Cuprins Introducere.......................................................... 1 Cap. 1: Semnificaţii ale conceptului de globalizare economică........3 1.1. Trăsăturile dinstinctive ale globalizării economiei............3 1.2. Cooperare şi concurenţă........................................7 1.3. Internaţionalizare versus globalizare.........................10 Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al globalizării economice.............................................. 15 2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de producţie............................................15 2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial...............................................24 2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului........................................................27 Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia.................31 3.1. .................................Impactul social al globalizării 31 3.2. ..............................................Deficitele statale 36 3.2.1.Deficitul social...........................................37 3.2.2.Deficitul democratic.......................................38 3.2.3.Deficitul de securitate....................................38 3.2.4.Deficitul ecologic.........................................39 3.3. ........Este lumea din ziua de azi pregătită pentru globalizare? 40 3.3.1.Agenda socială europeană reînnoită din 2008:...............41 3.3.2.Protecţia şi includerea socială............................42 3.3.3.Sărăcia şi excluderea socială..............................43 3.4. ....................................Mutaţiile sociale în România 45 Concluzii........................................................... 50 Bibliografie........................................................ 54
titlul licentei " Globalizarea si impactul social al acesteia"
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
financiară ş.a.m.d. Cu alte cuvinte globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de
mondializare, în cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma, de preferinţă cea
1 Lubbers, Ruud, Koorevar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998, p. 3
3
multinaţională. “Globalizarea constă în tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţi de producţie în
lumea întregă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite economii de scară.
Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderilor multinaţionale. Trăsătura de
bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile , serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt
transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor”2. globalizarea este privită ca o
tendinţă de expansiune a întreprinderilor pe piaţa internaţională a factorilor de producţie.
O altă interpretare oarecum asemănătoare a globalizării întâlnim şi în alte dicţionare.
“Globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni
mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuinţelor consumatorilor şi standardizării
produselor, precum şi dezvoltării fără precedent a comunicaţiilor şi mass-mediei. Întreprinderile
interesate de fenomenul globalizarii sunt caracterizate printr-o structurăelastică, dinamică şi cu
un conţinut tehnologic înalt, fie în ceea ce priveşte producţia, fie distribuţia bunurilor. Între altele
ele sunt nevoite să-şi reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situaţia
de a fi excluse de pe piaţa puternic concurenţială”3. Din cele două definiţii rezultă faptul că
firmele sunt în centrul atenţiei, iar ele trebuie să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb
impuse de această piaţă uriaşă, deja formată. De aemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat
de comunicaţii în intensificarea acestui proces.
Fără îndoială, globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor şi la fluxurile
comerciale pe care acestea le provoacă. În egală măsură, ea include şi globalizarea financiară, pe
care n-o putem exclude de pe lista forţelor ce au provocat marile ajustări structurale în economia
mondială. Ideea generală care se desprinde din unele lucrări dedicate acestui subiect este
următoarea: globalizarea trebuie privită ca o fază specifică de internaţionalizare a capitalului şi
de punere în evidenţă a posibilităţilor sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii,
adică oriunde se găsesc resurse şi piţe de desfacere4. De data aceasta, trăsăturile globalizării sunt
tratate într-un context mai larg. Astfel, globalizarea este considerată a fi rezultatul conjugat a
două momente distincte, dar strâns interconectate între ele. În primul rând, este vorba de o lungă
perioadă de acumulare a capitalului, începută după terminarea primului război mondial, însă
întreruptă de crize şi războaie devastatoare, cum a fost cel de-al doilea conflict mondial. Al
doilea moment este marcat de adoptarea unor măsuri de liberalizare a vieţii economice
internaţionale, de privatizare şi sincronizare legislativă, aplicate la începutul anilor ’80. Toate
2 Livesey, Frank, “Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993, p. 993 De Luca, Gianni, Minieri, Stefano, Verrilli, Antonio, “Nuovo dizionario di economia”, Essestampa, Napoli, 1998, p.3154 Michalet, C. A., “Le capitalisme mondial”, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985, p. 203
4
acestea au condus la pierderea parţială a capacităţii de a promova o dezvoltare economică
autocentrată şi independentă, concomitent cu dispariţia unor trăsături specifice ale pieţelor
naţionale. Fără intervenţia politică a guvernelor îndreptată spre privatizare şi liberalizare a
schimburilor, capitalul financiar internaţional, reprezentat de marile grupuri multinaţionale, n-ar
fi putut să se extindă la scară planetară, acaparând resursele economice, naturale şi umane,
disponibile. Schimburile intrasectoriale şi intrafirme au devenit forma dominantă a comerţului
exterior. Integrarea orizontală şi verticală a activităţii industriale s-a adăugat şi ea avantajelor
oferite de liberalizarea schimburilor, de adoptarea noilor tehnologii şi recurgerea la noile forme
de gestiune a producţiei. Tabloul general a fost completat de organizarea marilor grupuri
industriale în ”firme reţea” care a dat un nou impuls procesului de acumulare a capitalului, de
descentralizare a operaţiunilor şi de exploatare a oportunităţilor oferite de telematică şi
automatizare. S-au creat, astfel, condiţiile interpenetrării capitalurilor de diferite naţionalităţi,
pentru ca, mai apoi, prin intermediul investiţiilor internaţionale, să se intensifice acţiunea de
fuziune – achiziţie transfrontalieră, accentuând şi mai mult procesul de concentrare şi
centralizare a acestora.
Semnificaţiile globalizării sunt tratate uneori şi prin prisma altor coordonate, cum ar fi
distanţele. “Globalizarea este un proces în care distanţele geografice au încetat de a mai fi un
factor determinant în stabilirea relaţiilor economice, politice şi social-culturale”5. În această
succintă definiţie găsim reunite atât aspectele obiective, cât şi subiective ale globalizării.
Definiţia accentuează posibilitatea ca mărfurile şi “simbolurile” să fie eliberate de contextul lor
geografic. Autorii au o concepţie a lor despre o aşa-zisă “globalizare completă”, sau “sistem pe
deplin globalizat” şi consideră că, într-un asemenea sistem, mărfurile şi simbolurile (banii) vor
circula liber, iar “oamenii şi societăţile nu vor mai fi protejate de frontiere”.
Un punct de vedere mai realist, sau, cel puţin mai apropiat de identificarea unor criterii cu
ajutorul cărora să reuşim o definire cât mai exactă a globalizării, îl întâlnim la alţi autori 6.
Aceştia pornesc de la o întrebare aparent simplă şi anume: ce a adus nou acest proces al
globalizării economiei? Încercând să răspundă la această întrebare autorii în cauză pun pe primul
plan creşterea interdependenţei: “evenimentele dintr-o ţară au devenit strâns legate de ceea ce se
întâmplă în alte state din lume”. Omenirea nu a progresat prea mult în “agregarea” pieţelor
individuale, dar a devenit, în schimb, un sistem al pieţelor interdependente. Acest lucru se poate
observa cu uşurinţă urmărind viteza dispersiei internaţionale a ideilor şi concepţiilor privind
5 Lubbers, Ruud, Koorevaar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, op. cit., p.16 Meyer, R., “International Competition: The Globalization of Competition”, în Jepma, C. J., Rhoen, A. P. (eds), “International Trade. A Business Perspective”, Longman, London, 1996, p. 26
5
produsele asimilate în fabricaţie. Inovaţiile tehnologice introduse într-o anumită ţară se
răspândesc cu rapiditate în alte pieţe naţionale.
Fireşte, interdependenţa pieţelor nu se mărgineşte numai la atât. De pildă, reducerea
costurilor realizată într-o regiune geografică va avea efecte asupra productivităţii produselor
tuturor celorlalte ţări. Preţul produselor dintr-o ţară nu poate creşte prea mult peste preţul
aceloraşi produse din alte ţări, fără a atrage după sine reacţia consumatorilor care pot recurge la
importuri. Pe o piaţă liberă, deschisă, comercianţii cumpără la cel mai mic preţ şi încearcă să
vândă la cel mai ridicat preţ. Succesul unui competitor dintr-o anumită ţară, va avea un impact
direct asupra poziţiei sale pe piaţa unei alte ţări. Pe scurt, potrivit opiniei acestor autori,
globalizarea pieţelor se referă la procesul de integrare a pieţelor.
În mod logic, globalizarea pieţelor şi companiilor duce la globalizarea concurenţei.
Astfel, pe măsură ce pieţele devin interdependente şi companiile îşi coordonează activităţile
strategice peste hotare, jocurile competitive încep să aibă un rol tot mai mare, fiin puternic
intercondiţionate. Datorită acestui fapt, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o
piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra
competivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.
Aşadar, rădăcinile globalizării unei industrii anume pot fi căutate în însuşi mediul sau în
strategia unuia sau mai multor participanţi la industria respectivă. În unele cazuri, globalizarea a
fost iniţiată de schimbări fundamentale intervenite în caracteristicile pieţei precum cererea
consumatorilor sau tehnologiile de fabricaţie. În alte industrii globalizarea a fost declanşată de
specificul companiei care a reuşit să obţină un avantaj competitiv urmând o strategie globală.
Independent de cauzele care au generat-o, întotdeauna au existat o serie de circumstanţe
specifice pieţei care au condus spre adoptarea unei strategii globale. Acestea sunt catalogate de
literatura de specialitate în calitate de “forţe de presiune”7, fiind grupate în două mari categorii:
- forţe de presiune pentru o integrare globală a activităţii;
- forţe de presiune pentru o coordonare strategică globală;
În cadrul primei grupe sunt înserate următoarele forţe:
- necesitatea utilizării de tehnologii avansate, care, la rândul său, presupune o cooperare
operaţională strânsă între centrală şi filialele de producţie răspândite în toată lumea;
- acces la resursele rare de materii prime şi energie, sau spre resursele umane şi
infrastructurile de cercetare;
7 Prahalad, C. K., Doz, Y., “The Multinational Mission”, The Free Press, London, 1987, p.246
- presiunea din partea costurilor de producţie care solicită realizarea de economii de scară,
în stare să servească unor pieţe naţionale multiple.
Cât priveşte cea de-a doua grupă, forţele de presiune incluse se referă la:
- comportamentul consumatorilor care urmăresc să cumpere întotdeauna mai ieftin (de
aceea firmel trebuie să-şi coordoneze politica de preţuri peste hotare);
- prezenţa pe piaţă a unor competitori globali;
- intensitatea investiţiilor, ştiindu-se că unele industrii necesită un nivel înalt de acumulare
şi cercetare-dezvoltare.
Globalizarea economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor
spaţiului activităţii economice, proces început încă în perioada preindustrială. Viteza de
desfăşurare, precum şi direcţia în care a evoluat au fost condiţionate, de-a lungul timpului, de
progresele înregistrate în domeniul transporturilor şi al tehnologiilor de comunicaţie, iar, în unele
împrejurări, chiar de acţiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil
afacerilor. Un rol important îl au comerţul, investiţiile străine directe şi alianţele strategice între
marile companii multinaţionale. Datorită acestui fapt, economia mondială a devenit structural
interdependentă, astfel încât i se poate atribui calificativul de globală. Dată fiind literatura
extrem de vastă dedicată acestui subiect, definirea globalizării s-a transformat într-un demers
curajos şi riscant. John H. Dunning, care s-a ocupat îndeaproape de fenomenul globalizării şi
corporaţiile multinaţionale, a dat o definiţie globalizării: “Globalizarea se referă la multiplicarea
legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în preyent din sistemul
mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o
parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţeuna
de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea
(adâncimea). Pe de altă parte, ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul,
sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumutăacestui concept o conotaţie spaţială. Pe de
altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau
interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare,
alături de extindere a legăturilor, are loc şi o adâncire a proceselor globale”8.
1.2. Cooperare şi concurenţă
Considerând globalizarea ca un proces “de adâncire şi strângere a legăturilor de
interdependenţă între actorii economiei mondiale”, unii autori încearcă să pună în balanţă cele
două forţe prezente pe această uriaşă scenă a economiei mondiale: pe de o parte, înclinaţia
8 McGrew, Anthony, Lewis, P. G., “Global Politics: globalization and the Nation States”, Cambridge, The Polity Press, 1993, p.23
7
firească spre cooperare, iar, pe de altă parte, competiţia dură în care s-au angajat protagoniştii
economici, sub varii forme de concurenţă. Scopul unui asemenea demers este cât se poate de clar
şi anume de a vedea care dintre ele se manifestă cu o intensitatea mai mare.
Fără îndoială, cel mai important motiv care a stat şi va sta la baza persistenţei cooperării
economice internaţionale a fost şi este creşterea dependenţei economiilor naţionale, una de alta,
pentru bunurile şi serviciile esenţiale, pentru diverse materii prime. Acest imens angrenaj global
al comerţului şi investiţiilor este produsul nemijlocit al progresului tehnicşi al procesului de
globalizare care s-a accentuat în ultimul timp. Marile inovaţii aplicate în transporturi au permis
reducerea considerabilă a costurilor şi au contribuit la creşterea vitezei de deplasare a mărfurilor,
resurselor materiale şi a oamenilor dintr-o parte în alta a globului. Revoluţionarea comunicaţiilor
a dat posibilitatea marilor corporaţii să dirijeze afacerile la mari distanţe de sediul lor. În fine,
firmele au obţinut forţa de muncă la costurile cele mai mici, valorificând toate aceste oportunităţi
în scopul expansiunii lor. Pe fondul tuturor acestor transformări, marii actori ai scenei economice
internaţionale au trebuit să construiască şi să aleagă cele mai bune strategii de cooperare. Ei au
înţeles că “a merge de unul singur” în economia mondială de astăzi este prea costisitor.
Practica de până acum a demonstrat că intensificarea cooperării şi creşterea convergenţei
economice au avut loc, în primul rând, între ţările care au ales şi au aplicat, în linii mari, aceleaşi
strategii liberale de dezvoltare. America de Nord, Europa Occidentală, precum şi alte state cu
economie avansată au reuşit să atingă performanţe înalte pornind şi aplicând principiile
liberalismului economic, deschise comerţului şi investiţiilor internaţionale. În contrast cu statele
amintite mai sus, multe din ţările aparţinând Lumii a Treia au optat pentru o intervenţie majoră a
statului în economie şi o strictă supraveghere a importurilor.
Totuşi, tendinţele actuale manifestate pe piaţa mondială rămân complexe şi
contradictorii. Cu toate rezultatele pozitive înregistrate, n-am asistat la triumful global al
principiilor liberalismului economic. Multe din strategiile economice naţionale rămân centrate pe
modele vechi ale dezvoltării, în cadrul cărora resursele sunt alocate pe criterii politice şi mai
puţin pe soluţiile indicate de piaţă. În plus, afirmarea tot mai puternică a convergenţei şi
cooperării a devenit sursa şi consecinţa altor tendinţe. Dintre acestea, merită menţionate câteva.
Astfel, creşterea puterii capitalului internaţional şi mai ales sporirea mobilităţii lui, de-a lungul şi
de-a latul graniţelor, a provocat o serie de dificultăţi pentru statele intrate în joc de a controla
aceste fluxuri, de a-şi promova concepţiile tradiţionale şi interesul naţional. La rândul lor, ţările
al căror capital autohton caută plasamente mai rentabile peste hotare, decât pe piaţa internă, s-au
văzut confruntate cu declinul investiţiilor şi pierderea unui număr important de locuri de muncă.
8
În sfârşit, expansiunea pieţelorfinanciare a mărit riscul inflaţiei importateşi oscilaţiilor
necontrolate a cursurilor de schimb. Însumând toate aceste efecte, se poate spune că globalizarea
a alterat balanţa de putere dintre state şi firme, a redus coeziunea muncii şi forţa de acţiune
sindicală. Constrângerile teritoriale de pe piaţa muncii şi lipsa de coordonare internaţională a
permis capitalului să considere ca cele mai ospitaliere ţări pe acelea care au făcut concesii mai
mari la salarii, profit şi normele ce reglementeză durata muncii. Deşi creşterea gradului de
integrare în cadrul pieţei globale a creat condiţiile obţinerii de performanţe mari pe planul
eficienţei, productivităţii şi veniturilor, pe ansamblul economiei mondiale s-au accentuat
decalajele economice dintre Nord şi Sud, iar inechitatea şanselor a extins aria geografică a
sărăciei. Toate aceste aspecte, care înseamnă tot atâtea incertitudini, duc la pariţia următoarei
întrebări: oare principiile liberalismului economic asigură în mod necesar cooperarea între ţări,
sau ele duc la creşterea presiunii competitive şi, uneori, chiar la conflicte?
Prin extinderea cooperării şi întărirea legăturilor economice dintre state, nimeni nu s-a
aşteptat să fie înlăturată orice urmă de concurenţă. Dimpotrivă, procesul globalizării nu a atenuat
acţiunea legii concurenţei, ci a intensificat-o, aceasta îmbrăcând acum noi forme de manifestare.
În ciuda prezenţei multor factori favorabili cooperării, în economia mondială se mai menţin,
încă, suficiente forţe care subminează bazele creşterii interdependenţei globale. Dacă sunt tot
mai rare cazurile în care liderii politici îşi izolează propria ţară de restul economiei mondiale, tot
atât de rare sunt şi situaţiile în care guvernele să permită ca investiţiile şi comerţul să se
desfăşoare fără nici un fel de reguli sau restricţii. Prin urmare, interdependenţa aduce cu sine atât
costuri, cât şi beneficii. De aceea, în dirijarea relaţiilor dintre economiile naţionale şi restul lumii,
conducătorii politici caută să echilibreze balanţa dintre costurile şi beneficiile pe care le incumbă
procesul interdependenţei.
Costul politic cel mai important al interdependenţei este eroziunea autonomiei naţionale.
Interdependenţa economică în calitatea ei de trăsătură definitorie a globalizării conduce, în mod
inevitabil, la intensificarea luptei pentru obţinerea de avantaje naţionale, concomitent cu
creşterea eforturilor de cooperare.
Sursele incertitudinii se manifestă sub diferite forme în economia mondială
contemporană. Unii autori consideră că prima şi cea mai importantă sursă a incertitudinii asupra
viitorului cooperării economice internaţionale constă în consecinţele pe care le are declinul unor
superputeri9. Ei se bazează pe teoria stabilităţii hegemonice care afirmă că perioadele de
deschidere şi creştere a interdependenţei sunt legate de existenţa unei mari puteri în stare să-şi
9 Lairson, Thomas D., Skidmore, David, ”International political economy : the struggle for power and wealth”, ed. Harcourt Brace College Publishers, 1993, p.426
9
asume rolul de conducător şi să dicteze regulile jocului. Fără un asemenea lider managementul
sistemului economic internaţional ar funcţiona cu dificultăţi deoarece este greu să realizezi un
acord deplin între atâţia competitori şi state relativ egale în drepturi. Declinul economic al
liderului ar echivala cu ridicarea altei puteri economice. Deplasarea puterii relative – susţine
teoria de mai sus – a fost întotdeauna destabilizatoare, pentru cî nu se ştie dacă noua forţă va fi
capabilă să acopere vidul creat. Datorită acestui fapt asistăm la o întârziere a globalizării şi
întărirea blocurilor economice regionale. Cu alte cuvinte, formarea blocurilor regionale este
răspunsul direct la mediul economic internaţional tot mai competitiv.
1.3. Internaţionalizare versus globalizare
Piaţa internaţională constituie câmpul de acţiune al întreprinderilor. Vechea teorie a
schimbului internaţional lua în considerare numai naţiunile, trecând cu vederea sau negând rolul
întreprinderilor. Or, după cum se ştie, tocmai acestea creează şi realizează relaţiile economice
între ţări, internaţionalizându-şiactivitatea lor sub diferite forme. În prezent, marile întreprinderi,
provenind din varii domenii de activitate, au devenit principalele protagoniste ale globalizării
favorizând, în felul acesta, transferul de tehnologie, de produse şi de servicii. Pe fondul acestei
activităţi, ele şi-au actualizat continuu propriile strategii productive, în scopul de a răspunde cât
mai prompt cererii internaţionale, de a orienta sub formă de ofertă localizată la specificul şi
condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Chiar şi întreprinderile mici, care au posibilitatea de a
produce în mai multe state, şi-au elaborat propria strategie în funcţie de caracteristicile
concurenţei internaţionale. Acest proces al globalizării a fost accelerat în ultimul timp de
dereglementările privind mişcarea capitalului şi de deschiderea ţărilor spre economia de piaţă. El
s-a manifestat, înainte de toate, prin diversificarea formelor de internaţionalizare economică.
Forma cea mai veche de internaţionalizare reprezintă comerţul mondial. Teoria
economică distinge, în această privinţă, două mari tipuri de comerţ. Primul tip se bazează pe
complementaritatea economiilor naţionale. Specializarea fiecăreia dintre ele se manifestă în
soldul comerţului exterior , uneori excedentar, alteori deficitar, în funcţie de avantajul
comparativpus în evidenţă de diferenţele relative de productivitate realizate. Potrivit condiţiilor
actuale, avantajul comparativ derivă din gradul de inovare microeconomică a întreprinderii
prezentă într-un anumitspaţiu competitiv, sau poate să rezulte din diferenţele de înzestrare cu
factori macroeconomici de producţie. În ambele cazuri, naţiunile pot obţine un avantaj de pe
urma propriei diversităţi, realizând un câştig reciproc. Cel de-al doilea tip de comerţ se bazează
pe asemănarea economiilor cu acelaşi nivel de dezvoltare, deoarece intersectarea fluxurilor de
export şi import se materializează în schimbul intrasectorial sau intraproductiv cum îl numesc
10
unii. Această ultimă formă de comerţ priveşte îndeosebi mărfurile manufacturate produse într-un
regim de concurenţă monopolistică, adică al eterogenităţii intrasectoriale operată de
întreprinderi, mai exact, al diferenţierii produselor.
A doua formă de internaţionalizare a fost reprezentată de investiţiile directe efectuate în
străinătate. Asemenea investiţii directe productive, care merg dincolo de simpla creare de filiale
comerciale, răspund unor exigenţe diverse cum ar fi:
- imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă îm ţările de origine, îndeosebi în
ceea ce priveşte sectorul primar, din motive de raritate a resurselor naturale;
- imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de destinaţie din cauza
existenţei unor bariere protecţioniste (aplicate, mai ales, în sectorul secundar);
- posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare, îndeosebi în ţările
dezvoltate, unde filialele de producţie permit o apropriere maximă de pieţele de
desfacere;
- posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative macroeconomice în ţările de
implantare, în particular în statele aflate în curs de dezvoltare, care se caracterizează prin
costuri salariale mici.
La început, investiţiile în străinătate răspundeau la primele două exigenţe. Din această
cauză, ele erau privite cu o oarecare suspiciune, înainte de toate în interiorul ţărilor în curs de
dezvoltare , unde firmele veneau să se instaleze. Drept urmare, marile firme multinaţionale au
căutat să se orienteze spre ţările europene, nu atât pentru a evita unele obstacole protecţioniste,
cât pentru a satisface mai bine cererea internă. Mai târziu, respectiv anii ’70, multinaţionalizarea
întreprinderilor s-a extins şi diversificat. Astfel, în ţările aflate în curs de dezvoltare investiţiile
directe n-au mai fost făcute numai pentru a avea acces la resursele naturale sau la pieţele
protejate, ci şi pentru a beneficia de unele avantaje comparative macroeconomice. Datorită
acestui fapt, marile firme au convenit să transfere unele înlesniri microeconomice. De exemplu,
pentru activităţile cu unconşinut nare de manoperă, firmele multinaţionale au înfiinţat filiale de
producţie acolo unde costurile salariale orare erau mai mici. Cu acest prilej, au transferat şi
posibilităţile de utilizare a unor licenţe de fabricaţie. Această tendinţă a dus la o “descompunere
a proceselor productive internaţionale”10. În felul acesta corporaţiile multinaţionale au creat
locuri de muncă în statele gazdă, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de ţările de origine.
10 Lassudrie-Duchéne, B., “Décomposition internationale des processus productifs et autonomie nationale”, în „Internationalisation et autonomie de decision”, ed. H. Bourguinat, Paris, Economica, 1982, p. 82
11
Forma cea mai recentă de internaţionalizare constă în apariţia reţelelor de întreprinderi.
Decât să creeze filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat şi ierarhizat,
devine mai convenabil să încheie şi să dezvolte raporturi contractuale cu partenerii ce activează
în interiorul ţărilor de implantare, de regulă în statele aflate în ascensiune industrială. Sistemul de
partnership prezintă avantaje multiple pentru că permite concomitent reducerea aportului de
capital şi a numărului de cadre expatriate, iar, pe de altă parte, gestionarea mai uşoară a
problemelor ce se ivesc în contextul local. La vechile modele de întreprinderi multinaţionale s-au
adăugat, astfel, relaţii mai flexibile, facilitate de dezvoltarea accelerată a mijloacelor de
comunicare. Această ultimă formă de internaţionalizare a început să se contureze în anii ’80,
fiind în mod strălucit descrisă de Robert Reich11. Cu alte cuvinte, marea întreprindere
centralizată, concepută pentru producţia de masă, lasă locul unei reţele de întreprinderi extinsă la
scară mondială. În interiorul acestei reţele se stabilesc diverse tipuri de relaţii: forme de câştig
independent, sisteme de parteneriat extern, forme de parteneriat intern, concesiuni ş.a.m.d.
Agenţii propulsoriai reţelei sunt aceiaşi iniţiatori. Independent de naţionalitatea lor, ei identifică
problemele, aleg soluţiile cele mai apropiate şi îndeplinesc rolul de “mediatori strategici”. De
data aceasta, sistemele productive sunt repartizate şi coordonate la nivel mondial, în funcţie de
costul factorilor macroeconomici (diviziunea tehnică a muncii), fie de disponibilităţile şi
competenţele necesare (diviziunea profesională a muncii)12.
Aşadar, procesul internaţionalizării firmelor şi mişcarea internaţională a capitalului sunt
manifestările cele mai evidente ale globalizării economiei. Ele au fost accelerate atât de decizii
adoptate de state (măsurile de dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care au permis
difuzarea instantanee a informaţiilor şi reducerea costurilor.
Conceptul de „internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces evolutiv în cadrul
căruia sistemele productive naţionale tind să se transforme într-un sistem productiv mondial
unic. Privită din acest unghi de vedere, internaţionalizarea este o precondiţie a globalizării.
În prezent există o complementaritate între stat şi întreprinderi. Astfel, deşi acestea din
urmă sunt în cea mai mare parte a lor private, ele nu pot fi separate de propria naţionalitate. Nu
este vorba numai de întreprinderile mici şi mijlocii, a căror piaţă este înainte de toate internă, ci
şi de marile grupuri industriale care, internaţionalizându-se în câmpul lor de acţiune, rămân
totuşi, legate de ţările de origine în ceea ce priveşte capitalul, cultura şi pricipalii conducători.
Schimburile internaţionale se efectuează potrivit unei logici complementare: pe de o parte, a
11 Reich, Robert B., “Munca naţiunilor”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p.99-10612 Moati, Ph., Mouhoud, E.M., “Information e organization de la production vers une division cognitive du travail”, în „Economie Apliquée”, vol. XLVI, nr. 1/1994, p. 156
12
întreprinderii, pe de altă parte, a naţiunii căreia îi aparţine compania. Întreprinderile care
realizează schimburile pun în contact diferite naţiuni, rezultatele oglindindu-se în balanţa de plăţi
externe a acestora, atât în ceea ce priveşte operaţiunile curente, cât şi mişcările de capital.
Formele internaţionalizării firmelor diferă, însă, foarte mult. Unele firme dispun de o experienţă
competitivă mai mare, altele mai mică. Pe de altă parte, fiecare formă prezintă şi avantaje şi
dezavantaje.
Internaţionalizarea nu trebuie înţeleasă ca un eveniment unic în viaţa unei firme, ca o
simplă întâmplare, , fără nici un fel de pregătire prelabilă. Dimpotrivă, fiecare companie care
operează în arena internaţională a parcurs în trecut un număr de faze pentru a ajunge la statutul
său actual. Tot aşa de sigur este şi faptul că ea va continua să evolueze în viitor. La început, orice
companie transnaţională a fost o mică firmă a cărei raza operaţională era limitată la piaţa internă
a unei ţări. Ea a cunoscut o anumită perioadă de dezvoltare extensivă, de-a lungul căreia
obiectivele şi căile de acces la piaţa internaţională s-au modificat continuu, înainte de a deveni o
forţă majoră în competiţia internaţională şi de a opera în varii domenii de activitate. Din acest
punct de vedere, unii cercetători consideră că firmele au trecut, mai mult sau mai puţin, prin
aceleaşi faze ale expansiunii lor internaţionale13. Ele sunt numite sugestiv stadii ale dezvoltării şi
Rezultă, aşadar, din cele menţionate mai sus, că firmele şi-au creat treptat, gradual
condiţiile pentru a activa pe piaţa internaţională, iar, pe măsură ce au acumulat experienţă şi
resursele necesare, şi-au extins aria de cuprindere operaţională.
13 Jepma, C.J., Rhoen, A.P. (eds), “International Trade”, op. cit., p. 18, Rugman, A., Lecraw, D., Booth, I., “International Business: Firm and Enviromnent”, ed. McGraw-Hill, p. 90
13
Export prin intermediul agenţilor distribuitori
Acordarea licenţei de fabricaţie
Export prin filiale de comercializare
Asamblarea locală a produselor
Producţia locală
Utilizarea contractelor de licenţe şi management, proprietate parţială şi societăţti mixte.
Figura 1.2. Modelul lui Holland privind gradul de transnaţionalitate
Sursă: Radu, Liviu, “Competitivitatea corporaţiilor multinaţionale”, ed. Universitară Nicolae Titulescu, Bucureşti, p. 78
14
Transnaţională
Numărul de filiale în străinătate.
Amploarea comerţului transfrontalier intra şi inter firmă.
Flexibilitatea decizională la nivel financiar.
Numărul de mari proiecte investiţionale în străinătate.
Gradul de integrare globală a deciziilor operaţionale şi financiare.
Volumul operaţiunilor de trezorerie în marile centre financiare internaţionale.
Mărimea accesului pe pieţele bancare şi de capital naţionale şi internaţionale.
Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al
globalizării economice
2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de
producţie
Într-unul din recentele sale editoriale intitulat “The World’s View of Multinationals”,
binecunoscuta revistă britanică “The Economist” ajungea la concluzia că firmele multinaţionale
reprezintă unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului economic contemporan. Ele
“răspândesc bogăţia, munca, tehnologiile avensate şi contribuie la ridicarea standardului de trai
şi îmbunătăţirea mediului de afaceri”. În acelaşi timp, corporaţiile multinaţionale constituie
latura “cea mai vizibilă a globalizării”14. Cât adevăr conţin aceste afirmaţii?
Există câteva probleme a căror rezolvare ne-ar deschide calea spre înţelegerea mai bună a
acestui fenomen care marcheză profund economia mondială în prezent. Prima dintre ele se
referă, desigur, la definirea corporaţiilor multinaţionale şi a structurilor lor organizatorice. Al
doilea aspect vizează locul pe care acestea îl ocupă în economia mondială contemporană. În fine,
în al treilea rând, se impune a stabili rolul pe care corporaţiile multinaţionale îl au în
redistribuirea globală a factorilor de producţie şi intensificarea procesului de globalizare.
Una dintre primele definiţii utilizate pe larg în studiile de specialitate este cea dată de R.
Vernon15, care menţiona, încă din anul 1966, că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă
mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, sub presiunea faptului că au
apărut şi firmele mijlocii cu vocaţie internaţională, acestă cifră a fost redusă la două ţări şi, în
cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritea economiştilor acceptă că o corporaţie
multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi marketingul dincolo de hotarele
unei singure ţări. Aşadar, “producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare de valoare
adăugată, aflată sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme (sau unui grup de firme)
dincolo de hotarele sale naţionale”16. Se regăsesc în aceste coordonate elemente ale unei definiţii
mai vechi dată de acelaşi autir, citat mai sus17. De asemenea, ele au fost surprinse în linii mari şi
14 The Economist, 29 January 2000, p. 1815 Vernon, R., “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, May, 1966, p. 190-20716 Dunning, John H., “Multinational Enterprises and Global Economy”, Addison Wesley, London, 1993, p.1017 Dunning, John H., “Explaining International Production”, Unwin Hyman, London, 1988, p. 198
15
de alţi autori, cam în aceeaşi perioadă, a căror caracterizare se rezumă la a prezenta corporaţia
multinaţională drept “o întreprindere (sau un grup de întreprinderi) de talie mare, care, pornind
de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o organizare şi o
strategie la scară mondială”18. Din această ultimă definiţie rezultă câteva idei care merită
reţinute. În primul rând, ea subliniază faptul că firmele, actualmente de talie mondială, au
început invariabil prin a se constitui ca mari întreprinderi pe plan naţional, ceea ce a implicat, în
prealabil, un intens proces de concentrare şi centralizare a capitalului, de-a lungul unei perioade
de timp mai mult sau mai puţin lungi. În al doilea rând, ele şi-au diversificat producţia înainte de
a începe să se internaţionalizeze. În al treilea rând, dată fiindoriginea lor naţională, forţa şi
slăbiciunile economiei de unde provin se vor reflecta, în bună parte, în competitivitatea şi
strategiile ce urmează să le adopte. Avem în vedere, în această ordine de idei, strategiile de
aprovizionare, strategiile de piaţă care configurează cadrul general de amplasare a filialelor în
străinătate şi strategiile integrării producţiei la scară internaţională.
C. A. Michalet dă o definiţie grupului, care face referinţă directă la organizarea
corporaţiilor multinaţionale. Prin grup ar trebui să înţelegem “ansamblul format din societatea
mamă (el apelează frecvent la cuvântul “holding”) şi filialele plasate sub controlul său. Deci,
societatea mamă este un centru de decizie financiară (pe când filialele, în general, nu sunt), astfel
încât, rolul ei esenţial este acela de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de
rentabilitatea capitalurilor angajate”19. De o manieră asemănătoare, un alt autor şi anume M.
Beaud, consideră că structurarea în grupuri constituie “modul dominant de segmentare a
capitalului în stadiul actual de dezvoltare a capitalismului”20.
C. A. Michalet mai preciza: “strategia tehno-financiară este rezultatul deplasării
activităţii firmelor desfăşurată în străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de
servicii. Baza competivităţii lor o formează know-how-ul şi activitatea de cercetare-dezvoltare.
Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea
competenţelor tehnologice este posibilă. Noua lor forţă rezidă în capacitatea lor de a desfăşura
operaţiuni complexe, care presupun combinarea activităţii unor operatori foarte diverşi şi anume
întreprinderi industriale, societăţi de inginerie, bănci internaţionale, organisme multilaterale de
finanţare ş. a. Deoarece, unele sunt locale, altele străine, toate trebuie să dobândească un statut
internaţional”21. Ceva mai târziu, cunoscutul economist englez J. H. Dunning avea să definească
“multinaţionale de tip nou”. 18 Michalet, C.A., “Les Multinationales face á la crise”, IRM, Lausanne, 1985, p.1119 Morin, F., “La structure financiere du capitalisme français”, Calmann-Levy, Paris, 1974, p.161 20 Beaud, M., “Notes sur la connaissance des groupes capitalistes”, Recherches économiques et sociales, no. 7-8, Paris, 1977, p. 10121 Michalet, C.A., “ Les multinationales face á la crise”, op. cit., p. 59-60
16
Definiţiile date corporaţiilor multinaţionale ajută foarte mult la creionarea principalelor
trăsături ale acestora. Astfel, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ele au devenit operatori
economico-financiari globali. Fireşte, strategiile adoptate de aceste firme pentru a-şi
internaţionaliza producţia diferă mult, de la caz la caz, dar, în final, ele au creat un adevărat lanţ
de legături ale valorii adăugate obţinute de pe întreg cuprinsul globului. În scopul atingerii
acestui obiectiv, n-a existat întotdeauna un singur mod de a acţiona. Unele corporaţii au
considerat piaţa mondială ca fiind câmpul lor de acţiune, altele şi-au concentrat atenţia asupra
unor pieţe individuale sau regionale. Adoptarea unei strategii sau a alteia a depins mult de natura
produsului, însă, nu în mică măsură, şi de barierele, obstacolele pe care au trebuit să la înfrunte
pentru a avea acces la pieţele respective. De pildă, unele produse, precum cele electronice, pot fi
uşor comercializate pretutindeni în lume, cu mici ajustări şi adaptări la standardele locale şi
preferinţele consumatorilor. La fel şi unele produse alimentare, care nu au nevoie decât de unele
modificări în funcţie de gusturile cumpărătorilor. În fine, pot fi întâlnite şi multe produse, care,
prin natura lor, au o circulaţie globală, cum ar fi cele farmaceutice, singurele probleme ce s-ar ivi
ţinând de unele reglementări guvernamentale valabile numai pentru piaţa locală.
Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical şi datele
referitoare la concurenţă. Ele trebuie să facă faţă acum unei competiţii care se desfăşoară în
condiţiile în care putem vorbi despre existenţa unei “industrii globale”. Avantajele competitive
de care se pot bucura firmele depind acum, în mod nemijlocit, de specificul ţării în care
operează. În conformitate cu noile teorii legate de natura economică a corporaţiilor
multinaţionale, o industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o
anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. Datorită acestui
fapt, industria internaţională nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne,
naţionale, ci un sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva celorlalţi,
pe o bază internaţională foarte largă. În cazul existenţei mai multor economii separate, firmele îşi
stabilesc activităţile externe ca portofoliu, dispunând de o largă autonomie. Cu totul altfel stau
lucrurile în condiţiile existenţei industriei globale, unde firmele trebuie să-şi integreze activitatea
în multitudinea legăturilor dintre state. Această integrare solicită mai mult decât transferul
activelor peste hotare, ea include şi transferul de competenţe. O strategie globală înseamnă
creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor
mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu
satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată, potrivit devizei “compania trebuie să gândească
global, dar să acţioneze local”. Urmarea firească a acestui fapt este tendinţa specializării filialelor
în timpul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. Globalizarea a depăşit
17
paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici: resursele naturale,
munca şi capitalul doar la scară naţională. Astăzi, marile corporaţii ale lumii caută să obţină
avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la
scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea acestui
obiectiv este facilitată de locul pe care corporaţiile multinaţionale au ajuns să-l deţină în
economia mondială.
Corporaţiile multinaţionale recurg la transferarea tehnologiilor peste graniţele „ţării
mamă”, în principal pe două căi.
Prima are în vedere internalizarea tehnologii de fabricaţie noi apărute în cadrul
propriilor filiale, în vederea menţinerii proprietăţii şi obţinerii controlului adecvat asupra
acestora. Transferul pe calea internalizării se realizează prin intermediul investiţiilor directe în
străinătate şi reprezintă apanajul aproape exclusiv al corporaţiilor. Dar, este foarte greu să se
poată obţine date exacte privind acest gen de transfer internaţional, iar, pe baza lor, este greu să
se realizeze comparaţii între firme în ceea ce priveşte valoarea unor astfel de transferuri,
deoarece ele se realizează prin transferuri de valori la nivel intra-firmă, ceea ce, pentru un
observator extern poate fi un obstacol foarte serios.
A doua cale consistă din externalizarea noilor tehnologii, în noul cadru al economiilor
ţărilor gazdă, procedură care se poate realiza în diferite feluri. În acest sens, sunt vizate acţiunile
de participare la crearea firmelor mixte de tip joint-venture, asistenţa tehnică, diferite
aranjamente în domeniul subcontractării, vânzările de licenţe de fabricaţie, metodele de
franchising, fabricarea la faţa locului a unor părţi ale instalaţiilor şi echipamentelor industriale
etc. Bineînţeles, corporaţiile multinaţionale nu sunt singura sursă a externalizării unor tehnologii,
dar reprezintă un agent foarte important al răspândirii unor activităţi din domeniul tehnologiilor
de vârf, mai ales datorită faptului că, sub auspiciile lor, are loc un întreg proces de transmitere a
unor “pachete integrate”, formate din noile tehnologii, însoţite de proceduri de management şi
marketing în domeniu.
Bineînţeles, se pune firesc întrebarea: care sunt factorii care determină firmele
multinaţionale să recurgă în practică la una dintre cele două căi, sau moduri, în care organizează
transferul de tehnologie în ţările gazdă? La baza acestui proces decizional stau o serie întreagă
de factori, mulţi dintre ei caracteristici însăşi firmei de acest tip, iar o parte proprii mediilor
străine de afaceri. Dintre aceştia, au fost sintetizaţi câţiva, având la bază modul cum sunt
analizaţi ei şi în literatura de specialitate.
18
Fig. 2.1. Procesul de transfer al tehnologiilor noi în străinătate
Sursă: United Nations, World Investment Report 1999, Foreign Direct Investments and the Challenge of Development, United Nations, New Zork and Geneva, 1999, p. 204
După cum se poate observa şi din sinteza factorilor determinanţi, firmele internaţionale
pot să recurgă la un anumit mod în care îşi desăvârşesc procesul de transfer al tehnologiilor noi
în străinătate, ţinând seama de caracteristicile respectivelor tehnologii, costuri, riscuri, precum şi
19
TRANSFER DE TEHNOLOGIE
INTERNALIZAT SAU
EXTERNALIZAT
NATURA TEHNOLOGIEI
STRATEGIA URMATĂ DE CORPORAŢIA MULTINAŢIONALĂ
CARACTERISTICILE FIRMELOR RECEPTOARE
POLITICILE ECONOMICE URMATE DE ŢĂRILE GAZDĂ
Complexitatea acesteia, noutatea, ritmul inovării în domeniu.
Modul de organizare al activităţilor de cercetare-dezvoltare ale firmei.
Caracteristicile structurii proceselor de fabricaţie.
Dimensiunile internaţionale ale transferului de tehnologie.
Gradul de concentrare pe un anumit produs, dependenţa de marca de fabricaţie.
Experienţa în domeniul transferului internaţional de tehnologie.
Experienţa firmei şi nivelul tehnologiei existente deja.
Caracteristicile pieţelor-gazdă în materie de factori de producţie adecvaţi.
Structura instituţională existentă care să sprijine dezvoltarea tehnologică.
În domeniul reglementării investiţiilor directe de capital şi a proprietăţii intelectuale.
Cadrul legislativ oferit dezvoltării firmelor locale.
Caracteristicile procesului negocierii cu partenerii străini.
de structura generală a politicii economice a ţărilor gazdă în domeniul investiţiilor directe străine
de capital. În practică, însă, se poate observa cum corporaţiile preferă să recurgă
la internalizarea capacităţilor tehnologice în propria structură în situaţii cum sunt:
- tehnologiile au o structură complexă, dar pot fi uşor deplasate în străinătate de către
corporaţie, sau există pericolul de a fi rapid “copiate” de către alte firme;
- nivelul capacităţilor tehnologice din domeniile vizate în ţara gazdă prezintă un grad
scăzut de dezvoltare etc.;
- există un potenţial înalt de inovare în domeniu;
- ofertantul de tehnologie prezintă un grad înalt de specializare în cercetare şi producţie.
De asemenea, în general, în situaţii cum ar fi cele enumerate în continuare se preferă
recurgerea la externalizarea transferurilor de tehnologie:
- dacă tehnologiile sunt mai puţin sofisticate şi pot fi “copiate” mai greu;
- caracteristicile strategiei corporaţiei, care permite externalizarea unor activităţi specifice
etc.;
- firma multinaţională furnizoare a tehnologiei are activităţi de cercetare-dezvoltare care
prezintă un grad înalt de diversificare, pericolul “copierii” produselor sale de către alte firme
afectând-o într-o proporţie mai mică;
- corporaţia este de dimensiuni mai mici, cu o experienţă limitată în desfăşurarea
operaţiunilor specifice peste hotarele statului de origine.
Aici, trebuie subliniat faptul că operaţiunile desfăşurate în străinătate în domeniul
transferurilor de tehnologie sunt puse de către firmele multinaţionale, în cea mai mare măsură,
sub spectrul rentabilităţii pe termen mediu sau lung. Aceasta depinde, în general, de unii factori
interni şi externi structurii multidimensionale a corporaţiei, fiind influenţată cel puţin de
următorii factori:
- caracterul de noutate adus de tehnologiile implementate în străinătate;
20
- complementaritatea cu alte procese mai mult sau mai puţin similare cu cele dezvoltate de
firmă prin noile tehnologii delocalizate în străinătate şi utilizate în scopul creşterii
performanţelor proceselor de producţie urmărite;
- valoarea comercială curentă, mai ales în situaţia când se mizează pe externalizarea
acestora;
- presiunea exercitată de imitatori etc.;
- relevanţa noilor tehnologii pentru firma furnizoare şi pentru procesele de producţie unde
este aplicată.
În acest sens, în practică, firmele multinaţionale nu recurg la vânzarea efectivă a
tehnologiei noi unor firme locale, decât dacă nu mai mizează pe profiturile rezultate din
exploatarea acesteia în interiorul structurii firmei, sau în cadrul unor alianţe funcţional-strategice.
Pe de altă parte, însă, în situaţia în care firma apreciază că producătorii locali nu pot constitui o
ameninţare din punctul de vedere al competitivităţii, ea poate recurge la înstrăinarea unor
tehnologii ajunse la maturitate sub aspectul noutăţii acestora, dar numai în condiţiile stabilirii
unor clauze contractuale prin care se interzice re-înstrăinarea acesteia pe o perioadă de timp
stabilită, sau dezvoltarea mai departe a respectivei tehnologii. Cele mai răspândite practici
contractuale proprii externalizării sunt cele care prevăd termeni specifici ce limitează, sau fac
chiar imposibil accesul firmei receptoare la unele elemente esenţiale ale noilor tehnologii, până
în momentul în care se consideră că acestea sunt depăşite.
În anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor circa 7.500
corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi ţări să găzduiască aproximativ 25.000 de
firme multinaţionale. În prezent, statisticile internaţionale ne arată că, în întreaga lume, există
aproape 50.000 de astfel de firme, cu nu mai puţin de 280.000 de filiale răspândite pe toate
meridianele globului. Acestea controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat
existente la nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie
mondială22. Biroul Internaţional al Muncii (International Labor Office) estimează că firmele
multinaţionale au aproximativ 100 de milioane de angajaţi direct, ceea ce reprezintă 4% din forţa
de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor aflate în curs
de dezvoltare23. Vânzările anuale totale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la
22 www.unctad.org, 3 iunie 201123 Stutz, Frederick P., De Souza, Anthony, “The World Economy: Resources, Location, Trade, and Development”, Prentice-Hall, New Jersey, 1998, p.11
aproape 3,5 trilioane de dolari (inclusiv transferurile de componente şi servicii intrafirme)24.
Unele ţări, precum Canada, realizează o proporţie mult mai mare a producţiei în cadrul
corporaţiilor multinaţionale. De asemenea, acestea ocupă un loc şi au un rol dominant
disproporţionat de mare în alte state cum ar fi Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Marea Britanie şi
Japonia. Atunci când corporaţiile multinaţionale sunt ierarhizate în funcţie de produsul intern
brut şi volumul vânzărilor, se descoperă, nu fără surprindere, că acesta din urmă este mai mare
decât produsul intern brut al multor state. De pildă, la începutul anilor ’90, General Motors
realiza o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul Finlandei şi Danemarcei în anul 1991, Ford
depăşea şi el P.I.B.-ul Norvegiei, Arabiei Saudite, sau Indoneziei tot în acel an, Exxon depăşea
P.I.B.-ul Africii de Sud, în fine, Rozal Duch Sell avea o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul
Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei25. Astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările
reprezintă primul agent al comerţului internaţional. Drept urmare, corporaţiile multinaţionale au
ajuns să modifice structura factorilor de producţie a multor ţări, ca efect al mişcării capitalului
fizic şi uman, precum şi a tehnologiei, dintr-o parte în alta a lumii, creând o nouă bază a activelor
de producţie.
Top 10 corporaţii
multinaţionale
RNumele corporaţiei mul
Ţara de provenienţă
AAFiliale
T TTNN
24 Daniels, P.W., Lever, W.F., “The Global Economy in Transition”, Addison-Wesley Longman, 1996, p.10425 Rugman, Alan M., Hodgets, R. M., “International Business”, McGraw, Inc., London, 1995, p. 59
22
tinaţionale
1Citigroup Inc
Statele Unite
2 2 76 7
2BNP Paribas
Franţa
2 2 75 6
3Allianz SE
Germania
8 1 54 5
4Genera
Italia
6 8 22 4
23
li Spa
5Societe Generale
Franţa
1 1 32 5
6UBS AG
Elveţia
1 6 66 3
7Unicredito Italiano Sp
Italia
1 1 88 3
24
a8HSBC Holdings PLC
Marea Britanie
2 3 74 5
9Axa
Franţa
1 1 54 3
1Deutsche Bank AG
Germania
2 8 98 3
Sursă: UNCTAD/HEC Montréal
Tabelul 2.1. Top 10 cele mai importante corporaţii internaţionale din 2009
Indiferent de particularităţile pe care le afişează diferitele companii multinaţionale, a
căror zonă de provenienţă diferă atât de mult, este absolut limpede că omenirea a păşit într-o eră
în care acestea au dobândit controlul asupra unei mari părţi a economiei mondiale. Locul lor pe
25
marea scenă a lumii contemporane este greu de stabilit, deoarece ne aflăm în faţa unui proces în
plină mişcare. Dincolo, însă, de acest aspect este limpede că rolul şi mai ales efectul pe care
marile corporaţii multinaţionale îl au asupra economiei mondiale depăşesc cu mult semnificaţia
lor numerică. Adeseori, influenţa exercitată asupra unui sector de activitate, privit izolat, este mai
mică decât influenţa exercitată asupra economei mondiale, privită în ansamblu. Acest lucru se
explică tocmai prin crearea în ultimele decenii a unui “sistem de producţie global” al cărui
promotor principal sunt corporaţiile multinaţionale. Dacă, la început, percepţia asupra
multinaţionalelor a fost mai mult negativă decât pozitivă, ele fiind identificate, nu de puţine ori,
cu “forme mascate de exploatare”, treptat impresiile s-au mai schimbat, constatându-se că ele
joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea
transferului de capital şi tehnologie, în fine, în infuzia de competenţe manageriale de înaltă
calificare. Într-adevăr, în procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creşterea ponderii
exporturilor în totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în
afara graniţelor naţionale şi, în cele din urmă, globalizarea competenţelor şi a sistemelor
organizaţionale, ceea ce în termeni mai simpli înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte
standarde pretutindeni în lume. Metodele folosite şi strategiile urmate în scopul atingerii acestor
obiective au diferit, desigur, dar, până la urmă, ele s-au înscris pe aceeaşi traiectorie integrativă,
care a avut drept rezultatafirmarea corporaţiilor multinaţionale ca principala forţă a globalizării
economice.
Globalizarea concurenţei a dat naştere şi la alte implicaţii, cele mai multe provenind din
sfera informaţiei şi comunicării tehnologice. În dorinţa de a reduce costurile de producţie,
riscurile şi incertitudinea, marile corporaţii multinaţionale au trecut la realizarea unor
parteneriate strategice, în primul rând în domeniul tehnologic, menite să le confere mai multă
flexibilitate în decizii şi acţiune. Cele mai importante industrii cuprinse de această frenezie au
fost industria automobilelor, farmaceutică şi a computerelor şi software. Acest fapt a dat un nou
impuls procesului de concentrare a capitalului. Nu întâmplător tocmai în aceste sectoare au
apărut şi cele mai puternice oligopoluri. Formarea oligopolurilor tradiţionale s-a bazat pe trei
piloni relativ statici şi anume: abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, îndeosebi
printre firmele interne, între care se stabilea un fel de interdependenţă mutuală, apoi, un set de
produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o concurenţă oligopolistică şi, în sfârşit,
identificarea traiectoriei tehnologiei probabile pe care produsele respective o vor urma. În
condiţiile actuale, globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor face mult mai dificilă identificarea
rivalilor potenţiali de pe pieţe situate la mari distanţe. Tot atât de dificile se dovedesc a fi şi
prognozele privind schimbările tehnologice extrem de rapide, mai ales cele provenite din
26
combinarea diferitelor genuri de tehnică. Pentru a depăşi aceste dificultăţi, progresul tehnico-
ştiinţific din statele dezvoltate ale lumii a creat condiţiile apariţiei reţelelor de oligopoluri.
Reţelele de oligopoluri îşi propun să-şi intensifice eforturile pentru menţinerea poziţiilor
câştigate pe piaţă, eventual să folosească numele mărcii produselor în câştigarea altor segmente
de consumatori.
2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial
Dimensiunile marilor grupuri industriale şi apariţia reţelelor de oligopoluri au schimbat
din temelii fizionomia economiei mondiale. Totodată, noile tehnologii şi descoperiri ştiinţifice au
creat condiţiile favorabile expansiunii fără precedent a corporaţiilor multinaţionale. La toate
acestea s-a adăugat intensificarea ritmului de fuzionări şi achiziţii care au implicat o anumită
restructurare a marilor companii, procesul de concentrare a capitalului efectuându-se simultan
atât pe plan intern, cât şi internaţional. El a avansat de o manieră semnificativă îndeosebi în
anumite regiuni ale lumii, în perspectiva creării unei pieţe unice, care să dea un elan superior
procesului de internaţionalizare a capitalului.
Forma cea mai caracteristică a acestei oferte s-a dovedit a fi oligopolul, mai exact a
oligopolului mondial, pe care unii economişti nu-l deduc în mod mecanic din gradul de
concentrare a producţiei şi capitalului, ci ca “un spaţiu de rivalitate”26. În cazul de faţă, termenul
de “spaţiu” nu este înţeles în sensul geografic al cuvântului, ci ca un “mijloc ideal sau abstract”
de delimitare al unor raporturi de dependenţă mutuală, care uneşte un mic număr de corporaţii
multinaţionale provenite dintr-o singură industrie, sau un complex de industrii, bazate pe o
tehnologie generic comună, ceea ce le conferă statutul de concurent efectiv pe plan mondial.
Oligopolul rămâne locul unei concurenţe feroce, dar şi de colaborare între grupurile industriale şi
financiare determinată tocmai de această dependenţă reciprocă faţă de piaţă.
Concentrarea transfrontalieră a capitalului ne poate furniza, desigur, o primă aproximare
a gradului de rivalitate oligopolistă, adică de a vedea numărul celor care sunt capabili de o
concurenţă globală. Însă, nu toţi economiştii care se interesează de problematica globalizării sunt
de acord asupra necesităţii studierii consecinţelor concentrării capitalului la nivel mondial. Mulţi
dintre ei continuă să-şi orienteze atenţia asupra consecinţelor concurenţei internaţionale şi
mondial de astăzi constă tocmai în “interactivitatea strategiilor” bazată pe aşa numita
“concurenţă sistematică”. După o perioadă tranzitorie, mai mult sau mai puţin lungă, de rivalitate
oligopolistică accentuată, formarea unei structuri unice de ofertă la nivel mondial, a determinat
ca, în ultimul timp, împărţirea pieţelor să se facă în funcţie de raportul de forţe dintre reţelele de
oligopoluri, trăsătură, de altfel, caracteristică noii etape de globalizare a economiei.
Încă din anii ’50, Federal Trade Commission (S.U.A.), în intenţia de a perfecţiona
legislaţia antitrust, atrăgea atenţia Congresului de a fi foarte vigilent în legătură cu unele
consecinţe ale creşterii puterii economice pe piaţă, ce ar decurge ca rezultat al concentrării
capitalului. În acest sens, a construit o serie de indicatori care, prin substanţa lor, pun în evidenţă
comportamentul monopolist al unor firme. Unul dintre aceşti indicatori se referea la decalajul
dintre gradul de concentrare tehnică, respectiv dimensiunile producţiei rezultate din
caracteristicile tehnologice ale uzinelor şi gradul de concentrare măsurat prin ponderea deţinută
pe piaţă. Cu această ocazie, se sublinia importanţa deosebită pe care tinde să o aibă concentrarea
tehnică în dauna celei economice.
Pornind de aici, unii economişti consideră că, în etapa actuală de dezvoltare, avem de-a
face cu o “nouă economie industrială”, în cadrul căreia firmele, pornind de la costurile de
tranzacţie cu care se confruntă, trebuie să-şi reconsidere din nou strategiile de urmat. În
conformitate cu acest nou punct de vedere, dimensiunile firmelor nu mai sunt determinate de
caracteristicile tehnologice ale producţiei, ci de cele care le permit acestora să împace
27 Flamm K., La cooperation et la concurrence dans l’industrie mondiale des ordinateurs, rapport pour le Comite de l’industrie de l’OCDE, Paris, 1990, p. 29028 Caves, R.E., “Industrial Corporations: The Industrial Economics of Foreign Investment”, Economica, aout, 1974, p. 12029 Humbert, M., “ De l’oligopole a la concurrence systematique”, Economies et Societes, nr. 11-12, 1988, p. 256
28
constrângerile ce le obligă să-şi internaţionalizeze tranzacţiile, cu costurile de gestiune specifice
unei mari întreprinderi30. Necesitatea economisirii costurilor de tranzacţie a dus în cele din urmă
la identificarea unui nou tip de avantaj strategic ce stabileşte o linie suplimentară de despărţire în
universul firmelor. Pe de o parte, avem de-a face cu firmele care sunt în măsură să facă economie
la costurile de tranzacţie şi să-şi organizeze singure internaţionalizarea afacerilor, pe de altă
parte, remarcăm pe cele care sunt obligate să-şi asume din plin greutăţile ce decurg din
dimensiunile iniţiale, condiţiile de acces la capital şi experienţa managerială necesare pentru a
putea accede în oligopol. Fără aceste elemente nu pot fi economisite şi nici gestionate eficient
costurile de tranzacţie, ce se constituie ca o condiţie sine qua non de intrare în cercul marilor
reprezentanţi ai capitalului.
Procesul concentrării transfrontaliere a capitalului şi accentuarea lui în ultima vreme a dat
naştere şi la alte efecte interesante. Unul dintre acestea este cel al “externalizării”. Atunci când
vorbim despre externalizare avem în vedere varii posibilităţi de abordare: de la externalităţile de
producţie (efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei întreprinderi sunt
influenţate de alegerile altei întreprinderi), până la cele sociale (când costurile şi beneficiile
sociale diferă de cele private, să spunem ale unei unităţi de producţie). Ele pot fi pozitive, sau
negative, clasificarea având un caracter relativ, pentru că acestea pot fi oricând transformate
unele în altele. În cazul de faţă, termenul ar putea căpăta şi accepţiunea de extensie a capitalului
şi aprofundare a diviziunii industriale la scară internaţională. În ultimii 15-20 de ani am asistat la
o extindere considerabilă a mijloacelor cu ajutorul cărora marile firme au reuşit să micşoreze
costurile integrării lor în economia mondială şi să depăşească limetele impuse de intrarea pe
piaţă. De pildă, în cazul acordurilor de cooperare tehnologică, noile forme de relaţii pot fi
prezentate ca un fel de “parteneriat de un tip deosebit”. Aceasta înseamnă că modalităţile de
externalizare utilizate de firmele oligopoliste nu ţin seama întotdeauna de “ierarhii”. Adeseori ele
intră în relaţii asimetrice, indiferent de puterea lor economică. Multe dintre firmele mai mici pun
la dispoziţie o gamă largă de proceduri şi mijloace de acţiune pentru organizarea şi consolidarea
poziţiilor cucerite pe piaţă şi permanentizarea dominaţiei oligopoliste. Tocmai aceste practici au
înlesnit trecerea de la oligopolurile naţionale la oligopolul mondial.
Organizarea firmelor în reţele oligopoliste constituie, fără îndoială, o formă superioară de
concentrare a capitalului şi de globalizare a economiei. În acelaşi timp, folosirea pe scară largă a
telematicii, a automatizării flexibile bazată pe microelectronică precum şi a altor mijloace
30 Antonelli, C., “Les nouvelles technologies de l’information et l’économie industrielle”, în Technologies de l’information et nouveaux domains de croissance, Paris, OCDE, 1989, p. 88
29
moderne de dirijare a producţiei, a permis proliferarea know-how-ului specializat şi adâncirea
diviziunii muncii în interiorul reţelelor oligopoliste.
2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului
Teoria clasică a capitalului şi cea modernă, specifică perioadei postbelice, au marcat şi
ele mai multe stadii de dezvoltare. La început, teoreticienii şi-au concentrat atenţia asupra
portofoliului extern al investiţiilor care, în linii mari, era direcţionat spre extracţia de materii
prime, înfiinţarea unor plantaţii agricole şi crearea infrastructurii necesare facilităţilor
comerciale. Drept urmare, teoriei investiţiilor străine directe, o lungă perioadă de timp, i s-a
acordat o atenţie mai mică, prioritate având alte probleme. Treptat, însă, pe măsură ce
corporaţiile multinaţionale au dobândit o pondere şi o importanţă tot mai mare în structura
economiei mondiale, problematica investiţiilor internaţionale s-a amplificat, astfel încât, în
prezent, ea a ajuns să ocupe un loc distinct în teoria economică generală.
La baza deciziei unei firme de a opera peste hotare stau trei factori. Unul dintre ei se
referă la necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine. Al doilea are în vedere
posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de
rentabilitate. În fine, al treilea factor – obiectiv este condiţionat de creşterea eficienţei tuturor
operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială. Cele trei motive menţionate mai sus nu
sunt mutual exclusive. Dimpotrivă, ele pot pune în mişcare anumite segmente ale economiei
mondiale, sau o propulsează, în întregul ei, pe o traiectorie ascendentă, prin efectul lor conjugat.
Totodată, trebuie ţinut seama şi de faptul că puternica motivaţie a firmei de a-şi internaţionaliza
activitatea poate fi contracarată de alţi factori tot atât de importanţi. Dintre aceştia merită a fi
reţinută incertitudinea ce planează uneori asupra deciziei de a investi şi opera într-un mediu de
afaceri străin, diferenţele notabile între veniturile consumatorilor, marea varietate a gusturilor şi
preferinţelor acestora, deosebirile culturale care acoperă un evantai larg de aspecte, de la tradiţii,
obiceiuri şi prejudecăţi, până la atitudinea faţă de timp şi muncă ş.a. Lor li se pot adăuga şi alţi
factori privind caracteristicile valutelor naţionale, legislaţiei, politicii fiscale etc.
Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare
firească a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a
pieţelor şi comerţului. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creşterii investiţiilor străine
directe constă în afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând, de
corporaţiile multinaţionale.
30
Analiza evoluţiei investiţiilor străine directe ne dezvăluie şi alte aspecte interesante.
Înainte de toate, trebuie observat faptul că se menţin, încă, disparităţile mari între diferite grupuri
de state privite din punct de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică, sau al stadiului de
implementare a reformelor (dezvoltate, în curs de dezvoltare, respectiv în tranziţie spre economia
de piaţă). Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate. La rândul lor, statele
aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare, remarcându-se în acest context China. Nu
trebuie omis faptul că, în grupul statelor numite generic “în curs de dezvoltare” sunt incluse
multe ţări subdezvoltate, al căror P.I.B. per locuitor nu depăşeşte 300 de dolari. Descurajarea
investiţiilor se explică, în principal, prin incoerenţa politicilor economice, dimensiunile mici ale
pieţei interne (judecate fie din punct de vedere al numărului populaţiei, fie al veniturilor per
locuitor), infrastructura generală extrem de înapoiată, adversitatea condiţiilor climaterice, poziţia
geografică, instabilitatea politică şi socială etc. Datorită acestor factori, în cea mai mare parte a
lor nefavorabili, adeseori s-a înregistrat un proces de dezinvestiţie, când unii investitori au recurs
la repatrierea capitalurilor lor.
Promotorul principal al investiţiilor străine directe l-au constituit, însă, în tot acest timp,
statele care fac parte din OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) şi
corporaţiile multinaţionale care îşi au originea acolo. Într-adevăr, ţările membre ale OECD au
constituit motorul creşterii economice mondiale şi forţa propulsoare a globalizării. Ele au avut un
rol deosebit de activ în creşterea volumului investiţiilor străine directe şi alcătuirea arhitecturii
economiei globale de astăzi.
Investiţiile străine directe au avut o creştere în arealul statelor membre ale OECD, iar
acest fapt se explică prin mai multe cauze. În primul rând, ea este un rezultat direct al procesului
de formare a capitalului intern, absorbit în bună măsură de pieţele autohtone, dar, pe de altă
parte, aflat în căutare de noi pieţe unde să-şi găsească o valorificare superioară. Datorită acestui
fapt, o serie de exportatori tradiţionali de capital au devenit ei înşişi gazde importante ale unui
impresionant volum de investiţii.
Înlăturarea unor obstacole din calea investiţiilor străine directe şi liberalizarea pătrundrii
lor în anumite sectoare ale economiei a constituit una din părţile importante ale noii orientări
politice. Drept urmare, statul a devenit mult mai atent la modul cum sunt rezolvate o serie de
probleme cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, transferul de tehnologie, efectele prezenţei
firmelor străine asupra concurenţei interne, creşterea productivităţii muncii şi competivităţii. Pe
de altă parte, creşterea gradului de internaţionalizare a vieţii economice şi necesitatea
valorificării oportunităţilor ivite pe noile pieţe de desfacere, au încurajat firmele interne să-şi
31
pună mai bine în evidenţă avantajele de care dispun, prin lărgirea sferei lor de activitate peste
hotare.
La început, atunci când unele ţări membre ale OECD s-au confruntat cu intrări masive de
capital sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, ele au fost înclinate să practice anumite
restricţii. Adeseori, controlul asupra capitalului străin dă autorităţii publice falsa senzaţie de
securitate, distrugând-o de la rolul său esenţial de aplicare a unor politici monetare, fiscale şi
valutare realiste, eficiente. Din acest punct de vedere, controlul asupra capitalului poate avea
efecte tranzitorii, pe termen scurt, însă nu şi pe termen mediu şi lung. Dacă investitorii străini se
confruntă într-o numită ţară cu măsuri birocratice, administrative de control, atunci ei sunt tentaţi
să facă cel mult investiţii mici, de tatonare, căutând să obţină rate înalte ale profitului în intervale
foarte scurte de timp, pentru a şi le recupera cât mai repede. Statul trebuie să acţioneze de aşa
manieră, încât investiţiile străine să devină parte integrantă a programelor lui de dezvoltare pe
termen mediu şi lung. Aceasta se poate realiza acolo unde drepturile de proprietate sunt
respectate şi se practică o politică macroeconomică credibilă. De asemenea, tot atât de
importantă este şi prezanţa unui sector financiar-bancar eficient şi a unei pieţe financiare
deschise şi flexibile, completate de un sistem informaţional performant, care să prevină din timp
investitorii asupra oricărei posibilităţi de dereglare sau înrăutăţire a mediului de afaceri.
O altă cauză a creşterii impresionante a volumului investiţiilor străine o constituie, fără
îndoială, numărul foarte mare de fuziuni şi achiziţii, între firme şi de firme. În toate regiunile
lumii, dar, cu deosebire, în Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală, fuziunile şi
achiziţiile au jucatun rol deosebit de important în creşterea investiţiilor străine.
Una dintre cauzele foarte importante care a contribuit la amplificarea mişcării capitalului
rezidă tocmai în tendinţele recente ale tranferului de tehnologie. Fluxurile tehnologice dintre
statele dezvoltate şi o parte din statele aflate în curs de dezvoltare s-au intensificat, decalajele
tehnice dintre ele nu s-au atenuat.
O influenţă foarte mare asupra creşterii volumului investişiilor străine directe au avut-o,
fără îndoială, încheierea diferitelor acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri
materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de
fel de variante, de la binecunoscutele societăţi mixte (joint-ventures), până la cel de leasing,
subcontractare, franciză, marketing şi cercetare-dezvoltare. De-a lungul ultimelor două decenii
progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii a influenţat profund întregul mediu al afacerilor
internaţionale. Cum era de aşteptat, acest fapt s-a repercutat şi pe planul multiplelor acorduri
încheiate între firme, cu deosebire cele care vizează sectorul cercetării-dezvoltării.
32
De pe lista cauzelor (factorilor) care au contribuit la creşterea vertiginoasă a investişiilor
străine directe nu poate lipsi, în nici un caz, comerţul. Multe ţări aflate în curs de dezvoltare (dar
nu numai ele) şi-au elaborat un întreg set de strategii privind investiţiile străine. Adeseori ele au
fost asociate unei rapide industrializări şi concomitent unei expansiuni a tehnologiilor moderne.
Deşi pretutindeni în literatura de specialitate internaţionalizarea producţiei şi apoi
globalizarea ei este prezentată ca un efect al creşterii exportului de capital sub formă de investiţii
directe, astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că, de la un anumit punct, însăşi globalizarea
activităţii productive s-a transformat într-o cauză a sporirii volumului fluxurilor investiţionale.
Factorul principal care a determinat această inversare a situaţiei l-a constituit expansiunea
corporaţiilor multinaţionale pe toate continentele şi intrarea sub incidenţa activităţii lor a unor
părţi tot mai mari din producţia materială şi servicii. Creşterea volumului investiţiilor străine
directe ca urmare a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale se explică şi prin
performanţele economice obţinute de filialele lor în străinătate. Într-adevăr, evoluţia stocului de
investiţii (materializat, în primul rând, în volumul activelor deţinute, valoarea adăugată obţinută,
volumul vânzărilor, mărimea exportului şi alţi indicatori economici de acest gen), pledează în
favoarea acestei concluzii.
Câteva aspecte, ce rezultă din acest capitol, merită a fi subliniate:
- În primul rând, procesul de internaţionalizare a producţiei nu reprezintă decât o latură a
globalizării. El nu ar fi posibil dacă nu era susţinut de un intens flux de capital, a cărui
componentă principală au constituit-o investiţiile străine directe.
- Investiţiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de lance al globalizării capitalului
şi, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale.
- Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp, cu
transformarea acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine.
- Creşterea importanţei investiţiilor străine în procesul dezvoltării economice a determinat
ca foarte multe state (în special aflate în curs de dezvoltare) să-şi intensifice eforturile
pentru atragerea lor. În acest sens, şi-au perfecţionat politicile şi au înlăturat o bună parte
din obstacolele care mai stau în calea lor.
33
Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia
3.1. Impactul social al globalizării
Din perspectiva legăturilor sociale create, o definiţie a globalizării ar fi: „Procesele prin
care relaţiile sociale devin mai apropiate, depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se
desfăşoară din ce în ce mai mult într-o lume percepută ca un întreg”; sau „globalizarea poate fi
definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se leagă locuri
dispuse la mari distanţe, astfel încât ceea ce se petrece la nivel local este afectat de evenimente
care au loc la mii de mile distanţă şi viceversa”. În esenţă, globalizarea reprezintă integrarea mai
strânsă între ţările şi popoarele lumii, prin care se realizează, pe de o parte, reducerea
considerabilă a costurilor de transport şi a comunicaţiilor şi, pe de alta parte, desfiinţarea
barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, a capitalului, a cunoştinţelor şi,
într-o măsură mai mică, a persoanelor. Este foarte greu de stabilit care sunt scopurile comune
pentru societăţile care alcătuiesc sfera globala, şi de asemenea care este preţul care trebuie plătit
pentru ceea ce aduce bun acest fenomen.
Globalizarea a ridicat problema locului şi rolului statului naţiune în relaţiile economice
mondiale. Conform unor specialişti31, globalizarea presupune în timp diluarea ideii de stat
naţiune şi, în final dispariţia acestora. Atributele exercitate de statul naţiune nu mai au relevanţă
în economia globală. În acelaşi timp există şi suporteri ai ideii că globalizarea nu presupune