5 UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE MALEFICUL FEMININ ÎN BASMUL POPULAR ROMÂNESC TEZĂ DE DOCTORAT REZUMAT Autor: NADIA-GABRIELA MIREA (COLUMB) COORDONATOR ȘTIINȚIFIC PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR: ANTOANETA OLTEANU București Septembrie 2012
41
Embed
Maleficul Romanesc in Basme Mirea Nadia Gabriela2013 Rezumatul
Maleficul Romanesc in Basme Mirea Nadia Gabriela2013 Rezumatul
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
5
UNIVERSITATEA BUCUREŞTI
FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI STRĂINE
MALEFICUL FEMININ
ÎN BASMUL POPULAR
ROMÂNESC
TEZĂ DE DOCTORAT
REZUMAT
Autor:
NADIA-GABRIELA MIREA
(COLUMB)
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR:
ANTOANETA OLTEANU
București
Septembrie 2012
6
În această lucrare s-a urmărit evoluția maleficului feminin în basmele românești atât
printr-o suită de considerații teoretice cât și printr-o insistentă analiză pe text a unui corpus
reprezentativ pentru fiecare din cele patru tipologii ilustrate. În paginile ce urmează, vom
arăta care a fost cursul lucrării în ceea ce privește criteriile de selecție care au generat-o (în
capitolul dedicat perspectivelor interpretative), câteva considerații asupra tradiției, vom
menționa apoi o suită de observații ce vor focaliza unul dintre cei doi termeni ai binomului
malefic și feminitate, vom arăta că perspectivele analitice asupra basmelor sunt limitate din
cauza informațiilor sumare despre cei aflați în circuitul performării și vom menționa în cursul
acestui demers câteva dintre basmele utilizate.
I. Perspective interpretative
O problemă importantă a abordării unei lucrări ce pleacă de la binomul malefic –
feminitate în basm este selectarea criteriului ori amestecului potrivit de criterii cu caracter
pertinent. În acest sens, am dezvoltat mai multe tipuri posibile și acestea ne-au făcut să
vedem cum anume putea fi construită o lucrare care să evite pierderea în generalitate, într-o
privire prea apropiată, care să nu fie nici dicționar, dar nici eseu cu baza într-un singur basm.
Cum vom vedea din criteriile propuse, trebuia selectat acela care permite atât o străbatere a
ofertei de basme, deși nu în chip exhaustiv, cât și dese popasuri teoretice care fie pornesc din
demersul analitic, fie ajută la continuarea lui. În continuare, voi arăta modul cum am rotit
setul de criterii pentru a folosi acele elemente adjuvante necesare:
1. Schema narativă – a dus la distincția judicios realizată de I. I. Popa1 care a
observat faptul că un informator de calitate depășește această schemă minimală fără
probleme, ba chiar ajunge s-o reinventeze, unul mediocru, abia reușește să se mențină în
această schemă, dar cu numeroase scăderi valorice, în sfârșit, un povestitor ocazional, o va
1 I. I. Popa, 1968, Despre relația narator – narațiune –ascultător în basmul contemporan, în Folclor literar, I,
redactat de Eugen Todoran, Gabriel Manolescu, Ed. Tipografia Universității Timișoara, Timișoara, p.
74 și pp. 78-88
7
ignora aproape constant pentru că nici măcar nu a ajuns la înțelegerea necesității existenței
sale.
2. Arta interpretativă. Ne-a făcut să observăm implicarea naratorului în diferite
grade, de la o interpretare ce însuflețește personajele cu adaosuri paremiologice sau regionale
până la expunerea seacă, telegrafică, a unor evenimente fantaste.
Am constatat, de asemenea, prezența anumitor pasaje plate care sunt de rigoare în
orice basm ori țin de zona de trecere narativă între două momente tensionale intense. Mai
mult, accentele cad cu fiecare performare în altă parte, chiar dacă parcursul schemei are
aceeași regularitate (cel mult, o eventuală ușoară inversiune a unor episoade). Astfel, uneori o
anume scenă este condensată la o frază pripită sau poate fi descrisă în numeroase mișcări
narative.
3. Tematism. Titlul acestei lucrări – feminitatea malefică - poate servi drept reper
pentru o suită de alte ordonări ale basmelor în funcție de următorul criteriu:
i. Criteriul opozitiv – putea genera o clasificare á revers în care urma să
prevaleze, de pildă, feminitatea pozitivă (benefică) sau doar maleficul masculin în arealul
imaginativ generat de basme. Merită menționat faptul că despre masculinul benefic există
asemenea încercări de așezare tematică, dar sub altă titulatură, anume figura eroului în basme.
ii. Criteriul asociaționist – ne putea duce la identificarea unor acțiuni similare
ale maleficului masculin și feminin – unde fie se anulează efectul discriminatoriu de gen, fie
se arată că există forme de malefic compensatoriu pentru fiecare dintre genuri.
iii. Criteriul sintetic – putea genera o conturare a figurii femeii în narațiunea
populară – o temă mai complexă care ar fi presupus o străbatere a culegerilor de povești,
povestiri, snoave, basme. Se puteau întrevedea aici și alte etape ascensionale superioare în
care figura femeii să fie urmărită în toposul popular în genere sau măcar să se facă o reunire
de portrete ale feminității între genul liric și genul epic cu coloratură populară.
iv. Criteriul restrictiv – a fost până la urmă selectat deoarece propune o
viziune cu o mai redusă generozitate conceptuală. Astfel, prin maleficul feminin a fost
subînțeleasă alegerea a doar patru tipologii posibile feminine: Maștera, Ielele, Muma-Pădurii,
Zmeoaica.
Am observat că tot în zona acestui tip de criteriu ne menținem și dacă luăm ca model
o formulă asociaționistă în care să punem în oglindă două tipologii feminine. Astfel am putea
surprinde tipul vrăjitoarei și a rolurilor sale posibile în basm unde accentul s-ar pune pe
8
aspectele similare din identități diferite (e.g. Zmeoaica vrăjitoare, Maștera vrăjitoare, slujnica
ori Muma-pădurii cu posibilități magice, ș.a.). O putem surprinde, tot în formula
asociaționistă pe Zgripsoroaica evoluând între Zmeoaică și animal fantastic, de tipul
Ghionoaiei sau al unui balaur feminin.
4. Alte propuneri de clasificare a basmelor. Există, alături de metoda analitică ori
cea sintetică, și posibilitatea de a prelua o anume teorie deja formată căreia să i se caute
exemplificări potrivite.
i. Teoria funcțiilor narative – (ilustrată pertinent în lucrarea lui Carmen
Iordache1 care a plecat de la cele 31 de funcții ale lui V.I. Propp) - ne-a dus la observația că
nu se întâlnesc toate acele funcții într-un singur basm și nici nu au aceeași importanță în
economia narațiunii de la o interpretare ori de la o variantă la alta.
ii. Teoria antropologică – trimite la aspectele primitive care se conservă în
comportamentul feminin sau al societății în raport cu feminismul. Ne gândim la tipul femeii-
trofeu oferită uneori ca supliment funciar (pe lângă o jumătate din împărăție, cum vedem în
atâtea basme). Sau la figura vrăjitorului în variantă feminină, înzestrat cu o putere
considerabilă și adesea cu calitatea de lider. Putem vedea regresia în starea de primitivism
datorată vârstei, răutății, unor pofte necuvenite culinare (e.g. Muma-Pădurii care își caută
victime umane pentru hrană).
iii. Teoria onirică - susținută de B.P. Hașdeu – ne-a dus la considerația că
Ielele ori Muma-Pădurii ca ființe nocturne pot fi văzute și ca făpturi ale unui coșmar cu efecte
negative ulterioare, mai mult sau mai puțin perceptibile. Tot ceea ce ține de un alt tărâm ne
duce cu gândul la un vis verosimil, în care realitatea e construită cromatic și geografic diferit,
în care fabulosul și mixarea de calități ori proprietăți aparținând unor specii distincte în lumea
albă funcționează în chip natural. Toate femeile au posibilitatea metamorfozei (cum am văzut
la zmeoaice), iar odată ajunse bătrâne pot deveni din persoane fenomene (acea pară de foc
urmăritoare) , pot accesa tărâmul uman (mai ales în chip de Vâlve, de Marțolea, de
Joimărițe), pot speria sau agresa persoanele aflate în locuri impure noaptea (Ielele,
Strigoaicele). Mai mult, uneori și viața din lumea reală poate fi percepută ca o formă de
coșmar: traiul împreună cu maștera, în acest sens, nu este unul care să facă victima sau
1 Carmen Iordache, 2011, Transformări ale basmului fantastic românesc din zilele noastre, teză de doctorat,
Universitatea din București, Facultatea de Litere, București
9
victimele ei să se trezească într-o nouă zi cu inima ușoară. E un coșmar prelungit curmat abia
de visul roz al unei căsătorii fericite.
iv. Teoria ritualistă. Putem urmări femeia implicată în rituri din cele mai
diferite și, eventual, să vedem ce pedepse i se aplică în cazul nerespectării anumitor
prescripții. Aici vom întâlni ca personificări feminine executive o întreagă pleiadă de ființe
negative: Ielele care înnebunesc pe fetele ce beau noaptea din fântânile impure, Marțolea care
este atentă dacă vreo femeie toarce în ziua ei, Rusaliile care nu suportă să se lucreze în ziua
lor de peste an, Muma-Pădurii care viclenește pe lângă gospodărie așteptând o eventuală
greșeală a victimei sale ori căutând cea mai mică fisură în ordinea vaselor casei (obiecte ce
i-ar facilita accesul înăuntru).
v. Teoria poetică –ne-a dus la constatarea existenței unor pasaje cu
ornamentică bogată, cu o coloratură stilistică remarcabilă. S-a constatat că uneori (la Simion
Florea Marian) formulele basmului pot ajunge să fie considerate poeme miniaturale. Mai
mult, putem vorbi de o epopee în proză atunci când avem un basm constituit din multe
episoade în care destinul său are o traiectorie ondulatorie. De altfel, basmul poate căpăta
frumusețile suplimentare adăugate de un scriitor cult, și aici se cuvine menționat înainte de
toate M. Eminescu al cărui ”Făt-frumos din lacrimă” poate fi văzut ca o alegorie cu incursiuni
în fabulos a iubirii: Muma-Pădurii care bea din butea cu putere sau iubita lui Făt-frumos care
l-a așteptat până i-au secat ochii de la atâtea lacrimi sunt imagini poetice de neuitat. Mai mult,
uneori basmele au stat la baza și a unor creații culte din alte genuri literare. Cum am putea
uita de frumoasa Cătălina ce a dat iubirea unui luceafăr pe pasiunea pasageră a unui
pământean, poem inspirat din basmul ”Fata în grădina de aur”, propunându-se în fond două
forme diferite de abordare a iubirii, sacrificiul pe de-o parte, insistența și atacul șăgalnic pe de
alta.
vi. Perspectiva religioasă. Putem decela în basme anume urme religioase, fapt
care i-au făcut pe cercetătorii tipologi: A. Aarne, S. Thompson, H. J. Uther să și clasifice o
serie de narațiune exclusiv ca basme religioase. Totuși, există și în alte tipuri de basme
întâlniri de o formă sau alta cu sacrul. Uneori eroul poate accesa tărâmul de dincolo numai cu
ajutorul Divinității. Alteori capătă puteri fantastice dintr-o astfel de sursă, prin simpla
rugăciune. Uneori i se restabilește condiția fizică (într-un basm1, o eroină prin rugăciune
1 în basmul ”Fata cu mâinile tăiate” de I. Oprișan
10
primește de la Maica Domnului mâinile înapoi) sau, într-un caz rar, la sfârșitul altui basm1
Dumnezeu acceptă ca mama bună a unei fete prigonite de mașteră să reînvie.
Chiar tărâmul de dincolo poate fi considerat o alegorie fie a celor două tărâmuri
propuse de ortodoxie, raiul și iadul, fie a celui preliminar creionat suplimentar de catolicism,
respectiv, a purgatoriului. Sunt apoi zonele sacre în care oamenii se pot feri de ființele
malefice. Ne amintim că există credința ca să nu doarmă călușarii noaptea altundeva în afara
spațiului bisericii întrucât riscau să devină victimele Ielelor. Există apoi anumite spații sacre
restrânse la un loc, de obicei gospodăria sau, mai generos, spațiul comunitar. Există apoi
timpuri consacrate și timpuri prielnice lucrului. Concepția asupra spațiului și timpului sacru a
generat o mulțime de interdicții sau de ritualuri pe care omul trebuie să le îndeplinească fără
abatere.
Observăm, de asemenea, amestecul între credința creștină și credințele primitive,
ființele malefice fiind toate cu o alură păgână sau (pentru bătrânele devenite rele) cu una
eretică. Tot de anumite credințe animiste țin formulele apotropaice prin care sătenii căutau să
se apere de atacul necurmat al făpturilor nocturne de spaimă. Nu cu mult timp în urmă se mai
păstra încă obiceiul, cel puțin în anumite locuri, la stână bunăoară, să se spună în fiecare seară
un basm considerându-se că o astfel de acțiune ar fi un mijloc preventiv eficace.
Prin urmare, metoda folosită în această lucrare nu a putut fi una singură, ci doar a avut
un caracter preponderent, în timp ce în anumite pasaje abordările sugerate anterior și-au făcut
simțite prezența. A fost urmărit fluxul narațiunii de basm și au fost oprite instantanee cu
grade semnificative diverse. Uneori de aici au rezultat reflecții asupra limbajului utilizat de
informatori, alteori au fost deschise porți spre universul artei interpretării, s-au identificat
părți fascinante de filozofie populară, urme mitologice, învățături folositoare. Apoi s-a
constatat că nu putem vorbi decât relativizând lucrurile despre prezența unui tipar din care
s-ar desprinde numeroase variante, întrucât nu putem stabili care dintre ele este cea mai veche
și care ar juca, de fapt rolul de variantă-tip. În cadrul basmelor, fiecare variantă forțează
tiparul în locuri neașteptate, este aidoma unei albii de fluviu care-și croiește porțiuni noi în
toate locurile care sunt permisibile evaziunilor fanteziei.
În această lucrare, s-a încercat păstrarea atât a tensiunii măcar unor dintre narațiuni cât
și a aspectului intrigant care a dus la generarea poveștii. Aspectele teoretice au fost așezate ca
o eflorescență suplimentară, nu ca bază care conține printre altele și ceva urme de basm. S-a
1 în basmul ”Vaca neagră” de D. Stăncescu
11
urmărit mai degrabă deschiderea basmului spre gândire decât modul cum teoria sufocă prin
puncții demonstrative frumusețea basmului.
vii. Metoda lexicografică. Pe de altă parte, s-a încercat evitarea construcției
unei priviri enciclopedice cu respirație amplă care era încă necesară în cursul secolului XX
până spre sfârșitul său. Dar odată cu apariția lucrărilor cu caracter lexicografic ale Antoanetei
Olteanu, Ion Taloș, Ivan Evseev, iar mai nou odată cu substanțial dicționar din teza de
doctorat a lui Marin Neagu din 2010, o asemenea abordare nu ar fi dus decât la redundanță
ideatică. În ultimă instanță, dincolo de definițiile personajelor feminine malefice se ascunde
un adevărat univers și, odată cu fiecare nou basm în care le întâlnim, coloratura lor,
atmosfera, modul de a se înfățișa suferă o schimbare de fațetă.
II. Tradiția
Înseamnă, printre altele, un corpus oral de cunoștințe care caută să păstreze
eventual din cunoștințele noi dobândite doar tiparul de gândire dar, în același timp, o parte
însemnată din ea are o ținută labilă, experimentală, negociabilă. Prin tradiție, de obicei, se
înțelege acel domeniu în care se păstrează cele ce sunt ale trecutului, dar putem vorbi și de o
tradiție a celorlalte timpuri, una care se face sub ochii noștri (bunăoară, reducerea drastică a
condițiilor prielnice povestitului ori relocalizarea acestora în contexte moderne) și alta care
stă sub semnul unei deveniri probabile (de pildă - înlocuirea eroilor tradiționali ai basmului
românesc cu figurile eroice propuse de imaginarul limbii internaționale, anume limba
engleză).
Să remarcăm faptul că vechile tradiții au atras și dintr-o anume viziune antropologică
în care se considera că acestea erau alcătuite de către persoane considerate genuine, este
adevărat, lipsite de știința cărții, dar care colorau într-o manieră particulară timpul și spațiul,
un fel de ființe ale imanentului care explicau îndepărtatul și neînțelesul prin forme familiare.
Antoaneta Olteanu1 consemna, în acest sens, modul de înțelegere populară a existenței
tărâmului celălalt prin utilizarea subiacentă a conceptului de contiguitate în procedeele
magice.
1 Antoaneta Olteanu, 1998, Ipostaze ale maleficului în medicina magică, Ed. Paideia, București, p. 169
12
În folclor constatăm, de altfel, că există aceleași dileme care dau substanță oricărei
filosofii a unui popor, chiar dacă răspunsurile sunt formulate adesea în chip naiv sau
metaforic: e.g. la întrebarea cum a apărut lumea - aflăm o credință populară ce considera că
Dumnezeu și-a luat ca făuritor-asociat un arici care, neștiind ce dimensiuni sunt potrivite, a
făcut pământul mai mare decât cerul, după cum consemnează într-o povestire Simion Florea
Marian1 .
Să remarcăm că pentru povestitorii profesioniști (din păcate, nu avem decât prea
puține cărți despre aceștia și aici merită o mențiune specială cartea lui Tony Brill2 despre
povestitoarea hațegană Sânziana Ilona), adesea unei dileme existențiale i se dădea ca răspuns
o poveste. Bunăoară aflăm că lumea cealaltă e populată de zmei mai mult sau mai puțin
fioroși ori agresivi, că frica nocturnă se poate amplifica dacă trecătorul are neșansa de a se
întâlni cu persoane malefice de genul Ielelor, Vâlvelor, Mumei-Pădurii ori Fetei-Pădurii, că
uneori răul există foarte aproape, în propria familie, generat de diferite rude (și, din păcate,
numai uneori acestea sunt vitrege), că adesea oamenii uită de orice rost al lor când sunt
năpădiți de viclenie, de gelozie, de ură.
S-a constatat că tradiția are, de obicei, un răspuns pentru aproape toate marile
probleme umane, numai că trebuie să menționăm faptul că membrii vechii comunități nu se
specializau într-un anume domeniu, dincolo de meseriile tradiționale cu caracter foarte
generos: fierar, agricultor, eventual soldat ori negustor. Integrați unui foarte riguros circuit
agricol sau de creștere a animalelor, nu erau interesați decât într-un mod secundar de alte
probleme ale universului, deși trebuiau să răspundă unei diversități copleșitoare de situații.
Cum nu mulți oameni stau să cerceteze asupra unei probleme care nu privește direct
comunitatea, de pildă cum apare ploaia, cum s-a făcut pământul, atunci un răspuns
meșteșugit, eventual însoțit de o narațiune dorită de comunitate va fi primită ca temeiul unei
noi cristalizări tradiționale. Mai mult, constatăm că oriunde căutăm în viața țăranului, vom
găsi la prima vedere, tradiții. Acestea îl ajută, în ultimă instanță să-și disciplineze viața, (să nu
și-o complice cu imensitatea de dileme exterioare preocupărilor sale de bază), îl feresc de
îndoială, de deznădejde, de revoltă, lucruri care vin, în schimb, inexorabil odată cu
contestarea tradiției și care ajung să scoată omul din matca sa prielnică de vecuire. Omul se
simte protejat printr-o suită de mituri și tradiții și acestea sunt în mare măsură generatoare ale
1 Simion Florea Marian, 1903, Insectele, București, p. 126 apud Tudor Pamfile, 2008, Mitologia poporului
român, vol. 1, ediție îngrijită și prefațată de I. Oprișan, Ed. Vestala, București, p. 23-24
2 Tony Brill, O povestitoare din Hațeg, în Studii de folclor și literatură, 1967, Ed. Pentru literatură, București
13
sentimentului de apartenență la comunitate. Contestarea lor – fie prin furnizarea unor tradiții
complementare (Haloween în loc de Dragobete ori de noaptea Sf. Andrei) , fie prin ipotezele
adesea neconfirmate dar autoritare ale științei - nu duce întotdeauna la un efect pozitiv, ci, în
anumite situații, pot duce la declinul ori dispariția elementelor unei anume civilizații. Omul
modern riscă să-și piardă, prin contestare, nu numai tradițiile – care pot fi uneori eronate -,
dar și poveștile asociate și care le dau farmecul și misterul indicibil. Desigur că nu ariciul este
coautorul creației lumii, dar asta explică, în chip estetic, care ar fi sursa atâtor necazuri, atâtor
înțepături cu diverse grade de suportabilitate din partea existenței. Uneori adevărul, fără
temei estetic, se dovedește lipsit de preț. Iar fantezia populară știe să-și asocieze fermecătoare
povești pentru a da viață făpturilor din zona posibilului.
De fapt, observăm că și în modernitate relația cu tradiția este ubicuă. Întâi se resimte o
tresărire contestatară a vreunui nou orizont tehnologic, apoi se constată că noua invenție este
folosită în aceleași scopuri ca și altele de dinaintea sa, că omul nu se schimbă fundamental (și
în acest sens, basmele sunt valoroase fiindcă nu au ca miză consemnarea unei anume
tehnologii, ci urmărirea raporturilor umane și a relației cu inexplicabilul și miracolul),
dimpotrivă o integrează în suita sa personală de tradiții, iar curând, la rândul ei, odată cu noile
generații, ajunge să fie considerată tradiție.
În altă ordine de idei, s-a constatat de mult timp că la baza oricăror tradiții poate fi
urmărit conflictul etern dintre bine și rău, fiecare forță ajutând la venirea ori menținerea în
existență ori, dimpotrivă, refuzând sau căutând să distrugă existența.
Problema existenței răului și-o pune fiecare om, din indiferent care societate. De ce
are o paletă atât de mare de acțiune și este comis cu atâta ușurință?
Răspunsul n-a fost niciodată ușor de dat, de fapt niciuna din frazele articulate astfel nu
a epuizat marea revoltă contra manifestării maleficului. Mai mult, aceste răspunsuri parțiale
au favorizat doar un anumit mod de a vedea lumea cu ajutorul uneia sau a câtorva discipline
asociate dintr-o categorie similară cu caracter mai înalt de generalitate. Fiindcă răul are o
configurație diferită în funcție de perspectiva abordată, de pildă în literatură față cu știința, în
istorie în raport cu politica, în sport pus față în față cu politica, în viziunea consumistă față de
cea individualistă.
Să remarcăm că tradiția, prin viziunea ei amplă, este un corpus de cunoștințe care
încearcă să epuizeze prin soluții preventive ori curative formele de manifestare ale răului,
prin descântece, prin interdicții (de limbaj, de acțiune, de pildă), prin algoritmi (cel mai
probabil de comportament ori de activitate lucrativă, ca să nu numim decât câteva).
14
Într-un fel, putem considera că avem de-a face cu tradiția când sentimentul îndoielii a
fost epurat și cu modernitatea când îndoiala a ajuns principiul director. Prin urmare, răul, în
viziunea tradițională conține întotdeauna și filonul îndoielii, al contestării modului de a fi al
lumii tradiționale și al ierarhiilor sale.
III. Maleficul feminin
Este un subiect care a necesitat, la rândul său, mai multe perspective de lucru.
1. Criteriul temporal asupra maleficului – a permis urmărirea acțiunii răului
de-a lungul vârstelor omului, dar și după moartea sa în câteva scene caracteristice din
basmele populare. Astfel, pentru răul prenatal au fost identificate situațiile când femeia nu
poate naște până ce nu-și va regăsi soțul plecat definitiv în lume, dar și situația inversă când
există voința de a veni pe lume a fătului, dar mama vitregă se opune în fel și chip. Au fost
stabilite de aici două tipuri de rău, unul remediabil, altul letal (în funcție de tabăra în care se
află personajul).
Odată cu nașterea, răul se poate manifesta fie printr-o ursire dezavantajoasă, fie
printr-o ființă preventivă care încearcă să-i ia pruncului puterile (vinele de la mâini și de la
picioare). Copilăria poate genera uneori o mulțime de rele datorate neascultării părinților,
exploatării naivității de către ființele răuvoitoare, maltratării fizice și psihice a mașterei.
În tinerețe se regăsesc numeroase forme de rău: întâlnirea tinerilor cu Ielele, a fetelor
nubile cu Zburătorul sau cu zmei ce le răpesc definitiv, maștera caută s-o mutileze pe tânăra
ei fiică vitregă, mult mai frumoasă.
Vârsta senectuții poate contura și personaje nărăvite în rău, de tipul Mumei-Pădurii, al
babei-maștere ori, în anumite situații, cu Zmeul ori Zmeoaica bătrână care complotează,
atacă, caută să ucidă, comit tot felul de acte nedrepte.
Există un rău de diferite nuanțe și odată cu venirea pragului morții. Uneori moartea
poate fi păcălită, prin anumite ierburi ori prin formulele stereotipe în care se menționează un
banchet încă neterminat și, poate de aceea, basmul va captiva totdeauna fiindcă ne propune o
anume utopie, respectiv imaginarea unei lumi care poate ajunge, la un moment dat, lipsită de
15
rău. Odată cu moartea este posibil ca femeile decedate să se transforme în moroaice,
strigoaice, iar dacă s-au petrecut de tinere pot ajunge Iele.
În cealaltă lume, zmeoaice, drăcoaice, între care se distinge Talpa Iadului,
zgripsoroaice își etalează cu plăcerea răutatea fie în lumea neagră, fie, când au ocazia, în
lumea oamenilor.
2. Criteriul spațial - a constatat prezența unor obiecte nefaste de tipul
ierburilor magice sau al mâncărurilor otrăvite1 sau spurcate cu carne de om
2. Între spațiile
rele au fost numite pădurea, livada – atunci când este masca uneia dintre zmeoaice, chiar
țarina cu condiția să fi fost desemnată drept proprietatea unei ființe rele. Acțiunile malefice
pot atrage asupra eroului blestemul, vraja care necesită mijloace preventive, ologirea (eroului
Țugulea de către Zmeoaică), uciderea de către frați, bunăoară, sau aruncarea soției frumoase
în fântână de către sora ei vitregă), furtul aștrilor ori al fetelor frumoase de împărat de către
zmei.
În fața acestui taifun de răutate, eroul sau eroina sunt nevoiți să apeleze mai totdeauna
la mijloace magice cu caracter protector sau percutant. Diferite animale vorbitoare (calul
fermecat, boul protector, fratele-cerb) sunt folosite drept consilieri, sunt amintite arme
magice, mijloace de locomoție foarte rapide (și care duc la gândul ori ca vântul), obiecte de
îmbrăcăminte insolite (încălțări de fier, veșminte de deghizare).
3. Posibile categorii ale răului - au fost stabilite de Marin Neagu3 într-o
remarcabilă lucrare dedicată acestui subiect în nouă categorii cărora le-am propus diferite
forme de reducție care au generat drept componente esențiale ale răului: împotrivirea,
diabolicul și nonsensul.
4. Problema răului în raport cu binele - Am constat că ambii termeni ai
opoziției nu au o manifestare continuă, nu sunt omniprezenți, sunt locuri unde pur și simplu
nu se manifestă sau au prea puțină putere. Există și spații în care răul și binele dovedesc forțe
relativ egale, de aceea binele trebuie să dovedească un plus de istețime pentru a învinge (cum
vedem din confruntările eroului cu zmeii, cu Muma-Pădurii, cu dracii neghiobi la minte).
1 În basmul ”Pipăruș Voinic” de Pamfil Bilțiu
2 În basmul ”Busuioc și Siminoc” de I. Oprișan
3 Marin Neagu, 2010, Imaginarul malefic în literatura populară română, teză de doctorat, Universitatea din
București, Facultatea de Litere, pp. 40-46
16
Mai mult, răul acționează începând chiar cu propria noastră personalitate, poate
destrăma personalitatea umană până la aplatizarea într-o singură trăsătură negativă generală.
De altfel, o personalitate negativă nu suportă corecția comunitară, vrea să fie deasupra
oricărei intervenții și observații constrângătoare. Vede în orice manifestare potrivnică o
declarație de război. Am observat însă că există și în cadrul răului momente de intermitență,
de ”îmbunare”, când ființele malefice pot accepta să devină adjuvanți pentru probele dificile
ale protagonistului.
5. Viziuni asupra răului. Au fost generate cu o altă coloratură de fiecare
personaj studiat. Astfel, pentru Mașteră prima lege identificată a fost incompatibilitatea sa cu
copiii vitregi. Ei sunt dușmanii săi de moarte, de aceea nu-i vede ca pe niște ființe inofensive,
ci îi consideră complotiști, rezervor de rele (observăm că răul are adesea tentația de a atribui
binelui acțiunile sale descalificante), personaje care întind curse și așteaptă o lovitură
decisivă. Joaca este văzută ca un gest agresiv, dezvoltarea armonioasă, în ciuda unui rele
îngrijiri, un act de sfidare, eventuala frumusețe a rivalei, ajunge o declarație de război. Este
aici viziunea receptării lucrurilor altfel de cum apar în realitate, o receptare pe dos în care se
selectează doar convenabilul.
Ura continuă este datorată unei poziționări strâmbe, antifrastice față de conturul
comunitar, de aceea personajele de tip mașteră vor căuta să reinventeze valorile în care
comunitatea crede doar pentru ca realitatea să se potrivească viziunii sale deformante.
Părintele să-și persecute copiii, să-i exploateze la sânge, să le refuze orice acces la educație,
la înfățișarea în comunitate, aspecte însă invalide pentru propria odraslă căruia, dimpotrivă, îi
oferă toate beneficiile educației, îngrijirii corecte, expunerii comunitare. Constatăm astfel că
există un rău care acționează îndelung, cu caracter progresiv, un rău cronic, dar cu pulsații tot
mai teribile (probele cu grade tot mai mari de dificultate ale copilului oropsit), dar și un rău
rapid, acut care acționează decisiv și care duce victima până în pragul morții (actele de
substituție de la curțile împărătești). A fost punctat și faptul că maștera își ține victima într-o
atmosferă de uzură până ce își limpezește obiectivele (lucru care se întâmplă fie datorită unei
suite de evenimente potrivnice, fie datorită naivității copilului care îi spune, fără să-și dea
seama, modul cum reușește să reziste, fie, pur și simplu, datorită unor acțiuni de spionaj
realizate prin intermediul fiicei bune a mașterei, înzestrată bunăoară cu un ochi în plus), până
ce îi devine clar modul cum își poate elimina fără pedeapsă adversarul său juvenil. Ori își
persuadează soțul s-o izgonească, ori o trimite în condiții climatice greu de suportat să-i
17
satisfacă vreun capriciu alimentar, ori o mutilează ajutându-se de tehnica înfometării ori a
însetării.
Răul cel mai mare la nivel psihic pentru copilul–victimă este generat de lupta continuă
dintre imaginea mamei bune absente și mama-uzurpatoare prezente care oferă doar semne
toxice și care induc nefericirea. Eficacitatea mașterei funcționează până ce, într-un chip
neașteptat, binele găsește o portiță de scăpare și îi va copleși tot șirul de minciuni.
Uneori recunoaștem în basme externalizat conflictul dintre soț și soție asupra copilului
vitreg. Cearta conjugală este convertită în persecuție maternă. Dacă fiecare din cuplu are câte
un copil, atunci pe lângă aspectele nedrepte ale mașterei, pot apărea și conflicte ideatice, de
viziune diferită asupra educației demne de urmat. Într-o altă narațiune1 am constatat că
existau două metode educative opuse, una în care se promova facerea și îngrijirea continuă a
lucrurilor, metoda activă și una în care se căuta folosirea lucrurilor în funcție de ce ofertă
exista în realitate și abandonarea lor atunci când dădeau semn că ar avea nevoie de îngrijire,
respectiv metoda pasivă. Este diferența dintre viziunea proiectivă și cea a lui hic et nunc. Una
pune accentul pe îndatoririle solicitate de comunitate, altele pe drepturile oferite de
comunitate. În termeni economici, este diferența dintre mentalitatea furnizorului și cea a
beneficiarului. Mașterei și fiicei sale li se cuvin lucrurile, fără explicații, numai prin faptul că
sunt și au grijă să repete acest lucru în chip apăsat și, evident, deformant.
Între credințele privind Ielele, două merită consemnate în chip special în
ceea ce privește originea lor. Astfel de ființe provin fie din lumea celor fără suflare, anume
dintre fetele necăsătorite, nelumite și care iau chipul Vântoaselor pentru a-și exprima ratările
existențiale. Fie provin din lumea celor vii, anume vecine care noaptea se transformă în Iele
și se pot astfel dezlănțui fără opreliști. Putem vorbi de Iele ale morții și Iele ale vieții, de ființe
extramundane, dar și de ființe comunitare, deși ambele se manifestă, mai ales, în spațiul
extracomunitar.
Cele două viziuni necesită unghiuri de înțelegere diferită. Pe de-o parte, Ielele ca
ființe moarte, nelumite, exprimă prin jocul lor acel rest de vitalitate necheltuită. În acea horă
este închipuită maternitatea ratată, lumina soarelui rătăcită pentru totdeauna, este cumva o
aspirație spre lumea albă pe care n-o pot accesa decât sub forma unei închipuite guri de
intrare. În schimb, Ielele provenite din ființele vii sunt mult mai înspăimântătoare fiindcă sunt
recrutate din rândul persoanelor cunoscute, cu figuri familiare. Persoane blânde în regim
diurn, devin noaptea ființe de spaimă și, în fapt, oscilează între vestale și bacante, între ordine
1 în basmul ”Dragu mamii și fata tatii” de I. G. Sbierea
18
și dezlănțuire. Hora lor închipuie cumva o gură de acces spre infern și le putem vedea ca
ființe care caută să-și sugrume excesul de vitalitate și să acceseze rolurile malefice ale
nocturnului, ca strige, vrăjitoare, femei demon. Oricum, Ielele aduc ca informații
suplimentare asupra viziunii răului starea de nemulțumire generată fie de o carență, fie de un
prisos de vitalitate.
Muma-Pădurii, remarca Tudor Pamfile1 are posibilitatea de a se insera în
visele femeii adulte și să-i inducă cele mai negre coșmaruri, smintind-o și perpelindu-i
sufletul. Cum pare să nu existe protecție în fața unui asemenea pericol interior, Muma-Pădurii
poate fi văzută ca numele unui complex interior negativ din zona spaimei. O astfel de
imaginare a Mumei-Pădurii explică astfel și comportamentul nepotrivit ulterior al femeii-
victimă care devine necredincioasă, adulteră, trădătoare. Trebuie să adăugăm că această
imagine a femeii cu interior de Muma-Pădurii am întâlnit-o în basme la mașteră, indiferent de
cât de frumoasă ori disimulantă era în realitate.
Uneori Muma-Pădurii are aspectul unei Moire, o ființă care și-a făcut un rost de
existență din propria damnare, dar care, zgândărită, poate dovedi puteri mari vrăjitorești..
Este, într-un fel, un model de luptă cu demonii interiori, anume în fața tentațiilor titanice a
căutat să-și instituie un circuit vital modest, cu necesitate izolat, tocmai pentru a păstra măcar
urme din valorile umanitare.
Zmeoaica propune tipul femeii perseverente care nu abandonează până ce
nu-și atinge scopul. Odată identificată ținta, va face orice să-și nimicească adversarul, de la
ordine de luptă la urmăriri senzaționale, incendiare. Oscilează între Medeea și Gorgona, este
mama furioasă fie că și-a pierdut familia, fie că a fost înșelată de propria fiică. Este învinsă
fiindcă nu știe în timp util să alterneze registrul pasiv cu cel activ de luptă, dar și datorită
faptului că eroul este mai totdeauna ajutat de obiectele dimensionale. Nu este posibilă o luptă
dreaptă a eroului cu Zmeoaica, avem de-a face doar cu o urmărire în care prin viclenie sau
accident urmăritoarea ajunge răpusă.
6. Anumite trăsături specifice ale maleficului. Maștera este lovită în special
de boala invidiei și a ciudei ce o aduce până la un prag nervos paroxistic, într-unul dintre
basme chiar înnebunește când constată eșecul complotului său. Ielele aduc coloratura
nebuniei coregrafice în câmpul maleficului. Totul la ele seduce, înfierbântă, îndeamnă la
mișcare, dar consecințele sunt teribile, de la orbire, nebunie până la moarte. Muma-Pădurii
1 Tudor Pamfile, 2008, Mitologia poporului român, vol. 2, p. 231
19
aduce cu sine toate spaimele imaginate de comunitate pentru starea de singurătate: murdărie,
neglijență, hrană ciudată sau dezgustătoare, trăirea printre jigănii, în condiții uneori de mare
sălbăticie (și ne gândim, în special, la acea Muma-Pădurii care doarme prin scorburi sau în
copaci). Este răul din umbra codrului, cea care poate pândi oricând odată cu înserarea din
întunericul amenințător vegetal.
Zmeoaica înseamnă o primejdie de moarte în fața căreia nu poate exista o replică
directă. Niciunul dintre eroi nu-i poate supraviețui fără vicleșug. Este un rău infailibil într-o
confruntare directă, având o putere mai mare decât a oricăruia dintre progeniturile sale și o
iscusință care întrece cu mult pe cea a oricărei fiice. Dar dezavantajul ei este că nu-și
alternează registrele de luptă la momentul oportun.
7. Forme de rău - fiecare dintre personajele studiate are anumite forme
specifice de a provoca răul. Maștera este, în această privință, un personaj ciudos, are
capacitatea de a-și transmite răutatea fiicei sale, face tot felul de declarații otrăvite sau
disimulate, evoluează între intrigă și despotism. De obicei, are succes inițial reușind să
izgonească ori să copleșească pe copilul dușmănit cu tot felul de treburi. Caută forme de rău
tot mai mari care merg până la izgonire și asasinat. Uneori este pedepsită cumplit, atunci când
joacă un rol principal în economia basmului, alteori primește pedeapsa prin intermediari (fie
prin fiica vitregă îndrăgostită nepotrivit de un zmeu răuvoitor cu fratele ei, fie printr-o
slujnică acționând în aceeași manieră ca a ei).
Ielele provoacă tot felul de rele oamenilor, îi schilodesc, îi ucid, le aduc
muțenia ori nebunia în chip direct sau mediat (de pildă, atunci când cineva se așează ori
atinge un loc unde au jucat astfel de ființe). Semnele cuiva atins de Iele sunt râsul isterizant,
mișcările convulsive inexplicabile, starea de transă, implicarea totală în fantezia interioară.
Muma-Pădurii răpește copii, fură zilele bune din destinul omului,
pedepsește pruncucigașele pe celălalt tărâm, amăgește tinere cu promisiuni de inițiere în arta
torsului. Are o experiență infailibilă în arta deghizării și se arată cu adevăratul chip numai
acolo unde e sigură că deja victima nu mai are scăpare, în locuința ei, atunci când vine cu o
victimă aburcată pe umăr sau când clatină fioros geamurile casei în căutarea unui loc de
intrare.
Zmeoaica este o ființă de final de motiv, cu calități ignifuge, oarecum este
asemănătoare unui incendiu care avansează cu o viteză amețitoare spre eroi și, în această
privință, un povestitor abil va face auditoriul să albească de groază odată cu apropierea ei de
20
cei urmăriți. Este întruchiparea răului care este cât pe-aici să reușească, este un rău care
ratează de puțin și care, în anumite basme, odată înfrânt aduce eroului admirația generală.
8. Aspecte curative ori preventive – Fapt cunoscut, nu se pot contracara toate
formele de acțiune ale răului, ci poate fi cel mult, o vreme, estompat sau izolat dincolo de
planul narativ. Odată cu nunta finală, vocea răului a fost dată pe off, emite în continuare, dar
pe alte frecvențe decât cele propuse de narațiunea tocmai încheiată. În ceea ce privește
atitudinea față de rău, după cum știm, există soluții preventive și soluții curative. Primele
necesită respectarea cu strictețe a anumitor ritualuri, necălcarea interdicțiilor de spațiu și de
timp, anumite strategii de apropiere de ființele demonice. Pentru Iele, de pildă, este necesară
o ascundere dibace încât acestea să nu-l poată dibui pe flăcăul îndrăzneț care vrea să capete
harul muzical sau pentru Muma-Pădurii este recomandată tratarea ei cu mult respect astfel
încât să fie îmbunată până la a fi convinsă să adopte masca unei alte bunici materne. Uneori,
chiar Moartea poate fi biruită, măcar iluzoriu, printr-o activitate stereotipă pozitivă cum
sugerează formulele de final ale basmului.
Soluțiile curative, în mod necesar mai multe, sunt datorate neputinței
oamenilor de a se feri de toate modalitățile de manifestare ale răului. Uneori ajută
descântecele ori anumite plante de leac: tătăneasa, usturoiul, florile de Sânziene. Alteori sunt
necesare anume expediții curative – de pildă, în scopul recuperării aștrilor necesari vieții
furați de către zmei. Răutatea mașterei este eliminată la sfârșit prin diferite metode: execuție
publică, tăierea capului, sfâșierea de către armăsari ce trag în patru părți diferite, arderea pe
rug. Răul este omniprezent în anumite momente ale basmului, dar lasă portițe de scăpare
neașteptate eroului care va profita de ele.
Pentru cel apucat de Iele se folosesc fie plante tămăduitoare, fie în zona muntenească
se apelează la jocul Călușarilor, doctori populari de odinioară ce amintesc de ritualurile de
mișcare ale vracilor tribali. Singura protecție eficace pentru cineva urmărit de Muma-Pădurii
este baricadarea în casă și ungerea tuturor vaselor cu usturoi pentru a nu și le face aliate și a o
ajuta să găsească o intrare. Nu este însă menționată nicio formă curativă pentru femeile care
suferă de complexul Mumei-Pădurii în afara unor binemeritate pedepse pentru răutățile lor.
Zmeoaica necesită atât atitudini preventive (spionarea planurilor ei) cât și protective:
folosirea unor mijloace indirecte de răspuns la provocările ei directe de luptă. Pentru
Zmeoaică, în această privință toți eroii acționează identic, cel mai bun leac este fuga însoțită,
21
eventual, fie de obiecte magice adjuvante, fie de un plan cu adăposturi neobservate de
urmăritoare. Iar leacul final este ori o ghiulea înroșită în foc, ori păcălirea ei de a muri
înecată. În confruntarea cu Zmeoaica, nu pot supraviețui ambii combatanți, unul trebuind cu
necesitate să dispară. Datorită lipsei de ingeniozitate oportună, acest lucru se întâmplă
personajului rău.
IV. Feminitatea malefică
1. Problema unității sau multiplicității în abordarea feminității. - Ne-a dus
la importanta distincție a Otiliei Cazimir1 care consemna faptul că nu avem, de fapt, de-a face
cu un singur tip de femeie, ci cu o multiplicitate și sugera, în acest sens, mai degrabă
adoptarea noțiunii de identitate de gen drept criteriu substitut. Ce este drept, asumarea unei
unități pentru această importantă categorie umană nu poate propune decât un set de trăsături
ce vor oscila între caracteristic și ipotetic. Putem regăsi, de aceea, un model feminin în basme
evoluând între exagerare (atunci când caută să-și impună frumusețea cu orice chip, cum
vedem în basmele împărătesei geloase pe frumusețea fiicei sale) și modestie (care duce eroina
la starea cea mai umilă, de servitoare, de cenușăreasă, de ființă izolată în gospodărie).
2. Feminism și misoginism în basme. - Deși întâlnim o formă de feminism
incipient și în basme, constatăm că obiectivele acestei mișcări nu sunt susținute în mod direct,
ci mai degrabă sunt asumate de fiecare eroină sau antieroină ce caută să și le obțină prin
mijloacele proprii sau prin adjuvanți. Mutațiile sociale apar pentru eroinele pozitive datorită
unor calități înnăscute precum bunătatea, frumusețea, delicatețea, mila, în timp ce pentru
eroinele negative datorită unor defecte exagerate din plin precum crima fără remușcări,
spionatul, asasinatul pruncilor și al lăuzei, exilul, minciuna. Avem în vedere, în special,
uzurpatoarea care reușește totuși să se mărită cu prințul ce-și alesese inițial cu mare grijă o
altă logodnică (cu ajutorul condurului fără seamăn), dar care dovedește neglijență în
aprecierile ulterioare asupra calității soției sale care, de fapt, fusese între timp substituită.
1 Otilia Dragomir, 2002, Limbaj, gen și putere, în Adina Brădeanu, Otilia Dragomir, Daniela Rovența-
Frumușani, Romina Surugiu, Femei, cuvinte și imagini, Perspective feministe, Ed. Polirom, Iași, pp.
133-134
22
De asemenea, condiția nefericită a femeii nu este văzută ca o neșansă la existența
normală a femeii în genere, ci este mai degrabă înțeleasă ca un concurs nefericit de
împrejurări la care este supusă o anume eroină o perioadă mai mare sau mai mică de timp.
Starea de decădere a eroinei va fi compensată în finalul basmului printr-o largă recunoaștere
comunitară, în timp ce persecutoarea – având cele mai mari avantaje încă de la început – și le
va pierde datorită perseverenței încăpățânate în rău. Să marcăm faptul că în conflictul dintre
mașteră și fata vitregă se poate recunoaște coloratura sentimentală negativă, respectiv invidia,
gelozia, îndârjirea, disprețul, ura opusă unei persoane care este nativ generoasă, plină de
iubire, perseverentă totuși, înțelegătoare și rapid ajutătoare pentru cei aflați în suferință.
Am arătat că atitudinea misogină poate fi de înțeles dacă am avea doar personajele
negative – de altfel, într-unul dintre basme1, împăratul, după pierderea fiicei sale, exilate fără
știința sa, își va respinge soția în chip hotărât. Totuși, la fel ca și în feminism nu se face pasul
de la respingerea unui anume individ până la respingerea genului, nu este marcată actul
generalizării. Din acest punct de vedere, avem un feminism individual, dar și un misoginism
cu o focalizare similară.
De altfel, țin să precizez că pentru misogin frumusețea, de pildă, nu are decât atribute
malefice. Orice dovadă de trăsătură pozitivă este citită în această cheie distorsionantă, ca o
mască îndărătul căreia pândește răul ca adevărata realitate. Este opinia unui totalitar care
pleacă de la opinia că acuzatul e dinainte vinovat. Nu poate exista dialog pentru că va citi
orice calitate à revers. Este adeptul credinței că femeia conspiră, ocultează, disimulează.
Gestul său e mereu deconspirator fulminant, radical, dar, de obicei, lovește în gol. Pentru
misogin lumea este alcătuită din maștere, zmeoaice, drăcoaice, Iele, slujitoare netrebnice și
vrăjitoare metamorfozate în tinere ispititoare. Problema se pune dacă se manifestă acest
misoginism într-un chip explicit în zona basmelor și răspunsul nostru nu poate fi decât
nuanțat. Da, există o asemenea viziune, dar nu extinsă la întreaga comunitate feminină, ci
punctual, pentru anumiți membri.
Să remarcăm că adesea acestor persoane malefice li se aduce o răsplată pe măsura
răutății lor. Uzurpatoarea va fi la rândul ei uzurpată, după ce acceptă ca bărbatul ei să-și
petreacă mai multe nopți cu o vânzătoare de lucruri scumpe. Ființa care face rău preventiv își
va pierde copiii tocmai din cauza comiterii acelui act nedrept. Tot de o anume viziune a
feminismului ține și interpretarea sentimentală a evenimentelor, în care nu mai contează lupta
dreaptă, ci lupta mediată, prin vicleșuguri, prin nedreptăți, prin intrigi. Feminism egoist și
1 în basmul ”Naramza cea frumoasă” de G. Dem Teodorescu
23
misoginism punctual, acțiune și reacțiune pe măsură, reacția preponderent sentimentală,
aceștia sunt polii de viziune între care evoluează personajul malefic feminin.
3. Un sine cu ascunzișuri malefice. - Uneori, așa cum observa și
M. Eminescu1 în poezia ”Venere și Madonă”, există în aceeași ființă o oscilație între răutate
și sfințenie, între credință și necredință. Ce părere să ne facem de orfana care împreună cu
fratele ei abia scapă cu viață din urgia Mașterei și care, ulterior, îndrăgostindu-se de un zmeu
răuvoitor, complotează să-și omoare această rudă atât de apropiată de propria ei suferință?!
Sau de Muma-Pădurii ce, în anumite contexte, în loc să rămână consecventă unei atitudini de
spaimă continue, să se arate mereu o ființă rapace ori vicleană, devine ghid și sfătuitor pentru
viitoarele probe grele ale eroului. Ielele care înnebunesc sau omoară trecătorii nocturni, dacă
sunt spionate în anumite condiții pot dărui harul cântecului neasemuit sau taina vindecării
oamenilor.
4. Expresivitatea feminină depinde de coloratura narativă. - Un anume
portret depinde foarte mult de imaginea naratorului, anume cu cine populează zona exterioară
spațiului familial protector, dar și de cursul acțiunii dacă eroul este în faza identificării unor
ajutoare sau urmează să întâmpine o piedică majoră în care-și va risca viața (cum se întâmplă,
de pildă, cu eroul care-și poate pierde capul dacă nu-i va păzi bine iepele babei).
Cum în această lucrare am căutat în special aspectele expresive ale celor patru
tipologii de personaje, am ajuns la constatarea că pentru ființele extracomunitare, dar
mundane, de la un moment dat identitatea lor poate deveni confuză (Ielele pot fi înțelese și ca
Rusalii, Muma-Pădurii și ca vâlvă, bunăoară), în schimb, pentru Mașteră și Zmeoaică
aspectele identitare dovedesc în chip vizibil o atracție centripetă, deși în contexte particulare,
uneori poate deveni Mașteră chiar mama bună, cât despre Zmeoaică poate fi și vrăjitoare,
farmazoană, drăcoaică, pajură. Observăm, că în ciuda bunăvoinței de a face distincții nete, în
fapt, lucrurile sunt privite mai generos, în inocente încălcări de graniță conceptuală și care
provoacă adesea confuzii. Dar acest lucru se întâmplă atunci când este luat în considerare un
1 Mihai Eminescu, 2000, Opera completă, resursă electronică, Editura Software Petar, Botoșani,