşedintele României, Excelenţa Sa

domnul Ion Iliescu, în prezenţa Rectorului Universităţii, prof. univ. dr.

Aurel Ardelean, a membrilor Senatului Universităţii, a oficialităţilor

locale, a studenţilor, dezvelea o placă comemorativă amplasată în

onoarea marelui VASILE GOLDIŞ; se inaugura astfel Muzeul

Memorial „Vasile Goldiş”, edificiu cultural de excepţie al Aradului

contemporan.

BIROUL REDACȚIONAL

În acest loc se găsea redacţia ziarului „Românul” şi Institutul

tipografic „Concordia”, conduse de profesorul, jurnalistul şi omul

politic Vasile Goldiş. Se spune că fiecare epocă îşi are mesagerii săi;

Vasile Goldiş a fost unul dintre acele spirite care a ars în focul pasiunii

pentru realizarea unui ideal colectiv. Acesta privea un orizont peren de

valori, adoptate la scară istorică sintetizate generic în sintagma

NAŢIUNE. Generaţia sa, a mijlocit intrarea în normalitate: românii

din toate Provinciile istorice se aflau sub acelaşi acoperiş, pentru că –

o generaţie de excepţie s-a dedicat cu trupul şi sufletul realizării unui

ideal multisecular. Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ioan Suciu, Ioan

Ignatie Papp, sunt doar câţiva dintre cei care, vârfuri de lance ai

idealurilor naţionale, s-au dovedit a fi cu adevărat „mesageri ai

vremurilor noi”. Se inaugural astfel, în casa în care a trăit, gândit, iar

mai apoi acţionat Vasile Goldiş, un Muzeu Memorial, care poartă

numele ideologului Marii Uniri. Placa comemorativă, pusă cu această


145

ocazie, dorea să imortalizeze efortul înaintaşilor, acei “mesageri ai

istoriei”, pe care fiecare naţiune trebuie să-i aibă în momentele sale de

glorie.

De la inaugurare şi până astăzi Muzeul Memorial, parte a

Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, a devenit un loc vizitat de

numeroşi elevi, care împreună cu profesorii lor pot străbate, într-un

mediu ambiant deosebit – încărcat de istorie – o pagină glorioasă a

istoriei naţionale şi locale. Aici te poţi întâlni cu istoria, cu generaţia

de aur a Aradului, model pentru noi, toţi cei de astăzi. Nu întâmplător

sălile muzeului au devenit locul in care se organizează periodic

manifestări culturale de excepţie: sesiuni de comunicări, conferinţe de

presă, concursuri.

Având în vedere faptul că în luna martie a anului 2008,

Universitatea noastră a găzduit Primul Congres de Istorie a Presei din

România, tocmai în anul Marii Uniri (90 de Ani de la realizarea

acesteia), conducerea universităţii a achiziţionat întreg parterul acestei

clădiri-monument „Palatul Românul”, iar la 1 decembrie 2008 s-au

inaugurat încă 4 săli de expoziţie, mult mai multe exponate fiind

găzduite aici, inclusiv din presa vremii.

Cu prilejul împlinirii a 95 de ani de la Marea Unire, colecția

muzeului a fost îmbogățită cu un colț etnografic, obiectele fiind donate

de urmași ai lui Vasile Goldiș din localitatea natală.

Un exponat deosebit de valoros este mașina de scris personal,

păstrată până astăzi de familie.

Muzeul Memorial Universitar VASILE GOLDIȘ este un

organism viu, care se îmbogățește de la an la an și vine însprijinul

comunității pentru a menține la Arad, flacăra unității statale naționale.


146

TRATATIVELE ROMÂNO – MAGHIARE DE

LA ARAD (13-14 NOIEMBRIE 1918)

Sorin Bulboacă

Universitatea de Vest ”Vasile Goldiș” din Arad

Contextul internațional

În urma revoluției din Ungaria, la 31 octombrie 1918, Mihály

Károlyi, om politic cunoscut pentru opiniile sale favorabile Antantei,

devenea prim – ministru. Noul guvern al Ungariei încerca să se

prezinte ca reprezentant al unei țări neutre, care a rupt total cu trecutul

fostei monarhii dualiste și a adoptat principiile wilsoniene. Guvernul

condus de Mihály Károlyi căuta să obțină un nou statut diplomatic

pentru Ungaria, care să- i permită păstrarea integrității teritoriale, cel

puțin până când Conferința de pace ar fi adus decizii definitive în plan

teritorial. Având asemenea obiective politice, guvernul Ungariei s-a

adresat comandamentului trupelor aliate din Orient, în vederea

încheierii unui armistițiu separat pentru Ungaria. 215

Negocierile au început la 7 noiembrie 1918, la Belgrad, între

primul ministru al Ungariei, Mihály Károlyi și generalul francez

Franchet d’Esperey, finalizându-se în ziua de 13 noiembrie, prin

semnarea Convenției militare de armistițiu de către generalul Paul

Prosper Henrys și Jijovin Misic – delegații lui Franchet d’Esperey și

de către Linder Bela, trimisul guvernului maghiar. Convenția de

215

Gheorghe Iancu, Contextul internațional al pregătirii Marii Adunări Naționale de

la 1 Decembrie 1918, în vol. Istoria României. Pagini transilvane, coord. acad. Dan

Berindei, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj –

Napoca, 1994, p. 354.


147

armistițiu preciza că trupele maghiare trebuiau să se retragă, în termen

de 8 zile, la nord de o linie demarcațională care pornea de pe cursul

superior al râului Someșul Mare, trecea prin oașul Bistrița, localitatea

Mureș - Sat (azi înglobat în comuna Suseni, județul Mureș), urma

cursul Mureșului până la confluența cu Tisa, orașul Pecs, cursul râului

Drava până la întâlnirea râului cu frontiera Slavoniei – Croației. 216

Convenția prevedea că administrația rămânea sub controlul guvernului

maghiar, aliații neamestecându-se în problemele interne ale statului

ungar. Armata maghiară urma să fie redusă la 6 divizii de infanterie și

2 de cavalerie, destinate menținerii ordinii. În caz de nevoie, armata

Antantei putea să ocupe orice localitate sau punct strategic din

cuprinsul Ungariei, puteau folosi căile de comunicație, inclusiv rețeaua

feroviară. Se prevedeau 15 zile pentru trecerea și staționarea trupelor

germane ale mareșalului Mackensen prin Ungaria etc. 217

Delegația maghiară n-a fost considerată ca reprezentantă a unui

stat neutru, ci ca o putere locală care nu se putea detașa răspunderile

guvernelor maghiare în declanșarea și purtarea primului război

mondial. Dra Convenția militară de armistițiu nu se baza pe principii

etnografice, geografice și strategice ferme, generalul Franchet

d’Esperey necunoscând prevederile teritoriale ale Tratatului de la

București, din august 1916, fapt recunoscut de acesta într-o convorbire

avută la Paris, în 16 septembrie 1919 cu Alexandru Vaida Voievod,

căruia i-a declarat că a crezut că Mureșul era granița elementului

românesc. Se cuvine remarcat însă faptul că, la data semnării

Convenției, reprezentanții românilor din Transilvania și-au manifestat

decizia fermă privind autodeterminarea națiunii române din Ardela și

Banat. Dar românii n-au fost reprezentați la negocierile privind

Convenția de armistițiu, spre deosebire de sîrbi, care au avut un rol

216

Detalii în 1918 la români, vol. IV, București, 1987, p. 46-48. 217

Gheorghe Iancu, op. cit., p. 355.


148

important în desfășurarea lor și ale căror interese au fost mai bine

apărate. De aceea, Consiliul Național Român Central nu a acceptat

niciodată unele prevederi ale Convenției, mai ales cele referitoare la

linia de demarcație și la menținerea administrației din Transilvania sub

controlul guvernului de la Budapesta. Deși guvernul Károlyi a

încercat să prezinte actul de la Belgrad ca o recunoaștere a integrității

teritoriale a Ungariei istorice, totuși conținutul lui a contribuit la

scăderea prestigiului lui în rândul opiniei publice maghiare, care se

așteptase la mai mult. 218

Pe de altă parte, România a reintrat în tabăra Antantei, la 10

noiembrie 1918.

Desfășurarea tratativelor de la Arad

Delegația Consiliului Național Maghiar la negocierile cu

reprezentanții Consiliului Național Român Central de la Arad, era

condusă de sociologul Oszkár Jászi, ministrul naționalităților în

guvernul Ungariei, prezidat de Mihály Károlyi. Jászi era cunoscut în

epocă ca fiind un susținător al drepturilor naționalităților din Ungaria.

Delegația maghiară a sosit la Arad cu un tren special în dimineața

zilei de 13 noiembrie 1918. Din delegația ungară făceau parte

Abraham Deszo și Bokanyi Deszo (reprezentanți ai Consiliului

Național maghiar din Budapesta), contele Teleky Aristid, dr. Somlo

Bodog și Vince Sandor, precum și o câțiva experți din Ministerul

Naționalităților (dr. Racz Gyula, Kovacs Alajos – consilieri

ministeriali, Szekeres Viktor – grefier și dr. Joszef Szecsy – secretarul

lui Jászi Oszkár). 219

218

Ibidem, p. 356. 219

Alexandru Roz, Noiembrie 1918. Aradul – capitala Transilvaniei, Editura Vasile

Goldiș University Press, Arad, 2002, p. 237.


149

Tratativele au început în ziua de 13 noiembrie 1918, la orele 11, în sala

marea a prefecturii din Arad (azi Bulevardul Revoluției, nr. 81), care

devenise neîncăpătoare, fiind prezenți sute de români arădeni. Din

partea românilor, au fost prezenți la negocieri membrii Consiliului

Național Român Central (Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop, Enea

Grapini, Iosif Jumanca, Ioan Flureiaș), precum și unii delegați ai

Partidului Național Român (Ioan Erdelyi și Gheorghe Crișan, ca

secretar) și reprezentanți ai unor consilii județene: A. Cosma

(Timișoara), V. Bontescu (Hunedoara), I. Giurgiu (Cluj), I. Ciordaș

(Beiuș ) etc. 220

A doua zi, la 14 noiembrie 1918, acestora li s-au

adăugat Iuliu Maniu, Aurel Lazăr și Aurel Vlad.

În ziua de 13 noiembrie 1918, la orele 11 dimineața, la

începutul negocierilor, Vasile Goldiș a protestat vehement împotriva

participării la tratative a prof. univ. dr. Apathi István ( președintele

Consiliului Național Maghiar din Transilvania) și Carol Neugeboren

(Consiliul Național German din Transilvania) deoarece Consiliul

Național Român central nu îi recunoștea, înțelegând să desfățoare

tratative doar cu delegația guvernului de la Budapesta. În urma acestei

obiecțiuni, cei doi au fost acceptați doar în calitate de observatori ai

guvernului ungar. 221

Președinte al ședinței a fost ales Jászi Oszkár iar secretar Enea

Grapini. Delegații români îi aduc mulțumiri lui Jászi Oszkár pentru

prietenia demonstrată în trecut față de naționalitățile din fosta

monarhie dualistă. Apoi au urmat o serie de discuții aprinse,

contradictorii. Ștefan Cicio Pop a dezvăluit actele de represiune ale

calsei politice maghiare împotriva românilor din fosta Austro-

Ungarie, protestând energic contra asasinării a 45 de țărani și

220

Ștefan Pascu, Făurirea statului naționa unitar român, vol. II, Editura Academiei,

București, 1983, p. 121. 221

Ibidem, p. 122.


150

muncitori români la Beliș de către mercenarii baronului maghiar

Urmanczi Nandor. Ștefan Cicio Pop a subliniat concepția de viață a

poprului român, izvorâtă din lecția istoriei, explicând că ”un popor

care a fost asuprit, a simțit amărăciunea asupririi, se va feri de

aceasta”. 222

Jászi Oszkár a răspuns că va lua măsuri severe contra tuturor

celor ce au sîvârșit acte de represiune, prezentând propunerile

guvernului de la Budapesta, care aveau la bază 2 principii:

- respectarea vechilor granițe;

- organizarea administrației după sistemul cantonal. 223

Delegația ungară a prezentat mai multe proiecte ce se bazau pe o

interpretare eronată a principiului autodeterminării și care nu puteau

avea nici o șansă să fie aceceptate de Consiliul Național Român

Central. 224

Jászi Oszkár oferea românilor o soluție inacceptabilă:

constituirea provizorie, până la congresul de pace, a unor blocuri

naționale cu guvernăminte proprii, pe întreg teritoriul Transilvaniei,

dispunând de autonomie, cu organne comune de conducere, dar în

cadrul Ungariei, pentru a fi un scut față de ”bolșevismul ce ne

amenință pe toți deopotrivă”. Guvernul ungar oferea românilor

autonomia, dar în interiorul granițelor Ungariei, fiind respins total

principiul ce stătea la baza notei ultimative a Consiliului Național

Român Central din 10 noiembrie 1918, prin care se reclama trecerea

Transilvaniei sub administrație românească și recunoașterea

independenței ei. 225

222

Nicolae Roșuț, Contribuția Aradului la pregătirea și înfăptuirea Unirii

Transilvaniei cu România, în vol. Studii privind istoria Aradului, Editura Politică,

București, 1980, p. 220. 223

Ibidem, p. 218. 224

Alexandru Roz, op. cit., p. 238. 225

A. Cosma, Tratativele romăno-maghiare de la Arad (13 și 14 noiembrie 1918),

ms.


151

Jászi Oszkár considera că era necesară menținerea în funcție a

tuturor funcționarilor de stat din aparatul defunctei Austro-Ungarii, o

nouă împărțire administrativă, precum și introducerea a două sau chiar

mai multe limbi oficiale în administrație, propuneri considerate total

insuficiente de partea română. Era o tentativă de înțelegere cu românii

din partea Budapestei, dar respectând condiția de a se bucura de

autonomie, însă în cadrul statului ungar. Ministrul naționalităților din

Ungaria considera, în mod eronat că, în Transilvania și Banat, din

punct de vedere demografic, numărul neromânilor era mai mare decât

al românilor. Delegații Consiliului Național Român Central au adus

argumente dovedind realitatea demografică, iar inginerul Enea

Grapini a subliniat că statistica maghairă era falsificată.226

Așa cum susține Tiron Albani în memoriile sale, ”românii au

repetat dezideratele susținute în notă (nota ultimativă), cerând dreptul

și puterea de guvernare asupra celor 26 de comitate locuite de

români”. 227

După Jászi Oszkár a luat cuvântul reprezentantul social –

democraților maghiari, susținând punctul de vedere al conducătorului

delegației ungare, amenințând că-l va susține și în fața conducerii

Internaționalei Socialiste, atitudinea sa provocând pr otestele

vehemente ale socialiștilor români. 228

La orele 16, membrii delegației

române s-au întrunit în biroul prefectului, pentru a li se comunica noile

propuneri ale delgației maghiare.

Delegația română, în acest context, a solicitat suspendarea

discuțiilor, pentru a dispune de timpul necesar analizării implicațiilor

politice și administrative ale noilor propuneri ale delegației maghiare.

Delegația română s-a întrunit imediat în camera de lucru a marelui

226

Alexandru Roz, op. cit., p. 240-241. 227

Tiron Albani, Memorii, prefață de Miron Constantinescu, București, 1969, p. 65-

66. 228

Ștefan Pascu, op. cit., p. 123.


152

cărturar și patriot Vasile Goldiș și a decis convocarea adunării

naționale pentru consultarea voinței poporului român, la Alba Iulia,

pentru 1 decembrie 1918, așa cum menționează Tiron Albani în

memoriile sale. 229

Membrii Consiliului Național Român Central s-au

retras pentru deliberare, între orele 17 și 18.45.

În sala mare a palatului cultural din Arad, la orele 19, Jászi

Oszkár și-a susținut din nou tezele referitoare la integritatea teritorială

a Ungariei mari și a autonomiei românilor în cadrul Ungariei, cu

ocazia unei conferințe, menită a informa mass-media și publicul larg

privind desfășurarea tratativelor, mersul negocierilor. Vasile Goldiș,

deși era în prezidiu, în fața reiterării propunerilor delegației maghiare,

a părăsit sala, în semn de protest, chiar în timp ce Jászi Oszkár își

rostea discursul. 230

Dezbaterile au fost reluate, în aceeași zi (13 noiembrie) la orele

21 și s-au încheiat la miezul nopții. Răspunsul a fost prezentat de

Aurel Vlad, constând în respingerea integrală a propunerilor delgației

maghiare, spre dezamăgirea totala a ministrului naționalităților, Jászi

Oszkár. 231

În ziua de 14 noiembrie 1918, în prezența reprezentanților

șvabilor ca observatori (Iosif Gabriel și Francisc Nett), se reiau

negocierile dintre cele două delegații, într-o atmosferă tensionată,

datorată pozițiilor irenconciliabile. 232

Vasile Goldiș citește răspunsul

delegației române: ”...Consiliul Național Român vede în răspunsul

(propunerile) guvernului maghiar respingerea categorică a notei sale.

Națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de

stat și nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări

provizorii, care, pe de o parte, trag la îndoială principial acest drept, pe

229

Tiron Albani, op.cit., p. 67. 230

Nicolae Roșuț, op. cit., p. 220. 231

Ibidem, p. 219. 232

Ștefan Pascu, op. cit., p. 123.


153

de altă parte nu oferă nici o garanție care ar putea asigura ordinea

publică până la soluția definitivă, siguranța averii și a vieții pe

teritoriile locuite de români...”. 233

În felul acesta, se asigură condițiile liberei dezvoltări pentru

fiecare popor. Consiliul Național Român Central, neacceptând

propunerile guvernului maghiar, își declină răspunderea pentru

evenimnentele ce pot urma, lăsând răspunderea guvernului de la

Budapesta. Dar Consiliul Național Român Central va face tot posibilul

să păstreze ordinea publică în Transilvania și Banat, siguranța averii și

a vieții pe teritoriile locuite de români. Răspunsul Consiliului Național

Român Central a avut un efect paralizant asupra delegației maghiare,

care nu se aștepta la o asemenea atitudine intransigentă, ministrul Jászi

Oszkár arătând că și ”guvernul maghiar ține strâns la punctul său de

vedere”. 234

Delegația maghiară nu dorea ruperea tratativelor, deoarece

aceasta însemna pierderea ultimei șanse.

În acord cu Vasile Goldiș, au argumentat Ștefan Cicio Pop și

Aurel Lazăr. Aurel Vlad a răsturnat datele statistice și demografice

eronate ale delegației maghiare. Aurel Lazăr a argumentat că

propunerea făcută de ministrul Jászi Oszkár reprezintă, în esența sa,

negarea principiului dreptului de libere dispunere al popoarelor, adică

negarea de facto al dreptului de autodeterminare al românilor din

Transilvania. Iuliu Maniu sussține că ”națiunea română vrea să-și aibă

statul său propriu și suveran pe întreg teritoriul locuit de

români...asigurând, de –sine-înțeles, deplină libertate națională,

politică și culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu voim să

devenim din asupriți asupritori, dar nici nu putem admite o știrbire a

233

Autobiografia mea. Vasile Goldiș, în Marius Ioan Grec, Marțian Iovan, Stelean

Ioan Boia, Vasile Goldiș. 150 de ani de la naștere (1862-1934), volum omagial,

Editura Academiei Române, București, 2012, p. 23. 234

Alexandru Roz, op. cit., p. 250.


154

teritoriului românesc”.235

Unii membri ai delegației maghiare, prof.

Somlo Bodog și socialiștii Vincze Sandor și Bokanyi Deszo au apărat

tezele prezentate de Jászi Oszkár.

O nouă încercare a lui Jászi Oszkár, cuprinsă în a doua

propunere, pregătită și aceasta de acasă, urmărea salavarea a ceea ce

credea că mai poate fi salvat:

1. Consiliul Național Român Central va guverna orașele și

județele cu populație majoritar românească.

2. În guvernul maghiar va fi un ministru care va reprezenta

interesele românilor.

3. Legile rămâneau provizoriu valabile și pentru teritoriile

guvernate de români.

4. Funcționarii vor fi numiți de autoritățile române, cu excepția

comiților supremi și a comisarilor guvernamentali.

5. În comitatele cu populație majoritar românească vor fi

asigurate drepturile pe baza legii XLIV din anul 1868.

6. Consiliul Național Român Central să garanteze siguranța

persoanei și a averilor.

7. Administrația românească nu va apela la forța armată a

României.

8. Prevederile acordului se vor pune în aplicare de un

comisariat format din 5 persoane, reprezentând guvernul de la

Budapesta și Consiliul Național Român Central.

9. Prevederile acordului rămân valabile până la conferința de

pace, etc.236

Însemna, în fond, că Transilvania ar fi rămas în cadrele

Ungariei, beneficiind doar de autonomie limitată. Asemenea propuneri

235

Tiron Albani, Douăzeci de ani de la Unire, vol. I (Cum s-a făcut Unirea), Oradea,

1938, p. 197. 236

Detalii la Jászi Oszkár, The Dissolution of the Habsburg Monarchy, Chicago,

1929, p.367-389.


155

nu aveau nici o șansă de a fi acceptate de delegația română. 237

Constatând eșecul eforturilor sale, Jászi Oszkár l-a întrebat pe Iuliu

Maniu – în definitiv ce vor românii- iar răspunsul delegatului român a

fost categoric: ”Teljesen elszakadt” adică ”Despărțire totală”. 238

Socialiștii maghiari din delegație au trăit o mare deziluzie. În locul

sprijinului socialiștilor români prexenți la negocierile de la Arad, au

întâlnit la social- democrații români o atitudine fermă, patriotică,

națională, potrivit cu interesele națiunii române din care făceau parte și

cu care se solidarizau. 239

Pozițiile diametral opuse au pecetluit soarta tratativelor

româno- maghaire de la Arad, care au eșuat. La propunerea lui Iuliu

Maniu, discuțiile au fost suspendate timp de două ore, răstimp în care

Consiliul Național Român Central avea să formuleze răspunsul final

pentru delegația maghiară. La reluarea tratativelor, Aurel Lazăr dă

citire răspunsului delegației române, care respingea toate tezele

guvernului Ungariei, solicitând dreptul de autodeterminare

națională240

, în virtutea punctelor enunțate de președintele Statelor

Unite ale Americii, W. Wilson.

Ulterior, după mai bine de un deceniu, refelctând asupra

tratativelor de la Arad, Jászi Oszkár a mărturisit, în celebra sa lucrare

publicată la Chicago, că se putea ști mai dinainte că românii vor

refuza orice compromis cu guvernul de la Budapesta, cu privire la

menținerea integrității statului ungar. 241

După eșuarea tratativelor de la Arad, Vasile Goldiș a formulat

ideea că ar fi necesar ca opinia publică mondială să fie informată

237

Ștefan Pascu, op. cit., p. 124. 238

Ioan Scurtu, Iuliu Maniu. Activitatea politică, Editura Enciclopedică, București,

1995, p. 21. 239

Ștefan Pascu, op. cit., p. 125. 240

Alexandru Roz, op. cit., p. 251. 241

Jászi Oszkár, op. cit., p. 394-395.


156

asupra situației din Transilvania, pentru a cunoaște, înțelege și aprecia

corect poziția națiunii române și mai ales deciziile ce urmau să fie

luate în continuare.242

Așa s-a ajuns la manifestul Către popoarele

lumii, elaborat de Vasile Goldiș și publicat în ziarul ”Românul” din

Arad în limbile română și franceză, sub semnătura lui Ștefan Cicio Pop

și a lui Gheorghe Crișan. 243

Negocierile eșuate de la Arad din 13-14 noiembrie 1918 au

demonstrat opiniei publice europene voința națiunii române din

Transilvania și Banat de a-și decide singură viitorul, în baza

principiului autodeterminării naționale, repsingând ferm o autonomie

limitată în cadrul Ungariei istorice.

242

Nicolae Roșuț, op. cit., p. 221. 243

Textul integral este publicat recent de Marius Ioan Grec, Marțian Iovan, Stelean

Ioan Boia, op.cit., p. 92-93.


157

ADEVĂRUL (ADEVERUL). GLASUL

POPORULUI.

O tribună românească pentru unirea tuturor românilor

Ioana Nistor,

Biblioteca Universitară „Tudor Arghezi”

Mişcarea social-democrată din Transilvania a militat, de la

început, pentru lupta unită a muncitorilor, pentru revendicări politice şi

economice, pentru eliberare socială şi naţională, jucând un rol activ în

realizarea dezideratului făuririi statului naţional unitar român.

Mişcarea de emancipare socială şi naţională a populaţiei româneşti din

Transilvania avea ca scop soluţionarea principalelor probleme,

împletindu-se astfel dezideratul eliberării naţionale cu revendicările

social-economice.

Acest lucru a fost reflectat şi prin presa vremii, care a devenit

mijlocul de a-i uni pe oameni prin intermediul legăturilor propagate.

Presa, această martoră a inteligenţei şi sensibilităţii unei perioade

istorice, în permanenţă „cu urechea la glasul timpului”, a încadrat tot

mai hotărât problemele vremii într-o largă perspectivă etică şi

naţională.244

Organul central de presă al social-democraţilor,

„ADEVĂRUL. GLASUL POPORULUI”245

– „foaie politică, socială

şi economică”, tipărit în prima perioadă între 16 august 1903 şi 9

august 1914, reapare tot la Budapesta în perioada 8/21 octombrie 1917

244

Istoria românilor, vol. VII, tom II, Academia Română, Edit. Enciclopedică,

Bucureşti, 2003, p. 542. 245

Enciclopedia de istorie a României, Edit. Meronia, Bucureşti, 2000, pp. 200-201.


158

– 30 decembrie 1918/12 ianuarie 1919, apoi redacţia se mută la Sibiu

(de la 2/15 decembrie 1918). Iniţial au fost apariţii lunare, apoi

săptămânale (începând cu luna mai 1912). Este organul Partidului

Social-Democrat al Românilor din Ungaria şi a reprezentat o tribună a

dreptului de autodeterminare a popoarelor, fiind singura gazetă în

limba română ce apărea la Budapesta şi care a avut curajul, prin

reprezentanţii săi, să ceară încetarea războiului şi să apere drepturile

muncitorilor. A apărut succesiv sub redacţia lui: Aurel Cristea, P.

Ponta, Gustav Auerbach, Ioan Flueraş şi Tiron Albani. În paginile

acestei publicaţii se găsesc semnături ale unor personalităţi ale vieţii

social-democrate, precum: I. C. Frimu, Sava S. Damian, O. Mihuţ,

Irimie Blăjan, Iosif Ciser, Ioachim Perian, Toma Botârlă şi alţii. De

asemenea se pot identifica numeroase reproduceri din poeziile lui D.

Th. Neculuţă. Publicaţia a prezentat situaţia grea a muncitorilor şi

militează pentru rezolvarea problemelor lor sociale. Îşi încetează

activitatea la data de 9 august/ 26 iulie 1914.246

Începând cu anul 1917, mişcarea social-democrată din

Transilvania iniţiază acţiunea de restructurare organizatorică a

muncitorilor români şi de reapariţie a gazetei „Adevărul”. În anul

1914 ziarul îşi încetase apariţia din cauza izbucnirii primului război

mondial, dar şi datorită persecuţiilor autorităţilor. La data de 8 iulie

1917 are loc Conferinţa de la Budapesta a Comitetului Central român

al socialiştilor din Transilvania şi Ungaria, în care s-a hotărât

înfiinţarea unui Fond al „Adevărului” la care au contribuit muncitori,

ţărani, soldaţi atât români, cât şi de alte naţionalităţi.247

Manifestul

lansat cu acest prilej, intitulat „Către poporul muncitor român din

Ungaria”, prin care era chemat la luptă pentru înlăturarea regimului

246

Istoria jurnalismului din România în date, coord. Marian Petcu, Edit. Polirom,

Iaşi, 2012, p. 231. 247

Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, Edit. Politică, Bucureşti,

1970, p. 498.


159

lui Tisza şi înfăptuirea unei reforme electorale democratice, a avut un

ecou puternic.

Odată cu reapariţia ziarului la data de 1 octombrie 1917 şi

organizarea „Comitetului Central al Partidului social-democrat din

Ungaria”, activitatea se înviorează, avântul de luptă sporeşte şi mai

mult. În luna ianuarie 1918 sunt recunoscute statutele sindicatelor

muncitorilor pe baza cărora se organizează şi alte sindicate, mai întâi

ale muncitorilor minieri şi apoi şi ale celorlalte ramuri industriale.

Organizaţi, muncitorii obţin satisfacerea unor revendicări: sporirea

salariilor, spor de scumpete, ajutor pentru îmbrăcăminte etc. Paralel cu

revendicările economice, muncitorimea este preocupată de problema

păcii, a libertăţii naţionale, a drepturilor democratice.

Astfel, la 1 octombrie 1917, după o întrerupere de peste 3 ani,

reapare primul număr al gazetei „Adevărul”, având ca redactori pe

Ioan Flueraş şi Iosif Jumanca. Ziarul prezintă situaţia grea a

muncitorilor şi militează puternic pentru rezolvarea problemelor lor

sociale.248

Atitudinea pacifistă şi protestatară a „Adevărului” a avut un

mare răsunet în rândul maselor muncitoare din Ardeal şi Banat, tirajul

gazetei ajungând la 18.000 de exemplare, ceea ce era un record în acea

vreme.249

În pofida cenzurii autorităţilor, chiar din primul număr, în

cadrul articolului intitulat „Ce vrem?”, un adevărat program de

revendicări imediate, se susţinea următorul deziderat al socialiştilor:

„Să se facă cu putinţă ca-n toate ţările popoarele singure să-şi

hotărască soarta şi nici un neam să nu mai fie asuprit de altul”.250

248

Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei româneşti (1731-1918),

Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,1995, p. 20. 249

Constantin Titel Petrescu, Socialismul în România, Edit. Dacia Traiană,

Bucureşti, p. 304. 250


1970, p. 499.


160

Socialiştii români au militat cu toată energia împotriva politicii

împilatoare sociale şi naţionale a monarhiei austro-ungare. Protestând

împotriva politicii de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, politică

promovată de către guvernul maghiar prin interzicerea funcţionării de

şcoli româneşti în judeţele de graniţă ale Transilvaniei cu România,

gazeta „Adevărul” scria: „E o crimă aceasta împotriva culturii şi

civilizaţiei, şi contra acestei crime trebuie să se ridice toţi în care

n-a pierit simţul de dreptate şi care au curajul să-şi spună

cuvântul în orice împrejurări”.251

Cu ocazia celui de-al IX-lea congres al social-democraţilor

români, Iosif Jumanca a prezentat dificultăţile cu care s-au confruntat

socialiştii în timpul războiului. După reapariţia ziarului „Adevărul” şi

congresul din 8 iunie 1917, mişcarea a cunoscut un reviriment, „mii

de români s-au alăturat deja la mişcarea socialistă”.252

Prin promovarea intereselor social-democraţilor, gazeta

„Adevărul” s-a dovedit a fi un ajutor de neegalat în lupta pentru unire.

Într-un articol din 22 aprilie / 5 mai 1918 se scria: „Începând cu

reapariţia gazetei „Adevărul”, mişcarea noastră a luat avânt.

Lupta noastră pentru dezrobirea poporului român şi pentru

ridicarea sa culturală devine din zi în zi tot mai aprigă şi numărul

luptătorilor se îngroaşe. Gazeta s-a răspândit deja prin toate

părţile locuite de români, iar numărul cititorilor ei întrece orice

aşteptare a noastră!”.253

Tot în acelaşi număr al ziarului, se arăta că: „Poporul

muncitor român din Ungaria nu este exploatat şi subjugat numai

ca o parte a clasei muncitoare din ţară, ci el este neîndreptăţit şi pe

251

Adevărul, 16 decembrie 1917. 252

Adevărul, 5 mai 1918 253


1970, p. 499.


161

teren naţional”, socialiştii dându-şi seama că eliberarea socială nu era

posibilă fără cea naţională.254

Mişcarea social-democrată s-a implicat activ în realizarea

dezideratului făuririi statului naţional unitar român, împletind luptele

pentru prefaceri democratice cu mişcările pentru libertate naţională.

Acest fapt îl consemna şi gazeta „Românul”, organ al P.N.R., care

apărea la Arad, iar într-un articol din 1/14 noiembrie 1918 găsim

recunoaşterea deplină a meritelor social-democraţilor: „... plebea (în

sensul de muncitori – n.n.) este motorul care mişcă masa, inspiră

îndrăzneală şi nu cunoaşte frâu.”255

În luna septembrie a anului 1918, conducătorii socialişti au

iniţiat acţiunea de colaborare cu Partidul Naţional Român, alianţă ce

va depăşi interesele politice şi se va axa pe organizarea luptei naţionale

a românilor din Transilvania şi Banat.256

Reflectând energia şi

rapiditatea cu care se desfăşoară evenimentele, ziarul „Adevărul” din

data de 30 septembrie / 13 octombrie 1918 scria: „Am ajuns la

mijlocul celor mai mari evenimente istorice, care zguduie lumea

întreagă şi croiesc soarta omenirii. Azi într-o singură zi se

întâmplă lucruri mai însemnate, mai mari şi mai multe decât

altădată într-un an întreg. Şi ceea ce ieri s-a petrecut, azi pari

vechi, de mult întâmplat, cari nu mai corespunde cererilor de

acum”.257

Demararea acţiunii de desprindere a teritoriilor româneşti din

regatul Ungariei a fost citirea în Parlamentul de la Budapesta, la 18

octombrie 1918, de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod, a

254

Ibidem. 255

Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Edit. Dacia, Cluj-

Napoca, 1968, p. 281. 256

Nicolae Jurca, Istoria social-democraţiei din România, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,

1994, p. 92. 257


1970, p. 526.


162

„Declaraţiei de valorificare a dreptului la autodeterminare a

naţiunii române”, redactată de Vasile Goldiş şi a reprezentat un act

de o mare însemnătate istorică, cuprinzând ideile seculare ale

românilor de a se folosi de dreptul la autodeterminare, de a fi liberi şi

stăpâni pe destinele lor. Această manifestare îndrăzneaţă, plus ideea că

lupta de eliberare socială şi lupta de eliberare naţională sunt indisolubil

legate, determină pe liderii socialişti să colaboreze cu P.N.R. în

vederea sistematizării unui plan pentru separarea teritoriilor româneşti

(Transilvania şi Banat) de regatul ungar. Prima întâlnire a avut loc la

hotelul „Cornul vânătorilor” din Budapesta. Din partea P.N.R. au

participat: Ştefan Cicio-Pop, Theodor Mihali, Alexandru Vaida-

Voevod, Aurel Vlad şi Aurel Lazăr. Partidul Social-Democrat a fost

reprezentat de Ion Flueraş şi Ioan Mihuţ. Socialistul Ioan Flueraş a

propus înfiinţarea unui Consiliu Naţional al Românilor, ca unic for al

voinţei românilor transilvăneni, care să preia conducerea teritoriilor

locuite de români şi să înceapă imediat negocierile cu guvernul oficial

maghiar şi cu Consiliul Naţional Maghiar, înfiinţat de curând, cu

scopul, la rândul lui, să preia puterea din mâinile guvernului Tisza şi să

înceapă tratativele de înţelegere cu naţiunile conlocuitoare. Ideea a fost

acceptată cu interes de reprezentanţii Partidului Naţional.258

Astfel, la 31 octombrie 1918, s-a format Consiliul Naţional

Român Central, compus din şase reprezentanţi ai P.N.R. şi şase ai

P.S.D. (Secţiunea social-democrată din Transilvania). Naţionalii au

fost următorii: Theodor Mihali, Vasile Goldiş, dr. Alexandru Vaida-

Voevod, dr. Aurel Lazăr, Ştefan Cicio-Pop, dr. Aurel Vlad, iar

socialiştii: Ioan Flueraş, carosier, Iosif Jumanca, tipograf, Enea

258

Nicolae Jurca, op. cit., p. 91-93.


163

Grapini, inginer, Baziliu Surdu, metalurgist, Tiron Albani, tâmplar şi

Iosif Renoiu, metalurgist.259

Anunţând acest eveniment, ediţia specială a „Adevărului” din

data de 21 octombrie / 3 noiembrie 1918, consemna: „Românii din

Ungaria şi Transilvania şi-au constituit Consiliul naţional român,

ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează

pe libera hotărâre, asigurată de curentul vremii şi de voinţa

popoarelor libere”.260

Deşi supusă cenzurii, gazeta social-democrată a continuat să

promoveze ideile muncitorilor. În data de 13/27 octombrie 1918, cu

prilejul împlinirii a unui an de la reapariţia gazetei „Adevărul”, se

scria: „S-a împlinit un an de când am readus „Adevărul” la viaţă.

Un an de muncă şi de luptă cu reacţiunea absolutistă, cu spiritul

războiului şi cu duşmanii libertăţii şi ai păcii ... Azi roadele muncii

depuse au întrecut orice aşteptări. Gazeta care este cea mai

puternică tribună a muncitorimii române, prezintă voinţa şi

puterea a zeci de mii de cititori.”261

De asemenea, se mai consemna:

„A sosit timpul când toate naţiunile şi popoarele asuprite,

nedreptăţite şi jupuite şi-au ridicat cuvântul, manifestându-şi

dorinţa de dezrobire, şi sunt gata să înceapă lupta cea mai

crâncenă contra tiranismului, care le-au sugrumat până acum”.

Articolul relevă faptul că socialiştii români sunt fericiţi că trăiesc „în

timpul acesta grandios” şi că pot lua parte „la lupta gigantică a

prefacerii lumii vechi, imorală şi neomenească, într-o lume nouă în

care nu vor mai putea stăpâni câţiva tirani asupra milioanelor pe

care le-au ţinut încătuşate şi le-au trimis la măcel după placul lor”.

259

Ibidem. 260

Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, Edit. Politică,

Bucureşti,1970, p. 544. 261

Ibidem, p. 531.


164

Muncitorimea română transilvăneană şi secţiile locale social-

democrate şi-au manifestat adeziunea deplină la Consiliul Naţional

Român Central, trimiţând reprezentanţi şi în consiliile locale, judeţene,

de plasă, orăşeneşti şi comunale. În articolul „Muncitorimea română

în lupta pentru libertate”, inserat în „Adevărul”262

se scria:

„Muncitorimea română şi-a ţinut de datorinţa ca-n primul rând să

dea cuvânt hotărârii sale de a sprijini cu toate puterile acţiunea

Consiliului naţional român. Sunt în curgere tocmai acum

nenumărate adunări poporale, la care muncitorimea română

declară că se alătură cu trup şi suflet la Consiliul naţional şi

aşteaptă ca acest consiliu să fie la înălţimea chemării, luptând atât

pentru dezrobirea naţională a neamului românesc din Ungaria şi

Transilvania, cât şi pentru ridicarea la o treaptă socială mai bună

a poporului muncitor român şi a ţărănimii române.”

Socialiştii români din Transilvania, care au avut un rol

însemnat în iniţierea hotărârii cu privire la convocarea istoricei

Adunări de la Alba Iulia, au mobilizat pe muncitori să se prezinte în

număr cât mai mare la 1 Decembrie 1918. În articolul de fond intitulat

„La Alba Iulia”, publicat în „Adevărul”,263

se arată că la data de 1

decembrie se vor întruni „toţi reprezentaţii chemaţi ai neamului

românesc din Ungaria şi Ardeal şi prin cuvântul lor vor arăta

lumii întregi voinţa întregului neam ...”.264

După ce arată că la Alba Iulia se va proclama Unirea

Transilvaniei cu România, articolul pune accentul şi pe dezideratele

sociale care se vor adopta: „Căci nu e vorba acum numai de

dezrobirea naţională, ci şi de ridicarea asupritului popor român la

262

Adevărul, 28 octombrie/ 10 noiembrie 1918. 263

Adevărul, 27 noiembrie 1918. 264

Gh. Unc, Aportul mişcării muncitoreşti şi socialiste la Unirea Transilvaniei cu

România, în „Ziridava”, nr. VII, Arad, 1977, p.67-81.


165

o treaptă socială mai înaltă şi omenească. Se vor proclama acolo

toate legile şi reformele mari şi însemnate care vor alcătui temelia

fericirii poporului român în viitor”.265

Articolul se încheie cu

îndemnul pentru muncitori: „să mergem cu toţii acolo!”266

La Alba Iulia au participat 1228 de delegaţi de drept sau aleşi.

La Unire erau prezenţi şi 150 de delegaţi ai social-democraţiei

ardelene, în frunte cu Ioan Flueraş, Ion Mihuţ, Tiron Albani, Iosif

Jumanca, Enea Grapini, Emil Isac, Bazil Surdu şi mulţi alţii. De

asemenea şi-au trimis delegaţi secţiile social-democrate şi numeroasele

reuniuni ale meseriaşilor, plugarilor şi muncitorilor din întreaga

Transilvanie.267

Social-democraţii români, prin ziarul „Adevărul”, au fost cei

care au contribuit masiv şi au luptat pentru „reîntregirea neamului

român într-un stat naţional, unitar, prin deslipirea ţinuturilor româneşti

de sub suzeranitatea monarhiei austro-ungare”.268

La data de 2/15 decembrie 1918, „Adevărul” publica: „La

Alba-Iulia, toţi reprezentanţii românismului din vechea Ungarie,

fără deosebire de clase şi vederi politice, au ajuns la înţelegerea că

unirea trebuie făcută, căci numai astfel se va asigura deplina

putinţă de propăşire şi dezvoltare a neamului românesc, care a

fost ţinut de veacuri în robie. La aducerea hotărârii acesteia am

luat şi noi parte, socialiştii români”.

265


1970, p. 661. 266

Gh. Unc, op. cit., pp. 67-81. 267

Traian Moca, Contribuţia social democraţilor ardeleni la pregătirea şi realizarea

Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în „1918-1998. Aradul şi Marea Unire”, Edit.

Universităţii de Vest „Vasile Goldiş”, Arad, 1999, pp. 83-89. 268

Constantin Titel Petrescu, op. cit., p. 304.


166

Bibliografie

- Colecţia ziarului Adevărul (15 august 1903 – 9 august 1914; 21

octombrie 1917 – 27 iulie 1919).

- Enciclopedia de istorie a României, Edit. Meronia, Bucureşti,

2000.

- Istoria jurnalismului din România în date, coord. Marian

Petcu, Edit. Polirom, Iaşi, 2012.

- Istoria românilor, vol. VII, tom II, Academia Română, Edit.

Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

- Jurca, Nicolae, Istoria social-democraţiei din România, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

- Moca, Traian, Contribuţia social democraţilor ardeleni la

pregătirea şi realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în

„1918-1998. Aradul şi Marea Unire”, Edit. Universităţii de Vest

„Vasile Goldiş”, Arad, 1999, p. 83-89.

- Pascu, Ştefan, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Edit.

Dacia, Cluj-Napoca, 1968.

- Petrescu, Constantin-Titel, Socialismul în România, Edit. Dacia

Traiană, Bucureşti, [s.a.].

- Răduică, Georgeta, Răduică, Nicolin, Dicţionarul presei

româneşti (1731 – 1918), Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

- Unc, Gheorghe, Aportul mişcării muncitoreşti şi socialiste la

Unirea Transilvaniei cu România, în „Ziridava”, nr. VII, Arad,

1977.

- Unirea Transilvaniei cu România. 1 decembrie 1918, Edit.

Politică, Bucureşti, 1970.


167

RELAȚIILE TRIBUNIȘTILOR ARĂDENI CU

LIDERII PNL ȘI CU OAMENII DE CULTURĂ

DIN ROMÂNIA, LA ÎNCEPUTUL PERIOADEI

NEOACTIVISTE

Drd. Doru Sinaci

Centrul de Studii de Istorie şi Teorie Literară „Ioan Slavici”


De departe unul dintre cele mai interesante aspecte în ceea ce

priveşte evoluţia Partidului Naţional Român îl reprezintă revenirea

acestuia la viaţa politică parlamentară. Renunţarea la strategia

pasivismului politic de până atunci şi acceptarea activismului, ca

expresie a luptei naţionale, avea să fie, însă, un proces destul de

îndelungat, care a acoperit perioada anilor 1895 – 1905. Altfel

spus, un deceniu de confruntări politice şi de clarificări strategice,

răstimp în care centrul deciziilor politice care vizează activitatea

Partidului Naţional Român se mută, treptat, de la Sibiu, la Arad. În

oraşul de pe Mureş se ridicase, la sfârşitul secolului al XIX-lea, o

nouă generaţie de politicieni, care vedea în implicarea activă,

politică şi parlamentară, calea de urmat pentru românii

transilvăneni în ceea ce priveşte cucerirea de drepturi politice

naţionale. Afirmarea Aradului pe onoranta poziţie de capitală

politică a românilor transilvăneni era anticipată, în ultimele două

decenii ale secolului al XIX-lea, de procesul de consolidare a stării

economice a păturii de mijloc din rândul populaţiei româneşti, de

sporirea treptată a nivelului de educaţie a maselor şi, nu în ultimul


168

rând, de ponderea majoritară a românilor în comitat269

, realităţi

care vor conduce la o mai mare manifestare a conştiinţei naţionale

şi la lărgirea bazei de acţiune politică.270

În jurul băncii populare

„Victoria” – a doua ca mărime în Transilvania, după „Albina”

sibiană271

- şi în jurul Preparandiei arădene se constituie un nucleu

de politicieni în plină afirmare, instruiţi la Viena, Budapesta sau la

alte mari universităţi europene, dinamici sub raport organizatoric şi

receptivi la ideea necesităţii schimbării strategiei politice a

Partidului Naţional Român : Nicolae Oncu, Mihai Veliciu, Vasile

Mangra, Roman Ciorogariu, Sava Raicu, Ioan Russu-Şirianu,

Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop etc. Coagularea acestei grupări

neoactiviste de la Arad se produce în anii care au urmat mişcării

memorandiste, pe fondul crizei care se manifestă în interiorul

Partidului Naţional Român.

În urma graţierii memorandiştilor întemniţaţi, conflictele

latente care se manifestaseră în ultimii ani între tribuniştii sibieni şi

unii dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român, în frunte

cu Ioan Raţiu, izbucnesc în mod deschis, pe fondul

interminabilelor discuţii legate de proprietatea asupra Institutului

Tipografic din Sibiu, cel care edita „Tribuna” şi „Foaia Poporului”.

În plus, E. Brote, I. Slavici şi, mai târziu, S. Albini se exilaseră la

Bucureşti, la invitaţia lui D. A. Sturdza, fapt care a sporit

nemulţumirea fruntaşilor Partidului Naţional Român, care

preferaseră „puşcăria ungurească” în locul dulcelui exil

dâmboviţean. Un alt eveniment care a condus la amplificarea

269

Ioan Russu-Şirianu, Românii din statul ungar, Editura Autorului, Arad, 1904,

p.83 („Din totalul de 343.957 locuitori, înregistraţi în anul 1890, 60,81%, adică

208.957 sunt români”). 270

Lucian Petraş, Politică şi demers naţional în comitatul Arad (1895-1916), Editura

Brumar, Timişoara, 2008, p.7 271

Mircea Popovici, Scurtă istorie asupra înfiinţării institutului de credit şi economii

Victoria din Arad, mss.,1924


169

disensiunilor din cadrul Partidului Naţional Român l-a constituit

căderea guvernului conservator de la Bucureşti şi venirea la putere

a liberalilor conduşi de D. A. Sturdza. Discursul său de la Iaşi, din

13 octombrie 1895, prin care şeful guvernului liberal – împovărat,

desigur, de responsabilitatea funcţiei – preciza că se va abţine de la

orice amestec în treburile interne ale Ungariei, implicit în

susţinerea mişcării naţionale a românilor de aici, a provoca o

erodare puternică a imaginii tribuniştilor în interiorul Partidului

Naţional Român. Prinşi la mijloc între gruparea bătrânului Raţiu şi

gruparea bănăţeană din jurul Mocioneştilor, tribuniştii pierd în

final controlul asupra „Tribunei” sibiene şi, implicit, asupra

deciziei politice de la vârful partidului.272

În realitate, dacă ne

referim exclusiv la managementul politic – aşa cum se practica

acest concept modern în acele vremuri – putem afirma că, atât

vechii fruntaşi ai Partidului Naţional Român din jurul lui I. Raţiu,

cât mai ales „moderniştii” grupaţi în zona curentului tribunist,

deveniseră pe deplin conştienţi de importanţa din ce în ce mai mare

a mijloacelor mass-media în ceea ce priveşte transmiterea

discursului politic către o pătură tot mai numeroasă de cititori-

aderenţi. Acest fenomen se înscrie perfect în mai largul curent

european ce defineşte condiţia intelectualului la mijlocul şi la

sfârşitul secolului al XIX-lea, mai ales în spaţiul central-răsăritean

al continentului, unde „intelligentsia” devine animatoarea

mişcărilor naţionale.273

Tot mai mult, concepţia elitistă ce

caracterizase construcţia politică a Partidului Naţional Român va

lăsa locul conceptului democratic de deschidere a partidului către

272

Lucian Boia, Contribuţii privind criza Partidului Naţional Român şi trecerea de

la pasivism la activism (1893-1905), în Studii.Revistă de istorie, tom 24, nr.5, 1971,

pp.966-967. 273

Charle Christophe, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea, Editura Institutul

European, Bucureşti, 2002, pp.212-213.


170

masele largi populare, iar tribunismul ardelean a fost exact

mijlocul prin care s-a realizat acest deziderat.

Chestiunea naţională în faţa discursului politic anti-transilvănean

În prima parte a anului 1900 Tribuna Poporului găzduieşte, în

paginile sale, una dintre cele mai interesante dezbateri în ceea ce

priveşte discursul politic naţional. De data aceasta promotorii

articolelor nu sunt intelectualii din redacţia propriu-zisă a ziarului, ci

tribuniştii stabiliţi în România, fie la Bucureşti, fie la Măgurele sau la

Găiceana. Tonul îl dă Ioan Slavici, care într-un editorial din 10/22

februarie 1900274

se plânge de lipsa de măsură a cercurilor politice de

la Bucureşti şi din Transilvania, care îi consideră pe românii ardeleni

stabiliţi în România fie „vinituri”, fie „trădători”, cum sunt consideraţi

Eugen Brote şi ceilalţi memorandişti care s-au „exilat” cu ocazia

procesului: „…nouă, Românilor ardeleni, care am trecut în România,

nu ni-se cuvine să luăm parte la vieaţa politică nici împreună nu fraţii

noştri din România, în mijlocul cărora suntem venetici, nici împreună

cu fraţii noştri din Ardeal, pe cari i-am părăsit în cele mai grele

timpuri.” Deşi la începutul editorialului menţionează că el, personal,

nu se încadrează în nici una dintre ipostazele zugrăvite mai sus, Ioan

Slavici îşi încheie discursul într-un ton destul de amar: „…nu mai

putem să-i aducem neamului nostru decât serviciul de a ne îngropa de

vii. Trăim şi lucrăm mai mult decât cei ce fac gălăgie în sec.”

Peste doar două numere, începând cu ziarul din 13/25 februarie

1900, Eugen Brote publică o serie de nouă editoriale pe marginea

274

Tribuna Poporului, IV, nr.27, din 10/22 februarie 1900, p.1, editorialul „Măsura

dreaptă”, semnat: Ioan Slavici.


171

problemelor legate de „Chestiunea naţională”275

, în care nu doar că

atinge şi problema supusă dezbaterii publice de către Ioan Slavici, dar

face o legătură foarte interesantă între cei din tabăra Raţiu-Mocioni şi

conservatorii bucureşteni, ca fiind cei care au lucrat împreună la

distrugerea nucleului naţional de la „Tribuna” sibiană. Este perioada în

care Eugen Brote se află la Găiceana, unde se ocupă cu exploatarea

moşiei liderului Partidului Naţional Liberal D.A. Sturdza276

. Pornind,

în primul său editorial, de la constatarea că „după conferenţa cea mare

dela 12/24 iulie 1893 cestiunea naţională a luat la noi acasă drumul

coborâşului”, Eugen Brote îndreaptă - în editorialul al doilea - un atac

„apăsat” la adresa comitetului Partidului Naţional Român din vreme

Memorandului, care era chemat înainte de toate „să apere interesele

politice ale partidului şi naţiunei”, nu să fie preocupat pentru „grijile

fireşti pentru avere” sau pentru „influenţele oare-care străine”. Cât

priveşte implicarea liberalilor bucureşteni şi ofertele primite din partea

lui D.A. Sturdza şi a celorlalţi lideri de la Bucureşti pentru plecarea în

exil a întregului Comitet Central al Partidului Naţional Român

împrocesuat în cauza Memorandului, Eugen Brote consideră, în cel de-

al treilea editorial, că „era un lucru firesc ca fraţii noştri din regat să

fie unii din cei dintâiu, pe cari i’am găsit alături de noi. Interesul lor

pentru causa noastră trebuia să devină un interes al statului român şi

astfel cestiunea română din Ungaria s’a preschimbat foarte repede în

275

Ibidem, IV, nr.29, din 13/25 februarie 1900, p.1, editorialul „Chestiunea

naţională I”, semnat: Eugen Brote; IV, nr.30, din 15/27 februarie 1900, p.1,

editorialul „Chestiunea naţională II”, semnat: Eugen Brote; IV, nr.31, din 16/28

februarie 1900, p.1, editorialul „Chestiunea naţională III”, semnat: Eugen Brote; IV,

nr.32, din 17 februarie/1 martie 1900, p.1, editorialul „Chestiunea naţională IV”,

semnat: Eugen Brote; IV, nr.34, din 20 februarie/4 martie 1900, p.1, editorialul

„Chestiunea naţională V”, semnat: Eugen Brote; IV, nr.35, din 22 februarie/6 martie

1900, p.1, editorialul „Chestiunea naţională VI”, semnat: Eugen Brote; IV, nr.36, din

23 februarie/7 martie 1900, p.1, editorialul „Chestiunea naţională VII”, semnat:

Eugen Brote; IV, nr. 37, din 24 februarie/8 martie 1900, p.1, editorialul „Chestiunea

naţională VIII”, semnat: Eugen Brote; IV, nr.39, din 27 februarie/11 martie 1900,

p.1, editorialul „Chestiunea naţională IX articol final”, semnat: Eugen Brote. 276

Lucian Boia, „Eugen Brote…”,op.cit., pp.208-209.


172

chestiunea naţională a României.” Nu la fel de firească a fost, în

opinia lui Eugen Brote, implicarea conservatorilor bucureşteni atunci

când l-au susţinut pe Ioan Raţiu să „confişte” Tribuna de la Sibiu, ziar

care „a devenit de-a dreptul un organ al partidului conservator din

România.” Mai mult, în penultimul editorial, Eugen Brote constată că

„nu partidul naţional român, ai cărui membri şi representanţi eram,

ne acusă că am vândut duşmanului drepturile poporului român din

statul ungar, ci partidul conservator din regatul României ridică

această acusă.”

Avem de-a face cu o acţiune concertată a tribuniştilor stabiliţi

în România împotriva conservatorilor de la Bucureşti, aflaţi la

guvernare în acea perioadă, deoarece în dezbaterea problemelor legate

de „cestiunea naţională” intervine şi Ilarie Chendi, cel despre care

Gala Galaction spunea – cu exagerările specifice oricărei biografii

postume - că dirijează întreaga politică românească din Transilvania:

„Ştim din afirmări serioase că acest om slăbănog, cu ochii roşii şi cu

cioc, ajunsese să răsucească şi să depene, cu mâinile lui abile, toate

firele politicei naţionaliste din Ardeal”277

. Începutul colaborării lui

Ilarie Chendi cu tribuniştii arădeni şi cu Aradul se petrece în primăvara

anului 1898, când acesta vine la Tribuna Poporului pentru a întări

echipa redacţională. Se făcuse remarcat, în perioada studenţiei de la

Budapesta, prin activitatea deosebită pe care o depusese în cadrul

societăţii „Petru Maior”, dar şi prin activitatea sa scriitoricească şi

publicistică. Cuvântarea rostită de către studentul Ilarie Chendi la

moartea marelui mecena al românilor din capitala Ungariei, Emanuil

Gojdu, fusese publicată, in extenso, în Tribuna Poporului, ca de altfel

în mai toate ziarele româneşti din Transilvania. Pelerinajul organizat

277

Gala Galaction, în „Hiena”, anul IX, 1920, nr.12-13, articolul „Fericească-l

scriitorii, toată lumea recunoască-l”; vezi şi Mircea Popoa, Ilarie Chendi, Editura

Minerva, Bucureşti, 1973, p.287.


173

atunci, la mormântul lui Gojdu, de către studenţii români budapestani

au determinat autorităţile maghiare să suspende activitatea societăţii

Petru Maior, pe motiv că ar produce „agitaţiuni politice”. Până la

urmă, Ilarie Chendi şi ceilalţi studenţi din conducerea societăţii reuşesc

să determine autorităţile din capitala Ungariei să renunţe la măsura

suspendării acesteia.278

Cu barbişonul lui, tip Mefisto279

, Ilarie Chendi

era nelipsit de la întâlnirile studenţilor români din Budapesta, localul

lui preferat fiind cafeneaua „Mitsek”. Prin urmare, atunci când se pune

problema întăririi echipei de la Tribuna Poporului în anul 1898, prim-

redactorul Ion Russu-Şirianu nu ezită să-l aducă în redacţie pe tânărul

Ilarie Chendi, deja cunoscut tuturor prin atitudinea sa românească, prin

cultura vastă asimilată la Universitatea din Budapesta şi, mai ales, prin

sprinteneala condeiului. Nu stă prea mult la Arad, deoarece în toamna

aceluiaşi an trece în România „prin vama cucului”, cum însuşi

mărturiseşte într-un articol publicat imediat după acest eveniment.280

Este angajat imediat de către Ioan Bianu ca ajutor de bibliotecar la

Biblioteca Academiei Române, pe postul lăsat vacant de Septimiu

Sever Secula, semn că lucrurile fuseseră stabilite încă înainte de

plecarea lui Ilarie Chendi la Bucureşti. Stă mărturie în acest sens

scrisoarea lui Vasile Mangra către Ioan Bianu din 7/19 septembrie

1898: „Prea stimate domnule, vă rog pentru un tânăr inteligent, vicar,

foarte deligent şi cu frumoase cunoştinţe, ca să-i faceţi undeva loc, şi

dacă s-ar putea chiar la Academie, căci sunt sigur vei avea plăcere şi

bucurie de la dânsul. Tânărul acesta este Ilarie Chendi, care nu de

278

Ilarie Chendi a fost ales la 14 octombrie 1894 cu unanimitate de voturi

preşedintele comisiei literare a societăţii Petru Maior, iar din anul următor a fost ales

şi vicepreşedinte în comitetul de conducere a acesteia. (Mircea Popa,op.cit., pp.27-

29). 279

Asemănarea îi aparţine lui Alexandru Ciura, în Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif.

Câteva amintiri, în Gând românesc, II, 1934, nr.2, p.198, vezi şi Mircea Popa,

op.cit.p.33. 280

Tribuna Poporului, II, nr.177, 20 noiembrie/2 octombrie 1898, p.2, articolul

„Prin vama cucului”, nesemnat.


174

voie, că aşa zicând gonit de soarte s-a îndepărtat de la noi”281

. Precum

se vede, Ilarie Chendi pleca la Bucureşti cu recomandări deosebite din

partea lui Vasile Mangra şi cu asigurarea că trecerea Carpaţilor nu va

însemna nicidecum o detaşare de gruparea tribuniştilor arădeni. De

fapt, într-o scrisoare din iunie 1902, pe care i-o trimite de la Bucureşti

lui Vasile Mangra, pentru a-l felicita pe acesta din urmă pentru

alegerea sa în demnitatea de Episcop al Aradului, Ilarie Chendi

mărturiseşte că „nu mi-a fost dat de soarte şi de oameni să pot

rămânea în cariera pe care o pregătisem, căci în cazul acela – poate –

astăzi ţi-aş fi mai aproape şi chiar unul dintre braţele de care ai lipsă.

Nimeni, ah, nu regretă mai mult ca mine, că nu pot fi de mai mult folos

la locul pentru care aveam vocaţiune...”282

Evident, Ilarie Chendi se

referă la calitatea de ziarist la „Tribuna Poporului”. Cât despre faptul

că pornea prin vama cucului „gonit de soarte”, acest lucru trebuie

înţeles şi ca o iminentă apropiere a sorocului când junele Ilarie Chendi

urma să îmbrace uniforma Împăratului şi să se prezinte la oaste, lucru

care îl indispunea profund.

La Biblioteca Academiei Române de la Bucureşti, Ilarie

Chendi depune o activitate deosebită. În Istoria sa critică despre

literatura română, Nicolae Manolescu afirmă că Ilarie Chendi (14

noiembrie 1871 – 23 iunie 1913) este „întâiul nostru critic

profesionist, în sensul modern, la care o temeinică formaţie filologică

se uneşte cu vocaţia publicistică”.283

Este o recunoaştere destul de

tardivă a meritelor lui Chendi, mai ales dacă avem în vedere şi faptul

că George Călinescu, în a sa Istorie a literaturii române îi „dedică”

abia a o jumătate de pagină, cu tot cu biografie: „Ilarie Chendi se

arată un critic cu destul de serioasă cultură germană şi cu oarecare

281

Vasile Mangra, Corespondenţă… op.cit., vol.I, p.74. 282

Ibidem, p.216. 283

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,

Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pp.474-477.


175

fermitate în atitudini”.284

Dar Călinescu îl judecă pe Ilarie Chendi după

criticile scriitorilor şi gazetarilor contemporani, pe care vajnicul

tribunist arădean nu i-a cruţat nici pe departe în scrierile sale. Acest

tribut postum pe care tribunistul Ilarie Chendi îl plăteşte pentru

aserţiunile sale cât se poate de riguroase din timpul vieţii se manifestă

la doar şapte ani după sinuciderea sa285

, când Eugen Lovinescu îl

desfiinţează pur şi simplu într-un portret extrem de maliţios din 1920:

„Inteligent, dar poate mai mult vioi, harnic, de o hărnicie risipită însă

în lucruri mici, de oarecare lectură, deşi-i lipsea cu totul fundamentul

umanistic şi cultura latină, om de bun gust şi de bun simţ, judicios

fără a fi pedant, uşor fără a fi frivol, cu un talent literar ce nu l-a

împins totuşi până la artă, deşi i-a dat o claritate suficientă, stilist

întrucât nu i se cunoştea stilul, fără idei directive dar cu intenţii

sănătoase, cu un indiscutabil curaj intelectual, dizolvat adesea în gest

şi paradă, agresiv şi temerar până la lipsa de probitate intelectuală - ,

Ilarie Chendi avea destule calităţi spre a se vorbi de dânsul, i-au lipsit

totuşi prea multe pentru a-şi marca un loc”.286

Această caracterizare

cel puţin răutăcioasă îl va determina pe Tudor Arghezi să constate că

„Din Chendi n-a mai rămas decât pulberea şi copita domnului Eugen

Lovinescu”.287

Referindu-ne la critica lui Ilarie Chendi, de cele mai

multe ori acesta a încercat să fie imparţial, chiar şi atunci când se

referea la scriitori cu care nu se lovea în păreri sau chiar intrase cu ei

în conflict. Chiar însuşi mărturiseşte această tendinţă spre

284

George Călinescu , Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia

a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al.Piru, Editura Minerva, Bucureşti,

1982, p.638. 285

Tot Călinescu ne descrie cu lux de amănunte că „suferind de paralizie generală,

se internă la spitalul Pantelimon, de unde ţinea corespondenţă foarte lucidă,

ocupându-se suspect de meticulos de toate mărunţişurile gospodăriei, din instinctul

de a demonstra ordinea spiritului său. La ştirea morţii, de aceeaşi boală, a lui Iosif

(Ştefan Octavian Iosif n.a.), Chendi sări de pe o fereastră şi muri la 25 iunie 1913”. 286

Nicolae Manolescu, op.cit.,p.477. 287

Idem.


176

imparţialitate atunci când se referă la dramaturgul I.L

Caragiale:„Nouă, ardelenilor, Caragiale, ca persoană, nu ne e

simpatic. Ironia lui ne-a lovit adeseori şi pe nedrept. Uneori s-a

amestecat şi în politica noastră şi a scris prostii fenomenale. Schiţele

lui, cu ridiculizarea dascălului din Ardeal şi a limbei vorbite de noi,

sunt false şi brutale. Dar, cu toate acestea, ştim să-l apreciem ca

scriitor, să-i admirăm spiritul puternic de observaţie şi claritatea

frazei. Apreciem în el pe artistul, pe scriitorul dramatic.”

Ilarie Chendi publică în numărul din 29februarie/13 martie

1900 al Tribunei Poporului editorialul „S-a închis campania în

chestiunea naţională?”288

, în care critică atitudinea ziarelor

conservatoare din Bucureşti – în speţă „Epoca” din 30 ianuarie 1900,

pe care o şi citează – care abordează problematica românilor din

Transilvania fără ca măcar să o înţeleagă. Însă, mult mai aplicat pentru

lămurirea „cestiunii naţionale” este articolul pe care Ilarie Chendi îl

publică în numărul din 22 ianuarie/3 februarie 1900, intitulat „D-l

Haşdeu despre noi”289

. Ilarie Chendi porneşte de la un articol publicat

de Bogdan Petriceicu Haşdeu în ziarul „Epoca” din Bucureşti – pe

fondul unor mai vechi dispute între Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Titu

Maiorescu - în care acesta spune: „Terminând, declar că m-am

mărginit cu tot dinadinsul a vorbi numai şi numai despre regatul

României. E permis unui francez, când îl preocupă organismul

Franţei, de-a nu avea în vedere Belgia cea franceză sau cantoanele

cele franceze ale Helveţiei. Negreşit sunt legitime şi foarte frumoase

simpatiile şi simfoniile între Paris, Bruxelles şi Geneva, dar nu e deloc

288

Tribuna Poporului, IV, nr.40, din 29 februarie/13 martie 1900, p.1, editorialul „S-

a închis campania în chestiunea naţională?”, semnat: (***) - trei asteriscuri în formă

de piramidă, asteronim cunoscut al lui Ilarie Chendi.. Vezi Mircea Popa, Ilarie

Chendi…op.cit., p.386. 289

Tribuna Poporului, IV, nr.14, din 22 ianuarie/3 februarie 1900, p.1, editorialul

„D-l Haşdeu despre noi”, semnat: (***).


177

necesară solidaritatea politică între ele. Sub raportul exclusiv

cultural, fără îndoială, un Jean-Jacques Rousseau este o glorie

naţională a tuturor francezilor. Al nostru al tuturor românilor este un

Şincai. Dar când un frate de dincolo va cere de la noi să împărtăşim

certele şi patimile lor de acolo, sau se va apuca a ne învenina cu

teoriile lui Schopenhauer, sau va pretinde a fi mai român, sau mai

deştept decât noi ăştia, o ! atunci să ne slăbească”.

După ce Chendi afirmă că „oricine citeşte acest pasagiu vede

că el se referă la numitul antagonist al d-lui Haşdeu” (este vorba

despre Titu Maiorescu, pe care-l numeşte mai sus n.a.), vine cu

precizarea că „d-l Haşdeu ar putea fi în măsură a şti că d-l Maiorescu

arareori a fost de acord cu fraţii săi de aici”. Mai mult, tribunistul

Ilarie Chendi este de părere că „ceea ce face d-l Haşdeu nu mai e

greşeală politică – căci simţul politic i-a lipsit întotdeauna – dar e şi

un păcat naţional. Conştiinţa unităţii noastre etnice este o falnică

cucerire a acestui veac, şi cel ce vrea să o întunece în noi, prin

aţâţarea urei şi a neînţelegerii între fraţi e un nevrednic, oricine ar fi,

om sau spirit.290

În final, Ilarie Chendi vine cu modelul lui Mommsen,

pe cale îl propusese cititorilor ziarului Tribuna Poporului şi cu ocazia

seriei de articole „Germania jună”: „Altfel vorbesc spiritele de elită

cătră fracţiunile neamului lor. Aşa, de pildă, bătrânul Mommsen a

vorbit şi el anul trecut cătră conaţionalii săi germani din Austria. Dar

nu i-a certat, nu i-a ameninţat, nu le-a trimis picuri de otravă ca nouă

magul de la Câmpina, ci cuvinte de încuragiare le-a trimis, apel la

luptă pentru îndeplinirea operei de unitate naţională şi culturală.”

Însă, de departe cel mai acid discurs politic propus de către

Ilarie Chendi la adresa scriitorilor şi oamenilor politici de la Bucureşti

290

Puţin mai în faţă, Chendi precizează că „Îmi aduc aminte că basarabeanul –

Bogdan Petriceicu Haşdeu n.a. – a mers până în a declara că în politică preferă a

vota cu socialiştii, decât cu un Maiorescu:”


178

care se pronunţau împotriva favorizării în vreun fel a românilor din

Transilvania care s-au stabilit la Bucureşti este conţinut în seria de

editoriale ce poartă numele „Curentul anti-transilvănean”291

. Faptul că

exista, într-adevăr, un curent anti-transilvănean în presa bucureşteană a

vremii este dovedit, fără putinţă de tăgadă, de citatele pe care

tribunistul Ilarie Chendi le oferă, cu acribia cercetătorului şi criticului

literar, în susţinerea argumentaţiei sale. Pe de altă parte, exista şi o

competiţie destul de dură între scriitorii români din Bucureşti,

indiferent de ce parte a Carpaţilor au văzut lumina zilei, competiţie

care s-a amplificat apoi şi în ceea ce priveşte discursul politic. Duiliu

Zamfirescu şi Alexandru Macedonski, două condeie de maximă

anvergură, se vor implica şi ei în această dispută, primul scriindu-i

chiar lui Titu Maiorescu că „gaşca transilvăneană trebuie spartă cu

orice preţ”292

. În studiul său despre „Curentul anti-transilvănean” (I),

Ilarie Chendi porneşte de la cristalizarea conştiinţei naţionale la

popoarele europene în secolul al XIX-lea: „Conştiinţa unităţii de rasă

este una dintre cele mai măreţe cuceriri a popoarelor în veacul al

XIX-lea. Ea s-a deşteptat în chiar toiul mişcărilor revoluţionare din

zorile acestui veac. Când Napoleon dărâma graniţele dintre

singuratecele ţări şi liniile de demarcaţiune dintre popoare; când

deosebirile de rasă erau ameninţate a fi şterse de principiul

cosmopolitismului napoleonist, conştiinţa individualităţii etnice s-a

291

Tribuna Poporului IV, nr.42, din 2/15 martie 1900, p.1, editorialul „Curentul

anti-transilvănean I”, semnat (***); IV, nr.44, din 5/18 martie 1900, p.1, editorialul

„Curentul anti-transilvănean II”, semnat (***); IV, nr.45, din 7/20 martie 1900, p.1,

editorialul „Curentul anti-transilvănean III”, semnat (***); IV, nr.46, din 8/21

martie 1900, p.1, editorialul „Curentul anti-transilvănean IV”, semnat (***); IV,

nr.49, din 12/25 martie 1900, p.1, editorialul „Curentul anti-transilvănean V”,

semnat (***); IV, nr.50, din 14/27 martie 1900, p.1 editorialul „Curentul anti-

transilvănean VI”, semnat (***); IV, nr.51, din 16/29 martie 1900, p.1, editorialul

„Curentul anti-transilvănean VII – articol final”, semnat (***). 292

Este vorba despre anul 1903, când Academia Română premiază lucrarea lui Ioan

Slavici „Din bătrâni”, în detrimentul lucrării lui Duiliu Zamfirescu „În război”. La

acea vreme, însă, preşedintele Academiei Române era chiar prietenul tribuniştilor

arădeni, liderul Partidului Naţional Liberal D.A. Sturdza.


179

ridicat ca o reacţiune firească şi a izbutit în sfârşit a triumfa asupra

principiului distrugător”. Prefaţând conţinutul celui de-al doilea articol

- în care se referă la patriotismul local ca la unul dintre cele mai mari

pericole ce stau în faţa dezvoltării conştiinţei naţionale – Ilarie Chendi

dă exemplul istoricului german Treitscke, cel care nu reuşise să-l

înduplece pe tatăl său, saxonul Treitscke senior, despre utilitatea şi

necesitatea unificării Germaniei: „Tatăl său, bătrânul Treitscke, era

funcţionar de stat în Saxonia şi din motive de patriotism local era

mare adversar al ideii de contopire a provinciilor germane într-un

singur stat. Iar când fiul Treitscke a scris celebra sa istorie, în care

face apel la toate ţările germane de a se uni sub sceptrul Prusiei,

bătrânul a izbucnit în plâns şi a voit să izgonească pe fiul său din

casă, ca pe un rătăcit, care nu ţine la patria sa…” Însă, făcând o

paralelă între germanul prusian şi germanul austriac, Ilarie Chendi

evidenţiază cele două mijloace de expresie ale unităţii germane:

unitatea culturală şi unitatea politică, pangermanismul. Ajungând la

„rasa latină”, Chendi apreciază că inclusiv unitatea culturală este un

ideal prea îndepărtat: „…toată conştiinţa unităţii de rasă la popoarele

latine se reduce la marginile strict internaţionale, sau cel mult la

câteva manifestaţiuni platonice pe la diferite congrese, în cari din

când în când se mai accentuează uşor de tot ideea unităţii rasei

latine”.

Deosebit de interesantă este opinia sa referitoare la conştiinţa

unităţii naţionale a românilor şi la dezvoltarea în timp a acestei idei.

Dar, ca să nu existe nici un dubiu, localizează apariţia ideii de

conştiinţă naţională exclusiv în Transilvania: „La poporul nostru

românesc, conştiinţa unităţii naţionale a fost deşteptată de învăţaţii

transilvăneni Şincai şi Maior. După ei a dus ideea marele apostol

George Lazăr şi a sădit-o în pământul fertil al României”. Dacă,


180

asemenea tribuniştilor, Ilarie Chendi susţinea ideea că soarele tuturor

românilor doar la Bucureşti răsare, le recomandă „regăţenilor” să nu

uite că soarele Apusului este mult mai puternic decât soarele Fanarului

şi că Ardealul a adus, prin Viena, Berlin şi Budapesta, lumina şi pe

malurile Dâmboviţei. Mai departe, Ilarie Chendi urmăreşte parcursul

în timp a ideii de unitate naţională: unirea politică a principatelor

române din anul 1859, înfiinţarea Academiei Române la 1867, iar spre

sfârşitul veacului, apariţia Ligii culturale pentru unirea tuturor

românilor. Şi cu asta, unitatea naţională şi culturală pare pusă la locul

ei, ajungând chiar „la un grad nemaiatins în istoria poporului român

atât de bogat în lupte fratricide”. Cât despre ideea unităţii politice,

Ilarie Chendi este cât se poate de ferm: „Ideea unităţii politice

adevărat că n-a găsit intrare în conştiinţa noastră. Aşa-zisul „daco-

românism” este lansat de adversarii noştri din cauze bine cunoscute.

Nici cei mai temerari politicieni sau istorici români de astăzi nu-l

susţin sau îl socotesc cel puţin ca intempestiv. Motivele rezidă în

convingerea generală că pentru a crea un stat unitar român suntem un

popor prea mic, iar pe de altă parte, unitatea politică nu este nicidecât

o necesitate imperativă pentru a ne putea dezvolta în direcţie culturală

şi naţională, adică în cele două direcţii cari condiţionează viitorul

unui neam. În marginile teritoriale de astăzi şi în raporturile de

reciprocitate la cari au ajuns toate fracţiunile poporului nostru, acea

dezvoltare poate să se efectueze în mod unitar, renunţând chiar cu

desăvârşire la ideea unităţii politice.” Negru pe alb!

În cel de-al doilea articol Ilarie Chendi se referă la „cari anume

pericole pot să ameninţe cu întunecare acea conştiinţă, care trebuie să

fie temelia viitorului nostru ?” Imediat, în rândurile următoare, Chendi

dă şi explicaţia: „Întâiul pericol există inerent firii noastre. E o

însuşire proprie românului de pretutindeni, un defect ce se numeşte


181

„patriotism local”, o tendinţă inconştientă spre diminuarea unităţii,

spre secesiune.” Aici, ideile lui Iarie Chendi coincid cu cele ale lui

Vasile Goldiş, viitorul secretar al consistoriului arădean criticând de

asemenea pericolul ataşamentului regional. Un alt pericol la adresa

unităţii noastre naţionale îl reprezintă – în opinia lui Ilarie Chendi –

„elementele streine cu cari trăim împreună”. Însă, ardeleanul Ilarie

Chendi nu se referă neapărat la maghiari, despre care „ştim că avem

de-a face cu un adversar făţiş, declarat, cu un adversar istoric” şi

împotriva cărora ştim cum să luptăm. „Din nefericire însă o droaie de

alte elemente streine mai ameninţă tendinţele noastre de unitate

naţională şi culturală... Tactica acestor elemente streine – cari nouă,

românilor de aici, ne sunt cunoscute mai mult din scrierile lui

Eminescu – se observă consecvent. De câte ori un curent puternic şi

ideal ne uneşte pe toţi românii la un loc, ele tac pitulate sau cel mult

simulează o afecţiune, pentru a nu fi notă discordantă. Aşa au făcut în

timpul ultimelor noastre mişcări naţionale. Când însă ne găsim în o

epocă de puţină coeziune, elementele streine ies la iveală, se pornesc

pe pescuite, încearcă muncă de şobolani, o subminare a bunei

înţelegeri între noi. Străinii aţâţă pasiunile, asmuţă pe unii împotriva

altora, îndepărtează pe români de la îndatoririle lor naţionale şi tind a

perverti cele mai elementare principii de cari se leagă viitorul nostru

comun.”

Un alt pericol îl reprezintă cosmopolitismul, produs de aceiaşi

„străini”: „Străinii au produs prin ziaristică şi prin literatură un curent

de veleităţi internaţionale în România. Dată fiind libertatea presei pe

de-o parte, nemulţumirile agrare pe de alta, acest curent va continua a

rămâne un pericol capital pentru interesele românismului, dacă

străinii nu vor fi puşi de timpuriu la carantină.”


182

În fine, un ultim pericol vine tocmai din partea conducătorilor

politici: „Şi va mai fi ameninţată conştiinţa unităţii noastre totdeauna

atunci când conducerea poporului, la noi, în regat, sau în oricare altă

parte, va fi pusă în mâini nechemate. Când se întâmplă – şi cărui

popor nu i se întâmplă? – ca neputincioşi, speculanţi sau şarlatani să

pună mâna pe cârma politică şi naţională; când conducerea culturală

încape pe mâinile unor obscuranţi şi agramaţi, evident că nimeni din

acest soi de diriguitori ai destinelor unui popor nu se va putea avânta

până la adevărata concepţiune a ideii unităţii de rasă.”

Abia începând cu cel de-al treilea articol Ilarie Chendi

abordează, făţiş, tema curentului anti-transilvănean, pornind de la

convingerea că românii ardeleni sunt singurii vinovaţi de această stare

de lucruri: „Cauza acestui curent suntem în primul rând noi

înşine...Îndată ce luptele noastre au apucat-o spre declin – şi încă fără

a fi ajuns la vreo izbândă potrivită – adversarii noştri s-au ridicat

puhoi şi şi-au început acţiunea.” În discursul său, tribunistul Ilarie

Chendi scoate în evidenţă practica conservatorilor de la putere, care îi

consideră pe românii din Transilvania ca fiind străini din punct de

vedere legal în România, dacă nu s-au naturalizat: „Aceia deci cari din

motive încă puţin clare forţează să stabilească cetăţenia juridică drept

condiţie pentru românii din orice provincie, pentru ca să poată

beneficia de drepturile ce le acordă simpla calitate etnică, lucrează în

direcţie străină şi de concepţia istorică a românismului, şi de

„constituţia României”, dar mai ales împotriva ideii unităţii noastre

naţionale şi culturale. E trist când, în loc de a se dărâma barierele

dintre român şi român, ele se înmulţesc.”

Cel de-al patrulea articol din seria curentului anti-transilvănean

este dedicat presei. Chendi sesizează faptul că acest curent anti-

transilvănean „a luat proporţii mari după ce s-a înfiinţat ziarul


183

„România jună” la Bucureşti”, ziar la care sunt angajaţi şi câţiva

transilvăneni în conducerea acestuia şi care se ghidează după

următoarele „principii esenţiale: naţionalismul, dinasticismul,

susţinerea şi apărarea credinţei şi a armatei naţionale.” De cealaltă

parte a baricadei se găsesc ziarele „blestemătorilor neamului”, pe care

Ilarie Chendi le asociază, pentru exemplificare, cu numele patronilor

acestora: „directorul „Adevărului” se numeşte Rubinstein, al

„Epocii”, Pisanis, al „Dreptăţii”, Ranetti, al ziarului francez „La

Roumanie”, Papamihalopulos, iar al „Antisemitului”, Gongopulos.”

Mai ales din acesta din urmă, Chendi citează copios: „Aici (în

România n.n.) au găsit nişte fraţi buni, cari nu i-au întrebat nici ce au

făcut, nici de ce au venit; le-au dat casă şi masă, subvenţii şi slujbe

grase. Luaţi corpul didactic, Academia, bibliotecile, ministerele şi veţi

vedea că sunt literalmente împănate cu transilvăneni... Când s-au

văzut atât de bine primiţi, când şi-au văzut traiul asigurat, au crezut

că aveau un drept necontestat la aceasta şi în loc să ne arate

recunoştinţă pentru frăţeştile noastre binefaceri, s-au socotit datori să

ne considere ca pe nişte vaci de muls...Deşi de acelaşi sânge, de

acelaşi neam cu noi, românul din Ardeal are altă structură sufletească

decât a celui de aici. Pe când românul de aici e bun, milos, iertător şi

primitor – românul din Transilvania, „mocanul” cum îi zice săteanul,

e rău, plin de fiere, egoist, vindicativ, rău şi trufaş...” Sunt – trebuie să

recunoaştem – cuvinte grele, scrise cu patimă, ceea ce îl determină pe

Ilarie Chendi să reacţioneze: „Streini vor fi ei, faliţi morali încă pot fi,

răi şi fără nici un respect pentru neamul românesc sunt fără îndoială.

Dar cum se face de sunt un cor întreg ? Cum de nu sare nici unul din

celelalte ziare – căci, slavă Domnului, mai sunt şi ziare serioase în

Bucureşti – pentru a combate acest strident cor de brotaci veninoşi ?...


184

E clar că curentul vrăşmaş ideii de unitate este în plină dezvoltare, că

în fruntea lui merg străinii şi că nu întâmpină rezistenţa necesară.”

Culmea curentul anti-transilvănean se manifestă – este de

părere Ilarie Chendi în cel de-al cincilea articol din acest studiu – chiar

printre „părinţii patriei”, adică în Parlamentul de la Bucureşti, care

respinsese de curând o iniţiativă legislativă ce facilita acordarea

cetăţeniei pentru românii din Transilvania. Mai departe, Ilarie Chendi

citează, în acest sens, „argumentaţia” acestei respigeri – cu 46, la 36

de voturi – din Monitorul oficial, interpelarea cu pricina aparţimându-i

deputatului Nicolae Nicorescu: „D-lor deputaţi! De câte ori este vorba

de recunoaşterea naţionalităţii românilor născuţi în ţări străine, ne

gândim în primul rând la românii din Transilvania, pentru că de acolo

şi vin cei mai mulţi. Or, d-lor, cunoaşteţi ce gravă şi ce temeinică

obiecţiune se poate ridica contra acestei mari năvăliri de

transilvăneni în ţară la noi. Migraţia aceasta continuă, mereu

crescând, poate deveni vătămătoare intereselor naţionale ale

neamului nostru...”

Un alt vorbitor pe „argumentaţia” căruia s-a respins înlesnirea

acordării cetăţeniei pentru românii din Ardeal a fost deputatul

Constantin Popovici, pe care Ilarie Chendi îl citează în continuare: „D-

lor deputaţi, este netăgăduit că poporul român este cel mai ospitalier

din toate popoarele din lume. Ospitalitatea a ajuns aşa departe la noi,

încât a devenit un pericol pentru ţara românească...” În finalul

articolului, Ilarie Chendi constată cu tristeţe că doar un singur ziar din

Bucureşti a sărit în apărarea românilor transilvăneni: „Apărarea

naţională”…

Ultimul articol este rezervat concluziilor: „Dar totuşi e necesar

ca să mai spunem câteva vorbe acelora cari conduc curentul, şi pe

urmă să tragem câteva concluzii practice pentru noi – căci în orice


185

rău zace şi o învăţătură.” Cele „câteva vorbe” sunt repartizate de către

aprigul Ilarie Chendi, cât se poate de judicios, celor două categorii de

anti-transilvăneni: „streinii” şi „românii lipsiţi de avânt naţional”. Dar,

să le luăm pe rând.

„Cei mai înverşunaţi sunt streinii, cari văd în transilvăneni o

forţă puternică a românismului şi, în consecinţă, tind la slăbirea

acestor forţe. Pentru ca aceşti streini să vază cari sunt legăturile

noastre cu fraţii din România – îi poftim să deschidă istoria neamului

nostru. Să se oprească apoi la pagina pe care este scris numele lui

George Lazăr. Aici străinii vor vedea că rolul lor în România a încetat

atunci când George Lazăr a învins asupra dascălului grec Veniamin

de la Schitu-Măgureanu. Duhul deznaţionalizării atunci a fost izgonit

şi el nu va mai reînvia, oricât s-ar sforţa rămăşiţele lui Veniamin... Şi

invităm mai departe pe nepoţii lui Veniamin, cari astăzi, graţie

libertăţilor din ţară, au voie să scrie injurii la adresa noastră – să

citească cel puţin scrisoarea lui Eliade Rădulescu către românii din

Brussa, şi vor vedea clar ce deosebire este între noi şi d-alde

Papamihalopulos; vor vedea – desigur nu fără scrâşnirea dinţilor – că

puternice şi indisolubile sunt legăturile între noi şi fraţii noştri mai

mari – chiar şi fără a mai lua de bază legătura elementară de sânge,

care ea singură ar trebui să fie suficientă pentru a curma o dată

pentru totdeauna păcătoasele agresiuni ale străinilor. Atât pentru

străini.”

Vorbind despre „românii lipsiţi de avânt naţional”, Ilarie

Chendi este cât se poate de optimist: „nu ne vine a crede că cei ce

acum câţiva ani ne strigau „Osana !” pe străzile Bucureştiului să

rostească acum cu deplină conştiinţă şi convingere: „Răstigniţi-i !”.

Însă, atunci când vine vorba despre chestiunea naţională şi culturală,

Ilarie Chendi devine intransigent şi răspicat: „chestiunea naţională şi


186

culturală este a românilor de pretutindeni. Noi nu ne amestecăm în

politica fraţilor din regat, precum nici ei n-au ce căuta într-a noastră,

decât cel mult prin sfaturi binevoitoare, atunci când le cerem. Dar,

când e vorba de lucruri comune, de naţionalism şi cultură, aici fiecare

îşi are drepturi şi îndatoriri egale. Şi, prin urmare, ne zace în drept a

cere încetarea unei politici nenaţionale a fraţilor noştri, care se

manifestă în curentul antitransilvănean, curent care ne zguduie adânc

situaţia de aici. Acesta e răspunsul nostru în principiu.” Totuşi, având

în vedere că puterea politică de la Bucureşti era deţinută în acel

moment de conservatori, tribunistul Ilarie Chendi nu-şi poate stăpâni

pana şi încheie: „Iar pe de altă parte şi acest curent va înceta, căci

sângele apă nu se face, şi în România opinia publică şi fruntaşii

conducători se schimbă, din norocire, destul de iute.”

Probabil că am exagerat cu utilizarea prea multelor citate în

ceea ce priveşte analiza discursului politic propus de către Ilarie

Chendi în paginile Tribunei Poporului, însă redutabilul scriitor, critic

literar şi ziarist a supus dezbaterii publice o temă deosebit de

importantă referitoare la dezbaterea problemei naţionale de-o parte şi

de cealaltă a Carpaţilor. Tribunistul Ilarie Chendi nu putea face rabat

de la chemarea sa de „a face educaţie cetăţenească şi naţională prin

intermediul presei”, deoarece era convins că „nu calitatea sau cultura

singuraticilor indivizi determină gloria acestor vremi, ci cantitatea,

lăţimea culturii în mulţime”293

.

În faţa acestei avalanşe de editoriale dedicate „cestiunii

naţionale” puse în pagină de către „exilaţii” din România, dar mai ales

în faţa acuzelor făcute la adresa Comitetului Partidului Naţional

Român din vremea procesului Memorandului de către Eugen Brote,

gruparea de la Sibiu din jurul „presidentului” Ioan Raţiu nu putea să

293

Mircea Popa, Ilarie Chendi…op.cit, p.264.


187

rămână fără replică. Aşa se face că, în „Tribuna” de la Sibiu din 11/24

martie 1900 citim următoarea precizare: „Noi ţinem, că precum

pungaşul nu este chemat să critice onestitatea, sau laşul să ţină

conferinţă despre eroism, tot aşa nici dezertorul nu e chemat – şi noi îi

denegăm dreptul, - de a face pe judecătorul în ce priveşte modul cum e

purtată lupta din partea celor ce credincioşi rămaşi steagului, stau şi

astăzi în ploaia de gloanţe…” Aluzia la „dezertarea” lui Eugen Brote

fiind mai mult decât evidentă, tribuniştii arădeni publică şi ei o replică

pe măsură: „Dar Aurel C. Popovici, de care vă folosiţi contra noastră,

nu e întâiul trecut în România?”294

Cât despre Aurel C. Popovici, autorul „Replicii” era preocupat

la acea vreme cu gazetăria, muncind din răsputeri la impunerea pe

piaţa bucureşteană şi naţională a ziarului „România Jună”295

, pe care-l

lansase pe 2 decembrie 1899. Deşi pornise „într-o atmosferă de

renaştere naţională sub toate raporturile” – cum avea să relateze mai

târziu Onisifor Ghibu296

- ziarul va avea o viaţă destul de scurtă,

dispărând din viaţa publicistică la 9 octombrie 1900. Bucurându-se de

susţinerea a numeroşi scriitori români contemporani297

, ziarul a fost

monitorizat şi de către criticul şi tribunistul Ilarie Chendi, care constată

că Aurel C. Popovici şi-a schimbat poziţia pe care o avusese înainte

faţă de liderul naţional-liberalilor bucureşteni, D. A. Sturdza, pe care-l

acuzase că, laolaltă cu Eugen Brote şi cu tribuniştii de la Arad

„trădaseră” cauza naţională. Surprins de această schimbare de optică,

Ilarie Chendi trimite o corespondenţă în Tribuna Poporului despre un

294

Tribuna Poporului, IV, nr.50, din 14/27 martie 1900, p.1, articolul „Foarte

bine…”, nesemnat. 295

Vasile Crişan, Aurel C. Popovici (1863-1917), Editura „ALTIP” Alba Iulia, 2008,

pp.206-208. 296

Onisifor Ghibu, „Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură”, Editura „Dacia”,

Cluj-Napoca, 1981, p.128. 297

I.L. Caragiale, George Coşbuc, Nicolae Iorga, Ion Gorun, G. Bogdan-Duică, C.

Rădulescu-Motru, Alexandru Vlahuţă, A. C. Cuza etc. Vezi: Vasile Crişan, op.cit.,

p.207.


188

material apărut în „România Jună”, în care se relatează, elogios,

despre un discurs rostit de către D. A. Sturdza la o reuniune liberală

din Bucureşti, trăgându-se concluzia că „Dl. Sturdza a dovedit că este

un om superior şi un bărbat de stat în toată puterea cuvântului”.

Fireşte, Ilarie Chendi nu scapă ocazia şi, la finalul articolului, se

întreabă: „reproduce-vor oare confraţii de la Sibiiu părerile d’acum

ale dlui Popovici?”298

. La dispariţia „României June”, Ilarie Chendi va

sări în sprijinul lui A. C. Popovici şi va critica poziţia ziaristului Hans

Krauss de la „Pester Loyd” – „omul de încredere al actualului şef de

cabinet P.P.Carp” – care aprecia că „dispariţia României June e o

dovadă absolută că opinia publică din România respinge în modul cel

mai categoric pe toţi conaţionalii imigranţi din Ungaria, cari ar voi să

creieze o directivă în viaţa publică de aici”299

. În faţa acestor păreri,

Ilarie Chendi încheie succint, dar ferm: „E rândul nostru să opunem

resistenţă”.

Mult mai sumbru vede însă lucrurile Ioan Slavici, care în

editorialul intitulat, sugestiv, „Români străini” constată cu amărăciune

că „lucru trist e că nici Ardelenii nu mai au încredere în oamenii

politici ai României, nici oamenii de stat ai României nu mai pot să

întâmpine cu inima deschisă pe fraţii din Ardeal. Eară noi, Ardelenii

stabiliţi în România, trebuie să stăm ruşinaţi la o parte, dacă avem

câtuşi de puţin simţământ de dignitate”300

.

Alături de impetuozitatea lui Ilarie Chendi şi de tonul mai amar

al lui Ioan Slavici, Septimiu Albini intervine cu o excelentă relatare

despre discursul de recepţie de la primirea în Academia Română a lui

298

Tribuna Poporului, IV, nr.53, din 18/31 martie 1900, p.2, articolul „O cuvântare

demnă”, nesemnat. 299

Ibidem, IV, nr.203, din 31 octombrie/13 noiembrie 1900, p.2, articolul „România

Jună”, semnat:(***). 300

Ibidem, IV, nr.56, din 22 martie/4 aprilie 1900, p.1, editorialul „Români străini”,

semnat: Ioan Slavici.


189

Nicolae Popea, episcopul Caransebeşului, din data de 12/26 martie

1900. După ce fusese o perioadă îndelungată membru corespondent al

distinsului for academic român, episcopul Nicolae Popea era primit ca

„membru activ sub augusta preşedinţie a Majestăţii Sale Carol I…O

mare naţiune şi nedespărţită în ceea ce priveşte limba, tradiţiile şi

cultura sa naţională, dela Tisa până la Nistru, din Maramureş până la

Marea-Neagră”301

. „Viitor de aur Românimea are!” – avea să-şi

încheie minunatul său discurs politic Septimiu Albini. Iată că apare în

discursul politic al lui Septimiu Albini şi paradigma românească a

„spaţiului etnic” dintre Tisa şi Nistru302

, oferită de Eminescu în poezia

„Doina”, apărută în 1883, la Iaşi, cu ocazia dezvelirii statuii lui Ştefan

cel Mare.303

301

Ibidem, IV, nr.53, din 18/31 martie 1900, p.1, editoriaul „P.S. Sa Episcopul Popea

în Academia Română”, semnat: S. Albini. 302

Valer Moga, „Naţiunea în discursul politic românesc din Transilvania anului

1918”, în „Problema Transilvaniei în discursul politic de la sfârşitul Primului

Război Mondial”, coordonatori: Valer Moga, Sorin Arhire, Academia Română,

Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2009, pp.67-69. 303

Idem, pp.68-69: Această temă va fi prezentă din ce în ce mai mult în discursul

politic românesc, pe ambele versante ale Carpaţilor. Barbu Ştefănescu Delavrancea

scria în 1915: „Luaţi un copil de mână, duceţi-l de la Dunăre şi Mare până pe

ţărmurile Tisei, din sat în sat şi întrebaţi-l: unde e şi cum ar zice locului pe care-l

calcă? Şi vă va răspunde: nu ştiu cum se cheamă satul acesta, dar ştiu că

pretutindeni pe unde m-ai dus, unde s-a vorbit româneşte, este pământul patriei

mele, este patria mea.” (Vezi: Barbu Delavrancea, „Cestiunea naţională”, Bucureşti,

Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p.113.). Acelaşi discurs îl folosea şi

Vasile Goldiş în anul 1918: „Dimpotrivă, teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre

constituie cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului

românesc a fost act de barbarie.” (Vezi: 1918 la români: Documentele Unirii, X,

p.279). Sau, la George Călinescu în 1938: „Eminescu în Bucovina, Hasdeu în

Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la graniţa de vest, Coşbuc şi

Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu şi Goga pe lângă Oltul ardelean sunt

eternii noştri păzitori ai solului veşnic.”(Vezi: G.Călinescu, Istoria literaturii

române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţia şi

prefaţă de Al.Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, în Prefaţă, p.6.


190

ÎNFIINŢAREA, ORGANIZAREA ŞI

ACTIVITATEA PARTIDULUI NAŢIONAL

ROMÂN COMITATENS SATU MARE (1909 – 1918 – 1926)

Prof. univ. dr. Claudiu Porumbăcean


Muzeul Judeţean Satu Mare

În faţa ofensivei permanente a autorităţilor, îndreptată împotriva

drepturilor naţionale şi politice ale românilor transilvăneni, se instituie o

serie de măsuri organizatorice care urmăreau elaborarea unor noi

forme şi metode menite să confere unitate de acţiune şi gândire

politică pentru promovarea idealurilor naţionale. După cum se ştie, în

anul 1908 a fost adoptat Regulamentul de funcţionare al Partidului

Naţional Român precum şi a clubului parla-mentar care conţinea 44 de

paragrafe referitoare la scopul partidului şi mergând până la atribuţiile

organelor centrale şi locale. Pe de altă parte, acestea exprimă un proces

Teofil Dragoş

(1874-1934)

Dr. Vasile Lucaciu

(1852-1922)


191

de maturizare şi de împlinire pe coordonate mereu ascen-dente ale

mişcării naţionale. În acest sens, la 31 august 1909, la Baia Mare, se

constituie organizaţia comitatensă Satu Mare a Partidului Naţional

Român din Transilvania, precum şi cele şase comitete cercuale: Baia

Mare, Şomcuta Mare, Cărăşeu, Medieşu Aurit, Careii Mari şi Cinghir.

În fruntea comitetului a fost ales ca preşedinte dr. Vasile Lucaciu, ca

vicepreşedinţi Alexandru Stan şi dr. Teofil Dragoş, iar ca secretari dr.

Aurel Nilvan şi Vasile Ardeleanu304

. S-a hotărât de asemenea că în cel

mai scurt timp preşedintele să convoace “comitetele cercuale la o

conferinţă în care se vor decide normativele organizării”305

.

“Normativul”, conceput înainte de 15 mai 1910, a fost tipărit la

tipografia “Carmen” a lui Petru P. Bariţiu din Cluj şi cuprinde 13

pagini cu 36 de paragrafe.

Este un act deosebit de important care a stat la baza organizării

secţiilor locale ale P.N.R. pe teritoriul comitatului Satu Mare.

Cunoaştem cazul comunei Sătmărel unde “Normativul” a constituit

baza desfăşurării adunării de constituire. Este foarte probabil ca

documentul să fi fost întocmit de dr. Vasile Lucaciu împreună cu

Teofil Dragoş306

, mai ales dacă ţinem seama de fraza îngrijită precum

şi de claritatea paragrafelor pe înţelesul tuturor. În continuare vom

prezenta fragmente din acest document, el fiind prezentat integral de

istoricul Viorel Ciubotă în “Satu Mare. Studii şi comunicări” (vezi

nota)307

.

304

Doru Radosav, Viorel Ciubotă, 1918 în Sătmar, Cluj Napoca, 1996, p.30. 305

Lupta românilor din judeţul Satu Mare pentru făurirea statului naţional unitar

român. Documente. (1848-1918), ediţie de documente întocmită de V. Ciubotă, B.

Dulgău, S. Vasil Marinescu, Bucureşti, 1989, p.352. 306

Claudiu Porumbăcean , Figuri ilustre sătmărene III. Dr. Teofil Dragoş (1874-

1934), in “Satu Mare. Studii şi Comunicări”, nr.14, 1997, p.217-220. 307

Viorel Ciubotă, Un document necunoscut privind organizarea Partidului Naţional

Român pe teritoriul comitatului Satu Mare, în “Satu Mare. Studii şi comunicări”, nr.

IX-X, 1992-1993, p.169-175.


192

“(…) Organizarea partidului

§. 4.

Afacerile partidului să administreze, conduc şi controlează

prin:

Comitetul comunal;

Comitetul cercual (cerc electoral);

Comitetul comitatenz;

Comitetul central al partidului.

Comitetul comunal.

§. 5.

Organizarea partidului să face după comunele politice.

Cetăţenii, ceri primesc şi stau la baza programului naţional,

întrunindu-se în conferinţă, aleg din sinul lor comitetul comunal, care

după împrejurările locale se poate compune din cel mult 24 membri.

§. 6.

Membrii comitetului comunal, aleg din sinul lor un prezident,

un vice-prezident, un cassier şi un controlor, care totodată e şi notarul

comitetului.

Comitetul cercual.

§. 14.

Membrii comitetului cercual, sunt toţi prezidenţii comitetelor

comunale, vice-prezidenţii acelor comitete comunale, al căror

prezident nu locueşte în comună, şi cel mult 12 din membrii

comitetelor comunale, aleşi de comi-tetul cercual, dintre aceia, cari

desvoltă zel deosebit, cu propagarea programului partidului naţional.

§. 15.


193

Membrii comitetului cercual, aleg din sânul lor, un prezident,

un vice-prezident, un cassier, un controlor şi un secretar, care e şi

notarul comitetului.

§. 16.

Comitetul cercual ţine cel puţin o şedinţă la an. Mai multe,

când află de lipsă prezidentul, sau cer con-vocarea cel puţin 5

membrii din comitet

Convocarea comitetului cercual la şedinţe, e dorinţa

prezidentului.

Comitetul comitatenz.

§. 23.

Membrii comitetului comitatenz sunt toţi prezidenţi şi

viceprezidenţii comitetelor cercuale, şi cel mult 15 membrii aleşi de

acest comitet, dintre membrii partidului, cari desvoltă zel deosebit cu

propagarea programului partidului naţional.

§. 24.

Comitetul comitatenz, alege din sinul său un prezident, 2

viceprezidenţi, un cassier, un controlor şi 2 secre-tari, cari sunt

totdeodată şi notarii şedinţelor comitetului.

§. 25.

Comitetul comitatenz ţine cel puţin o şedinţă la an, mai multe

când află de lipsă prezidentul, sau propun 3 membrii din comitet.

Convocarea comitetului la şedinţă, este datorinţa

prezidentului.

§. 35.

Comitetele se aleg pe period de 5 ani, ear comitetul actual e

dator a conduce alegerile noi, înainte de espira-rea mandatului.

§. 36.


194

Concluzele comitetului central sunt absolut obligă-toare pentru

toate comitetele şi pentru toţi membrii partidului.”

Constituirea comitetului comitatens Satu Mare al P.N.R. din

Transilvania a avut semnificaţii aparte în această zonă a ţării, astfel

încât, după cum menţiona George Pop de Băseşti, prezent la această

adunare, “în acest comitat atât de expus, la marginea ţinuturilor locuite

de români” exista o forţă naţională şi politică capabilă să exprime şi să

promoveze în mod exemplar cauza libertăţii naţionale.

O consecinţă nemijlocită a creării organizaţiei comitatense Satu

Mare a fost constituirea organizaţiilor

comunale ale P.N.R. din Transilvania,

cum este cazul celei de la Sătmărel,

înfiinţată la 15 mai 1910, fapt ce

evidenţiază pătrunderea acestor măsuri

organizatorice la nivelul localităţilor rurale

în conformitate cu “Normativul pentru

organizarea Partidului Naţional Român pe

teritoriul comitatului Sătmar”. Din

procesul verbal de constituire a secţiei locale Sătmărel se desprinde o

idee deosebit de interesantă şi plină de sugestii privind modul în care

imperativele organizatorice ale mişcării naţionale române au fost

înţelese la nivelul lumii săteşti. Participanţii la adunarea din Sătmărel

sesizează faptul că ideea de partid politic se poate realiza doar în

măsura în care toate localităţile locuite de români sunt integrate într-o

formă organizată, în Partidul Naţional Român. Viabilitatea ideii de

partid se reclamă în cele din urmă din organizaţiile locale care,

totodată, sunt garanţia succesului unei doctrine politice în planul luptei

nemijlocite.

Constantin Lucaciu

(1860-1920)


195

Mărturie în acest sens stau noi acţiuni şi iniţiative politice ale

românilor sătmăreni, cum ar fi: candidatura preotului Constatin

Lucaciu308

din Craidorolţ pentru alegerile dietale în cercul electoral

Cărăşeu (1910)309

, moment ce va determina o atmosferă de o puternică

solidaritate naţională în rândul românilor din această parte a ţării

precum şi adunările politice în care s-a revendicat votul universal,

direct şi secret, respectarea legii naţionalităţilor, înfiinţarea de şcoli

superioare româneşti etc. O astfel de adunare a avut loc la Seini în 25

octombrie 1911, la care au participat românii din comitatele Satu Mare

şi Ugocea, precum şi fruntaşi ai mişcării naţionale româneşti: George

Pop de Băseşti, dr. Vasile Lucaciu,

Ştefan Cicio-Pop, dr. Teofil Mihali,

dr. Iuliu Maniu, dr. Ioan Suciu310

.

Prezenţa acestor lideri ai

mişcării naţionale româneşti la

adunarea de la Seini, unde lider

incontestabil era Alexiu Berinde (un

apropiat şi foarte bun colaborator al

doctorului Vasile Lucaciu)311

, oferă

un argument în plus pentru modul în

care a fost apreciată consecvenţa cu care românii din această parte a

tării au slujit idealului libertăţii naţionale, maniera în care acţiunile

politice şi naţionale s-au înscris organic în contextul larg al luptelor

purtate de naţiunea română în această perioadă, aducând exemplul

308

Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, Oameni din Sătmar, Ed. Solstiţiu, Satu

Mare, 2000, p. 116-118. 309

Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Satu Mare (în continuare AN-DJSM),

fond Prefectura judeţului Satu Mare, dos. nr. 28/1936, f.43. 310

Doru Radosav, Viorel Ciubotă, op. cit., p.31 311

Claudiu Porumbăcean, Bujor Digău, op. Cit., p. 31-32; Claudiu Porumbăcean,

Viorel Câmpean, Kereskényi Sándor, Oameni din Seini, Ed. „Vasile Goldiş”

University Press, Arad, Ed. Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2013, p. 20-49.

Doi prieteni:

Alexiu Berinde şi Vasile

Lucaciu

(1896-1958)


196

propriu al unei noi şi complexe experienţe în confruntarea cu politica

statului dualist. Un astfel de moment l-a constituit înfiinţarea abuzivă a

episcopiei greco-catolice maghiare de Hajdudorog în anul 1912, în

care au fost înglobate cu forţa 46 de parohii româneşti, din care 33

aparţin judeţului Satu Mare: Ciumeşti, Domăneşti, Moftinu Mic, Carei

I, Resighea, Sanislău, Dindeşti, Andrid, Tiream, Portiţa, Vezendiu,

Curtuiuşeni, Pişcolt, Peleşu Mare, Carei II, Satu Mare I, Satu Mare II,

Bercu, Botiz, Odoreu, Iojib, Amaţi, Sătmărel, Livada, Culciu Mic,

Culciu Mare, Ambud, Boghiş, Oar, Vetiş, Petea şi Doba312

.

Acest act samavolnic, inspirat de politica promovată de

guvernanţii de la Budapesta şi impus de bula papală “Christi fideles

graeci”, avea în subsidiar o disimulată acţiune politică pe linia

deznaţionalizării pentru că, aşa cum se arată în protestul românilor

sătmăreni adresat în 10 august 1912 lui Szabo Jeno, unul din

susţinătorii frecvenţi ai noii dieceze, “în mintea şi voinţa

dumneavoastră episcopia greco-catolică maghiară este o creaţiune pur

politică care nu are de-a face cu sentimentele religioase. Înşivă spuneţi

în mai multe locuri că această instituţie are să servească pentru scopuri

politice şi mai ales să stea în slujba şi ideii de stat maghiar, ceea ce

este cea mai nepatriotică şi cea mai imorală tendinţă”313

. În acelaşi

context se înscrie şi memoriul redactat de dr. Vasile Lucaciu şi tipărit

în anul 1912 la Roma, în care era demascată samavolnicia actului de

instituire a episcopiei maghiare de Hajdudorog314

. Aceste memorii

sunt redactate în conformitate cu hotărârile adunării naţionale de la

Alba Iulia din 29 mai 1912, la care au participat peste 20.000 de

români din toate colţurile Transilvaniei315

. În acelaşi spirit, pe plan

local s-au desfăşurat o serie de mari adunări de protest în parohiile şi

312

AN-DJSM, fond Prefectura judeţului Satu Mare, seria “S”, dos. nr. 6/1941, f.17. 313

Doru Radosav, Viorel Ciubotă, op. cit., p.32. 314

Ibidem. 315

Ibidem.


197

satele româneşti sătmărene încorporate noii episcopii: Sanislău,

Ciumeşti, Resighea, Pişcolt, Vezendiu, Dindeşti, Doba, Moftinu Mic,

Sătmărel, Boghiş ş.a. Aceste adunări la care au luat cuvântul fruntaşi ai

mişcării naţionale, Ştefan Cicio-Pop, dr.Teodor Mihali, Ioan Ciordaş –

avocat în Beiuş, Constantin Lucaciu, au pus în evidenţă o remarcabilă

solidaritate de acţiune.

Totodată, aceste adunări au prilejuit, pe lângă aspectul strict

confesional, reafirmarea dezideratelor mai vechi privind votul

universal şi secret, instituţii culturale şi şcolare în limba română.

Elocventă în acest sens a fost, prin complexitatea

revendicărilor formulate, adunarea din 29

august 1912 de la Doba, care a adoptat o

moţiune de protest vizând politica

partidelor maghiare din parlament, care

urmăreau deznaţionalizarea popoarelor

nemaghiare, adeziunea la activitatea

parlamentară şi extraparlamentară a P.N.R.

din Transilvania, susţinerea principiilor

votului universal, egal, secret şi pe comune

şi implicit problema de mare actualitate a anulării bulei papale privind

instituirea episcopiei de Hajdudorog316

. Forme deosebit de violente ale

rezistenţei şi protestului românilor sătmăreni împotriva acestei

episcopii le întâlnim la Moftinu Mic în urma căruia preotul George

Mureşan317

şi 14 ţărani din localitate au fost arestaţi şi închişi la

Seghedin (“procesul moftinenilor”). Aceeaşi soartă a avut-o şi preotul

Mihai Ciurdariu din Doba, care în cuvinte pline de emoţie într-o

scrisoare trimisă din închisoare lui Alexa Pop din Sanislău, arată că

316

Ibidem, p.33. 317

Viorel Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, vol I., Ed. Citadela, Satu Mare,

2010. P. 133-136

George Mureşan

(1858-1939)


198

ţăranii din Doba, cu toate măsurile represive luate, continuă să apere

cauza limbii române şi identităţilor etnice şi naţionale, fiind “mângâiat

văzându-mi poporenii oţeliţi bine şi curajoşi spre apărarea limbii şi

bisericii”318

.

Mişcarea sătmărenilor pentru drepturi politice de la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi până la Marea Unire de la 1918, poartă

amprentele activităţii de excepţie a dr. Vasile Lucaciu. Militantismul

său politic şi naţional primeşte noi şi ample valenţe odată cu

declanşarea primului război mondial. În toamna anului 1914, împreună

cu fratele său Constantin Lucaciu, el trece în România pentru a susţine

idealul libertăţii naţionale al românilor transilvăneni pentru

sensibilizarea opiniei politice din vechiul regat în virtutea sprijinirii

dezideratelor românilor din monarhia austro-ungară. Este unanim

recunoscut ca exponentul cel mai seamă din Transilvania al idealului

unităţii naţionale. La Bucureşti intră în legătură cu o serie de

personalităţi politice: Nicolae Iorga, N. Filipescu, Take Ionescu, N.

Titulescu, B. Şt. Delavrancea etc., fiind ales apoi preşe-dinte al “Ligii

culturale pentru unitatea tuturor românilor”. Constantin Lucaciu,

umbrit de faima şi personalitatea fratelui său dr. Vasile Lucaciu, a fost

un vrednic şi constant militant pentru cauza libertăţii şi unităţii

naţionale, atât în planul concret al luptei politice cât şi în cel al ideilor.

Declanşarea primului război mondial în anul 1914 a avut

consecinţe imediate în rândul populaţie româneşti sătmărene, pe de o

parte prin jertfe date pe frontul de luptă în cadrul armatei austro-

ungare, iar pe de altă parte prin măsurile de înăsprire a opresiunii

naţionale după intrarea României în război alături de Antantă,

considerându-se că acest act vădeşte în mod concret realizarea

idealului naţional al unirii tuturor românilor. Conform unei evaluări

318

Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op. cit., p.139-140.


199

statistice întocmite în anul 1920, numărul sătmărenilor participanţi pe

front s-a ridicat la circa 15.000 de combatanţi din care 1.268 au murit

sau au dispărut, iar 850 s-au întors acasă invalizi de război. Un număr

de 34 de fruntaşi ai mişcării naţionale sătmărene au fost arestaţi şi

internaţi în perioada războiului, deoarece erau priviţi ca persoane

periculoase din punct de vedere politic319

.

Anul 1918, anul Marii Uniri, a prilejuit asemenea tuturor

teritoriilor locuite de români, manifestări plenare şi ale românilor

sătmăreni. Întreaga evoluţie a mişcării naţio-nale a românilor

sătmăreni îşi află momentul culminant în toamna anului 1918 prin

adeziunea şi integrarea nemijlocită în

organizarea, pregătirea şi desfăşurarea Marii

Adunări Naţionale de la Alba Iulia conform

directivelor şi apelurilor Consiliului

Naţional Român Central. La 18 noiembrie

1918 se înfiinţează Vicariatul Naţional

Român Carei, la care dincolo de aspectul

confesional trebuie văzut caracterul naţional

şi politic, ca o formă organizato-rică inedită

chiar în contextul mişcării naţionale

transilvă-nene320

. Începând cu luna noiembrie 1918, s-au desfăşurat

intense acţiuni organizatorice pentru crearea consiliilor naţionale

române locale, a gărzilor naţionale precum şi a adunărilor de

desemnare a delegaţilor pentru Alba Iulia, organizate în cercurile

electorale din: Satu Mare, Carei, Csenger (azi Ungaria), Cărăşeu, Tăşnad,

Seini, Medieşu Aurit.

319

Doru Radosav, Viorel Ciubotă, op. cit., p.38. 320

Vezi pe larg Viorel Ciubotă, Vicariatul Naţional Român din Carei, Ed. Muzeului

Sătmărean, Satu Mare, 1997.

Ilie Carol Barbul

(1883-1946)


200

Consiliile naţionale locale şi gărzile naţionale s-au constituit în

majoritatea localităţilor din judeţul Satu Mare din zonele Oaş, Codru,

Câmpia Someşană. La 12 noiembrie 1918, s-a constituit Consiliul

Naţional Român comitatens Satu Mare, compus din 47 de membri în

frunte cu avocatul Ioan Savaniu din Satu Mare321

. Un moment deosebit

pe linia organizării mişcării naţionale îl reprezintă adunarea

Consiliului Naţional comitatens, care a avut loc în 27 noiembrie 1918

în sala actualului hotel “Dacia” privind desemnarea delegaţilor pentru

Alba Iulia, dintre care enumerăm pe: Ioan Savaniu, Ilie Carol

Barbul322

, Mihai Pop, Teofil Dragoş, Alexandru Breban, Traian Cavaşi

şi alţii.

Consiliul Naţional Român Central şi

consiliile naţionale române locale

constituite au fost adevărate organisme de

conducere şi decizie pentru românii

sătmăreni, investite cu depline puteri

administrative şi politice de voinţa unanimă

a populaţiei române din judeţ. Astfel, într-o

adresă trimisă de Ilie Carol Barbul

subprefectului judeţului, la 27 noiembrie 1918 se arată că: ”Românii

din comitatul Satu Mare, în toate privinţele, se identifică cu declaraţia

făcută în Parlamentul maghiar de către fostul deputat dr. Alexandru

Vaida-Voevod şi ca urmare, orice dispoziţie sau decizii ale guvernului

popular maghiar sau ale oricărui alt organ administrativ, numai în acel

caz le consideră obligatorii pentru sine dacă sunt emise sau aduse cu

consimţământul Consiliului Naţional Român comitatens”323

. La Marea

Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat peste 80 de delegaţi

321

Claudiu Porumbăcean, Bujor Dulgău, op. cit., p. 207-208. 322

Ibidem, p. 20-22. 323

AN-DJSM, fond Consilii Naţionale Române din comitatul Satu Mare, doc. nr.

18/1918.

George Marchiş

(1865-1925)


201

din comitatul Satu Mare precum şi sute de locuitori din Oaş, Codru,

Câmpia Someşană. În rândul membrilor Marelui Sfat Naţional, aleşi la

Alba Iulia, au fost şi zece sătmăreni324

: Romulus Marchiş (Carei),

Constantin Lucaciu (Craidorolţ), Ilie Carol Barbul (Satu Mare),

Coriolan Şteer (Tăşnad), Ioan Doboşi (Halmeu), Seve Pop (Halmeu),

Vasile Ardelean (Vetiş), George Filip (Santău), George Indre

(Vezendiu) şi Teodor Mureşan (Blaja).

Actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a însemnat şi pentru

românii sătmăreni încununarea luptei pentru libertate, dreptate şi

unitate a neamului românesc.

După instaurarea administraţiei

româneşti, P.N.R. s-a implicat în

organizarea politico-administrativă a

judeţului şi municipiului Satu Mare, un

prim semn al acestei activităţi fiind

numirea în funcţia de primar al

Sătmarului a lui Augustin Ferenţiu la data

de 23 aprilie 1919325

. Acesta a condus

oraşul până în 1930, fiind ulterior şi

conducătorul organizaţiei orăşeneşti a P.N.Ţ.

O problemă de prim ordin care a reţinut atenţia problemă de

prin ordin care a reţinut atenţia în decursul anului 1919 a constituit-o

reorganizarea secţiei locale a P.N.R şi alegerile parlamentare din luna

noiembrie. Reorganizarea secţiei partidului s-a desfăşurat în cadrul

unei conferinţe ţinute în Satu Mare în data de 27 august 1919, la care

au participat numeroşi intelectuali şi preoţi. În judeţul Satu Mare au

fost propuşi 9 candidaţi pentru Adunarea Deputaţilor şi 3 pentru Senat:

dr. Coriolan Steer pentru circumscripţia Tăşnad, Constantin Lucaciu

324

Lupta românilor sătmăreni…, p.21. 325

AN-DJSM, Fond Prefectura judeţului Satu Mare, dos. 4/1918, f. 4-7.

Augustin Ferenţiu)


202

pentru circumscripţia Seini, Ionel Comşa – secretar general al

Ardealului pentru circumscripţia Oaş, dr. Augustin Mircea pentru

circumscripţia Ardud, Atanasie Doroş pentru circumscripţia Ugocea,

Jacob Popa pentru Cărăşeu, Ioan Savaniu pentru oraşul Sătmar,

Gheorghe P. Vălean pentru Carei, dr. Cornel Pop pentru circumscripţia

Ecedul Mare (toţi pentru Adunarea Deputaţilor), Stan Florian

circumscripţia Seini, Alexandru Stan circumscripţia Satu Mare şi

Romul Marchiş circumscripţia Carei, pentru Senat326

.

După cum reiese dintr-un raport al şefului Siguranţei statului

din Satu Mare din 31 octombrie 1919, “candidaţii Partidului Naţional

stau mai în toate cercurile fără contracandidaţi… Ungurii nu au

candidat afară de dr. Lengyel, care este din Partidul Naţional şi

exmisul (delegatul n.n.) Consiliului Dirigent”327

. Alegerile au decurs

într-o ordine desăvârşită, candidaţii P.N.R. obţinând majoritatea

zdrobitoare a voturilor. Linia politică a partidului, de integrare

imediată a Transilvaniei în cadrul României Mari, susţinută de românii

sătmăreni, primeşte noi valenţe prin revenirea fraţilor Lucaciu la Satu

Mare. În această privinţă este deosebit de edificatoare adunarea

judeţeană a P.N.R., ţinută la începutul lunii martie 1920 în sala

Primăriei oraşului Satu Mare sub preşedinţia lui Constantin Lucaciu,

care a adoptat o rezoluţie cerând “desăvârşita unire politică a tuturor

ţărilor şi provinciilor care sunt unite în România Mare…”328

. Aceeaşi

poziţie o are şi Vasile Lucaciu în Parlamentul României la 17 iulie

1920 într-o alocuţiune prezentată în Adunarea Deputaţilor. Vorbind

despre misiunea P.N.R. din Transilvania, el sus-ţinea necesitatea unirii

acestuia cu forţele politice din vechea Românie329

.

326

Doru Radosav, Viorel Ciubotă, 1918 în Sătmar, Cluj Napoca, 1996, p.139. 327

Ibidem. 328

Ibidem, p.140. 329

Ibidem, p.141.


203

După 1918, P.N.R. (care îşi lua numele de Partid Naţional -

P.N. -) a colaborat cu Partidul Ţărănesc în cadrul Blocului parlamentar

(1919 - 1920), precum şi în lupta de opoziţie dusă împotriva

guvernului Averescu (1920 - 1921) şi a guvernului Ion I.C. Brătianu

(1922 - 1926). Pe parcursul acestei colaborări s-au redus tot mai mult

diferenţele existente între cele două partide, ajun-gându-se, în timpul

negocierilor din 1924 - 1926, la elabo-rarea unui program şi a unui

statut reciproc acceptat, precum şi la stabilirea organelor de conducere

la nivel central şi judeţean330

.

În acest sens se desfăşurau lucrurile şi în Satu Mare, dovadă

fiind şedinţele de partid premergătoare unificării celor două partide,

ştiut fiind faptul că la Satu Mare exista o puternică organizaţie

judeţeană a P.N. Ca urmare, P.N. convoacă toţi membrii din judeţ să se

prezinte la “adunarea generală a partidului care se va ţine în Satu Mare

(sala mică a hotelului “Dacia”) la 4 martie 1925, orele 200

“331

.

Obiectul acestei convocări a fost reorganizarea partidului şi

alegerea delegaţiei care va participa la congresul P.N. Adunarea a fost

foarte populată, participând nu numai cei îndreptăţiţi în conformitate cu

statutul şi poziţia în partid, ci şi un mare număr de intelectuali din

oraşul şi judeţul Satu Mare, precum şi ţăranii din diferite comune ale

judeţului, îndeosebi din Ţara Oaşului. Şedinţa a fost deschisă de

preşedintele organizaţiei judeţului, Gheorghe Mureşan - protopop,

canonic onorar - care, după o scurtă expunere a situaţiei actuale,

propune ca reorganizarea partidului în judeţul Satu Mare în vederea

fuziunii să fie amânată (deşi era un punct important al ordinii de zi) şi

în acest scop să fie convocată o nouă adunare după ce fuziunea va fi

ratificată de congresul P.N. În continuarea şedinţei, preşedinţii

330

Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclo-pedică,

Bucureşti , 1994, p. 466. 331

“Satu Mare”, anul VII, nr. 17/1martie 1925.


204

organizaţiilor din circumscripţiile electorale au comunicat numele

delegaţiilor aleşi pentru congresul partidului, convocat la Bucureşti în

data de 8 martie 1925. Fiecare circumscripţie electorală a ales câte doi

delegaţi şi doi supleanţi, care vor primi legitimaţiile cuvenite de la

preşedintele organizaţiei judeţene332

.

Menţionăm că la acea dată P.N. nu se afla în tratative de

unificare doar cu P.Ţ., ci şi cu partidul condus de Nicolae Iorga (în

intenţia constituirii unui bloc al opoziţiei), căruia Iuliu Maniu îi va

adresa, mai târziu, o scrisoare:

“Însufleţit ca şi Dvs. de convingerea că este o poruncă

imperioasă de a lupta pentru a reda ţării libertăţile care i-au fost răpite

printr-o guvernare de uzurpare, suntem dispuşi a încheia un acord de

colaborare cu partidul Dvs., în sensul precizat în scrisoarea ce mi-aţi

trimis, sperând că vom cădea de acord şi asupra mijloacelor de luptă

...”333

.

Fuziunea a fost ratificată la 8 martie 1925, dar noul partid nu a

avut o viaţă prea lungă datorită ostilităţii lui Iorga faţă de fuziunea cu

P. Ţ., şi a faptului că I. Maniu nu l-a recunoscut ca singur conducător

al P.N.334

Revenind la Satu Mare, tot în 1925, mai este semnalată în presa

locală o consfătuire intimă între membrii comitetului P.N. din judeţ,

pentru pregătirea alegerilor comunale. Întâlnirea a avut loc în ziua de 7

octombrie la Casa Albă. Se iau în discuţie alegerile comunale, noile

înscrieri în partid (ex. preotul Puşcaş), se analizează structura

partidelor politice. Se deleagă pentru Congresul partidului din

Bucureşti, părintele Anderco din comuna Racşa şi se numeşte

332

Idem, anul VII, nr. 19/6 martie 1925. 333

Iuliu Maniu, Testament moral politic, Ed. Gândirea românească, Bucureşti, 1991,

p. 75. 334

Ioan Scurtu, op. cit., p. 43; Idem - Viaţa politică din România 1918-1944, Ed.

Albatros, Bucureşti, 1982, p. 62.


205

delegaţia care va participa la Congresul P.N. din Ardeal, ce se va ţine

la Arad. Dintre participanţi au luat cuvântul preotul Gavril Pop,

Bălănescu, V. Costin (învăţător), Iosif Nistor (învăţător), Bruncat

Vasile Roşca şi prof. Mătăişanu din Zalău335

.

Apropierea alegerilor intensifică pregătirea, motiv pentru care

membrii comitetului judeţean al P.N. Satu Mare, sunt convocaţi la o

nouă consfătuire pentru data de 21 octombrie, orele 200

, în sala mică a

hotelului “Dacia”. La această şedinţă se numesc persoanele care vor fi

înscrise pe lista P.N. la alegerile din judeţ. De asemenea, se vor face

diferite propuneri în privinţa luptei ce urmează să se dea în alegerile

comunale336

. Mai trebuie adăugat faptul că la alegerile din 1925

simbolul electoral al partidului era “coasa şi secera”.

Următoarea convocare a organizaţiei judeţene a P.N. s-a

petrecut la 3 februarie 1926, tot la hotelul “Dacia”337

, iar câteva zile

mai târziu sunt prezentate o parte din rezultatele alegerilor

comunale338

:

Baia Mare: P.N.L. - 1.479 voturi, P.N. - 1.690 voturi în comune;

Valea Vinului: P.N. - 172; lista guvernamentală - 65;

Firiza de Sus: P.N. - 114; lista guvernamentală - 59;

Borleşti: P.N. - 188; lista guvernamentală - 115;

Ghereuşa: P.N. - 98; lista guvernamentală - 52;

Mădăras: au fost aleşi 7 din lista liberală şi 2 din lista naţională.

Din păcate, lipsa altor date face destul de dificilă stabilirea

partidului care a obţinut majoritatea sufragiilor în judeţ.

După „episodul Iorga”, ia fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc în

octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Naţional cu Partidul

Ţărănesc. Congresul general al P.Ţ. şi al P.N., desfăşurat la 10

335

“Satu Mare”, anul VII, nr. 79 şi 82/4 şi 14 octombrie 1925. 336

Idem, anul VII, nr. 83/18 octombrie 1925. 337

Idem, anul VIII, nr. 9/31 ianuarie 1926. 338

Idem, anul VIII, nr. 15/2l februarie 1926.


206

octombrie, a consfinţit fuziunea convenită, dând naştere principalului

partid de opoziţie al perioadei interbelice - P.N.Ţ.339

În funcţia de

preşedinte al partidului a fost ales Iuliu Maniu; vicepreşedinţi - Ion

Mihalache, dr. N. Lupu, Alexandru Vaida-Voevod şi Paul Brătăşanu;

secretar general Virgil Madgearu; casier Mihai Popovici.

Cele două partide au cunoscut o evoluţie semnificativă, avându-şi

originea în realităţile societăţii româneşti de la sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.

Noul partid a promovat o ideologie nouă – ţărănismul – care

prevedea asigurarea primatului agriculturii în viaţa economică, a

ţărănimii în structura socială a democraţiei rurale (“statului ţărănesc”)

în plan politic340

.

După constituirea P.N.Ţ.-ului, conducerea judeţeană a acestui

partid, lansează prin intermediul presei locale următorul comunicat:

“Sfătuim pe membrii P.N.Ţ. din comunele judeţului nostru să

strângă la consfătuiri pe săteni şi să procedeze la organizarea partidului

în tot judeţul. Numai în felul acesta evenimentele politice nu ne vor

surprinde nepregătiţi”341

.

Anul 1927 marchează primul Congres al P.N.Ţ.-ului judeţean,

care s-a ţinut în 15 martie la Baia Mare, în sala Teatrului din oraş.

Principalul punct al dezbaterilor din congres se anunţa a fi cel al

reorganizării comitetului judeţean342

. Au fost reprezentate 197 de

organizaţii din judeţ, la care se adaugă şi participarea lui Mihai

Popovici. Lucrările congresului au fost deschise de fostul preşedinte

339

Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 205. 340

Ioan Scurtu, Istoria…, p. 465. 341

“Satu Mare”, anul VIII, nr. 79/19 decembrie 1926. 342

Idem, anul IX, nr. 10/6 martie 1927.


207

Alexandru Breban, personalitate distinsă a vieţii politice şi ecleziastice

din Ardeal343

.

* Născut la 1 august 1876 în localitatea Someşeni, comitatul

Satu Mare, Alexandru Breban îmbrăţişează cariera preoţească,

devenind protopop greco-catolic în Baia Mare. Numele său se va lega

de acest oraş unde îşi va desfăşura şi activitatea politică alături de cea

religioasă, devenind chiar primar al oraşului Baia Mare. În 1919,

odată cu restaurarea administraţiei româneşti în zonă, Alexandru

Breban este numit comisar guvernamental cu probleme de învăţământ

în comitatele Ugocea, Maramureş şi Satu Mare, pentru ca, în 1921, să

fie ales deputat în Parlamentul României din partea P.N.R. Aceeaşi

funcţie o va obţine şi în 1932, dar de această dată din partea P.N.Ţ.

Pentru întreaga sa activitate a fost decorat ofiţer al ordinului

“Steaua României” şi comandor al ordinului “Coroana României”,

ultima distincţie fiind înmânată personal de regele Carol al II-lea.

Revenind la lucrările primului Congres al P.N.Ţ. Satu Mare,

după deschiderea făcută de Alexandru Breban, ia cuvântul Mihai

Popovici care face o analiză critică a guvernării averescane şi arată

care este originea P.N.Ţ. Se dă citire unei moţiuni, iar apoi se

procedează la alegerea noului comitet judeţean compus din344

:

preşedinte - dr. Mihai Popovici (ministru de finanţe)

vicepreşedinţi - Alexandru Breban (protopop Baia-Mare)

- dr. Mihail Pop (avocat Satu-Mare)

- dr. Andrei Doboşi (avocat Satu-Mare)

- dr. Mircea Augustin (avocat Ardud)

secretar general - dr. Ştefan Darabant (avocat Satu-Mare)

- dr. Coriolan Bohăţiel (avocat Satu-Mare)

343

Erdély Monografia (Monografia Ardealului), sub redacţia lui Váarady Aladár şi

Berey Géza, Ed. Gloria, Satu Mare, f.a., p. 62. 344

“Satu Mare”, anul IX, nr. 12/20 martie 1927.


208

membrii în comitet - Alexe Pocol (deputat, fost senator)

- dr. Gavril Oşianu (fost deputat)

În încheierea acestui scurt istoric nu putem afirma decât că

P.N.R. a fost un partid a cărui existenţă nu poate fi uitată, pentru că de

numele său se leagă momente decisive din istoria României. Prin

liderii săi, doctrina şi modul în care şi-a desfăşurat politica, P.N.R. şi-a

câştigat un loc de necontestat în viaţa politică a României, motiv

pentru care astăzi trebuie tratat cu tot respectul cuvenit. Noi credem că

organizaţia P.N.R. şi apoi P.N.Ţ. a judeţului Satu Mare a respectat

numele şi locul acestui partid, fiind principala forţă politică a judeţului,

cu lideri incontestabili, de o certă valoare politică şi morală.


209

CÂTEVA DATE DESPRE GOLDIŞEŞTII DIN

SATUL CHIŞCĂU

Augustin MUREŞAN

Complexul Muzeal Arad

Goldişeştii îşi au originea în Bihor, locul de obârşie345

fiind

satul Chişcău346

(aproape de Beiuş). Aflăm acest lucru dintr-o notiţă347

ce conţine şi o schiţă cu un arbore genealogic al acestei familii348

.

345

Vezi Gheorghe Şora, Vasile Goldiş militant pentru desăvârşirea idealului

naţional, Edit. Facla,Timişoara, 1980, p. 21; idem, Vasile Goldiş - o viaţă de om aşa

cum a fost, Edit. Helicon, Timişoara, 1993, p. 19; Eugen Gagea, Vasile Goldiş

(1862-1934). Monografie istorică, “Vasile Goldiş” University Press, Arad-România,

2008, p. 48.

346 În prezent, satul Chişcău face parte din comuna Pietroasa, judeţul Bihor, vezi:

Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, în

Colecţia de legi, decrete, hotărâri şi alte acte normative, 1968 (1 noiembrie-31

decembrie), 1970, pp. 523-1011; Ion Iordan, Petre Gâştescu, D. I. Oancea,

Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, 1974, Edit. Academiei Republicii

Socialiste România, p. 106.

347 Notiţa originală în manuscris cuprinzând obârşia şi schiţa unui arbore genealogic

al familiei Goldiş se află în posesia Complexului Muzeal Arad, fond Muzeu Oraş, nr.

inventar 4007/9.75623.

348 Notiţa este prezentată sumar, la Gheorghe Şora, Vasile Goldiş militant…, p. 21 şi

idem, Vasile Goldiş - o viaţă de om…, p. 19. O prezentare amănunţită a notiţei vezi

la Augustin Mureşan, O notiţă cu privire la obârşia şi arborele genealogic al

familiei Goldiş, în „Studii de istorie”, IV, Arad 2007, pp. 13-18 şi cu unele

completări, idem, O notiţă cu privire la obârşia şi arborele genealogic al familiei

Goldiş, în „Vasile Goldiş 150 de ani de la naştere (1862-1934)”, Volum Omagial,

Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1912, pp. 25-31.


210

Notiţa349

a fost întocmită de un membru al familiei Goldiş, preotul

Isaia Goldiş350

. Pe la 1740, ramura acestei familii prin Todoricea

Goldiş sub domnia împărătesei Maria Tereza, a plecat din satul

Chişcău şi “şi-a bătut cociubul în comuna Mocirla351

înfiinţând-o cu

alţi români din Chişcău”352

. Aici va rămâne agricultor până la sfârşitul

349

Originalul acestui document, valoros izvor istoric şi genealogic, conţinând notiţa

şi arborele genealogic al familiei Goldiş, a fost întocmit de parohul emerit Isaia

Goldiş din Cermei, în anul 1899, când vărul său, Ioan Iosif Goldiş (originar din

comuna Socodor, judeţul Arad), devine episcop al Aradului, vezi Gheorghe Şora,

Vasile Goldiş militant…, p. 21 şi p. 30; idem, Vasile Goldiş – o viaţă de om…, p. 19

şi Pavel Vesa, Episcopii Aradului 1706-2006, Edit. Gutenberg Univers, Arad, 2007,

pp. 165-183. Parohul Isaia din Cermei, autorul notiţei, fiind din neamul Goldişeştilor

s-a informat uşor cu privire la curgerea acestui neam şi a putut povesti şi întocmi

schiţa cu arborele genealogic al familiei. Din notiţă rezultă faptul că, acesta era

documentat în legătură cu locul de obârşie al Goldişeştilor, ca şi despre fiecare

membru în parte al familiei, date care corespund cu alte izvoare istorice.

350 Parohul Isaia Goldiş (1825-1917) este tatăl lui Vasile Goldiş 1862-1934) viitorul

pedagog, publicist şi om politic, luptător pentru Unirea din 1918. Despre preotul

Isaia Goldiş, vezi amănunte la Pavel Vesa, Episcopia Aradului, Istorie, Cultură.

Mentalităţi (1706- 1918), Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p.

591.

351 Aşezarea Mocirla este atestată documentar în anul 1552, vezi Coriolan Suciu,

Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, Bucureşti, 1967, p. 103.

Actualmente satul Mocirla (fost, Lunca Teuzului, azi Vasile Goldiş), aparţine de

comuna Beliu, judeţul Arad, vezi Ion Iordan, Petre Gâştescu, D. I. Oancea, op. cit., p.

181.

352 Vezi notiţa. În legătură cu vechimea şi întemeierea unor aşezări şi direcţiile de

roire a unor familii (între care şi Goldişeştii) din bazinul superior al Crişului Negru

spre zona de câmpie din vestul Transilvaniei, vezi Virgil Maxim, Ioan Godea,

Consideraţii istorice şi demografice privind evoluţia tipologică a aşezărilor rurale

din nord-vestul României, în „Biharea”, Culegere de studii şi materiale de etnografie

şi artă, Oradea, 1974, pp. 37-40; Ioan Coste, Ioan Godea, Lunca Teuzului, Mocirla.

Pagini monografice, Edit. Litera, Bucureşti, 1990, p. 80; Alexandru Roz, Kovách


211

vieţii353

. Cât priveşte numele de Goldiş, autorul notiţei îl explică,

povestind în scris că: “Se zice că la băile împărăteşti din Băiţa

(Rézbánya, Bihor) ar fi un băieş român care era totdeauna foarte

norocos la aflarea desclinit (separat, n. n.) a aurului, directorul băilor

fiind dăm socoteală german, îi era fireşte pe limbă totdeauna

expresiunea germană; aşa de la un timp văzând desclinită norocire a

băieşului român a început a-l numi “der isft glūcliher Goldiş” [în

traducere în limba română sună astfel: “acesta este Goldiş cel fericit”].

În cele din urmă comisia împărătească a început al numi Goldioş,

adică Goldiş – din a cărui ramură de familie se trag Goldişeştii de

astăzi din Mocirla, Cermei, Nădab, Şimand, şi Socodor354

. De la “acel

băieş norocos de Goldiş” se arată în însemnare - “stă nu se ştie fecior

ori nepot sau strănepot a fost acel Todoricea din fruntea genealogiei

noastre se trage şi continuă neamul de Goldiş de astăzi355

. Peste tot

Goldişeştii sunt din aceeaşi tulpină356

, dar s-au aşezat de-a lungul

Géza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Edit. Universităţii “Vasile

Goldiş”Arad, Arad-1997, p. 149.

353 Despre urmaşii lui Todoricea Goldiş, aflat în fruntea schiţei arborelui genealogic

din notiţă, vezi Gheorghe Şora, Vasile Goldiş militant..., 21; idem, Vasile Goldiş – o

viaţă de om..., p. 19 şi Augustin Mureşan, în „Studii de istorie”, IV, Arad 2007, pp.

13-18 şi idem, în „Vasile Goldiş 150 de ani de la naştere (1862-1934)”, Volum

Omagial, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1912, pp. 25-31.

354 A se vedea Notiţa; Gheorghe Şora, Vasile Goldiş militant..., p. 21; idem, Vasile

Goldiş – o viaţă de om..., p. 19.

355 Vezi Notiţa.

356 Vezi Horia Petra-Petrescu, Deputaţii noştri, în “Luceafărul”, IX, nr.11-12 din 15

iunie 1906, p. 239.


212

timpului din motive lesne de înţeles în mai multe localităţi din judeţul

Bihor, Arad357

, Timiş ş. a.

În satul Chişcău358

au mai rămas, Goldişeşti359

. Acest lucru este

confirmat şi de notiţă, conform căreia la anul 1875 se mai afla acolo

357

Vezi Ioan Coste, Ioan Godea, op. cit.,pp. 29-31 şi p. 80; Gheorghe Şora, Vasile

Goldiş - o viaţă de om…, p. 19; Ioan Mariş, Mocirla, satul Goldişeştilor (lucrare

manuscris), Arad, 1993, pp. 2-6.

358 Satul Chişcău este atestat documentar în anul 1588, vezi Coriolan Suciu, op. cit.,

vol. I, 1967. Numele satului derivă din limba maghiară: kiss-kohó=cuptor mic,

topitorie, în acea perioadă existând în sat o topitorie de fier. Acest lucru este atestat şi

de cele două sigilii aparţinând comunei Chişcău. În câmpul sigilar al primului sigiliu

al comunei Chişcău se află un bărbat, orientat spre dextra, ţinând în mâna dreaptă un

ciocan, iar în partea senestră se află un brad. Aceeaşi emblemă o are şi cel de-al

doilea sigiliu cu deosebirea că personajul masculin, ţine cu mâna dreaptă două

ciocane minereşti, încrucişate, şi ambele mobile sunt plasate pe o terasă, vezi

Augustin Ţărău, Armorialul general al sfragisticii rurale din Crişana, în „Biharea”,

Culegere de studii şi materiale de etnografie şi artă, XXXI-XXXIII, 2004-2006,

Oradea, 2009, pp. 149-150; idem, Sfragistica rurală din Crişana, Edit. Arca, Oradea,

2009, p. 61; vezi şi Ioan Degău, Nicolae Brânda, Satele din districtul Beiuş în

secolele XIII-XVII-Atestări şi sigilii, în http://www.tara beiusului:/ro/tara-beiusului/-

depresiunea beiusului/sigilii sate. Ele semnifică extragerea şi prelucrarea minereului

de fier în zona localităţii. În Evul Mediu sătenii din Chişcău făureau lănci şi suliţe

(hastes seu cuspides), iar în secolul al XIX-lea unelte agricole, amănunte vezi la D.

Prodan, Domeniul Beiuşului la 1600, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”,

tom. V, 1962; Maria Bocşe, Cărbunăritul în Bihor, Valea superioară a Crişului

Negru, în “Centenar muzeal orădean”, 1972, p. 468, cu nota 6; Ioan Godea,

Caracteristici ale culturii populare din Bihor, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1977,

p. 65 şi 117; Bihor, ghid turistic al judeţului (autori: I. Berindei, S. Dumitraşcu, V.

Faur, I. Godea), Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 49 ş.a. Nu excludem

posibilitatea ca unii membri ai familiei Goldiş să fi lucrat ca băieşi, în zonă şi apoi la

cuptorul de topit minereul de fier, care funcţiona la marginea satului, unde au primit

o oarecare experienţă. Numai aşa se explică faptul că un locuitor din acest sat a ajuns

să lucreze ca băieş la minele împărăteşti, de la Băiţa.

http://www.tara/


213

(în Chişcău - subl. ns.), Goldiş Oneş, în calitate de jude comunal360

.

Prin urmare, o parte a acestui neam a rămas şi pe mai departe, la

Chişcău, trăind şi muncind în acel sat, de la poalele Munţilor

Bihorului, străbătut de frumoasa vale a râului Crăiasa. Până în prezent,

nu cunoaştem date despre acest jude comunal, dar, cercetările istorice

viitoare vor lărgi informaţiile despre acest important demnitar al

comunităţii. Pentru a prezenta unele date despre Goldişeştii din

Chişcău, vom face referiri pe scurt la familia lui Miron Goldiş (?-

1943)361

. Din căsătoria lui Miron Goldiş cu Catrina s-au născut 14

copii din care 9 au decedat şi 5 au trăit. Dintre aceştia din urmă,

amintim numai doi, pe Traian Goldiş (1897-1978) şi Aurel Goldiş

(1899-1971). Traian Goldiş a avut un fiu, pe Miron Goldiş (1922-

1986). Acest Miron Goldiş cu soţia sa, Maria au ca urmaşi un băiat şi o

fată, pe Stelian-Viorel şi Maria, care trăiesc şi muncesc astăzi în sat.

Miron Goldiş (?-1943) este străbunicul lui Stelian-Viorel Goldiş şi al

sorei sale, Maria362

. Această familie a Goldişeştilor avea casa, în

359

Vezi Augustin Mureşan, Alte familii cu nume de Goldiş la Chişcău (lucrare mss.),

1991, p. 7.

360 Vezi notiţa.

361 În stadiul actual al cercetărilor, nu ştim sigur, dacă nu cumva acest Goldiş Miron

(?-1943) ar fi chiar acel, Goldiş Oneş, jude comunal din Chişcău de la anul 1875,

amintit în notiţa întocmită de parohul Isaia Goldiş. Se poate crede că acest nume

onomastic provine prin procedeul de derivare cu sufixul diminutival „Oneş” de la

apelativul Miron (Miron + Oneş = Mir(oneş). Cf. prenumele Miron, în lucrarea lui

N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Academia R. P. R., 1963, p.

111.

362 Informaţie de la Stelian-Viorel Goldiş, sat Chişcău, comuna Pietroasa, nr. 23; vezi

şi Miron Goldiş, Amintiri de la străbunici (caiete), lucrare manuscris (1971), în

posesia fiului acestuia Stelian-Viorel Goldiş.


214

partea de sat cunoscută astăzi sub numele de “Mănceşti363

”, după

numele predominant al familiilor Mance, locuitori ai acestui sat.

Lângă casa părinţilor lui Stelian-Viorel Goldiş exista casa şi moara cu

apă a familiei lui Aurel Goldiş, menţionat mai sus364

. Aurel Goldiş are

ca urmaşi 4 băieţi: Alexandru, Simion, Vasile şi Iosif365

. Se poate

observa lesne faptul că, în sat erau Goldişeşti, existând astfel o

continuitate, care îi leagă pe cei din trecut cu cei de astăzi. Cu aceste

câteva date cu privire la Goldişeştii din satul Chişcău, ne oprim aici,

considerând că întocmirea unui arbore genealogic al acestei familii,

poate fi negreşit subiectul unor cercetări viitoare.

363

Este vorba despre crângul Mănceşti. Despre această aşezare permanentă, cu

gospodării risipite, vezi Virgil Maxim, Ioan Godea, op. cit., p. 37.

364 Vezi Alexandru Maghiar, Dispariţia instalaţiilor hidraulice populare în regiunea

Crişana între 1946-1974, în „Biharea”. Culegere de studii şi materiale de etnografie

şi artă, Edit. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2012, p. 320 şi p. 349.

365 Simion Goldiş a fost căsătorit cu Vioara Groza din satul Valea Neagră de Jos (azi

Valea de Jos), comuna Rieni, jud. Bihor, în prezent recăsătorită cu Coste Florian, din

satul Cociuba Mică, comuna Pietroasa (judeţul Bihor). Informaţie de la Vioara

Coste, sat Valea de Jos, nr. 82.


215

CONTRIBUŢIA ARMATEI ROMÂNE LA

PRELUAREA ŞI

CONSOLIDAREA”IMPERIUMULUI” ÎN

TRANSILVANIA

(NOIEMBRIE 1918 – IUNIE 1919)*

Conf. univ. dr. Cornel GRAD


Introducere.

La o primă şi grăbită privire retrospectivă asupra istoriografiei

româneşti privitoare la evenimentul Marii Uniri din 1 Decembrie 1918,

s-ar părea că s-a spus şi scris aproape totul despre acest moment de

referinţă al istoriei naţionale şi că, după mai bine de nouă decenii, alte

noi lucrări s-ar dovedi încercări de prisos, care n-ar avea decât darul să

sporească – la nivel cantitativ, nu calitativ – bogata bibliografie a

domeniului.

După opinia noastră, însă, această supoziţie nu rezistă unei

analize critice serioase, nuanţate şi responsabile (ferite de un partizanat

păgubos şi de facile consideraţii de conjunctură). Pe de o parte, trebuie

să avem curajul etic şi ştiinţific de-a afirma deschis că multe lucrări

consacrate domeniului sunt, încă, tributare fie unei optici deformate

(moştenite ideologic), fie unei insuficiente şi superficiale documentări

(mai ales din surse arhivistice inedite, ştiut fiind faptul că în colbul

arhivelor se ascunde mult aur nevalorificat), ori ambelor. Pe de altă

parte, nu se poate nega faptul că au apărut şi lucrări solide, care fac


216

cinste tagmei istoricilor (e drept, nu atât de multe încât să prisosească şi

să nu lase loc pentru mai bine). În plus, nu este greu de observat că, din

vasta problematică a momentului istoric al unirii Transilvaniei366

cu

patria-mamă, România, lucrările autohtone consacrate acestui moment

vizează, cu predilecţie, aspectele politico-diplomatice generale367

şi mai

puţin pe cele de ordin organizatoric-administrativ, militar, economic etc.

vizând: contribuţia Vechiului Regat (cu deosebire a armatei regale în

timpul şi după terminarea campaniei din Transilvania şi Ungaria) şi

Consiliului Dirigent (inclusiv a consiliilor şi gărzilor naţionale române)

la preluarea şi consolidarea imperiumului (adică puterii politico-

administrative) în Transilvania; disensiunile la nivelul factorilor

decizionali; delimitarea frontierei vestice cu Ungaria trianonicǎ;

începuturile şi ascensiunea revizionismului maghiar vs antirevizionismul

românesc; problema minorităţilor etc.

Ghidat de aceste considerente, după o experienţă de peste 30 de

ani în câmpul identificării şi valorificării ştiinţifice a surselor

documentare privind istoria perioadei în discuţie, autorul studiului de

faţă îşi propune să abordeze un aspect mai puţin cercetat şi cunoscut:

colaborarea Marelui Cartier General (prescurtat: M.C.G.) al Armatei

Regale cu consiliile şi gărzile naţionale române comunale, orăşeneşti,

cercuale şi centrale - C.N.R.C. din Arad (începând cu mijlocul lunii

noiembrie 1918) şi, apoi (după 1 decembrie), cu Consiliul Dirigent la

procesul de preluare şi consolidare a "imperiumului” (puterii politico-

*Acest studiu este un extras (subcapitol) din volumul sub tipar Trasări şi retrasări ale

frontierei de vest a României (1918-1940) al subsemnatului autor, C.Grad. 366

Observaţie: Termenul generic Transilvania desemnează, în sens larg, atât

Transilvania propriu-zisă sau Ardealul (adică regiunea istorico-geografică

intracarpatică), cât şi regiunile istorice Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş. 367

Cu rare excepţii, arhicunoscute şi fără să contribuie cu vreun aport semnificativ de

cunoaştere, adică: premisele, entuziasmul maselor, adunările populare convocate

pentru constituirea consiliilor şi gărzilor naţionale române, marile personalităţi

implicate, ecoul intern şi internaţional, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la

1 decembrie 1918 etc.


217

administrative) în Transilvania, Maramureş, Sǎtmar, Crişana şi Banat

(noiembrie 1918 – iunie 1919). În acest cadru, sunt analizate, cu

deosebire, activitatea şi rolul unor instituţii informative ad-hoc create

de M.C.G.: 1) ofiţerii ardeleni informatori şi propagandişti trimişi

înaintea trupelor române în Transilvania şi Ungaria; 2) ofiţerul de

legătură al M.C.G. pe lângă Consiliul Dirigent din Sibiu, lt. col.

Gheorghe Bereşteanu.

Contextul istoric

Convenţia militară de la Belgrad368

, încheiată la 13 noiembrie

1918, între generalul Franchet D`Esperey, comandantul trupelor din

Balcani ale Antantei, şi delegaţia noului guvern maghiar al contelui

Mihály Károlyi (constituit la 31 octombrie 1918) - stabilea ca linie

demarcaţională, în Transilvania, între trupele Antantei victorioase şi ale

Ungariei (ca parte a fostului Imperiu Hasburgic) învinse, cursul

Mureşului - Reghin - Bistriţa369

. De fapt, această convenţie reconfirma şi

individualiza pentru Ungaria (proaspăt separată de Austria) „Linia

Diaz”, aşa cum fusese ea stabilită prin armistiţiul de la Villa Giusti

dintre Antanta şi Austro-Ungaria (3 noiembrie 1918)370

, şi nu putea fi

368

De notat că România n-a fost invitată la această convenţie şi nici consultată, la

momentul respectiv fiind considerată stat necombatant, deoarece semnase, la

Buftea, pace separată cu Puterile Centrale (7 mai 1918); vezi şi Ion Bulei,

Contribuţii / Acum 90 de ani... (XXXV). Englezii sunt interesaţi mai mult de

Palestina, - art. publicat în Ziarul Financiar din 23 iun 2009, cf.

www.zf.ro/.../contributii-acum-90-de-ani-xxxv-englezii-sunt-interesati-mai-mult-

de-palestina-4591288/ 369

C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ed. II, Bucureşti, 1989,

vol. II, p. 419; D. Preda, V. Alexandrescu, C. Bogdan, În apărarea României Mari.

Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti, 1994, pp. 37-38. 370

Pierre Renouvin, Criza europeană şi Primul Război Mondial (1904 – 1918), vol. II,

seria “Civilizaţii moderne”, 10, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2008, pp. 278 – 279;

Despre această linie demarcaţională provizorie (Linia Diaz) în Transilvania şi

consecinţele ei, primele referiri în istoriografia românească postbelică sunt: Gh. Unc,

Vl. Zaharescu, Din cronica relaţiilor româno-ungare în anii 1918-1920, în Anale de

istorie, nr. 4/1981, p. 105-126; C. Grad, Rapoarte şi memorii privind activitatea

consiliilor şi gărzilor naţionale române din comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor şi Arad

(decembrie 1918 - martie 1919), în Acta MP, V, 1981, pp. 498-555; idem, Aspecte ale

procesului istoric de integrare organică a judeţului Sălaj în structurile politico-


218

considerată ca o linie demarcaţională politică, definitivă, ci ca una cu

scop strict militar, provizoriu, care avea rolul de a delimita zona de

contact, urmând ca linia demarcaţională definitivă (frontiera) să fie

fixată prin tratatele de pace ulterioare. De altfel, în cazul Transilvaniei,

transformarea "Liniei Diaz" în una demarcaţională definitivă nu ar fi

avut nici o justificare etnică şi istorică, decizia urmând să fie pronunţată

prin votul liber al majorităţii etnice, conform principiului

autodeterminării naţionalităţilor, enunţat în cele 14 puncte wilsoniene.

Drept urmare, cuvântul hotărâtor în această chestiune de importanţă

vitală pentru destinul naţiunii române avea să fie pronunţat şi parafat în

cetatea istorică a Albei Iulii, la 1 Decembrie 1918, prin Rezoluţia Marii

Adunări Naţionale, care consfinţea unirea Transilvaniei, Maramureşului,

Sătmarului, Crişanei şi Banatului cu patria-mamă.

După 4 ani şi aproape 4 luni de război pustiitor, cuprinşi de

euforia momentului, mulţi dintre românii participanţi la acele

evenimente cruciale sperau şi credeau cu tărie că pericolele cele mai

mari pentru desăvârşirea unităţii naţionale fuseseră înlăturate şi că orice

alte aranjamente diplomatice de culise, care ar fi eludat voinţa

nestrămutată şi liber exprimată a majorităţii româneşti la Alba Iulia, au

administrative ale statului naţional unitar român. Linia demarcaţională provizorie

(ianuarie-aprilie 1919) în Sălaj, în Acta MP, VI, 1982, pp. 251-262. Ultimele două

studii sunt bazate, exclusiv, pe documente inedite din Arhivele Militare Române,

fondurile M.C.G., Serviciul istoric, C.T.T. etc.; Pe aceeaşi linie se înscrie şi P. Abrudan

cu studiul Documente inedite privind desfăşurarea evenimentelor politico-militare din

Transilvania după Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în: Acta MP, IX, 1985, p. 441-

489; Gh. Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional

unitar român (1918 – 1920), Cluj, Ed. Dacia, 1985; După 1990, vezi şi: Istoria

României. Transilvania, vol. II, Edit. “George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, cap. IV, p.

617 – 840, subcap. 4.3.2; C.Grad, D.E.Goron, Dezintegrarea administraţiei maghiare

şi constituirea noilor structuri de putere româneşti în judeţele Sălaj, Sătmar şi Bihor

(noiembrie 1918 – aprilie 1919), în vol. trilingv 1918. Sfârşit şi început de epocă,

coords: C.Grad, V.Ciubotă. Ed. Lekton, Zalău şi Editura Muzeului Sătmărean, Satu

Mare, 1998, p. 279-338 (cap. 3, pp. 315-327); Idem, Linia demarcaţională provizorie

cu Ungaria. Instalarea administraţiei româneşti în judeţele nord-vestice (ianuarie-

aprilie 1919), în Orizont XXI – revistă trimestrială de istorie [Editor: Asociaţia

Culturală “Valeriu Florin Dobrinescu” Piteşti], an I, nr. 3, sept. 2006, p. 12-21.


219

devenit caduce. Evident, se înşelau. Nu era suficientă doar simpla

proclamare a Marii Uniri, ea trebuia şi garantată politic, militar şi

diplomatic, prin eforturile conjugate ale organismelor politice centrale şi

locale ale românilor transilvăneni (C.N.R.C. din Arad, Consiliul

Dirigent, consiliile şi gărzile naţionale române locale: comunale,

cercuale şi comitatense), desemnate prin voinţa populară, în cursul

lunilor noiembrie şi decembrie 1918, în strânsă colaborare cu armata

română venită de peste Carpaţi să sprijine preluarea, apărarea şi

împingerea spre vest, până la marginea etnicului românesc, a liniei

demarcaţionale cu Ungaria. Cu alte cuvinte, obţinerea/preluarea puterii

statale (imperiumului) necesita încă multe şi grele eforturi, inclusiv noi

jertfe de sânge.

Or, în această acţiune, singura forţă capabilă să asigure, efectiv,

preluarea şi menţinerea administraţiei româneşti în Transilvania era

armata Vechiului Regat din teritoriul neocupat al Moldovei, remobilizată

în grabă, prin decretul regal din 10 noiembrie 1918, şi trimisă, după

numai 6 zile, în condiţii grele de iarnă, peste Carpaţi, la fraţii din

Transilvania, care, prin repetate apeluri, ceruseră ajutor militar

neîntârziat, după cum arată mai multe rapoarte ale Secţiei Operaţiunilor

a Marelui Cartier General Român.

Astfel, într-un raport asupra operaţiunilor şi evenimentelor din 22

şi 23 noiembrie 1918, se specificau următoarele: "Comitetul371

(Consiliul[ naţional bucovinean are legătură cu comitetele (consiliile)

române din Ardeal pentru conducerea acţiunii, încă înainte de intrarea

trupelor noastre aici; ultimele informaţii trimise din Ardeal arată că

situaţia elementului românesc este ameninţată, [românii] fiind foarte slab

[în]armaţi şi organizaţi, în timp ce ungurii se întăresc. Se anunţă ciocniri;

mulţi răniţi. Situaţia la Cluj ar fi pierdută. S-au trimis apeluri pentru

371

Corect: Consiliul –n.a.


220

intervenirea armatei române pe direcţia Dorna - Rodna - Bistriţa – Dej –

Cluj, regiune românească în care înaintarea trupelor s-ar putea face cu

înlesnire şi ar împiedica intervenirea elementelor ungureşti din direcţia

Debreţin”372

.

În al doilea raport, din 24 noiembrie, se semnala faptul că, la

Divizia 1 Vânători, în ziua de 22 noiembrie s-au prezentat doi ardeleni

din comitatul Braşov, sublocotenentul Dragomir şi Vasile Ogiescu, “care

cer intrarea trupelor noastre în Ardeal. Ei declară următoarele: Românii

nu cred intrarea noastră în Transilvania; Ungurii, de asemenea. (…) În

cazul când trupele ar intra în Ardeal, locuitorii nu se vor opune. În acest

sens, este afişat chiar ordinul de la Ministerul de Interne şi semnat

Bartha”373

.

Primele măsuri întreprinse de M.C.G. al Armatei Române

pentru sprijinirea preluării efective a imperiumului în Transilvania

Iniţial, conform Ordinului de operaţiuni nr. 303 din 5/18

noiembrie al Marelui Cartier General – Secţia Operaţiilor374

, s-au trimis

numai 2 divizii (Divizia 7 Infanterie, comandată de generalul Traian

Moşoiu, şi Divizia 1 Vânători, comandată de generalul Aristide Lecca),

acestea fiind primite în linişte, chiar cu simpatie, inclusiv de autorităţile

civile şi populaţia din judeţele secuieşti, speriate de spectrul generalizării

anarhiei bolşevice, după cum relevă primele rapoarte informative ale

celor două divizii.

Astfel, la 4/17 noiembrie, în perspectiva iminentei reintrări a

armatei regale în Transilvania estică şi pentru a linişti populaţia,

prefectul judeţului Ciuc a publicat următorul anunţ: ”Sosesc armatele

372

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G), dos. nr. 1950 , f. 51 - Raport nr. 446 din 10/[23

noiembrie st.n.] 1918. 373

Ibidem,f. 53 - Raport nr. 469 din 11 /[24 noiembrie st.n.] 1918. 374

Istoria Statului Major General Român. Documente 1859-1947, Editura Militarǎ,

Bucureşti, 1994 (în continuare, presc. Ist. SMGR, Buc., 1994), pp. 185-187, doc. nr. 41.


221

române; să fiţi liniştiţi, să-i primiţi cu dragoste în casă.”375

. La fel,

Divizia a 7-a raporta că, "din informaţiuni particulare, s-a aflat că

populaţiunea de pe valea Mureşului ne aşteaptă cu bucurie (....)

Populaţia - calmă. Secretarul prefectului din C[s]ik-Szereda (rom.:

Miercurea Ciuc) a întâmpinat trupele, întrebând dacă s-a intrat în

Transilvania cu voia Aliaţilor şi ce doleanţe au trupele pentru hrană şi

[în]cartiruire”.376

Aproximativ în aceiaşi termeni este descrisă atitudinea populaţiei

şi autorităţilor locale faţă de intrarea trupelor române într-un alt raport

din 1 decembrie 1918, asupra operaţiunilor şi evenimentelor petrecute

între 14/27 noiembrie 1918 şi 16/29 noiembrie 1918 - preziua când, la

Alba Iulia, Marea Adunare Naţională va proclama Marea Unire377

:

„Avangarda Diviziei [a] 7-a a fost primită cu entuziasm la Topliţa.

Ungurii ce se aflau în localitate au depus armele. Comunele din

împrejurimi au trimis delegaţiuni să salute armata română şi să

comunice că aşteaptă şi în comunele lor sosirea armatei române cu multă

dragoste. Administratorul de plasă din Reghinul Săsesc s-a prezentat la

Topliţa, cerând instrucţiuni. În satele săseşti sosirea armatei noastre nu e

bine văzută. Se zice că saşii din Ditrău ar avea intenţiunea de a se opune

la dezarmare. În localitate s-a găsit un depozit de muniţiuni, iar în gară

câteva vagoane. S-a pus garda naţională de pază. Intrarea avangardei

Diviziei 1 Vânători în C[s]ik-Szereda (Miercurea Ciuc) s-a făcut cu

deosebit fast. Prefectul comitatului şi primarul oraşului au întâmpinat

trupa la Prefectură cu cuvântări”.

În acelaşi raport, însă, apar şi primele informaţii despre unele

nemulţumiri mocnite, de rău augur, care se vor accentua în scurt timp,

375

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G), dos. nr. 1950 , f. 44 - Raportul nr. 414 din 9/22

noiembrie 1918. 376

Ibidem, f. 66-67 - Raportul nr. 569 din 14/27 noiembrie 1918. 377 Ibidem, f. 70 --Raportul nr. 617 din 18 noiembrie/1 decembrie 1918.


222

cum relevă Raportul nr. 652378

din 5 decembrie 1918: „La Reghinul

Săsesc s-a confiscat o telegramă a comitetului săsesc din localitate către

comitetul unguresc din Cluj prin care se spunea că armata română ar

face la Csik-Szereda (Miercurea Ciuc) înrolări forţate din ultimele

contingente; totdeodată, comitetul (consiliul - n.n.) săsesc apelează la

tineret să se înroleze în armata ungară. Comitetul (Consiliul - n.n.)

naţional din Cluj a telegrafiat trupelor române din Tg Mureş că la Cluj

nu se găseşte armată ungurească şi că s-a instituit gardă naţională

românească; cere cu insistenţă să se trimită trupe româneşti acolo,

deoarece nu pot garanta menţinerea ordinii publice decât cel mult pentru

o săptămână”.

În acest context, generalul Prezan, conştient de complexitatea

situaţiei şi de uriaşele responsabilităţi care-i reveneau în calitatea sa de

şef al Statului Major General al Armatei Române (Marele Cartier

General), pentru a calma starea de spirit din Transilvania (foarte agitată

şi greu de stăpânit din cauza evenimentelor acelui moment istoric de

răscruce, care se petreceau într-un ritm fără precedent şi aproape de

neînţeles şi acceptat pentru cei care-şi pierdeau poziţiile privilegiate pe

care le avuseseră până atunci, în contrapondere cu euforia românilor –

situaţi, după atâtea jertfe, în tabăra învingătorilor), în prima

proclamaţie a M.C.G. către locuitorii acestei provincii (5/18 noiembrie)

formula, clar şi percutant, motivele şi obiectivele pentru care armata

română, după 2 ani şi 3 luni, reintra în Transilvania: ”ROMÂNI! Din

Înalt ordin al M.S. Regelui Ferdinand I, în urma chemării Comitetului

[corect: Consiliului] Naţional Român (sublinierea noastră, CG),

armata noastră a trecut Carpaţii. Păşind cu dragoste frăţească pe

pământul Transilvaniei[,] oştirea română vine în numele unor sfinte

drepturi naţionale şi omeneşti pentru a garanta libertatea deplină a

378

Ibidem, f. 75:


223

tuturora. Insufleţiţi de aceste gânduri, asigurăm pe toţi locuitorii

pământului românesc până la Tisa şi Dunăre, fără deosebire de neam

şi de lege, că vom păzi cu credinţă viaţa şi avutul tuturora. Îndemnăm,

deci, întreaga populaţie ca, sub pavăza Oastei Române, să-şi continue

ocupaţiile obişnuite, astfel ca viaţa normală în sate şi oraşe să nu

sufere nici o tulburare. Fiecărui locuitor i se va respecta libera

exercitare a drepturilor sale cetăţeneşti, dar[,] în acelaşi timp, se pune

în vedere tuturora că orice încercare de a provoca dezordine, de a

săvârşi acte de violenţă sau de nesupunere se va pedepsi cu toată

severitatea 379

.

Totodată, trupele române au primit instrucţiuni orientative,

sintetizate în 3 puncte, asupra misiunii lor în Transilvania şi a relaţiilor

de colaborare frăţească şi perfectă armonie cu consiliile şi gărzile

naţionale române380

: „1) Armata română se va pune în legătură cu

Organizaţiunile Naţionale din Ardeal şi va căuta, în cea mai perfectă

armonie cu ele, să satisfacă toate necesităţile administrative, să înlăture

dezordinele, să evite abuzurile şi să facă să se simtă mâna protectoare şi

superioritatea unei autorităţi frăţeşti. 2) Ofiţerii ardeleni ataşaţi pe lângă

şefii diverselor unităţi militare române vor servi de legătură între armată

şi diversele organizaţiuni ale Comitetului [cor.: Consiliului – n.n.]

Naţional. 3) Se alătură un tablou de personalităţile către care armata se

va adresa pentru executarea celor de mai sus, luând de la aceste persoane

indicaţiunile necesare pentru instalarea şi ajutorul care urmează să-l dea

autorităţilor administrative locale.”

Referitor la punctul 3, şeful Serviciului Central al Corpului

Voluntarilor Români, colonel Gr. Popescu, care a întocmit Tabloul -

anexă cu numele oamenilor de încredere din Transilvania, cari

379

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G), dos. nr. 1971, f. 19. Vezi şi. Ist. SMGR, Buc.,

1994), p. 185, doc. nr. 40. 380

Ibidem, f. 10.


224

verosimil sunt la vetrele lor381

, nota, la finalul documentului: “Toţi

avocaţii români, precum preoţii, învăţătorii şi funcţionarii de bancă sunt

oameni de încredere”.

În Anexa nr. 3 (Instrucţiuni pentru trupele de ocupaţiune din

Transilvania) 382

la Ordinul de Operaţiuni nr. 303 din 5/18.XI.1918 al

M.C.G. - Secţia Operaţiilor, semnat de generalul Prezan, Şeful Statului

Major General al Armatei, sunt specificate, în detaliu (vezi Anexa nr.

2), următoarele instrucţiuni privind: 1. misiunea istorică a trupelor

române; 2. comportamentul corect, demn şi umanitar faţă de populaţie,

indiferent de etnie; 3. interzicerea şi sancţionarea severă a oricăror

încercări de însuşire pe cale nelegală a bunurilor private şi publice sau

de rechiziţii forţate, fără plată; 4. menţinerea şi sprijinirea gărzilor

naţionale române, ca elemente de păstrare a ordinii publice; 5.

dezarmarea şi dizolvarea tuturor gărzilor şi detaşamentelor străine -

maghiare, germane şi sârbeşti - , inclusiv arestarea şi deţinerea

conducătorilor acestora, dacă se vor dovedi ca elemente periculoase; 6.

instalarea noilor autorităţi administrative numai în urma consultării cu

C.N.R.C.; 7. regimul presei şi publicaţiilor; 8. menţinerea şi sporirea

prestigiului armatei.

Rolul şi activitatea ofiţerilor ardeleni informatori şi

propagandişti, trimişi înaintea trupelor române în Transilvania şi

Ungaria

Cu o contribuţie importantă (din păcate, mai puţin cercetată şi

cunoscută) la efortul general de luptă pentru realizarea deplină a Marii

Uniri se înscrie şi activitatea desfăşurată de ofiţerii ardeleni însărcinaţi

de Marele Cartier General – Serviciul de Informaţiuni cu misiuni de

381

Ibidem, f. 11-16 - Această listă este întinsă pe 7 pagini, cu corp 10-vezi Anexa nr. 1

(prescurtată, selectiv, din motive de spaţiu). 382

Ibidem, f. 17-17v. Vezi şi Ist. SMGR, Buc., 1994, pp. 187-188, doc. nr. 41.


225

informare şi propagandă, trimişi înaintea trupelor române în teritoriul

neeliberat al Transilvaniei şi ţinuturilor vestice383

.

Rapoartele înaintate de aceştia M.C.G., rezultat al unei munci

informative desfăşurate în condiţii de clandestinitate, implicând chiar

riscul pierderii vieţii, au constituit un ajutor preţios pentru pregătirea şi

desfăşurarea cu succes a tuturor acţiunilor politico-diplomatice şi

militare întreprinse, convergent, de autorităţile decizionale de la

Bucureşti şi Sibiu în vederea scopului comun: România Mare. Aceste

rapoarte exprimă adeziunea entuziastă a masei etnice româneşti din

judeţele vestice faţă de istoricul act de la Alba Iulia, dar şi adânca

îngrijorare şi teamă că linia demarcaţională se va permanentiza şi că

383

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 1971, f. 18 - Urmare la Anexa nr. 3 la

Ordinul de operaţiuni nr. 303 din 5/18. XI. 1918. al M.C.G, intitulată Lista ofiţerilor

ardeleni informatori şi propagandişti trimişi înaintea trupelor române în Transilvania

şi Ungaria. Lista acestor ofiţeri a fost semnată de col. Condeescu, şeful Secţiei

Informaţiilor al M.C.G., şi cuprinde următoarele nume: Lt. Silvestru Ureche, Tulgheş –

legitimaţia (în continuare, abreviat: leg.) nr. 3; 2. Slt. Iosif Şchiopul, Cluj - leg. nr. 7; 3.

Lt. Cornel Bojincă, Vârşeţ - leg. nr. 10; 4. Slt. Ionaş Titu, Lugoj - leg. nr. 11; 5. Lt.

Avram Imbroane, Timişoara - leg. nr. 12; 6. Slt. Iulian Sasu, Bistriţa - leg. nr. 13; 7.

Slt. Titu Fodor, Alba-Iulia - leg. nr. 18; 8. Slt. George Trâmbiţaş, Petroşani - leg. nr.

21; 9. Slt. Ion Urdea, Sighişoara - leg. nr. 22; 10. Slt. Liciniu Simu, Blaj - leg. nr. 23;

11. Slt. Ion Pop, Cohalm - leg. nr. 24; 12. Slt. Alexandru Lascu, Ghimeş - leg. nr. 25;

13. Slt. Teodor Lascu, Topliţa - leg. nr. 26; 14. Slt. George Enescu, Bran - leg. nr. 27;

15. Slt. Dr. Constantin Popa, Sibiu - leg. nr. 28; 16. Slt. Aurel Vasile, Turnu-Roşu -

leg. nr. 29; 17. Slt. Ion Băncilă, Braşov - leg. nr. 30; 18. Slt. Eugen Comşa, Vinţ - leg.

nr. 31; 19. Slt. Ioachim Ciurea, Braşov - leg. nr. 32; 20. Căpitan Ştefan Boer, Făgăraş -

leg. nr. 33; 21. Plutonier Alexandru Şerban, Cetatea de Baltă - leg. nr. 35; 22. Lt. Ion

Conciatu, Bozovici - leg. nr. 36; 23. Slt. Valeriu Tatu, Agnita - leg. nr. 37; 24. Slt.

Ieronim Grovu, Szekely-Udvarhely (Odorheiul Secuiesc) - leg. nr. 38; 25. Slt. Ion

Lupean, Diciosânmartin - leg. nr. 39; 26. Slt. Ion Rocaşiu (corect: Traian Pătcaş, Jibou,

(Sălaj) - leg. nr. 40; 27. Slt. Gavril Păuşan, Zalău - leg. nr. 41; 28. Slt. George Văleanu,

Careii Mari - leg. nr. 42; 29. Lt. Romulus Peşteanu, Turda - leg. nr. 43; 30. Plut. major

Avram Suciu, Turda - leg. nr. 44; 31. Slt. Virgil Popescu, Oradea Mare - leg. nr. 45;

32. Lt. Petru Nămioanu (Nămoianu), Biserica Albă - leg. nr. 46; 33. Slt. Mihail Dragoş,

Curtici - leg. nr. 47; 34. Slt. Ion Lia, Beiuş - leg. nr. 48; 35. Slt. Petru Savii (Savu),

Timişoara - leg. nr. 49; 36. Plutonier Iosif Cojan, Bran - leg. nr. 51; 37. Slt. Cornel

Voicu, Feldioara - leg. nr. 52; 38. Slt. Ion Popa, Gherla - leg. nr. 53; 39. Slt. Vichentie

Ardelean, Panciova - leg. nr. 55; 40. Slt. Trandafir Buru, Modoş (Torontal) - leg. nr.

56; 41. Slt. Eugen Vălean, Ianc (Caraş Severin) - leg. nr. 57; 42. Slt. Traian Birăescu,

Becicherec - leg. nr. 58; 43. Slt. Dr. Ion Voina, Arad, Com. Naţional - leg. nr. 59; 44.

Slt. Petru Ţucra Pribeagu, Hălmagiu - leg. nr. 60; 45. Slt. Aurel Sărac, Oradea Mare -

leg. nr. 61; 46. Slt. Dr. Tit. (Nic.) Capeţeanu, Chichinda M[are] (Torontal) - leg. nr. 62;

47. Plut. major Vasile Popovici, Sibiu - leg. nr. 63.


226

armata română – prima instituţie naţională chemată să întregească şi să

garanteze hotarele României Mari -, îndelung şi cu încredere aşteptată,

se va opri la est de Munţii Apuseni.

În acest sens, este sugestiv raportul înaintat M.C.G. Român, la 5

decembrie 1918, de agentul nr. 42, slt. George (Patachi) Văleanu384

:

„Despre spiritul ce stăpâneşte sufletele intelectualilor români şi ale

ţăranilor s-ar putea scrie cărţi întregi. Toţi intelectualii s-au ridicat şi

luptă demn pentru înfăptuirea idealului naţional, pentru unirea cu

România. Ţăranii, mai simpli şi mai practici, se declară în toate

comunele că fac parte din România Mare; ei nu fac combinaţii sofistice

ca şi intelectualii, de aceea masa aceea mare de ţărani este mult mai

însufleţită şi mai demnă. E o emulaţie între cele 2 părţi şi fiecare vrea să

fie mai românească. Cunosc intelectuali şi ţărani care, prevăzând

prăbuşirea fostului imperiu Habsburgic, expres nu şi-au vândut bucatele

ca să aibă ce să dee armatei române când va ajunge acolo. Ţăranii

aşteaptă pe "curcanii" români ca ovreii pe Mesia. Spun că se aude că

armata română suferă de lipsă de alimente şi se miră că nu vin la ei, când

cel mai sărac dintre ei poate să scoată din iarnă 10 cătane de-a[le]

craiului român. În Ţara Oaşului (17 sate) voiau să facă republică ţăranii,

pe un primar să-l facă împărat şi acesta în calitate de împărat să-i predee

pe toţi oşenii Craiului român, că ei au încredere numai în el”.

În raportul său, slt. Gheorghe Patachi Văleanu informează

detaliat M.C.G. Român despre: situaţia din comitatul Sătmar (oraşele

Baia-Mare, Satu-Mare şi Carei); organizarea şi funcţionarea consiliilor şi

gărzilor naţionale române şi maghiare, inclusiv raporturile dintre ele;

entuziasmul ce a cuprins poporul român în lupta pentru realizarea

idealului naţional; constituirea vicariatului naţional român al Careiului,

384

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 121-125; vezi şi C.Grad,

Rapoarte şi memorii privind activitatea consiliilor şi gărzilor naţionale române din

comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor şi Arad (decembrie 1918 - martie 1919), în Acta MP,

nr. V (1981), pp. 520 – 522, doc. nr. 2.


227

prin desprindrea de episcopatul greco-catolic de Hajdudorog a 46 de

comune româneşti; propaganda antiromânească desfăşurată de

aristocraţia maghiară din Cluj; incidentul de la Someşeni.

La fel, din Cluj, la 11 decembrie 1918, agentul nr. 48, slt. Ion

Lia, raportează M.C.G. Român despre situaţia judeţului Bihor385

după

Adunarea de la Alba-Iulia, evidenţiind: 1. adeziunea entuziastă a

beiuşenilor la hotărârile istoricei Adunări ("Deodată cu adunarea de la

Alba-Iulia, la care au participat şi delegaţii beiuşenilor, cei rămaşi acasă

au ţinut serviciul divin, implorând ajutorul lui D-zeu asupra hotărârilor

de la Alba-Iulia şi au declarat solemn în biserică că întreg Bihorul

doreşte unirea cu România. Sfatul naţional român din Beiuş este cel mai

bine organizat din întreg comitatul. Preşedinte este Dl. avocat dr. Ioan

Ciordaş. Membri sunt toţi românii care locuiesc în Beiuş. Acest "sfat"

ţine în fiecare seară şedinţă în cari se desbat până în cele mai mici

amănunte toate chestiile de interes public. Iar pentru chestiile de interes

comun cu ungurii sunt două comisii exmise din sânul ambelor"sfaturi"

(român şi unguresc)”; 2. constituirea, organizarea şi funcţionarea C.N.R.

şi G.N.R. din cercul Beiuş; 3. nerecunoaşterea de către guvernul din

Budapesta a unirii cu România şi luarea jurământului de credinţă către

statul ungar de la toate autorităţile comitatense cercuale şi comunale; 4.

starea economică îngrijorătoare a comitatului; 5. trecerea rămăşiţelor

armatei lui Mackensen prin Oradea; 6. relaţiile dintre G.N.R. din Oradea

şi Garda Naţională Maghiară; 6. propaganda antiromânească.

În acelaşi raport se fac şi referiri tangenţiale la situaţia explozivă

din Valea Someşului (oraşul Cluj386

şi sectorul Dej - Satu Mare: „În

385

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 93-97; vezi şi C. Grad,


comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor şi Arad (dec. 1918 – mart. 1919), în Acta MP, nr. V

(1981), pp. 530-533, doc. 12. 386: Ibidem, finalul documentului citat: „Nădejdea clujenilor este în moţii din Munţii

Apuseni, cari ard de nerăbdare de a se vedea în Cluj. Arme s-ar putea cumpăra cât de


228

Lăpuş a fost o ciocnire între secui şi românii ce s-au adunat pentru a afla

hotărârea de la Alba Iulia. Au fost 14 morţi şi de 50 de răniţi. (....)

Despre organizarea armatei secuieşti am aflat de la un ofiţer ungur

următoarele: Zilnic se înfăţişează 300-400 de oameni între cari sunt şi

mai bătrâni de 40 de ani, aşa-i de mare însufleţirea. Haine şi bani avem

din abundenţă. Avem ordin de la guvern să apărăm linia demarcaţională.

Mureşul îl apără ungurii de pe pustă iar Someşul, secuii. Regimentul cel

mai bine organizat e cel de husari nr. 2, între Jibou şi Someş-Odorhei.

(...) Întreaga etapă Dej - Sătmar se împarte în 3 părţi: Dej - Jibou; Jibou -

Sălsig; Sălsig - Sătmar".

Tonul optimist al rapoartelor înaintate de toţi agenţii informatori,

la începutul lunii decembrie 1918, se va schimba, însă, radical, în lunile

ianuarie – aprilie 1919, oglindind teama populaţiei româneşti că armata

română se va opri pe aliniamentul Apusenilor şi că nu va putea

ocupa/elibera ţinuturile vestice. Spicuim, în continuare, câteva

fragmente din alte rapoarte informative despre această situaţie extrem de

periculoasă pentru interesele româneşti.

Astfel, locotenentul Radu Ion (agentul nr. 66)387

informează

M.C.G., la 19 dec. 1918/1 ian. 1919, despre: situaţia populaţiei române

din oraşul Satu-Mare; primirea generalului Berthelot; propaganda

antiromânească, inclusiv răspândirea zvonului că în România a izbucnit

revoluţia388

. Acelaşi agent raportează, în 10 ianuarie st.n. 1919, despre

multe, dacă ar fi bani. Şi aici, ca şi în Oradea şi Beiuş, conducătorii sfatului şi gărzilor

roagă să li se vie în ajutor, fără de cari nu prea pot face multe. Roagă, mai departe, pe

şefii armatei române să le dea instrucţiunile de lipsă, fiindcă aşa sunt dezorientaţi

privitor la planurile armatei pe care doresc să o serveacă cu trup şi suflet. Să li se

comunice tot aceea ce aşteaptă armata de la ei. Doresc să fie consideraţi ca făcând parte

din armată şi să se facă legătură dintre aceste legiuni şi Marele Cartier General prin

curieri speciali, cari să aducă rapoartele lor şi de aici să ducă ordinele” 387

Nespecificat în lista ofiţerilor ardeleni informatori şi propagandişti trimişi înaintea

trupelor române în Trasilvania şi Ungaria. 388

„În Sătmar şi în Carăi[i] Mari populaţia română e agitată contra armatei române.

Propaganda săcuilor: că armata română este prost echipată, nu are ce mânca şi că

dezertează de pe front acasă. Se lăţesc zvonuri că în ţara românească e revoluţie. Mulţi


229

cele observate în Carei şi localităţile din partea de nord-vest a judeţului

Sălaj: luarea cu forţa în armata maghiară; scăderea moralului unor

conducători locali, datorită întârzierii cu care înainta armata română şi a

propagandei desfăşurate de guvernul maghiar prin presă389

.

În raportul întocmit la 1/14 ianuarie 1919, în Oradea, slt. Ion Lia

- agentul nr. 48, semnalează următoarele: “În Oradea şi Bihor, până

aproape de Beiuş, ungurii fac ce vreau, nefiind stânjeniţi deloc de către

Consiliul din Oradea. Ba sunt cazuri, cum a fost acela că jandarmii din

Beiuş s-au dus fără să fie dezarmaţi complet şi acela al înfiinţării gărzii

ungureşti din Uilac, când însuşi Comanda[me]ntul Român din Oradea a

oprit pe românii din provincie de la o procedură mai energică, dând

astfel ungurilor nas de a fi tot mai agresivi şi nu e exclus ca din această

cauză să nu se nască conflict între români şi unguri în provincie, de o

parte, şi între românii din provincie şi conducătorii lor de la Oradea, de

alta. Faţă de toate acestea e un singur leac: armata să ocupe în timpul cel

mai scurt aceste ţinuturi ameninţate şi să procedeze în modul cel mai

energic faţă de gazetele locale, aceste izvoare ale celor mai grosolane

minciuni, faţă de conducătorii oraşului, care au trimis ajutor secuilor,

români, care sunt mai mult în contact cu ungurii, nu mai cred că va fi o Românie Mare

şi că armata română o să ajungă şi pe acolo, aceştia sunt români din Sătmar şi Carăi[i]

Mari, mai cu seamă în Carăii Mari, unde şi românii spun că "Román vagyok de magyar

érzelmü”.”. A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 124; vezi şi C. Grad,



nr. V (1981), pp. 522 – 523, doc. 3. 389

„Moralul a căzut după brutalităţile făcute de bănzile ungureşti, aşa că sunt români

încă în comitatul Sălaj care nu mai cred că o să fie România Mare, dacă-i spui, zice:

"ştie D-zeu ce va fi". (....) Am găsit preot în teritoriul ocupat de armata română care, cu

toate că e ordin şi de la episcop, nu aminteşte pe M.S. Ferdinand I, aminteşte consiliul

şi garda naţională, pentru că vede situaţia de acolo şi a început să nu mai creadă”.

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. 2154, f. 126-128; vezi şi C. Grad, Rapoarte şi

memorii privind activitatea consiliilor şi gărzilor naţionale române din comitatele

Sătmar, Sălaj, Bihor şi Arad (decembrie 1918 - martie 1919), în Acta MP, nr. V

(1981), pp. 523 – 524, doc. 4.


230

faţă de socialişti şi faţă de toţi aceia care au agitat ori au avut o atitudine

dubie în trecut”390

.

Aceeaşi situaţie îngrijorătoare este semnalată şi de agentul nr.

20391

, în raportul său asupra situaţiei din partea de sud a comitatului

Bihor, întocmit la Sibiu, în 17/30 ianuarie 1919: „De când cu zvonurile

răspândite atât de tare că Armata Română nu va ocupa Bihorul, ba chiar

şi Clujul o să fie evacuat, ungurii fac totul pentru ridicarea moralului şi

sentimentului patriotic unguresc şi pentru demoralizarea românilor.

Trimit agenţi socialişti-comunişti prin toate părţile, îndemnând la

răzvrătire. S-au luat măsuri, fireşte, din partea Gardelor Române, pentru

a fi împiedicaţi în acţiunea lor; cu toate acestea, în satele din apropierea

Oradiei Mari se pot strecura (....) Românii, ce-i drept, neliniştiţi în

nădejdea eliberării, trebuie să stea în voia tuturor încercărilor (...)

duşmanului şi să ţină piept, pradă, cu puţine arme şi muniţii,

duşmanului” 392

.

La 8/21 ianuarie 1919, se raportează M.C.G. (probabil de agentul

nr. 47, slt. Mihail Dragoş) despre: constituirea, organizarea şi activitatea

C.N.R. şi G.N.R. din Oradea şi din cercurile Aleşd, Ceica, Beiuş şi

Vaşcău; raporturile dintre C.N.R. şi G.N.R. cercuale şi C.N.R.

comitatens din Oradea; raporturile cu autorităţile maghiare; pătrunderea

390

A.M.R., fond M1 (3831 - M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 100-101; vezi şi V. Faur, C.

Grad, Noi mărturii documentare privind contribuţia românilor din Crişana la făurirea

statului naţional unitar român, în „Crisia”, an XIII (1983), p. 263-265, doc. nr. 6.- Raport întocmit la 1/14 ianuarie 1919, în Oradea Mare, de informatorul nr. 48 - Ion

Lia. 391

Neidentificat - nu este menţionat în lista din 5/18 noiembrie 1918 a ofiţerilor

ardeleni informatori şi propagandişti trimişi înaintea trupelor române în Transilvania şi

Ungaria. 392

A.M.R., fond 3831 (M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 104-105; vezi şi V. Faur, C. Grad,

Noi mărturii doumentare privind contribuţia românilor din Crişana la făurirea statului

naţional unitar român, în „Crisia”, an XIII (1983), pp. 268-269, doc. nr. 9.


231

în C.N.R. şi G.N.R. a unor elemente carieriste, care consideră oficiile

publice ca privilegii de familie393

).

În Raportul general pe luna ianuarie. Situaţia politico-militară

în comitatul Arad, redactat la 10/23 ianuarie, agentul 47, slt. Mihail

Dragoş (învăţător în Curtici), raportează M.C.G. român despre: situaţia

politico-militară în comitatul Arad; cauzele care au provocat revolta

soldaţilor; încurajarea expediţiilor de represalii întreprinse de

„batalioanele de oţel” contra populaţiei române; vizita generalului M.

Berthelot la Arad şi incidentul provocat de maghiari în piaţa centrală a

Aradului; înlocuirea “batalioanelor de oţel” cu unităţi regulate

(Regimentul 33), care utilizează aceleaşi metode teroriste pentru a stăvili

lupta românilor pentru unitate naţională394

.

Despre situaţia explozivă din Banatul încă neevacuat de sârbi,

agentul nr. 10, lt. Corneliu Bojincă din Vârşeţ - ofiţer de legătură, în

393

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 142-145 (raport înaintat,

probabil, de agentul 47, slt. Mihail Dragoş, identificabil după stilul critic al altor

rapoarte ); vezi şi C. Grad, Rapoarte şi memorii privind activitatea consiliilor şi

gărzilor naţionale române din comitatele Sătmar, Sălaj, Bihor şi Arad (decembrie

1918 - martie 1919), în Acta MP, nr. V (1981), pp. 533-536, doc. 13: „Unde consiliile

naţionale sunt compuse din bărbaţi devotaţi cauzei naţionale, idealişti, lucrurile merg

bine. Dimpotrivă, unde acestea sunt alcătuite din tipuri dubioase, acolo porţile

organizării naţionale stau larg deschise, pe unde îşi fac intrare tot felul de curente

antiromâneşti. Cu toate acestea, tipurile cunoscute şi acum ar voi să acapareze oficiile

publice pentru dânşii, la care fac pretenziuni ca şi la anumite privilegii familiale. În

unele comune am întâlnit băieţi de 19-20 ani, comandanţi de gardă şi, în această

calitate, judecători poporului. Aceste păpuşi de popi şi nepoţi de membri în consiliul

comitatens toţi sunt candidaţi la posturi de administratori de plasă şi viitori ofiţeri de

jandarmerie” 394

Regimul de teroare reinstalat. Locul gardelor române îl iau jandarmii unguri, iar cel

al consiliilor rurale - vechea administraţie, cu notarul ungur în frunte. Deodată cu

aceasta să reîncep apoi prigonirile în contra populaţiei şi, îndeosebi, a intelectualilor

români de la sate. Actual, românii din comitatul Arad trec prin cele mai grele încercări:

agenţii ungurilor din B[uda]-pesta îşi desfăşoară nesupăraţi activitatea în mijlocul

populaţiei noastre de la sate; iar, de altă parte, intelectualii noştri sunt expuşi la cele

mai nemaipomenite torturi. Fiecare zi îşi (are) victima sa. Notarul ungur îşi întâmpină

jandarmul cu întrebarea "Hány hideg?" adecă: "câţi ai trimis pe ceialaltă lume?".

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 140 – 141; vezi şi C. Grad,



nr. V (1981), pp. 547- 549, doc. nr. 23.


232

raportul său telegrafic din 1 iunie 1919 către M.C.G. (trimis prin

Comandamentul Trupelor din Transilvania - Secţia Informaţiilor)

semnalează următoarele: „Sârbii evacuează mereu Timişoara,

transportând la Belgrad tot ce aparţine averii statului. S-a lansat vestea

că se vor atinge şi de averile particulare, provocând o nelinişte între

populaţie, aşa că comandantul sârb a fost nevoit a desminţi ştirea pe cale

ziaristică. Populaţia, pe lângă toate astea, nu are încredere şi e în temere

şi foarte neliniştită” 395

, conturându-se spectrul unei răscoale a

muncitorimii din oraş (în număr de vre-o 15.000), foarte bine organizate

şi înarmate, ceea ce, în cazul că trupele române n-ar putea interveni la

timp, ar fi dus la o stare incontrolabilă, de jaf şi anarhie. Întrucât “clasele

intelectuale sunt foarte îngrijorate, aşteptând salvarea din partea armatei

noastre, totuşi văd necesitatea concentrării unor forţe române într-un

punct eliberat deja de noi şi aproape de Timişoara, ca la un moment dat

să poată imediat interveni”396

– se menţionează în finalul raportului.

Activitatea ofiţerului de legătură al M.C.G. pe lângă

Consiliul Dirigent din Sibiu, lt. col. Gheorghe Bereşteanu

Imediat după constituirea Consiliului Dirigent la Sibiu, Marele

Cartier General a numit ca ofiţer de legătură pe lângă acesta pe lt. col.

Gheorghe Bereşteanu, care, începând chiar din primele zile ale lunii

decembrie 1918, a desfăşurat o muncă neobosită, zi şi noapte, pentru a

asigura un contact permanent şi eficient între cele două instituţii, în

vederea coordonării acţiunilor politico-militare de preluare efectivă, pe

etape, a “imperiumului” în Transilvania. Specificăm, aici, doar câteva

dintre multele sarcini aflate pe agenda zilnică de lucru a acestui

destoinic, harnic şi energic ofiţer:

- a). înlesnirea comunicării dintre Resortul Armatei şi Siguranţei

Publice al Consiliului Dirigent, condus de Ştefan Cicio-Pop, cu Div. 1

395

A.M.R., fond 5417, dos. nr. 592, f. 208. 396

Ibidem.


233

Vânători şi Div. 7 Infanterie, însărcinate să ocupe, pas cu pas,

aliniamentele succesive aprobate de Consiliul Militar Interaliat;

- b). supravegherea funcţionării neîntrerupte a transportului pe

calea ferată (prin căpitanul Ispravnicu, comandantul militar al căii ferate

din Transilvania, stabilit la Braşov) - conform înţelegerii semnate de

generalii Traian Moşoiu şi Aristide Lecca cu administraţia civilă

maghiară397

- şi a comunicaţiilor prin telegraf şi telefon;

- c). preluarea minelor din Valea Jiului şi a tuturor

întreprinderilor de importanţă strategică, cu statut de proprietate a

statului maghiar (uzinele metalurgice şi de muniţii etc.); (Anexa 4)

- d). intermedierea tratativelor cu reprezentanţii civili şi militari

maghiari; (Anexa 5 -6)

- e). încartiruirea trupelor române nou sosite şi asigurarea

aprovizionării cu alimente şi combustibil;

- f). transmiterea promptă a cererilor de asigurare a protecţiei

localităţilor din zona de operaţiuni militare;

- g). asigurarea desfăşurării în bune condiţii a călătoriei de

informare efectuate de generalul Berthelot în teritoriile situate la vest de

“Linia Diaz” etc. (Anexa 7)

Modificările succesive ale liniei demarcaţionale provizorii cu

Ungaria. Rolul armatei române

În consens cu dorinţa milioanelor de români uniţi într-o singură

patrie, în acel fast decembrie 1918, Guvernul României şi Consiliul

Dirigent al Transilvaniei au cerut guvernelor Antantei şi Ungariei să se

asigure preluarea tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi

ţinuturile vestice cu maximă celeritate şi fără incidente deoarece "mersul

normal în administraţia ţării este periclitat, căci guvernul maghiar, lipsit

de autoritatea necesară pe teritoriile româneşti, nu poate rezolva treburile

397

A.M.R., fond 3831 (M.C.G ), dos. nr. 1961, f. 37-39. (vezi Anexa 3).


234

publice, mulţi funcţionari maghiari părăsindu-şi chiar oficiile din

teritoriile locuite de unguri. Şi totuşi li se refuză românilor cesiunea

puterii publice în toată plenitudinea sa”398

- după cum se arăta în

memoriul lui Ioan Erdelyi, ministrul plenipotenţiar al Consiliului

Dirigent la Budapesta, adresat, la 10 decembrie 1918, lt. colonelului Vix,

şeful Misiunii interaliate de la Budapesta.

Ca urmare a repetatelor şi fermelor cereri şi proteste ale

acestora, traseul liniei demarcaţionale a fost mutat pe linia Munţilor

Apuseni: Vest de Sighetu Marmaţiei - Cicârlău - Ardusat - Băseşti -

Chilioara - Crişeni - Panic - Aghireş - Meseşenii de Sus - Şeredei - Pria -

Ciucea - Ciuci - Zam. Comparativ cu vechea linie Mureş - Reghin -

Bistriţa, noua linie demarcaţională reprezenta un pas înainte, raportată

însă la situaţia de ansamblu, ea însemna o ignorare flagrantă a realităţilor

etnice şi politico-istorice din părţile vestice, deoarece izola artificial de

teritoriul naţional, comitatele Arad şi Bihor - în întregime, Sălaj şi

Sătmar - parţial, întârziind astfel, şi punând în pericol procesul istoric

legitim de realizare a unităţii naţionale depline a statului român.

Din păcate, guvernul revoluţionar maghiar n-a înţeles şi nici n-

a acceptat realităţile revoluţionare în curs, căutând să împiedice, prin

orice mijloace, integrarea teritoriilor în discuţie, invocând constant

Linia Diaz, din noiembrie 1918, ca linie definitivă şi acţionând în

consecinţă, prin organele sale administrative şi militare - autorizate să ia

măsurile cele mai drastice pentru stăvilirea voinţei legitime de libertate

şi unitate naţională a românilor. S-a ajuns, astfel, la incidente regretabile,

provocate de organele administrative şi militare maghiare, soldate cu

398

A.M.R., fond M1 (3831 – M.C.G.), dos. nr. 2179, f. 282-284;.vezi şi C. Grad,



nr. V (1981), p. 515 – 522, doc. nr. 1. În memoriu sunt enumerate consecinţele

dezastruoase ale Convenţiei de armistiţiu de la Belgrad din 13 noiembrie 1918 şi se

cere modificarea liniei demarcaţionale, conform intereselor naţionale româneşti.


235

morţi şi răniţi în rândurile consiliilor şi gărzilor naţionale române,

precum şi ale trupelor române eliberatoare, cum au fost cazurile de la

Teiuş, Beliş, Târgu Lăpuş, Cufoaia, Ileana, Beiuş, Zalău, Ţigani (azi,

Crişeni) 399

.

Astfel, trecând în revistă situaţia românilor din

comitatul/judeţul Solnoc-Dăbâca (apoi, după 1925, Someş) în perioada

noiembrie-decembrie 1918, înainte de sosirea trupelor române pe noul

aliniament, semnalăm două scrisori (datate 7 decembrie şi, respectiv, 10

decembrie 1918), adresate de Liviu Micşa preşedintele Consiliului

Naţional Român al comitatului Solnoc-Dăbâca, Comandamentului

Trupelor Române din Bistriţa. În scrisoarea datată 7 decembrie 1918 se

arăta: Indată după ce s-a aflat despre hotărârea Adunării Naţionale din

Alba Iulia, consiliul maghiar al judeţului nostru s-a întrunit în oraşul

nostru (…) şi a redicat protest în contra hotărârei de la Alba Iulia,

motivându-şi protestul cu existenţa de o mie de ani a statului maghiar şi

ameninţând cu învrăjbirea dacă se va înfăptui unirea Ardealului cu

România (…). Luarea acestei poziţii din partea Consiliului maghiar faţă

de dreptul de liberă dispunere a poporului român peste soarta sa a

predispus spiritele în cercurile maghiarilor la o ţinută duşmănoasă faţă

de noi 400

. Totodată, scrisoarea dezvăluie că autorităţile administrative

comitatense au sistat sumele necesare pentru întreţinerea gărzilor

naţionale române şi, în plus, prim-pretorii condiţionau distribuirea

ajutoarelor alimentare pentru cei lipsiţi şi pentru foştii ostaşi de

reinstalarea, cu scuze, a autorităţilor comunale (notarii) alungate de

mânia populară în timpul marilor revolte din noiembrie 1918. În finalul

scrisorii, Liviu Micşa, invocând şi situaţia explozivă, creată prin

incidentele grave soldate cu mulţi morţi şi răniţi - provocate de trupele

399

C.Grad, Aspecte ale procesului istoric de integrare organică a judeţului Sălaj în structurile politico-administrative ale statului naţional unitar român. Linia demarcaţională provizorie (ianuarie-aprilie 1919) în Sălaj, în: Acta MP, VI, 1982, p. 253-254.


236

maghiare la Târgu Lăpuş şi Cufoaia-, cere ajutorul grabnic al armatei

române.

Scrisoarea a doua repetă şi accentuează cele expuse în

scrisoarea din 7 decembrie, relevând că: Se face cea mai extinsă

propagandă pentru organizaţia militară a secuilor (…). Garda noastră e

expusă la fel şi fel de invective cu tendinţa de-a putea fi desfiinţată. Sub

pretexte false se intenţionează lipsirea noastră de subofiţeri şi de

materialul de lipsă (…). Starea noastră devine din ce în ce mai precară şi

mai primejdioasă 401

.

Pentru asigurarea noului aliniament au fost destinate Brigăzile

13 şi 14 din Div. 7 inf., respectiv Reg. 14 inf. pentru Baia Mare şi

Sighetu Marmaţiei şi Reg. 16 inf. Suceava pentru Jibou şi Zalău. Se

poate lesne observa că forţele militare destinate pentru această acţiune

erau cu totul insuficiente, luând în considerare două elemente esenţiale:

vastitatea zonei şi efectivul redus al uniăţilor sosite în grabă de peste

Carpaţi să asigure preluarea şi apărarea noului aliniament. De altfel, în

această primă fază, ideea directoare era prezenţa simbolică a trupelor

române, chemate să asigure, împreună cu gărzile naţionale locale,

liniştea şi siguranţa publică precum şi preluarea fără incidente a

administraţiei civile şi militare. Peste tot, solii de peste Carpaţi erau

întâmpinaţi de populaţia românească a localităţilor de pe cursul

Someşului cu un entuziasm de nedescris.

În contrast cu situaţia din teritoriile neeliberate, în comunele

recent eliberate de pe Valea Bradului (comitatul Solnoc-Dăbâca): se

mai vedeau arcurile de triumf de pe când intrase armata română. Am

vorbit cu ofiţerii români care au văzut bătrâni plângând de bucurie, fără

să poată spune un cuvânt. Liniştea e desăvârşită, siguranţa publică e

400

A.M.R. fond M1 (3831 - M.C.G.), dos. nr. 2166, f. 62. 401

Idem, dos. nr. 2854, f. 17.


237

menţinută de gărzile naţionale (…) jandarmii unguri, poliţia şi alte

autorităţi au fugit 402

.

În teritoriul eliberat, consiliile şi gărzile naţionale române,

constituite în cursul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie 1918 ca

organe democratice de manifestare şi apărare a drepturilor naţionale

rezultate din principiul autodeterminării, al libertăţii şi unităţii naţionale,

au rămas în continuare ca organe administrativ-politice şi de asigurare a

ordinii publice. În luna februarie 1918 - în condiţiile instalării şi

consolidării administraţiei româneşti, când existenţa gărzilor naţionale

devenise inutilă, creându-se un paralelism stânjenitor pentru bunul mers

al treburilor publice - acestea au fost desfiinţate. În locul gărzilor

naţionale s-au constituit companiile teritoriale de jandarmi (câte o

companie pentru fiecare judeţ).

Efectivele militare reduse destinate să preia noul aliniament au

predispus spiritele înfierbântate din unităţile militare maghiare cantonate

în Zalău, la o atitudine belicoasă, promotor fiind maiorul Gyurocsik, cel

mai înverşunat oponent al noilor realităţi politice. Drept urmare, s-a pus

la cale capturarea trenului care transporta trupele române spre Jibou şi

Baia Mare. Planul a fost însă dejucat de comandantul G.N.R. din Jibou,

lt. rez. Aurel Hetco, avocat, care a plecat înaintea trupelor române şi, în

gara Gherla, a dezvăluit comandantului unităţii în marş spre Jibou-Baia

Mare, colonelul cu stea Ioan, ambuscada pregătită de trupele maghiare.

Tentativa de capturare a trenului eşuând, trupele maghiare s-au retras

spre Cuceu-Zalău, iar Jiboul a fost eliberat în data de 10/11 ianuarie

1919, fără incidente.

Pentru apărarea Jiboului au fost lăsate două companii, care

cooperau strâns cu garda naţională română din zonă. În ziua de 11

ianuarie, comandamentul trupelor maghiare din Zalău a adresat

402

C. Grad, în: Acta MP, V, 1981, p. 510. Aprecierile aparţin slt. Ioan P. Lazăr şi au fost inserate într-un raport înaintat Reg. Vânători de munte.


238

comandantului trupelor române din Jibou, sublocotenentul Luca, un

ultimatum semnat de maiorul Gyurocsik, care îi cerea părăsirea Jiboului

în 4 ore, în caz contrar recurgându-se la forţa armelor. O rezistenţă cu

sorţi de izbândă fiind imposibilă, dată fiind insuficienţa forţelor

apărătoare, acelaşi Aurel Hetco l-a contactat pe preşedintele Consiliului

Naţional Maghiar din Jibou, Brándt Vilmos, şi i-a cerut să intervină pe

lângă profesorul Apáthy, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din

Transilvania, pentru a da ordinul de încetare a acţiunii iresponsabile puse

la cale de maiorul Gyurocsik. Lucid, Vilmos Brándt a înţeles imensul

pericol ce ameninţa populaţia civilă a Jiboului şi a luat imediat legătura

cu adjunctul lui Apáthy, care a promis că se vor lua, de urgenţă, măsurile

solicitate. Apoi, ambii purtători de cuvânt ai locuitorilor Jiboului au

transmis, în calitate de contraparlamentari, trupelor maghiare aflate la

Cuceu, ordinul telefonic de contramandare a acţiunii, comunicat,

ulterior, şi comandamentului maghiar din Zalău de însuşi Apáthy.

Incidentul evitat, în extremis, la Jibou, n-a mai fost, însă,

împiedicat la Zalău. Din documentele păstrate în Arhivele Ministerului

Apărării Naţionale şi din memoriile participanţilor la evenimentele din

acele zile tumultuoase403

rezultă că, după sosirea în Jibou a Bat. 2 din

Reg. 16 inf Suceava, la punctul de comandă al unităţii s-au prezentat

parlamentari din Zalău, care au cerut acordarea unui timp de 10 zile

pentru retragerea trupelor maghiare în spatele liniei demarcaţionale şi

permisiunea ca garda maghiară din Zalău să funcţioneze în continuare.

Comandamentul batalionului român a acordat 48 de ore pentru

evacuarea oraşului şi a respins propunerea a doua. Parlamentarii

maghiari au promis că trupele vor evacua oraşul în linişte şi că

403

Vezi memoriile semnate de Iulian Andrei Domşa şi Ioan Cerbulescu, aflate în colecţiile documentare ale Muzeului de Istorie şi Artă Zalău.


239

autorităţile administrative ale oraşului vor asigura, în cooperare cu

Garda Naţională Română, predarea fără incidente a localităţii404

.

După ce au aşteptat, în gara Gârcei, retragerea ultimelor

efective maghiare, trupele române, îmbarcate în tren, s-au pus în mişcare

spre gara Ţigani (Crişeni, actuala gară Zalău-Nord). În triunghiul de

deviaţie spre Zalău, grupe răzleţe din trupele maghiare au minat linia şi

au luat cu asalt vagoanele. Incidentul s-a soldat cu 6 morţi (unul în

timpul atacului, ceilalţi 5 - conductori la căruţe - după ce au fost

capturaţi), 13 răniţi şi 7 dispăruţi405

. Batalionul comandat de maiorul

Rozin s-a regrupat pe dealurile Ortelecului şi, printr-un contraatac

viguros, susţinut de întăriri sosite de la Jibou, a recuperat trenul şi a

respins trupele răzleţe dincolo de linia demarcaţională provizorie (1/14

ianuarie 1919). Din memoriile lui Iulian Andrei Domşa - fostul

comandant al G.N.R. Zalău - rezultă că răniţii au fost transportaţi şi

îngrijiţi la Spitalul orăşenesc din Zalău, iar soldaţii ucişi au fost

înmormântaţi cu onoruri militare în cimitirul oraşului.

Pentru stabilirea împrejurărilor în care s-a produs incidentul,

generalul Neculcea, comandantul Div. 7 inf., împreună cu generalul

francez Henry Patey, au întreprins o cercetare amănunţită, care a

dezvăluit vinovăţia indubitabilă a autorităţilor maghiare. La Zalău s-a

găsit o telegramă a profesorului Apáthy, prin care trupele maghiare erau

îndemnate să opună rezistenţă. Pentru a se evita o nouă încălcare a

convenţiilor încheiate, comandantul Div. 7 a dispus: 1) arestarea şi

judecarea profesorului Apáthy; 2) plata de către municipalitatea clujeană

a 900.000 de coroane familiilor celor ucişi; 3) plata cheltuielilor de

înmormântare şi ridicarea unui monument victimelor atacului

(monumentul s-a ridicat şi inaugurat în 1920, în prezenţa generalului

404

C. Drăgănescu, Campania 1918-1921, curs predat la Şcoala superioară de război în anii 1926-1929, pp. 81-82. 405

A.M.R., fond M1 (3831 –M.C.G.), dos. nr. 2614, f. 24-25 (telegrama 719 din 7 ianuarie 1919); Idem, fond 2270 (Divizia 7), dos. 724, f. 4, 23, 24; Idem, fond 2269 (Divizia 6), dos. nr. 144, f. 22.


240

Petala n.n.); 4) deţinerea notabilităţilor din Zalău şi din localităţile

învecinate406

.

În toată luna ianuarie, detaşamentele mobile ale diviziilor 6 şi 7

infanterie, de valoarea unui pluton, uneori chiar de valoarea unei

companii, au întreprins acţiuni de dezarmare a localităţilor din sectorul

recent eliberat. Aceste acţiuni urmăreau două obiective: 1) pacificarea

localităţilor şi instalarea ordinii publice absolut indispensabile bunei

funcţionări a administraţiei civile şi militare; 2) prevenirea izbucnirii

unor noi revolte populare, similare cu cele din noiembrie-decembrie

1918, cauzate de situaţia economico-socială grea, lăsată moştenire de cei

patru ani de război.

De altfel, în toate localităţile, foştii soldaţi întorşi, înarmaţi, de

pe fronturi constituiau un potenţial pericol de anarhie. Astfel, de

exemplu, la Surduc a fost trimis un pluton pentru a restabili ordinea la

cele două mine de cărbuni, unde lucrătorii - după cum notează

buletinul informativ al Div. 7 - sunt bolşevici şi este nevoie a menţine în

continuare plutonul acolo. Alte subunităţi ale celor două divizii au

dezarmat localităţile din localităţile situate în bazinul mijlociu al

Someşului, pe văile Almaşului, Agrijului, Sălajului şi Lăpuşului (numai

din Zalău, spre exemplu, s-au strâns 207 arme militare, 257 arme de

vânătoare, 60 de revolvere, 101 săbii, 59 de pistoale, 132 baionete şi

pumnale, 10 grenade, 2.935 cartuşe de mitralieră şi 148 cartuşiere)407

.

Din documentele militare rezultă că aceste acţiuni au continuat şi

în luna februarie, deoarece măsurile luate n-au reuşit să stăvilească

tulburările (tăierea pădurilor particulare, comunale şi ale statului,

ocuparea pământului şi păşunilor particulare, devastarea proprietăţilor).

Într-un raport către comandantul Reg. 16 Suceava, maiorul Rozin arăta

406

Idem, fond M1 (3831 –M.C.G.), dos. nr. 2614, f. 9, 10, 11 - telegrame referitoare la măsurile luate de comandamentul Diviziei 7 după incidentul din gara Ţigani (Crişeni). 407

Idem, fond 2270 - Divizia 7 infanterie, dos. nr.734 (rapoarte operative pe luna ianuarie 1919).


241

că a luat cele mai aspre măsuri pentru a opri comiterea unor asemenea

fapte şi că nu se justifică plângerile conducerii oraşului Zalău referitoare

la lipsa măsurilor de asigurare a ordinii publice: La ordinul nr. 2785 din

10[/23] ianuarie 1919, am onoarea a raporta că nu este adevărat, dar mai

mult, la intrarea în oraş, s-au luat imediat cele mai intense măsuri de

patrulare. S-a dat sprijin imediat tuturor reclamaţiilor şi chiar s-a cerut

Poliţiei locale concursul, mărindu-li-se chiar personalul, - încât fiecare

patrulă românească era însoţită de un poliţist. S-a dispus şi patrule călări,

care patrulează viile, în fine s-au luat toate măsurile posibile pe care atât

primarul cât şi poliţia locală le cunoaşte. E drept că populaţia din satele

învecinate s-au dedat la prădăciuni, însă contra lor s-au luat cele mai

severe măsuri, trăgându-se foc…, când au fost omorâţi câţiva jefuitori

(...) S-au convocat toţi primarii din satele ce intră în sectorul acestui

batalion şi li s-au dat ordonanţe, pe care să le pună în vederea

locuitorilor; de asemenea, s-a dat ordonanţă în oraş în care se sfătuiesc

oamenii a nu se da la jafuri 408

. Pentru o completă edificare a

superiorilor săi, maiorul Rozin ataşează şi ordonanţa bilingvă (română şi

maghiară), afişată în oraşul Zalău şi localităţile din jur, care cuprindea

sancţiuni drastice pentru cei care încalcă ordinea publică409

.

Gheorghe Pop - primul prefect român al Sălajului, într-un

raport către Consiliul Dirigent, nota: De la denumirea mea de prefect

tot cu rezolvirea cererilor da natura aceasta (tulburări de proprietate

408

Idem, fond cit., dos. nr. 214, f. 115. 409

Ibidem, f. 116 - I. Comandamentul militar român este foarte indignat de purtarea unora din locuitori, care în loc să-l ajute la restabilirea ordinii şi a apărării avutului public, din contră ne aduc cele mai mari greutăţi, deoarece se duc în diferite sate, unde fac prădăciuni şi omoruri. II. Populaţia românească trebuie să fie bine încredinţată că dacă a venit armata română, nu a venit să sprijine prădăciunile şi omorurile. Din contră, va lua măsurile cele mai aspre contra făcătorilor de rele, neţinând seama de naţionalitate. III. Se pune în vedere populaţiei că le este interzis, cu începere de la data afişării acestei ordonanţe, a părăsi satele fără autorizaţie scrisă a primarului. IV. Acei ce vor fi prinşi în neregulă la prădăciuni, sau asupra altor fapte rele, vor fi arestaţi, ameninţaţi, daţi judecăţii şi, eventual, pedepsiţi chiar cu moartea. V. Acei ce au furat diferite bunuri, vite, alimente, vin, nutreţ, etc. se vor grăbi a le preda de îndată primarilor din sate, deoarece armata română a început riguroase cercetări şi percheziţii asupra celor bănuiţi şi învinuiţi, încât acei care se vor găsi că mai deţin încă cele arătate mai sus vor fi pedepsiţi şi daţi în judecată.


242

n.n.) m-am ocupat410, iar C.N.R. al comitatului Solnoc-Dobâca, prin

preşedintele Liviu Micşa, cerea autorităţilor militare să ia măsuri pentru

oprirea devastării pădurilor, deoarece să fac pagube însemnate, dar şi

pentru că în multe comune sunt puţine păduri, iar dacă şi acelea se

pustiesc, peste unu-doi ani, oamenii pot ajunge fără lemne

trebuincioase411.

Plăşile din fostele comitate (judeţe) Sălaj, Satu Mare rămase

neeliberate - Crasna, Şimleu, Tăşnad - erau subordonate comisarului

guvernamental din Carei, Mihalyi Makray, care a ordonat luarea celor

mai drastice măsuri împotriva românilor, comportament care fusese

semnalat autorităţilor române la 10 februarie 1919 de maiorul

Potopeanu412

. aflat în misiune oficială la Budapesta: "Divizia din

Budapesta s-a şi cantonat în Sătmar, Careii Mari, Debreţin şi

împrejurimi. Ajutaţi de forţe ungureşti concentrate în Oradea Mare,

pregătesc progromuri în contra intelectualilor români. S-au angajat

tratative cu Makray, comisarul maghiar din Sătmar, pentru a obţine

aprobarea guvernului unguresc din Budapesta. E posibil că acesta va

consimţi. În caz contrar, trupele ungureşti vor proceda din proprie

iniţiativă. Guvernul maghiar tratează cu Ucraina ca armata ucraineană să

invadeze, simultan, în Basarabia"

După incidentul de la Zalău, pentru a se evita noile vărsări de

sânge, batalionul lui Gyurocsik a fost transferat la Hajduszoboszlo, lângă

410

AN-DAIC, fond Consiliul Dirigent, Resortul Interne, dos. nr. II/34, f. 1-3 (raportul

din 19 aprilie 1919). 411

A.M.R., fond 2270, dos. nr. 487, f. 323. 412

A.M.R., fond 5417, dos. nr. 596, f. 21 – telegramă către M.C.G. - Secţia

Informaţiilor, comunicată şi Comandamentului din Sibiu: "Divizia din Budapesta s-a şi

cantonat în Sătmar, Careii Mari, Debreţin şi împrejurimi. Ajutaţi de forţe ungureşti

concentrate în Oradea Mare, pregătesc progromuri în contra intelectualilor români. S-

au angajat tratative cu Makray, comisarul maghiar din Sătmar, pentru a obţine

aprobarea guvernului unguresc din Budapesta. E posibil că acesta va consimţi. În caz

contrar, trupele ungureşti vor proceda din proprie iniţiativă. Guvernul maghiar tratează

cu Ucraina ca armata ucraineană să invadeze, simultan, în Basarabia"


243

Debreţin, dar, după puţină vreme, a fost readus în Sălaj şi cantonat la

Nuşfalău şi Şimleu Silvaniei413

. Având mână liberă, soldaţii lui

Gyurocsik au întreprins adevărate expediţii de represalii împotriva

satelor din jurul Şimleului Silvaniei, pretextând că ordinea publică e

subminată de elemente turbulente.

Astfel, în Valcăul de Jos, fosta jandarmerie locală, întoarsă o

dată cu detaşamentul lui Gyurocsik a pornit o adevărată teroare414

. Peste

tot gărzile naţionale române au fost dezarmate, iar casele fruntaşilor

români percheziţionate, pretinzându-se arme. Chiar şi locuinţa de la

Bădăcin a Clarei Maniu - mama preşedintelui Consiliului Dirigent, Iuliu

Maniu, fostă preşedintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene - a fost

percheziţionată, cerându-se, cu scop vădit şicanator, arme. În ziua de 18

ianuarie 1919, fruntaşii mişcării naţionale şimleuane, Alexandru Gheţie -

vicarul Silvaniei, Alexandru Aciu şi Coriolan Meseşan - comandanţii

G.N.R. din Şimleu, ambii având gradul de căpitan - au fost arestaţi la

domiciliu şi chestionaţi asupra sentimentelor lor şi a populaţiei

româneşti majoritare faţă de unirea cu România415

.

De asemenea, vrând să păstreze cu orice preţ linia

demarcaţională, autorităţile militare şi civile maghiare au luat măsuri de

sporire a efectivelor militare şi înrolare cu forţa a tuturor persoanelor

valide în armata maghiară, fără deosebire de naţionalitate. Ajunşi într-o

situaţie disperată, românii se refugiau în masă peste linia demarcaţională

provizorie la Zalău, Cehu Silvaniei, Băseşti şi Huedin, cerând ajutor

militar pentru a pune capăt acelei atmosfere de teroare şi arătând că, la

cel mai mic semn al autorităţilor militare româneşti, 10.000 de români

sunt gata să se înroleze în armata română416

.

413

Coriolan Meseşan, Un epizod al ostatecilor, Şimleu Silvaniei, 1932, p. 6. 414

A.M.R., fond M1 (3831 –M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 100. 415

C. Grad, în: Acta MP, V, 1981, pp. 528-529, documentul 10. 416

Ibidem, p. 510.


244

În Bihor, judeţ aflat în întregime dincolo de linia

demarcaţională, situaţia părea şi mai grea decât cea din judeţele vecine,

Sătmar şi Sălaj, după cum relevă numeroase rapoarte şi reclamaţii şi

cereri disperate de ajutor trimise Consiliului Dirigent şi

Comandamentului Trupelor Române din Transilvania: "S-a format

frontul la Ciucea şi se comit atrocităţi din partea soldaţilor nedisciplinaţi

la tot pasul şi locul: români deţinuţi, maltrataţi şi popii alungaţi şi jefuiţi

sunt la ordinea de zi. Un motiv pentru persecutare este (...) şi cunoştinţa

că românii s-au pregătit cu drag la primirea şi alimentarea soldaţilor

români. Urmarea e că însufleţirea a cedat unei mari deprimări, poporul

începe a-şi pierde încrederea în conducători, viaţa conducătorilor este

periclitată din partea maghiarilor încât şi designatul prefect al Bihorului

cu greu şi-a scăpat viaţa – ce e azi nu se ştie. Gardele române, fără alt

motiv decât numai pentru că armata românească nu vine, se dezarmează,

disperaţia creşte, azi românii întru atât sunt [de] disperaţi încât nu aud

decât întrebarea: „Când vin?” şi fiindcă (la ce) doresc nimeni nu le poate

da răspuns, încrederea în conducători şi în eliberare, cu încetul se pierde

şi toţi strigă după răspuns apriat „Vin sau nu vin?”, ca să nu se mai

expună, iar conducătorii ca să se refugieze. Stare foarte tristă şi

disperată. Trebuie să se spună bihorenilor exact: ce devine şi când

scapă"417

.

De-a lungul liniei demarcaţionale provizorii Sighetu Marmaţiei

-Cicârlău – Hereclean –Ciucea – Ciuci - Zam, incidentele provocate de

trupele maghiare se ţineau lanţ, culminând cu ocuparea Zalăului în zorii

zilei de 23 februarie 1919. Din informaţiile furnizate de rapoartele

Brigăzii 13 infanterie rezultă că atacul s-a declanşat la miezul nopţii,

concomitent şi cu efective numeroase. Surprinse, trupele române s-au

417

A.M.R., fond 3831 (M.C.G.), dos. nr. 2154, f. 120 - raport trimis în 9 februarie

1919; vezi şi V. Faur, C. Grad, Noi mărturii doumentare privind contribuţia românilor

din Crişana la făurirea statului naţional unitar român, în „Crisia”, an XIII (1983), pp.

269-270, doc. nr. 10.


245

retras spre Ortelec, trimiţând parlamentari la Zalău, prin care cereau

evacuarea imediată a oraşului şi eliberarea fără condiţii a prizonierilor.

La scrisoarea comandamentului român, comandamentul trupelor

ocupante a răspuns în aceeaşi zi, punând condiţii inacceptabile418

.

În deruta creată de atacul matinal a fost luat prizonier şi slt.

Traian Pătcaş, voluntar în armata română, veteran de pe frontul galiţian,

unde-l avusese camarad de arme pe maiorul Gyurocsik. Recunoscut de

unul din foştii subordonaţi, Traian Pătcaş a fost prins, torturat şi, apoi,

executat - din ordinul expres al maiorului Gyurocsik. Alţi refugiaţi au

reuşit să se strecoare neobservaţi spre Ortelec - cum a fost cazul

sublocotenentului Păuşan, agentul M.C.G. român419

. În cele două zile de

ocupaţie a Zalăului, au fost afişate proclamaţii care cereau populaţiei

civile să se împotrivească autorităţilor româneşti. De asemenea, din

documente rezultă că s-au distribuit arme populaţiei maghiare, iar

populaţia română a fost deţinută420

.

Deoarece detaşamentul invadator a refuzat să părăsească oraşul

în termenul fixat de comandamentul Reg. 15 infanterie Războieni,

trupele române au fost nevoite să utilizeze, demonstrativ, artileria, astfel

că, în ziua de 25 februarie, oraşul era reluat de trupele române. Organele

de propagandă maghiară au făcut o zarvă enormă în jurul acestei

chestiuni, susţinând că oraşul ar fi fost distrus cu sălbăticie şi că străzile

ar fi pline de morţi şi răniţi421

.

Un alt incident s-a produs cu ocazia înmormântării

preşedintelui Partidului Naţional Român, George Pop de Băseşti, când

trupele maghiare au atacat localitatea Băseşti, apărată de garda naţională

locală - comandată de protopopul Alexandru Achim - şi de un pluton din

418

A.M.R.,, fond 2270, dos. nr. 697, f. 15-16. 419

Idem, fond 2269 – Divizia 6 inf., dos. nr. 114, f. 95, 96, 101, 106 (rapoarte informative ale Div. 7 către Div. 6); fond 2270, f. 67, 68, 74, 81, 82, 91. 420

Idem, dos. nr. 487, f. 480-481 (Proclamaţia afişată de Consiliul maghiar al oraşului Zalău). 421

Nimicirea Zalăului. Ce scriu ziarele ungureşti , în: "Patria", I, nr. 15 din 4 martie 1919.


246

Batalionul 2 infanterie - Regimentul 16 Suceava422

. Într-o scrisoare

adresată comandamentului Div. 7 infanterie din Dej, C.N.R. din Băseşti,

considerându-se purtătorul de cuvânt al românilor din satele de Sub

Codru, cerea o companie de soldaţi, deoarece: mereu suntem atacaţi de

săcui: ziua, noaptea stau soldaţii români în număr de 16 inşi gata, aşa că

nu mai suntem în stare a sta pe picioare din cauza agitaţiei şi a

nedurmitului. Comuna Băseşti e dincoace de linia de demarcaţie cu mai

mulţi inteligenţi şi sumedenie de refugiaţi. Ţinta adevărată a secuilor e

acuma comuna noastră care e centrul părţilor de subt Codru 423

.

Comandamentul Diviziei 7, într-un raport către

Comandamentul Trupelor din Transilvania, arăta: S-a relevat în multe

din rapoartele informative atacurile mişeleşti pe care în mod sistematic,

bandele ungureşti le săvârşesc peste linia de demarcaţie, rapoarte prin

care nu a putut să reiasă chinul şi durerea fraţilor încă sub jugul neuman

al duşmanilor noştri, ecou care însă zilnic ne îndoliază sufletul nostru

424. Comandamentul armatei române a încercat, în repetate rânduri, să

trateze cu comandamentul trupelor maghiare în chestiunile relative la

traseul liniei demarcaţionale provizorii şi la tratamentul românilor din

zona aflată încă sub ocupaţie maghiară. Toate încercările s-au dovedit

infructuoase din cauza atitudinii refractare a comandamentului maghiar,

care susţinea că nu recunoaşte ca linie demarcaţională decât Linia

Diaz din 13 noiembrie 1918. În scrisoarea de răspuns a

comandamentului Reg. 32 din Tăşnad, către comandamentul trupelor

române din Cehu Silvaniei, se afirma tranşant: Nu recunoaştem

hotărârea unilaterală din adresa dvs. - relativă la linia de demarcaţie.

Pentru armata maghiară este valabilă linia de demarcaţie ce trece prin

422

A.M.R.., fond 2270, dos. nr. 720, f. 145. 423

Idem, dos. nr. 487, f. 394-395. 424

Idem, f. 393.


247

Bistriţa - Reghinul Săsesc şi râul Murăş… Această adresă este redactată

după indicaţiunile comandamentelor noastre superioare 425

.

În aceste condiţii, represiunile contra românilor se înteţesc.

Începând de la mijlocul lunii martie 1919, fruntaşii politici din zona

Şimleu: Alexandru Aciu, Coriolan Meseşan (cu soţia lui, Adela

Meseşan), Aurel Maşcan, Virgil Barbolovici, Petru Şireag, Ion Creţea,

dr. Iuliu Mureşan, dr. Valer Ancean, Iuliu Pop, preoţii Ostatea, Valentin

Copos (tatăl lui Corneliu Coposu), Groza au fost arestaţi şi internaţi ca

ostateci la Nyíregyháza, iar Clara Maniu, Cornelia Maniu şi Romul

Erdely la Budapesta. Ostatecii români au fost eliberaţi abia în 23 mai

1919, când s-a făcut schimbul de prizonieri între cele două părţi, pe râul

Tisa. Partea maghiară a predat părţii române familia Maniu (Clara şi

Cornelia) şi alţi peste 100 de ostateci, primind, în schimb, familia Kún,

originară din Lelei426

.

Linia demarcaţională provizorie şi-a încheiat scurta dar

periculoasa existenţă în aprilie 1919, odată cu ofensiva victorioasă a

armatei române spre Vest, încheiată cu eliberarea întregului teritoriu

naţional şi fixarea liniei demarcaţionale pe aliniamentul recunoscut de

Antantă încă din august 1916.

Referindu-se la situaţia judeţului Sălaj, în primele zile după

eliberare, prefectul Gheorghe Pop nota, în raportul din 19 aprilie, către

Consiliul Dirigent, următoarele: Situaţia judeţului care era foarte

serioasă ba pot să zic, că mai înainte chiar gravă, acum începe a se

ameliora, uşura. Armata regală înaintează cu triumf şi în scurt timp va

ajunge linia demarcaţională fixată din nou… De prezinte e imposibil a

prelua imperiul peste întreg judeţul deoarece inteligenţia română din

425

Idem, dos. 697, f. 51. 426

Coriolan Meseşan, op. cit., pp. 26-31; Alexandru Aciu, în: vol. Tiron Albani,

Douăzeci de ani…, pp. 316-317. Vezi şi convenţia privind schimbul reciproc de

ostateci semnată de Iuliu Mezi şi Bela Kun. Cf. A.M.R., fond 5417, dos. 592, f. 32-38,

43-46.


248

plasele Crasna, Şimleu şi Tăşnad parte nu s-au reîntors din refugiu, o

parte e deţinută şi dusă de vrăjmaşi, iar fără consultarea lor nu ştiu cum

vor fi aplicaţi a primi oficii.

După aproape 5 luni de la votarea istoricului act al Marii

Adunări Naţionale de la Alba Iulia, judeţele din nord-vest erau integrate,

astfel, în întregime, în cadrele statului naţional unitar român.

Anexe documentare

1.

Tablou [- anexă]

De numele oamenilor de încredere din Transilvania cari

verosimil sunt la vetrele lor

1. Comitatul Bistriţa-Năsăud: Bistriţa: Avocat G. Tripon;

Avocat Onişor; Avocat Iulian Pop; Protopop Pletos; Avocat Petre Poruţ;

Avocat Leon Scridon; Bârgău: Învăţător Mureşan; Avocat Titus Trif;

Preot Rusu; Rodna-Veche: Avocat Oct. Utalea; Avocat I. Mălaiu;

Năsăud: Vicarul Maliţa.

2. Comitatul Mureş-Turda: Târgu-Mureş: Protopop Rusu;

Protopop I. Nistor; Proprietar Cormoş Alexandrescu; Avocat Valer

Ghiba; Reghin: Protopop Ariton Popa; Dir. de bancă Ionică Popescu;

Topliţa: Învăţător Gr. Popescu; Preot Maier; Deda: Preot Duma.

3. Comitatul Ciuc: Miercurea Ciuc: Protopop Ilie Câmpian

(Piatra-Neamţ); Bicaz: Preot Tocaciu; Preot Cojocariu; Bilbor: Oct.

Tăslăuan (Iaşi); Tulgheş: Preot Nistor; Aurel Nicolescu.

4. Comitatul Trei Scaune: Sita Buzău; Arpatac: Preot Nistor;

Poiana Sărată: Ziarist Ghiţu Pop.

5. Comitatul Braşov: Săcele: Protopop Zenovie Popovici;

Braşov: Protopop Vasile Saftu; Prof. Iosif Blaga; Dir. de bancă Tiberiu

Brediceanu; Avocat Emil Dan; Deputat dr. Alexandru Vaida; Medic


249

Baiulescu (Chişinău); Prof. N. Bogdan; Dr. M. Popovici (Iaşi); Râşnov:

Preot Proca (Chişinău);

6. Comitatul Făgăraş: Făgăraş: Avocat Andrei Micu; Avocat

Camil Negrea; Vicar Iacob Popa; Avocat N. Şerban; Avocat Oct. Vasu

(Iaşi); Şercaia: Avocat C. Moldovan; Avocat Hariton Pralea; Zărneşti:

Proprietar Dr. Iancu Meţian; Medic Pompiliu Nistor; Bran: Preot Victor

Puşcariu; Preot Nan; Ofic. de bancă Iuliu Enescu.

7. Comitatul Sibiu: Sibiu: Preş. Asociaţiei, Andrei Bârsan;

Protonotar Ioan Stroia; Prof. Dr. Onisifor Ghibu (Chişinău); Prof. Ioan

Matei; Prof. Broşu; Avocat Borcea; Avocat Ioan Fruma; Dir. I.

Lepădatu; Dir. Victor Tordăşan; Întreg consistoriul metropolitan şi

profesori[i]; Sălişte: Medic N. Comşa; Protopop Ioan Lupaş; Subprefect

P. Drăghiciu; Sebeşul-Săsesc: Protopop Sergiu Median; Protopop I.

Simu; Medic Ath. Moga;

8. Comitatul Hunedoara: Deva: Avocat Francisc Hossu;

Avocat Justin Pop; Haţeg: Avocat Victor Bontescu; Orăştie: Avocat

Aurel Vlad; Avocat D. Mihu; Hunedoara: Dir. de bancă V. Bejan;

Director de bancă V. Osvadă (Iaşi); Pui: Avocat V. Pop; Avocat T.

Vasinca (Iaşi); Petrila: Preot Ioan Suciu; Ghelar: Insp. mine Florea;

Preot V. Păcurariu; Simeria (Pişchi): Preot Manase Iar; Brad: Avocat

Ioan Pop; Protopop Dămian; Profesorii de la liceul român; Baia de Criş:

Avocat Nerva Oncu; Medic N. Robu; Ilia: Dr. Ştefan Rozvan; Cugir:

Dir. de bancă Gh. Cuşuta; Notar Procopie Herlea.

9. Comitatul Târnava Mare: Sighişoara: Preot Moldovan;

Avocat Toma Cornea; Mediaş: Avocat Roman; Învăţător Dop; Agnita:

Avocat Cheţan; Cohalm: Protopop Bercanu; Dir. băncii ”Pădureana”;

10. Comitatul Târnava Mică: Dicio St. Martin (Târnăveni):

Avocat Romul Boilă; Protopop Pascu; Avocat V. Radeş; Funcţ. filialei


250

“Albina”; Dumbrăveni : Protopop Simu; Avocat Morariu; Funcţ. filialei

“Albina”.

11. Comitatul Odorhei - .

12. Comitatul Cojocna (Cluj): Cluj: Avocat Dr. Amos Frâncu;

Protopop Ilie Damian; Avocat V. Poruţ; Avocat Nemeş; Avocat Isac;

Judecător Haţegan; Avocat Dr. Nemeş; Medic Haţegan; Medic Başotă;

Capelan Cristea; Huedin: Avocat Varna; Funcţ. de bancă Chirilă; Hida:

Avocat Tămaş; Apahida: Preot Moga; Cojocna: Protopop Haţeganu;

Protopop Ciortea; Mociu: Medic Dan; Avocat S. Dan; Avocat V.

Moldovan; Teaca: Avocat E. Bran; Protopop Nic. Sal. Aron; Avocat J.

Vescan (Iaşi); Dir. de bancă E. Birtalan; Ormeniş: Preot Laurenţiu Vodă;

Milaşul Mare: Protopop I. Hossu; I. Buzea; Archiud: Stan Vulcu.

13. Comitatul Solnoc-Dobâca: Dej: Avocat Teodor Mihali;

Medic Alexandru Vaida; Avocat Ioan Vaida; Avocat I. Cherecheş;

Avocat Micşa; Preş. Sedr.[iei] Orf.[anale] - Guilhelm Şorban; Gherla:

Avocat Andrei Macavei; Prof. Bujor; Ileanda-Mare: Avocat Victor Pop;

Gârbou: Protopop Iovian Andrei; Beclean: Medic Iuliu Chitul; Avocat

Pavelea; Lăpuşul Unguresc: Avocat I. Oltean; Protopop Andrei Ludu;

Avocat Buzura).

14. Comitatul Turda-Arieş: Turda: A. Valer Moldovan; Avocat

G. Popescu; Avocat Ioan Boer; Protopop N. Raţiu.; Protopop Iovian

Mureşan; Avocat G. Pătcaciu; Luduş: Avocat I. Oltean; Protopop Enea

Bota; Învăţător V. Morariu; Ghiriş: Preot Teodor Pop Bordan; Preot

Vincenţiu Orăşan; Cucerdea: Preot I. Hopârteanu; Vinţul de Sus: Avocat

Eugen Mezei; Iara de Jos: Protopop I. Bucur; Avocat I. Giurgiu;

Lechinţa de Mureş: Protopop I. Boer; Trascău: Proprietar Teodor

Vasinca; Câmpeni: Avocat Zosim Chirtop; Protopop Furdui.

15. Comitatul Alba de Jos [Inferioară]: Alba-Iulia: Protopop

Teculescu; Avocat Rubin Patiţia; Avocat Zaharia Muntean; Avocat I.


251

Pop; Farm.[acist] Virgil Vlad; Protopop Rusan; Aiud: Protopop Maior;

Avocat Emil Pop; Dr. Petre Meteş (Chişinău); Abrud: Avocat Laurenţiu

Pop; Avocat Candin David; Avocat N. Ciura; Medic Borzea; Uioara de

Mureş: Protopop Emil Pop; Avocat Iuliu Morariu; Protopop Dr. Aurel

Moldovan (Iaşi); Blaj: Avocat Iuliu Maniu; Prepos. Dr. Vasile Suciu;

Prof. Gavril Precup; Prof. Ioan F. Negruţiu; Capitlu[l] Metropolitan şi

profesorii; Zlatna: Preot Emanoil Beşa; Notar Iuliu Albini; Primar

Petrinjenar; Ighiu: Preot Al. Andrea; Teiuş: Preot Suciu; Învăţător I.

Crişan.

16. Comitatul Torontal (Notă: Din eroare de dactilografiere,

comunele Chişfalău şi Becicherechiul Mare - azi, în Serbia - sunt trecute

în tabel ca aparţinând judeţului Alba de Jos): Chişfalău: Preot Totoian;

Becicherecul Mare: Avocat D. Chiroiu; Avocat Pavel Obădeanu; Dr. I.

Tonea; Modoş: Avocat Liviu Ghilezan; Sânmiclăuş: Avocat Nestor

Opreanu; Comlăuş: Protopop Păcăţian; Învăţător Bucurescu; Învăţător

Craiovan; Toracu Mare: Preot G. Teoran; Terenţiu Petrovici; Panciova

(azi în Rep. Serbia): Avocat Birăescu; Avocat Şt Pascu; Zambolea:

Avocat I. Pascu; Uzdin: Medic S. Păcurariu; Satu Nou: Director Petre

Stoica; Contabil Tr. I. Marcu; Medic I. Mihăilaş; Director de şcoală

Gaşpar Ioan; Alibunar: Avocat G. Miclea; Notar public P. Avramescu;

Seleuş: Preot Şt. Popa; Învăţător Ilie Bojin; Sânmihai: Dir. de bancă

Pompiliu Burz.

17. Comitatul Timiş: Timişoara: Avocat Em. Ungureanu;

Avocat A. Cosma; Avocat C. Crăciunescu; Avocat A. Cioban; Avocat

G. Adam; Avocat V. Meziu; Avocat Preda; Protopop I. Oprea; Medic G.

Crăciun; Avocat A. Bogdan; Vârşeţ: Protopop Oprea; Avocat Ţepeneag;

Medic O. Proştean; Avocat Imbroane; Biserica Albă: Avocat I. Roşu;

Avocat Aurel Novac; Avocat V. Chiroi (Iaşi); Avocat Titus Mălaiu;

Cuvin: Avocat E. Ghelner; Funcţ. băncii “Dunăreana”; Calişdorf: Dr. A.


252

Juga; Deta: Medic I. Damian; Jude Poruţiu; Buziaş: Protopop I. Pepa;

Medic Poruţiu; Aradu Nou: Avocat Aurel Chişan; Medic Virgil Cioclan;

Lipova: Avocat Marta; Avocat Tripa; Protopop Hamsea.

18. Comitatul Caraş Severin: Lugoj: Avocat G. Dobrin; Avocat

S. Petrovici; Protopop G. Petrovici; Avocat C. Bredicean[u]; Avocat A.

Vălean; Dir. de bancă D. Raţiu; Canonicul Boroş; Banca “Lugojana”;

Banca “Poporul”; Făget: Protopop Olariu; Avocat G. Gârda; Banca

“Făgeţana”; Caransebeş: Avocat Morariu; Avocat Lobonţiu; Prof.

Barbu; Protosinghel Olariu; Bocşa Montană: Medic Murariu; Avocat

Budinţean; Protopop Gaşpar; Teregova: Avocat D. Dragu (Iaşi);

Bozovici: Avocat Samuel Vladone; Reşiţa: Dir. de bancă Creineanu;

Învăţător Simu; Orşova: Preot Popovici; Mehadia: General Cena; Sasca

Montană: Avocat A. Bardoşin; Protopop Giurgiu; Oraviţa: Avocat

Nedelcu; Avocat Cigarean; Avocat Gropşean; Banca “Oravicianu”.

19. Comitatul Arad: Arad: Avocat Şt. Pop; Avocat Iustin

Marşieu; Avocat Iancu; Prof. Iosif Goldiş; Dir. Sava Raicu; Funcţ. I.

Moldovan; Şiria: Dr. Iacob Hotăran, Secula Seser; Protopop Luţa;

Boroşineu: Avocat I. Suciu; Buteni: Avocat A. Grizda; Avocat Costina;

Funcţ. Ştefan Peneş; Hălmagiu: Avocat Th. Pop; Avocat I. Robu;

Pecica: Avocat L. Ghebeş; Preot I. Popescu; Chişineu: Protopop

Popovici; Avocat Capra.

20. Comitatul Bihor: Oradea Mare: Dr. Lazăr Aurel; Dr.

Coriolan Pop; Dr. Chiş; Dr. N. Zigre; Vicarul Ciorogariu; Banca

“Bihoreana”; Beiuş: Avocat I. Ciordaş; Avocat Gavril Cosma; Profesorii

liceului; Vaşcău: Avocat S. Mihali; I. Ovessa; Nic. Bogdan; Ceica:

Avocat I. Iacob; Preot Vasile Pop; Tinca: Avocat A. Ilie; Avocat A.

Pinţia; Salonta Mare: Iosif Blaga; Avocat P. Gall; Aleşd: Avocat I.

Câmpean; Victor Creţ; Iosif Traian; Marghita: Avocat Iuliu Chiş.


253

21. Comitatul Sătmar: Sătmar: Avocat Andrei Doboşi; Avocat

Savanyu; Avocat Carol Ilie Barbul; Careii Mari: Avocat I. Pop; Vicarul

gr.-cat. Romulus Marchiş; Ardud: Avocat Aug. Micea; Sanislău: Prof.

Silaghi; Farm. August Sabo; Şomcuta Mare: Avocat Nic. Nyilvan;

Avocat Butean; Baia Mare: Avocat Teofil Dragoş; Avocat Victor Pop;

Banca “Aurora”; Craidorolţ: Const. Lucaciu Popa.

22. Comitatul Sălaj: Zalău: Avocat George Pop; Avocat I.

Gheţie; Avocat Iuga; Fil. Banca “Silvania”; Buciumi: Fil. “Silvania”;

Preot Maxim; Jibou: Avocat V. Ghiurco; Dr. Pop – director de bancă;

Banca “Sălăjeana”; Cehu Silvaniei: Avocat M. Pop; Avocat Al. Pop;

Băseşti: George Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român;

Şimleu: Avocat Coriolan Meseşean; Avocat Al. Aciu; Dr. Victor Deleu

(Iaşi); Avocat Aug. Vicaş; Banca “Silvania”; Tăşnad: Avocat Coriolan

Steer; Banca “Vulturul”.

23. Comitatul Maramureş: Sighet: Vicar Tit Bud; Banca

“Maramureşeana”; Vişeu: Avocat G. Iuga; Dr. Aurel Sabo; Petrova: V.

Filipciuc; Dr. G. Bilaşco.

2.

Anexa nr. 3

la Ordinul de Operaţiuni Nr. 393 din 5 [18] . XI. 1918

INSTRUCŢIUNI

PENTRU TRUPELE DE OCUPAŢIUNE DIN TRANSILVANIA

Trupele române, care au misiunea istorică să ocupe pământul

românesc de peste Carpaţi până la Tisa şi Dunăre, nu trebuie să uite nici

o clipă că ele sunt solii libertăţii şi ordinei şi ai civilizaţiei Statului

român, că ele seamănă cele dintâi, pe unde trec, sămânţa simpatiei şi

recunoştinţei pentru Regatul României Mari de mâine.


254

Trupele, prin atitudinea şi purtarea lor faţă de populaţia

românească şi cea străină, trebuie să dovedească că oştirea românească

are ofiţeri şi soldaţi luminaţi de o cultură superioară şi pătrunşi de un

larg spirit de dreptate şi de umanitate. Armata vitejilor de la Oituz,

Mărăşti şi Mărăşeşti trebuie să stoarcă şi în Ardeal admiraţia tuturor,

prin ţinuta marţială, prin disciplina exemplară şi prin demnitatea de

oşteni ai flamurilor biruitoare.

De aceea se atrage atenţiunea Comandamentelor şi corpurilor de

trupă să ia toate măsurile şi să dea instrucţiuni unităţilor în subordine

asupra următoarelor:

1. Să nu fie înstrăinată averea populaţiei din oraşele şi satele prin

care trec. Toate abaterile să fie sever pedepsite şi imediat raportate

Marelui Cartier General. Comandanţii sunt personal răspunzători pentru

fiecare caz de abatere;

2. Aprovizionarea trupelor se va face cu ajutorul serviciului de

subzistenţă din interiorul Regatului. În ţinuturile locuite de români să

nu se facă rechiziţii, iar în cele locuite de străini, ele să se facă contra

plată şi neforţate.

Depozitele de alimente ale armatei austro-ungare şi ale Statului,

care se vor mai găsi, vor fi puse sub pază militară, până la predarea lor

serviciului de subzistenţă. Din aceste depozite şi din cele ale armatei,

care se vor înfiinţa, se vor împărţi alimente şi populaţiei, în caz când

aceasta ar fi lipsită şi în caz când cantităţile depozitate ar întrece

trebuinţele armatei;

3. În ţinuturile locuite de români, paza ordinei va fi încredinţată

gardelor naţionale locale, care vor putea fi întărite, în caz de necesitate,

şi cu ofiţeri şi soldaţi români;


255

4. Gardele naţionale şi detaşamentele străine vor fi dezarmate şi

dizolvate, iar conducătorii lor, în caz când ar fi elemente periculoase

ideii de stat român şi ordinei publice, vor fi arestaţi şi internaţi.

Paza ordinei în satele şi oraşele locuite de străini, o vor face

detaşamente din armata română până la organizarea jandarmeriei şi

poliţiei;

5. Autorităţile administrative nu se vor putea numi decât mai

târziu şi anume atunci când Guvernul va putea lua înţelegere direct cu

Comitetul naţional român din Transilvania.

Până atunci, Comandamentele vor lua dispoziţiuni a asigura, în

mod provizoriu, administraţia, cu ajutorul organelor déjà existente,

(instalate de către Comitetul Naţional Român), dacă autorităţile acestea

sunt binevoitoare cauzei româneşti; acolo unde se va simţi nevoia de a

se instala noi persoane, se vor consulta alăturatele liste aprobate de

Ministerul nostru de interne.

6. Presa şi alte publicaţiuni vor putea să-şi continue apariţia, dar

li se va impune cenzura militară. Întreaga presă, şi cea ungurească,

germană şi sârbească, va fi obligată a respecta ideea de stat român. Nu

se va tolera nici o agitaţie împotriva dinastiei şi armatei române. Presa

va avea, însă, libertatea de a apăra interese locale de ordin

administrativ, economic, financiar şi cultural;

7. În centrele mai importante, armata va intra intonând cântece

de vitejie, în frunte cu muzicele militare şi provocând entuziasmul

populaţiei.

Ofiţerii se vor abţine de a lua parte la petreceri zgomotoase, care

le-ar putea scădea prestigiul. Pretutindeni, la serbări şi banchete, se vor

prezenta in corpore. Comandamentele nu vor tolera să umble izolaţi sau

în grupuri prin localuri şi la petreceri compromiţătoare;


256

8. Armatele care înaintează vor găsi în fiecare centru important

un ofiţer român ardelean, trimis de Marele Cartier General, care va da

toate informaţiunile necesare.

Lista acestor ofiţeri se va comunica în curând comandamentelor.

Şeful Statmajorului General al Armatei,

General de corp de armată adjutant (ss) PREZAN

--------------

AMR, fond 3831, dos. 1971, f. 17.

3.

[Instrucţiuni]

- Copie -

Div[izia] 7 Serv[iciul] de Stat Major

Biroul Operaţiilor

Nr. 500 din 29. [11/ 12.12. 1918]

Divizia 7 - Serviciul de Stat Major

către

Gara Topliţa

Instrucţiuni relative cu regulile de păzit pentru transportul pe căile ferate

1. Pentru buna şi regulata funcţionare a căilor ferate, orice trupă

care va intra într-un oraş, unde se găseşte staţie de cale ferată va numi o

gardă a acestei gări (9-10 români) şi un ofiţer comand[ant] al gării.

Însărcinarea acestei gărzi şi a ofiţerului este menţinerea ordinii în

acea gară.


257

Orice cerere de transport se va adresa ofiţerului comandant al

gării, care, luând înţelegere cu şeful staţiei, vor lua măsuri pentru

satisfacerea cererii.

2. Nimeni, sub nici un motiv, nu va avea voie a se adresa şi

ordona direct formări de trenuri, nu se va adresa decât comand[antului]

militar al gării, care va lua măsuri de satisfacere. A fost un caz, un

sublocot[enent] din Reg[imentul] 15 Inf[anterie], care a cerut şefului

gării Topliţa a-i pune la dispoziţie o maşină pentru a-l transporta,

ameninţând cu arestarea pe şeful gării.

Pe viitor, opresc aceste proceduri şi ordonez tuturor a se

conforma întocmai prezentelor instrucţiuni.

3. Toţi funcţionarii căilor ferate vor rămâne la posturile lor. Orice

reclamaţiuni contra lor se vor adresa comandantului militar al gării, iar

acesta va supune cazul Comandantului Diviziei. Nimeni nu are voie a

înspăimânta prin ameninţări personalul căilor ferate.

Toate trupele Diviziei care trebuie să asigure liniştea, viaţa,

avutul tuturor locuitorilor din teritoriul ocupat vor trebui, cu atât mai

mult, să asigure liniştea şi avutul personalului căilor ferate.

4. Pentru funcţionarea căilor ferate este nevoie de t[ele]graf.

Deci, comandanţii de gări vor veghea ca telegraful [şi] telefonul din gări

să fie lăsate a funcţiona, iar folosirea lor [să se] facă numai în interesul

bunului mers al căilor ferate, iar nu [în] detrimentul armatei de

ocupaţiune.

5. Orarul întrebuinţat la circularea trenului va fi acelaşi [pe care]

îl are în prezent, neavând nimeni dreptul a-l schimba. Nimeni [nu] poate

schimba mersul trenurilor, acest mers fiind aranjat de Direcţia Căilor

Ferate.


258

Pentru transporturile care nu se pot ataşa la trenurile de persoane

se va lua înţelegere cu şefii de gară cu 24 ore îna[inte] de efectuarea

transportului.

Numai în cazul când circulaţia acestor trenuri ar pericli[ta]

siguranţa şi interesele trupei de ocupaţie, atunci se vor putea opri,

raportându-se imediat cazul Comandantului Diviziei.

Pentru orice lămurire neprevăzută în prezentele instr[ucţiuni] se

vor cere relaţiuni de la Comandamentul Diviziei.

Comand[antul] Div[iziei] 7, Şef de Stat Major,

/ss/ General Moşoiu m. p. Lt. col. Stănescu m.

p.

________________

A.M.R., fond 3831 (M.C.G ), dos. nr. 1961, f. 39.

4.

TELEGRAMĂ [Ordin/Notă] nr. 52-62-18.12. [1918], ora 9/30

M.[arele] C.[artier] G[enera]l Bucureşti către Consiliul Dirigent Român

- Sibiu

Informaţi imediat pe Erdelyi despre următoarele: Petroşeni va fi

ocupat de trupe române, atunci noi vom lua în regia statului român

administraţia minelor. Nu admitem ca guvernul ungar să mai plătească

lucrătorii guvernului ungar, suntem dispuşi a furniza [o] anumită

cantitate de cărbuni contra alimente. Erdelyi să notifice aceasta

guvernului ungar.

Vaida + [încredinţat] de Marele Cartier General.

____________

A.M.R., fond 3831, dos. nr. 1951, f. 9.


259

Răspuns la notă: “Cons[iliul] Dirig[ent] crede că comunicarea

acestei note prin Dl. Erdelyi guvernului maghiar trebuie să se amâne

până vor fi în Petroşani trupe suficiente.”

Of.[iţer] [de] leg.[ătură, Lt. col. B.[ereşteanu], nr. 72.

_________

A.M.R., fond 3831, dos. nr. 1951, f. 9.

5.

TELEGRAMĂ nr. 38 3/[16].12.1918, urmare la nr. 29

Ofiţerul de legătură pe lângă Consiliul Dirigent din Sibiu către Divizia 1

Vânători,

(cu rugămintea a se comunica şi la M.C.G. Bir. Operaţii şi Diviziei 7

Primit: Maior Dobre

Am onoare a înainta telegr[ama] nr. 3757 a Dlui L[ocotenen]t

Col[onel] Landrot din Comisiunea Franco-Română Budapesta, ca

urmare la nota telefonică de astăzi. L[ocotenen]t Col[onel] Landrot face

cunoscut L[ocotenen]t Col[onelului] Bereşteanu că guvernul ungar

ordonă trupelor ungare de a sta pe loc şi a nu trage, în nici un caz. Pe de

altă parte, ordinele cele mai categorice trebuiesc date trupelor române de

a nu trage, în nici un caz, asupra trupelor ungare, afară de cazul când ar

fi atacate. Orice vărsare de sânge trebuie evitată. Ofiţerii trebuie făcuţi

personal răspunzători de stricta executare a acestor ordine.

L[ocotenen]t Col[onel] Landrot, nr. 3757 s.

Urmează textul francez: nr. 3757/s. Come suite a note

téléphonique de ce jour Lieutenant Colonel Bereşteanu que

gouvernement hongrois donne ordres a troupes hongroises de rester sur

place et ne faire feu en aucun cas. D′autre part, les ordres les plus

formels doivent être donnés a troupes roumaines ne faire feu en aucun

cas sur troupes hongroises a moins qu′elles ne soyent attaquées. Toute


260

effusion de sang doit être evitée. Officiers doivent être tenus

personnellement responsables de la stricte execution de ces ordres.

Col[onel] Landrot

Faţă de această comunicare, cu onoare vă rog să binevoiţi a da

ordinele dv. cunoscând că Div[izia] 1 Vânători, ca urmare a telegramei

mele nr. 29, a oprit, deocamdată, înaintarea.

Ofiţer de legătură pe lângă C[onsiliul] Dirigent din Sibiu, Lt. col.

Bereşteanu

_________

A.M.R., fond 3831, dos. nr. 1951, f. 77.

6.

TELEGRAMĂ nr. 50342, 3/[16].12.[1]918 - Transmisă ora 13

Divizia 1 Vânători

către

Lt. col. Bereşteanu, Ofiţer de legătură al MCG pe lîngă Consiliul

Dirigent din Sibiu

Urmare la nr. 50332, 3/12/[1]918, rugăm a ni se comunica

grabnic rezultatul de la preşedintele Senatului Unguresc din Cluj, dr.

Vincze, relativ la înţelegerea ce urma să ia cu Comandamentul Francez

din Budapesta cu privire la trecerea de către noi a liniei Mureşului. Dacă

acest rezultat nu a sosit la d-voastră, rugăm a interveni ca Consiliul

Dirigent din Sibiu să revină pentru ca să avem grabnic rezultatul, fiindu-

ne absolut necesar în vederea operaţiunilor ce urmează a se desfăşura,

conform o[rdinului] M[arelui] Ca[rtier] G[enera]l nr. 928. D[in] o[rdin]:

Şef de Stat Major, Colonel Moucha

____________

A.M.R., fond 3831, dos. nr. 1951, f. 91.


261

7.

TELEGRAMĂ - Extraurgent, cu precădere, secret -

M[arele] C[artier] G[enera]l către Lt. colonel Bereşteanu, Sibiu

Urmare la comunicatul itinerarului Dlui General Berthelot [telegrama nr.

1395 – 11/24/12/1918]:

1). Vă rugăm luaţi toate măsurile, prin Consiliul Dirigent, ca în tot

parcursul ce va face Dl. General, populaţia din Banat să facă adrese prin

care să arate suferinţele ce îndură şi că, dacă nu-i pot face o mare

primire, se datoreşte faptului că au fost împiedicaţi de sârbi.

2). În acelaşi timp, binevoiţi vă rog a lua măsuri ca la Arad şi Timişoara

să fie pregătită hrana pentru 5 ofiţeri, 10 soldaţi, pâine, carne, zarzavat.

Pentru punctul 1, în special, trimiteţi curieri, ofiţeri ardeleni ce aveţi la

îndemână şi care cunosc regiunea. Rugăm a ne comunica, [prin] hugues,

măsurile luate. Inform.: Lt. colonel Bianu

_____________

A.M.R., fond 3831 (M.C.G ), dos. nr. 1961, f. 28.


262

REFLECŢII GEOPOLITICE ASUPRA

BASARABIEI ÎNTRE 1812 ŞI 1918

Lect. univ. dr. Irina Ionela POP

427


Introducere:

Prezenta lucrare îşi propune o incursiune în istoria

Basarabiei, de la anexarea rusă din 1812 la Marea Unire cu România

din 1918, cu scopul de a evidenţia aspectele geopolitice ale rusificării

forţate, precum şi consecinţele geopolitice ale Marii Uniri pentru

România, dar şi reconfigurarea raportului de forţe pe plan european.

Mai întâi vom sublinia actorii implicaţi, motivaţiile lor şi

modificarea alianţelor în confruntările regionale ale secolului al XIX-

lea, precum şi măsurile de „reorganizare” a Basarabiei, cu evidentă

finalitate geopolitică: alterarea identităţii româneşti şi controlarea

teritoriului. În final, vom insista asupra contestării constante a unirii

Basarabiei cu România din partea Uniunii Sovietice.

1. Anexarea Basarabiei de către Imperiul Ţarist

1.1. Actori, motivaţii, alianţe

427

Dr. Irina Ionela POP este lector universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe

Umaniste, Politice şi Administrative a Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din

Arad, predând discipline variate în domeniul Relaţiilor Internaţionale. Poate fi

contactată pe adresa: [email protected].

mailto:[email protected]


263

Intâia anexare a Basarabiei de către Imperiul Rus s-a produs

pe fundalul unei ample confruntări de forţe şi de interese ale marilor

puteri europene în zona Balcanilor.428

La insistenţa categorică a

Franţei napoleoniene, la 12/24 august 1806, Poarta Otomană i-a

destituit pe domnitorii Alexandru Moruzi (Moldova) şi Constantin

Ipsilanti (Ţara Românească), de orientare pro-rusă, încălcând astfel

hatişerifurile din septembrie 1802. Acest eveniment a reprezentat

abaterea turcilor de la politica de alianţă cu Rusia Ţaristă şi orientarea

lor spre Franţa.429

Deşi la protestele Curţii imperiale de la St. Petersburg domnii

maziliţi au fost restabiliţi, ţarul Alexandru I a ordonat generalului Ivan

Michelson să treacă Nistrul şi să ocupe Principatele. Cauzele acestui

act le putem pune pe seama conjuncturii politice şi militare din

Europa, în particular pe rivalitatea ruso-franceză în Europa Centrală şi

sud-estul Europei. Motivaţiile Rusiei Ţariste erau contracararea

poziţiei Franţei la Constantinopol şi restabilirea vechilor relaţii Rusia-

Turcia.430

Prins în această rivalitate, sultanul Selim al III-lea declară pe

15/27 decembrie 1806 război Imperiului Ţarist.431

428

Gheorghe Duca, „Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus: abordări critice”, în:

AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, p. 3. 429

Ion Jarcuţchi, „Tratatul de pace ruso-turc de la Bucureşti (1812): Preliminare şi

finalitate”, în: AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2,

Chişinău, 2012, p. 10. 430

Primele identificări teritoriale clare a termenului geografic Basarabia le găsim în

documentele diplomatice ruse din 1807-1808 431

Ibidem, pp. 10-11.


264

Fig. 1: Războiul ruso-turc din 1806-1812

Sursă: Vlad Mischevca, „Războiul Ruso-Turc din 1806-1812”, în:

AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2,

Chişinău, 2012, p. 20.

Ulterior, pe plan european, lucrurile evoluează astfel încât

Napoleon şi Alexandru I se întâlnesc la Erfurt, unde la 30

septembrie/12 octombrie 1808, a fost semnată Convenţia secretă de

alianţă. Patru din cele 14 articole ale Convenţiei se refereau la

Principatele române:

„condiţie indispensabilă a încheierii păcii cu Marea Britanie

este recunoaşterea de către aceasta a Moldovei, Ţării

Româneşti şi a Finlandei ca părţi componente ale Imperiului

Rus (art. 5);


265

hotarul dintre Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman se fixează pe

Dunăre, iar Napoleon recunoaşte încorporarea Principatelor şi

graniţa pe Dunăre (art. 8);

împăratul Rusiei îşi asumă angajamentul să păstreze secretul

asupra anexării principatelor [...] Franţa renunţă la mediaţia sa

(art. 9);

[...] în cazul în care se vor relua ostilităţile militare pe motivul

refuzului Porţii Otomane, de a ceda teritoriile cerute, Napoleon

nu va participa la acestea [...]; în cazul în care Austria va

acorda sprijin militar Porţii Otomane, Franţa se va asocia cu

Rusia, în acelaşi mod va proceda şi Rusia faţă de Franţa dacă

Austria îi va declara război (art. 10).432

Suspectându-l pe Napoleon de duplicitate, Imperiul Otoman

a încheiat, în 5 ianuarie 1809, la Dardanele, Tratatul turco-englez de

pace şi Tratatul secret de alianţă. Totodată, Imperiul Habsburgic nu ar

fi acceptat niciodată ca Rusia să stăpânească Principatele române.

În 19 aprilie 1810, ambasadorul american în Rusia, John

Quincy Adams, scria în raportul său către secretarul de stat Robert

Smith, că ţarul Alexandru I dorea foarte mult să încheie războiul cu

turcii şi în acelaşi timp să obţină Moldova şi Ţara Românească. De

asemenea, o notă a cancelarului Rumianţev, din 20 iulie 1810, trimisă

contelui St. Julien, reprezentantul diplomatic al Austriei la St.

Petersburg, afirma pretenţiile Rusiei faţă de cele două principate

româneşti. În perspectiva războiului cu Franţa, pacea ruso-turcă

devenea imperios necesară.

Deschiderea Congresului de pace ruso-turc de la Bucureşti, în

15 decembrie 1811, l-a determinat pe Napoleon să decidă că

432


finalitate”, în: AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2,



266

principatele româneşti puteau fi oferite drept compensaţie Imperiului

Habsburgic dacă acesta lupta împotriva Rusiei. Acelaşi lucru l-a

promis ulterior şi sultanului, plusând cu Peninsula Crimea şi

garantarea integrităţii Imperiului Otoman.433

1.2. Anexarea Basarabiei

În cele din urmă, după un război de uzură, Tratatul de pace

ruso-turc a fost semnat în 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Tratatul

conţinea 16 articole de bază şi, separat, alte două articole secrete.

Articolele 4 şi 5 vizau în mod concret soarta Moldovei, şi anume:

Se stabilea frontiera între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman

pe Prut, Dunăre şi braţul Chilia;

Moldova la vest de Prut, Ţara Românească şi Oltenia erau

înapoiate Imperiului Otoman.434

Aceste schimbări au fost aduse la cunoştinţa moldovenilor

abia în 6 iunie 1812 de către generalul rus Ivan Garting, ulterior

guvernator al Basarabiei (1813-1816).435

După Războiul Crimeii

(1853), ruşii au fost siliţi, prin Tratatul de la Paris (1856) să restituie

sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad, Cahul şi Delta Dunării). Ca urmare

a Războiului ruso-turc din 1877, Rusia a recâştigat sudul Basarabiei,

acest lucru fiind consfinţit prin Pacea de la San Stefano, respectiv prin

Congresul de la Berlin din 1878.436

433

Radion Palaghia, Principatele Române în politica externă a Rusiei (1815-1856),

Oscar Print Publishing, Bucureşti, 2006, pp. 100-103. 434

Gheorghe Duca, „Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus: abordări critice”, în:

AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, p. 4. 435


finalitate”, p. 16. 436

Silviu Costachie, „Romanian-Moldavian Geopolitical Relations – From the

„Bridge of Flowers” to the „Attempted Coup””, în: Revista Română de Geografie

Politică, Anul XI, Nr. 2, 2009, pp. 59-60.


267

După pierderea războiului cu Japonia, se produce „o

reevaluare a locului şi rolului Basarabiei în geopolitica rusească. De

cele mai multe ori interesul Rusiei pentru Basarabia este argumentat

prin prisma accesului pe care-l oferea această regiune la gurile

Dunării, precum şi vecinătatea cu Balcanii. La începutul secolului al

XX-lea cauza reevaluării locului Basarabiei s-a datorat şi frontierei

comune cu două state aliate ale Germaniei – Austro-Ungaria şi

România.”437

2. „Reorganizarea” Basarabiei

2.1. Administraţia

Teritoriul anexat de Rusia în 1812 avea o suprafaţă de 45.630

km. pătraţi, fiind cu 7.400 km. pătraţi mai mare decât teritoriul din

dreapta Prutului a Principatului Moldova.438

Pe teritoriul Basarabiei

erau 5 cetăţi, 17 târguri şi 685 de sate, cu o populaţie de 482.630

locuitori. El era alcătuit din ţinuturile: Greceni, Codru, Hotărniceni,

Orhei, Soroca, Iaşi, Bender, Tomarov şi Akkerman.

437 Oleg Serebrian, “Basarabia în gândirea geopolitică rusă şi sovietică din anii 1905-

1945”, în: Basarabia istorică, http://www.basarabiaistorica.ro/en/summaries/71-

basarabia-in-gandirea-geopolitic-rus-i-sovietic-din-anii-1905-1945 [accesat în

11.11.2012] 438

Aurel Sâmboteanu, “Probleme ale organizării teritoriului în procesul de

instituţionalizare şi evoluţie statală a Moldovei”, în: Moldoscopie: Probleme de

analiză politică, Nr. 4, Chişinău, 2008, p.7.

http://www.basarabiaistorica.ro/en/summaries/71-basarabia-in-gandirea-geopolitic-rus-i-sovietic-din-anii-1905-1945



268

Fig. 2: Basarabia rusă – 1883

Sursă: http://www.bessarabia.ru/1883.jpg [accesat în 11.11.2012]

Între 1812 şi 1818, Rusia a menţinut vechea organizare

administrativă. Astfel ţinuturile mari se divizau în ocoale şi sate.

Regulamentul organizării administrative a Basarabiei, din 29 aprilie

1818, stabilea: regiunea Basarabia, cu reşedinţa la Chişinău, respectiv

şase ţinuturi: Hotin, Iaşi (Bălţi), Orhei, Bender, Akkerman, Ismail.

Ulterior, prin Aşezământul pentru ocârmuirea oblastei Basarabia, din

29 februarie 1928, s-a introdus administraţia de tip gubernie, Basarabia

fiind inclusă în componenţa guvernământului general al Novorosiei.

Reforma administrativă a fost completată de reforma orăşenească şi

reforma justiţiei.439

439

Ibidem, p. 8.

http://www.bessarabia.ru/1883.jpg


269

2.2. Educaţia

La început, Basarabia s-a bucurat de o autonomie limitată,

garantându-i-se formal utilizarea limbii române în administraţie.

Anatol Petrencu prezintă, într-un mod foarte clar, căile de

deznaţionalizare a popoarelor străine folosite de ţarism: impunerea

limbii ruse ca limbă de lucru a administraţiei; impunerea limbii ruse în

instituţiile de învăţământ; serviciul militar în cadrul armatei ruse;

folosirea limbii ruse în biserici.440

Astfel, prin Regulamentul din 1818, limba română devenea

aproape egală în drepturi cu limba rusă, dar în instituţiile poliţieneşti şi

în relaţiile cu centrul imperial era utilizată exclusiv limba rusă. Sub

Nicolae I, în 1828, limba rusă devine unica limbă oficială.441

În februarie 1866, politica de rusificare în Basarabia s-a

intensificat, în bună parte datorită manualelor în limba română scrise

de Ioan Doncev în 1862. Drept rezultat, Consiliul de Stat al Imperiul

Ţarist a suspendat predarea limbii moldoveneşti la gimnaziul din

Chişinău, pentru ca în 3 februarie 1871 limba moldovenească să fie

eliminată din toate şcolile judeţene din Basarabia.442

Din 21 martie

1889, şcolile primare, şcoala de fete şi seminarul teologic din Chişinău

urmau să funcţioneze şi ele în limba rusă.443

440

Anatol Petrencu, “Politica de deznaţionalizare a românilor promovată de ţarism

şi bolşevism: Asemănări şi deosebiri”, în: Basarabia istorică,

http://www.basarabiaistorica.ro/ro/sinteze/69-politica-de-deznaionalizare-a-

romanilor-promovat-de-arism-i-bolevism-asemnri-i-deosebiri?showall=1 [accesat în

11.11.2012] 441

Gheorghe Negru, “Politica Naţională a Imperiului Rus în Basarabia şi în Limba

română”, în: AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2,

Chişinău, 2012, p. 27. 442

Ibidem, p. 29. 443

Ibidem, p. 30.

http://www.basarabiaistorica.ro/ro/sinteze/69-politica-de-deznaionalizare-a-romanilor-promovat-de-arism-i-bolevism-asemnri-i-deosebiri?showall=1



270

Sub ocupaţia ţaristă, s-au înregistrat 1522 de şcoli primare

ruse, având 101375 de elevi, majoritatea dintre ei fiind români.444

Până

în 1912, în Basarabia erau 11 licee pentru băieţi, 13 licee şi 4 gimnazii

pentru fete, o şcoală tehnică, o şcoală de viticultură, 3 şcoli agricole, 2

şcoli comerciale, 2 şcoli de arte şi o şcoală de muzică, toate cu predare

în limba rusă. Cu toate acestea, 82% dintre bărbaţii moldoveni şi 96%

dintre femei erau incapabili să scrie şi să citească. Dintre toate

naţionalităţile Basarabiei, germanii erau cei mai educaţi (63%), urmaţi

de polonezi (55%), evrei (50%) şi ruşi (40-42%).445

2.3. Problema etnică

După 1812, migraţia rusă în Basarabia a avut un efect de

colonizare. Pe lângă ruşi şi ucrainieni, Imperiul Ţarist a căutat să

atragă şi colonişti transdanubieni.446

Statisticile disponibile reflectă

puternica „rusificare” a Basarabiei. Majoritatea moldovenilor din

Basarabia erau ţărani liberi şi răzeşi. Populaţia urbană era redusă,

oraşele fiind doar centre administrative locale, cu puţină industrie.

444

Anatol Ciobanu, “Politica glotică a Ţarismului Rus în Basarabia”, în:

AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, p.

31. 445

Charles Upson Clark, Bessarabia. Russia and Roumania on the Black Sea, Dodd,

Mead & Company, New York, 1927. Electronic Version: University of Washington,

2003, http://depts.washington.edu/cartah/text_archive/clark/toc_pag.shtml. [accesat

în 11.11.2012]. 446

Alina Morozan, Minorităţile naţionale în Republica Moldova: starea şi

problemele de integrare (analiză politologică), Universitatea de Stat a Moldovei,


http://depts.washington.edu/cartah/text_archive/clark/toc_pag.shtml


271

Tabel 1: Modificarea procentajelor etnice în Basarabia (1812-

1918)

Moldoveni/Români Alte naţionalităţi

(ruşi, ucrainieni,

bulgari, greci,

armeni, evrei,

găgăuzi, germani, ...)

1817 86 % 14 %

1856 74 % 26 %

1897 47,6 % (56%) 52,4%(44%)

Sursă: Keith Hitchins, Rumania: 1866-1947 Rumania (Oxford History

of Modern Europe), Clarendon Press, 1994, pp. 242-243; Marcel

Mitrasca, Moldova: A Romanian Province Under Russian Rule,

Algora, 2002, p. 25.


272

Basarabia în hărţile etnice ruseşti

Harta 1: 1871

Sursă: „Подробный атлас Российской империи с планами главных

городов” (Atlas detaliat al Imperiului Rus, cu planuri ale oraŞelor

mari), 1871, http://book-old.ru/BookLibrary/00110-Kartyi-i-dr/1871.-

Podrobnyiy-atlas-Rossiyskoy-imperii-s-planami-glavnyih-gorodov-70-

kart.html [accesat în 11.11.2012].

http://book-old.ru/BookLibrary/00110-Kartyi-i-dr/1871.-Podrobnyiy-atlas-Rossiyskoy-imperii-s-planami-glavnyih-gorodov-70-kart.html






273

Harta 2: 1876

Sursă: льин Алексей Афиногенович Подробный атлас Российской

империи с планами главных городов, 1876,

http://www.runivers.ru/lib/atlas/atlas4297/43130/ [accesat în

11.11.2012].

http://www.runivers.ru/lib/atlas/atlas4297/43130/


274

Harta 3: 1890

Sursă: „Этнографическая карта Российской империи. Конец XIX

века”, în: Dicţionarul Enciclopedic Brockhaus şi Efron, Sankt

Petersburg,1890-1907, http://www.runivers.ru/lib/book3182/ [accesat

în 11.11.2012].

2.4. Biserica

În momentul anexării Basarabiei, existau multe biserici şi

mănăstiri (13 pentru călugări, 7 pentru călugăriţe). Acestea nu erau

doar centre religioase, ci şi centre de educaţie, cu proprietăţi şi venituri

importante, independente de autorităţile civile. Primul mitropolit al

Basarabiei, Gabriel Bănulesco-Bodoni, un om remarcabil, a realizat

faptul că rusificarea trebuie să fie un proces îndelungat. De aceea, în

1813, a scris o petiţie către Sinod, cerând deschiderea unei tipografii,

în limbile română şi rusă, la Chişinău. Între timp, a tradus el însuşi o

http://www.runivers.ru/lib/book3182/

http://www.runivers.ru/lib/book3182/


275

carte de rugăciuni, un catehism şi alte două cărţi liturgice în limba

română. Sinodul a aprobat propunerea mitropolitului în 14 mai 1814,

acest lucru însemnând pentru populaţia românească prezervarea

conştiinţei naţionale şi a limbii materne.

Deşi la început a existat acest efort de a menţine cultura

română în cadrul clerului, în acelaşi timp a avut loc un efort puternic

de rusificare, prin instalarea de preoţi ruşi şi deschiderea de seminarii

teologice ruseşti în Basarabia. Succesorul mitropolitului Gabriel,

Demetrius Sulima, a reuşit să menţină, timp de douăzeci şi trei de ani,

rusificarea concomitent cu prezervarea culturii române. Din păcate,

începând cu 1844, situaţia s-a deteriorat pentru Biserica Română din

Basarabia.447

3. Unirea Basarabiei cu România

Primul Război Mondial şi Revoluţia rusă din 1917 au

reprezentat o şansă extraordinară a istoriei pentru întregirea poporului

român. În 5 martie 1917, basarabenii au primit o telegramă oficială de

la St. Petersburg, prin care aflau că guvernarea ţaristă a luat sfârşit, şi

că, în mod similar cu alte regiuni ale Rusiei, erau liberi. Dar, în 22

martie 1917, un Soviet al Muncitorilor şi Soldaţilor s-a format la

Chişinău. Un grup de agitatori sovietici a sosit din St. Petersburg, cu

ordinul de a lupta împotriva anti-semitismului şi separatismului.

În aceste condiţii, basarabenii au început să se organizeze. În

28 mai 1917 avea loc un Congres al profesorilor moldoveni. Între

timp, armata rusă de pe frontul românesc se dezintegra rapid; ţăranii

447

Charles Upson Clark, Bessarabia. Russia and Roumania on the Black Sea, Dodd,

Mead & Company, New York, 1927. Electronic Version: University of Washington,

2003, http://depts.washington.edu/cartah/text_archive/clark/toc_pag.shtml. [accesat

în 11.11.2012].



276

moldoveni ocupau pământuri aparţinând bisericii, bande de soldaţi ruşi

acţionau fără discernământ. Această situaţie haotică a condus la

primele congrese revoluţionare, începând cu 20 mai 1917, în cadrul

cărora s-a distins Ion Inculeţ. Dintre partidele care s-au format în

acelaşi an, Partidul Naţional Moldovean a ocupat o poziţie fruntaşă,

militând pentru o autonomie cât mai mare a Basarabiei în probleme

administrative, juridice, religioase, educaţionale şi economice, crearea

Sfatului Ţării, autonomia Bisericii, folosirea limbii moldoveneşti, etc.

În timp ce basarabenii îşi securizau autonomia, ucrainienii îşi

organizau o guvernare independentă şi căutau să încorporeze

Basarabia în Ucraina. Drept urmare, pe 21 noiembrie 1917, Sfatul

Ţării şi-a deschis în mod formal sesiunile, cu 95 de membrii prezenţi.

Republica Democrată Moldavă a luat naştere pe 2 decembrie 1917.

Armatei române i s-a cerut ajutorul pentru restabilirea ordinii, aceasta

intrând în Chişinău pe 13 ianuarie 1918. În 27 martie/9 aprile 1918,

Sfatul Ţării vota unirea condiţionată cu România, cu: 86 voturi pentru,

3 voturi împotrivă, 36 abţineri şi 13 absenţi. Pe 27 noiembrie/10

decembrie 1918, Sfatul Ţării renunţa la autonomie, anula condiţiile din

Actul Unirii din 27 martie 1918 şi declara unirea necondiţionată cu

România.

Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, diplomaţia

româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. La 9

decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye,

Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din

28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu

Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care se

confirma unirea Transilvaniei cu România.

În privinţa Basarabiei, situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ

guvernul bolşevic nu era recunoscut pe plan internaţional. Rusia, care


277

participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917, nu a

participat la luarea deciziilor şi nu a semnat tratatele încheiate. În

februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul

de externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui

Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al

României, iniţierea unor “tratative pentru reglementarea pe cale

paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare”.

Franţa nu a agreat negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3

martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a

recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ulterior,

recunoaşterea internaţională a unirii Basarabiei cu România a fost

făcută de Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, la Conferinţa de Pace

de la Paris, în 28 octombrie 1920. Statele Unite ale Americii nu au

participat, iar tratatul nu a fost ratificat de Japonia, interesată sa

menţină bune relaţii cu Uniunea Sovietică.

Ruşii nu au renunţat la ideea de a include forţat Basarabia în

sfera lor de influenţă, astfel că la 19 aprilie 1925 au format o unitate

administrativă numită Republica Autonomă Moldovenească, aflată în

componenţa RSS Ucraina, menţinând în acest fel ideea existenţei unui

stat moldovenesc în componenţa URSS.448

Concluzii

Prin Marea Unire din 1918, România şi-a mărit considerabil

capacităţile de putere în Sud-Estul Europei. Cu toate acestea,

administrarea noului teritoriu nu a fost o sarcină uşoară.

În Basarabia, cei peste o sută de ani de dominaţie rusă nu au

rămas fără urmări. În întreaga perioadă interbelică au apărut provocări

448

Stan Petrescu, Călătorii geopolitice: Lumea văzută de la Bucureşti, Ed. Militară,



278

interne din partea minorităţilor din sudul Basarabiei – găgăuzi, ruşi,

bulgari. În acelaşi timp, Bucureştiul a manifestat uneori o superioritate

nejustificată.

Recunoaşterea Uniunii Sovietice pe plan internaţional a

plasat România într-o situaţie geopolitică ingrată. Deşi între 1921 şi

1934 România a semnat mai multe tratate de alianţă la nivel regional

pentru a-şi securiza frontierele, inclusiv cu state rivale în mod

tradiţional Rusiei Sovietice, precum Polonia şi Turcia, acestea nu au

funcţionat.

Apropierea Franţei de Uniunea Sovietică, care a culminat cu

semnarea Tratatului de asistenţă mutuală din 1935, a lipsit România

de sprijinul singurei mari puteri, cu care avea încheiat tratat de alianţă,

în faţa revendicărilor teritoriale ale Moscovei. Al Doilea Război

Mondial avea să confirme pierderea Basarabiei în favoarea Uniunii

Sovietice.

Bibliografie:

1. Berindei, Dan, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi

modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

2. Ciobanu, Anatol, “Politica glotică a Ţarismului Rus în

Basarabia”, în: AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare,

cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, pp. 31-38.

3. Clark, Charles Upson, Bessarabia. Russia and Roumania on

the Black Sea, Dodd, Mead & Company, New York, 1927.

Electronic Version: University of Washington, 2003,

http://depts.washington.edu/cartah/text_archive/clark/toc_pag.s

html. [accesat în 11.11.2012].




279

4. Costachie, Silviu, „Romanian-Moldavian Geopolitical

Relations – From the „Bridge of Flowers” to the „Attempted

Coup””, în: Revista Română de Geografie Politică, Anul XI,

Nr. 2, 2009, pp. 59-67.

5. Direcţia Generală a Arhivelor Statului, România: Istorie în

Documente (Album), Bucureşti, 1992.

6. Duca, Gheorghe,„Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus:

abordări critice”, în: AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare,

cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, pp. 3-5.

7. Jarcuţchi, Ion, „Tratatul de pace ruso-turc de la Bucureşti

(1812): Preliminare şi finalitate”, în: AKADEMOS: Revistă de

ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, pp. 10-

16.

8. Mischevca, Vlad, „Războiul Ruso-Turc din 1806-1812”, în:

AKADEMOS: Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2,

Chişinău, 2012, pp. 17-22.

9. Moraru, Anton, Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria

(1812-1993), Chişinău, 1995.

10. Morozan, Alina, Minorităţile naţionale în Republica Moldova:

starea şi problemele de integrare (analiză politologică),

Universitatea de Stat a Moldovei, Chişinău, 2005.

11. Negru, Gheorghe, “Politica Naţională a Imperiului Rus în

Basarabia şi în Limba română”, în: AKADEMOS: Revistă de

ştiinţă, inovare, cultură şi artă, Nr. 2, Chişinău, 2012, pp. 27-

30.

12. Palaghia, Radion, Principatele Române în politica externă a

Rusiei (1815-1856), Oscar Print Publishing, Bucureşti, 2006.

13. Petrencu, Anatol, “Politica de deznaţionalizare a românilor

promovată de ţarism şi bolşevism: Asemănări şi deosebiri”, în:


280

Basarabia istorică,

http://www.basarabiaistorica.ro/ro/sinteze/69-politica-de-

deznaionalizare-a-romanilor-promovat-de-arism-i-bolevism-

asemnri-i-deosebiri?showall=1 [accesat în 11.11.2012]

14. Petrescu, Stan, Călătorii geopolitice: Lumea văzută de la

Bucureşti, Ed. Militară, Bucureşti, 2010.

15. Sâmboteanu, Aurel, “Probleme ale organizării teritoriului în

procesul de instituţionalizare şi evoluţie statală a Moldovei”,

în: Moldoscopie: Probleme de analiză politică, Nr. 4, Chişinău,

2008, pp. 5-15.

16. Serebrian, Oleg, Basarabia: geopolitica unei identităţi în

derivă, Cartier Press, Chişinău, 2001.

17. Serebrian, Oleg, “Basarabia în gândirea geopolitică rusă şi

sovietică din anii 1905-1945”, în: Basarabia istorică,

http://www.basarabiaistorica.ro/en/summaries/71-basarabia-in-

gandirea-geopolitic-rus-i-sovietic-din-anii-1905-1945 [accesat

în 11.11.2012].







281

UZDINENȚII LA ALBA IULIA, LA MAREA

UNIRE A TUTUROR ROMÂNILOR

Prof. VASILE BARBU

Uzdin

În măreţul act de unire a neamului românesc desfăşurat pe

câmpul Horii la Alba lulia la 1 decembrie 1918, printre cei circa

100000 de oameni veniţi din toate colţurile plaiurilor româneşti cu un

singur gând: unirea pe veci a urmaşilor Romei, au fost şi câţiva

uzdânenţi (Uzdâni - azi în Banatul sârbesc). Aşa că la înfăptuirea

visului milenar al românităţii de pretutindeni, la actul de desăvârşire al

deplinei unităţi statale româneşti, la împlinirea unui drept etern al

neamului nostru atât de obidit prin istorii au luat parte şi 4 (sau poate

că şi - 5 sau mai mulţi) uzdânenţi. Şi ei şi-au exprimat doleanţele

seculare ale românilor bănăţeni de a se uni cu patria mamă. Şi astfel

scăpa de oprimarea naţională şi alegând dreptul la libertate deplină şi

unitate naţională care a zguduit din temelii imperiul austro- ungar.

Constituirea Consiliului Naţional Român ce a avut loc la 1918

la Budapesta a avut o însemnătate deosebit de mare pentru finalizarea

mişcării de înfăptuire a unităţii naţionale româneşti, respectiv pentru

convocarea Marii Unirii de la 1 decembrie 1918, în inima Ardealului

la Alba lulia. Alegerile pentru Alba s-au desfăşurat între 10 şi 23

noiembrie în 7 cercuri electorale: Vârşeţ, Biserica Albă, Panciova,

Uzdin (Ozora), Cicidorf (Zichifalău), Sasca şi Moraviţa. Numărul

celor aleşi să reprezinte pe toţi românii la Alba lulia inclusiv al

membrilor Gărzilor Naţionale care aproape sigur au participat la Alba

lulia a fost:

Vârşeţ - 6 deputaţi

Moraviţa - 3 deputaţi


282

Biserica Aibă -15 deputaţi

Uzdin-9 deputaţi…

În total au fost aleşi - 49 de deputaţi.

În cercul electoral Uzdin au fost aleşi:

Ioanichie Neagoe din Petrovăsâla

Ştefan Popa din Seleuş

dr. Duşan Spăriosu din Uzdin

dr. Gheorehe Zăria

Adrian Suciu

dr. Gheorghe Miclea din Alibunar

Livius Popescu din Petrovăsâla

Dintre cei aleşi, trei persoane (D. Spăriosu, Gh. Zăria şi A.

Suciu) n-au aiuns din diferite motive, la Alba Iulia (sau că nu li s-au

înregistrat mandatele, căci nu figurează printre participanţi). Aşa că,

Cercul electoral Uzdin definitiv a fost reprezentat la Alba Iulia, la

Marea Unire, de:

Ioanichie Neagoe din Petrovăsâla

Ştefan Popa din Seleuş

Pavel Rudnean din Satu Nou

Ştefan Gavrilă din Sân Mihai

Iosif Popa din Seleuş

dr.Gheorghe Miclea din Alibunar

Liviu Popescu din Petrovăsâla

dr. Pavel Obădeanu din Uzdin/Becicherecul Mare

Gheorghe David din Uzdin

Deci după cum se vede din Cercul electoral Uzdin, la Alba

Iulia au fost aleşi şi doi uzdineni: avocatul Pavel Obădean care a trăit

la Becicherec practicând avocatura şi fruntaşul ţăran Gheorghe David.

Dar la Marea Adunare Naţională au mai luat parte încă doi oameni ai


283

Uzdinului, aleşi în alte cercuri electorale. Astfel dr. Mihai Spăriosu a

fost ales în Cercul Vârşeţului, iar protopopul Trifon Miclea, o

personalitate marcantă a vieţii spirituale a românilor din această parte

de lume (care pe atunci era protopop român de Panciova) a fost ales

deputat de drept ca şi cleric. Deci la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918 la

proclamarea unirii de veci a românilor au luat parte şi 4 uzdineni: dr.

Pavel Obădeanu, dr. Mihai Spăriosu, Gheorghe David şi prot. Trifon

Miclea. Deocamdată, din lipsa de documente rămâne neelucidată şi

participarea lui Duşan Spăriosu.

Documentele vremii

1918, noiembrie 12/25, Alibunar (cercul electoral Uzdin).

Credenţional acordat celor cinci delegaţi ai cercului electoral

menţionat la Marea Adunare de la Alba Iulia.

Credenţional

Subsemnaţii adeverim că în cercul electoral al Uzdinului din

comitatul Torontal s-au ales azi ca delegaţi ai acestui cerc electoral

domnii:

Ioanichie Neagoe, preot în Petre (Petrovasela)

Dr. Gheorghe Miclea, avocat în Alibunar

George David, econom în Uzdin

Dr. Pavel Obădeanu, avocat în Becicherecul Mare

Şi Ştefan Popa preot în Seleuş (Keviszollos) cu unanimitate.

Drept cei sus numiţi, delegaţi, sunt prin aceasta autorizaţi a lua

cu vot decisiv la Marea Adunare Naţională Română în numele tuturor

românilor din acest cerc electoral şi la altemari Adunări Naţionale

Române, care eventual o să mai fie convocate în decursul anului

acestuia, ori în anul următor şi a contribui cu votul lor la deciderea

asupra sorţii viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria şi

Banatul Timişean.


284

Dat din colegiul electoral al cercului electoral Uzdin (Ujozora)

ţinut în ziua de 12/25 noiembrie 1918.

Onorie Conopan,

prezident

Bărbaţi de încredere:

Dr. Dușan Spăriosu, notar

Cornel Miloşi

Dr. Cornel Petrovici


285

ANEXE

Acţiunea naţională a Aradului (Cuvânt rostit de Vasile Goldiș, la 1 Decembrie 1932)

Ştirea, nr. 232, anul II, 1932

Fraţi români!

În istoria poporului român ziua de 1 Decembrie va fi pentru

toate timpurile viitoare cea mai frumoasă sărbătoare. Fiindcă acum 14

ani, în 1 Decembrie 1918, Adunarea Naţională a tuturor românilor din

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor

îndreptăţiţi la Alba Iulia, a decretat unirea lor şi a tuturor teritoriilor

locuite de dânşii cu România.

Pentru toate veacurile rămâne gloria Aradului că Marea

Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost concepută şi convocată de

aici, de la Arad, organizarea ei s-a făcut de către arădanul şi bunul

nostru prieten dl. Ioan Suciu, iar destinul a voit ca propunerea unirii s-

o facă arădanul care vă vorbeşte acum.

Lumea începuse să neglijeze comemorarea acestei zile. Atunci

ca preşedinte al Asociaţiei culturale Astra, îndată după alegerea mea în

1923, am ordonat tuturor despărţămintelor ei ca ziua de 1 Decembrie

să fie sărbătorită pe viitor ca cea mai mare sărbătoare naţională.

Cuvântul meu a fost ascultat şi de atunci, an de an, această sărbătoare

creşte în proporţii şi însemnătatea ei pătrunde tot mai adânc în

sufletele româneşti.

Sărbătoarea de 1 Decembrie este înnoirea an de an a

jurământului nostru de credinţă pentru unitatea politică neştirbită a

naţiunii române între hotarele ei fireşti mărginită de apele Nistru, Tisa

şi Dunăre, a jurământului nostru de credinţă în solidaritatea noastră


286

naţională deasupra vremelnicelor deosebiri de religii, de clase sociale

ori de concepţii referitoare la organizările împreunei vieţuiri a

oamenilor. Ţara noastră românească vrem să trăiască în veci şi în

această ţară vrem să trăim în veci ca români împreună. Iată

însemnătatea istorică a zilei de 1 Decembrie pentru neamul românesc.

Astăzi însă această însemnătate se dubleză. Duşmanii noştri de

o mie de ani, după ce prin dreptate istorică au pierdut ceea ce nu a fost

al lor decât numai prin fărădelege, au obraznica cutezanţă să reclame

lumii restituirea nedreptăţii milenare, cer părţi din pământul Ţării

Româneşti recucerit în crâncenul război prin jertfa de sânge a unui

milion de voinici români.

Poporul român este cel mai pacific popor din lume. Iubim

pacea şi o voim mai presus ca să putem munci pentru feicirea

oamenilor pe pământ. Folosim deci ziua de astăzi ca să protestăm în

faţa lumii civilizate faţă de toţi aceia care atentează la pacea şi

bunăvoirea între popoarele Europei şi să declarăm că o palmă de

pământ românesc nu se poate înstrăina fără vărsare de sânge şi că

naţiunea română este gata a jertfi viaţa altor milioane de voinici

apărându-şi patrimoniul moştenit de la strămoşi.

Această decalraţie o facem în ziua celei mai sfinte sărbători a

sufletului românesc şi rugăm lumea să ia act de această hotărâre a

neamului nostru aşezat să fie paznicul civilizaţiei la porţile orientale şi

la gurile Dunării, pe unde au trecut de mii de ani toţi barbarii

nimicitori ai culturii, iar noi am rămas pururi credincioşi menirii între

oameni şi popoare.


287

O CRONOLOGIE A PERIOADEI 1906 – 1919

- 1906 - Cercetătorul român Aurel Popovici elaborează un plan prin

care propune crearea Statelor Unite ale Austriei Mari. Conform acestui

plan, după ce arhiducele austriac Franz Ferdinand ar fi devenit

împărat, imperiul Austro-Ungar urma să fie transformat într-o

federație de 15 state autonome.

- 28 iunie, 1914 - Arhiducele Franz Ferdinand este asasinat în

Sarajevo, în Serbia administrată de către Austria.

- 28 iulie, 1914 - Începe Primul Război Mondial. Austro-Ungaria

declară război Serbiei.

- 3 august, 1914 - Regatul României iși declară neutralitatea în urma

Consiliului de Coroană de la Sinaia convocat de către regele Carol I.

- 10 octombrie, 1914 - Regele Carol I încetează din viață, la tron îi

succede Ferdinand I.

- 17 august, 1916 - România, prin guvernul condus de către Ion I. C.

Brătianu, semnează Convenția de la București, 1916 cu puterile

Antantei (Marea Britanie, Franța, Italia (din aprilie 1915) și Imperiul

Rus). Conform tratatului România obține drepturi asupra tuturor

teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Transilvania,

Banatul, Bucovina, Crișana și Maramureș (Partium) urmând să devină

parte a României după Primul Razboi Mondial dacă România va intra

în război. Granița planificată urma o linie cu aproximativ 20-40 de km


288

mai la vest față de granița actuală dintre Ungaria și România, atingând

râul Tisa la sud, incluzând astfel întreg Banatul.

- august 1916 - România atacă Austro-Ungaria. În urma ofensivei

armatei române peste Carpați sunt ocupate numeroase localitați:

Brașov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Orșova. Ofensiva

română este oprită după pierderea bătăliei de pe frontul de sud la

Turtucaia contra forțelor germane și bulgare. Puterile Centrale

(Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Regatul Bulgariei)

lansează o contraofensivă care duce la invadarea Țării Românești.

- 21 noiembrie, 1916 - Împăratul Franz Joseph al Austriei moare.

Împăratul Carol I al Austriei îi succede.

- decembrie, 1916 - Pierderea bătăliei pentru apărarea Bucureștiului în

fața ofensivei germano-austro-ungare duce la ocuparea capitalei.

Capitala României este mutată temporar la Iași, autoritățile și armata

retrăgându-se în Moldova. Se formează un guvern de uniune națională

din liberali și conservatori, condus de Ion I. C. Brătianu.

- decembrie 1916 - Ofensiva germană este oprită pe linia frontului

Mărășești-Galați. Guvernul, confruntat cu perspectiva străpungerii

frontului de către germani, ia decizia să transfere tezaurul în Rusia

pentru depozitare.

- februarie 1917 - Izbucnește Revoluția Rusă din 1917, fapt care va

împiedica România să-și valorifice victoriile din vara anului 1917.

- aprilie 1917 - SUA intră în război de partea Antantei.

- mai-august 1917 - Trupele românești obțin victorii la Mărăști,

Mărășești și Oituz, împiedicând cucerirea Moldovei de către armata

germană.


289

- 9 decembrie 1917 - Armistițiul de la Focșani dintre România și

Puterile Centrale, sub influența evenimentelor din Rusia.

- ianuarie 1918 - Președintele SUA Woodrow Wilson condamnă orice

tratat secret și cere autonomia (auto-determinare) pentru grupurile

etnice aparținând Austro-Ungariei.

- 3 martie, 1918 - Tratatul de la Brest-Litovsk consemnează ieșirea

Rusiei din război.

- 26 - 28 martie, 1918 - Congresul Naționalităților din Austro-Ungaria

are loc la Roma. Este adoptată o moțiune, cerându-se recunoașterea

dreptului fiecărei națiuni să se constituie într-un stat național, care va

rămâne independent sau se va uni cu statul național deja existent.

- 9 aprilie, 1918 - Basarabia, după trei luni de independență față de

Rusia, își proclamă unirea cu Regatul României. Deputații români și o

parte dintre deputații minorităților (în total 86) votează pentru, în timp

ce mare parte dintre reprezentanții minorităților (ucrainieni, rusi,

germani, evrei, găgăuzi) (în total 36) se abțin. Doi deputați ucrainieni

și unul bulgar (în total 3) votează împotrivă. Declarația este semnată și

de către primul ministru (pro-german) al guvernului român Alexandru

Marghiloman.

- 7 mai 1918 - Tratatul (Pacea) de la București semnat de România și

Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Bulgaria) înlocuiește

armistițiul semnat la Focșani în 9 decembrie 1917. România revenea la

granițele dinainte de război, dar se cedau către Puterile Centrale

Dobrogea, trecătorile Munților Carpați (5600 Kmp), se impuneau

demobilizarea armatei române și controlul german asupra economiei

românești. Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul

României sau promulgat de Regele României în speranța că soarta


290

războiului se va întoarce. Dispozițiile tratatului nu au intrat în vigoare

decât timp de șase luni. Totuși, conform tratatului, Puterile Centrale au

început să-și retragă trupele de pe teritorul Țării Românești.

- 24 august, 1918 - Comitetul Național Român ia naștere la Paris, cu

Take Ionescu drept președinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Dr.

Constantin Angelescu și Ioan Theodor Florescu ca membrii. Comitetul

este recunoscut ca “exponentul intereselor națiunii române din Austro-

Ungaria” de Franța (29 septembrie), de Statele Unite ale Americii (23

octombrie), de Marea Britanie (29 octombrie), și de Italia (9

noiembrie), cele patru puteri ale Antantei.

- 2 septembrie, 1918 - Un Congres al cehilor, slovacilor, polonezilor,

românilor, sârbilor, croaților și rutenilor din Austro-Ungaria are loc la

New York City. Se adoptă o rezoluție care cere divizarea Austro-

Ungariei și eliberarea popoarelor sale.

- 12 octombrie, 1918 - Comitetul Executiv al Partidul Național Român

(Partida Națională) din Austro-Ungaria, partidul majoritar în

Transilvania, are loc la Oradea. Se adoptă o declarație “în virtutea

dreptului național al fiecărei națiuni să-și decidă propria soartă” a unui

Consiliu Român Național Central, organism provizoriu de guvernare

pentru Transilvania. În acest scop, Partida Națională înfintează la Arad

un Comitet de Acțiune prezidat de Vasile Goldiș.

- 18 octombrie, 1918 - Alexandru Vaida-Voevod, proeminentul

politician român din Austro-Ungaria, citește declarația de auto-

determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta.

- 18 octombrie, 1918 - Împăratul Carol I al Austriei înaintează un

“Manifest către popoarele mele credincioase”, despre reorganizarea

Austro-Ungariei într-o federație de șase state independente: Austria,


291

Ungaria, Cehia, Iugloslavia, Polonia și Ucraina. Manifestul nu-și

atinge scopul, fiind privit ca un pas ce vine mult prea târziu. Consilii

Naționale se înfiintează în teritoriile Austro-Ungariei care preferă să

negocieze direct cu puterile Antantei, decât cu un guvern central ce-și

pierde puterea. Marea Britanie își intensifică demersurile diplomatice.

- 18 octombrie, 1918 - Un răspuns la manifestul împăratului Carol I al

Austriei este trimis de către Corpul voluntarilor în armata Austro-

Ungară din Transilvania și Bucovina, în care se cere unirea teritoriilor

locuite de români cu Regatul României. Iuliu Maniu, proeminent

politician transilvanean, adună la Viena 70.000 de soldați transilvăneni

din armata Austro-Ungară și-i duce în Transilvania.

- 28 octombrie, 1918 - Cehoslovacia își declară independența.

- 29 octombrie, 1918 - Zonele slave din sudul Austro-Ungariei declară

Statul slovenilor, croaților și sârbilor.

- 31 octombrie, 1918 - Un nou guvern, condus de Károlyi Mihály, se

formează la Budapesta, cu democratul Jászi Oszkar ca ministru al

naționalităților. Guvernul ungar încheie uniunea sa cu Austria,

dizolvând oficial statul Austro-Ungar.

- 3 noiembrie, 1918 - Generalul Weber, din partea Austro-Ungariei,

semnează tratatul la Padova, Italia.

- 3 noiembrie, 1918 - Consiliul Național Român Central este creat din

reprezentanții Partidului Național Român și din cei ai Partidului

Social-Democrat din Transilvania, luând controlul asupra autorităților

locale din Transilvania. Aparatul administrativ ungar se dezintegrează.

Guvernul lui Károlyi Mihály începe negocieri cu Consiliul Național

Român Central.


292

- 6 noiembrie, 1918 - Victoria Antantei pe Frontul de vest este din ce

în ce mai aproape și armata generalului Maurice Sarrail din Salonic

străpunge liniile bulgare din Balcani. Guvernul român pro-german

condus de Alexandru Marghiloman demisionează. Un nou guvern,

avându-l ca prim ministru pe generalul Constantin Coandă, se

formează. Se decretă mobilizare generală.

- 10 noiembrie 1918 - România redeclară război Puterilor Centrale.

- 11noiembrie, 1918 - Pe Frontul de vest se semnează Armistițiul cu

Germania la Compiègne

- 12 noiembrie, 1918 - Primele trupe din armata română intră pe

teritoriul Ungariei și ocupă trecătorea montană de la Tulgheș.

- 13 noiembrie, 1918 - Armistițiul de pe Frontul Balcanic este semnat

la Belgrad, Serbia, între generalul francez Franchet d’Esperey, șeful

armatei orientale a Antantei, și guvernul ungar. Acțiuni militare de

mică anvergură continuă pentru câteva zile în sudul Ungariei.

Armistițiul stabilește liniile de frontieră între Ungaria, Serbia și

România, iar Banatul intră sub administrare sârbească, în pofida

Convenției de la București din 1916. Crișana și Maramureș, incluzând

orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș și Arad, ca dealtfel și centrul

Transilvaniei până la râul Mureș, sunt lăsate sub administrație ungară.

Ungaria este obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei

române să pătrundă în teritoriile transilvănene la est de linia de

demarcație aflată de-a lungul Mureșului. Ungariei îi este permis să

păstreze doar opt divizii de armată. Trupele dezarmate se întorc acasă.

- 13–15 noiembrie, 1918 - Negocierile sunt ținute la Arad între

guvernul ungar al lui Károlyi Mihály și Consiliul Național Român

Central din Transilvania, fără a ajunge la o înțelegere. Consiliul


293

Național Român Central se retrage de la negocieri și decide să țină

alegeri și convine pentru data de 1 decembrie pentru Marea Adunare

Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria, organizată de

Marele Sfat al Națiunii Române din Transilvania și Ungaria,

încredințându-i și puterea.

- 13–20 noiembrie, 1918 - Trupele românești ocupă mai multe

trecători montane importante de la granița de nord-est cu Ungaria.

Intenționează să ocupe aproximativ ¼ din teritoriul Transilvaniei

pentru a-l trece sub administrație românească temporar, așa cum a fost

permis prin armistițiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Ungaria

își retrage din trupe pentru a se conforma armistițiului. Au loc

confruntări izolate cu poliția militară ungară.

- noiembrie 1918 - De-a lungul unui interval de 12 zile, se țin alegeri

pentru Marea Adunare Națională a Românilor din Transilvania și

Ungaria. Cei 1,228 de membrii sunt aleși câte 5 din fiecare district

electoral stabilit în 1910 (600 de membrii în total), respectiv 628 de

reprezentanți ai diferitelor organizații sociale, profesionale și culturale

(cler, uniunui profesorale, armată). Entuziasmul local crește, pe

măsură ce sunt înaintate cereri precum reforma agrară, votul universal

și posibila unire cu România.

- 25 noiembrie, 1918 - Armata română ocupă Târgu-Mureș.

- 28 noiembrie, 1918 - Cei 100 de membrii aleși în Congresul General

al Bucovinei emit o rezoluție de unire necondiționată cu Regatul

României. Deputații români (74), germani (7) și polonezi (6) au votat

pentru, în timp ce cei 13 deputați ucrainieni s-au retras înaintea votului

final.

Declaratia de la Alba Iulia


294

Alegerea Alba Iuliei

Alba Iulia, faimoasa cetate a Bălgradului, fusese aleasă de către

Consiliul Național Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a

adăposti între zidurile ei pe reprezentanții poporului românesc din

Transilvania pentru două pricini. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul,

biruitor la Șelimbăr, își făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia în

fruntea unui alai măreț. Cetatea a fost capitala domnitorului în timpul

scurt cât reușise să săvârșească cea dintâi unire a Țărilor Române. La

1784, pe același platou al Cetății, Horia și Cloșca, sufereau supliciul

frângerii pe roată în urma condamnării lor.

Pregătirea

Pregătirea politică a Adunării a întâmpinat dificultăți. Ședințele

preparatoare din cele două zile, care au precedat Adunarea, au fost

foarte însuflețite. Discutându-se textul Rezoluției Unirii, redactat de

Vasile Goldiș, unii susțineau ca Unirea să se facă pe baza proclamării

autonomiei Ardealului. Tineretul, la care se adăugaseră și delegații

sosiți din Bucovina și Basarabia, susțineau unirea fără condiții.

Socialiștii, lucrând sub influența Budapestei, cereau republica și-și

exprimau temerea de stările politice din vechiul Regat al României.

În cele din urmă s-a stabilit o înțelegere, renunțându-se la toate părțile

la punctele de vedere prea intransigente și adoptându-se formula unei

autonomii provizorii. Iuliu Maniu a explicat că e necesară o epocă de

tranziție, deoarece “nu se poate ca într-o singură zi, sau într-o singură

oră, sau într-un moment dat, să punem la o parte o stare de lucruri

veche și să înfăptuim una nouă”. Deci, nu e vorba de a pune condiții la

Unire, ci a constata necesitatea unei epoci de tranziție.


295

Adunarea

Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă sărbătorească. Au

venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri

electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații

consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și

institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului

Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii

universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de

activitate românească erau reprezentate.

Dar pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui

mare plebiscit popular, era afluența poporului. Din toate unghiurile

țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu căruțele,

călări, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în

frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ținuturilor, în cântări și

plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această

zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor.

Spectacol simbolic și instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce

umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucișau cu coloanele armatei

Mackensen care, umilite și descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii

spre Germania.

1 decembrie 1918 - Adunarea Naţională de la Alba Iulia

Mulțimea imensă urcă drumul spre Cetățuie printre șirurile de țărani

români înveșmântați în sumanele de pătură albă și cu căciulile

oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porțile cetățuii, despuiate de pajurile

nemțești, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui

Mihai Viteazul și se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune,

cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le trăiesc.


296

În acest timp, în sala Cazinei militare, delegații țin adunarea. Pe

podium, între steagurile tuturor națiunilor aliate, care au contribuit cu

sacrificiile lor de sânge la desăvârșirea acestui act măreț, iau loc

fruntașii vieții politice și intelectuale a românilor și delegații

Bucovinei și Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori,

întrate mai dinainte în marea familie a statului român.

Într-o atmosferă înălțătoare, în mijlocul aprobărilor unanime și a unui

entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop arată împrejurările care au

adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș expune trecutul plin de suferințe și

de glorie al națiunii române de pretutindeni și necesitate Unirii, Iuliu

Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește Unirea, iar

socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române,

care se simte una cu întreg neamul românesc.

Rezoluția - Declarația de la Alba Iulia.

Rezoluția Unirii e citită de Vasile Goldiș: „Adunarea națională a

tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească,

adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de

18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români

și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea

proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg

Banatul, cuprins între Mureș, Tisa și Dunăre.”

Restul rezoluției cuprinde programul de aplicație: autonomia

provizorie a teritoriilor până la întrunirea Constituantei, deplină

libertate națională pentru popoarele conlocuitoare, deplina libertate

confesională, înfăptuirea unui regim curat democratic pe toate

terenurile vieții publice, reforma agrară radicală, legislație de ocrotire

a muncitorimii industriale. Adunarea națională dorește ca Congresul


297

de pace să asigure dreptatea și libertatea atât pentru națiunile mari cât

și pentru cele mici și să elimine războiul ca mijloc pentru reglementare

a raporturilor internaționale. Ea salută pe frații lor din Bucovina,

scăpați din jugul monarhiei austro-ungare, pe națiunile eliberate

cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană, se închină

cu smerenie înaintea acelor bravi români care și-au vărsat sângele în

acest război pentru libertatea și unitatea națiunii române, și în sfârșit

exprimă mulțumirea și admirația sa tuturor puterilor aliate care, prin

luptele purtate împotriva dușmanului au scăpat civilizația din ghearele

barbariei.

La ceasurile 12 din ziua de 1 decembrie, prin votarea unanimă a

rezoluției, Unirea Transilvaniei cu România era săvârșită.

Consecințe și războiul dintre Regatul României și Republica

Sovietică Ungară

- 7 decembrie, 1918 - Armata Română intră în Brașov, în sud-estul

Transilvaniei.

- 7 decembrie, 1918 - Armata Română depășește linia de demarcație

fixată prin Tratatul de pace de la Belgrad (râul Mureș) și înaintează

spre Turda, cu scopul de a ocupa Clujul, cel mai important oraș al

Transilvaniei. Puterile Antantei îi ordonă Ungariei să-și retragă

trupele.

- decembrie, 1918 - Guvernul Ungariei decide recrutarea de soldați,

pentru a rezista trupelor române, dar timpul este prea scurt. Orașe

importante, precum Cluj, se predau fără a opune rezistență.

- 12 decembrie, 1918 - Trupele române intră în Sibiu (sudul

Transilvaniei).


298

- 14 decembrie, 1918 - Consiliul Director din Transilvania, ales de

etnicii români, trimite la București o delegație condusă de Miron

Cristea, episcop de Caransebeș, pentru a negocia detaliile unirii.Regele

Ferdinand I al României primește și acceptă Declarația Unirii,

proclamată la 1 decembrie de către Adunarea Națională a Românilor

din Transilvania și Ungaria.

- 15 decembrie, 1918 - O Adunare națională a Germanilor din

Transilvania și Banat are loc la Mediaș, în centrul Transilvaniei, în

care se proclamă o declarație care aprobă decizia de românilor de a se

uni cu Regatul României.

- 22 decembrie, 1918 - În replică, o Adunare Generală a Maghiarilor

are loc la Cluj. Adunarea reafirmă loialitatea maghiarilor din

Transilvania pentru Ungaria.

- 24 decembrie, 1918- Regele Ferdinand I semnează un decret de

acceptare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România,

la care guvernul maghiar protestează. La Versailles încep negocierile

cu cele patru puteri ale Antantei, precum și cu Cehoslovacia, Ungaria,

Serbia, Bulgaria și Rusia, pentru stabilirea noilor granițe.

- 24 decembrie, 1918- Trupele române intră în Cluj.

- 14 ianuarie, 1919 - Trupele române ajung la Baia Mare.

- ianuarie, 1919 - Puterile Antantei dezaprobă acțiunile românilor, care

în schimb susțin că decizia Parlamentului Transilvaniei trebuie să aibă

prioritate față de armistițiul dintre Franța și Ungaria.

- 18 ianuarie, 1919 - Trupele române intră în Sighetu Marmației.


299

- 22 ianuarie, 1919 - Trupele române se opresc la noua linie de

demarcație indicată de puterile Antantei, lăsând Banat sub controlul

Serbiei, iar Crișana sub control Maghiar.

- 20 martie, 1919 - Generalul francez Vyx, în numele puterilor

Antantei, cere Ungariei să renunțe la anumite teritorii și să accepte o

nouă linie de demarcație, mai mult sau mai puțin în concordanță cu

situația din teren de la acel moment.

- 21 martie, 1919 - Prim-ministrul magiar Károlyi precizează într-o

alocuțiune adresată poporului că nu poate accepta pierderile teritoriale

cerute de puterile Antantei, și predă puterea unui guvern de stânga

radical, condus de comunistul Béla Kun, care proclamă Ungaria ca

Republică Sovietică și renunță la politica pasivă de acceptare a

pierderilor teritoriale dictate de Antantă.

- martie 1919 - Delegația română la Conferința de Pace de la Paris,

condusă de prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, cere Consiliului Marilor

Puteri să permită României să ocupe teritorii până la râul Tisa

(conform înțelegerii de dinaintea intrării României în război).

Propunerea este refuzată. Generalul sud-african Jan Smuts este trimis

la Budapesta pentru a negocia cu Béla Kun.

- aprilie 1919 - Tot mai multe informații despre acțiuni anti-românești

ce au loc în zonele locuite de români aflate sub control maghiar ajung

la București. Armatei Române i se ordonă pregătirea unei ofensive

generale pentru 16 aprilie 1919.

- 15 aprilie, 1919, seara - Trupele maghiare organizează un atac

împotriva Armatei Române în vestul Transilvaniei.


300

- 16 - 19 aprilie, 1919 - Lupte violente au loc în Munții Apuseni,

câștigate în final de trupele române (cinci divizii), care sparg linia

frontului în câmpia Crișanei.

- 19 aprilie, 1919 - Ca urmare a reușitei contraofensivei împotriva

Republicii Sovietice Maghiare, trupele române intră în Satu Mare.

- 20 aprilie, 1919 - Trupele române intră în Oradea.

- 1 mai, 1919 - Trupele române ajung la râul Tisa.

- 17 iunie-iulie, 1919 – Consiliul marilor puteri cere României să se

retragă pe cea de-a doua linie de demarcație și îl invită pe Bela Kun la

Paris. România refuză categoric solicitarea și cere ca armata maghiară

să fie dezarmată.

- 17 iulie, 1919 - Béla Kun refuză la rândul său negocierile și ordonă

contraofensiva împotriva României.

- 20 iulie, 1919 - Armata ungară traversează Tisa; au loc bătălii

violente.

- 26 iulie, 1919 - Ofensiva maghiară este zdrobită și se retrage dincolo

de Tisa. Au fost capturați mulți prizonieri.

- Regele Ferdinand I ordona trecerea Tisei și ocuparea Ungariei

comuniste. Regele și Regina Maria asistă la trecerea trupelor române

peste Tisa

- 3-4 august 1919 Trupele române conduse de generalul Gheorghe D.

Mărdărescu bat pas de defilare în fața Parlamentului de la Budapesta

ocupată de trupele române.


301

VASILE GOLDIȘ SĂRBĂTORIT DE

ACADEMIA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSITATEA

DE VEST din ARAD

Vasile Goldiş - 150 de ani de la

naştere

La stingerea din viaţă a lui

Vasile Goldiş (1862-1934), Academia

Română, al cărui membru de onoare

era, aducea un omagiu

proeminentului luptător pentru Unirea

Transilvaniei cu România, care „toată

energia lui a închinat-o fără

precupeţire binelui neamului, culturii

porului român încă neunit şi

aspiraţiilor lui la independenţă

politică, de grai şi de gândire”.

După trecerea a 150 de ani de la naştere, figura emblematică a

lui Vasile Goldiş a fost evocată în cadrul unei sesiuni ştiinţifice

organizată de Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie. În alocuţiunea de

deschidere, acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al Academiei Române,

a afirmat că „Academia Română este datoare să reamintească

românilor marile momente şi personalităţile de seamă ale neamului…

Este şi cazul lui Vasile Goldiş. A aparţinut unei generaţii a căror

personalităţi figurează în calendarul sufletelor noastre… o

personalitate excepţională prin afirmarea sa multiformă atât în

Transilvania cât şi în întreaga Românie”.


302

Comunicările care au urmat au pus în evidenţă complexitatea

acestei mari personalităţi a istoriei noastre: Prof. univ. dr. Cornel

Sigmirean, directorul Institutului de Cercetări Socio-Umane

„Gheorghe Şincai”, Târgu Mureş - Vasile Goldiş. Anii de studiu şi

formarea intelectuală; Prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedintele

Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad - Vasile Goldiş (1862-

1934), 150 de ani de la naştere; Prof. univ. dr. Nicolae Edroiu,

membru corespondent al Academiei Române, directorul Institutului de

Istorie „George Bariţiu” din Cluj Napoca - Locul lui Vasile Goldiş în

mişcarea politico-naţională a românilor din Transilvania şi Prof.

Marius Grec, decanul facultăţii de Ştiinţe Umaniste, Universitatea de

Vest „Vasile Goldiş din Arad - Contribuţia lui Vasile Goldiş în

realizarea Marii Uniri.

Dascălul, publicistul şi omul politic proeminent al Marii Uniri

Vasile Goldiş s-a născut la 12 noiembrie 1862 şi, după

absolvirea studiilor liceale, a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi

Filozofie din Budapesta şi apoi din Viena. Student de excepţie, animat

de un puternic sentiment patriotic, tânărul Vasile Goldiş a participat la

activitatea asociaţiilor studenţilor români „Petru Maior” şi „România

jună”. Licenţiat în litere şi filozofie a fost numit candidat de profesor

la Liceul „Eötvos” din Budapesta, după care vine la Caransebeş ca

profesor suplinitor, unde debutează la „Foaia Diecesană” şi îndrumă

societatea de lectură a tinerilor „Progresul”. Drumul vieţii îl poartă la

Braşov ca profesor titular, unde animat de acelaşi sentiment de iubire

de neam şi cultură, editează manuale de istorie, de limba latină pentru

elevii de liceu, programe şcolare şi abecedare. Implicat în activitatea

culturală şi politică, se afirmă ca publicist redutabil, scrie numeroase

articole (multe nesemnate) şi, ales membru în consiliu judeţean al

Braşovului, participă la diferite adunări unde rosteşte discursuri


303

înflăcărate ca să trezească în conştiinţa poporului, mai ales a

tineretului, idealurile de unitate şi libertate. În 1893 s-a înscris în

Partidul Naţional Român din Transilvania şi un an mai târziu, în 1894,

înfiinţează „Tribuna poporului” care îşi continuă apariţia la Arad şi în

care publica număr de număr. În anul 1901, Vasile Goldiş revine la

Arad ca secretar al Episcopiei Ortodoxe şi profesor la Şcoala

Superioară de fete. În tot acest timp se dedică impetuos cu deosebire

activităţii publicistice, pentru ca, în 1905, când a fost ales director al

Asociaţiei Naţionale Arădene, activitatea sa fie predominat politică,

ajungând , între 1906-1910, deputat în Parlamentul de la Budapesta.

În 1911 îl găsim director al ziarului „Românul” şi director executiv al

Institutului tipografic „Concordia”, unde se tipărea ziarul, cărţi şi

broşuri folositoare pentru cultivarea sentimentului naţional. În

autobiografia sa, Vasile Goldiş scris că Românul a „susţinut integral

toate aspiraţiile româneşti”. În 1812 i-a apărut cea mai importantă

lucrare: „Despre problema naţionalităţilor”. Evenimentele încep să se

precipite şi în vara aceluiaşi an apare Declaraţia de la Oradea a

Partidului Naţional Român iar în noiembrie manifestele „Către

naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”. Înfăţişând locul lui

Vasile Goldiş în mişcarea politico-naţională a românilor din

Transilvania, Nicolae Edroiu a conchis că a activat pe mai multe

paliere ale mişcării naţionale româneşti a timpului său: „ A făcut din

învăţământul românesc din Ardeal o tribună a luptei politico-naţionale

a poporului său. De asemenea din presa românească transilvăneană

…precum şi din ASTRA în care a activat ca orice intelectual de peste

munţi. Prin studiile sale ştiinţifice şi prin articolele publicate în presa

vremii a contribuit la pregătirea opiniei interne şi din străinătate în

vederea înfăptuirii marelui act al Unirii din 1918 şi a fost lider marcant

al mişcării româneşti de peste Munţi pentru realizarea acestuia. Vasile


304

Goldiş a fost dascălul, publicistul şi omul politic proeminent al acelui

memorabil an 1918”

„Cea mai mare sărbătoare a naţiunii noastre”

În Discursul solemn rostit la 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş,

a cerut ca adunarea naţională să propună unirea românilor din

Transilvania cu România. Se împlinea astfel un ideal îndelung dorit, cu

înţelepciune urmărit, cu entuziasm împlinit. La 14 decembrie, o

delegaţie condusă de Vasile Goldiş prezenta Majestăţii Sale, Ferdinand

I actul de unire de la Alba Iulia. Notează marele patriot: „Această zi a

fost cea mai mare sărbătoare a naţiunii noastre şi Bucureştii în această

zi se scălda în delirul fericirii supreme…Viaţa statului român aparţine

de aici înainte actualităţii, nu istoriei”. Ideile argumentate în

comunicări au fost susţinute odată mai mult de Marius Grec care l-a

„lăsat mai mult să vorbească pe Vasile Goldiş” şi reţinem doar

mărturisirea că „hotărârile de la Alba Iulia au să rămână pe veci o

glorie a Adunării Naţionale de la 1 decembrie 1918, fiindcă prin ele se

proclamă principiile eterne şi infailibile ale dreptăţii, ale libertăţii şi ale

păcii de totdeauna a lumii”.

Academia Română l-a ales printre membri săi de onoare în

anul 1919. Într-o scrisoare trimisă lui Brătescu-Voineşti, Vasile Goldiş

mulţumeşte pentru „distincţia acordată” şi afirmă că „voi pune şi de

acum înainte toate puterile mele sufleteşti în serviciul culturii şi măririi

neamului românesc”. Membru al Academiei dar şi al delegaţiei

ASTREI la şedinţa solemnă din 2 iunie 1924, Vasile Goldiş ţine un

discurs din care reţinem: „Noi însă, mai vârtos, va trebui să încordăm

energiile noastre spre a desăvârşi unirea sufletească a întregului neam

românesc, urmărită atât de dârz şi fără preget de înaintaşii noştri.” Ca

primul preşedinte al ASTREI după Marea Unire, Vasile Goldiş aprecia

că Asociaţiunea a fost „instrumentul clasic al acestei Uniri” şi, cu


305

timpul a devenit o adevărată fortăreaţă a unităţii naţionale, „un fel de

stat românesc”, pentru a încheia „Ea este adevărata făuritoare a zilei de

1 decembrie”.

Prof. Aurel Ardelean a prezentat contribuţia lui Vasile Goldiş

la reorganizarea învăţământului românesc, în special al celui superior,

în calitate de membru al Consiliului Dirigent şi ministru. Rector

fondator al Universităţii „Vasile Goldiş”, Aurel Ardelean a afirmat că,

îndată după marea Unire, „intelectualii arădeni a cerut deschiderea

unei universităţi în limba română la Arad”, că au existat mai multe

propuneri. În 1930, Goldiş vorbea de o „universitate populară care să

cuprindă întregul tineret desfăşurând o activitate cât mai susţinută prin

secţiile ştiinţifice şi literare luând în dezbatere problemele cele mai

importante ale ţării în domeniul culturalizării satelor”. Dorinţa lui

Vasile Goldiş s-a împlinit în urmă cu mai bine de două decenii odată

cu înfiinţarea Universităţii care-i poartă numele, „o universitate cu

desăvârşire deschisă la bază şi cât mai selectivă la vârf…o universitate

antreprenorială pusă în slujba comunităţii arădene, care respectă

principiul patronului nostru spiritual: Prin Noi înşine.

Sesiunea a oferit un bun prilej pentru lansarea lucrării „Vasile

Goldiş. 150 de ani de la naştere. 1862-1934)” de Marius Ioan Grec,

Marţian Iovan şi Stelian Ioan Boia, apărută la Editura Academiei

Române şi a albumului „Vasile Goldiş şi Marea Unire” de Virgiliu

Jireghie şi Marius Grec, apărut la Universitatea de Vest „Vasile

Goldiş” din Arad.

www.acad.ro/com2012/doc/c121128-VasileGoldis.doc

http://www.acad.ro/com2012/doc/c121128-VasileGoldis.doc


306

VASILE GOLDIȘ


307

ȘTEFAN CICIO POP


308

IOAN SUCIU


309


310


311

Un sfârșit ... și un nou început ...

MARIUS GREC (coordonator) “95 DE ANI DE LA MAREA UNIRE” 2013 (culegere de studii) VOLUM OMAGIAL, Editura “VASILE GOLDIȘ” UNIVERSITY PRESS

Documents