Literatura universala

Literatura ebraică antică

La loc de cinste se află Biblia ebraică (Tanah, în ebraică "ךתנ).

Culegerea de compilații Mișna a fost scrisă în primele secole ale

mileniului I d.Hr. și are ca punct de plecare Tora, în ebraică תורה,(Pentateuhul).

Literatura ebraică medievală

Comentariul lui Avraham ibn Ezra la cartea Exodul, Neapole 1488

Cărturarul Avraham ibn Ezra (1092/1093? - 1167) a scris

comentarii asupra Bibliei.

Rabinul Rashi (1040 - 1105) a scris primul comentariu complet

al Talmudului.

Marele filozof Moise Maimonide (1135 - 1204) a realizat diverse

exegeze ale scrierilor sacre, din care se remarcă opera sa

principală Călăuza șovăielnicilor, publicată în arabă.

Alți mari scriitori ai acestei perioade au fost: Solomon ibn

Gabirol (cu celebra sa lucrare Izvorul de viață) și Judah Halevi.

Literatura modernă

Secolul al XVIII-lea

Scrierea La-Yesharim Tehillah a lui Moshe Chaim Luzzatto (1707-

1746), apărută în 1743, poate fi considerată primul produs al literaturii moderne ebraice. Un alt scriitor valoros a fost discipolul

acestuia, David Franco Mendes (1713 - 1792), care prin scrierile

sale l-a imitat pe Racine și Metastasio.

În contextul mișcării de emancipare a evreilor se remarcă filozoful Moses Mendelssohn (1729 - 1786), prin a cărui traducere

a Bibliei evreiești în germană atrage intereseul pentru studiul limbii ebraice.

În domeniul liricii acestei perioade, se remarcă poetul Naphtali

Hirz Wessely (1725 - 1805).

Literatura contemporană

Printre scriitorii acestei perioade putem enumera: Ephraim Kishon, Yaakov Shabtai, A. B. Yehoshua, Amos Oz, Irit

Linur, Etgar Keret și Yehoshua Sobol.

Iliada este o epopee atribuită lui Homer, care pare a fi fost

un aed din Ionia, din a doua jumătate a secolului VIII î.Hr., și care

a preluat în epopeele sale, Iliada și Odiseea, tradiții, fragmente și motive din mituri vechi și cântece populare.

Iliada este compusă din 15 337 de hexametri dactilici și, din epoca elenistica, divizată în 24 de cânturi. Textul a fost probabil

compus între 850 și 750 I.C. (date deja menționate de către Herodot), deci cu patru secole după perioada în care istoricii

înscriu războiul mitic pe care acesta îl relatează.

Tema epopeii o reprezintă războiul Troiei, în care se confruntă

aheii veniți din Grecia cu troienii și aliații acestora, fiecare tabără

fiind susținută de diverse divinități, cum ar fi Atena, Poseidon sau Apollo. După zece ani de război, soarta

acestuia nu continuă prin numeroase lupte colective sau individuale care ilustreaza figuri ca Ajax, Hector sau Patrocle. În

final, aheii înving grație victoriei lui Ahile care îl ucide pe conducătorul troian în luptă directă.

În cele 24 de cânturi, însumând circa 15 000 de

versuri, Iliada relatează fapte de vitejie excepțională făcute de

eroi neînfricați, dintre care se detașează Ahile. Acesta nu

cunoaște teama și preferă o moarte glorioasă unei vieți tihnite,

însă este neîndurător, refuzând familiei dușmanului său până și consolarea de a-i preda corpul acestuia. Îl umanizează însă prietenia pentru Patrocle.

Ahile întruchipează virtuțile eroului războinic. Spre deosebire de

el, Hector detestă războiul și nu luptă pentru glorie, ci pentru a-și apăra cetatea; este iubitor de pace și de rațiune. Figurile celor doi

eroi reies și din cuvintele pe care și le adresează înainte de luptă - procedeu des folosit de Homer pentru caracterizarea

personajelor, cuvintele lui Ahile sunt mânioase și jignitoare, în

timp ce Hector vorbește calm și măsurat. Poetul își caracterizează

eroii și din câte un epitet frecvent legat de numele personajului

respectiv, de exemplu "șoimanul Ahile".

Personajele sunt prezentate în mișcare, dinamismul fiind amplificat de imagini auditive referitoare la zgomotul bătăliei sau

la zornăitul înfricoșător al armelor unui erou, ca în cazul lui

Diomede. La prezentarea sugestivă a unei situații contribuie și comparația, care la Homer este dezvoltată pe mai multe versuri.

Alături de eroi intervin și zeii, conferind operei un caracter

miraculos. Astfel, Atena îl apără pe Ahile de sulița lui Hector, iar

Apolo îl ascunde pe fiul lui Priam într-o ceață deasă spre a-l feri de mânia Peleianului.

Cele două epopei homerice (Iliada și Odiseea) au fost traduse în limba română de George Murnu.

Literatura indiană

În cadrul acestei literaturii să menționăm mai întâi cele o mie

de imnuri care alcătuiesc Rig Veda (imnuri adresate soarelui, lunii, stelelor, vântului, ploii, focului, aurorei, pământului etc.) Pe

lângă imnurile de adorare a elementelor naturii, care dobândesc

un caracter filozofic și cosmogonic, sunt și imnuri pentru ceremonii matrimoniale, pentru funeralii etc.

Capodoperele vechii literaturi indiene

sunt Mahābhārata și Ramayana. Mahābhārata (considerată cei

mai mare operă de imaginație a Asiei) a fost elaborată între

secolele al V-lea î.Hr. și al V-lea d.Hr. Este o operă de dimensiuni

neobișnuite, fiind de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada. Sunt relatate luptele dintre cele două neamuri ariene, iar în final se

face un elocvent apel la împăcare și la lupta comună împotriva răului. Opera abundă în scene epice de o incomparabilă

grandoare, în scene de o emoțională umanitate și în descrieri de natură de un colorit extraordinar.

Atribuită lui Valmiki, Rāmāyana are dimensiuni mult mai mici.

Acțiunea este mai unitară și mai simplă: refugierea unui prinț și lupta acestuia pentru eliberarea soției sale. Există aici multe

elemente de feerie și de basm, mai multă finețe și rafinament.

Ambele epopei sunt pătrunse de un puternic spirit de umanitate,

de eroism și de justiție.

Cel mai mare poet indian al tuturor timpurilor a fost Kālidāsa. Cea

mai celebră operă a sa a fost Sakuntalā. Prin duioșia

sentimentelor, prin delicatul simț al naturii și lirismul gingaș, această evocare a iubirii fiicei unui pustnic pentru regele

Dushyanta reprezintă una dintre cele mai valoroase opere ale Indiei din acea epocă.

O altă capodoperă a literaturii indiene o constituie Panciatantra. Forma actuală a operei a fost elaborată la începutul secolului I

d.Hr. Această creație literară a exercitat o influență deosebită

asupra fabulisticii orientale și, prin intermediul unor

versiuni persaneși arabe, asupra celei medievale europene.

Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică.

Tematica acesteia conține: viața, moartea, luptele dintre triburi,

munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate în creații lirice,

cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea

populară este surprinsă în proverbe[2]

și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de descântece, incantationes,

și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest

gen s-au transmis din generație în generație legenda luiRomulus

și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați.

Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul legendelor romane domină caracterul

istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o notă mai

puțin religioasă, ci de de evocare a istoriei.

Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.

Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului

al III-lea î.Hr., după modelele grecești, și este ilustrată de Livius

Andronicus, Titus Maccius Plautus și Quintus Ennius. Deși încă

se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o literatură originală.

Cnaeus Naevius (c. 270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic

prin comedii, tragedii, dar și cel epic prin care prelucrează

legendele greci și romane.

În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-

?), Lucius Cincius Alimentus și alții.

În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).

Secolul I î.Hr.

În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale,

printre care Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.

Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello

Gallico" și "Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită

obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu numai

narațiunii.

Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf roman important.

Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54

î.e.n.) și Titus Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura". Acesta este un poem

cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.

Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)

Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge

(care au ca model idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care

amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său,Aeneas,

evocă momente importante ale istoriei naționale.

Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai

importanți poeți romani a scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad

Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas Boileau-

Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".

Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac,

scrie poeme erotice, "Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În

perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-o altă etapă a

creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".

Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare

grecești, cu producții specifice genului latin. A servit ca izvor de

inspirație pentru scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine.

Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare și Goethe,

precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat

izvoare ale literaturii grecești și latine.

Grecia clasică

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă

în greaca veche de la cele mai vechi opere scrise în limba

greacă până în secolul al V-lea și ridicarea Imperiului Bizantin.

Cele mai importante opere de la începuturile literaturii grecești îi aparțin lui Homer, Iliada și Odiseea. Celălalt mare poet al perioadei preclasice a fost Hesiod. Cele trei opere ale sale care s-

au păstrat până în prezent sunt Muncile și Zilele șiTeogonia.

Cei doi poeți lirici mai importanți au fost Sappho și Pindar. Tot

grecii au inventat și teatrul și au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre

sutele de tragedii scrise și reprezentate în epoca clasică, s-au

păstrat doar câteva piese a trei autori: Eschil, Sofocle, și Euripide.

Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr-un ritual în cinstea

lui Dionysos, doar că în acest caz piesele conțineau obscenități, insulte și vulgarități. Piesele care s-au păstrat, aparținând

lui Aristofan, au reprezentat un model pentru generațiile și epocile viitoare. Menander este considerat ca fiind cel mai bun dintre

scriitorii Noii comedii.

Doi dintre cei mai importanți istorici care au trăit vreodată au scris

în timpul epocii clasice grecești: Herodot și Tucidide. Un al treilea

istoric, Xenophon, și-a început opera, 'Hellenica', de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.

Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt din

domeniul filozofiei. Au existat mulți filozofi greci, dar trei s-au

detașat de restul: Socrate, Platon, și Aristotel. În istoria gândirii umane, Platon practic nu are rivali.

]Elenismul

Până în 338 î.Hr., toate orașele state grecești, cu

excepția Spartei au fost cucerite de Filip al II-lea al Macedoniei. Fiul lui Filip, Alexandru cel Mare, a extins mult cuceririle tatălui

său. Orașul Alexandria din nordul Egiptului a devenit începând cu

secolul al III-lea î. Hr. centrul principal al culturii grecești. Poezia

greacă a înflorit în special în secolul al III-lea î. Hr. Poeții principali

au fost Teocrit, Callimah, și Apollonius din Rodos. Teocrit, care a trăit aproximativ din 310 până în 250 î. Hr., a fost creatorul poeziei

pastorale, un gen dezvoltat apoi de poetul roman Vergilius în Ecloge.

Epoca Romană

Istoricii cei mai importanți din perioada de după Alexandru au

fost Timaeus, Polibius, Diodorus Siculus, Dionysius din

Halicarnas, Appian din Alexandria, Arrian, și Plutarh. Perioada de

timp acoperită începe de la sfârșitul secolului al IV-lea î. Hr. până în secolul al II-lea d.Hr.

Eratostenes din Alexandria, care a murit aproximativ în 194 î. Hr.,

a scris în domeniul astronomiei și geografiei, dar lucrările sale sunt cunoscute în principal din descrieri ulterioare. Una dintre cele

mai importante contribuții ale perioadei elenistice o reprezintă

traducerea Vechiului Testament în grecește. Acest proces a avut

loc la Alexandria, și a fost terminat până la sfârșitul secolului al II-

lea î. Hr. Numele Septuagint înseamnă "șaptezeci", din tradiția că

72 de scribi au fost implicați în proiect.

Literatura Bizantină (300 d.Hr.-1453)

Pentru detalii, vezi: Literatura binzantină.

Literatura bizantină grecească se referă la literatura scrisă în greaca medievală. Dacă literatura bizantină reprezintă expresia

vieții intelectuale a populației elenizate din Imperiul

Roman răsăritean în timpul Evului Mediu creștin, atunci ea este

un organism poliform, îmbinând civilizațiile greacă și creștină pe

fundațiile comune ale sistemului politic roman, așezat în

atmosfera intelectuală și etnografică a Orientului Apropiat.

Literatura bizanintă a fost influențată de patru mari elemente

culturale diferite: grecesc, creștin, roman și oriental, al cărui

caracter se ămbina cu celelalte. Culturii intelectuale elenistice și organizării guvernamental romane i se adaugă viața emoțională

a creștinismului și lumea imaginației orientale, ultima înglobându-le pe celelalte trei.

]Literatura greacă modernă (după 1453)

Literatura greacă modernă se referă la literatura scrisă în limba

greacă începând cu secolul al XV-lea, desprinsă din literatura bizantină târzie, din secolul al XI-lea. Erotokritos este fără îndoială

capodopera acestei perioade, și poate a literaturii grecești moderne. Este o romanță în versuri scrisă în jurul anului 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553-1613). Korakistika (1819), un

pamflet scris de Jakovakis Rizos Neroulos și îndreptat împotriva intelectualului grec Adamantios Korais, este un exemplu

important al Renașterii grecești și a naționalismului apărut.

Solon

Solon (n. 640/638 î.Hr. - d. 560/558 î.Hr.) a fost un faimos om de

stat atenian, legislator și poet. A fost considerat printre cei "Șapte

Înțelepți" ai Greciei antice. Reformele sale au oprit declinul

economic și moral al Atenei și au pus bazele democrațieiateniene.

Biografie

S-a născut în Atena dintr-o familie de nobili eupatrizi.[1]

Solon nu a

fost prea bogat de la origine, dar a acumulat avere prin comerțul maritim. S-a impes in viata politica a Atenei in 593-594 i.Hr.El a

initiat o serie de reforme in favoarea poporului.A restabilit importanta Adunarii Poporului, care detinea in epoca sa principala

functie de conducere in stat.

Cariera politică

În timpul călătoriilor sale în scopuri de comerț, Megara, care

aparținuse Atenei, a fost cucerită de Salamina. După revenirea sa la Atena în perioada anilor 590 î.Hr., Solon face prin discursuri în

piața publică (agora) în care militează pentru recuperarea Megarei. După victoria atenienilor, Solon devine foarte popular.

A fost ales arhonte (594-593 î.Hr.), iar principala sa sarcină a fost

de a găsi soluții pentru oprirea crizei economice și sociale care loveau Atena în acea perioadă.În acest scop, Solon a redactat un

nou cod legislativ — Constituția lui Solon. Au fost create patru categorii sociale:

Pentakosiomedimnoi: cei al căror venit depășea 500 medimne (un fel de banițe) pe an, de diverse bucate

Hippeis (cavalerii): cei care puteau furniza cai și echipament militar în caz de război

Zeugitai: truditori ai pământului care obțineau 200 de medimne pe an

Thètes: muncitori

În 594 î.Hr., Solon anulează datoriile poporului. El împarte

populația Atenei în patru categorii după avere, fiecare clasă

primind separat drepturi politice. Solon a formulat o constituție, a

introdus o nouă monedă pentru ca oamenii să-și plătească mai

ușor datoriile și a împărțit pământ populației stabilind o limită pentru fiecare.

Sappho (Σаπφω(lb.greaca), Safo sau

Psappha), poetă din Lesbos, care a trăit la sfârșitul secolului al

VII-lea Î.Hr. și în primul sfert al secolului al VI-lea Î.Hr. . Ea a fost

cea mai de seamă poetă lirică a antichității grecești. Sappho (numele ei adevărat, în dialectul eolian, era Psappha) s-a născut

în insula Lesbos, la Mytilene, dintr-o familie aristocrată. A fost

măritată și a avut o fiică pe nume Cleis. L-a cunoscut pe Alceu.

Sappho a fost alungată din patrie, unde luptele civile făceau

ravagii, a plecat la Siracuza, în Sicilia; dar acest exil n-a durat

mult și ea s-a întors la insula Lesbos, unde a trăit până la

bătrânețe. Dragostea ei pentru frumosul Phaon precum și sinuciderea în cascada de la Leucada sunt pure legende.

Sappho a fost fiica lui Scamandronymos și a Kleidei.

Contemporană cu Alceu, poeta aparține unei familii de aristocrați din insula Lesbos.

Poezia

Ea dedică unora dintre elevele sale versuri aprinse de pasiune.

Cei vechi o numeau pe Sappho "a zecea muză" și-i așezau uneori

opera alături de cea a lui Homer. Puținele versuri rămase de la ea

sprijină această apreciere. Ea știa să exprime emoțiile sale

asociindu-le cu Natura și Întregul Univers, cele trei lucruri părând inseparabile pentru Sappho. Apa, focul, fluviile, soarele, stelele

sunt mereu evocate în versurile lui Sappho și sunt amestecate mereu cu tulburările sau bucuriile inimii ei prin corespondente

subtile și secrete, care conferă poeziei sale un accent

modern.Catul și Horațiu i-au adaptat și imitat unele poeme,

încetățenind strofa safică la Roma. În lirica universală, au fost

poeți care au încercat să scrie versuri în metrul safic (la noi Mihai Eminescu).

Stilul poeziei și lucrările

Tematica poeziilor sale este pur feminină, axată pe învățătura

muzicii și a dansului. Cântecele compuse de Sappho și de elevele ei sunt monodii, acompaniate de liră (vezi imagine dreapta). Ea a

compus însă și imnuri corale precum și poeme de largă respirație, după câte rezultă dintr-un fragment de epithalam în care cânta

nunta lui Hector cu Andromaca. Valoroase sunt prelucrările ei din lirica populară din Lesbos, adevărate bijuterii ale genului, cântece

de nuntă îndeosebi. Iubirea, strălucirea frumuseții tinere, farmecul personal, luxul, vraja nopții luminate de lună se desprind din fiecare rând scris de poetă, în puternic contrast cu

oroarea de aspectele degadante ale vieții. Sappho a fost o artistă

desăvârșită a cuvântului scris. Dialectul eolic ce-l întrebuințează nu a împiedicat (în general, «pentru detalii vezi Pierderea Poeziei

lui Sappho») răspândirea poemelor ei, grupate de exegeții elenistici în 9 cărți. Mele (adică Cântecele) compuse de Sapho, grupate de filologii alexandrini după criterii metrice, erau în majoritatea lor monodii. Cele mai izbutite poeme rămân acelea în

care sunt notate propriile ei trăiri. Evident, Sappho avea un model ilustru în poemele lui Arhiloh din Paros, dar puterea de expresie

în creația ei, o îmbinare unică de simplitate și forță, este

remarcabilă. Ca și Arhiloh urmând tradiția poetică urmată

de Terpandru, Sappho acordă o deosebită grijă înfățișării stilistice

și metrice a poemelor ce le compunea cu diferite ocazii: serbări religioase, căsătorii, ocazii festive, etc . Ordinea cuvintelor, de un firesc rar întâlnit, lipsa epitetelor pompoase, sonore, de rigoare în

poezia epică, conferă versurilor safice o deosebită naturalețe.

Abia la câteva lectrui cititorul își dă seama că impresia neasemuită care se degajă din fragmentele lizibile este, în fond,

efectul unei arte poetice rafinate, în care legile simetriei și ale

opoziției sunt aplicate fără greș. Cel mai cunoscut poem safic, cântecul I din cartea I, a fost considerat încă

din antichitate o capodoperă. Poemul este un imn inchinat

Afroditei. Dacă facem o apropiere între Iliada și Imnul Safic, ne

dăm seama că asemenea invocații adresate divinității protectoare

a iubirii și fecundității erau o practică curentă în creațiile poetice ale vechii Grecii.

Alceu din Mytilene (greacă Ἀλκαῖος - Alkaios, n. cca. 620 î.Hr. - d. secolul VI î.Hr.) a fost un poet liric grec care se presupune ca a

inventat versul alcaic - vers specific liricii grecești care are o anume măsurp metrică.

Alceu a fost un poet liric .Poezia sa de mare diversitate tematică

,este scrisă in dialect eolic.Preferă cântecul monodic,in strofe scurte cu structură fixă.Strofa cel mai des intâlnită în poeziile sale

ii poarta numele „alcaica".A cultivat insa si lirismul

coral.Participând intens la viața politică a cetății ,era firesc ca multe din poemele sale sa abordeze o tematică de actualitate

.Alte poeme îl înfăișează ca un iubitor de viață , de petrecere ,înclinat uneori spre speculatii filosofice .

Teatrul Grec

Eschil (525 î.Hr.—456 î.Hr.; greacă: Αἰσχύλος) a fost un dramaturg grec antic, considerat părintele tragediei clasice.

S-a născut la Elefsina în anul 525 î.e.n. Tatăl său se

numea Ephorion și era descendent dintr-o familie nobilă și înstărită.

A participat la Bătălia de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480

î.Hr.) împotriva perșilor, unde a dat dovadă de curaj și devotament. Este supranumit "părintele tragediei universale". Tragediile lui Eschil prezintă conflicte puternice, bazate pe

subiecte simple și concentrate, realizate într-un ton grav, iar eroii se află în luptă cu destinul, manifestat prin intermediul zeilor. Eschil a considerat drama (tragedia) un instrument de

propagandă națională, o modalitate capabilă să trezească

spectatorilor sentimente de care el însuși era profund animat:

dragostea de patrie, cultul virtuții, supunerea față de zei. Eschil a

introdus al doilea actor și a restrâns partea lirică în favoarea celei dramatice. A scris peste 90 de piese din care s-au păstrat doar 7: trilogia ―Orestia‖ care cuprinde ―Agamemnon‖, "Choeforele"

(Choeforoi) și "Eumenidele" (Eumenides), "Cei 7 contra Tebei"

(Hepta epi Thebas), "Prometeu încătușat" (Prometheus

desmotes) și "Perșii" (Persai). Eschil a murit în anul 455 î.Hr. la Gela (Sudul Siciliei).

―Perșii‖ este singura piesă cu subiect istoric care s-a păstrat. Eschil a fost inspirat de actualitate după ce a participat activ la

război, la bătăliile de la Maraton și Salamina. Piesa este scrisă în

472 iar subiectul este povestea morții unui imperiu și a unei

civilizații. O civilizație împlinită, aflată la apogeu, dar care,

sufocată de propria bogăție și plenitudine, și-a pierdut resursele

vitale și refuză să-și vadă propria vulnerabilitate. Opera lui Eschil

relevă sensuri profunde, existențiale: cumplita și neașteptata

înfrângere a puternicei mașini de război persane, la Salamina, de

către o armată grecească puțin numeroasă, nu aduce cu sine

doar năruirea fantasticelor ambiții de cucerire ale unui imperiu, ci

și agonia unei culturi și a unei civilizații care a avut orgoliul

invincibilității sale. Crezându-se atotputernic, venerându-se pe sine ca pe un zeu, având convingerea că a adus visul de aur pe

pământ si refuzând dreptul la existență al celor care nu sunt

aidoma lui, omul acestei civilizații își semnează propria condamnare la pierire.

Sofocle (Greacă veche Σουοκλῆς-Sofokles - n. cca. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost un poet tragic grec. Împreună

cu Eschil și Euripide a pus bazele tragediei clasice grecești[1].

Aduce însemnate inovații în tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea trilogiei prin crearea de piese independente, mărirea

numărului choreuților de la 12 la 15, introducerea celui de-al

treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanța acordată

decorului și costumelor[1]

. Opera marelui poet tragic, continuator

al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese[2]

(după diverse păreri și izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133, ba chiar și de 140),

dintre care ne-au mai rămas în întregime numai șapte.

În crearea tragediilor, Sofocle se inspiră din aceleași izvoare ca și Eschil; ca și înaintașul său, el face apel la cunoscutele legende și eroi mitologici, tematica unora dintre tragediile sale fiind

asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continuă pur și simplu tema abordată de acesta (de pildă, în „Antigona‖, Sofocle

pornește de la momentul final al tragediei „Cei șapte contra Tebei‖).

În creația lui Sofocle, un moment de mare însemnătate îl reprezintă tragedia „Oedip rege‖, pusă în scenă, pentru prima

dată, în 429 i.Hr.

Destinul lui Oedip și al neamului său ne este prezentat în

tragediile „Oedip Rege‖, „Oedip la Colonos‖ și „Antigona‖, care, în totalitatea lor, alcătuiesc o unitate.

Subiectele tragediilor lui Sofocle sunt de sine stătătoare; în cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la Eschil

subiectul se desfășura de-a lungul întregii trilogii. Această inovație pe care Sofocle a adus-o dramaturgiei i-a dat posibilitatea să

prezinte mai variat specificul caracterelor omenești și complexul

de situații în care trăiesc eroii săi.

Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorții tragice a

legendarului Oedip a influențat dramaturgia universală, rămânând

și în zilele noastre în repertoriul permanent al scenelor dramatice

[8].

În timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un

moment al împlinirii blestemului moștenit, Sofocle se

concentrează asupra sorții individuale a eroului; suferințele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a

atitudinii pe care și-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o nefericitului Oedip

este mai puțin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Oedip -

potrivit mitului - trăiește mulți ani de fericită domnie în

cetatea Tebei, având drept soție pe mama sa, Iocasta.

Deznodământul tragic survine numai atunci când, din inițiativă

proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul cu privire la viața

sa, prin urmare, el însuși își alege drumul care-l va duce la o serie întreagă de nenorociri.

Euripide (n. 480 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost

un poet tragic grec. Aristotel l-a supranumit „poetul tragic prin

excelență‖.

Alături de Eschil și Sofocle, Euripide face parte din celebra triadă

a poeților dramatici eleni, care au pus bazele tragediei clasice.

Influențat într-o oarecare măsură de Protagoras, Euripide a

împărtășit unele concepții ale sofiștilor.

Din vasta operă a lui Euripide (circa 90 de piese) s-au păstrat

17 tragedii și o dramă satirică (între care „Ion, Ifigenia în Aulis, Troienele, Rugătoarele, Fenicienele, Heraclizii, Oreste, Hecuba, Medeea”.) El a fost primul autor dramatic preocupat de

prezentarea psihologiei feminine în variate nuanțe și ipostaze. Pornind de la legende cu caracter mitologic, Euripide a creat

conflicte și caractere care laicizează în măsură considerabilă

dramaturgia elină, mutând accentul asupra omului și problemelor

sale sufletești. Personajele lui Euripide nu mai sunt victime oarbe

ale fatalității, ci purtători de pasiuni, adesea violente. Ele dezbat

probleme filosofice și etice, nunță maxime. Din acest motiv,

Euripide a fost supranumit și „filosoful scenei‖.

Euripide a fost totodată un inovator al teatrului antic grec: a

restrâns în continuare rolul corului și a adus, alături de elementele

tragice, și elemente comice, prevestind astfel drama. A introdus în

compoziția tragediei intriga, peripeția, recunoașterea,prologul și așa-numitul „deus ex machina‖, necesar pentru dezlegarea

nodului acțiunii.

Aristofan

Aristofan (în greacă Ἀριστουάνης, c.456 î.Hr. - c.386 î.Hr.) a fost un dramaturg grec, cunoscut pentru comediile sale. Este

cunoscut de asemenea drept „Părintele Comediei‖ sau „Prințul Comediei Antice‖.

Biografie

Locul și data exactă a nașterii sale sunt necunoscute, dar se estimează că avea în jur de treizeci de ani în anii 420, când opera

sa Participanții la banchet a devenit un succes total în cadrul Teatrului lui Dionisos. A trăit în dema Kudathenaion (la fel

ca omul de stat atenian Cleon), ceea ce înseamnă că provenea

dintr-o familie relativ înstărită, și prin urmare, de educație aleasă. Este faimos pentru compunerea unor comedii precum „Păsările‖,

pentru cele două festivale dramatice ateniene : Bacanalele

Urbane și Lenea. A compus patruzeci de piese de teatru, dintre

care au supraviețuit unsprezece; piesele sale sunt singurele

exemple de Comedie Veche Atică care a ajuns până la noi în

stadiu complet; asta deși avem și fragmente semnificative din

operele unor contemporani de-ai lui Aristofan, Cratinos și Eupolis. Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic,

satirizând de multe ori pe cetățenii bine cunoscuți ai Atenei pentru

comportamentul lor din timpul Războiului Peloponeziac și de

după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiți antici,

sugerează că Aristofan a fost adus în fața tribunalului de mai

multe ori de către Cleon, sub acuzația de defăimare a Atenei în

prezența străinilor; cât din aceste afirmații este adevărat nu

putem ști cu exactitate. „Broaștele‖ a primit onoarea fără precedent de a fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit posterior evenimentelor, Aristofan a primit de

asemenea coroana civică pentru piesa sa.

Conform lui Vitruviu (vii., introducere) Aristofan a ajuns pentru

prima oară în centrul atenției publice atunci când a fost al

șaptelea membru al juriului într-un concurs de literatură. A fost numit în juriu datorită entuziasmului său pentru lecturile în

bibliotecă. În cadrul concursului poeții trebuiau să recite, fiind

premiați în funcție de impresia lăsată membrilor juriului. Aristofan

i-a contrazis pe ceilalți membri ai juriului și pe audiență. A

semnalat în mod corect că poetul cel mai puțin plăcut de audiență

era singurul poet adevărat, ceilalți doar recitând operele altora.

Aristofan a fost probabil victorios măcar o dată în cadrul

Bacanalelor Urbane, cu „Babilonieni‖, în 426, și de cel puțin trei

ori în Lenaia, cu „Acharnaeieni‖ în 425, „Cavalerii‖ în 424, și „Broaștele‖ în 405. Fii săi Araros, Philippus, și Nicostratus au fost

de asemenea poeți comici : despre Araros se spune că a fost

implicat în compunerea „Avere II‖ în 388 și că s-ar fi ocupat de

reprezentarea postumă a operelor „Aeolosicon II‖ și „Cocalus‖, care se pare că a primit premiul Bacanalelor Urbane în 387, în

timp ce Philippus a fost de două ori învingător la Lenaia și se pare că a reprezentat unele comedii ale lui Eubulus (s-a spus despre al

treilea fiu al lui Aristofan că nu se chema Nicostratus, ci Philetaerus, iar un om cu acest nume este trecut în catalogul

victoriilor de la Lenaia cu două victorii, prima probabil spre

sfârșitul anilor 370, după Anaxandrides și imediat înainte de Eubulus).

Aristofan apare ca un personaj în „Simpozionul‖ lui Platon, personaj care narează un mit comic privind originea Erosului.

Textul lui Platon a fost compus la o generație după evenimentele

prezentate, și este o încercare apologetică de a demonstra

că Socrate și Aristofan nu erau inamici, în ciuda atacului împotriva lui Socrate scris de Aristofan în „Norii‖ (varianta originală datând din 423 î.Hr.). Prin urmare, „Simpozionul‖ trebuie privit mai

degrabă ca un capitol de început al aprecierii lui Aristofan și a liricii sale, mai degrabă decât o descriere a unui eveniment istoric.

Dintre piesele care au supraviețuit, „Norii‖ nu s-a bucurat de succes în cadrul Bacanalelor Urbane, clasându-se pe un loc trei

considerat umilitor. În ea este satirizată educația sofistă, în vogă

printre aristocrații acelei perioade, Socrate fiind prezentat ca un sofist tipic. În „Apologia‖ lui Platon, personajul Socrate sugerează

că acea acuzare a stat la baza condamnării sale. „Lysistrata‖ a fost compusă în timpul Războiului Peloponeziac,

dintre Atena și Sparta, și sugerează nu atât ideea de pace, ci ideea că cele două state ar trebui să se alieze pentru a conduce

împreună Grecia. În operă, se reușește aceasta atunci când

femeile din cele două state își arată corpurile și le interzic soților să facă sex cu ele până nu opresc războiul. „Lysistrata‖ a fost

ilustrată în detaliu de către Pablo Picasso și Aubrey Beardsley.

Socrate

Socrate (n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.)

(Greacă: Σωκράτης Sōkrátēs) a fost filosof al Greciei Antice.

Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la

sfârșitul războaielor medice. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit

educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a

trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul

limbii bazat pe comentarii de texte. Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gândirii lui Socrate,

Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o

curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă. Despre

prima, Platon vorbește în Menexenos, dar este evidentă ironia lui

Socrate atunci când face din ea un profesor de elocință;

și Xenofon vorbește de Aspasia în legătură cu Socrate, iar

după Eschine, ea l-ar fi învățat pe Socrate doctrina dragostei care-i face pe oameni mai buni. Cât despre Diotima, ea este cunoscută mai ales datorită celebrului pasaj din Banchetul, unde

preoteasa din Mantineea povestește nașterea lui Eros.

De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl stiu este că nu stiu nimic".Socrate a fost atât de dur în formularea

acestui principiu,fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoastere alfa si omega,fără să recunoască atunci când nu

stiau ceva

Literatura romană

Perioada preclasică

Ca orice popor, și latinii au avut o literatură nescrisă, folclorică.

Tematica acesteia conține: viața, moartea, luptele dintre triburi,

munca, iubirea. Toatea acestea sunt cântate în creații lirice,

cântece de vitejie, legende, cântece de leagăn. Înțelepciunea

populară este surprinsă în proverbe[2]

și sentințe. De asemenea, mai circulau în popor diverse forme de descântece, incantationes,

și cântece de ospețe, carmina convivalia. Tot prin creații de acest

gen s-au transmis din generație în generație legenda luiRomulus

și Remus, rivalitatea dintre Tarquini sau dintre Horați și Curiați.

Spre deosebire de legendele grecești, care aveau un caracter mai mult mitologic, în cadrul legendelor romane domină caracterul

istoric și aceasta deoarece la romani cultul eroilor are o notă mai

puțin religioasă, ci de de evocare a istoriei.

Toate aceste creații folclorice constituie izvoare pentru literatura scrisă.

Literatura latină cultă apare în cea de-a doua jumătate a secolului

al III-lea î.Hr., după modelele grecești, și este ilustrată de Livius

Andronicus, Titus Maccius Plautus și Quintus Ennius. Deși încă

se mai resimte influența literaturii greci, romanii realizează o literatură originală.

Cnaeus Naevius (c. 270 – 201 î.Hr.) ilustrează genul dramatic

prin comedii, tragedii, dar și cel epic prin care prelucrează

legendele greci și romane.

În cadrul istoriografiei și al retoricii se remarcă Cato cel Bătrân (234 - 149 î.Hr.), Quintus Fabius Pictor (c. 254 î.Hr.-

?), Lucius Cincius Alimentus și alții.

În domeniul comediei se remarcă și Publius Terentius Afer (195/185 – 159 î.Hr.).

Secolul I î.Hr.

În proză se remarcă Cicero (106-43 î.Hr.), care prin operele sale,

printre care Catilinarele și Filipicele, poate fi considerat cel mai mare orator roman.

Împăratul Caius Iulius Cezar în lucrările "Commentarii de Bello

Gallico" și "Commentarii de Bello Civile", vădește o deosebită

obiectivitate și acordă un loc important și portretelor, nu numai

narațiunii.

Gaius Sallustius Crispus a lăsat opere cu conținut istoric, iar Cornelius Nepos este primul biograf roman important.

Poezia este reprezentată de Caius Valerius Catullus (c. 87- c. 54

î.e.n.) și Titus Lucretius Carus (c. 99 - c. 55 î.Hr.), autorul celebrului poem filozofic "De rerum natura". Acesta este un poem

cosmogonic și sociogonic conceput în maniera lui Epicur.

Epoca lui August (31 î.Hr. - 14 d.Hr.)

Publius Vergilius Maro scrie Bucolicele, numite ulterior Ecloge (care au ca model idilele rustice ale lui Teocrit), Georgicele (care

amintesc de "Munci și zile" ale lui Hesiod), dar opera sa cea mai valoroasă este Eneida. În Eneida, Vergiliu prin eroul său,Aeneas,

evocă momente importante ale istoriei naționale.

Quintus Horatius Flaccus (65 - 8 î.Hr.), unul dintre cei mai

importanți poeți romani a scris epode, satire, ode și epistole. Printre acestea din urmă, cea mai renumită este Epistula ad

Pisones, cunoscută ulterior sub numele de "Ars poetica" și în care sub forma unui tratat de poetică, prezintă principii estetice. Acestea vor fi preluate mai târziu de către Nicolas Boileau-

Despréaux în a sa lucrare "L'Art poétique".

Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. - 17/18? d.Hr.), poet liric, elegiac,

scrie poeme erotice, "Amores", "Heroides" și "Ars amandi". În

perioada exilului scrie "Tristele" și "Ponticele". Într-o altă etapă a

creației sale compune marea frescă a "Metamorfozelor".

Literatura latină este o sinteză între idei, genuri și specii literare

grecești, cu producții specifice genului latin. A servit ca izvor de

inspirație pentru scriitori clasici francezi ca: Molière, Racine, Boileau, La Fontaine.

Și alții scriitori de valoare universală, ca Shakespeare și Goethe,

precum și alți creatori moderni și contemporani, au valorificat

izvoare ale literaturii grecești și latine.

Marcus Tullius Cicero (n. 106 î.Hr., d. 43 î.Hr.) a jucat un rol

important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea

sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de

numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om

universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a

exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a

manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar

decât Seneca și Augustin.

Viața

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106

î.Hr., într-o familie de cavaleri și notabili municipali. După ce a

urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii

Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în

81 î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul

oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în

viața politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul

consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui

Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui

Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte

cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î.Hr.,

orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil

în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i

reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în

conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a

optimaților republicani, însă după înfrângerea acestora, se află

printre primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi

fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era

imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.)

împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai

primejdios dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

OPERA

Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene în număr de 58, care reprezintă o fericită

armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina)

și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba

cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting : In Verrem

(Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70

î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei; se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate

cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui

L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia

împotriva republicii; celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea

să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind

socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face

o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor

curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este,

în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o

personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit: De oratore libri

tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat

lui Quintus, fratele său și redactat sub forma unui dialog între

celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al

generalului); Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei

elocinței) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în

formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus; deosebit de

valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în

care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor

ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu

și sobru, care apăruse la Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator,

unde Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat,

amenințat de influența crescândă a aticismului. Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filozofie, insuflată, după

propria-i mărturie, de reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi

audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus și Posidonius,

academicienii Philon și Antiochos).

Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când,

dezamăgit de situația politică, caută un rost al existenței sale în

scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie,

în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera

sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie

apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la

spiritualitatea și mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are

un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic,

merită menționate: De republica (Despre stat) - dialog politic pe

tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal; De legibus (Despre legi) - tot un dialog

politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție; De natura

deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității; De divinatione (Despre divinație) - abordând

tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului; și în sfârșit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă

între anii 68 și 43 î.Hr., care este în același timp un dosar intim al

scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate

prin atitudinile politice și civice, prin viața zilnică din for sau din familie.

Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8

decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost

unul din cei mai importanți poeți romani din "perioada de aur" a

literaturii romane ("Secolul lui Augustus") sau "epoca augustană",

cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea

împăratului Augustus).

Opera lui Horațiu, prin concepția filosofică, spiritul ei larg, lirismul

avântat, înclinația satirică, ironia fină, eleganța și concizia,

varietatea de ritmuri a versurilor, valorificarea experienței umane

și artistice în funcție de principiile morale, a găsit un ecou profund

în conștiința artistică a multor poeți moderni, printre care și Mihai

Eminescu, admirator entuziast al marelui poet latin. Seninătății,

echilibrului armonios din meditațiile horațiene îi corespunde o artă

literară întemeiată pe simetrie, pe stăpânirea rațională a

expresiei.

Biografie

Horațiu s-a născut la 8 decembrie 65 î.Hr. în Venusia (astăzi Venosa) din provincia Apulia, fiu al unui libert (sclav

eliberat). Tatăl său avea funcția de coactor argentarius (încasator

de impozite) și realizase o oarecare avere. Familia se mută

la Roma și Horațiu are posibilitatea să obțină o cultură aleasă,

frecventând școala de retorică a lui Orbilius. Continuă studiile la Academia din Atena, ocupându-se în special

de filosofie și poezie. După asasinarea lui Caesar în anul 44 î.Hr.,

Horațiu se alătură trupelor republicane conduse de

conspiratorii Brutus și Cassius și devine tribun militar. După

înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 î.Hr.) în fața

trupelor lui Marcus Antonius și Octavianus Augustus (viitorul

împărat), Horațiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală instituită de învingători. Averea părintească fu însă

confiscată, Horațiu obține o funcție de secretar în administrația

statului și are timp să se dedice poeziei. Primele sale versuri sunt remarcate de Virgiliu, pe atunci "Poeta laureatus"al Romei, care îl

prezintă nobilului și influentului încurajator al artelor, Gaius

Maecenas. Între Horațiu și Maecena se dezvoltă o strânsă și durabilă prietenie. În anul 33 î.Hr., Maecena îi dăruiește o

proprietate în regiunea munților Sabinici, nu departe de Roma.

Aici are liniștea și tihna (otium) pe care le consacră creației sale

literare. După moartea lui Virgiliu, în anul 19 î.Hr., Horațiu este

acela care primește distincția de "Poeta laureatus". În anul 8

î.Hr. Maecena moare și în același an, la 27 noiembrie, moare și Horațiu, fiind înmormântat pe colina Esquilina.

Opera

Creația lui Horațiu s-a păstrat în întregime până în zilele noastre

și poate fi împărțită în trei perioade:

Opera timpurie (42 î.Hr.-30 î.Hr.):

Satirae, satire care evoluează de la tonul violent sau

sarcastic la ironia amuzantă și înțeleaptă, prin care răzbate conținutul didactic, dar și grație spirituală, umor și eleganță

Epodon liber

Perioada clasică a maturității (31 î.Hr.-20 î.Hr.):

Carmina I-III, unde este prefigurată

concepția epicureică echilibrată a poetului și realismul său psihologic

Epistulae I, prina care se realizează trecerea de la satira

personală la filozofia morală

Opere târzii (18 î.Hr.-13 î.Hr.):

Carmen saeculare, imn scris la cererea

împăratului August în cinstea Dianei și a lui Apollo

Carmina IV

Epistulae II, cuprinde celebra Ars poetica, în care sunt

formulate principiile clasicismului antic reluate ulterior de Boileau și Pope.

Satirele

Cele două cărți cu Satire (Satirae), numite de

Horațiu Sermones ("Convorbiri"), cuprind 18 poezii scrise în hexametre dactilice, inspirate din operele satiricului Gaius Lucillius. Sub forma unui dialog cu Maecena, sunt tratate

teme etice, criticându-se, pe baza unor exemple, ambiția

nemăsurată, prostia, avariția, defecte și vicii care îi fac pe oameni

nefericiți, într-un mod tolerant și cu umor, fără asprimea predecesorului său. Uneori se referă la slăbiciunile propriei sale

persoane. Dialogul dintre poet și interlocutorul său ia sfârșit prin

postularea principiului epicurian, al cărui adept a fost Horațiu,

bazat pe preconizarea ataraxiei, a echilibrului interior și armoniei: "Est modus in rebus, sunt certi denique fines,

Quos ultra citraque nequit consistere rectum" "E o măsură-n

toate: tu, drumul drept îl ține

Și nu călca hotarul pus între rău și bine" (Sermones, I,1: trad. de

Al. Hodoș și Th. Măinescu)

Epodele

Cartea Epodelor (Epodon liber, din limba greacă: "epódos" =

refren), denumită de Horațiu "Iambi", deși numai o parte din poezii sunt scrise în ritm iambic, restul în dactile, cuprinde 17 poeme

lirico-satirice cu referire la evenimentele și problemele politice ale epocii, după modelul poetului grecArchilochos din Paros.

Odele

Horațiu a scris patru cărți de ode, intitulate "Carmina", care

cuprind 104 poeme pe teme civice, mitologico-religioase, politice, morale, erotice, bacchice, unele consacrate Romei sau

lui Augustus, reprezentând o culme a măiestriei sale poetice.

Primele trei cărți au fost realizate în anul 23 î.Hr., ultima în

anul 13 î.Hr. Ca modele i-au folosit creațiile din literatura greacă

ale lui Alceu, Anakreon, Pindar și Sappho. Spre deosebire de

predecesorii săi greci, odele lui Horațiu sunt poezii lirice pure și nu au fost transpuse pe muzică. Meditația asupra scurgerii

ireversibile a timpului este un motiv major în odele horațiene,

încercarea de a opri trecerea timpului și apropierea sfârșitului prin

rugăminți și ofrande aduse zeilor este zadarnică (Carmina,

II,14: Ad Postumum). Având în vedere meditația asupra acestor motive, în oda Ad Leuconoen, poetul îndeamnă la trăirea clipei -

carpe diem - și renunțarea la cercetarea inutilă a viitorului: "Spem longam reseces. Dum loquimur, fugerit invida

aetas:CARPE DIEM, quam minimum credula postero!" "Speranța

după timp ți-o păsuiește căci vremea, cât de rea, se scurge cât vorbim

CULEGE ZIUA CEA DE ASTĂZI, ce va fi mâine noi nu știm"

(Carmina, I,11: Ad Leuconoen) În poemul-epilog al cărții a treia de Ode regăsim expresia celebră a motivului autoelogiului

propriei opere literare: "Exegi monumentum..." (Carmina, III,30). Carmen saeculare, scrisă cu ocazia sărbătorilor "seculare"

(ludi saeculares) organizate de împăratul Augustus (17 î.Hr.), este oda patriotică cea mai avântată închinată gloriei Romei.

Epistole

Epistulae ("Scrisori"), două cărți (20 și 13 a.Chr.) în hexametru

dactilic cu problematică filosofică, morală, literară etc. Ca filosof,

Horațiu preferă principiul aristotelian al "căii de mijloc de aur"

(aurea mediocritas) și învățăturile lui Epicur, conform cărora plăcerea reprezintă bunul unic, iar durerea singurul rău existent.

Adevărata plăcere se găsește în starea de absolută liniște

sufletească, în tihnă, într-un mod de viață bazat pe virtuțile majore (mores maiorum): modestia, curajul, fidelitatea,

statornicia, dreptatea și respectul. A doua carte de epistole este consacrată problemelor literaturii. Se remarcă printre ele "Epistula

ad Pisones" ("Scrisoare către Pisoni", Lucius Calpurnius Piso,

consul în anul 15 a.Chr., și cei doi fii ai săi, Lucius și Gaius,

iubitori și protectori ai literelor), cunoscută mai târziu ca "Ars

poetica" ("Artă poetică"). Fără a avea pretenția de a redacta un

tratat de poetică după toate regulile, Horațiu își exprimă clar în

476 de versuri, sub forma unei conversații prietenești cu Pisonii, ideile sale referitoare la problemele scrierii operelor literare.

Această operă a exercitat o deosebită influență asupra

posterității, până în timpurile moderne. Astfel Nicolas Boileau-

Despréaux, poet și critic literar francez, sintetizează în "Art poétique" 1674) principiile clasicismului, fructificând izvoarele

antice: Aristotel (poezia este o imitație a vieții - mimesis) și ideile

estetice ale lui Horațiu.

Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo,

azi Sulmona/Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a

fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu.

Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături

de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu

excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Biografie

Așa cum scrie el însuși în Tristia IV 10, Ovidiu s-a născut la 20

martie 43 î.Hr. în orașul Sulmo (astăzi: Sulimona), situat în Italia de mijloc, la aprox. 140 km depărtare de Roma. Tatăl său

aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt

studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său,

poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla

Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul

protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După

moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba,

în mod neașteptat, fără o hotărîre prealabilă a Senatului,

Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era

relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii‖). Motivele

exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că

motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. Datorita faptului ca a fost invinuit de Ferdinald I , comandantul armatei

romane , ca ar fi furat bunuri personale a fost comandat la moarte. Dupa ce Ferdinald il aresteaza Ovidius reuseste sa fuga

si ulterior Ferdinald moare subit .

Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care

ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale

împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai

înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă‖. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale

Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma,

să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes,

chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr.

la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226,

rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în

parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum

Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,

Dicere: Nasonis molliter ossa cubent”.

În traducerea liberă a lui Theodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul

Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,

Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”.

Opera

Scrieri înainte de exil

Poeme de iubire

Amores - „Iubiri‖ (23 î.Hr.-16 î.Hr.), în 3 cărți cuprinzând 49 elegii.

Heroides sau Epistulae Heroidum - „Eroine‖ sau „Scrisori ale

unor eroine‖ (10 î.Hr.), 18 scrisori fictive de dragoste ale unor

personagii feminine mitice adresate bărbaților iubiți, de ex. Ariadna către Theseu, Didona către Enea, Medeea către Ja

son etc.

Ars amandi - „Arta iubirii‖ (1 î.Hr.), poem erotico-didactic în 3

cărți (două adresate bărbaților și una adresată femeilor), cuprinzând „învățăminte‖ privind arta seducției și a dragostei.

Remedia amoris - „Remediile iubirii‖, replică ironică la Ars

amatoria, în care se recomandă amanților nefericiți diverse

mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările ei.

De medicamine faciei femineae - „Îngrijirea feței feminine‖, cu diferite mijloace cosmetice.

În aceste prime opere, Ovidiu continuă tradiția poeziei elegiace

romane de exaltare a sentimentului de dragoste, pregătită

de Catullus și de neoterici în perioada republicană și dezvoltată

de Sextus Propertius și Albius Tibullus în epoca lui Augustus. Sentimentul de dragoste este tratat în maniera elegiei

erotice alexandrine. Poetul cântă iubirea efemeră, ușoară, după

cum însuși se autodefinește tenerorum lusor amorum („cântărețul

glumeț a dragostei ușoare‖), dar și dragostea nefericită, înșelată

sau neîmpărtășită, practicând o distanțare față de propriile sentimente.

Poeme mitologice

Phaenomena - Poem descriind diverse apariții cerești (s-au păstrat doar câteva fragmente)

Metamorfoze - „Metamorfozele‖, 15 cărți în hexametri cuprinzând 250 legende (un om sau o zeitate se transformă

într-un animal, într-o plantă sau o constelație, în urma unor

întâmplări deosebite), desfășurate cronologic, de la formarea universului până la apoteoza lui Cezar, divinizat ca o

constelație.

Fasti - „Sărbătorile‖ - calendar versificat al sărbătorilor romane,

operă întreruptă prin exilul poetului (cuprinde doar lunile Ianuarie până la Iunie).

Tragedia Medeea, de mare renume în antichitate, s-a pierdut

aproape în întregime.

Lirica din exil

Tristia - „Tristele‖, în 5 cărți

Epsitulae ex Ponto sau Pontica - „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)‖ sau „Ponticele‖, în patru cărți.

Ambele opere sunt culegeri de elegii personale sub forma unor

scrisori trimise din Tomis și adresate lui Augustus, soției sau

prietenilor cu rugămintea de a fi iertat și de a i se permite

revenirea la Roma. Ovidiu prezintă situația nefericită a propriei

persoane, exprimarea directă a sentimentelor de durere și de

tristețe provocate de dorul de Roma, de casă, de familie și de prieteni.

Ovidiu a scris și o operă în limba populației locale (geți, sciți), care ar fi fost de mare importanță pentru filologia limbii române dar care, din păcate, s-a pierdut.

Aeneas a fost în mitologia romană un erou troian (cunoscut mai

ales în Eneida) care se trăgea din neamul lui Dardanus.

Aeneas era fiul lui Anchises din Troia și al

zeiței Afrodita (Venus în mitologia romană). S-a născut pe muntele Ida, unde a fost crescut de nimfe. Mai târziu s-a căsătorit

cu Creusa, una dintre fiicele regelui Priam al Troiei și a avut un fiu, pe Ascanius.

A participat la războiul troian și s-a luptat vitejește, fiind ocrotit în

luptă de Afrodita și de Poseidon, mai ales împotriva eroilor

ahei Ahile și Diomede. După unii, în urma dezastrului Troiei ar fi

preluat conducerea supraviețuitorilor din cetatea lui Priam,

întemeind o nouă cetate pe locul celei distruse. După alții, în

timpul incendierii cetății, Aeneas a reușit să fugă, luând cu el,

împreună cu Anchises și cu Ascanius, și pe alți câțiva tovarăși credincioși. După ce au rătăcit 9 ani pe mare (poposind în insule le

grecești, pe țărmurile Africii unde este găzduit de Dido, regina Cartaginei, apoi la Cumae de unde Sibila îl conduce

în Infern), Aeneas ajunge în sfârșit pe coasta occidentală a Italiei, în Latium, în apropiere de gurile fluviului Tibru. Aici se luptă cu căpetenia rutulilor, Turnus, pe care-l ucide pentru mâna Laviniei,

fiica regelui Latinus, și urmează după acesta la tron. În cinstea

soției sale, Aeneas întemeiează orașul Lavinium. Fiul său, Ascanius, a întemeiat la rându-i cetatea Alba-Longa, iar Romulus,

alt urmaș al său, avea să fondeze mai târziuRoma.

După o domnie de scurtă durată, în timpul căreia aborigenii s-au

amestecat cu troienii, alcătuind un singur popor, Aeneas a

dispărut într-o luptă cu populațiile băștinașe. Deoarece trupul lui

nu a mai fost găsit, tradiția spune că ar fi fost dus în Olimp de către mama sa, Venus. Ulterior romanii i-au ridicat un sanctuar pe

malurile râului Numicius, aducându-i onoruri divine.

Publius Vergilius Maro (*15 octombrie 70 î.Hr., Andes – †19

î.Hr., Brundisium / azi Brindisi), cunoscut în limba

română ca Virgiliu, poet latin, autor al epopeii în

versuri Aeneis ("Eneida"), considerată epopeea națională

a romanilor. Multe din datele biografice nu sunt sigure, cele mai

multe informații datează din perioada antică târzie sau provin din

legende ale evului mediu timpuriu.

Virgiliu s-a născut în anul 70 î.Hr. la Andes (probabil Pietole de astăzi), lângă Mantova (Gallia Cisalpină) într-o familie de

agricultori. Primește însă o educație aleasă la Cremona,

Mediolanum (azi Milano) și în sfârșit la Roma, unde

studiază Retorica, Medicina și Astronomia, fiind elev al retoruluiMarcus Epidius. Frecventează cenaclul lui Asinius Pollio,

de factură neoterică. La Neapolis (azi Neapole),

studiază greaca cu poetul și gramaticul Parthenius și mai ales filosofia cu epicureanul Siron. Din această perioadă datează

și primele încercări literare, scrieri cuprinse în Appendix Vergiliana, poeme minore atribuite tânărului Virgiliu, dar în mare

măsură apocrife. Se alătură cercului literar al "poeților noi"

(poetae novi). Opera De rerum natura a lui Lucrețiu îi servește ca

model, fără a accepta că Lucrețiu nega imortalitatea sufletului.

Succesul primei culegeri în versuri, Bucolice, precum și bogata sa cultură, îi înlesnesc accesul în cercul lui Maecena, la îndemnul

căruia va scrie celelalte opere. Se bucură de prețuirea împăratului Augustus.

Ultimii 30 de ani ai vieții îi petrece la țară, lângă Neapolis,

consacrându-se exclusiv creației. Virgiliu moare la Brindisi, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în Grecia.

Opera

Bucolicele

Bucolicele (de fapt: Eclogae vel bucolica), prima operă aparținând

cu siguranță lui Virgiliu, sunt compuse din 10 cărți și reflectă certe

influențe epicureice. Au fost scrise între anii 42 î.Hr. și 39

î.Hr. sub influența evenimentelor dramatice ale anului 41 î.Hr. când, după campania din nordul Italiei, au fost expropriate

terenuri agricole pentru a împropietări pe veteranii bătăliei de la

Phillippi. Sub forma unui dialog între doi păstori, Tityrus și Meliboeus, Virgiliu evocă dificultățile țăranilor deposedați de

pământ. Se pare că poetului însuși i se confiscase o parte din

pământurile familiei, fiindu-i redate la intervenția împăratului

Octavian Augustus în persoană. În poem sunt descrise priveliști naturale, scene din viața păstorilor și agricultorilor, se glorifică

virtuțile Romei și personalitatea lui Augustus.

Georgicele

Georgicele (Georgica, din Limba greacă: gé "pământ" + érgon "lucrare" = georgós "agricultor"), operă didactică în patru

cărți scrisă în hexametri, compusă între anii 37 î.Hr.-30 î.Hr. la sugestia lui Maecena, cu scopul de a sprijini redresarea

agriculturii italice. Astfel, prezentând frumusețile vieții și muncii de

la țară, poetul urmărește să readucă pe ogoare mulțimea de

țărani care își părăsiseră locurile natale, pentru a deveni "clienți" ai persoanelor înstărite din Roma. Virgiliu a folosit izvoare din

literaturile greacă și latină: Hesiod Erga kai Hêmerai ("Lucrări și Zile"), Theophrast Historia Plantarum ("Istoria plantelor"), Cato cel

Bătrân De re rustica ("Asupra vieții la țară"), Varro Rerum

rusticarum sive De agricultura ("Lucruri de la țară sau Despre

agricultură"), Lucrețiu De rerum natura ("Despre natura

lucrurilor"). Cele patru cărți ale operei tratează următoarele teme:

I. Cultivarea pământului și păstoritul; II. Cultivarea plantelor, în

special a viței de vie și a măslinilor; III. Creșterea animalelor; IV. Descrierea apiculturii, cu o metaforă cuprinzând o

viziune stoică asupra vieții în societate.

Eneida

Fuga lui Enea din Troia. Pictură (1598) de Federico Barocci.

Galleria Borghese, Roma

Eneida (Aeneis), alcătuită din hexametri în 12 cărți, este

considerată epopeea națională a romanilor, bazată pe legenda conform căreia, Enea, erou troian de origine divină (era fiul

zeiței Venus), după căderea Troiei și lungi peregrinări, ajuns

în Latiumpe țărmurile Italiei, fondează o colonie, din care va rezulta mai târziu Roma. Conform legendei, fiul său, Ascanius, va

întemeia cetatatea Alba Longa. Fiica unui rege al acestei

cetăți, Rea Silvia, va da naștere celor doi

gemeni, Romulus și Remus, fondatorii Romei.

Cele 12 cărți ale epopeei sunt grupate în două părți:

Primele șase cărți înfățișează evenimentele care au avut loc în

al șaptelea an de rătăciri pe mare. După ce flota lui Enea este

aruncată de furtună pe țărmurile Africii,

regina Cartaginei, Didona, îi găzduiește pe troieni. Didona se

îndrăgostește de Enea, acesta însă - în urma îndemnului

lui Jupiter - o părăsește pentru a-și îndeplini menirea întemeierii unui stat înfloritor în Italia. Dezamăgită, Didona se sinucide, înjunghiindu-se cu sabia lui Enea.

În ultimele șase cărți se povestește debarcarea lui Enea în

Italia, la gurile Tibrului. Aici se căsătorește cu Lavinia, fiica

regelui din Latium, Latinus. Turnus, conducătorul rutulilor și logodnicul Laviniei, pregătește războiul contra lui Enea. Din

această luptă, eroul troian - cu ajutorul lui Jupiter la insistențele lui Venus - iese victorios, apropiindu-se de îndeplinirea misiunii

sale istorice.

Virgiliu a murit înainte de a-și desăvârși opera. Augustus o dat

ordin legatarilor testamentari ai poetului, Varius și Tucca, să nu distrugă manuscrisul - cum dorise Virgiliu - ci să-l publice ca

atare, cu un minimum de prelucrări. Chiar neadusă la perfecțiune, Eneida a fost recunoscută de la început drept una din

capodoperele literaturii, alături de

epopeele homerice, Iliada și Odiseea, care i-au servit ca model,

influențând generațiile ulterioare de scriitori, până în perioada umanismului.

Literatura chineză se extinde în timp la mii de ani în trecut, de

la cele mai timpurii înregistrări din arhivele instanțelor judiciare ale

dinastiilor timpurii, pînă la apariția romanelor de ficțiune care au fost scrise în timpuldinastiei Ming pentru a distra păturile sociale culte din China antică. Introducerea imprimării cu ajutorul tablelor

de lemn, răspândit în timpul dinastiei Tang (618-907), precum și

inventarea tiparului cu caractere mobile de Bi Sheng (990-1051)

în timpul dinastiei Song (960-1279) au răspândit rapid

cunoștințele prin întreaga China, ca niciodată înainte. În perioada contemporană, autorul Lu Xun (1881-1936) este considerat

fondatorul literaturii moderne "baihua" în China.

Cultura literară a Chinei foarte des a fost un fenomen nu numai

cultural, ci și unul politic și economic. Pe lângă o excelență a

lecturii și a competențelor de scriere și vorbire, profesiunea de

literat deseori permitea funcționarilor să ocupe posturi mai înalte

datorită elocvenței, care a contribuit la dezvoltarea a filosofiei

chineze. De asemenea, unii împărați au activat cu succes ca

poeți și scriitori. Primele documente scrise în limba chineză, ce

pot fi numite literatură, se referă la dinastia Zhou. Și mai vechi sint

inscripțiile oraculare din perioada dinastiei Shang. La sfârșitul acestor epoci exista un număr mare de lucrări ca tratate filosofice,

istorice și colecții de poezie. Unele dintre aceste texte sunt,

probabil, din perioada anterioară și ne oferă o incursiune în acele vremuri întunecate. Printre filozofii ale căror texte au, de

asemenea, și o valoare literară, sînt Confucius (孔子 Kǒngzi,

Maestrul Kong), Lao Zi (老子 Lǎozi, Maestru Lao, Tao Te Ching

道德 经), Zhuangzi (Zhuangzi 庄子, Maestrul Zhuang), Mengzi

(孟子 Mencius, Mencius, latină, Maestrul Meng) și Mozi (Mozi

墨子). Chiar și lucrarea Sun Tzu (孙子 Sun Tzu), Arta Războiului

(Sun Tzu bingfa 孙子兵 法) este nu numai un manual pentru

militari, dar are, de asemenea, și o mare valoare literară.