UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU” FACULTATEA DE MANAGEMENT MARKETING ÎN AFACERI ECONOMICE - RÂMNICU VÂLCEA - SPECIALIZAREA: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ PARTENERIATUL PUBLIC PRIVAT LUCRARE DE LICENŢĂ COORDONATOR: Lect. univ. dr. Camelia MARIN ABSOLVENT:
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCOVEANU”
FACULTATEA DE MANAGEMENT MARKETING ÎN AFACERI ECONOMICE
CAPITOLUL I.....................................................................................................5ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ, PRINCIPALUL...........................5ACTOR AL DEZVOLTĂRII.............................................................................5
1.1. Importanța administrației publice locale.....................................................5
1.2. Resurse și principii în administrația publică locală.....................................9
CAPITOLUL II.................................................................................................18FINANȚAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ......................18
2.3. Parteneriatul public-privat, o sursă alternativă și eficientă de dezvoltare. 35
CAPITOLUL III................................................................................................46PARTENERIATUL PUBLIC-PRIVAT ÎN MUNICIPIUL RÂMNICU VÂLCEA............................................................................................................46
publice şi sporirea şanselor de eficacitate a politicilor alese şi implementate. Parteneritul public
privat stimulează controlul politic, libertatea managerială şi transparenţa activităţii organelor
administraţiei publice care trebuie să genereze o guvernare realmente mai ieftină, cu servicii
de înaltă calitate şi programe mai eficiente.
Pentru asigurarea unui parteneriat public privat eficient este deosebit de importantă
îmbunătăţirea capacităţilor şi abilităţilor partenerilor de a dezvolta şi a se angaja în procese
participative vizând schimbarea sau îmbunătăţirea cadrului de politică publică. Pe de altă
parte, parteneriatul public privat solicită o reformă managerială a instituţiilor publice.
Managementul relaţiilor public-private solicită capacitate sporită a instituţiilor publice de a
dezvolta piaţa de servicii, de a susţine competiţia în oferta de servicii sociale, de a elabora noi
tehnici în materie de management al procesului de contractare, utilizarea unor mecanisme
eficiente de analiză, evaluare şi monitorizare a performanţei şi rezultatelor în cadrul
programelor de parteneriat. Totodată este necesară dezvoltarea abilităţilor şi capacităţilor
partenerilor privaţi şi nonprofit de a se implica în diverse forme de parteneriat public privat.
Ca urmare a acestor noi tendinţe în furnizarea serviciilor publice, un număr de
organizaţii neguvernamentale au ajuns sa fie implicate activ în oferta de servicii publice, dat
fiind că mobilizarea resurselor colective, de cele mai dese ori, este asigurată de societatea
civilă. Datorită faptului că există deja alternative pe piaţă, în care organizaţiile private, în
special nonprofit, oferă diverse tipuri de servicii în domeniul social, serviciile de asistenţă
socială se pretează foarte bine la contractare. Ori această situaţie trebuie considerată drept
punct de pornire în evaluarea anumitor perspective pentru dezvoltarea sistemului de
parteneriat public privat. Iniţiativele deja existente trebuie luate în consideraţie în proiectarea
politicilor privind parteneriatul public privat în prestarea serviciilor sociale.
4
CAPITOLUL I. ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ, PRINCIPALUL
ACTOR AL DEZVOLTĂRII
Noţiunea de serviciu public a apărut şi s-a dezvoltat treptat, pe fondul multiplicării şi
diversificării nevoilor generale ale societăţii omeneşti, concomitent cu implicarea tot mai
accentuată a statului, în vederea asigurării bunăstării generale a oamenilor pe care îi
reprezintă.
Serviciul public s-ar putea traduce prin organizarea unui sistem funcţional care să aibă
drept scop deservirea unei colectivităţi, fie ea naţională, fie locală, satisfacerea nevoilor
acestora reprezentând scopul fundamental al societăţii umane şi mai ales, al statului de drept.
Importanţa serviciilor publice este cu atât mai mare pentru societate, cu cât statul,
apare ca instrument indispensabil, menit să asigure cetăţenilor bunăstarea.
Când statul îşi propune, prin autorităţile sale, să satisfacă o nevoie a societăţii, care
înainte era lăsată în grijă unor agenţi economici ai săi sau a unor particulari, el stabileşte
organizarea respectivă care să urmărească satisfacerea nevoilor, îi determină competenţa şi îi
pune la dispoziţie mijloacele materiale, financiare şi umane necesare atingerii scopului
stabilit.
Spre deosebire de particulari, care urmăresc cu predilecţie satisfacerea unui interes
general printr-o remunerare şi un beneficiu adecvat investiţiilor şi muncii depuse,
administraţia publică urmăreşte satisfacerea nevoilor generale ale colectivităţii, a cetăţenilor
acesteia, indiferent dacă activitatea desfăşurată se soldează sau nu cu un deficit, administraţiei
publice fiindu-i străină ideea de profitabilitate.
1.1. Importanța administrației publice locale
Originile conceptului de administraţie publică nu pot fi despărţite de stat, putere
publică, autoritate. Termenul de „administraţie” derivă din dreptul roman unde „ad minister”
avea sensul de „a sluji, a duce la îndeplinire o misiune comandată”. Noţiunea provine din
termenul latin „minister”, care înseamnă servitor, minister şi este în legătură cu noţiunea de
„magister”, care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul şi pe care acesta
trebuie să-l slujească.1 Prin urmare, administer ar avea semnificaţia de executant, slujitor.
1 Adrian Gorun, Tiberiu Horaţiu Gorun, Petre Mareş, Elemente de administraţie publică- Studii Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2012, p. 9.
5
Doctrina franceză a interpretat sensul verbului administer de la a administra, a
conduce până la a gospodări asociindu-l pe un ministru cu un gospodar, cu un servitor.
Conceptul „administraţie” a fost interpretat în dicţionarul politic român cu toate
semnificaţiile, printre care: 2
- perioadă în care o persoană executivă îndeplineşte o funcţie în stat;
- ştiinţa si arta conducerii afacerilor politice sau private în mod eficient;
- ansamblul de activităţi care permite menţinerea ordinii publice şi satisfacerea unor
nevoi de ordin general;
- acţiune de aplicare a politicilor unui guvern;
- ansamblul instituţiilor ce asigură îndeplinirea funcţiilor statului în baza
prevederilor Constituţiei;
- aparat de stat a cărui organizare este dependentă de regimul politic existent într-o
ţară dar care în acelaşi timp se separă de politic pentru a exercita propriile sale
funcţii: aplicarea legilor, păstrarea ordinii publice, prestarea de servicii pentru
populaţie, realizarea raporturilor directe ale puterii cu cetăţenii.
Apelând la Dicţionarul Limbii Române, se constată explicarea substantivului
administraţie într-un sens instituţional: totalitatea autorităţilor administrative existente într-un
stat, secţie sau serviciu, care au în competenţă probleme administrative (concis, au în
competenţă, organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi actul de
organizare şi realizare a conducerii). 3
Prin administraţie publică locală se înţelege totalitatea organismelor statului care sunt
chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând grupările
omeneşti din localitate. Titularii cărora le sunt încredinţate administrarea acestor interese, nu
deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale de alegere.
Aceşti titulari sunt însă şi ei subordonaţi autorităţii centrale, reprezentată prin Guvern, care îşi
exercită dreptul său de coordonare şi unitate a statului pe calea tutelei şi a controlului.
Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, întrucât ea are ca
sarcină organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Administraţia publică din
România cuprinde organele administraţiei publice centrale şi serviciile lor descentralizate,
precum şi organele administraţiei publice locale. Toate aceste autorităţi publice îşi desfăşoară
activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este şeful puterii executive.
Statul, ca şi individul, urmăreşte prin activitatea sa diferite scopuri, care pot fi de
natură politică, economică, socială, culturală, etc.
2 Ion Rusu, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. 9.3 Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, Elemente de epistemologie juridică. Administraţia publică şi mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010, p. 47.
6
Doctrina franceză reliefează importanţa sintagmei “activitate de natură
administrativă", considerând că activităţile administrative sunt extrem de variate, de la
“administraţiile publice ori gestiunea unei întreprinderi industriale sau a unui domeniu agricol
până la administraţia bisericii”.4
Cunoscutul autor de drept administrativ, prof. Antonie Iorgovan surprinde tema
motivaţiei în ştiinţa dreptului administrativ, precizând că: „Orice activitate de natură
administrativă este o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi
interese ale altor grupuri de oameni”, concluzionând că „nu se poate face abstracţie de
dimensiunea socială a faptului administrării, oricât de specializat ar fi domeniul în care se
realizează şi oricât de sofisticat ar fi echipamentul tehnic utilizat”. Chiar dacă ajungem la
„om, la caracterul, la profesie sau, dimpotrivă, la o desemnare prin jocul politic”, apare
subordonarea „interesului personal faţă de cel public”5.
Satisfacerea interesului public prin activitatea organizată conform legii de către
puterea statală este reliefată şi de Paul Negulescu pentru a defini administraţia. Astfel, se arată
că toate serviciile publice care desfăşoară o activitate continuă pentru realizarea scopurilor
puterii statale şi este organizată potrivit legii, sunt servicii administrative şi activează în
numele administraţiei6.
Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens:7
În sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică înţelegem ansamblul
autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea executării legii, o
activitate cu un anumit specific.
Concepută organizatoric, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de elemente
componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele.
Acest sistem este format din: 8
Preşedintele României, care are, incontestabil, atribuţii de natură
administrativă şi este considerat autoritate a administraţiei publice şi şef al
executivului;
Guvernul, care exercită conducerea generală a administraţiei publice şi este şi
el şef al executivului, ceea ce înseamnă consacrarea unui executiv bicefal, cu
sublinierea că între preşedinte şi Guvern nu există raporturi de subordonare;
4 Ion Rusu, op.cit., p.10.5 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, „Biblioteca Juridică”, Nemira, Bucureşti, 1996, pag. 8, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.6 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii Generale, ediţia a IV-a, Editura Marvan, Bucureşti, 1934, p. 38-41, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.7 Anton Trăilescu, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 1.8 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 5-6.
7
Ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate;
autorităţi administrative centrale autonome; serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-
teritoriale;
Prefectul;
Autorităţi autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale,
primarul, consiliile judeţene);
Instituţii publice subordonate ministerelor, altor organe centrale ale
administraţiei publice sau autorităţilor autonome ale administraţiei publice
locale;
Alte structuri publice: regiile autonome, socotite „unităţi publice
descentralizate".
În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem, în
vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi
asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie.
Activitatea administraţiei publice se realizează în regim de putere publică şi, ca
urmare, interesul general sau interesul public prevalează în situaţia în care este în conflict cu
interesul particular.
Cât priveşte noţiunea de putere publică, s-a arătat că ea „evocă prerogativele (adică
drepturile speciale, exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate ce
reprezintă şi apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui
particular". 9
Puterea publică este un regim juridic exorbitant atât prin prerogativele speciale, dar şi
prin obligaţiile exorbitante de drept comun care-i revin, spre deosebire de particulari, astfel,
dacă aceştia pot să ia o decizie pentru un anumit motiv (interes, generozitate, capriciu),
administraţia poate să decidă doar pentru motive de interes public.
Noţiunea de interes public sau interes general este strâns legată de aceea de putere
publică şi ea se referă la necesităţile de ordin material şi spiritual ale cetăţenilor dintr-o
anumită societate, la un moment dat, considerarea lor ca atare depinzând de factorul politic.
Aşadar, se poate afirma că, în general, noţiunea de interes public are un conţinut istoric,
determinat de puterea politică.10
9 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 86.10 Emil Bălan, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 21.
8
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/200411, prin autoritate publică se
înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim
de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor
publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere
publică.
După cum se observă, sintagma autoritate publică are un înţeles larg, avându-se în
vedere toate autorităţile publice, iar, prin asimilare, şi acele structuri private (asociaţii,
fundaţii şi altele) care prin lege sau hotărâre a Guvernului au obţinut statutul de utilitate
publică sau care sunt autorizate să presteze un serviciu public.
O definiţie cuprinzătoare a administraţiei publice este dată de prof. Antonie Iorgovan
care o priveşte ca „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor
administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz,
structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică, se aduc la
îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.”12
De asemenea, prof. Antonie Iorgovan afirma că noţiunea de administraţie publică,
elaborată pe baza Constituţiei României, reprezintă o activitate ce rezidă, în principal, în
organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi
celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată
de către autorităţile administraţiei publice.13
1.2. Resurse și principii în administrația publică locală
Orice comunitate deţine resurse importante, a căror utilizare oferă posibilitatea
soluţionării eficiente a unei game largi de probleme comunitare:14
a. Resurse financiare. Dacă unele proiecte de interes comunitar nu pot fi dezvoltate
pe seama dificitului bugetar, dezvoltarea unor mecanisme de mobilizare şi utilizare
a resurselor economice individuale poate fi o soluţie salvatoare.
b. Resurse de muncă. Orice comunitate are un potenţial enorm de resurse umane care
poate fi mobilizat pentru atingerea unor obiective de interes comunitar.
c. Resurse naturale. De multe ori comunitatea deţine în proprietate resurse naturale ,
care pot fi utilizate în programe de interes comunitar.
11 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.12 Ibidem, p.18.13 Emanoil Popescu, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura Universitas, Bucureşti, 2012, p. 23.14Luana Miruna Pop, Dicţionar de politici sociale, Eidura Expert, Bucureşti, 2004, p. 50
9
d. Resurse de solidaritate. Comunitatea poate să elaboreze propriile mecanisme de
formare şi consolidare a unei solidarităţi colective.
e. Resurse de capacităţi. În orice comunitate există capacităţi profesionale în diferite
domenii care pot fi utilizate în programe de interes comunitar. Iniţiativa şi inovaţia
individuală trebuie utilizate în cadrul acţiunilor comunitare.
Dat fiind că societatea actuală reprezintă un deficit sever în sfera mecanismelor de
organizare a programelor de interes colectiv cu participare colectivă, termenul de dezvoltare
comunitară se referă în principal la reabilitarea condiţiilor comunitare, care vizează nu numai
realizarea unor bunuri de interes comunitar, dar şi crearea capacităţilor de acţiune comunitară
a tuturor actorilor comunitari.
În sensul obişnuit cuvântul principiu se foloseşte pentru a desemna un element
fundamental, idee, lege cadru pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,
juridic, o normă de conduită, etc.15 În timp ce sensul plural, acela de principii, cuprinde
totalitatea legilor şi a noţiunilor cadru ale unei discipline ori în cazul nostru a unui sistem sau
ramuri de drept.
Etimologic cuvântul principiu provine de la latinescul „principium” care poate
însemna obârşie cu consideraţia de element fundamental, element primordial considerat în
trecut drept origine a lumii fizice.16
În drept, termenul principiu înseamnă idee cadru. Iar în literatura juridică principiile
fundamentale ale dreptului au fost definite ca fiind:17
- acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;
- idei cadru ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României ca stat de drept;
- se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de conţinut cele mai
importante ale dreptului.
Aşadar principiile exprimă norme de conduită obligatorii pentru diferite domenii.
Sediul materiei îl constituie:
Dispoziţiile Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
prin art. 120, alin. (l), primul articol al secţiunii a 2-a, intitulată Administraţia publică
locală, din capitolul V al titlului III, principiile descentralizării, autonomiei locale şi
deconcentrăriii serviciilor publice, se întemeiază pe administraţia publică locală în
unităţile administrativ-teritoriale;
15 DEX ’98, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 62.16 Lat. principium, fr. principe [NODEX] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera Internaţional, 2012, p. 72.17 Mădălina Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 10-11.
10
Art 73, alin. (3), lit o) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, care prin lege organică, reglementează normele acesteia;
Dispoziţiile art 2, alin. (1) din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale,
republicată;
Dispoziţiile Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, prevederilor art.3, lit. a), din Legea - cadru a descentralizării nr. 195/2006.
Carta europeană a autonomiei locale, elaborată de Consiliul Europei şi adoptată de
acesta sub forma unei convenţii deschise pentru semnare de către statele sale membre
la data de 15 octombrie 1985 la Strasbourg.
Principiile fundamentale ale administraţiei publice conform Constituţiei României din
anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, se restrâng la un număr de trei principii
prevăzute expres cu titlu de principii în art. 20 (1): Principiul descentralizării, Principiul
autonomiei locale şi Principiul deconcentrării serviciilor publice.
Dar o serie de alte principii care reglementează ramuri ale dreptului public ori privat
îşi găsesc în mod indirect temeiul în prevederile constituţionale. Spre exemplificare,
principiul eligibilităţii nu este reglementat în mod expres de legiuitorul constituant însă el
rezultă în mod indirect din formularea consfinţită de art. 121 din Constituţia României din
anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003: „consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii”.
Potrivit legii cadru a administraţiei publice locale18 se regăsesc un număr de şase
principii prevăzute în mod expres:
1. Principiul descentralizării
2. Principiul autonomiei locale
3. Principiul deconcentrării serviciilor publice
4. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
5. Principiul legalităţii
6. Principiul consultării cetăţenilor
Toate cele şase principii au dublă natură constituţională dar şi legală. Trei dintre ele
sunt consfinţite în mod expres în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, în timp ce temeiul constituţional al celorlalte trei rezultă în mod indirect.19
Ca reglementare primară, transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001
Legea administraţiei publice locale în mod explicit enumeră toate cele şase principii cadru,
iar ulterior fiecare principiu este dezvoltat în palierele succesive de reglementări de
18 Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.19 Mădălina Voican, op. cit., p. 17.
11
implementare, fiind subiectul a cel puţin un act normativ secundar şi chiar în reglementări
terţiare. Excepţie de la reglementarea în legislaţia secundară face numai principiul legalităţii.
1.3. Implicarea administrativă
Definirea parteneriatului public privat atât din perspectiva misiuni, cât şi e eficienţei
rezultatelor este bazată în mare parte pe o nouă abordare a rolului statului în producerea
bunăstării colective, dat fiind că economia de piaţă nu conţine mecanisme satisfăcătoare
pentru a face faţă situaţiilor de dezechilibru sever dintre nevoi şi resurse.
În statele moderne producerea bunăstării se realizează pe trei căi complementare:
efortul individual, statul bunăstării, dezvoltarea comunitară.20 Prin efortul său individual,
membrii comunităţii obţin cea mai mare parte a resurselor necesare propriei bunăstări
individuale. Principiul moral al societăţii moderne este responsabilitatea pentru propria
bunăstare, efortul pentru obţinea resurselor pe piaţa economică. Însă economia de piaţă are
propriile limite în producerea bunăstării colective. Pe de o parte ea produce intr-un mod
insatisfăcător bunurile şi serviciile de interes public. Are o capacitate limitată de control.
Pe de lată parte, economia de piaţă structural produce o distribuţie inegalitară, astfel
încât un segment al colectivităţii este cronic deprivat de resursele necesare.21 În acest caz,
intervenţia instituţiilor publice trebuie orientată şi direcţionată în funcţie de diversitatea
nevoilor şi în dependenţă de necesităţile comunitare, centrând efortul pe identificarea şi
explorarea resurselor proprii ale fiecărei comunităţi în producerea bunăstării colective.
Din această perspectiva, dezvoltarea comunitară devine o strategie de producere a
bunăstării, reprezentând o complementare a strategiilor privind motivarea efortului propriu
depus de către membrii comunităţii, cât şi de strategia de dezvoltare a statului bunăstării,
pornind de la sursele puţin utilizate: comunitatea şi efortul comunitar. Dezvoltarea comunitară
se bazează pe ideea că însăşi comunitatea este potenţial o sursă extrem de importantă de
producere a bunăstării datorită capacităţilor comunităţilor de a identifica resursele proprii şi
de a le mobiliza, canalizându-le într-un proces colectiv de rezolvare a propriilor probleme.22
Utilizarea conceptului de dezvoltare comunitară indică o caracteristică importantă a
programelor de acţiune colectivă. Producerea bunăstării colective poate fi realizată, pe de
parte, prin programe de reabilitare a condiţiilor economice ale comunităţii (infrastructură,
etc.), iar pe de altă parte prin mobilizarea unor resurse colective comunitare.
Deci, pentru a fi capabil să elaboreze şi să implementeze eficient politicile, statul are
nevoie de sprijinul grupurilor sociale importante, dat fiind că stabilitatea şi spiritul de
participare a actorilor comunitari facilitează elaborarea politicilor, asigură implementarea
20 Luana Miruna Pop, Dicţionar de politici sociale, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p. 62.21 Idem22 Cătălin Zamfir (coordonator), Politici Sociale în România, Editura Alternative, Bucureşti 2010, p. 38.
12
eficientă a acestora şi, în final, generează reducerea substanţială a consumului de resurse
publice.23
O acţiune de tip comunitar presupune o combinare complexă de actori comunitari.
Prin actori comunitari vom înţelege totalitatea instituţiilor guvernametale şi
neguvernamentale, inclusiv private, care joacă un rol determinant în producerea bunăstării
sociale a membrilor comunităţii. Actorii comunitari sunt importanţi pentru implementarea
politicilor sociale datorită costurilor scăzute şi eficiente pe care le implică, conformităţii cu
valorile culturale, priorităţilor comunitare şi libertăţii individuale , dar şi pentru că sprijină
legaturile existente în comunitate. Din această perspectivă, autorităţile publice locale, în
calitate de actori sociali, nu sunt doar reprezentanţii în comunitate a autorităţii centrale, dar şi
instrumentul public al comunităţii.
În organizarea şi dezvoltarea programelor comunitare de interes general administraţia
publică locală are un loc central, dat fiind că aceasta are toate competenţele necesare pentru a
formula politici de interes local în limitele cadrului juridic existent şi a competenţelor. În
virtutea statutului şi atribuţiilor sale, autorităţile publice locale dispun şi pot mobiliza resurse:
financiare, de muncă, de solidaritate, naturale pentru anumite domenii de interes comunitar:
reabilitarea infrastructurii comunitare;
amenajări teritoriale şi activităţi de reabilitare a ecosistemului;
realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de agrement, complexe
sportive;
dezvoltarea de capacităţi productive atât de tip individual, cît şi cooperativ, prin
stimularea dezvoltării de afaceri, a creării de locuri de muncă;
creşterea securităţii individuale şi colective care reprezintă pentru societăţile actuale,
extrem de vulnerabile, obiectul frecvent al acţiunilor comunitare;
forme permanente de suport şi întrajutorare (sprijinul pentru tinerii căsătoriţi, pentru
persoanele în dificultate – bătrâni, orfani, copii abandonaţi, mame singure etc.)
Dar, capacitatea unei instituţii publice este determinată nu doar de modul de
organizare internă, dar şi de măsura în care este legat de societate, problemele căreia trebuie
să fie soluţionate prin intermediul unor politici adecvate orientate spre producerea bunăstării
şi care trebuie să implice toţi actorii comunitari. Tendinţa occidentală contemporană este de a
sparge monopolul de stat al politicilor sociale şi de a-l orienta spre sectorul nonprofit şi spre
comunitatea locală.
Dar pentru aceasta este nevoie ca instituţiile statale să renunţe la monopolul tuturor
serviciilor sociale, sprijinind organizaţiile locale, nonguvernamentale să preia unele activităţi 23 Howlett M., Ramesh M., Studiul Politicilor Publice. Cicluri şi subsisteme ale politicilor. Editura Epigraf, Chişinău, 2004, p. 98.
13
de soluţionare a nevoilor comunităţii. Astfel, are loc restrângerea responsabilităţii statului, de
la furnizarea şi finanţarea serviciilor sociale publice, la finanţarea acestor servicii.
Administraţia publică centrală şi locală deleagă un şir de responsabilităţi specifice privind
gestiunea serviciilor sociale către instituţii neguvernamentale realizând diverse tipuri de
contracte, pornind de la subsidii şi granturi până la privatizarea unor servicii. Această strategie
dezvoltă conceptul de împuternicire locală, care încredinţează responsabilităţi sporite
colectivităţii locale, delegându-se autoritatea şi slăbind centralismul administrativ.
Astfel, se încearcă o descentralizare a serviciilor, adică statul este pus în situaţia în care
trebuie să se retragă din funcţia sa de principal furnizor de bunăstare, asumându-şi rolul de
coordonare şi monitorizare a activităţilor unor agenţi care vor presta servicii direct în
comunitate. Descentralizarea devine cadrul necesar al acestui proces, deschizând o posibilitate
nouă: completarea resurselor obţinute prin sistemul standard de impozite şi taxe, cu noi forme
de mobilizare a unor resurse locale suplimentare, contribuţii financiare şi în muncă. Din acest
motiv, descentralizarea este un obiectiv de bază al funcţionării eficiente a comunităţilor.
Desconcentrarea presupune transferul unor funcţii preponderent administrative la nivel local,
in timp ce responsabilităţile politice rămân în continuare avatarul organismului central. Ceea ce
se deleagă în acest caz sunt acele aspecte legate atăt de administrarea activităţilor la nivel
local sau regional, în vederea creşterii gradului de flexibilitate şi a eficacităţii serviciilor
furnizate, cat şi a responsabilităţii faţă de beneficiar şi de nevoile locale, acestea fiind
argumentele aduse în favoarea desconcentrării. Această perspectivă este susţinută de
argumentul creşterii libertăţii individuale, prin sporirea autonomiei locale şi a ajustării
serviciilor publice la nevoile locale şi individuale.
Rolul statului şi a instituţiilor publice devine unul de formulare a strategiilor,
monitorizănd aplicarea acestora, fără însă a interveni direct. Statul îşi stabileşte criteriile de
performanţă ce trebuie îndeplinite de către cei care vor furniza respectivul serviciu. În plus, se
deleagă o serie de responsabilităţi la nivel local şi în ceea ce priveşte asigurarea fondurilor
pentru a se acorda anumite beneficii. Resursele financiare nu vor mai veni exclusiv de la nivel
central, ci vor trebui asigurate de la bugetul local; pentru aceasta este necesar ca acest buget sa
fie astfel constituit, încât sa poată acorda cetăţenilor beneficiile stabilite prin lege.
Astfel are loc legitimarea unui parteneriat comunitar cu implicarea diverşilor actori
comunitari, în care părţile alocă resurse, îşi asumă responsabilităţi pentru realizarea unui scop
comun, iar distribuţia riscurilor şi beneficiilor este împărţită în mod echitabil. Parteneriatul
este o modalitate de extindere a solidarităţii şi responsabilităţii pentru sfera publică.
Parteneriatele în dezvoltarea serviciilor sociale constituie soluţia pentru multiple probleme şi
situaţii care vizează diverse categorii de persoane dezavantajate sau în situaţii de risc. În
14
contextul elaborării strategiei de acţiuni este extrem de important de a determina, deopotrivă cu
alte elemente, structurile şi grupurile care, de asemenea, sunt interesate în soluţionarea
problemei şi care pot deveni parteneri.
Promovarea parteneriatelor între administraţia publică şi alţi actori sociali, inclusiv
organizaţiile neguvernamentale în soluţionarea unor probleme ale comunităţii, colaborare care
implică arii extrem de complexe şi vaste, variind între colaborare şi presiune24, devine un
deziderat al instituţiei publice. Organizaţiile neguvernamentale sunt un mediator între stat şi
populaţie, plasând adoptarea deciziilor în afara cadrului îngust al elitei politice, organizând un
dialog public la subiectele - cheie de dezvoltare a comunitaţii. Organizaţiile neguvernamentale
sunt caracterizate printr-o mai mare mobilitate în ceea ce priveşte modul şi direcţiile lor de
acţiune. Dinamismul lor este relevant în ceea ce priveşte capacitatea comunităţii de a reacţiona
rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse pe care administraţia publică nu le are. Datorită
experienţei de auto-organizare şi gestionare, profesionalismului acumulat, organizaţiile
neguvernamentale reprezintă nişte resurse semnificative umane şi intelectuale, care pot
contribui la elaborarea politicii statului în cele mai diverse domenii.
Acest tip de parteneriat se poate referi la o varietate de relaţii:
1. Identificarea problemelor comunitare de interes comun. Participarea şi
implicarea actorilor comunitari în identificarea şi implementarea proiectelor ajută comunităţile
să obţină o experienţă reală de colaborare a administraţiei publice locale cu agenţii economici,
societatea civilă, diferite instituţii şi organizaţii şi face referinţă la planificarea acţiunilor
comune pentru soluţionarea problemelor, colectarea mijloacelor financiare, valorificarea
resurselor locale, distribuirea responsabilităţilor şi obligaţiunilor.
2. Participarea societăţii civile la elaborarea şi implementarea politicilor publice.
Planificarea în comun şi includerea populaţiei în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea locală şi regională este un proces iniţiat în vederea remedierii cu succes a unei
situaţii cu participarea tuturor celor interesaţi şi reprezintă un proces complex şi etapizat, care
conduce la luarea deciziilor la nivel local, cu participarea comunităţilor. Participarea ONG la
elaborarea politicilor publice poate fi realizată prin consultarea organizaţiilor de către
administraţie, fie punctual, fie in mod permanent. Potrivit unor specialişti din domeniul
planificării dezvoltării comunităţii, care include în sine şi dezvoltarea serviciilor sociale, ONG-
urile sunt printre grupurile ţintă care este necesar să fie implicate în procesul de planificare25,
care trebuie să cuprindă diagnoza problemelor sociale ale comunităţii locale şi modalităţile de
acţiune pentru soluţionarea lor. Datorită atributelor unei organizaţii ne-guvernamentale, cum ar
24 Ioan Alexandru, Structuri, mecanisme şi instituţii publice,vol.1, Editura Sylvi, București, 2012, p. 24.25 Indriksone Andra, Non-Governmental Organizations – partners in local development. Centrul pentru Politici Publice – Providus, Latvia, 2013, http://www.policy.lv/index.php accesat în 20.01.2013.
fi teritorialitatea şi implicarea în soluţionarea problemelor comunitare, ONG-urile au
capacitatea să mobilizeze dinamismul populaţiei la nivel local. Implicarea ONG-urilor şi a
comunităţilor locale în procesul de luare a deciziilor la nivel local, care este denumit „procesul
participativ”, de cele mai dese ori se manifestă prin semnarea diverselor acorduri de colaborare
între ONG-uri şi autorităţile publice în vederea obţinerii anumitor obiective strategice de
dezvoltare.
3. Prestarea unor servicii publice şi formarea reţelelor de referinţă a serviciilor
pentru diferite categorii de beneficiari în dependenţă de competenţele fiecărui partener deseori
conduce la contractarea ONG-urilor pentru prestarea serviciilor sociale.26 În loc să deţină
monopolul tuturor serviciilor, autorităţile publice trebuie să sprijine organizaţiile locale sau
naţionale care pot prelua unele activităţi, inclusiv oferind o finanţare totală sau parţială a
acestora.
Astfel, în cadrul procesului de elaborare şi implementare a politicilor publice, un rol
deosebit revine comunităţii care nu este “doar beneficiarul pasiv al economiei sau al
beneficiilor sociale oferite de către stat”, ci are propriile resurse pe care le poate mobiliza şi
“poate dezvolta mecanisme specifice de producere a bunăstării, complementar cu şi în
prelungirea celor ale economiei şi statului.” Demersul privind importanţa modificării rolului
statului în producerea bunăstării pune în evidenţă faptul că „politicile publice nu se preocupă
doar cu cei trei E - economie, eficienţă şi eficacitate, ci în egală măsură cu cei doi P –
”participare şi politică” (W. Parsons, 1995). Instituţiile guvernamentale având ca principal
obiect de activitate formarea şi aplicarea politicilor publice sunt chemate să pună în aplicare o
reţea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor
alocate, astfel încât acţiunile şi programele coordonate de intervenţie, realizate de guvern (la
nivel central sau local) să asigure modificarea mediului economic, social, cultural al actorilor
sociali.
Astfel, instituţiile publice trebuie să se asigure că toate deciziile luate la toate etapele
ciclului unei politici publice au fost de natură participativă şi reflectă aşteptările cetaţenilor.
Prin ciclu de politici publice vom înţelege un şir de acţiuni sociale interdependente:
1) stabilirea agendei - procesul prin care problemele ajung în atenţia publicului şi a
instituţiilor guvernamentale.
2) formularea politicilor - procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate sau
respinse politici alternative de soluţionare a unei probleme aflate pe agendă;
3) luarea deciziilor - procesul prin care instituţiile guvernamentale adoptă o anumită
alternativă pentru soluţionarea unei probleme;
26 Newman Caroline L. Comparative Study of NGO/Government Partnerships.16
4) implementarea - procesul prin care instituţiile guvernamentale aplică politica, fac
trecerea de la o decizie teoretică la una practică;
5) evaluarea - procesul prin care rezultatele politicilor sunt monitorizate şi evaluate,
putând conduce la reconceptualizarea problemei şi a soluţiilor propuse.27
Deci, prin politicile publice, statul trebuie să asigure respectarea interesului public
prin care este atins obiectivul principal al unei administraţii publice: satisfacerea la un nivel
calitativ înalt a intereselor şi nevoilor comunităţilor în beneficiul colectivităţilor respective, ori,
acest deziderat poate fi atins prin stimularea participării sociale.
CAPITOLUL II. FINANȚAREA ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ
Conceptul de finanţare defineşte un consum de mijloace materiale, sau băneşti, în
vederea realizării acţiunilor economice şi sociale. Cheltuielile au o trăsătură comună, şi
27 Rădoi Mireille, Evaluarea politicilor publice, Editura Tritonic, București, 2011, p. 112.17
anume, exprimă repartizarea şi utilizarea unor resurse băneşti pentru relizarea unor acţiuni
economice şi sociale şi se deosebesc între ele după substanţele consumate, mijloacele
necesare şi scopul în care se folosesc.
Cheltuielile publice concretizează cea de-a doua latură a funcţiei de repartiţie a
finanţelor publice (funcţia de alocare). În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii
economico-sociale în formă bănească, care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane
fizice şi juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale
statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.28
Cheltuielile bugetare exprimă utilizarea resurselor băneşti din bugetul statului pentru
satisfacerea cerinţelor generale ale societăţii. Spre deosebire de cheltuielile bugetare, plăţile
reprezintă operaţiuni de stingere a obligaţiilor băneşti prin achitarea unor sume în numerar sau
în virament. În unele cazuri, cheltuielile se suprapun cu plăţile (se plătesc servicii), în alte
situaţii, plăţile preced cheltuielile (când se cumpără materiale) sau alteori, mai întâi se
efectuează cheltuielile şi ulterior plăţile.
Noţiunea de finanţare publică poate fi abordată în două sensuri:29
a) în sens juridic – caz în care cheltuiala publică reprezintă plăţile legate de
funcţionarea instituţiilor şi întreprinderilor publice vizând satisfacerea intereselor de
ordin public, inclusiv asigurarea de utilităţi publice;
b) în sens economic – caz în care cheltuiala publică exprimă procesele de repartiţie a
produsului intern brut concretizate prin alocarea şi utilizarea resurselor băneşti
pentru realizarea acţiunilor de interes public.
Conceptul de finanţare publică are un sens mai larg, atunci când se referă doar la
ansamblul activităţilor cu caracter public (incluzând şi pe cele materiale din întreprinderile cu
capital de stat) şi un sens mai restrâns, atunci când se referă doar la activităţile desfăşurate
prin instituţiile publice (ce aparţin sferei nemateriale).
Sub acest aspect, resursele constituite la nivelul bugetului de stat se repartizează pentru
gestionare pe două categorii de unităţi:30
- regiilor autonome sau sociatăţilor comerciale – cărora li se acordă subvenţii cu
destinaţie precisă şi limitată; aceste subvenţii se acordă în completarea resurselor
proprii ale agenţilor economici respectivi pentru acoperirea finanţărilor aferente
unor nevoi temporare;
28 Văcărel, Iulian, Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2011, p. 12029 Filip, Gheorghe, Finanţe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2011, p. 13430 Ionescu, Luminiţa, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice, Editura Universităţii “România de Mâine”, Bucureşti, 2010, p. 59
18
- instituţiilor publice – cărora li se pun la dispoziţie fonduri bugetare sub forma
creditelor nerambursabile, acordate pentru acoperirea nevoilor permanente.
Cheltuielile publice au o natură eterogenă. Dacă sunt judecate după efectul lor în viaţa
social-economică atunci aceste cheltuieli ar putea fi ordonate în trei grupe:
cheltuieli negative;
cheltuieli pozitive;
cheltuieli neutre.
Cheltuielile bugetare sunt destinate să asigure acoperirea unor cerinţe, cum ar fi:
- cerinţe sociale, culturale, în domeniul învăţământului, ocrotirii sănătăţii,
- susţinerea unor programe de cercetare şi fundamentare;
- realizarea de investiţii, acordarea unor subvenţii;
- acoperirea cerinţelor de apărare şi ordine publică;
- finanţarea administraţiei centrale şi locale.
Sursele de venituri sunt: venituri proprii provenind din impozite, taxe si vărsăminte de
venituri cuvenite de la contribuabilii persoane juridice de importanță locala și de la populaţie ,
cote şi sume defalcate din impozitul pe venit, sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată,
subvenţii primite de la bugetul de stat, subvenţii primite de la alte bugete, donaţii şi
sponsorizări. Veniturile cu destinaţie specială nu mai sunt incluse în buget.
2.1. Finanțarea proprie
Veniturile proprii ale bugetelor locale, reglementate prin legea în vigoare31, sunt
constituite din: impozite, taxe, contribuţii, alte vărsăminte, alte venituri, cote defalcate din
impozitul pe venit.
Fondurile băneşti constituite din impozitele şi taxele locale se utilizează pentru
acoperirea cheltuielilor care se finanţează de la bugetele proprii ale unităţilor administrativ-
teritoriale, în condiţiile legii.
Contribuabili de impozite şi taxe locale pot fi persoanele fizice, precum şi persoanele
fizice care desfăşoară activităţi economice pe baza liberei iniţiative ori exercită în mod
individual sau prin asociere orice profesie liberă. De asemenea, contribuabili sunt şi
persoanele juridice, respectiv entităţile reprezentate de persoane fizice înregistrate legal, ce au
patrimoniu distinct, în scopul desfăşurării unei activităţi.
31 Ordonanţa de Urgenţă nr. 45 din 5 iunie 2003 privind Finanţele publice locale, în M.Of. nr 4231/19.06.2003 cu modificările şi completările aduse de: Legea nr.108/2004, in M.Of.nr. 336/16.04.2004, Legea 313/28.06.2004 în M.Of.nr. 577/29.06.2004, O.U.G nr.9/24.02.2005 în M.Of. nr.174/28.02.2005
19
Contribuţia cetăţenilor la suportarea cheltuielilor publice reprezintă obligaţie
constituţională (art.56 (1) din legea fundamentală).
Consacrând această obligaţie, Constituţia a prevăzut şi limitele sale, care reprezintă
garanţii constituţionale ale dreptului de proprietate, ale averii cetăţenilor. În general, orice
contribuţie la cheltuielile publice constituie o sarcină ce afectează exerciţiul acestui drept.
Limitele respective sunt următoarele:
contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice poate consta numai din plata
impozitelor şi taxelor, iar acestea se pot stabili, potrivit art. 139, doar prin lege
sau, în ce priveşte impozitele şi taxele locale, de consiliile locale şi judeţene, în
condiţiile legii, orice alte prestaţii fiind – potrivit art.56(3) – interzise, în afara
celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale;
sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale,
adică să aibă la bază principiul echităţii, al egalităţii de şanse, cu excluderea
oricărui privilegiu sau discriminări.
Veniturile proprii ale bugetelor locale se grupează în: venituri curente, venituri din
capital, venituri cu destinaţie specială .
Veniturile curente la rândul lor provin din: venituri fiscale, venituri nefiscale.
Principalele venituri proprii care se prevăd în bugetele proprii ale comunelor, oraşelor,
municipiilor, sectoarelor Municipiului Bucureşti şi al Municipiului Bucureşti, sursă a
bugetelor locale, sunt prezentate în legea privind aprobarea bugetului de stat pe fiecare an.
A. Venituri curente
a) Impozitul pe profit de la regiile autonome şi societăţile comerciale de sub
autoritatea consiliilor locale
Conform dispoziţiilor actului normativ32 care reglementează impozitul pe profit,
acesta este unul dintre cele mai importante impozite directe. Sunt obligate la plata impozitului
pe profit urmatoarele persoane, denumite în continuare contribuabili:
persoanele juridice române;
persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui
sediu permanent în România;
persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară
activitate în România într-o asociere fără personalitate juridică;
persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor
de participare deţinute la o persoană juridică română;
32 Legea 571 din 22 decembrie 2003, privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.20
persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru
veniturile realizate atât în România cât şi în străinatate din asocieri fără
personalitate juridică; în acest caz, impozitul datorat de persoana fizică se
calculează, se reţine şi se varsă de către persoana juridică română.
Obiectul impozabil al acestui impozit este profitul unităţilor debitoare calculat ca
difereţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de
venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă
cheltuielile nedeductibile.
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu
excepţiile prevăzute de lege. Contribuabilii au obligaţia de a plăti impozitul pe profit
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul.
În cursul anului fiscal contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia de impunere
până la termenul de plată a impozitului, urmând ca, după definitivarea impozitului pe profit pe
baza datelor din bilanţul contabil anual să depună declaraţia de impunere pentru anul fiscal
expirat până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor financiare. Plăţile de acest fel se
efectuează, de către fiecare unitate debitoare, în conturile de impozit pe profit deschise la
sediile teritoriale ale BCR, diferenţiat pe categorii de plătitor şi separat pentru bugetul stat şi
bugetele locale. Prin legea bugetară anuală se stabileşte destinaţia impozitului pe profit.
Organele fiscale de constatare fundamentează nivelul veniturilor aferente impozitului
pe profit având în vedere numărul de unităţi cu subordonare locală. În acest scop, organele
fiscale locale inventariază toate unităţile datorate să plătească impozitul pe profit, constată
determinarea corectă şi plata la termen a impozitului datorat. Încălcarea de către agenţii
economici debitori a îndatoririlor de evidenţă corectă şi integrală a veniturilor şi cheltuielilor,
de calculul corect al profitului şi al impozitului, sunt clasificate contravenţii şi sancţionate cu
amendă ce trebuie achitată alăturat impozitului pe profit constatat ca „atras”prin oricare dintre
încălcările de acest fel.
b) Impozitul pe clădiri33 reprezintă o contribuţie băneacă anuală ce se datorează
bugetului local de către orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România.
Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, dupa caz, impozitul
pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de
administrare sau de folosinţă, dupa caz.
33 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.21
Clădire este orice construcţie care serveşte la adăpostirea de oameni, de animale, de
obiecte, de produse, de materiale, de instalaţii şi de altele asemenea.
Clădirile noi, dobândite în cursul anului indiferent de formă se impun cu începere
de la data de întâi a lunii următoare celei în care au fost dobândite. Clădirile demolate,
distruse, clădirile transmise în administrarea sau în proprietatea altor contribuabili în cursul
anului se scad de la impunere cu începere cu data de întâi a lunii următoare celei în care s-a
produs una din situaţiile menţionate. Scăderea de la impunere se acordă proporţional cu partea
de clădire supusă unei astfel de situaţii şi în funcţie de perioada rămasă până la sfârşitul anului
fiscal.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru34:
clădirile proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a oricăror
instituţii publice, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
clădirile considerate monumente istorice;
clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor
religioase recunoscute de lege;
clădirile instituţiilor de învăţământ preuniversitar sau universitar, autorizate
provizoriu sau acreditate, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi
economice;
clădirile unităţilor sanitare de interes naţional care nu au trecut în patrimoniul
autorităţilor locale;
clădirile aflate în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome
"Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", cu excepţia incintelor care sunt
folosite pentru activităţi economice;
clădirile aflate în domeniul privat al statului şi în administrarea Regiei Autonome
"Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", atribuite conform legii;
construcţiile şi amenajările funerare din cimitire, crematorii;
clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice,
potrivit legii;
clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în
lipsa de moştenitori legali sau testamentari;
oricare dintre următoarele construcţii speciale: sonde de ţitei, gaze, sare, platforme
de foraj marin, centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală
nuclearoelectrică, post de transformare, reţea aeriană de transport şi distribuţie a
34 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.22
energiei electrice şi stâlpii aferenţi acesteia, cablu subteran de transport, instalaţie
electrică de forţă, canalizaţii şi reţele de telecomunicaţii subterane şi aeriene, căi de
rulare, galerii subterane, planuri inclinate subterane si rampe de puţ, puţuri de
mină, coşuri de fum, turnuri de răcire, baraje şi construcţii accesorii, diguri,
construcţii-anexe şi cantoane pentru intervenţii la apărarea împotriva inundaţiilor,
construcţii hidrometrice, oceanografice, hidrometeorologice, hidrotehnice, de
imbunătăţiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele şi staţiile de pompare
aferente canalelor, poduri, viaducte, apeducte şi tuneluri; reţele şi conducte pentru
transportul sau distribuţia apei, produselor petroliere, gazelor şi lichidelor
industriale, reţele şi conducte de termoficare şi reţele de canalizare, terasamente,
cheiuri, platforme betonate, împrejmuiri, instalaţii tehnologice, rezervoare şi
bazine pentru depozitare, construcţii de natură similară stabilite prin hotărâre a
consiliului local.
Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice, timp de 10
ani de la data dobândirii acesteia dacă:
a) clădirea este o locuinţă nouă;
b) clădirea este realizată pe bază de credite.
Baza impozabilă a clădirilor ce aparţin persoanelor fizice o reprezintă valoarea lor
stabilită potrivit unor criterii şi norme. Valoarea unei astfel de clădiri sau construcţii depinde
de suprafaţa construită, desfăşurată şi de valorile impozabile pe metru pătrat de suprafaţă
construită. Impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea
impozabilă a clădirii.
c) Impozitul pe teren35 prevede că orice persoană care are în proprietate teren situat
în România datorează pentru acesta un impozit anual, care se plăteşte la bugetul local al
unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul.
Pentru terenurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după
caz, impozitul pe teren reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor
dreptului de administrare sau de folosinţă, dupa caz.
În sfera terenurilor pentru care nu se datorează impozit pe teren se încadrează36:
terenul aferent unei clădiri, pentru suprafaţa de teren care este acoperită de o clădire;
orice teren al unui cult religios recunoscut de lege şi al unei unităţi locale a acestuia,
cu personalitate juridică;
orice teren al unui cimitir, crematoriu;35 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.36 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
23
orice teren al unei institutii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată
provizoriu sau acreditată;
orice teren al unei unităţi sanitare de interes naţional care nu a trecut în patrimoniul
autorităţilor locale;
orice teren deţinut, administrat sau folosit de către o instituţie publică, cu excepţia
suprafeţelor folosite pentru activităţi economice;
orice teren proprietate a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau a altor
instituţii publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii
de proprietari, exceptând suprafeţele acestuia folosite pentru activităţi economice;
orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada
cât durează ameliorarea acestuia;
terenurile care prin natura lor şi nu prin destinaţia dată sunt improprii pentru
agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălţi, lacuri de
acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activităţile de aparare împotriva
inundaţiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la
exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecţie definite în lege,
precum şi terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-
o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeţei
solului;
terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigaţie, terenurile aferente
infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele şi staţiile de
pompare aferente acestora, precum şi terenurile aferente lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare, pe baza avizului privind categoria de folosinţă a terenului, emis de oficiul
judeţean de cadastru şi publicitate imobiliară;
terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naţionale, drumuri
principale administrate de Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale
din România - S.A., zonele de siguranţă a acestora, precum si terenurile din jurul
pistelor reprezentând zone de siguranţă;
terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii;
terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale în
lipsă de moştenitori legali sau testamentari;
Impozitul pe terenuri se stabileşte anual, pornind de la suprafaţă şi ţinând seama de
suma fixă pe metru pătrat de teren, diferenţiată în intravilanul localităţilor, pe ranguri de
localităţi şi zone şi/sau categoria de folosinţă a terenului.
24
Impozitul pe teren se stabileşte luând în calcul numărul de metri pătraţi de teren,
rangul localităţii în care este amplasat terenul şi zona şi/sau categoria de folosinţa a terenului,
conform încadrării facute de Consiliul Local.
d) Taxa asupra mijloacelor de transport37. Orice persoană care are în proprietate un
mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România datorează o taxă anuală pentru
mijlocul de transport la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale unde persoana îşi are
domiciliul, sediul sau punctul de lucru, după caz.
În cazul unui mijloc de transport care face obiectul unui contract de leasing financiar,
taxa asupra mijlocului de transport se datorează de locator.
Taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru:
autoturismele, motocicletele cu ataş si mototriciclurile care aparţin persoanelor cu
handicap locomotor şi care sunt adaptate handicapului acestora;
navele fluviale de pasageri, bărcile si luntrele folosite pentru transportul
persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei şi Insula
Balta Ialomiţei;
mijloacele de transport ale instituţiilor publice; mijloacele de transport ale
persoanelor juridice, care sunt utilizate pentru servicii de transport public de
pasageri în regim urban sau suburban;
Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcţie de tipul mijlocului de
transport.
În vederea stabilirii taxei asupra mijloacelor de transport persoanele fizice şi juridice
care deţin vehicule cu tracţiune mecanică sau mijloace de transport pe apă, completează
declaraţie de impunere, pe care o depun la serviciul de specialitate a Consiliului Local în raza
căruia contribuabilii îşi au domiciliul sau sediul, după caz.
Veniturile provenite din taxa asupra mijlocului de transport precum şi amenzile şi
penalizările aferente se pot utiliza exclusiv pentru lucrări de întreţinere, modernizare,
reabilitare şi construire a drumurilor locale şi judeţene, din care 60% constituie venituri la
bugetul local şi 40% constituie venituri la bugetul judeţean.
d) Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor38. Orice
persoană care trebuie să obţină un certificat, aviz sau altă autorizaţie trebuie să plătească taxa
menţionată la compartimentul de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale înainte
de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizaţia necesară.
37 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.38 Idem.
25
Certificatele, avizele şi autorizaţiile în domeniul construcţiilor eliberate
contribuabililor sunt supuse unor taxe diferenţiate în funcţie de valoarea construcţiilor sau
instalaţiilor, de suprafaţa terenurilor şi de natura serviciilor prestate.
Consiliile judeţene şi consiliile locale pot stabili în limitele prevăzute, taxele pentru
eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor avize
asemănătoare.
Taxele se plătesc înainte de eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor. Valoarea
autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabileşte pe baza datelor declarate de
solicitant în cererea formulată.
f) Taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi publicitate39. Orice persoană, care
beneficiază de servicii de reclamă şi publicitate în România în baza unui contract sau a unui
alt fel de înţelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei, cu excepţia serviciilor de
reclamă şi publicitate realizate prin mijloacele de informare în masă scrise şi audiovizuale.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate, se plăteşte la bugetul local al unităţii
administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă şi publicitate.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei
respective la valoarea serviciilor de reclamă şi publicitate. Cota taxei se stabileşte de consiliul
local, fiind cuprinsă între 1% şi 3%.
Taxa pentru servicii de reclamă şi publicitate se varsă la bugetul local, lunar, pâna la
data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii
de reclamă şi publicitate.
O altă taxă este taxa pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate. Orice persoană care
utilizează un panou, afişaj sau structură de afişaj pentru reclamă şi publicitate într-un loc
public datorează plata taxei anuale prevăzute către bugetul local al autorităţii administraţiei
publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afişajul sau structura de afişaj respectivă.
Valoarea taxei pentru afişaj în scop de reclamă şi publicitate se calculează anual, prin
înmulţirea numărului de metri pătraţi sau a fracţiunii de metru pătrat a suprafeţei afişajului
pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local.
Taxa pentru afişajul în scop de reclamă şi publicitate se plăteşte anual, anticipat sau
trimestrial, în patru rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează taxa pentru afişaj în scop de
reclamă şi publicitate să depună o declaraţie anuală la compartimentul de specialitate al
autorităţii administraţiei publice locale.
39 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare..26
g) Impozitul pe spectacole40. Orice persoană care organizează o manifestare artistică, o
competiţie sportivă sau altă activitate distractivă în România are obligaţia de a plăti impozitul
pe spectacole.
Impozitul pe spectacole se plăteşte la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale
în raza căreia are loc manifestarea artistică, competiţia sportivă sau altă activitate distractivă.
Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată
din vânzarea biletelor de intrare şi a abonamentelor.
Cota de impozit se determină după cum urmează:
- în cazul unui spectacol de teatru, cota de impozit este egala cu 2%;
- în cazul oricărei alte manifestări artistice decât precedenta cota de impozit este
egală cu 5%.
h) Taxele judiciare de timbru41. Acţiunile şi cererile introduse la instanţele
judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lânga
Curtea Supremă de Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru, şi se taxează în mod
diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute
de lege.
Taxele judiciare de timbru sunt progresive în funcţie de acţiunile şi cererile evaluabile
în bani introduse la instanţele judecătoreşti.
Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează în sume fixe diferenţiate.
Taxele judiciare de timbru şi alte taxe se mai aplică pentru :
cererile pentru acordarea personalităţii juridice;
cererile formulate în domeniul drepturilor de autor şi inventator;
cererile în materie comercială;
acţiuni şi cereri referitoare la raporturile de familie;
cererile formulate potrivit Legii notarilor publici şi a activităţii notariale;
transcrierea sau, după caz, intabularea în registrele de publicitate a înstrăinărilor de
imobile;
cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor
judecătoreşti;
cererile pentru executarea căilor ordinare de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti;
40 Idem.41 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru în M.OF. p.I, nr.173/29.07.1997, modificată de Legea 26/1999 privind modificarea art. 17 din Legea 146/1997, în M.OF. nr.31/27.01.1999, O.G.R. nr.169 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, în M.Of. nr.34/16.08.2001.
27
Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, în numerar, prin ordin de plată, precum
şi prin aplicarea şi anularea de timbre fiscale mobile. Dacă taxa de timbru nu a fost plătită în
cuantumul legal în momentul înregistrării acţiunii sau cererii, ori dacă, în cursul procesului,
apar elemente care determină o valoare mai mare, instanţa pune în vedere patentului să achite
suma datorată până la primul termen de judecată.
Neîndeplinirea obligaţiei de plată la termenul stabilit se sancţionează cu anularea
acţiunii sau cererii solicitate.
i) Taxele de timbru pentru activitatea notarială. Actele şi serviciile notariale, care se
îndeplinesc de către notarii publici, sunt supuse taxelor de timbru.42 De asemenea, se pot
percepe taxe de timbru pentru actele notariale îndeplinite de către secretarii primăriilor din
comunele şi oraşele unde nu funcţionează birouri ale notarilor publici.
Taxele de timbru se datorează anticipat de persoanele fizice şi de persoanele juridice
care solicită îndeplinirea actelor şi a serviciilor notariale, cu excepţia taxelor pentru efectuarea
procedurii succesorale, care se eliberează până la eliberarea certificatului de moştenitor.
Taxele de timbru pentru activitatea notarială se încasează în contul bugetului de stat
prin unităţile trezoreriei. Persoanele fizice achită în numerar sau prin virament taxele de
timbru pentru activitatea notarială în contul bugetului de stat, la caseriile Trezoreriei statului
sau la CEC, iar persoanele juridice achită taxele de timbru pentru activitatea notarială în
numerar sau prin virament la unitatea Trezoreriei statului în raza căreia îşi au sediul fiscal.
Taxele de timbru pentru actele şi serviciile notariale se pot încasa şi de către notarul
public, personal sau printr-un salariat desemnat de acesta, în cadrul biroului notarial, care se
obligă să le vireze la bugetul de stat. Lista taxelor de timbru pentru actele şi serviciile
notariale este cuprinsă în Anexa 1 din Ordonanţă.
j) Taxele extrajudiciare de timbru43. Eliberarea certificatelor de orice fel, altele decât
cele eliberate de instanţe, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lânga Curtea Supremă de
Justiţie şi de notarii publici, eliberarea sau preschimbarea actelor de identitate, eliberarea
permiselor de vânătoare şi de pescuit, examinarea conducătorilor de autovehicule în vederea
obţinerii permisului de conducere, înmatricularea autovehiculelor şi a remorcilor, precum şi
alte servicii prestate de unele instituţii publice sunt supuse taxelor extrajudiciare de timbru.
Taxele extrajudiciare de timbru sunt stabilite în sume fixe pe categorii de servicii
prestate, datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, după caz, de către persoane fizice şi
juridice precum şi de către alţi solicitanţi ai serviciilor supuse acestei taxe.
42 OG nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activiatea notarială în M.of. nr.40/30.01.1998, aprobate prin Legea nr,122/1998, Norme metodologice ale Ministerului Justiţiei nr.618/1998 privind aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială.43 Legea nr.117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, în M.of.nr. 321/6 iulie 1999.
28
Taxele extrajudiciare de timbru se plătesc anticipat, în numerar, prin ordin de plată,
prin aplicarea şi anularea timbrelor fiscale mobile. Taxele de timbru pot fi încasate şi de
instituţiile publice care primesc, întocmesc sau eliberează acte ori prestează servicii supuse
acestor taxe.
Prestatorii de servicii supuse taxelor extrajudiciare de timbru au următoarele obligaţii:
a) să nu primească sau să nu elibereze acte ori să presteze servicii fără ca taxa
extrajudiciară de timbru, datorată potrivit dispoziţiilor legale, să fi fost achitată;
b) să vireze, în termen de 10 zile de la data încasării, la bugetul de stat sau la bugetul
local, dupa caz, sumele încasate cu titlu de taxe extrajudiciare de timbru;
c) să păstreze documentele care atestă îndeplinirea obligaţiei privind timbrarea şi să
conducă evidenţele necesare în vederea identificării actelor, lucrărilor şi serviciilor eliberate
sau prestate.
k) Taxa hotelieră44. Consiliul Local poate institui o taxă pentru şederea într-o unitate
de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local îşi exercită autoritatea. Taxa hotelieră,
se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată
cu luarea în evidenţă a persoanelor cazate.
Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate
de unităţile de cazare. Cota taxei se stabileşte de consiliul local şi este cuprinsă între 0,5% şi
5%.
Unităţile de cazare au obligaţia de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la
data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele
care au plătit cazarea.
Unităţile de cazare au obligaţia de a depune lunar o declaraţie la compartimentul de
specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, până la data stabilită pentru fiecare
plată a taxei hoteliere, inclusiv.
l) Taxe speciale. Pentru funcţionarea unor servicii publice locale create în interesul
persoanelor fizice şi juridice, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucuresti, după caz, pot adopta taxe speciale.45
Domeniile în care consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului
Bucuresti, dupa caz, pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum si
cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 45/2003 privind finantele publice locale.
m) Alte taxe locale. Potrivit prevederilor legale46:
44 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.45 Idem.46 Legea 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
29
Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau consiliile
judetene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice şi pentru
vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură şi arheologice şi
altele asemenea.
Consiliile locale pot institui taxe pentru deţinerea sau utilizarea echipamentelor şi
utilajelor destinate obţinerii de venituri care folosesc infrastructura publică locală, pe raza
localităţii unde acestea sunt utilizate, precum şi taxe pentru activităţile cu impact asupra
mediului inconjurător.
Taxele prevăzute se calculează şi se plătesc în conformitate cu procedurile aprobate de
autorităţile deliberative interesate.
2.2. Finanțarea alternativă
În actuala conjunctură geo-politică și pe fondul adâncirii crizei economice mondiale
finanțarea din surse proprii este din ce în ce mai greoaie. Devine, astfel, evidentă identificarea
de finanțări alternative atât pentru companiile private dar și pentru instituțiile publice. O idee
agreată de ambele părți este și constituirea de parteneriate publice private.
În continuarea sunt prezentate câteva soluții de finanțare alternativă pentru instituțiile
publice.
2.2.1. Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
Potrivit legislaţiei în vigoare pentru finanţarea cheltuielilor publice precum şi pentru
echilibrarea bugetelor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, prin legea bugetului de stat
se aprobă sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pe ansamblul judeţului,
respectiv al municipiului Bucuresti.
Sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, destinate echilibrării
bugetelor locale, vor fi repartizate pe judeţe, în funcţie de următoarele criterii:
a) capacitatea financiară calculată în funcţie de impozitul pe venit încasat pe
locuitor, in proporţie de 70% din sumele defalcate;
b) suprafaţa judeţului, în proporţie de 30% din sumele defalcate.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea
bugetelor locale, aprobate anual prin legea bugetului de stat, şi din cota de 22% prevăzută la
art. 28 alin. (2), o cota de 25% se alocă bugetului propriu al judeţului, iar diferenţa se
repartizează pe comune, oraşe şi municipii prin hotărâre a consiliului judeţean, după
consultarea primarilor şi cu asistenţa tehnică de specialitate a Direcţiei Generale a Finanţelor
Publice, în funcţie de următoarele criterii:
30
a) capacitatea financiară calculată în baza impozitului pe venit încasat pe locuitor,
în proporţie de 30%;
b) suprafaţa unităţii administrativ-teritoriale, în proporţie de 30%;
c) populaţia unităţii administrativ-teritoriale, în proporţie de 25%;
d) alte criterii stabilite prin hotărâre a Consiliului Judeţean, în proporţie de 15%,
care să asigure cu prioritate susţinerea programelor cu finanţare externă, care
necesită cofinanţare locală.
2.2.2. Subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete
Potrivit prevederilor legale privind aprobarea bugetului de stat pe anul 2005 sunt
prevăzute subvenţii primite de la bugetul de stat şi de la alte bugete astfel:
a) Subvenţii primite din bugetul de stat: subvenţii primite de bugetele locale pentru
retehnologizarea centralelor termice şi electrice de termoficare, subvenţii primite de bugetele
locale pentru investiţii finanţate parţial din împrumuturi externe, subvenţii primite de bugetele
locale pentru finanţarea lucrărilor aferente străzilor care se vor amenaja în perimetrele
destinate construcţiilor de cvartale de locuinţe noi, construite în localităţile rurale si urbane,
subvenţii primite de bugetele locale pentru finanţarea elaborării şi/sau actualizării planurilor
urbanistice generale şi a regulamentelor locale de urbanism, subvenţii primite de bugetele
locale din Fondul de intervenţie, subvenţii primite de bugetele locale pentru finanţarea
Programului de pietruire a drumurilor comunale şi alimentarea cu apă a satelor, subvenţii
primite de bugetele locale pentru finanţarea acţiunilor privind reducerea riscului seismic al
construcţiilor existente cu destinaţie de locuinţă, subvenţii primite de bugetele locale pentru
lucrările de cadastru imobiliar.
b) Subvenţii primite de la alte bugete: subvenţii primite de la bugetul asigurărilor
pentru şomaj pentru finanţarea programelor pentru ocuparea temporară a forţei de muncă,
subvenţii primite de la bugetele Consiliilor Judeţene pentru finanţarea centrelor de zi pentru
protecţia copilului, subvenţii primite de la alte bugete locale pentru instituţiile de asistenţă
socială pentru persoanele cu handicap.
2.2.3. Donaţii şi sponsorizări
Contractul prin care una dintre părţi, persoană fizică sau juridică, numită donator,
transmite celeilalte, societate comercială, instituţie publică, etc. numită donatar proprietatea
unui bun material ori a unei sume de bani fără să primească ceva în schimb reprezintă o
31
donaţie. Oferta de a dona şi acceptarea donaţiei pot fi cuprinse şi într-un proces verbal
încheiat în acest scop47.
Activitatea care se desfăşoară în temeiul unui contract de sponsorizare intervenit între
un sponsor şi beneficiar, care consimt asupra mijloacelor financiare şi bunurilor materiale ce
se acordă ca sprijin, precum şi asupra duratei sponsorizării, este cunoscută sub denumirea de
sponsorizare48.
Conform legislaţiei în vigoare, instituţiile publice pot folosi, pentru desfăşurarea
activităţii lor, bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane juridice şi fizice, sub
formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea dispoziţiilor legale. În situaţia instituţiilor
publice finanţate integral de la buget, fondurile băneşti primite în condiţiile menţionate se
varsă direct la bugetul din care se finanţează aceste entităţi. Cu respectivele sume se
majorează creditele bugetare ale bugetului respectiv şi se vor utiliza la cererea ordonatorilor
principali de credite şi cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător.
În cazul instituţiilor finanţate integral de la bugetul local, mijloacele băneşti primite de
la persoanele juridice şi fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, cu respectarea
dispoziţiilor legale, sunt vărsate direct la bugetul local din care se finanţează aceste entităţi.
„Cu aceste sume se majorează veniturile şi cheltuielile bugetului local, iar fondurile se vor
utiliza cu respectarea destinaţiilor stabilite de transmiţător”.
Donaţiile şi sponsorizările apar ca venituri şi în bugetele instituţiilor finanţate integral
din venituri proprii sau din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul local. Aceste
entităţi publice au, de asemenea obligaţia de a prezenta, în anexa la contul de execuţie
bugetară trimestrială şi anuală, situaţia mijloacelor băneşti primite de la persoanele juridice şi
fizice, sub formă de donaţii şi sponsorizări, şi utilizate în aceste condiţii şi cu care a fost
majorat bugetul de venituri şi cheltuieli.
Bunurile materiale primite de la instituţiile publice de la persoane juridice şi fizice,
sub formă de donaţii şi sponsorizări, se înregistrează în contabilitatea acestor entităţi.
2.2.4. Împrumuturile
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, dupa caz,
pot aproba în condiţiile legii în vigoare, contractarea sau garantarea de împrumuturi interne
sau externe, pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes
local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale.
47 Gheorghe Scorţescu, Florin Scorţescu, Daniela Mardiroş, Elemente de contabilitate publică, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2013, p.7648 Coralia Angelescu şi alţii, Dicţionar de economie, ediţia a doua, Ed. Economică, Bucureşti, 2011, p.416
32
Hotărârea privind contractarea sau garantarea de împrumuturi trebuie luată de către
consiliile locale, cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor ce le compun, la
propunerea ordonatorului principal de credite.
Datoria publică locală reprezintă o obligaţie generală care trebuie rambursată, conform
acordurilor încheiate, din veniturile proprii ale unităţii administrativ-teritoriale. Instrumentele
datoriei publice locale sunt: titlurile de valoare și împrumuturi de la societăţile comerciale
bancare sau de la alte instituţii de credit.
Autorităţile administraţiei publice locale pot beneficia şi de împrumuturi externe
contractate sau garantate de stat, în condiţiile legii. Pentru contractarea sau garantarea de
împrumuturi trebuie îndeplinite următoarele condiţii49:
împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele
contractate de agenţii economici şi serviciile publice din subordinea acestora pot fi
garantate de către acestea prin veniturile proprii;
orice garantare prin venituri devine valabilă şi se aplică din momentul acordării
garanţiei; veniturile care se constituie în garanţie şi care sunt încasate la bugetul
local vor fi supuse condiţiilor acordului de garantare respectiv, care se va aplica cu
prioritate faţă de orice revendicări ale unor terţi către autoritatea administraţiei
publice locale respective, indiferent dacă aceste terţe părţi cunosc sau nu cunosc
acordul de garantare;
documentul prin care se încheie acordul de garantare prin venituri trebuie înregistrat
la autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător;
autorităţilor administraţiei publice locale li se interzice accesul la împrumuturi sau
să garanteze orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele
scadente la împrumuturile contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele
aferente acestora, inclusiv ale împrumutului care urmează să fie contractat şi/sau
garantat în anul respectiv, depăşeste limita de 20% din totalul veniturilor prevăzute,
cu excepţia cazurilor aprobate prin legi speciale. Condiţiile se aplică inclusiv pentru
datoriile anuale care decurg din împrumuturile contractate şi/sau garantate de stat
pentru autorităţile administraţiei publice locale.
în scopul calculării acestei limite, pentru împrumuturile contractate şi/sau garantate,
cu o rată variabilă a dobânzii, se va efectua calculul folosindu-se rata dobânzii
valabilă la data întocmirii documentaţiei;
49 Legea nr. 273/2006, cu completările și modificările ulterioare.33
în scopul calculării acestei limite, împrumuturile acordate în valută vor fi luate în
calcul la valoarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Naţionala a
României la data efectuării calculului.
ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de
unităţile administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local sau, după caz, se pot
contracta noi împrumuturi pentru achitarea ratelor scadente, în condiţiile legale;
toate acordurile de împrumut sau de garantare încheiate potrivit prevederilor legale
vor fi considerate ca fiind pe deplin autorizate şi vor constitui obligaţii care pot fi
impuse bugetelor locale respective.
În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca urmare a
decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin
împrumuturi fără dobândă acordate de Ministerul Finanţelor Publice din disponibilităţile
contului curent general al trezoreriei statului, numai după utilizarea fondului de rulment.
Valoarea totală a împrumutului care poate fi angajat de autorităţile administraţiei
publice locale este supusă următoarelor limite:
a) nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului
bugetar în care se face imprumutul;
b) în condiţiile de mai sus autorităţile administraţiei publice locale nu pot angaja
împrumuturi mai mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata
aceluiaşi an bugetar.
Rambursarea fondurilor împrumutate va fi garantată cu veniturile estimate a fi încasate
în anul bugetar respectiv, în condiţiile respectării garantării, prin venituri, a celorlalte datorii
publice locale.
În situaţia în care împrumutul nu a fost restituit până la 31 decembrie, Direcţiile
Generale ale Finanţelor Publice sunt autorizate să execute contul unităţii administrativ-
teritoriale în cauză.
În cazul în care la înfiinţarea, în subordinea unor ordonatori principali de credite, a
unor instituţii şi servicii publice sau a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii,
acestea nu dispun de fonduri suficiente, în baza documentaţiilor temeinic fundamentate,
consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, pot aproba
împrumuturi fără dobândă din bugetul local, pe baza de convenţie. Aceste împrumuturi vor fi
rambursate integral în termen de un an de la data acordării.
În situaţia nerambursării împrumuturilor la termenul stabilit, se vor aplica dobânzile şi
penalităţile de întârziere la nivelul celor existente pentru creanţele bugetare, potrivit legii.
34
2.3. Parteneriatul public-privat, o sursă alternativă și eficientă de dezvoltare
Abordarea problematicii dezvoltării locale se plasează în contextul recunoaşterii
rolului oraşelor ca motor economic, supus unei cereri permanente şi în continuă schimbare.
Tranziţia către economia de piaţă şi problema derivată a proprietăţii private pun România într-
o situaţie de competiţie cu alte ţări. O politică naţională de dezvoltare a sectorului economic
privat devine cu atât mai importantă cu cât aceasta va ajuta la formarea unui partener credibil
financiar care, împreună cu administraţia publică, va realiza proiecte comune de dezvoltare
locală.
Incapacitatea de a concura în termeni egali cu alte ţări europene poate împinge
România într-o situaţie periferică, în ciuda existenţei unei forţe de muncă de calitate sau a
altor avantaje legate de tradiţie şi civilizaţie. Este limpede că trebuie să fie căutate modalităţi
de adaptare la noile condiţii ale pieţei mondiale, iar în acest scop sunt necesare noi
instrumente de management urban, apte să răspundă unei realităţi noi, în continuă
transformare.
În ultimii ani, complexitatea agregatului urban a crescut datorită procesului de
schimbare în sferele instituţionale, spaţiale, economice, tehnologice şi de mediu. Aceste
schimbări au generat probleme noi ce nu puteau fi rezolvate prin metode tradiţionale
centralizate de economie urbană şi regională. Sub efectul acestor evenimente, multe dintre
oraşe sunt confruntate cu fenomene de declin urban legate de reducerea activităţilor
economice din lipsă de pieţe de desfacere, de creşterea şomajului şi de capacitatea
administraţiei publice locale de a oferi un răspuns convingător la aceste probleme.
Literatura de specialitate referitoare la economia urbană, de la începutul anilor `90, a
arătat că revenirea după declin depinde de anumiţi factori, printre care şi de capacitatea
politicilor locale de a face oraşul un loc mai atractiv pentru a trăi şi munci.50 Acest fapt duce
la accelerarea competiţiei urbane, în cadrul căreia fiecare oraş încearcă să atragă activităţi
economice noi, vizitatori, locuitori cu venituri ridicate şi să ajungă într-o poziţie favorabilă în
ierarhia urbană.
Dacă competiţia între oraşele europene creşte în funcţie de fenomenele legate de
procesul restructurării economice, practica conducerii oraşelor orientate către rezultate indică
necesitatea identificării partenerilor credibili pentru realizarea programelor de dezvoltare
urbană.
Managementul urban este procesul de dezvoltare, execuţie, coordonare şi evaluare a
strategiilor integrate, cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă cu interesul public
50 Bramezza, I. and H.A. van Klink, Urban management; background and concepts, Euricur, Rotterdam. 2004, p. 15.
35
şi ţelurile sectorului privat, în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a
identifica, de a crea şi exploata potenţialul urban în vederea unei dezvoltări economice
durabile.51 Unul dintre instrumentele managementului urban este şi parteneriatul dintre
sectorul public şi cel privat.
Proiectele legate de nevoile anumitor regiuni sunt costisitoare, complexe şi de lungă
durată. Nici administraţia şi nici sectorul privat nu pot face faţă singuri volumului de investiţii
deşi aceste investiţii sunt necesare pentru îmbunătăţirea şi/sau menţinerea calităţii vieţii în
regiune. Scara şi complexitatea unor astfel de proiecte reclamă o abordare diferită, în care
sunt combinate atributele autorităţilor publice şi ale sectorului privat.
În astfel de proiecte există şase aspecte care complică, în prezent, cooperarea dintre
administraţie şi sectorul privat:
Procesul complex de luare a deciziilor;
Distanţa mare, măsurabilă în timp, dintre planificare şi realizarea operaţiunii;
Dimensiunea proiectelor;
Lipsa experienţei cu astfel de proiecte;
Lipsa capacitaţilor financiare.
Fără investiţii private şi fără ajutorul guvernului, aceste proiecte devin irealizabile
pentru administraţia locală. De aceea, s-a introdus un nou mod de cooperare între sectorul
public şi cel privat, sau public-public şi privat (PP sau PPP) în care principalii parteneri sunt:
riscurileÎnţelegere de împărţire a profitului şi de împărţire a riscului
Reducerea costurilor prin participarea comuna
Optimizarea profitului Toate profiturile sunt ale municipalităţii
Împărţirea profitului în proporţie cu împărţirea riscului
Distribuţie în proporţie cu acceptarea riscului
Plan de dezvoltare coordonat
Integrat în aria municipala Înţelegeri pe contract de împărţire a profitului
Cooperare interdependenta
Etapizare Municipalitatea nu este implicată
Feedback când se lucrează în afara contractului
După decizia de cooperare feedback dificil
Potenţial de marketing În întregime responsabilitatea municipalităţii
Extinderea reţelei de achiziţie
Extinderea reţelei de achiziţie
Sursa: Profiroiu, Marius – Managementul strategic al colectivităţilor locale, Bucureşti, EdituraEconomică, 2012, p. 83.
În concluzie, structurile 2 şi 3 trebuie realizate în cadrul domeniului juridic naţional,
realizând un echilibru între independenţa guvernamentală şi democraţie, pe de-o parte, şi
interesele sectorului privat, pe de altă parte.
Condiţiile succesului în parteneriat
Consiliul Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat din SUA a identificat cinci
elemente de succes care pot fi luate în consideraţie în realizarea unui parteneriat public-
privat.54
Elementul politic
Un PPP îşi poate realiza obiectivele doar dacă există un angajament clar din partea
factorilor de decizie. Persoane cu putere decizională din partea administraţiei trebuie să îşi
dorească să se implice în mod activ şi să sprijine conceptul de PPP, mai mult decât atât,
trebuie să asigure coordonarea şi conducerea fiecărui proiect de parteneriat.
Un conducător politic bine informat poate juca un rol important în minimalizarea
posibilelor efecte negative datorate comunicării incorecte, percepţiilor greşite în legătură cu
rezultatele scontate şi beneficiile unui proiect de parteneriat în derulare.
Implicarea sectorului public
54 Pagina de web a Consiliului Naţional pentru Parteneriatul Public-Privat, SUA prezintă aceste cinci elemente punând la dispoziţie şi alte informaţii utile despre subiect, vezi www.ncppp.org