UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE LITERE CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ SUPORT DE CURS DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ ANUL II ID SEMESTRUL al II lea TITULARUL CURSULUI Conf. univ. dr. Silvia Pitiriciu I. PREZENTAREA CURSULUI OBIECTIVE a) Cunoaşterea noţiunilor de bază ale morfologiei (părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, categorii gramaticale). b) Fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie. c) Utilizarea corectă a elementelor de morfologie în limba scrisă şi orală. TEMATICA 1.Verbul 1. Caracterizare generală (morfologică, semantico-sintactică şi pragmatică) 2. Clase de verbe. 3. Categorii gramaticale ale verbului (diateză, mod, timp, aspect, număr, persoană). 4. Flexiunea verbului. 5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale. 2. Adverbul 1. Caracteristici. 2.Clase de adverbe. 3. Prepoziţia 1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE LITERECATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ
SUPORT DE CURS
DISCIPLINA: LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂANUL II ID SEMESTRUL al II lea
TITULARUL CURSULUIConf. univ. dr. Silvia Pitiriciu
I. PREZENTAREA CURSULUI
OBIECTIVE
a) Cunoaşterea noţiunilor de bază ale morfologiei (părţi de vorbire flexibile şi neflexibile, categorii gramaticale).
b) Fixarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre verb, adverb, prepoziţie, conjuncţie, interjecţie.
c) Utilizarea corectă a elementelor de morfologie în limba scrisă şi orală.
TEMATICA
1.Verbul1. Caracterizare generală (morfologică, semantico-sintactică şi pragmatică)2. Clase de verbe.3. Categorii gramaticale ale verbului (diateză, mod, timp, aspect, număr, persoană).4. Flexiunea verbului.5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale.
2. Adverbul 1. Caracteristici. 2.Clase de adverbe.
3. Prepoziţia 1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
4. Conjuncţia1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
5. Interjecţia1. Caracteristici. 2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale.
II CURSUL
1. VERBUL
1. Caracterizare generală
Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, existenţe, deveniri privite ca
procese în desfăşurare. De exemplu: a lucra, a citi; a sta; a fi, a se afla; a înflori, a înfrunzi etc. în
diferite contexte: „Am lucrat mai mult decât ei.”; „Stătea de veghe.”; „Nu erau cum i-am crezut.”;
„Pădurea va înfrunzi.” Semantic, verbul se deosebeşte de alte părţi de vorbire care exprimă static
numele acţiunilor (substantivul).
Din punct de vedere morfologic, verbul prezintă o flexiune sintetică şi una analitică
exprimate prin categorii gramaticale specifice - diateză, mod, timp şi aspect - şi nespecifice - număr
şi persoană. De exemplu, pentru marcarea modului şi a timpului se folosesc sufixe gramaticale:
cânt-a-m, merg-ea-m (sufixe de imperfect); cânt-ând, merg-ând (sufixe de gerunziu). De asemenea,
se utilizează desinenţe pentru exprimarea persoanei şi a numărului: cit-eşt-e, lucr-eaz-ă (desinenţe
pentru persoana a III-a, singular). Pentru marcarea modului, a timpului şi a diatezei se folosesc
forme auxiliare: voi afla, este ajutat, aş pleca (voi pentru exprimarea viitorului; este pentru
exprimarea diatezei pasive; aş pentru a indica condiţional-optativul). Mijloacele afixale sintetice
coexistă cu cele analitice; prin intermediul lor, verbul posedă o flexiune mult mai bogată decât cea
nominală.
Din punct de vedere sintactic, prin funcţia de predicat, verbul constituie nucleul enunţului,
iar prin celelalte funcţii sintactice nepredicative, se aseamănă cu substativul şi adjectivul.
În context, verbul este partea de vorbire cu cele mai variate posibilităţi de combinare. Se
asociază cu obiectul direct sau indirect: „Citeşte o carte.”; „Vorbeşte despre o carte.”, cu
circumstanţialele: „Scrie repede.” El determină aşezarea fiecărui termen al enunţului într-o anumită
poziţie sintactică: subiect, atribut, complement. Ca parte de vorbire independentă, poate constitui
singur o propoziţie.
Definitorii pentru verb sunt caracteristicile morfologice şi sintactice.
2. Clase de verbe
Verbele se clasifică în funcţie de mai multe criterii: etimologic, sintactic, morfologic, semantic şi formal.
1. După origine, verbele sunt:
2
● moştenite din latină: a avea, a fi, a vrea, a cânta, a lăuda, a auzi, a veni, a fugi, a dormi, a
scrie; din substrat: a băga, a curma, a răbda, a zburda, a cruţa, a scăpăra, a se gudura;
împrumutate din diverse limbi: din slava veche - a citi, a hrăni, a iubi, a trăi, a privi, a
clădi; din neogreacă - a lipsi, a pedepsi, a ursi, a se sinchisi, a vopsi; din maghiară - a
bănui, a cheltui, a făgădui, a tăgădui; din franceză - a explica, a oficia, a participa, a
fixa, a accepta;
create în limba română prin derivare cu sufixe sau/şi prefixe: a îmbunătăţi, a
împrospăta, a desface, a preface, a bâzâi, a mârâi, a troncăni; prin compunere: a
binecuvânta, a binemerita, a binevoi, a premări, a preaslăvi.
2. După relaţiile sintactice şi posibilităţile lor combinatorii, verbele se clasifică în mai multe
categorii:
a) După posibilitatea sau imposibilitatea de a forma singure nucleul comunicării, verbele sunt:
predicative, cele care, folosite la modurile personale, pot forma, singure, predicatul
verbal al unei propoziţii. Sunt verbe de sine stătătoare, cu independenţă lexico-
gramaticală: a pleca, a tăcea, a face, a pune, a lua, a da, a hotărî, a cere, a merge, a
culege, a obţine ş.m.a.
Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome. Gramatica
Academiei le asociază cu modurile personale. Există însă şi o altă opinie1 cu privire la
predicativitate, anume că toate verbele sunt predicative dacă au virtualitatea de a fi predicative în
orice alt context, ceea ce înseamnă că modurile personale şi nepersonale nu mai sunt asociate cu
predicativitatea, respectiv nepredicativitatea. Gramatica tradiţională face însă distincţia predicativ -
nepredicativ în funcţie de modurile personale - nepersonale ale verbului:
„A studiat zece ani vioara.”
(verb predicativ la modul indicativ)
„Să mergem mai repede!”
(verb predicativ la modul conjunctiv)
Aproape toate verbele limbii române pot fi folosite ca predicative sau autonome, constituind o
clasă deschisă.
nepredicative sunt verbele care, la modurile personale, nu pot forma, singure, predicatul
unei propoziţii, din cauza conţinutului lor lexical insuficient şi a incapacităţii lor
sintactice. Pentru a realiza o unitate semantico-gramaticală, nucleul propoziţiei, ele intră
obligatoriu în relaţie de structură cu forme nominale, pronominale, verbale, adverbiale
sau interjecţionale. Sunt verbe auxiliare, instrumente gramaticale cu rol morfologic şi
sintactic.
Verbele nepredicative auxiliare morfologice, în calitate de morfeme analitice discontinue,
ajută la exprimarea modurilor şi a timpurilor de la diateza activă şi reflexivă şi a diatezei pasive. Ele
3
sunt a fi, a avea şi a vrea. Fiecare dintre cele trei are un rol gramatical bine stabilit în structurile din
care fac parte: a fi, sub forma fi, intră în componenţa verbelor la indicativ viitor anterior (forme
literare sau populare); „voi fi venit”, „va fi plecat”; la conjunctiv, condiţional-optativ şi infinitiv
perfect: „să fi venit”, „ar fi plecat”, „a fi venit”; la prezumtiv prezent: „să fi venind”; sub diferite
forme a fi este auxiliar în structura verbelor la diateza pasivă: „este ajutat”, „va fi chemat”; a avea
sub formele am, ai, a, aţi, au intră în structura verbelor la indicativ perfectul compus: „am plecat”,
„a dormit”; sub formele aş, ai, ar, am, aţi, în structura condiţional-optativului: „aş lua”, „ai fi
scris”; a vrea, sub formele voi, vei, va, vom, veţi, vor, în componenţa viitorului: „voi afla”, „vom fi
mers”, a prezumtivului: „voi fi aflând”, „veţi fi cunoscut”. Numeroase sunt variantele auxiliarului a
vrea: oi, ăi, ei, i, îi, o, a, ăti, eţi, îţi, oţi, or, om. Ele funcţionează popular, familiar şi regional.
Verbele nepredicative auxiliare sintactice au conţinut lexical abstract, nu pot forma singure
predicatul, ci numai împreună cu un nume predicativ. Cu ajutorul acestuia se realizează funcţia de
predicat nominal, când auxiliarul sintactic se află la un mod personal. Pot fi şi construcţii nominale
infinitivale, gerunziale, participiale şi de supin, cu alte funcţii decât cea de predicat.
Verbele copulative guvernează două nominative reprezentate sintactic prin subiect şi numele
predicativ. Ele se comportă ca nişte elemente de legătură. Fac parte din clasa copulativelor: a fi, a
deveni, a ajunge, a rămâne, a ieşi, a părea, a se face, a se preface, a însemna. Şi ele se pot
diferenţia în statice (a fi, a rămâne) şi dinamice (a deveni, a ajunge, a ieşi, a se face). Caracteristica
lor de a fi copulative, cu sens abstract, le deosebeşte de verbele predicative, care au sens concret.
Dintre ele, în afară de a deveni, toate pot fi întrebuinţate atât ca predicative, cât şi ca verbe
copulative:
„El este casă.”
(predicativ - „se află”)
„El este medic.”
(copulativ)
„A ajuns la ei.”
(predicativ - „a sosit”)
„A ajuns patron.”
(copulativ)
Verbele copulative nu se confundă cu verbele predicative omonime. Acestea din urmă au
diferite sensuri concrete. A fi predicativ, de exemplu, se utilizează cu sensurile „a se găsi”, „a se
afla”, „a sta”, „a şedea”, „a se întâmpla”, „a se petrece”, „a se tolera”, „a se permite”, „a costa”, „a
trăi” ş.a.
Unii cercetători2 consideră copulative şi alte verbe: a se alege, a se arăta, a se considera, a se
socoti, a se şti, a se vedea etc. Gramatica tradiţională le atribuie sens concret, le consideră capabile
4
de a forma singure predicatul, deci verbe predicative. Ele sunt urmate de element predicativ
suplimentar, nu de nume predicativ, ca verbele copulative.
Prin sensul lor abstract, verbele copulative sunt intranzitive. Verbe precum a reprezenta, a
constitui, pe care unii lingvişti le includ în categoria copulativelor, sunt în realitate tranzitive
(urmate de complement direct): „Părinţii reprezintă un model pentru copii.” „Un model pentru
copii îl reprezintă părinţii.” (un model, îl sunt complemente directe).
Capacitatea de a se combina cu o formă verbală însoţitoare (cu conjunctivul, cu infinitivul, cu
participiul şi cu supinul) o au şi alte verbe auxiliare morfologice, (semi-) auxiliarele de mod şi de
aspect.
Verbele (semi)auxiliare de modalitate exprimă necesitatea, posibilitatea, voinţa, dorinţa,
iminenţa unei acţiuni etc. În studiul consacrat acestei probleme, Valeria Guţu Romalo3 analizează
comportamentul gramatical şi semantic al verbelor din această clasă: a fi, a avea, a vrea, a putea, a
trebui, a veni, a părea. De exemplu, a avea poate exprima necesitatea: „Doar n-am a trăi cât
lumea.”; posibilitatea: „N-am a mă plânge de nimic.” dorinţa, voinţa: „Eu am a-ţi spune ceva.”;
permisiunea: „N-are decât să plângă.” Celelalte verbe semiauxiliare de mod pot apărea şi ele în
contexte diferite: „Dă să se apropie.”, „Era să cad.”; „Pot să citesc.”; „Stă să plouă.”; „Trebuie
lăudat.” etc.
Când verbul respectiv este la un mod personal, au funcţia sintactică de predicat verbal simplu,
nu compus:
„Eu am cu ce scrie.”
(a avea are sensul „a putea”, formează singur predicatul verbal şi este urmat de
construcţie infinitivală relativă cu funcţie de complement direct dezvoltat)
Cercetătorii care interpretează verbul a avea semiauxiliar de modalitate nu separă verbul de
elementele care se află după el. În acest caz, construcţia „am cu ce scrie” este apreciată sintactic
drept predicat verbal compus.
Verbele (semi)auxiliare de aspect au caracter momentan, durativ sau terminativ, în funcţie de
verbul la conjunctiv, la infinitiv sau la supin, cu care se combină. Sunt verbe de aspect incoative: a
începe, a porni, a se repezi, a sări; durative sau continuative: a continua, a urma; terminative: a
termina, a înceta, a isprăvi, a găta etc. Şi ele pot apărea în contexte diferite, însoţite de alte forme
verbale:
„A pornit să plângă.”
„A prins a râde.”
„Continuă a ninge.”
Aceeaşi interpretare o au şi ele, ca verbele de modalitate.
Se constată că structurile din care fac parte (semi)auxiliarele de mod şi de aspect reprezintă
„complexe semantice” neajunse în stadiul gramaticalizării4; în cadrul lor, verbele în discuţie îşi
5
păstrează sau dobândesc sensuri distincte de cele ale verbelor următoare. Ele nu se confundă nici cu
auxiliarele morfologice sau cu (altele din) cele sintactice, fiind considerate mijloace lexicale de tip
special, negramaticalizate.
b) După relaţia verbului cu subiectul exprimat prin substativ(sau substitut) în cazul N, verbele
sunt:
personale, cele care au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Ele admit un
subiect personal, cunosc trei forme flexionare în raport cu persoana.
Fac parte din această categorie cele mai multe verbe din limba română: a lucra, a merge, a
face, a lua, a vedea, a uita, a hotărî, a citi, a privi etc.:
„Citeşte lecţia.”
(persoana a III-a singular)
„Lucrăm la un proiect.”
(persoana I plural)
Verbele personale acceptă impersonalizarea şi pasivizarea; sunt singurele care participă la
opoziţii de diateză:
„Se pleacă devreme de la serviciu.”
(verb impersonal)
„Sunt chemat la serviciu.”
(verb la diateza pasivă)
„Face treabă.” - „Lucrul este făcut bine.” -
(diateză activă) (diateză pasivă)
„Se face profesor.”
(diateza reflexivă)
impersonale, cele care nu au capacitatea de a realiza relaţia verb - subiect. Nu admit un
subiect „personal” şi cunosc o singură formă flexionară în raport cu persoana. Numărul
lor este redus în comparaţie cu cel al verbelor personale.
Sunt impersonale proprii (sau propriu-zise) verbele active şi reflexive impersonale care se
referă la procese naturale şi care apar numai la persoana a III-a, singular: a ploua, a fulgera, a
ninge, a amurgi, a tuna, a fulgera, a trăsni, a fulgui, bura (active); a se însera, a se înnopta, a se
desprimăvăra, a se lumina, a se înnora (reflexive). Ele sunt intranzitive, unipersonale, defective de
număr şi de persoană, unele defective şi de timp sau de mod.
Unele dintre verbele impersonale proprii „se personalizează” când sunt folosite cu sens
figurat; în acest caz, primesc un subiect gramatical (extern sau intern):
„Afară fulgeră întruna.”
(impersonal)
„Mă fulgeră când mă vede.”
6
(personal)
Sunt impersonale improprii verbele care, în anumite condiţii, şi-au pierdut caracterul personal.
Pot să apară cu un subiect postverbal exprimat printr-un substantiv inanimat sau printr-o propoziţie
subiectivă:
„S-a întâmplat un accident.”
„S-a întâmplat să mă întâlnesc cu tine.”
Verbele impersonale improprii apar fără pronume: a căuta, a reieşi, a rezulta, a decurge, a
urma, a trebui, a merita; însoţite sau nu de pronume personale forme neaccentuate de dativ: a-i
veni, a-i conveni, a-i păsa, a-i ajunge, a-i rămâne, a-i plăcea, a-i arde; însoţite sau nu de pronume
personale forme neaccentuate de acuzativ: a-l interesa, a-l pasiona, a-l durea, a-l enerva, a-l roade,
a-l necăji, a-l supăra. Toate sunt la diateza activă. Sunt însoţite de pronumele reflexiv morfem se,
deci sunt la diateza reflexivă, verbe ca: a se cuveni, a se auzi, a se întâmpla, a se cădea, a se spune,
a se vedea, a se bănui, a se discuta, a se părea, a se putea, a se zice, a se zvoni etc. Morfemul se din
componenţa lor nu se poate înlocui cu formele corespunzătoare ale pronumelor personale
neaccentuate de acuzativ.
S-au fixat exclusiv ca verbe impersonale a-i păsa (că), a se cuveni (să), a se întâmpla (să):
„Se cuvine să aflăm adevărul.”
„Nu-mi pasă că se poartă astfel cu mine.”
Unele verbe reflexive impersonale provenite de la cele personale pot avea în anumite contexte
un sens pasiv. În acest caz, se pot folosi şi la persoana a III-a plural şi pot intra în relaţie cu un
subiect gramatical exprimat prin substantiv:
„Greşeala se vede imediat.”
(persoana a III-a, singular)
„Greşelile se văd imediat.”
(persoana a III-a, plural)
c) După relaţia verbului cu obiectul direct exprimat prin substantiv (sau substitut) în cazul A,
prin verb la un mod nepersonal, prin interjecţie ori printr-o propoziţie subordonată completivă
directă, verbele sunt:
tranzitive, cele care admit relaţia verb-obiect direct (complement direct sau completivă
directă). Verbul orientează procesul dinspre subiect spre obiect. În acest fel, se
realizează un transfer semantic reciproc.
Marea majoritate a verbelor tranzitive în limba română pot primi un singur obiect direct: a
zice, a spune, a rosti, a da, a lua, a face, a afla, a culege, a scrie etc.:
„I-a spus adevărul.”
(complement direct)
„A aflat ce s-a întâmplat.”
7
(completivă directă)
Când obiectul direct este exprimat, verbul este tranzitiv relativ. Când nu apare obiectul direct
lângă verb, ci numai se subînţelege, verbul este tranzitiv absolut:
„Tu citeşti corect poezia.”
(tranzitiv relativ)
„El citeşte bine.”
(tranzitiv absolut)
În unele situaţii, obiectul direct poate fi dublat. Sunt verbe dublu tranzitive cele care acceptă
două complemente directe (unul pentru animat, celălalt pentru inanimat): a întreba, a informa, a
învăţa, a anunţa, a asculta, a examina, a îndemna, a obliga, a ruga, a sfătui, a povăţui (pe cineva,
ceva):
„L-a anunţat să plece.”
„Îl informez că a câştigat.”
(complement direct) (completivă directă)
În funcţie de particularităţile structurale ale limbii, tranzitivitatea se poate verifica. Gabriela Pană-
Dindelegan5 identifică trei condiţii sau teste sintactice ale tranzitivităţii: a) construcţia cu un obiect direct
realizabil printr-un clitic pronominal cu formă de acuzativ; b) dublarea obiectului; c) pasivizarea.
Hotărâtor în determinarea tranzitivităţii este testul (b). Satisfacerea numai a testului (a) este
insuficientă pentru încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), când (a) şi (b) sunt
îndeplinite, nu determină pierderea caracterului tranzitiv. De exemplu: a avea, a durea, deşi nu
satisfac testul pasivizării, sunt tranzitive, deoarece accceptă testele (a) şi (b):
„Casa o are de la părinţi.”
„Pe Maria o doare măseaua.”
Analize ale verbelor în funcţie de obiectul direct au scos în evidenţă rolul formativilor
verbali în stabilirea diferitelor categorii de verbe. De exemplu: a admonesta, a calomnia, a deporta
primesc obiect direct + uman; a adăpa, a asmuţi, a potcovi primesc obiect direct - uman.
Gabriela Pană Dindelegan cercetează structura diferitelor verbe tranzitive şi le subclasifică şi
în funcţie de conjuncţia prin care este introdusă completiva directă.6 De exemplu: a proba, a
verifica, a întreba, a încerca, a controla admit pe dacă (nu pe că şi să); a accepta, a admite, a
afirma, a aştepta admit pe că, să (nu pe dacă); a aprecia, a calcula admit pe dacă, să, că; a
adeveri, a afirma, a afla, a auzi, a arăta admit pe că; a aranja, a permite, a plănui, a prefera admit
pe să.
În tradiţia gramaticii europene, verbele sunt tranzitive directe (cer obiect direct) şi indirecte
(cer obiect indirect). Şi în limba română s-au făcut astfel de clasificări. Dumitru Irimia7 deosebeşte
în rândul verbelor tranzitive directe: verbe de simţire: a vedea, a auzi, a asculta, a privi, a mirosi, a
pipăi; verbe factitive: a culca, a scula, a trezi; verbe ale vorbirii directe: a spune, a întreba, a zice, a
8
răspunde. Din clasa verbelor tranzitive indirecte fac parte verbele care exprimă reciprocitatea: a
conversa, a coresponda, a convieţui, a fraterniza; verbele a căror acţiune se face în favoarea sau în
defavoarea cuiva (a ceva): a impieta, a contribui, a aparţine, a corespunde; unele verbe sau expresii
impersonale: a-i plăcea, a-i conveni, a-i fi dor.
Verbele cu dublă tranzitivitate au, în concepţia lui Dumitru Irimia, o altă accepţie decât în
gramatica tradiţională: pot primi un complement direct şi unul indirect: a da, a oferi, a conferi, a
promite, a făgădui, a dărui.
Numai verbele tranzitive pot realiza construcţii de tip activ şi de tip pasiv:
„L-am văzut pe Ion.”
„Ion este văzut de mine.”
Sunt false tranzitive unele verbe de mişcare:
„A alergat câţiva metri.”
„Au călătorit o bucată de drum împreună.”
Construcţiile postverbale sunt complemente circumstanţiale de mod, nu complemente
directe.
intranzitive, cele care nu admit relaţia cu un complement direct sau cu o completivă
directă. Realizează însă relaţia cu un obiect indirect sau circumstanţial şi cu un subiect:
„Mă gândesc la ei.”
( complement indirect)
„Am plecat în oraş.”
(complement circumstanţial de loc)
„Soarele a răsărit.”
(subiect)
Sunt socotite intranzitive verbele de mişcare: a veni, a pleca, a alerga, a fugi, a călători, a
ieşi, a intra, a zbura; verbele impersonale: a ploua, a ninge, a fulgera; a trebui, a urma, a-i plăcea,
a-i conveni, a-l interesa, a-l pasiona, a se întâmpla, a se zvoni; verbele subiective: a plânge, a râde,
a dormi, a se trezi; a fi, a exista, a trăi, a muri; verbele eventive: a încărunţi, a înmărmuri, a se
înroşi, a îngălbeni; verbele care exprimă rezultatul unei acţiuni: a călători, a opera, a benchetui, a
îmboboci; verbele copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne, a însemna, a părea, a se face, a se
preface, a ieşi.
Între verbele tranzitive şi verbele intranzitive nu există graniţe fixe, întrucât unele verbe
intranzitive, prin schimbarea sensului, pot guverna un complement direct (extern sau intern): a
trece, a încăpea, a cădea, a alerga, a adormi, a ploua, a ninge, a rătăci, a trăi, a sări, a plânge, a
zbura etc.
„A trecut pe la noi.”
(intranzitiv)
9
„A trecut examenul.”
(tranzitiv) (complement direct)
„Copilul a adormit.”
(intranzitiv)
„Mama a adormit copilul.”
(tranzitiv) (complement direct)
Verbele intranzitive nu pot realiza construcţii de tip pasiv. În enunţuri precum „El era plecat
de acasă.” sau „Ele sunt venite în vizită.” nu există verbe la diateza pasivă, ci construcţii perifrastice
cu valoare de mai mult ca perfect, respectiv perfect compus.
d) În funcţie de numărul de legături sintactice pe care verbul le stabileşte cu substantivul
(sau cu substitutul său), verbele sunt:
avalente (sau zerovalente): a ploua, a ninge, a burniţa, a fulgera, a trăsni;
monovalente: a patina, a lătra, a dormi, a asuda;
bivalente: a aparţine, a ara, a plăcea, a displăcea, a spera;
trivalente: a da, a întreba, a oferi, a trimite.
3. După particularităţile de flexiune, verbele se clasifică în mai multe categorii:
a) După numărul persoanelor la care se conjugă, verbele sunt:
unipersonale, cele care se conjugă şi fac referire numai la persoana a III-a. Nu au ca autor
o persoană şi, în general, exprimă procese atribuite naturii, plantelor şi animalelor:
În analiza gramaticală verbul este predicativ, substantivele respective sunt subiecte, iar
pronumele este complement indirect.
Aceste expresii pot primi diferite complemente indirecte sau circumstanţiale, completive
indirecte sau subordonate circumstanţiale. Nu intră în relaţie cu un subiect sau cu o subiectivă.
27
O altă categorie de expresii verbale o constituie „îmbinările nesudate” între a fi, predicat
verbal, cu sensul de „a exista”, şi un substantiv cu funcţie de subiect: e cazul, e ceasul, e clipa, e
timpul, e momentul, e vremea. Ele intră în relaţie cu un atribut sau cu o atributivă. Expresia verbală
e nevoie selectează numai complemente indirecte sau circumstanţiale, respectiv completive
indirecte sau subordonate circumstanţiale.
4. Flexiunea verbului
În structura morfematică a verbelor intră două elemente: radicalul şi flectivul.
Radicalul se poate identifica cu rădăcina, când este un morfem independent: cit- (de la a citi),
plec- (de la a pleca) sau cu tema, când reuneşte morfemul independent cu morfeme lexicale
dependente: înrădăcin- (de la a înrădăcina), despătur- (de la a despături).
Flectivul se identifică la verbe cu sufixele modale sau temporale, precum şi cu desinenţele de
număr şi de persoană.
Sufixele modale sau temporale ataşate rădăcinii sau temei lexicale dau naştere temei
gramaticale. În flexiunea verbelor există două teme de la care se pot forma diferite moduri şi
timpuri: tema prezentului, care se găseşte la infinitiv prezent, indicativ prezent, conjunctiv,
imperativ, şi tema perfectului care se găseşte la perfectul simplu şi mai mult ca perfectul
indicativului, la participiu şi la toate timpurile compuse cu participiul. Cele două teme se recunosc
practic la infinitiv prezent, la indicativ prezent, la indicativ perfectul simplu şi la participiu.
Infinitivul prezent se regăseşte la imperfect şi la viitor, în prezentul condiţional-optativului.
Indicativul prezent se regăseşte în conjunctivul prezent, în imperativ. Perfectul simplu, în mai mult
ca perfect. Participiul, în supin, în perfectul compus, în viitorul anterior, în perfectul conjunctivului,
al condiţional-optativului şi al infinitivului.
Modurile nepersonale au cea mai simplă structură: radical şi sufix (sau sufixe).
Infinitivul
Tema infinitivului este compusă din radical şi sufix. În funcţie de sufixul infinitival, verbele
se organizează în patru conjugări tradiţionale:
R S
I a lucr – a a III-a a scri - e
a II-a a ved - ea a IV-a a prim - i
a hotăr - î
Tema infinitivului perfect este formată din infinitvul verbului a fi şi tema participiului
verbului respectiv:
R S1 S2
a fi lucr - a - t a fi dorm - i - t
28
a fi av - u - t a fi cobor - â - t
a fi scri - - s
Gerunziul
Tema gerunziului este formată din radical şi sufixul -ind sau -ând. Mai frecvent este sufixul -
ând:
R S
mânc - ând prim - ind
plăc - ând ur - ând
scri - ind
Când verbul este urmat de un pronume personal sau reflexiv formă neaccentuată, radicalul
primeşte un u final: scriindu-i, dându-le, ajutându-l.
Verbele de conjugarea I care au în finala radicalului consoanele palatale k’ g’ se rostesc şi se
scriu la gerunziu cu un „i”, în mod justificat: deochind, veghind, înmănunchind. Ele se deosebesc de
cele a căror consoană palatală e urmată de vocala ăiş în hiat cu ăiş din sufixul gerunzial: trunchiind,
calchiind, înjunghiind (ca apropiind).
Participiul
În structura sa, intră radicalul şi două sufixe:
R S1 S2
cre - a - t ven - i - t
căz - u - t dobor - â - t
făc - u - t
La verbele de conjungările a IX-a şi a X-a primul sufix participial nu este marcat, iar radicalul
prezintă neregularităţi:
R S1 S2
adu - - s rup - - t
condu - - s frip - - t
răma - - s spar - - t
Când sunt urmate de pronume personale sau reflexive neaccentuate, participiile primesc un u
final: plânsu-te-ai, dusu-s-a, spusu-ne-aţi.
Modurile personale sau o structură mai amplă: radical, sufix, desinenţe de număr şi persoană.
1. Modul indicativ
Prezentul este exprimat prin radical, sufixe care apar la ambele numere şi la toate persoanele
sau numai la plural, la anumite persoane şi desinenţe prezente fie la toate persoanele, fie la anumite
persoane.
29
Conjugarea I:
R S D R S D
aşez - - apropi - - i
aşez - - į apropi - - i
aşeaz - - ă apropi - - (i)e
aşez - ă - m apropi – e – m
aşez - a - ţi apropi – a - ţi
aşeaz - - ă apropi - - (i)e
Conjugarea a II-a
R S D R S D
cre - ez - sublini – (i)ez -
cre – ez – į sublini - (i)ez - į
cre – eaz – ă sublini –(i)az – ă
cre – ă - m sublini - (i)e - m
cre – a - ţi sublini – (i)a - ţi
cre - eaz - ă sublini - (i)az – ă
Conjugarea a III-a
R S D R S D
cobor - - dobor - -
cobor - - į dobor - - į
coboar - - ă doboar - - ă
cobor - â - m dobor - â - m
cobor - â - ţi dobor - â - ţi
coboar - - ă doboar - - ă
Conjugarea a IV-a:
R S D R S D
acopăr - - su - - i
acoper - - į su - - i
acoper - - ă su - - ie
acoper – i - m su – i – m
acoper – i - ţi su – i - ţi
acoper - - ă su - - ie
Conjugarea a V-a:
R S D R S D
fug - - vin - -
fuğ - - į() vi - - i
30
fuğ - - e vin - - e
fuğ – i – m ven – i – m
fuğ – i - ţi ven – i - ţi
fug - - vin - -
Conjugarea a VI-a:
R S D R S D
cit - esc - hotăr-ăsc -
cit – eşt - į hotăr-ăşt – į
cit – eşt – e hotăr-ăşt – e
cit – i - m hotăr - â - m
cit - i - ţi hotăr - â - ţi
cit - esc - hotăr-ăsc -
Conjugarea a VII-a:
R S D R S D
văd - - pot - -
vez - - į poţ - - į
ved - - e poat- - e
ved – e – m put – e – m
ved – e - ţi put – e - ţi
văd - - pot - -
Conjugarea a VIII-a:
R S D R S D
fac - - cred - -
fač - - į() crez - - į
fač - - e cred - - e
fač – e – m cred – e – m
fač – e - ţi cred – e - ţi
fac - - cred - -
Conjugarea a IX-a:
R S D R S D
scri - - u pun - -
scri - - i pu - - i
scri - - (i)e pun - - e
scri – (i)e-m pun – e - m
scri–(i)e-ţi pun – e - ţi
scri - - u pun - -
31
Conjugarea a X-a:
R S D R S D
rup - - coc - -
rup - - į coč - - į()
rup - - e coač- - e
rup – e – m coač – e - m
rup – e - ţi coač – e - ţi
rup - - coc - -
Verbele neregulate au aceleaşi elemente în structură:
R S D R S D
sunt - - a - - m
eşt - - į a - - i
est - - e ar - -e
sunt – e – m av – e – m
sunt – e - ţi av – e - ţi
sunt - - a - - u
R S D R S D
ia - - u bea - - u
ie - - i be - - i
ia - - bea - -
lu - ă - m b - e - m
lu - a - ţi b - e - ţi
ia - - u bea - - u
Imperfectul este exprimat prin radical constant, prin sufixele -a, -ea, sau -ia şi desinenţe care
apar la toate persoanele, mai puţin la persoana a III-a singular.
R S D R S D
plec - a – m av – ea – m
plec – a – i av – ea – i
plec – a - av – ea -
plec – a – m av – ea – m
plec – a - ţi av – ea - ţi
plec – a – u av – ea – u
vo – ia – m su – ia – m
vo – ia – i su – ia – i
32
vo – ia - su – ia -
vo – ia – m su – ia – m
vo – ia - ţi su – ia - ţi
vo – ia – u su – ia - u
Perfectul compus conţine un flectiv mobil, variabil în raport cu persoana, auxiliarul
morfologic al verbului a avea, şi participiul verbului de conjugat.
R D R S1 S2
a – m desen – a – t
a – i plec – a - t
a - ven - i - t
a – m cer - u - t
a - ţi scri - - s
a – u cop - - t
Perfectul compus poate avea şi forme inverse, cu auxiliarul morfologic aşezat după participiu:
spus-au, venit-a, cerut-au.
Perfectul simplu se exprimă cu ajutorul sufixelor –a-, -ă-, -i-, -â-, -u-, -se- şi a desinenţe de
număr şi persoană. La singular, cele două desinenţe exprimă simultan numărul şi persoana, la plural
desinenţele sunt diferite pentru număr şi persoană. Radicalul nu prezintă modificări, este constant în
conjugare.
R S D R S D
alerg - a – i ven – i – i
alerg – a - şi ven – i - şi
alerg – ă - ven – i -
alerg – a – ră - m ven – i – ră - m
alerg – a – ră - ţi ven – i – ră - ţi
alerg – a - ră - ven – i – ră -
R S D R S D
dobor - â - i văz – u – i
dobor - â - şi văz – u - şi
dobor - â - văz – u -
dobor - â - ră - m văz – u – ră - m
dobor - â - ră – ţi văz – u – ră - ţi
dobor - â - ră - văz – u – ră -
ajun – se – i vr – u – se – i
33
ajun – se - şi vr – u – se - şi
ajun – se - vr – u - se -
ajun – se – ră - m vr – u - se – ră - m
ajun – se – ră - ţi vr – u –se – ră - ţi
ajun – se – ră - vr – u – se – ră -
Unele verbe cunosc câte două forme la perfectul simplu: fusei, fuseşi..., dar şi fui, fuşi...;
avusei, avuseşi..., dar şi avui, avuşi...; vrusei, vruseşi..., dar şi vrui, vruşi...
Mai mult ca perfectul are în structură un flectiv cu două sufixe (dintre care primul este
omonim cu cel de la perfectul simplu, al doilea este -se-) şi desinenţele de persoane şi număr
exprimate similar cu cele de la perfectul simplu.
R S1 S2 D R S1 S2 D
cânt - a - se – m apăr – u – se – m
cânt – a – se - şi apăr – u – se - şi
cânt – a – se - apăr – u – se -
cânt – a – se – ră - m apăr - u – se – ră - m
cânt – a – se – ră - ţi apăr - u – se – ră - ţi
cânt – a – se – ră - apăr - u – se – ră -
R S1 S2 D R S1 S2 D
ur - â - se - m porn – i – se – m
ur - â - se - şi porn – i – se – şi
ur - â - se - porn – i – se -
ur - â - se – ră - m porn – i – se – ră - m
ur - â - se – ră - ţi porn – i – se – ră - ţi
ur - â - se – ră - porn – i – se – ră -
R S1 S2 D R S1 S2 D
scri – se – se – m rup – se – se – m
scri – se – se – şi rup – se – se – şi
scri – se – se – rup – se – se –
scri – se – se – ră - m rup – se – se – ră - m
scri – se – se – ră - ţi rup – se – se – ră - ţi
scri – se – se – ră - rup – se – se – ră -
Viitorul are în structură auxiliarul morfologic a vrea în poziţie de flectiv mobil şi verbul la
infinitiv în poziţie de radical.
voi merge vom aduce
34
vei scrie veţi spune
va lua vor lucra
Flectivul mobil poate avea şi forme populare (oi, ăi, ai, îi, i etc.). O modalitate de exprimare a
viitorului este cea analitică: auxiliarul a avea / a vrea + conjunctivul: am să vin, ai să faci, o să
scrie, o să facă etc.
Viitorul anterior are în structură două flective: auxiliarul morfologic a vrea, variabil, şi
auxiliarul morfologic a fi, invariabil, urmate de participiul verbului respectiv, în calitate de radical.
voi fi adus vom fi cules
vei fi ştiut veţi fi mâncat
va fi mers vor fi alergat
2. Modul conjunctiv
Prezentul are în structură radicalul precedat de morfemul specific să, sufixul temporal şi
desinenţele de persoană.
R S D R S D
să cânt - - să plant - ez -
să cânţ - - į să plant - ez - į
să cânt - - e să plant - ez - e
să cânt - ă - m să plant – ă - m
să cânt - a - ţi să plant – a - ţi
să cânt - - e să plant - ez – e
R S D R S D
să priv – esc - să hotăr – ăsc -
să priv – eşt - i să hotăr – ăşt - i
să priv – easc –ă să hotăr – asc – ă
să priv – i - m să hotăr – â - m
să priv – i - ţi să hotăr – â - ţi
să priv – easc – ă să hotăr – asc – ă
Verbele neregulate au structuri diferite:
R S D R S D
să ia - - u să da - - u
să ie - - i să da - - i
să ia - - să dea - -
să lu – ă - m să d - ă - m
să lu – a - ţi să d – a - ţi
35
să ia - - să dea - -
R S D R S D
să a - - m să fi - - u
să a - - i să fi - - i
să aib - - ă să fi - - (i)e
să av – e – m să f – i - m
să av - e - ţi să f – i - ţi
să aib - - ă să fi - - (i)e
Perfectul are în structură morfemul mobil să, auxiliarul morfologic a fi şi participiul, în
poziţie de radical. Paradigma conjunctivului perfect este invariabilă întrucât nu-şi modifică forma în
funcţie de număr şi persoană: (eu) să fi avut; (tu) să fi avut; (el) să fi avut ş.a.m.d.
3. Modul condiţional - optativ
Prezentul are o structură simplă: flectivul mobil variabil sub forma auxiliarului morfologic a
avea, analizabil şi el, şi radicalul, la care se adaugă sufixul infinitival, invariabil şi nedisociat.
a-ş lăuda a-m coborî
a-i vedea a-ţi urca
a-r merge a-r opri
Formele inverse se exprimă sub forma infinitivului lung de care se leagă flectivul mobil: fire-
ai, dare-ai, închinare-aş. Ele pot fi însoţite şi de pronume personale sau reflexive neaccentuate:
face-s-ar, duce-te-ai, face-i-s-ar etc. Formele inverse au valoare imperativă.
Perfectul conţine în structură un flectiv mobil variabil exprimat prin auxiliarul a avea, urmat
de auxiliarul a fi invariabil şi participiul invariabil al verbului respectiv.
a-ş fi chemat a-m fi scris
a-i fi ajuns a-ţi fi urcat
a-r fi obţinut a-r fi reţinut
4. Modul imperativ
Cele două forme, de singular şi de plural, ale persoanei a II-a se formează diferit. La plural,
forma este omonimă cu pluralul indicativului prezent. La singular, imperativul cunoaşte forme
diferite.
afirmativ R S D negativ R S D
cânt - - ă ; nu cânt - - ă
cânt – a - ţi ; nu cânt – a - ţi
vin - - o ; nu ven - - i
36
ven – i - ţi ; nu ven – i - ţi
coač - - e ; nu coač - - e
coač – e - ţi ; nu coač – e - ţi
Verbe ca a face, a zice, a duce, a conduce, a desface au, la singular, formele fă, zi, du, condu,
desfă (afirmative) şi nu face, nu zice, nu duce, nu conduce, nu desface (negative).
5. Modul prezumtiv
Prezentul se exprimă analitic cu ajutorul gerunziului, în poziţie de radical, precedat de diferite
forme: viitorul verbului a fi, conjunctivul lui a fi sau condiţional-optativul lui a fi:
F R F R
voi fi citind să fi lucrând (aceeaşi formă pentru toate persoanele)
vei fi citind va fi citind
vom fi citind F R
veţi fi citind aş fi lucrând
vor fi citind ai fi lucrând
ar fi lucrând
am fi lucrând
aţi fi lucrând
ar fi lucrând
Perfectul se exprimă tot analitic, având forme omonime cu viitorul anterior, cu conjunctivul
perfect sau cu condiţional-optativul perfect.
F R F R
voi fi lucrat să fi lucrat (aceeaşi formă pentru toate persoanele)
vei fi lucrat va fi lucrat
vom fi lucrat aş fi lucrat
veţi fi lucrat ai fi lucrat
vor fi lucrat ar fi lucrat
am fi lucrat
aţi fi lucrat
ar fi lucrat
Flexiunea verbelor dovedeşte prezenţa omonimiilor comune, generale, şi a celor specifice. De
exemplu: sufixul de la indicativ prezent se identifică cu cel de la conjunctiv prezent; desinenţele de
la persoanele I, a II-a, a III-a indicativ prezent sunt identice cu cele de la conjunctiv prezent, la fel
cea de la persoana a II-a plural; la conjunctiv, desinenţa de la persoana a III-a singular coincide cu
37
cea de la persoana a III-a plural. Acestea sunt omonimii generale. Omonimiile specifice se regăsesc
la mai puţine verbe şi pot fi sufixale şi desinenţiale. De exemplu: sufixul imperfectului coincide cu
sufixul infinitivului la verbele de conjugarea a II-a tradiţională, respectiv a VII-a structurală;
desinenţa de la persoana I singular este identică cu cea de la persoana a II-a singular la verbele de la
conjugarea I structurală precum a (se) apropia, a (se) speria, a (se) mânia; la fel, desinenţele de la
persoana I şi a II-a singular ale verbelor de la conjugarea a IV- a structurală: a sui, a birui etc.
5. Relaţia verbului cu alte clase lexico-gramaticale
Prin conversiune, anumite verbe la moduri nepersonale pot deveni substantive, adjective,
prepoziţii, conjuncţii.
Substantive precum: plimbarea, plecarea, alergarea, pornirea etc. au la bază infinitivele
lungi ale verbelor a se plimba, a pleca ş.a.m.d. Prin articulare cu articol nehotărât sau hotărât,
verbele la gerunziu intrând, suferind au devenit substantive: un intrând / intrândul; un suferind /
suferindul.
Adjectivele mulţumit, aşezat, potolit, îmbolnăvit, deznădăjduit din vecinătatea unor
substantive (de exemplu, om mulţumit / aşezat / potolit / îmbolnăvit / deznădăjduit) sunt la origine
participii ale verbelor a mulţumi, a potoli ş.a.m.d.
Prepoziţiile datorită, potrivit sunt la origine verbe la participiu, iar exceptând, privind, verbe
la gerunziu.
Conjuncţia fie provine dintr-o formă verbală de origine latină: fiat.
NOTE:
1 Vezi analiza gramaticală făcută de Alexandru Metea, Sergiu Drincu, în Modele şi teste
rezolvate de analiză gramaticală pentru admiterea în licee şi învăţământul superior,
Bucureşti, Ed. Petrion, 1992.2 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.452.3 O analiză a acestei categorii de verbe face Valeria Guţu Romalo ( Semiauxiliarele de mod, în SG I,
p. 57-83).4 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.200-201.5 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, 1992.6 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Subcategorizarea verbului în funcţie de obiectul direct în
gramatica transformaţională a limbii române, în SCL, XXI, nr.4/1970, p.433 - 453.7 Vezi Dumitru Irimia, 1976, p.162-168.8 Vezi Valeria Guţu Romalo, 1968, p.200-202.
38
9 Cf. GALR, p. 548-553.10 Cf. C. Dimitriu, 1976, care menţionează 5 diateze: activă, pasivă, reflexivă, reciprocă şi
impersonală (p. 248); Dumitru Irimia, 1976, care distinge 4 diateze: activă, pasivă, reflexivă şi
reciprocă (p.169 - 182).11 Vezi Gh. Constantinescu-Dobridor, 1996, p.211-219.12 Vezi Mioara Avram, 1997. 13 Vezi Mioara Avram, 1997, p.205.14 Din punctul de vedere al aspectului, verbele pot fi incoactive, rezultative (sau terminative),
iterative, durative (sau liniare), momentane (sau punctuale), ingresive, intensive, cumulative
etc. (apud. Gh. Trandafir, Categorii gramaticale ale verbului în româna contemporană, p.85).
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Academia Română, Gramatica limbii române (GLR), ed. a II-a, vol. I, II, 1963.
Academia Română, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM2),
ed. a II-a, Bucureşti, Editura univers Enciclopedic, 2005.
Avram, Mioara, Gramatică pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
Constantinescu- Dobridor, Gheorghe, Morfologia limbii române, Bucureşti, Ed.Vox, 1996.
Guţu Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, EAR, 1968.
Iordan, Iorgu, Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, Structura morfologică a limbii
române contemporane, Bucureşti, EŞ, 1967.
Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, EDP, 1978.
Irimia, Dumitru, Stuctura gramaticală a limbii române. Verbul, Iaşi, Ed. Junimea, 1976.
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Ed. Coresi, 1992.
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Bucureşti, Ed. Humanitas Educational, 2003.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
Academia Română, Gramatica limbii române I Cuvântul ( GALR), Bucureşti, EAR, 2005.
ÎNTREBĂRI
1. Ce caracteristici au verbele predicative şi verbele nepredicative?
2. Ce caracteristici au verbele personale şi verbele impersonale?
3. Ce caracteristici au verbele tranzitive şi verbele intranzitive?
4. Cum se definesc diatezele pasivă şi relativă?
39
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi formele corecte ale verbelor la indicativ prezent: aşază/ aşează, coase/ coasă,
copulativ înainte sunt nume predicative (în cadrul unor expresii verbale impersonale): „Bine 1/că a
ajuns la timp.” ( „E bine că a ajuns la timp.”). Şi locuţiunile adverbiale de bună seamă, fără
îndoială, fără doar şi poate, cu siguranţă, cu certitudine se comportă la fel, adică pot fi nume
predicative precum adverbele.
Adverbele şi locuţiunile adverbiale predicative pot constitui propoziţii incidente: „Ai aflat, 1/probabil, 2/ce s-a întâmplat.”3/ (propoziţia a doua este principală incidentă).
independente: da, nu, ba. Ele au valoarea unor propoziţii independente neanalizabile, fiind
adverbe de mod de afirmaţie şi de negaţie.
49
Multe adverbe pot avea funcţii sintactice, au autonomie semantică, fiind în general
complemente circumstanţiale de loc, de mod şi de timp. Există însă şi adverbe care sunt lipsite de
suficienţă semantică şi nu pot fi părţi de propoziţie.
6. După natura folosirii lor în enunţ, există adverbe:
specializate, bazate pe un sens unic: ieri, azi, mâine, dinadins, aici, acolo, alaltăieri,
lângă, până, pe, pentru, peste, prin, printre, spre, sub, înspre, de din, de după, de la, de
lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe din, pe după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de
pe lângă, de pe sub, ca, cât, decât, drept, exceptând, privind; faţă de, alături de, în funcţie de,
în raport cu, din cauză de, din pricină de, în timp de, în vreme de, în caz de, în loc de, în curs
de, în calitate de, în decurs de, la un loc cu, în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în sus
de, în jos de, relativ la, potrivit cu, referitor la, asemănător cu, privitor la, contrar cu,
conform cu, cu tot, cu toată, cu toţi, cu toate, cu tot cu, înainte de, dinainte de, dincolo de,
vizavi de, cât despre ş.a.
De exemplu: „L-a întâlnit pe colegul său.”
(substantiv în cazul A +
prepoziţie, complement direct)
Din punct de vedere semantic şi sintactic, prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale sunt un
indicator relaţional şi funcţional distribuit în clase funcţionale specifice şi nespecifice.
Cele specifice sunt temporale (înainte de), locale (de-a lungul, de-a latul, în faţa, în spatele
etc.), cauzale (din cauza, din pricina, din cauză de), opoziţionale (în locul, în loc de), concesive (în
ciuda, în pofida) etc.
Cele nespecifice sunt generale: de, din, la, pe ş.a.
Folosirea prepoziţiilor în enunţ
Prepoziţia este generatoare de grup sintactic – grup prepoziţional - impune cuvântului
guvernat forma de genitiv, dativ sau acuzativ.
Dacă considerăm prepoziţiile din punctul de vedere al părţilor de vorbire pe care le precedă,
constatăm că diferite prepoziţii nu au regim unitar, în sensul că nu toate prepoziţiile manifestă
aceleaşi posibilităţi combinatorii. Prepoziţia de, care este foarte frecventă, poate realiza multe
combinaţii: poate preceda un substantiv (casă de piatră), un pronume (reviste de acestea), un
adjectiv (nemaipomenit de frumos), un adverb (vine de departe), o prepoziţie (vine de la birou), dar
nu poate preceda conjuncţii. Prepoziţia fără poate sta înaintea unui substantiv, pronume, verb,
prepoziţie sau conjuncţie, dar nu poate preceda un adjectiv sau un adverb. Prepoziţia pe poate
preceda un substantiv, un pronume, un adverb, un verb la supin sau o prepoziţie. Prepoziţia până nu
precedă substantive, pronume sau adjective, dar poate sta înaintea unei prepoziţii sau a unei
conjuncţii. Prepoziţia a are posibilităţi combinatorii reduse, în sensul că poate sta înaintea unui
infinitiv, înaintea unui substantiv sau adjectiv substantivizat ori a unui numeral.
60
Ca elemente formative, prepoziţiile intră în structura unor substantive compuse (floare de colţ,
Vălenii de munte), a unor locuţiuni substantivale (părere de rău, băgare de seamă), adjectivale (cu stare,
de treabă), verbale (a pune la cale, a pune paie pe foc), adverbiale (în veci, cu de-a sila), prepoziţionale
(în faţa, în urma), conjuncţionale (după ce, pentru că), în structura unor adjective compuse (cuminte,
deplin) ori numerale (doisprezece, paisprezece).
Infinitivele sunt selectate în limba română mai ales de prepoziţiile de, fără, în, pentru, până, spre şi
prin. De exemplu: „dorinţa de a reuşi”, „pleacă fără a anunţa”, „specialist în a intermedia”, „vine pentru
a afla” ş.a.m.d. Conjunctivele sunt preferate de prepoziţiile fără şi până, formând cu morfemul să
locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: fără să, până să. Există unele verbe intranzitive care selectează
numai anumite prepoziţii: „a atenta la...”, „a consta din/în...”, „a decurge din...”, „a extrage din...”, „a
recurge la...”, „a rezida în...” etc.
Prepoziţia contra, în mod normal, cere genitivul, dar se poate construi şi cu acuzativul („Repară
maşina contra cost.”, „Luptă doi contra trei.”).
Prepoziţia datorită, care este urmată de un substantiv (sau un substitut) în cazul D, exprimă un efect
pozitiv, favorabil. Această restricţie de folosire impune atenţie în contextele unde complementul
circumstanţial exprimă cauza unui efect nefavorabil, negativ, situaţie în care prepoziţia datorită trebuie să
fie înlocuită de locuţiunea prepoziţională din cauza („Din cauza bolii, nu s-a putut ridica din pat.”, şi nu
„Datorită bolii, nu s-a putut ridica din pat.”).
Asocierea unor prepoziţii sinonime creează pleonasme: „drept pentru care”, „ca drept”,
recomandându-se folosirea numai a uneia dintre ele („drept care am încheiat prezentul proces-verbal” sau
„pentru care am încheiat...”; „drept răsplată...” ori „ca răsplată...”).
În limbajul anunţurilor publicitare, al firmelor apar adesea enunţuri în care este omisă prepoziţia.
Este vorba de prepoziţiile foarte frecvente în uz: de, pentru în formulări ca: „şef serviciu”, „confecţii
femei” sau „magazin confecţii bărbaţi”, sintagme în care prepoziţiile nu trebuie omise: „confecţii pentru
femei”, „şef de serviciu”, „magazin de confecţii pentru bărbaţi”.
Prepoziţia pe este adesea omisă nejustificat în exprimarea curentă când complementul direct
este exprimat prin pronumele interogativ sau relativ care („care o vrei?” sau „cartea care mi-ai
adus-o”); prin pronume demonstrative, nehotărâte sau negative („acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei
oricare dintre ele”, „n-am văzut nici unul la intrare”, prin substantive comune nume de persoane
identificate, articulate, sau cu anumite determinări („caut directorul instituţiei”, „am condus toţi
invitaţii”). În toate aceste situaţii folosirea prepoziţiei pe este obligatorie („pe care o vrei?”, „cartea
pe care mi-ai adus-o”, „pe acesta de ce nu-l iei?”, „poţi să iei pe oricare dintre ele”, „n-am văzut pe
nici unul la intrare”, „caut pe directorul instituţiei”, „am condus pe toţi invitaţii”).
Prepoziţiile cu, din, la sunt sinonime în contexte în care este exprimat instrumentul. De
exemplu: „cântă la flaut/din flaut/cu flautul”. Cu toate acestea, cu este mai specializată pentru
instrumente.
61
Prepoziţiile între şi dintre sunt folosite în mod nediferenţiat („relaţiile de prietenie dintre
popoare”, alături de „relaţiile de prietenie între popoare”). În fapt, cele două prepoziţii sunt
specializate: dintre se foloseşte după un substantiv articulat cu articol hotărât, iar între după un
substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât. Astfel, sunt corecte sintagme precum:
„legătura dintre conţinut şi formă”, „o legătură între conţinut şi formă”, relaţia dintre cei doi”.
Chiar dacă nu este pleonastică, folosirea a două prepoziţii sau a unei prepoziţii lângă adverb
este superfluă, întrucât nu exprimă un raport nou. De exemplu: în contra, faţă de contra; în curând,
faţă de curând; de abia, faţă de abia; de altfel, comparativ cu altfel ş.a. Se spune adesea greşit „n-am
nimic în contra lor” (în loc de „contra lor”), „mă întorc în curând” (în loc de „curând”), „de abia a sosit” (în
loc de „abia a sosit”) „l-a îmbrăţişat, căci de altfel nu era om rău” (în loc de „altfel nu era...”)
Şi prepoziţia de este folosită uneori nejustificat în faţa unor verbe sau locuţiuni verbale la
infinitiv, subiecte sau complemente directe: „e necesar de a reţine”, „e bine de a ţine seama”, „mă
interesează de a şti...”. Construcţia cu de este acceptată de normele limbii literare numai în „a avea
de-a face”, care este o variantă a îmbinării „a avea a face”.
Locuţiunile prepoziţionale sau îmbinările libere conţinând substantive cu sens temporal
generic sunt utilizate uneori abuziv în locul unor construcţii mai scurte cu sau fără prepoziţii: „a
mers timp de trei săptămâni”, „pe parcursul celor două ore a elaborat...”, „ne vedem în ziua de 12
martie”. În astfel de situaţii se recomandă formulări precum: „a mers trei ore”, „în primele două ore
a elaborat...”, „ne vedem la 12 martie”.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale
Prepoziţiile se folosesc cu valoarea altor părţi de vorbire în anumite contexte:
a) la poate fi adverb de mod cu valoare aproximativă sau poate avea valoare adjectivală: „Au
venit la cincizeci de copii.” (la cam); „A mâncat la mere!” (la multe)
b) de poate avea valoare adjectivală: „Ce de lume a venit la teatru!” (de multă)
c) după şi contra sunt adverbe când nu sunt urmate de alte părţi de vorbire: „Am ajuns acasă
după.”; „Trei au fost contra.”.
d) de şi până pot deveni conjuncţii subordonatoare, iar cu poate deveni conjuncţie
coordonatoare copulativă: „De pleci mai devreme, anunţă-ne!”; „A muncit până a obosit.”; „Ion cu
Dan sunt vecini buni.”
În context, prepoziţia poate avea valoare de substantiv: „Cunoaştem valoarea lui pe din aceste
enunţuri.”.
NOTE:
62
1 Vezi Laura Vasiliu, Schiţă de sistem al prepoziţiilor limbii române, în SG III, p.11-42; Iorgu
Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.282.2 Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.138.3 Vezi Cecilia Căpăţînă, op.cit., p.139.4 Vezi Mioara Avram, 1997, p.265-266; cf. însă Gh. Constantinescu Dobridor, 1996, p.323,
unde prepoziţii precum despre, deasupra, înspre sunt considerate compuse.
BIBLIOGRAFIE OBILIGATORIE
GLR, vol. I, II.
DOOM2.
Avram, Mioara, 1997.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
1.Ce regim cazual au prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale?
2. Ce devine prepoziţia prin conversiune?
3. Ce este prepoziţia?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Identificaţi şi analizaţi prepoziţiile din textele:
a) Pe lângă cunoştinţele de matematică, mai avea studii de fizică şi de chimie, cu toate că nu
se lăuda cu performanţele sale intelectuale.
b) Am luat atitudine contra duşmanilor tăi, pentru a nu lăsa impresia de subiectivism şi am
obţinut un pas înainte în proces.
4. CONJUNCŢIA
1. Caracteristici
Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care, în propoziţie şi în frază exprimă raporturi de
coordonare, iar în cadrul frazei numai raporturi de subordonare.
63
Termenul conjuncţie vine din fr. conjonction lat. conjunctio, - onis „unire”, „legătură”. Ca şi
adverbul sau prepoziţia, conjuncţia se defineşte pe baza criteriului sintactic.
Raportul de coordonare se stabileste în propoziţie:
a) între părţi de propoziţie de acelaşi fel. De exemplu:
subiecte: „Plimbarea şi gimnastica sunt necesare.”
atribute: „A cumpărat trandafiri albi şi galbeni.”
complemente directe: „Vii de la Bucureşti sau de la Iaşi?”
nume predicative: „El este înalt şi slab.”
elemente predicative suplimentare: „Te văd calm şi vesel.”
b) între părţi de propoziţie diferite. De exemplu:
complement circumstanţial de loc şi de timp:
„Pleacă oriunde şi oricând.”
complement circumstanţial sociativ şi de timp:
„Se plimbă cu oricine şi oricând.”
subiect şi complement circumstanţial de loc:
„Oricine şi de oriunde poate veni cu noi.”
În frază, raportul de coordonare se manifestă:
a) între propoziţii de acelaşi fel. De exemplu:
principale: „Vii sau pleci?”
subordonate: „Ştie să scrie şi să citească.”
b) între subordonate diferite. De exemplu:
circumstanţială de mod şi completivă indirectă:
„A lucrat cât a putut de mult şi pentru cine a vrut.”
c) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată de acelaşi fel. De exemplu:
complement circumstanţial de loc şi subordonată circumstanţială de loc: „Pleacă la
Bucureşti sau oriunde îl trimite.”
atribut şi subordonată atributivă: „Are o casă frumoasă, dar care este prea mare.”
d) între o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată diferite. De exemplu:
complement circumstanţial de mod şi subordonată completivă directă: „Îi plăcea să ieie
cât de mult şi ce- i mai bun şi mai frumos .” (I. Creangă).
Raportul de subordonare este stabilit numai în cadrul frazei între propoziţii subordonate şi
propoziţii regente. Subordonatele sunt în relaţie:
cu un termen nominal:
„Casa 1/ pe care ai văzut-o 2/ este a prietenului său.1/”
Propoziţia nr.2 este atributivă. Regentul ei este substantivul casa din propoziţia
nr.1, principală şi regentă.
64
cu un termen verbal:
„Ştie 1/să vorbească frumos.2/”
Propoziţia nr.2 este completivă directă. Regentul ei este verbul ştie din propoziţia
nr.1.
cu un termen adjectival:
„De bun 1/ce este, 2/mulţi îl consideră prost.1/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adjectivul bun din
propoziţia nr. 1.
cu un termen adverbial:
„Citeşte bine, 1/cum citeai şi tu altădată.2/”
Propoziţia nr.2 este circumstanţială de mod. Regentul ei este adverbul bine din
propoziţia nr.1.
cu un termen interjecţional:
„E vai 1/de cine nu lucrează!2/”
Propoziţia nr.2 este completivă indirectă. Regentul ei este interjecţia vai din
propoziţia nr.1.
Conjuncţia face parte din subordonata pe care o introduce, fiind un mijloc de exprimare a
relaţiei de dependenţă din propoziţie şi din frază, un indicator în operaţia de segmentare a frazei în
propoziţii.
Ca şi prepoziţia, conjuncţia este un instrument gramatical, un cuvânt cu rol ajutător. Spre
deosebire de prepoziţie, care stabileşte numai raporturi de subordonare şi numai în propoziţie,
conjuncţia stabileşte două tipuri de raporturi şi în unităţi sintactice diferite.
În mod excepţional, unele conjuncţii pot apărea şi în propoziţii principale exclamative sau
imperative: „Că bine zici!”; „De-ar veni vara mai repede!”; „Să pleci imediat!”. Rolul lor este
expresiv, fiind mărci ale afectivităţii.
Locuţiunile conjuncţionale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu sens unitar şi cu funcţie de conjuncţie. În
structura lor intră obligatoriu o conjuncţie sau o parte de vorbire cu rol joncţional (pronume sau
adverb pronominal relativ), pe lângă substantiv, pronume, verb, adverb şi prepoziţie:
1. o conjuncţie pe lângă:
prepoziţie: pentru că, pentru ca să, fără să, fără ca să, până să, pe lângă că;
adverb: măcar că, măcar de, măcar să, chiar dacă, chiar de, chiar să, înainte să, aşa că,
astfel încât;
65
prepoziţie şi substantiv nearticulat: în caz că, la caz că, sub pretext că, în loc să, din cauză
că, din pricină că;
prepoziţie şi pronume: după ce că;
verb: lasă că/las’că, dat fiind că;
2. un pronume sau un adjectiv pronominal relativ (ce, cât, câtă, câte) pe lângă:
prepoziţie: după ce, până ce, de ce;
prepoziţie şi substantiv nearticulat: în vreme ce, de vreme ce, pe măsură ce, de câte ori,
ori de câte ori, pe câtă vreme, în timp ce, din moment ce;
substantiv nearticulat: cât timp, câtă vreme, o dată ce;
adverb: îndată ce, imediat ce, abia ce, numai ce;
3. un adverb pronominal relativ pe lângă:
prepoziţie: de cum, după cum, pe cât, după cât, cu cât, în cât, întru cât, de când, de unde;
prepoziţie şi substantiv: în caz când, la caz când, în vreme cât, în timp cât;
adverb: chiar când, acolo unde, astfel cum, aşa cum, atunci când, îndată cum, întocmai
cum, atât cât;
4. formate din două elemente joncţionale: până când să, după ce că, ca şi când, ca şi cum.
După raporturile sintactice pe care le stabilesc, locuţiunile conjuncţionale sunt coordonatoare
şi subordonatoare:
„Atât el, cât şi ea au participat la concurs.”
(leagă două subiecte în propoziţie)
„Îi vorbea tare, 1/pentru că era surd.2/”
(introduce o subordonată cauzală)
Locuţiunile conjuncţionale sunt urmate, în general, de verbe la moduri personale.
Clasificarea conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale
Conjuncţiile se clasifică în funcţie de origine, formă, posibilitatea de a introduce una sau mai
multe propoziţii, după raporturile sintactice:
1. După origine, conjuncţiile sunt:
primare (moştenite din latină): că, să, şi, fie, nici, de, dar, iar, ori, sau, au (învechit şi
popular), căci, deci, ci. În general, conjuncţiile primare au corpul fonetic redus la o
singură silabă.
create în limba română prin compunere din elemente contopite: deoarece, fiindcă,
întrucât, încât, deşi sau necontopite: ca să, ca...să, de să, de...să, cum că; prin
conversiune, din prepoziţii: de, până („A alergat atâta, 1/de n-a mai ştiut de el.2/”;
„Aşteaptă aici1/ până venim noi.2/”, din adverbe pronominale relative care şi-au pierdut
66
autonomia sintactică: unde cauzal, când condiţional, cum temporal sau cauzal, cât
consecutiv sau alte adverbe precum parcă, decât, din pronume: însă, ci, din forma verbală
fie.
2. După formă, conjuncţiile sunt:
simple: ci, dar, iar, însă, nici, ori, şi, dacă, să, că. Tot simple1 sunt considerate şi
conjuncţiile formate prin compunere cu termenii sudaţi: deşi, încât, deoarece, întrucât,
dacă. Elementele acestora şi-au pierdut individualitatea de sens şi de formă.
compuse: ca să, ca...să.
3. După posibilitatea de a introduce una sau mai multe propoziţii, conjuncţiile sunt:
specializate în introducerea unui singur fel de subordonate: cauzale: căci, deoarece,
fiindcă, întrucât („Deoarece şi-a rezolvat toate problemele, 1/a plecat mai devreme.2/”);
modale: decât, parcă („Colegul său e mai harnic 1/decât îl ştiam.2/”); concesive: deşi
(„Deşi a mâncat mult, 1/tot nu s-a săturat.2/”); consecutive: încât („A alergat atât, 1/încât
a obosit.2/”) ş.a.
nespecializate sau generale, introducând mai multe feluri de subordonate: că, să, ca să,
ca...să, dacă, de etc. De exemplu, conjuncţia că introduce o subiectivă („E adevărat 1/că
nu sunt toţi oamenii la fel.2/”); o predicativă („Problema este 1/că n-a venit.2/”); o
completivă directă („Văd 1/că altceva te preocupă.2/”); o completivă indirectă („Mă tem 1/că nu va ajunge la timp.2/”); o cauzală („A lipsit de la cursuri 1/că a fost bolnav.2/); o
consecutivă („A fugit atâta 1/că a căzut.2/”); o predicativă suplimentară („Îl ştiam 1/că se
comportă civilizat.2/”) ş.a.
4. După raporturile sintactice în propoziţie şi în frază, conjuncţiile şi locuţiunile
conjuncţionale sunt:
a) coordonatoare;
b) subordonatoare.
a) Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare leagă elemente (propoziţii
principale sau secundare, părţi de propoziţie, o parte de propoziţie şi o propoziţie secundară) care
stau pe acelaşi plan. Ele sunt neutre faţă de termenii pe care îi leagă atât la nivelul propoziţiei, cât şi
al frazei.
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare sunt de mai multe feluri:
copulative: şi, iar „şi”, nici sau în corelaţie: şi...şi, nici...nici; ca şi, cât şi, ci şi, dar şi,
precum şi, până şi, cum şi, după cum şi sau în corelaţie: atât..., cât şi; nu numai..., ci şi;
nu numai..., dar şi; şi..., dar şi;
adversative - între două unităţi de acelaşi fel, divergente una faţă de alta, fără a se opune
categoric sau a se exclude reciproc; dar, iar, însă, ci, şi „dar”, or; numai că, numai cât,
decât că, doar că, în schimb;
67
disjunctive - între două unităţi care se exclud reciproc: sau, fie, ori sau corelate: sau...,
sau; fie..., fie; ori...,ori;
conclusive - între două unităţi de acelaşi fel, dintre care a doua reprezintă concluzia sau
explicaţia celei dintâi: deci, dar „deci”, şi „deci”, vasăzică; prin urmare, în concluzie, în
consecinţă, ca atare, aşa că, drept aceea, drept care.
Unii lingvişti privesc coordonarea prin joncţiune mai detaliat. De exemplu, Gh.
Pronumele şi adjectivele pronominale relative sau relativ–interogative şi nehotărâte,
ca şi adverbele relativ-interogative şi nehotărâte îndeplinesc un rol dublu: la nivelul frazei
sunt relatori, iar la nivelul propoziţiei subordonate, unităţi funcţionale:
„Am aflat 1/unde a plecat.2/”
(unde = adverb relativ de loc, introduce o subordonată completivă directă; în propoziţie este
complement circumstanţial de loc al verbului am aflat)
e) alte adverbe şi locuţiuni adverbiale: aşadar, parcă, pasămite; drept aceea, prin urmare, în
concluzie;
f) prepoziţia cu; locuţiunea prepoziţională împreună cu.
Când introduce o subordonată cauzală, temporală, condiţională etc., adverbul pronominal
relativ devine conjuncţie, fără a mai avea funcţie sintactică în propoziţia pe care o introduce:
„Cum nu ştia 1/ce să mai spună,2/ a plecat imediat./3”
(cum „pentru că” este numai element de relaţie, nu are
funcţie sintactică)
Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale nu au sens lexical de sine stătător, dar nu sunt
complet lipsite de sens. De exemplu că, de, dacă sunt mai abstracte decât căci, deoarece, fiindcă
(cu sens cauzal), deşi, cu toate că, chiar dacă (cu sens concesiv), îndată ce, după ce, până ce (cu
sens temporal).
69
Construcţia conjuncţiilor. Restricţii de folosire
Există o corelaţie între conjuncţie şi modul verbului în frază, când conjuncţia leagă două
propoziţii. Această corelaţie vizează numai conjuncţiile subordonatoare şi numai verbul propoziţiei
subordonate, nu şi pe cel al regentei. Astfel, conjuncţia ca este urmată întotdeauna de verb la modul
conjunctiv („A venit ca să aducă...” sau „Aşteaptă ca mâine să fie primit.”); deşi admite indicativul
(„A venit, deşi a fost bolnav.”) sau condiţionalul („A venit, deşi ar fi stat mai bine acasă.”); încât
admite indicativul („A alergat atât, încât a obosit.”), condiţionalul („Ar alerga atât, încât ar obosi.”),
conjunctivul („Să alerge atât, încât să obosească.”) sau prezumtivul („O fi alergat atât, încât o fi
obosit.”); dacă se poate combina cu toate modurile personale, exceptând imperativul; că admite
toate modurile personale, cu excepţia conjunctivului şi a imperativului, care nu apare în
subordonate5; de se construieşte cu indicativul şi cu condiţionalul pentru a exprima condiţia, cu
indicativul şi imperativul pentru a exprima scopul.
Conjuncţiile coordonatoare nu cunosc restricţii privitoare la folosirea unui anumit mod al
verbului - predicat.
În exprimarea unor numerale însoţite de substantive ori a întregilor cu subdiviziuni, omiterea
conjuncţiei şi nu este acceptată de normele limbii literare. De exemplu: „Am cumpărat două
kilograme şi jumătate de...” (nu „două kilograme jumătate”)
În construcţia propoziţiilor interogative indirecte, înaintea pronumelui sau adverbului
relativ-interogativ, conjuncţia că este inutilă: „M-a întrebat unde mă duc.” (nu „că unde mă duc”).
Conjuncţia că este inutilă şi în construcţia completivelor directe ale unor verbe de declaraţie: „Mi-a
spus să nu mai vin.” (nu „că să nu mai vin”).
Înlocuirea lui ca din conjuncţia compusă dislocată ca...să prin conjuncţia simplă că dă
naştere la anacolut: „S-au înţeles că peste două zile să plece.”
Conjuncţia iar nu poate fi urmată niciodată de un verb la un mod predicativ, ci de alte
elemente. De exemplu: „El pleacă, iar eu rămân.”
Conjuncţia nici implică prezenţa în aceeaşi propoziţie a adverbului negativ nu. De exemplu:
„Nici nu intră, nici nu pleacă.” Construcţiile fără negaţie (ca „Nici mi-e foame, nici mi-e sete.”) sunt
învechite şi populare.
Conjuncţiile deci, însă pot să aibă şi altă topică în comparaţie cu celelalte conjuncţii
coordonatoare care stau între propoziţiile pe care le leagă. De exemplu: „Rămâne, deci acceptă.”
„Rămâne, acceptă deci.”
Conjuncţia coordonatoare adversativă dar stă numai între propoziţii (în frază), în timp ce
dar conclusiv nu poate apărea decât în interiorul sau la sfârşitul ultimei propoziţii coordonate. De
70
exemplu: „Citeşte mult, dar nu înţelege.” (adversativ) şi „N-a venit nimeni, să plecăm, dar.”
(conclusiv).
Tendinţa de alăturare a unor conjuncţii de acelaşi tip duce la crearea pleonasmelor: dar însă
(„A bătut la uşă, dar însă n-a intrat.”), ci dimpotrivă („N-a aşteptat, ci dimpotrivă a plecat.”), însă în
schimb („Am citit de mai multe ori, însă în schimb n-am înţeles.”)6
Corelativele conjuncţiilor şi ale locuţiunilor conjuncţionale
În general, conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale pot apărea în corelaţie cu ele însele, cu
adverbele, cu pronumele şi adjectivele pronominale nehotărâte, cu locuţiunile adverbiale. De cele
mai multe ori dublează relaţia şi funcţia unităţii subordonate. Semantic, ele constituie un mijloc de
dezambiguizare, iar stilistic, un procedeu de reliefare:
atât (adv. corel.)..., cât şi (loc. conj.) deşi (conj.)..., totuşi (adv. corel.)
nu numai (adv. corel.)..., ci şi (loc.conj.) deşi (conj.)..., tot (adv. corel.)
nu numai că (loc. conj. corel.)..., dar şi (loc.conj.) cum (conj.)..., cum (adv. corel.)
după cum (loc. conj.)..., tot aşa (adv. corel.) astfel (adv. corel.)..., încât (conj.)
cu cât (loc. conj.)..., cu atât (adv. corel.) de ce (loc. conj.)..., de ce (loc. adv. corel.)
pe cât (loc. conj.)..., pe atât (adv. corel.) atât (adv. corel.)..., încât (conj.)
pentru că (loc. conj.)..., de aceea (loc. adv. corel.)ş.a.
De exemplu: „De aceea a căzut, 1/pentru că n-a fost atent.2/”
(de aceea = loc.adv. corel. a loc. conj. pentru că, are
funcţie sintactică de complement circumstanţial de
cauză)
„A lucrat atât, 1/încât i-a uimit pe toţi.2/”
(atât = adv. de mod corel. al conjuncţiei încât, are
funcţie sintactică de complement circumstanţial de
mod)
În limba română contemporană unele sintagme au tendinţa de a deveni locuţiuni
conjuncţionale: datorită faptului că, pe motivul că, pentru motivul că, sub pretextul că, cu condiţia
că, în eventualitatea că, în cazul că, în ciuda faptului că. Se analizează însă ca substantive
precedate de prepoziţii, cu funcţie sintactică de complemente circumstanţiale. După ele urmează
subordonate atributive.
2. Relaţia cu alte clase lexico-gramaticale
Conjunxcţia, prepoziţia şi adverbul prezintă asemănări:
71
a) de formă: până este prepoziţie şi conjuncţie; decât este adverb, prepoziţie şi conjuncţie; din
cauza - locuţiune prepoziţională, din cauză că - locuţiune conjuncţională, în afara – locuţiune
prepoziţională, în afară că - locuţiune conjuncţională; pe lângă - prepoziţie compusă, pe lângă că -
locuţiune conjuncţională; pentru, pentru a - prepoziţii; pentru ca să - locuţiune conjuncţională;
înainte - adverb, înaintea - prepoziţie, înainte de – locuţiune prepoziţională, înainte să, înainte ca să
- locuţiuni conjuncţionale.
b) Unele adverbe devin conjuncţii (unde, când, cum, cât).
c) Adverbele şi locuţiunile adverbiale cu sens concret devin prepoziţii (înaintea, înapoia,
deasupra etc.) sau locuţiuni prepoziţionale (în faţa, în locul, în ciuda etc.)
d) În structura lor, compusele au două adverbe, două prepoziţii, două conjuncţii, locuţiunile au
cel puţin o parte de vorbire diferită.
Există însă şi deosebiri:
a) Din punct de vedere semantic, adverbele au sens de sine stătător şi funcţie sintactică de sine
stătătoare (complemente circumstanţiale, atribute, nume predicative, predicate verbale); prepoziţiile
şi conjuncţiile sunt instrumente gramaticale, cu rol de legătură în propoziţie şi în frază, nu au
autonomie sintactică. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale se analizează împreună cu alte părţi
de vorbire (substantive sau substitute ale acestora).
b) Din punct de vedere sintactic, prepoziţiile exprimă raporturi numai în propoziţie, pe când
conjuncţiile au rol şi în propoziţie, şi în frază.
c) Adverbele au clase precis delimitate semantic, cu puţine treceri de la o clasă la alta, pe când
prepoziţiile şi conjuncţiile sunt mai puţin specializate.
d) Numărul locuţiunilor prepoziţionale şi conjuncţionale creşte.
e) Există tendinţa de a se stabiliza sensurile şi întrebuinţările unor prepoziţii şi conjuncţii.
NOTE:1 Cf. Gh. Constantinescu - Dobridor, 1996, p.342, unde sunt interpretate drept conjuncţii
compuse.2 Vezi G. Constatinescu - Dobridor, 1996, p. 343-344.3 Vezi Mioara Avram, 1997, p.280.4 Vezi Iorgu Iordan, Vladimir Robu, 1978, p.422.5 Vezi Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, 1967, p.290-291; Mioara
Avram, 1997, p.281-282.
72
6 Pentru detalierea compartimentului referitor la folosirea conjuncţiilor vezi Gheorghe Doca,
Limba română III. Probleme de sinonimie gramaticală şi de cultivare a limbii, Bucureşti, EUB,
1996, p.135-136; 196-197; 211-212; 247
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
DOOM2
GLR
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
GALR
ÎNTREBĂRI
1.Ce este conjuncţia?
2. Care sunt conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale coordonatoare şi cum se subclasifică ele?
3. Ce tipuri de conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale subordonatoare cunoaşteţi?
4. Ce părţi de vorbire au rol de conjuncţii?
EXERCIŢII DE AUTOEVALUARE
1. Demonstraţi cu exemple valorile morfologice ale cuvintelor de, şi.
3. Exemplificaţi în contexte conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale de cauză, conjuncţii şi
locuţiuni conjuncţionale concesive.
5. INTERJECŢIA
1. Caracteristici
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă, cu intonaţie exclamativă, care exprimă stări
sufleteşti, senzaţii şi manifestări de voinţă (îndemn sau adresare) sau care reproduce sunete şi
zgomote din natură.
Termenul generic se referă, de altfel, atât la interjecţiile propriu-zise (interjecţie fr.
interjection lat. interjectio, -onis „intercalare”, „inserţie”, „ceea ce este aşezat la mijloc”, cât şi la
onomatopee (onomatopee fr. onomatopée, cf. gr. onoma „nume”, opoieien „a face”), numite şi
cuvinte imitative.
Tratată, în general, drept cuvânt invariabil care exprimă o reacţie afectivă, intensă, interjecţia
se deosebeşte nu numai de părţile de vorbire flexibile, dar şi de cele neflexibile, prin diferite
particularităţi de ordin semantic şi sintactic.
73
Senzaţiile, stările sufleteşti sunt exprimate direct, prin interjecţiile propriu-zise, şi indirect, prin
onomatopee. Indiferent de natura lor, interjecţiile sunt aproape lipsite de conţinut semantic. Ele
sugerează, fără a denumi ori a stabili raporturi, stări fizice şi psihice (aprobarea, mirarea, îndoiala,
bucuria, ironia, insistenţa etc.) ori imită sunete şi zgomote din natură.
Din perspectiva posibilităţilor de integrare într-un lanţ sintagmatic, cele mai multe interjecţii
sunt unităţi sintagmatice neintegrate, baza lor nu actualizează o funcţie. Adesea, ele apar în
propoziţii sau în fraze fără a avea o legătură sintactică cu acestea, ca însoţitoare ale verbelor la
imperativ, ale substantivelor în cazul vocativ sau chiar ale propoziţiilor interogative ori
exclamative: „Ia vino aici!”; „Măi omule, spune adevărul!”; „Vai, ce minunată privelişte!” O parte
dintre interjecţii pot îndeplini calitatea de părţi de propoziţie, deci au funcţie sintactică: „Iată ce vei
face!”; „Zău că nu ştiu.”
Din punctul de vedere al formei, interjecţiile au, în general, corp fonetic redus şi fix: o vocală (e, a, o)
sau mai multe (ei, au, ia), una sau două consoane însoţite sau nu de vocală (ţ, s; ah, uf), o silabă (aş, na,
ptiu), silabe repetate (ta-ta-ta, pu-pu-pu, ga-ga). Posibilităţile combinatorii la nivelul sunetelor sunt
diverse. Mai frecvente sunt situaţiile de plasare a unei vocale în centrul corpului fonetic şi mult mai
rare cazurile în care interjecţia este construită numai din grup consonantic.
Prin natura lor, interjecţiile sunt specifice limbii vorbite, de obicei ţin de stilul familiar: mă,
zău, uite, na, ehe etc. Câteva interjecţii reprezintă apeluri sau comenzi folosite în anumite limbaje
speciale: aport, halt, alo. În limba literară, interjecţiile apar în stilul beletristic, rolul lor fiind acela
de mărci ale oralităţii şi ale afectivităţii.
Clasificarea interjecţiilor
Interjecţiile se clasifică după mai multe criterii: origine, structură, sens, disponibilităţi
sintactice.1
1. După origine şi provenienţă, interjecţiile sunt:
primare (moştenite din latină): zău, vai;
împrumutate din diferite limbi: din vechea slavă- aleluia, amin; din turcă - aferim, aman, bre,
haide, halal; din bulgară - ia, iată, na; din rusă - paşol; din franceză- alo, aport, bravo, marş,
mersi, pardon, parol, ura; din italiană - basta; din engleză - stop; din latina clasică - salve,
vivat; din maghiară - servus.
Unele interjecţii apar în aceeaşi formă sau într-o formă oarecum apropiată în mai multe limbi,
fiind socotite internaţionale: alo, bravo, stop, ura;
create în limba română: ah, aha, aş, bâldâbâc, bâr, bâz, cea, cioc, câr, clap, cling, de, ehe,
ei, fâş, fleaşc, gogâlţ, ha, haiti, jap, leop, lipa, oleoleo, oho, mă, măi, măre, nani, nea,