CAPITOLUL I NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A FICATULUI 1. 1 Anatomia Ficatul este cel mai mare organ din corp. Organ plin, de consistenţă fermă, ficatul cântăreşte la adult 1200-1500g cu vasele golite. Este situat în loja subdiafragmatica şi partea internă a hipocondrului stâng. Este alcătuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa şase ori mai mare decât cel stâng. Ficatul are două feţe: una superioară, convexă, şi alta inferioară. Faţa superioară este limitată prin două margini: una posterioară, mai groasă, şi alta anterioară, mai ascuţită. Pe faţa inferioară se observa două şanţuri sagitale şi un şanţ transversal, de aspectul literei "H". Aceste şanţuri delimitează lobul drept, lobul stâng, lobul pătrat, ventral şi lobul Spiegel dorsal. In şanţul transversal se află nilul ficatului, prin care pătrund vasele şi nervii ficatului şi ies canalele biliare şi limfatice organului. Ficatul are două învelişuri: un înveliş seros care înveleşte tot ficatul, cu excepţia suprafeţei superioare, unde ficatul est aderent la diafragm; al doilea înveliş este capsula Glisson, care acoperă ficatul şi intră, la nivelul nilului, în interiorul organului de-a lungul vaselor şi căilor biliare. Vascularizaţia ficatului Aceasta este asigurată de artera hepatica, care aduce sângele arterial, şi de vena portă, care aduce sângele venos funcţional. Sângele pleacă de la ficat prin venele suprahepatice, care colectează tot sângele din acest organ şi îl varsă în vena cava inferioară. ~1~
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
CAPITOLUL I
NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A FICATULUI
1. 1 Anatomia
Ficatul este cel mai mare organ din corp. Organ plin, de consistenţă fermă,
ficatul cântăreşte la adult 1200-1500g cu vasele golite. Este situat în loja
subdiafragmatica şi partea internă a hipocondrului stâng.
Este alcătuit din doi lobi inegali, cel drept fiind de circa şase ori mai mare decât
cel stâng.
Ficatul are două feţe: una superioară, convexă, şi alta inferioară. Faţa
superioară este limitată prin două margini: una posterioară, mai groasă, şi alta
anterioară, mai ascuţită. Pe faţa inferioară se observa două şanţuri sagitale şi un şanţ
transversal, de aspectul literei "H". Aceste şanţuri delimitează lobul drept, lobul stâng,
lobul pătrat, ventral şi lobul Spiegel dorsal.
In şanţul transversal se află nilul ficatului, prin care pătrund vasele şi nervii
ficatului şi ies canalele biliare şi limfatice organului.
Ficatul are două învelişuri: un înveliş seros care înveleşte tot ficatul, cu excepţia
suprafeţei superioare, unde ficatul est aderent la diafragm; al doilea înveliş este
capsula Glisson, care acoperă ficatul şi intră, la nivelul nilului, în interiorul organului
de-a lungul vaselor şi căilor biliare.
Vascularizaţia ficatului
Aceasta este asigurată de artera hepatica, care aduce sângele arterial, şi de vena
portă, care aduce sângele venos funcţional. Sângele pleacă de la ficat prin venele
suprahepatice, care colectează tot sângele din acest organ şi îl varsă în vena cava
inferioară.
~1~
Vasele limfatice se adună într-o reţea subseroasa care ajunge la ganglionii
substernali, mediastinali anteriori, pancreaticolienali cu limfa colectată de pe faţa
inferioară şi din limfaticele septurilor intrahepatice.
Nervii ficatului
Provin din plexul hepatic, alcătuit din fibre simpatice care ies din
ganglionul celiac, şi din fibre parasimpatice care se desprind din ambii nervi vagi.
1.2. Structura histologică
Capsula ficatului este alcătuita din ţesut conjunctiv şi elastic. Din capsulă
pornesc - de la b i l spre interiorul ficatului - septuri fibroase, care constituie suportul
conjunctiv al elementelor vasculare, biliare, limfatice şi nervoase.
Elementele conjunctive provenite din capsulă, împreuna cu trama
reticulara, care reprezintă suportul celulelor hepatice constituie structura
mezodermică a ficatului. In afară de aceasta mai exista şi structura endotelială,
alcătuită din celulele hepatice (hepatocite).
Unitatea morfofuncţională a ficatului este lobulul hepatic.
Lobulul hepatic are formă piramidala şi este constituit din celule hepatice
(hepatocite), capilare şi canaliculi biliari.
Hepatocitele sunt dispuse sub formă de plăci sau lame celulare
anastomozate, formând între ele o reţea tridimensională cu dispoziţie radială. Intre
hepatocite se găsesc canaliculele biliare intralobulare fără pereţi proprii, în care se
descarcă bila, produsul de secreţie al hepatocitelor.
Spre periferia lobulului canaliculii biliari încep să aibă perete propriu şi,
ieşind din lobul, se continuă cu canale interlobulare. Acestea se colectează, în final,
în cele două canale hepatice (drept şi stâng), prezente în nilul ficatului.
~2~
Căile biliare extrahepatice sunt reprezentate de canalul hepatic comun, care
rezultă din unirea canalelor hepatice şi care se continuă cu canalul coledoc ce se
deschide în duoden, împreună cu canalul pancreatic principal prin orificiul Oddi. Din
calea biliară principală se desprinde canalul cistic, prin care bila ajunge în perioadele
interdigestive în vezicula biliară.
1.3. Fiziologia
Ficatul are o mare capacitate de regenerare. Funcţiile lui sunt multiple, fiind
îndeplinite la nivelul hepatocitului.
Funcţiile lui principale sunt:
Funcţiile metabolice se exercită în metabolismul glucidic, protidic,
lipidic şi mineral.
I n metabolismul glucidic , ficatul intervine în fosforilareaşi
polimerizarea glucidelor în glicogen, asigurând rezerve de glucoza şi menţinerea
homeostaziei glicemice.
In metabolismul protidic , ficatul are funcţie proteinoformatoare, şi
de echilibru proteic, funcţie uriogenă. Sintetizează albumina, 70% din
α- globuline, 50% din β -globuline, protrombina şi fibrinogenul, catabolizează
nucleoproteinele.
In metabolismul lipidic intervine în absorbţia grăsimilor şi în
fosforilarea lor, în sinteza şi esterificarea colesterolului, în sinteza lipoproteinelor,
fosfolipidelor şi trigliceridelor.
In metabolismul mineral acţionează prin depozitarea fierului şi a
cuprului şi intervine în repartiţia apei şi a electroliţilor (ionii de Na +, K şi Cl-)
în organism.
Funcţia biliară comportă secreţia şi excreţia bilei, cu rol important în
digestia şi absorbţia grăsimilor, în absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K), în
absorbţia fierului şi calciului alimentar.
~3~
Bila conţine: 97% apă şi următorii compo-nenţi: săruri biliare, pigmenţi biliari,
colesterol, lecitine şi săruri anorganice.
Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin
care substanţele toxice de origine exogenă ca şi cele rezultate din metabolismele
endogene sunt transformate în substanţe mai puţin toxice şi eliminate ca atare.
Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită, într-o
mare măsură, de ficat.
Menţine echilibrul acido-bazic; ficatul mai are rol de depozit al apei.
~4~
CAPITOLUL II
2.1. HEPATITA VIRALĂ ACUTĂ (HVA) SPECIFICĂ
Definiţie
HVA sunt boli infecţioase acute specifice omului, determinate de un
grup de virusuri specifice hepatotrope care, introduse în organism pe cale
digestivă sau în mod accidental, pe cale parenterală, provoacă o îmbolnăvire
generală a organismului şi, mai ales a ficatului manifestată prin fenomene
generale infecţioase, digestive şi hepatice, însoţite sau nu de icter.
Importanţă
HVA a devenit, în ultimele decenii, o importantă problemă de sănătate
publică pe plan mondial ca şi în ţara noastră, din următoarele
considerente:
- morbiditatea crescută şi persistentă; circa 80% din persoanele
peste 60 de ani au anticorpi faţă de virusul A, ceea ce demonstrează
că au făcut în decursul vieţii boala; iar hepatita de tip B este şi ea
puternic implantată în populaţie pe întregul glob;
- potenţial important de cronicizare (10-15% din cazuri);
- potenţial în creştere al hepatitei de tip B, boală mai severă, cu
tendinţă mare de cronicizare;
- persistă dificultăţi încă nerezolvate în tratamentul formelor
severe cu insuficienţă hepatică gravă; de asemenea, persistă încă
imposibilitatea de a controla evoluţia spre hepatita cronică şi ciroză a
hepatitei B şi nonA-nonB;
- consecinţe economice importante datorită pierderilor în
producţie prin absenteism îndelungat datorită spitalizării prelungite şi
~5~
recuperării lente;
- consecinţe sociale cauzate de sechele (hepatita cronică, ciroza,
cancer) şi prin mortalitatea semnificativă (1-2%).
Etiologia HVA - Clasificarea HVA
Cele mai multe hepatite virale (99%) sunt cauzate de 4 tipuri specifice
acestei boli. Aceste 4 tipuri sunt diferite între ele, dar clinic au manifestări mult
asemănătoare, greu de diferenţiat, bănuidu-se varietatea de virus mai mult prin
modul de evoluţie în timp a bolii.
Cele 4 tipuri de viruşi sunt:
Virusul hepatitic A - care produce hepatita virală A ce constituie 55-65%
din totalul hepatitelor virale. Acesta este un virus ARN, care face parte din genul
Enterovirus şi se transmite pe cale digestivă, enterală. Hepatita virală A are
evoluţie favorabilă, vindecarea fiind regula; decesul cu totul excepţional (la
subnutriţi). Este frecventă la copii, cu excepţia sugarilor şi adultului tânăr;
excepţional la bătrâni.
Virusul hepatitic B - cu transmitere parenterală, producând hepatita
virală B, ce constituie cauza a 25-30% din totalul hepatitelor virale. Virusul
hepatitic B este un virus ADN şi face parte din grupul Hepadenovirusuri.
Hepatita virală B este o boală cu evoluţie deseori dificilă, cu risc letal,
responsabilă de trecere în hepatită cronică în 10-15% din cazuri şi uneori ciroză.
Este mai frecventă la adult.
~6~
Virusurile nonA-nonB - care constituie cauza a 10-15% din totalul
hepatitelor virale. Are 2 subtipuri principale:
a) virusul hepatitic nonA-nonB posttransfuzional numit şi virusul C,
care determină hepatita virală C;
b) virusul hepatitic nonA-nonB cu transmitere digestivă (enterală) numit
şi virusul E care determină hepatita virală E.
Aceste hepatite virale (E şi C) evoluează dificil, în special cele cu virus
C, au risc letal şi prezintă risc de cronicizare.
Virusul hepatitic D(delta) - care produce hepatita virală Delta. El este un virus
defectiv necesitând, pentru a se replica, prezenţa virusului hepatitic B (virus
"helper"). Hepatita virală Delta este o formă particulară de hepatita virală, ce
apare fie ca o coinfecţie, fie ca suprainfecţie la persoanele infectate cu virus
hepatitic B, cărora le agravează evoluţia bolii deja existente.
2.2. HEPATITA VIRALA DE TIP B
HVA tip B este o boală infecţioasă, determinată de virusul hepatitic B, un
virus ADN, din familia Hepadnaviridae, transmis pe cale parenterală,
caracterizată clinic printr-o evoluţie variată, adesea dificilă, cu risc letal şi cu
potenţial important de trecere în stare cronică: hepatită cronică şi
ciroză (constituie 10-15% din HVA).
~7~
Etiologie
Virusul hepatitic B conţine ADN circular, dublu spiralat sau dublu
helicoidal şi are 42 nm.
In structura antigenică a virusului hepatitic B, se cunosc 3 antigene
principale, faţă de fiecare din acestea formându-se anticorpi specifici.
Antigenul HBs (antigen de suprafaţă a virusului hepatitic B)
denumit şi
Antigen Australia
AgHBs apare în sângele celor infectaţi cu mult timp înaintea bolii clinice,
începând din a 2-a săptămână după inoculare şi se menţine între a 2-a şi a 21-a
săptămână a perioadei de stare a bolii şi după aceea. In tot acest interval este
posibilă decelarea în sânge a AgHBs şi prin aceasta se pune diagnosticul de
HVA de tip B. Persistenţa în sânge a AgHBs peste 3 luni de la debutul bolii are
semnificaţia trecerii în stare cronică.
Antigenul central (AgHBc)
Este reprezentat de nucleocapsida virusului şi nu se găseşte liber în
sângele circulant, ci numai în hepatocite (în special în nucleii acestora şi mai
puţin în citoplasmă).
Anticorpii antiAgHBc apar înaintea apariţiei anticorpilor anti AgHBs şi
persistă atât timp cât continuă replicarea ei, semnificând prezenţa activă a bolii,
tendinţă la cronicizare.
Antigenul "e" (AgHBe)
Distinct imunologic de AgHBs şi AgHBc, se găseşte numai în serurile
AgHBs parazite. AgHBe apare precoce în incubaţie, înaintea creşterii
transaminazelor serice, odată cu sau puţin după apariţia AgHBs iar
persistenţa lui indică evoluţia bolii spre cronicizare.
~8~
Alte antigene ale HVA de tip B
• ANTIGEN DELTA (antigen asociat cu infecţia de virus hepatitic B). A fost
decelat prin imunofluorescenţă în nucleii hepatocitelor la bolnavii cu
Hepatitiă
cronică.
Virusul hepatitic B rezistă 10 h la 60 °C, fiind distrus numai prin fierbere
prelungită: 30 min la 100 °C sau prin autoclavare. Rezistă la clorinarea apei, la
eter, fenol, alcool, este puţin afectat de razele ultraviolete.
Epidemiologie
HVA de tip B a luat o mare amploare în ultimii ani, mai ales abundenţei
manoperelor medico-chirurgicale. Acest tip de hepatită domină la adulţi şi
vârstnici.
Rezervorul de virus hepatitic B
Este reprezentat de om prin:
- bolnavii de HVA de tip B,
- bolnavii de hepatită cronică purtători de AgHBs,
- bolnavii cu ciroză posthepatită B,
-bolnavii cu cancer primitiv hepatic care în proporţie de 20-80% sunt purtători
de AgHBs.
Produsele umane care conţin virusul B sunt: sângele şi anumiţi derivaţi de
sânge, sângele menstrual, diferite secreţii (sperma, secreţia vaginală, lapte de
mamă), saliva.
~9~
Perioada de contagiozitate
La bolnavii de hepatită B, AgHBs apare în sânge începând din a 60-a zi
de la inoculare şi persistă în perioada acută a bolii 1-2 luni. Intre 5 şi 10% din
bolnavi
continuă să prezinte AgHBs şi după acest interval, 2-5 luni şi chiar un an de la
vindecarea clinică. Rămân purtători cronici de virus hepatitic B dacă AgHBs
persistă mai mult de 3 luni de la detectare.
Calea de transmitere
Principala cale de transmitere a virusului hepatitic B este calea
parenterală. Virusul hepatitic B se mai poate transmite şi prin contactul
persoanelor cu secreţiile, sperma sau lichidul vaginal, celor bolnavi de HVA de
tipB.
HVA de tip B se mai poate transmite prin contact sexual, prin plăgi
contaminate. Cea mai des întâlnită este hepatita posttransfuzională.
Transmiterea verticală (gravidă-fat) este posibilă dacă gravida face HVA
de tip B în ultimele 3 luni de sarcină şi în cursul naşterii şi în perioada
postnatală.
Receptivitatea
Este generală, mai ales la adulţi şi vârstnici.
Patogenie
Patogenia hepatitei B se deosebeşte de cea a hepatitei A fiind mai
complexă datorită unor mecanisme imunopatologice care intervin în
determinarea leziunilor hepatice precum şi în funcţie de răspunsul imun al
fiecărei persoane.
~10~
Virusul nu determină direct citoliza hepatică ci acţionează prin reacţii
imune grave. Virusul hepatitic B se localizează în celulele hepatice şi se
multiplică în nucleul acestor celule unde se sintetizează ADN-ul viral. Faţă de
virusul hepatitic se declanşează diverse reacţii imune de leziuni hepatice de
diferite grade, până la necroză. In evoluţia HVA de tip B spre cronicizare sunt
implicaţi mai mulţi anticorpi anti-AgHBc şi anticorpii AgHBe şi mai puţin sau
deloc anticorpii anti-AgHBs.
Tablou clinic
Hepatita virală acută de tip B, deşi aparent asemănătoare cu HVA de tip
A, se deosebeşte de aceasta printr-un spectru clinic mai complex, cu manifestări
extrahepatice frecvente cu numeroase variante evolutive, prognostic mai sever şi
un potenţial important de cronicizare.
Perioada de incubaţie
Durează între 60-90 zile cu limite între 45 şi 160 zile (5-6 luni). Această
perioadă este contagioasă deoarece virusul apare în sânge chiar după o
săptămână de la inoculare.
Perioada prodromală (preicterică)
Se instalează insidios şi durează 2-3 săptămâni. In această perioadă se
instalează o senzaţie de discomfort digestiv, astenie şi indispoziţie generală.
Temperatura creşte discretă, şi fără frisoane. Frecvent apar manifestări cutanate
şi articulare ca: artralgii fixe, simetrice, datorate complexelor imune circulante
sau fixate în capilare şi sinoviale; manifestări alergice de tip boala serului;
manifestări cutanate sub formă de urticarie, erupţii purpurice.
~11~
Perioada de stare (icterică)
Incepe când apare icterul. Se instalează lent şi durează mai muft decât în
HVA de tip A, menţinându-se într-un platou ridicat (icterul are un caracter
colestatic).
Se întâlnesc multiple manifestări extrahepatice:
• manifestări digestive - sunt expresia unei inflamaţii gastrointestinale cu
tulburări de tonus şi secreţie la nivelul căilor biliare: diskinezie biliară.
supravegherea respiraţiei şi aspirarea secreţiilor traheale
controlul respiraţiei, pulsului, TA, EKG, EEG, Hb, Ht, electroliţi, TGP,
Timp
Quick, echilibru acidobazic.
Profilaxie
Măsuri faţă de sursele de infecţie
bolnavii de HVA se declară în mod obligatoriu nominal cu specificarea
tipului de hepatită;
izolarea bolnavilor cu HVA este obligatorie;
măsurile de dezinfecţie curentă trebuie aplicate riguros; spălare pe mâini
cu
apă şi săpun sau dezinfecţie cu alcool iodat 0,5%; pentru celelalte instrumente:
autoclavare la 120 °C timp de 30 minute sau prin fierberi 30 minute la 100 °C.
contacţii receptivi (familiali) se înregistrează şi se urmăresc prin
control
periodic pe durata incubaţiei maxime.
Măsuri faţă de căile de transmitere
Profilaxia hepatitei posttransfuzionale include următoarele măsuri:
~21~
- depistarea şi excluderea dintre donatori a purtătorilor de AgHBs
- eliminarea donatorilor periculoşi
- utilizarea raţională a transfuziilor
- protecţia cu imunoglobuline umane specifice.
CAPITOLUL III
NURSA, PROCESUL DE INGRIJIRE SI NEVOILE
FUNDAMENTALE ALE FIINTEI UMANE
3.1 NURSA
Nursa este definită de ICN (Consiliul Internaţional al Nurselor) astfel:
este o persoană care:
a parcurs un program complet de formare aprobat de Consiliul Asistenţilor
Medicali,
a trecut cu succes examenele stabilite de CAM,
îndeplineşte standardele stabilite de CAM,
este autorizată să practice această profesie în concordanţă cu experienţa şi
pregătirea sa,
este autorizată în îndeplinirea acelor proceduri şi funcţii care sunt impuse de
îngrijirea sănătăţii în orice situaţie s-ar afla, dar să nu facă o procedură pentru
care nu este calificată.
Nursa - este pregătită printr-un program de studiu incluzând:
promovarea sănătăţii
prevenirea îmbolnăvirilor
~22~
îngrijirea celui bolnav din punct de vedere fizic, mental, a celor cu deficienţe,
indiferent de vârstă şi în orice unitate sau în orice situaţie la nivel de comunitate.
Nursa este pregătită şi autorizată:
• să desfăşoare educaţie pentru sănătate;
• să participe - ca membru al echipei din sistemul de sănătate;
• să supravegheze şi să formeze asistente medicale;
• să fie implicată în cercetare.
3.2 NURSING-UL
Definitia prezentata de OMS si ICN stabileste ca:
Nursing-ul este o parte importanta a sistemului de ingrijire a sanatatii,
cuprinzand:
- promovarea sanatatii;
- prevenirea bolii;
- ingrijirea persoanelor bolnave (fizic, mental, psihic, handicapat) de toate
varstele, in toate unitatile sanitare, asezari comunitare si in toate formele
de asistenta sociala.
Virginia Henderson defineste nursing-ul astfel:
„ Sa ajuti individul, fie acesta bolnav sau sanatos sa-si afle calea spre
sanatate sau recuperare, sa ajuti individul, fie bolnav sau sanatos, sa-si
foloseasca fiecare actiune pentru a promova sanatatea sau recuperarea, cu
conditia ca acesta sa aiba taria, vointa sau cunoasterea necesare penrtu a o face,
si sa actioneze in asa fel incat acesta sa-si poarte de grija singur cat mai curand
~23~
posibil”.
3.3ROLUL NURSEI
Conceptia Virginiei henderson privind rolul esential al asistentei
medicale:
„ Rolul esential al asistentei medicale consta in a ajuta persoana bolnava sau
sanatoasa sa-si mentina sau sa-si recastige sanatatea (sau sa-l asiste in ultimele
sale clipe) prin indeplinirea sarcinilor pe care le-ar fii indeplinit singur, daca ar
fi avut forta, vointa sau cunostintele necesare. Asistenta medicala trebuie sa
indeplineasca aceste functii astfel incat pacientul sa-si recastige independenta cat
mai reoede posibil”.
3.4 FUNCTIILE NURSEI
De natura independenta:
- educatie pentru sanatate
- promovarea sanatatii
- restaurarea sanatatii
- inlaturarea suferintei.
De natura dependenta:
- la indicatia medicului aplica metodele de observatie, de tratament sau de
readaptare, observa la pacient modificarile provocate de boala sau tratament si le
transmite medicului.
De natura interdependenta:
~24~
- asistenta colaboreaza cu alti profesionisti din domeniul sanitar, social,
educativ, administrativ etc si participa la activitati interdisciplinare.
Alte functii:
- profesionala
- educativa
- economica
- de cercetare.
3.5. PROCESUL DE INGRIJIRE
Procesul de îngrijire este o metodă organizată şi sistematică, care permite
acordare de îngrijiri individualizate. Demersul de îngrijire este centrat de
reacţiile particulare ale fiecărui individ la o modificare reală sau potenţială de
sănătate.
Procesul de îngrijire comportă 5 etape:
Colectarea de date sau aprecierea
Culegerea datelor este un proces continuu, în sensul că pe tot parcursul
muncii sale, asistenta nu încetează de a observa, de a întreba şi de a nota datele
privind pe fiecare pacient. Culegerea de date permite asistentei să-şi stabilească
acţiunile de îngrijire.
Tipuri de informaţii culese:
- date obiective - observate de asistentă despre pacient
- date subiective - expuse de pacient
- date conţinând informaţii trecute
- date legate de viaţa pacientului, de obiceiurile sale, de anturajul său sau de
mediul înconjurător.~25~
Ingrijirea pacientului porneşte de la informaţiile primite.
METODE DE CULEGERE A DATELOR
OBSERVAREA: include folosirea de către cineva a tuturor simţurilor
pentru a obţine informaţii (vederea, auzul, atingerea,
mirosul).
In observarea pacientului de către asistentă pentru
culegerea datelor se recurge şi la instrumentele de
măsură: termometru, tensiometru etc
ASCULTAREA
INTERVIUL - este o formă specială de interacţiune verbală care se
desfăşoară în intimitate între asistentă şi persoane care
recurg la îngrijiri de sănătate
- permite depistarea nevoilor nesatisfacute ale
persoanei şi diverse manifestări de dependenţă pe care le
determină.
Pentru obţinerea prin interviu a unor informaţii necesare
pentru întocmirea unui plan de îngrijire este recomandabil:
♦ să se culeagă în prealabil informaţii în legătură
cu pacientul
♦ să se pună o singură întrebare o dată
♦ să se lase timp suficient pacientului pentru a
răspunde
♦ dacă este cazul să discute câteva minute despre
lucruri banale
♦ să explice pacientului că informaţiile sunt
~26~
necesare pentru planificarea unor îngrijiri potrivit
dorinţelor sale
♦ să se facă o concluzie a interviului şi să se
aprecieze dacă consideră folositor acest interviu
♦ să se mulţumească pacientului pentru colaborare.
Analiza şt interpretarea datelor
Presupun un examen al datelor şi clasificarea lor. Acestea vor conduce asistenta
la stabilirea diagnosticului de nursing (de îngrijire). Diagnosticul de nursing - o
problemă de sănătate reală sau potenţială pe care nursele, prin baza pregătirii şi
experienţei lor sunt capabile (calificate) să acorde îngrijire.
Diagnosticul de nursing este o formulare concisă a răspunsului
pacientului, la îmbolnăvirea, boala sau situaţia sa.
Acesta (diagnosticul de nursing) format din 3 părţi utilizează formula
PES:
P robleme de sănătate
E tiologie
S emne şi simptome
Formularea diagnosticului de îngrijire se face deci pornind de la
informaţiile culese, analiza şi interpretarea lor, de către asistentă şi exprimă
problema persoanei, cauza acestei probleme şi semnele prin care se manifestă şi
care reies din datele culese.
Planificarea îngrijirilor
Planificarea îngrijirilor înseamnă stabilirea unui plan de intervenţie,
~27~
prevederea etapelor, a mijloacelor de desfăşurare ca şi a precauţiilor care trebuie
luate.
Planul de intervenţie ţine cont şi de prescripţiile medicale. Planul de
intervenţie cuprinde două componente:
obiective de îngrijire
intervenţiile.
Planul de intervenţie permite asistentei să judece urgenţele şi importanţa
problemelor de dependenţă, putând astfel să decidă priorităţile pe care trebuie să
le respecte în cursul unei zile de muncă.
Principalul obiectiv al asistentei medicale este de a aduce pacientul la un
grad optim de independenţă în satisfacerea propriilor nevoi.
Realizarea intervenţiilor (aplicarea lor)
Aplicarea îngrijirilor constituie momentul realizării conştiente şi voluntare
a intervenţiilor planificate pentru a obţine rezultatul aşteptat. Aplicarea în
practică a acţiunilor are ca scop să ajute pacientul să-şi menţină sau să-şi
recapete independenţa.
In vederea executării unor îngrijiri potrivite fiecărui pacient, asistenta
trebuie să ştie să aplice mai multe metode de acţiune care să uşureze nevoile
persoanei bolnave şi să-i asigure un plus de confort şi stare de bine.
Asistenta trebuie să înveţe să informeze pacientul asupra problemelor
sale de sănătate, asupra tratamentului său, ori despre obiceiurile de viaţă mai
puţin potrivite pentru satisfacerea nevoilor fundamentale.
In cursul îngrijirilor (igienă, tratament) asistenta se întreţine cu
pacientul, îl ascultă, răspunde la întrebările sale, împarte cu el povara bolii şi
comunică acestuia înţelegerea sa empatică.
~28~
Evaluare
Evaluarea constă în a aduce o apreciere asupra progresului pacientului în
raport cu intervenţiile asistentei.
Evaluarea este o condiţie absolută a calităţilor îngrijirilor. Dacă
intervenţiile planificate nu şi-au atins scopul lor, atunci trebuie să ştim de ce nu
avem rezultatul scontat şi trebuie să ştim cum corectăm situaţia.
Evaluarea trebuie să se facă cu regularitate, la diverse intervale.
Există mai multe metode de a determina ceea ce trebuie evaluat. Ne
propunem să evaluăm două aspecte:
• rezultatul obţinut sau schimbarea observata
• satisfacerea pacientului însuşi.
Pentru a şti dacă aceste două obiective au fost atinse, asistenta va trebui ea
însăşi să-şi pună nişte întrebări în legătură cu modul în care a reuşit să întreţină o
relaţie cu pacientul.
3.6. NEVOILE FUNDAMENTALE ALE FIINTEI UMANE
Cadrul conceptual al Virginiei Henderson se bazează pe definirea celor 14
nevoi fundamentale, cu componentele bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale
ale individului.
Atingerea de către pacient a independenţei în satisfacerea acestor nevoi este
ţelul profesiei de asistentă medicală.
Pentru a aplica modelul conceptual al Virginiei Henderson asistenta trebuie
să ştie că: o nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esenţială a fiinţei umane
pentru a-şi asigura starea de bine, în apărarea fizică şi mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
a respira
~29~
a se alimenta şi hidrata
a elimina
a se mişca, a păstra o bună postură
a dormi, a se odihni
a se îmbrăca şi dezbrăca
a-şi menţine temperatura corpului în limite normale
a fi curat, a-şi proteja tegumentele
a evita pericolele
a comunica
a acţiona după credinţele sale şi valorile sale
a se realiza
a se recrea
a învăţa.
Fiecare din aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale fiinţei umane:
o dimensiune biologică (biofiziologică)
o dimensiune psihologică
o dimensiune culturală
o dimensiune spirituală
o dimensiune sociologică
~30~
~31~
1. NEVOI FIZIOLOGICE (nevoi fizice si corporale elementare)
- a bea- a manca- a se odihni- a comunica- a se distra- a elimina- absenta durerii- anularea suferintei- nevoia de aer, apa
NEVOIA DE SIGURANTA- nevoia de siguranta se manifesta in cazul agresiunilor externe (piererea locului de munca, schimbarea mediului, oeasului) – catastrofe, razboi, evenimente sociale etc.
NEVOIA DE APARTENENTA- a apartine unui grup- de a fi recunoscut si
acceptat de catre grup- de a avea cui impartasi- nevoia de putere.
NEVOIA DE RECUNOASTERE
- de iubire- de recunostinta- de stima- de recunoastere
a statusului- de respect.
NEVOIA DE REALIZARE- realizarea personalitatii-autodepasire- creativitate
PROCESUL DE INGRIJRE
~32~
CULEGEREA DATELOR
ANALIZA DATELOR
DIAGNOSTIC EXISTENT
FORMULAREA OBIECTIVULUI DE INGRIJIRE
STABILIREA PRIORITATILOR
STABILIREA UNUI TIMP PENTRU ATINGEREA FIECARUI OBIECTIV
SELECTIONAREA INFORMATIILOR PENTRU A ADUCE PERSOANA
INGRIJITA SPRE OBIECTIV
EXECUTIA INGRIJIRII (INTERVENTIEI)
EVALUAREA EFICACITATII INGRIJIRII
Comparatie intre dependenta potentiala si depenenta actuala.
Obiective si timp pentru a le atinge.
NU ESTE PE CALEA DORITA
ANALIZA CAUZELOR
PERSOANA NU MAI ARE NEVOIE DE
INGRIJIRE
EXTERNARE
CAPITOLUL IV
PLANURILE DE INGRIJIRE A BOLNAVILOR CU HEPATITA
VIRALA ACUTA tip B
Cazul 1
Numele: Mihailescu
Prenumele: Anton
Varsta: 37 ani
Profesie: somer
Data internarii: 17.02.2007
Diagnostic: hepatita virala acuta tip B
Sectia: Boli Infectioase adulti, Spitalul Bacau
INTERVIU
Pe data de 17.02.2007 ora 18:00 s-a prezentat la Sectia Boli Infectioase Adulti
Bacau, bolnavul Mihailescu Anton in varsta de 37 ani cu dureri epigastrice, greturi,
ETAPE DE EXECUTIE TIMPI DE EXECUTIE MOTIVAREA GESTURILOR
1.pregatirea materialelor si instrumentelor necesare
1.1 se aseaza materialele enume- . rate pe tava medicala;1.2 se transporta in apropierea bolnavei
- pentru folosirea judicioasa a timpului
2.pregatirea fizica si psihica
2.1 se anunta bolnava si i se expli- ca necesitatea efectuarii tehni- cii;2.2 se asaza bolnava in decubit dorsal cu bratul in extensie.
- este necesara colaborarea cu pacienta;- pentru reusita tehnicii
3.efectuarea tehnicii
3.1 asistenta se spala pe maini cu apa si sapun, apoi se dezinfec- teaza cu alcool medicinal ;3.2 se evalueaza calitatea venelor;
3.3 se efectueaza punctia venoasa;3.4 se verifica pozitia acului in vena pentru aspirare ;
3.5 se fixeaza acul cu benzi de leucoplast
- norme obligatorii de respectare a asepsiei si antisepsiei ;- pentru abordarea unei vene bune ;
- pentru prevenirea administrarii parave-noase ;- creaza siguranta.
~66~
ETAPE DE EXECUTIE TIMPI DE EXECUTIE MOTIVAREA GESTURILOR
4.supravegherea bolnavei
4.1 se atentioneaza bolnava sa nu miste mana ;
4.2 se intrerupe perfuzia inainte de golirea completa a flaco- nului ;4.3 se scoate acul din vena printr- o miscare rapida si sigura ;4.4 se comprima locul injectarii cu un tampon.
- exista posibilitatea ca acul sa iasa din vena ;- se previne embolia gazoasa ;
- previne durerea.
5.reorganizarea locului de munca
5.1 se strang materialele folosite si se arunca la cos ;5.2 se noteaza efectuarea perfuziei in foaia de observatie ;5.3 asistenta se spala pe maini cu apa curenta si sapun.
- norme de protectia muncii.
Capitolul v
5.1Motto
~67~
“In orice lucru, daca natura nu ajuta putin, e greu ca stiinta si silinta sa faca vreun progres”
(Montaigne)
5.2 Motivatia lucrarii
MOTIVAŢIE
Istoria arată că medicina îşi are originea nu în speculaţii fiziologice sau în
anumite cunoştinţe teoretice, ci în instinctul de conservare al individului şi tendinţa
de ajutor reciproc în cazuri de accidente sau boli, tendinţa izvorâtă din viaţa în
comun.
Complicaţiile deosebite şi complexitatea bolii m-au determinat a alege
această temă.~68~
Totodată decesul unui amic, din cauza hepatitei B, a fost un motiv în
plus şi întemeiat pentru a aprofunda această temă.
BIBLIOGRAFIE
1. Curs de anatomie
Prof. Dr. Al. Ianculescu UMF- Bucuresti
2. Fiziologie
Prof. Dr. I. Baciu- editura didactica si pedagogica- Bucuresti 1977
3. Tehnici de ingrijire generala a bolnavului
Dr. Georgeta Balta- editura didactica si pedagogica 1983
4. Ingrijirea omului bolnav si a omului sanatos
Florian Chiru, Letitia Morariu, Gabriela Chiru-
editura CISON
5. Tehnici de evaluare si ingrijiri acordate de asistentii medicali
Lucretia Titirca- editura Viata Medicala romaneasca
6. Manual de nursing
Prof. Dr. Crin Marcean
Elena Ciofu- editura “Fundeni”~69~
7. Ghid de nursing cu tehnici de evaluare si ingrijiri
corespunzatoare nevoilor fundamentale
Lucretia Titirca- editura Viata medicala romaneasca
8. Manual de ingrijiri speciale acordate pacientilor de asistentii