-
Centrul de Cercetare Comunicare Interculturală şi Literatură
Facultatea de Litere
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
ANALELE UNIVERSITĂŢII „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
FASCICULA XXIV Anul XI, Nr. 1(19), 2018
Lexic comun / Lexic specializat
General Lexicon / Specialized Lexicon
Lexique commun / Lexique spécialisé
Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2018
-
2
REDACTOR-ŞEF: Conf. univ. dr. Oana Magdalena CENAC
EDITOR : Centrul de Cercetare Comunicare interculturală şi
literatură, Facultatea de Litere,
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi
DIRECTOR: Prof. univ. dr. Doiniţa Milea
SECRETAR DE REDACTIE: Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim
REZUMAT ÎN LIMBA ENGLEZĂ / FRANCEZĂ : Conf. univ. dr. Oana
Magdalena Cenac
Prof. univ. dr. Simona Antofi
Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim
ADMINISTRARE SITE ŞI REDACTOR WEB: Conf. univ. dr. Oana
Magdalena Cenac
Lect. univ. dr. Petrica Pațilea
CORECTURĂ: Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac , Prof. univ.
dr. Nicoleta Ifrim
DIFUZARE: Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac , Prof. univ. dr.
Nicoleta Ifrim
COLEGIUL ŞTIINŢIFIC: Angela BIDU-VRĂNCEANU (Universitatea din
Bucureşti), Jean-Claude BOULANGER (Université de Laval, Canada),
Grigore BRÂNCUŞ (Academia Română), Gheorghe CHIVU (Academia
Română), Alexandra CUNIŢĂ (Universitatea din Bucureşti), Stelian
DUMISTRĂCEL (Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi, Doctor Honoris Causa
al Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi), Ana GUŢU (ULIM,
Republica Moldova), Amélie HIEN (Université Laurentienne, Sudbury,
Ontario, Canada), Denis LEGROS (Université Paris VIII, Franţa),
Elena PRUS (ULIM, Republica Moldova), Marius SALA (Academia Română,
Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi),
Lucia WALD (Universitatea din Bucureşti), Rudolf WINDISCH
(Universitatea din Rostock, Germania) COLEGIUL REDACŢIONAL: Simona
ANTOFI, Doina Marta BEJAN, Nicoleta IFRIM, Lect. univ. dr. Petrica
Pațilea, Maria EGRI, Daniela ŢUCHEL, Angelica VÂLCU EDITORUL SERIEI
LC / LS: Doina Marta BEJAN
REDACTORI RESPONSABILI AI NUMĂRULUI CURENT: Oana Magdalena
CENAC, Simona ANTOFI, Nicoleta IFRIM
REFERENȚI ȘTIINȚIFICI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi,
Nicoleta Ifrim
COORDONATORI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi, Doina Marta
Bejan
EDITORI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi, Doina Marta
Bejan
Seria LC / LS este accesibilă celor interesaţi prin schimb
interbibliotecar asigurat de Biblioteca Universităţii „Dunărea de
Jos” din Galaţi, la adresa: Universitatea „Dunărea de Jos” din
Galaţi, str. Domnească, nr. 47, Galaţi, Cod poştal 800008. România
Telefon: +40-236-460476 Fax: +40-236-460476
TEHNOREDACTARE ŞI TIPĂRIRE: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă
Cluj-Napoca e-mail: [email protected] ISSN 1844-9476
-
Actele Conferinţei Internaţionale
Lexic comun – Lexic specializat 26-27 octombrie 2018
Limba și cultura română în context național și european:
evaluări și perspective la Centenarul Unirii
Romanian Language and Culture in National and European Context:
Evaluations and Perspectives
at the 100th Union Celebration
Langue et culture roumaines dans le contexte national et
européen:
évaluations et perspectives à la 100e célébration de l'Union
Doina Marta BEJAN Oana Magdalena CENAC Simona ANTOFI
Coordonatori de proiect
Manifestare realizată cu sprijinul Ministerului Cercetării şi
Inovării –
Contract nr. 74 M / 23.10.2018
-
4
-
Volumul cuprinde o parte din actele Conferinţei internaţionale
Lexic
comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în context
național și
european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii,
organizată de membrii
Centrului de cercetare ştiinţifică „Comunicare interculturală şi
literatură”,
din Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din
Galaţi în
colaborare cu Biblioteca județeană „V.A.Urechia” din Galați,
„Institutul de
Ştiințe ale Educației” din Chișinău, „Universitatea Liberă
Internaţională”
din Republica Moldova şi cu „Institutul de Cercetări Filologice
şi
Interculturale” din Chişinău, Republica Moldova, în zilele de 26
și 27
octombrie 2018.
Prin redactarea acestui volum dorim să mulțumim tuturor
celor
prezenți la lucrările conferinţei.
Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac Preşedinta comitetului de
organizare
-
6
-
Conferinţa internaţională
Lexic comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în
context național și european:
evaluări și perspective la Centenarul Unirii
Galați, 26-27 octombrie 2018
COMITETUL DE PROGRAM
Prof. univ. dr. Gheorghe CHIVU, membru corespondent al
Academiei
Române
Prof. univ. dr. Michael METZELTIN, membru al Academiei de
Științe a
Austriei, Institutul de Romanistică din Viena
Prof. univ. dr. Jukka HAVU, Universitatea din Tampere,
Finlanda
Professor dr. Rudolph WINDISCH, Universität Rostock,
Germania
Dr. hab. Petrea LINDENBAUER, Institutul de Romanistică din
Viena
Prof. univ. dr. hab. Elena PRUS, Academia de Științe a
Moldovei
Prof. univ. dr. Ana GUŢU, Universitatea Liberă Internaţională
din
Moldova, Republica Moldova
Prof. univ. dr. Nelu VICOL, Institutul de Științe ale Educației
din
Chișinău
Prof. univ. dr. Simona ANTOFI, Universitatea „Dunărea de Jos“,
Galaţi,
România
Prof. univ. dr. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Universitatea din
Bucureşti, România
Prof. univ. dr. Luminiţa CĂRĂUŞU, Universitatea „Al.I.Cuza“,
Iaşi,
România
Prof. univ. dr. Alexandra CUNIŢĂ, Universitatea Bucureşti,
România
Prof. univ. dr. Gabriela DIMA, Universitatea „Dunărea de Jos“,
Galaţi,
România
Prof. univ. dr. habil. Felicia DUMAS, Universitatea „Al.I.Cuza“,
Iaşi,
România
-
8
Prof. univ. dr. Stelian DUMISTRĂCEL, Universitatea „Al.I.Cuza“,
Iaşi,
România
Prof. univ. dr. Liviu GROZA, Universitatea din Bucureşti,
România
Prof. univ. dr. habil. Cristian MOROIANU, Universitatea
Bucureşti,
România
Prof. univ. dr. Virginia LUCATELLI, Universitatea „Dunărea de
Jos“,
Galaţi, România
Prof. univ. dr. Doiniţa MILEA, Universitatea „Dunărea de Jos“,
Galaţi,
România
Prof. univ. dr. Floriana POPESCU, Universitatea „Dunărea de
Jos“,
Galaţi, România
Conf. univ. dr. Doina Marta BEJAN, Universitatea „Dunărea de
Jos“,
Galaţi, România
COMITETUL DE ORGANIZARE
Preşedinte: Conf. univ. dr. Oana Cenac
Co-Preşedinte: Prof. univ. dr. Simona Antofi
Membri: Prof.univ.dr. Doinița Milea, prof. univ. dr. habil.
Nicoleta
Ifrim, prof. univ. dr. Daniel Gălățanu, conf. univ. dr.
habil.
Cătălin Negoiţă, lect.univ.dr. Cătălin Enică, lect. univ.
dr.
Petrica Pațilea, lect. univ. dr. Daniela Bogdan, conf. univ.
dr.
Mirela Drăgoi, conf. univ. dr. Carmen Opriț Maftei, lect.
univ.
dr. Antoanela Mardar, asist. univ. dr. Elena Iancu, prof.
Marian Antofi.
-
CUPRINS
LIMBĂ ŞI COMUNICARE
Michael
METZELTIN.........................................................................................15
Les formes d'union dans la géopolitique européenne
Stelian
DUMISTRĂCEL....................................................................................32
Spațiul dacoromânesc de la est de Carpați: repere din memoria
limbii
Gheorghe CHIVU………………………………………………………………70
Limba română şi Marea Unire
Alexandra CUNIŢĂ…………………………………………………………….78
Globalizarea, bat-o vina…
Cristian MOROIANU …………………………………………………………95
Despre educație, libertate și decență în folosirea și cultivarea
limbii
Dumitru BORȚUN……………………………………………………………105 Rolul limbilor naturale
în geneza identităţilor naţionale. Limba română ca resursă
semiotică în construirea identităţii culturale
Nadia OBROCEA …………………………………………………………….120
Influenţa limbii engleze asupra limbii române. Studiu de caz:
limbajul gamerilor
Elena DEJU……………………………………………………………………..140
Aspecte ale influenţei limbii franceze asupra limbii române
Carmen OPRIŢ MAFTEI………………………………………………….....147
English Borrowings in Romanian Computer Terminology
-
10
Antoanela Marta MARDAR…………………………………………………156
A Comparative - Contrastive Approach to Auxiliary Verbs in
English, Romanian and Italian
Iulian MARDAR………………………………………………………………165
The Dangers of Borrowing More than Individual English Words: the
Mutations Inside Idioms and Collocations
Loredana Liliana BUZOIANU……………………………………………….178
Împrumuturile în Orthografia sau Dreapta scrisoare pentru
îndreptarea scriitorilor limbii româneşti de Constantin
Diaconovici-Loga
Odette ARHIP & Cristian ARHIP…………………………………………..186
Devalorizarea semantică a cuvintelor în publicitatea
sportivă
Elena Isabelle TIŢA…………………………………………………………...195
Dinamica sensurilor în limbajul fotbalistic. Observații și
exemple recente
Daniela Mariana CONSTANTIN………………………………………...…203
Limbajul corporatist între rigiditate, manipulare și globalizare
Mariana VÂRLAN………………………………………………………..…...213
Clasa numeralului – sursă expresivă pentru registrul familiar și
argotic Gilda Daniela IANI CHIRILUŢĂ………………………………………..…221
Poetica argoului unor Băieţi de Gaşcă, marca Dan Lungu
Dan Cristian IONAŞCU…………………………………………………..…229
Rolul Mass-media în formarea stereotipurilor. Comunicarea de
masă
Maria DOBRINOIU……………………………………………………….…241
Comunicarea eficientă, între o abordare praxiologică şi arta de
a crea fericire
-
Oana CENAC……………………………………………………………..…..248 Ideologice și
literatură în „Tomis” (ianuarie -iunie 1967)
Iuliana BARNA………………………………………………………….……273 O provocare stilistică
într-un roman reinventat: „Moartea care vine, pleacă şi iar vine”
de Virgil Tănase
PAGINI DE LECTURĂ
Benjamin FONDANE, Rémy de Gourmont, Questions d’esthétique,
Edité par le CARGO à Paris, 2018, ISBN 978-2-9560637-1-1, 280
pages. Daniel Lucian GĂLĂŢANU…………………………………………281 Adina CHIRILĂ
(editor), In honorem Gheorghe Chivu, Editura Universităţii „Al.I.
Cuza”, Iaşi, 2017, ISBN 978-606-714-389-8, 583 p. Oana Magdalena
CENAC……………………………………………284 NOTES ON THE CONTRIBUTORS
…………………………….…........286
-
12
-
LIMBĂ ŞI COMUNICARE
-
14
-
Michael METZELTIN Institutul de Romanistică din Viena
LES FORMES D'UNION DANS LA GÉOPOLITIQUE EUROPÉENNE1
1. Une occasion de remémorations Il y a cent ans, se terminait
une guerre terrible, la Grande Guerre, la pire depuis la Guerre de
Trente Ans (1618-1648), pour la première fois de dimension mondiale
et par le recours massif à de nouvelles technologies. C'est un
anniversaire qui se prête à remémorer, entre autres, les
conséquences géopolitiques de la Première Guerre mondiale.
Du point de vue de la géographie politique, la conférence de
paix de Paris (1919-1920) et les traités de paix conclus entre 1919
et 1923 (Versailles concernant l'Allemagne, Saint-Germain-en-Laye
concernant l'Autriche, Neuilly concernant la Bulgarie, Trianon
concernant la Hongrie, Paris concernant la Roumanie, Rapallo
concernant l'Italie et la Yougoslavie, Lausanne concernant la
Turquie) établissent des démembrements, la formation de nouveaux
États et des unifications:
les Empires austro-hongrois, allemand, russe et ottoman sont
démembrés;
il se forme de nouveaux États nationaux (Finlande 1917, Estonie
1918, Lettonie 1918, Lituanie 1918, Pologne 1918, Hongrie 1918,
Autriche 1918, Turquie 1923);
il naît de nouvelles unions fédératives (Tchécoslovaquie 1918,
Yougoslavie / Royaume des Serbes, Croates et Slovènes 1918);
il se produit des unifications et des rattachements:
l'Alsace-Lorraine (restituée à la France), le Trentin, le Tyrol du
Sud, la Marche Julienne / Küstenland et Zara (attribués / rattachés
à l'Italie) et la Transylvanie, le Banat, la Bucovine et la
Bessarabie (dont les Conseils régionaux respectifs proclament /
décident leur rattachement au Royaume de Roumanie).
Une des principales sources d'inspiration de ces démembrements,
de regroupements populationnels et de la formation de nouveaux
États a été
1 Lucrarea a fost susţinută în plenul conferinţei Lexic comun /
Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și
european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii,
Galați, 26-27 octombrie 2018.
-
16
(et continue de l'être) le programme d'un traité de paix que le
Président des États-Unis Woodrow Wilson présenta le 8 janvier 1918
au Congrès et dans lequel on peut trouver ébauchée l'idée du droit
à l'autodétermination des peuples, mais encore assez vague et
partiale et en fait limitée aux territoires des empires démembrés
et à certaines populations, comme le laissent paraître les
formulations suivantes:
„IX. A readjustment of the frontiers of Italy should be effected
along clearly recognizable lines of nationality. X. The peoples of
Austria-Hungary, whose place among the nations we wish to see
safeguarded and assured, should be accorded the freest opportunity
to autonomous development. XI. Rumania, Serbia, and Montenegro
should be evacuated; occupied territories restored; Serbia accorded
free and secure access to the sea; and the relations of the several
Balkan states to one another determined by friendly counsel along
historically established lines of allegiance and nationality; and
international guarantees of the political and economic independence
and territorial integrity of the several Balkan states should be
entered into. XII. The Turkish portion of the present Ottoman
Empire should be assured a secure sovereignty, but the other
nationalities which are now under Turkish rule should be assured an
undoubted security of life and an absolutely unmolested opportunity
of autonomous development, and the Dardanelles should be
permanently opened as a free passage to the ships and commerce of
all nations under international guarantees."
„An evident principle runs through the whole program I have
outlined. It is the principle of justice to all peoples and
nationalities, and their right to live on equal terms of liberty
and safety with one another, whether they be strong or weak. Unless
this principle be made its foundation no part of the structure of
international justice can stand."
(https://wwi.lib.byu.edu/index.php/President_Wilson%27s_Fourteen_Points;
23.08.2018)
(https://fr.wikipedia.org/wiki/Quatorze_points_de_Wilson;
23.08.2018) En réalité, le texte parle surtout de lignes nationales
et de développement autonome. Mais l'idée du droit des peuples à
disposer d'eux-mêmes circulait déjà pendant la guerre par exemple
en Roumanie. (Dorina N. Rusu, Cronica lumii românești 1914-1920, I,
București, Academia Română, 2018, 375)
Or, fondamentalement, un État consiste en un regroupement, une
union de personnes fixées sur un certain territoire et vivant sous
une certaine législation commune, éventuellement avec une culture
historique commune. Un contexte de grands bouleversements étatiques
comme celui
-
créé par la Grande Guerre, qui a changé tant de frontières, qui
a provoqué tant de migrations, qui a forcé tant d'uniformisations,
met en évidence la complexité historique du concept politique
d'union, qui va bien au-delà de l'idée d'autodétermination
nationale. Dans ce contexte, il ne faut pas oublier que même des
États déjà établis comme la Grande Bretagne, la France et l'Espagne
résultent de l'union progressive de plusieurs États mineurs.
2. Qu'est-ce qu'on peut entendre par union? L'idée de
l'opération de 'mettre ensemble, grouper des éléments' peut
être exprimée en français par le verbe transitif unir, le verbe
réflexif s'unir, les verbes factitifs unifier et uniformiser (avec
la connotation de 'rendre semblables les éléments') et par les
substantifs abstraits union, unification et uniformisation. Pour
exprimer le résultat de cette opération, le français dispose des
adjectifs uni, uniforme, unitaire et des substantifs abstraits
union (avec une connotation de staticité), unité, uniformité. Pour
les mêmes concepts, on retrouve par exemple en roumain les verbes a
uni, a se uni, a unifica, a uniformiza, les substantifs unire,
uniune, unificare, unitate, uniformitate et les adjectifs unit,
uniform, unitar et en allemand les lexèmes einigen, vereinen,
vereinigen (unir, unifier), sich vereinigen (mais aussi sich
zusammenschließen, avec l'image de 'fermer ensemble'),
vereinheitlichen (uniformiser), Vereinigung, Union, mais aussi
Zusammenschluss (union), vereint (uni), vereinheitlicht (uniforme)
et einheitlich (unitaire). Toutes ces expressions renvoient au
numéral fondamental un / ein qui leur attribue comme noyau de
signification l'idée de 'qui n'a pas de parties, ne peut être
divisé, ne varie pas, homogène', l'idée qui est à la base de la
conception constitutionnelle de l'État français (Constitution de
1791, Titre II, Art. premier: „Le Royaume est un et indivisible";
Constitution de 1793, Art. premier: „La République française est
une et indivisible."; Constitution de 1958, Art. 2: "La France est
une République indivisible, laïque, démocratique et sociale.")
La conception de la possibilité de l'existence d'une certaine
action ou d'un certain état implique généralement aussi la
possibilité de son contraire, de ses antonymes: on peut désunir,
diviser, démembrer en créant ainsi des désunions, des divisions,
des démembrements. Le noyau de base de ces antonymes est l'idée de
divers, qu'on peut définir comme: 'qui présente plusieurs aspects,
plusieurs caractères différents, simultanément ou successivement',
'qui présentent des différences intrinsèques et qualitatives, en
parlant de choses que l'on compare' (Petit Robert, s.v.).
Si l'on part de l'idée que les unions sont en général des
processus, pour comprendre cognitivement la formation et le
fonctionnement des
-
18
unions politiques qui ont existé ou qui existent réellement, il
faut expliciter le prédicat de base 'unir' avec ses actants et ses
éléments circonstants: Qui est-ce qui (A; sujet) - unit - qui /
quoi (B; destinataire bénéficiaire) - contre qui (C; opposant,
antagoniste préjudicié) - où - quand - par quels moyens - sur
quelles bases - à quelles fins? Est-ce que B a été consulté et
est-il d'accord avec l'action? Pourquoi C veut entraver l'union?
Quel est le résultat?
Les différents facteurs peuvent se concrétiser de plusieurs
manières, comme par exemple: Le sujet A: un roi, un général, un
gouvernement, une dynastie Le destinataire B: des populations, des
peuples; il n'as pas été consulté, on a fait un référendum
L'opposant C: un seigneur féodal, un suzerain, un État protecteur,
un hégémon Localisation: certains territoires Temporalité: certains
segments de temps jugés favorables Moyens: une intervention
militaire, des alliances, des traités Motivations: exploitation
abusive, nécessité d'entraide, nécessité de ressources, loi du plus
fort Finalité: désir d'indépendance de l'étranger, formation d'une
nation, désir d'hégémonie (hybris) Le résultat: une indépendance,
une oppression, un État fédéral, un État centralisé
Ainsi, selon le rôle plus ou moins important de ces facteurs, on
peut avoir plusieurs types d'union politique. Par exemple, la
création de la Suisse et des Pays-Bas a comme base l'opposition à
l' oppression d'un hégémon considéré comme étranger.
La Confédération Suisse prend son origine dans l'opposition aux
lourdes contributions que les habitants des hautes vallées du lac
des Quatre Cantons devaient aux Habsbourg, considéres comme un
hégémon étranger. C'est ainsi qu'au cours des XIIIe et XIVe siècles
les hommes libres d'Uri, de Schwytz et de Nidwald, des trois
cantons primitifs, concluent des pactes d'alliance juridique et
défensive éternelle, c'est-à-dire des pactes d'entraide contre des
Tiers (Charte fédérale de 1291, pacte de Brunnen de 1315). La
Charte fédérale de 1291 établit entre autres:
„Au nom du Seigneur, amen. C’est accomplir une action honorable
et profitable au bien public que de confirmer, selon les formes
consacrées, les mesures prises en vue de la sécurité et de la
paix.- Que chacun sache donc que, considérant la malice des temps
et pour être mieux à même de défendre et
-
maintenir dans leur intégrité leurs vies et leurs biens, les
gens de la vallée d’Uri, la Landsgemeinde de la vallée de Schwytz
et celle des gens de la vallée inférieure d’Unterwald se sont
engagés, sous serment pris en toute bonne foi, à se prêter les uns
aux autres n’importe quels secours, appui et assistance, de tout
leur pouvoir et de tous leurs efforts, sans ménager ni leurs vies
ni leurs biens, dans leurs vallées et au dehors, contre celui et
contre tous ceux qui, par n’importe quel acte hostile,
attenteraient à leurs personnes ou à leurs biens (ou à un seul
d’entre eux), les attaqueraient ou leur causeraient quelque
dommage. Quoi qu’il arrive, chacune des communautés promet à
l’autre d’accourir à son secours en cas de nécessité, à ses propres
frais, et de l’aider autant qu’il le faudra pour résister à
l’agression des méchants et imposer réparation du tort commis. -
C’est ce que, par le geste consacré, ils ont juré d’observer en
toute loyauté, renouvelant par le présent traité le texte de
l’ancien pacte corroboré par un serment; sous réserve que chacun,
selon sa condition personnelle, reste soumis, comme il convient, à
son seigneur et lui rende les prestations auxquelles il est tenu."
(https://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_f%C3%A9d%C3%A9ral,
17.08.2018)
L'union des cantons suisses est centrée sur la participation du
peuple. Le despotisme espagnol de Philippe II avec sa politique
ultracatholique et les mesures de répression du duc d'Albe dans les
dix-sept provinces des Pays-Bas conduisent à la révolte surtout des
provinces protestantes sous la direction de Guillaume d'Orange pour
chasser les Espagnols (Guerre des Quatre-Vingts Ans, 1568-1648).
Par l'Union d'Utrecht de 1579 s'unissent les provinces désirant se
libérer du contrôle espagnol; par l'Acte de la Haye (Plakkaat van
Verlatinghe) de 1581, rédigé par les États généraux des Pays-Bas,
sept provinces (Hollande, Zélande, Gueldre, Overijssel, Frise,
Groningue et Utrecht), en dénonçant les vexations du gouvernement
espagnol et en déclarant déchu le roi d'Espagne, proclament de
facto l'indépendance des Provinces-Unies et en 1588 une union
confédérale sous forme de république (République des sept
Provinces-Unies des Pays-Bas / Republiek der Zeven Verenigde
Nederlanden). Cette indépendance permet à la nouvelle Union, sous
la direction des États généraux constitués par les délégations des
États provinciaux, son extraordinaire expansion commerciale et
coloniale comme puissance maritime au XVIIe siècle. Elle est à
l'origine des Pays-Bas d'aujourd'hui. L'union des provinces
néerlandaises est centrée sur ses délégués.
Par contre, la Monarchie espagnole est le résultat d'un
groupement de territoires progressif et de longue durée dû à des
guerres de conquête (reconquête des territoires musulmans de la
péninsule ibérique par les chrétiens, 722-1492), à une annexion
(Castille et Haute-Navarre, 1521), à des successions dynastiques
(Castille et León, 1230; Castille et Seigneurie de
https://fr.wikipedia.org/wiki/Hollandehttps://fr.wikipedia.org/wiki/Z%C3%A9landehttps://fr.wikipedia.org/wiki/Overijsselhttps://fr.wikipedia.org/wiki/Frise_(province)https://fr.wikipedia.org/wiki/Groningue_(province)https://fr.wikipedia.org/wiki/Utrecht_(province)
-
20
Biscaye, 1379) et à une union dynastique (Castille et Aragon,
1479). Cette union connaît jusqu'aujourd'hui des tendances
centrifuges exigeant d'autres adaptations. L'union de la Monarchie
espagnole est centrée sur la dynastie.
3. L'unification de l'Italie Depuis la chute de l'Empire romain
jusqu'au XIXe siècle, l'Italie,
politiquement, a été partagée en plusieurs États (Savoie, Gênes,
Milan, Venise, Florence, Lucques, Venise, États pontificaux, etc.),
de formation changeante, gouvernés par des patriciats locaux
(Gênes, Venise, Lucques) ou des familles autochtones (Visconti,
Gonzaga, Este, etc.) ou bien dominés par des dynasties étrangères
(Angevins, Aragonais, Bourbons, Habsbourg). Ces États ont des
intérêts économiques et hégémoniques différents, souvent
contraires, qui arrivent difficilement à promouvoir une unification
politique. Mais grâce à l'essor et à la floraison des lettres et
des arts pendant l'Humanisme et la Renaissance, communs aux
différents États, l'Italie commence à être perçue à l'intérieur et
à l'étranger comme une unité culturelle.
La réflexion sur l'unité politique reçoit d'importantes
impulsions des actions de Napoléon en Italie: en 1802 il crée la
République italienne (avec la Lombardie et la Romagne), transformée
en 1805 en Royaume d'Italie. Les intellectuels conçoivent plusieurs
formes d'unification: les uns pensent à une république centralisée
qui part du peuple (Giuseppe Mazzini), d'autres à une confédération
(Vincenzo Gioberti, Cesare Balbo), sous la direction du pape ou des
Savoie. Le problème qui se pose est de savoir qui passe à l'action
et comment. Les tentatives révolutionnaires liées au carbonarisme
échouent (1817-1831). Avec le temps, il devient clair que le seul
État avec un gouvernement autochtone et avec une certaine puissance
militaire qui puisse prendre l'initiative c'est le royaume de
Sardaigne; l'hégémon à combattre c'est l'Autriche. Une première
guerre d'indépendance contre l'Autriche, sous le commandement de
Charles-Albert de Sardaigne et en alliance avec d'autres États
italiens, échoue aussi (1848-1849). Sous la direction de Camillo
Benso di Cavour, président du conseil piémontais de 1852 à 1859, le
royaume de Sardaigne se modernise, augmente son prestige en
participant à la guerre de Crimée et trouve en Napoléon III un
puissant allié, ce qui lui permet en 1859 de déclencher la Deuxiéme
Guerre d'Indépendance contre l'Empire des Habsbourg. La victoire
des Piémontais et des Français précipite les événements: le royaume
de Sardaigne reçoit la Lombardie (1859), mais doit céder à la
France le duché de Savoie et le comté de Nice (1860); par un
plébiscite, les habitants de Parme, Modène, des Légations et de
Toscane votent leur réunion au royaume de Sardaigne;
-
Giuseppe Garibaldi avec ses Mille s'empare de Palerme et de
Naples; l'armée sarde entre dans les États pontificaux et bat les
troupes pontificales; les habitants de la Sicile et de Naples
votent leur réunion au royaume de Sardaigne; les habitants des
États pontificaux (Ombrie et Marches) votent leur réunion au
royaume de Sardaigne.
C'est ainsi que le 18 février 1861 se réunit le premier
parlement italien représentant l'Italie comme État unitaire, qui le
17 mars donne naissance au royaume d'Italie en proclamant
Victor-Emmanuel II de Sardaigne „roi d'Italie par la grâce de Dieu
et la volonté de la nation". Le 17 mars est l'anniversaire de
l'Unité de l'Italie et depuis 2012 la „Giornata dell'Unità
nazionale, della Costituzione, dell'inno e della bandiera" (Legge
Ordinaria n. 222 del 23/11/2012).
(http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012;
222)
L'établissement de cet anniversaire suggère que l'idée de base
n'est pas l'union ni l'unification, mais l'unité, ce qui correspond
aux conceptions des premiers gouvernements: sur la base d'un
système très centralisé, contraire au fédéralisme et aux autonomies
locales, ils étendent l'organisation législative piémontaise à
toute la péninsule. L'unification sera complétée par la Troisième
Guerre d'Indépendance (Vénétie, 1866), par la conquête de Rome
(1870) et par la participation aux Forces de l'Entente pendant la
Première Guerre Mondiale (Trentin, Tyrol du Sud, Marche Julienne,
1919-1920). Cette dernière unification, de caractère irrédentiste,
est commémorée le 4 novembre par la „Giornata dell'Unità Nazionale
e delle Forze Armate". Probablement due à l'hétérogénéité politique
historique des États italiens, l'union politique de l'Italie se
présente plutôt comme une unification forcée, soutenue par une
élite politique, économique et militaire d'un État marginal, le
Piémont, mais quand même plébiscitée et pas exempte d'un certain
irrédentisme.
4. Les Unions de la Roumanie Dans les territoires roumanophones
surgissent au Moyen Âge trois
entités étatiques, que les historiens appellent voïvodats ou
principautés. À l'intérieur de l'arc des Carpates se développe dès
le XIIe siècle le voïvodat de Transylvanie. Au cours du XIVe
siècle, sous la direction d'élites venues de Transylvanie, se
constituent au sud et à l'est des Carpates les voïvodats de
Valachie et de Moldavie, qui s'étendront l'un jusqu'au Danube et
l'autre jusqu'au Prout et au Dnester. Il s'agit d'États autonomes
jusqu'au XIXe siècle, mais presque toujours sous un régime de
vassalité envers le royaume de Hongrie ou envers l'Empire ottoman.
Avec le compromis austro-hongrois de 1867 la Transylvanie perd son
autonomie et est intégrée dans la Grande Hongrie.
http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012
-
22
Les populations traditionnelles des trois principautés ont la
même langue, le roumain, et la même religion, l'orthodoxie. Les
contacts économiques et politiques sont fréquents. Par exemple, le
prince valaque Michel Ier le Brave (Mihai Viteazul, 1593-1601)
réussit à devenir aussi prince de Transylvanie (1599) et de
Moldavie (1600), mais il n'unifie pas institutionellement les pays.
Les différentes vassalités créent des décalages culturels entre la
Valachie et la Moldavie d'une part et la Transylvanie de l'autre.
Dans les principautés danubiennes l'aristocratie des boyards est
roumaine, la religion officielle orthodoxe, la langue de l'Église
et de l'administration d'abord le slavon et puis le roumain. En
Transylvanie, l'aristocratie est plutôt magyare ou magyarisée, la
religion officielle catholique ou protestante, la langue de
l'Église et de l'administration le latin, puis le hongrois et
l'allemand; depuis le XIVe siècle, la majorité valaque, qui refuse
de se convertir au catholicisme ou de se magyariser, est soumise à
une oppression qui se durcit après 1867. À ces trois États vient
s'ajouter en 1849 comme nouvel État roumanophone le duché de
Bucovine.
Depuis la fin du XVIIIe siècle, l'Empire russe et l'Empire
ottoman s'opposent pour le contrôle des principautés danubiennes où
Saint Pétersbourg cherche à imposer son influence tutélaire. Après
la guerre russo-turque de 1828-1829, Paul Kiseleff, le commandant
des troupes russes en Moldavie et Valachie, sera en fait jusqu'en
1834 le régent des deux principautés, pour lesquelles il fait
promulguer deux constitutions en roumain (Règlements organiques)
tout à fait parallèles. En 1853, les Ottomans ayant rejeté de
nouvelles exigences russes, la guerre éclata de nouveau, cette
fois-ci avec l'intervention de la France, du Royaume-Uni et du
Royaume de Sardaigne de la part de l'Empire ottoman (Guerre de
Crimée, 1853-1856); elle s'achève par la défaite de la Russie et
par le traité de paix de Paris de 1856. L'article 24 du traité
établit que:
„Sa Majesté le Sultan promet de convoquer immédiatement, dans
chacune des deux provinces, un Divan ad hoc, composé de manière à
constituer la représentation la plus exacte des intérêts de toutes
les classes de la société. Ces Divans seront appelés à exprimer les
voeux des populations relativement à l'organisation définitive des
Principautés." (http://mjp.univ-perp.fr/traites/1856paris.htm;
20.08.2018)
Les Divans se réunirent l'année suivante et exprimèrent des vœux
identiques: union en un seul État, garantie de l'autonomie et de la
neutralité, une assemblée représentative, un gouvernement
constitutionnel, un souverain appartenant à une dynastie étrangère.
Mais les puissances garantes (France, Royaume-Uni, Russie,
Sardaigne, Autriche, Prusse, Empire ottoman) promulguèrent en 1858
la "Convention relative à
-
l'organisation des Principautés de Moldavie et de Valachie" en
stipulant que:
„Les Principautés de Moldavie et de Valachie, constituées
désormais sous la dénomination de Principautés unies de Moldavie et
de Valachie, demeurent placées sous la suzeraineté de Sa Majesté le
Sultan." (Art. premier)
„Les pouvoirs publics seront confiés, dans chaque Principauté, à
un Hospodar et à une Assemblée élective agissant dans les cas
prévus par la présente Convention, avec le concours d'une
Commission centrale commune aux deux Principautés." (Art. 3)
„L'Hospodar sera élu à vie par l'Assemblée." (Art. 10)
En 1859, les Assemblées séparées, élisent le même Hospodar, le
colonel Alexandru Ioan Cuza, et réalisent de ce fait l'union
personnelle des deux principautés. En décembre 1861, Cuza proclame
l'union légale :
„Românilor! Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este
întemeiată. … Alesul Vostru Vă dă astăzi o singură României. …"
(http://centenarulromaniei.ro/proclamarea-unirii-principatelor-romane-din-11-decembrie-1861/;
20.08.2018)
En janvier 1862, les gouvernements séparés démisionnent,
permettant ainsi l'ouverture à Bucarest du Parlement réuni de la
Roumanie, devant lequel Cuza proclame l'Union définitive des
Principautés et Bucarest comme capitale du nouvel État. L'union
étatique est confirmée par la la première Constitution promulguée
par le nouveau prince souverain Carol Ier en 1866; le premier
article établit que:
„Les Principautés Roumaines unies constituent un seul Etat
indivisible, sous le nom de Roumanie." Lors de la guerre
russo-turque de 1877-1878, dans laquelle la Roumanie combat
victorieusement du côte russe, le Parlement déclare l'indépendance
(Kogălniceanu: „Suntem independenți; suntem națiune de sine
stătătoare”, 9 mai 1877),
reconnue par le Congrès de Berlin de 1878. En mars 1881, le
Parlement vote la transformation de la Roumanie en royaume avec le
prince Carol Ier comme roi.
Au moins depuis le XVIIe siècle, comme le témoigne le
chroniqueur et homme politique moldave Miron Costin, les Roumains
des deux côtés des Carpates, de la Moldavie, de la Munténie et de
la Hongrie, sont conscients
-
24
de leur origine et culture communes, qui les différencie des
peuples circonvoisins. Cette conscience est renforcée au XVIIIe
siècle par le mouvement latinophile de la Școala Ardeleană et se
généralise au XIXe siècle, comme le démontre la composition des
membres fondateurs de l'Académie Roumaine, où, sur 21 membres, on
trouve huit transylvaniens, trois bucoviniens et trois
bessarabiens. L'union de 1859 a laissé entrevoir la possibilité
d'arriver un jour à réunir tous les territoires de souche
roumanophone. Carol Ier travaille ténacement pour la modernisation
et la reconnaissance internationale de la Roumanie, mais ces
possibilités d'agrandir le pays sont limitées par la situation
géopolitique de la Roumanie, encerclée par des empires hostiles, et
par ses liens dynastiques avec la maison impériale de
l'Allemagne.
Lors du déclenchement de la Grande Guerre, la Roumanie resta
d'abord neutre, mais pressée et par la Triple Entente et par la
Triple Alliance (les Puissances centrales), en 1916 elle dut
prendre parti. Le gouvernement décide d'entrer en guerre aux côtés
de l'Entente; au Conseil de la Couronne du 27 août, le roi
Ferdinand Ier confirme cette décision en prenant parti contre
l'origine dynastique et pour le peuple roumain:
„Scormonind adânc în conștiința mea, am ajuns cu durere la
concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale
Austro-Ungariei și, în consecință, cu cele ale Germaniei. A trebuit
să impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost ușor; cu sufletul
torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de poporul
român, ale cărui destine le conduc.” (Dorina N. Rusu, Cronica lumii
românești 1914-1920, I, București, Academia Română, 2018, 193)
L'intention principale n'est pas de conquérir des terres - le
roi Ferdinand confirme le 17 août 1917 que „Războiul nostru nu
porni din dorința de cucerire" (ib. 427) -, mais de recouvrer la
possession d'un berceau national, la Transylvanie. Malgré ses
efforts héroïques, devant l'armement allemand plus moderne, la
multiplication des fronts, l'abandon des troupes russes,
l'isolement géographique par rapport aux autres pays de l'Entente,
l'armée roumaine doit se replier et le gouvernement accepter une
paix humiliante qui démembre le pays (traité de Bucarest, 7 mai
1918). Le roi ne la ratifie pas, et le 31 octobre 1918 la Roumanie
dénonce le traité et reprend les hostilités contre les Empires
centraux. La victoire des Alliés reconfigure la carte politique de
l'Europe et conduit à une série d'autodéterminations. En
Bessarabie, le Conseil du Pays (Sfatul Țării) proclame son
indépendance de la Russie et vote son union au Royaume de Roumanie
(„se unește cu mama sa România”; 18 mars 1918). En Bucovine, le
Conseil National Roumain vote son union le 2 novembre 1918
(„Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte
țări
-
romănești într'un stat național independent”). En Transylvanie,
le Grand Conseil National (Mare Sfat Național) envoie au roi
Ferdinand le premier décembre 1918 le télégramme suivant:
„Adunarea Națională a Românilor din Ardeal, Banat și Țară
Ungurească, ținută în Alba-Iulia, glorioasa cetate a lui Mihaiu
Viteazul, a decretat într'un elan de entuziasm fără margini, cu
unanimitate, unirea teritoriilor sale cu Regatul României." (cf.
Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, București,
RAO, 2017; 100, 210)
Ces unions seront confirmées par les traités de Versailles,
Saint-Germain-en-Laye et Trianon (1919-1920).
La formation de la Grande Roumanie de 1918 se présente comme un
lent regroupement national identitaire, autochtone, le long des
deux côtés des Carpates, consciemment voulu par une majorité des
intellectuels, des hommes politiques et du peuple roumanophone,
mais continuellement entravé par des circonvoisins intéressés au
contrôle des grandes voies de communication et des richesses des
régions carpatiques. C'est cette longue opposition foraine qui a
fait naître le rêve (vis) des Roumains, tant de fois répété, de
l'intégration (întregire) des pays roumains dans une România Mare,
comme l'exprime Eugen Lovinescu dans ses Note de război (1919):
„Nu mai sunt Carpații…Au fost prea mult. De două milenii creasta
lor sălbatică a dominat întreagă istorie a neumului nostru. Și în
bine și în rău. Ne-a despărțit, înstrăinându-ne unii de alții, ne-a
retezat fără milă în două; diejecta membra. Membre risipite, ce au
străbătut prin toate vicisitudinile veacurilor, făurindu-și în
tăcere visul unei uniri zădărnicite de acest spate de gigant
ridicat tocmai în mijlocul Daciei străbune. Și totuși, în veacurile
grele, Carpații ne-au fost și de mare ajutor. În văgăunile lor
tainice s-a păstrat neștirbită rasa noastră, copleșită din toate
părțile de pluhoaiele desfundate ale barbarilor hrăpăreți…În locul
unui zid de despărțire, ei vor deveni astfel coloana vertebrală a
unui corp bipartit, solid organizat în jurul lor.” (Dorina N. Rusu,
Cronica lumii românești 1914-1920, I, București, Academia Română,
2018, 193)
5. De la Communauté économique à l'Union politique Après la
Deuxième Guerre Mondiale, les hommes politiques
cherchent des conceptions pour reconstruire économiquement et
socialement l'Europe, éviter une nouvelle guerre, assurer une paix
durable et encourager une intégration progressive de l'Europe. Dans
les pays qui se trouvent maintenant être „occidentaux", et sous
l'influence grandissante des États-Unis d'Amérique, surtout à
travers ses Agences, est très présente l'idée qu'il faut endiguer
l'expansionnisme idéologique et militaire soviétique et empêcher la
renaissance d'une Allemagne forte. Les principes directeurs
seraient les droits fondamentaux de l'homme, la démocratie (la
-
26
participation des citoyens), le libre-échange et l'état de droit
(les pouvoirs politiques aussi sont soumis à la Loi). Comme moyens
d'y parvenir on pense à des coopérations politiques, économiques et
militaires qui préconisent indirectement ou directement la
formation d'unions d'États (cf. entre autres Brendan Simms, Europe:
The Struggle for Supremacy, 1453 - to the Present, London 2013,
Chap. 7).
En 1948, les chefs d'État du Royaume-Uni, de la Belgique, de la
France, du Luxembourg et des Pays-Bas signent à Bruxelles un traité
de coopération économique, sociale, culturelle et de défense
collective. (http://www.weu.int/Treaty.htm)
Dans sa déclaration du 9 mai 1950, Robert Schuman, Ministre des
Affaires étrangères français, envisage un „rassemblement des
nations européennes" à long terme et propose de „placer l'ensemble
de la production franco-allemande du charbon et d'acier sous une
Haute Autorité commune, dans une organisation ouverte à la
participation des autres pays d'Europe."
(htpps://www.robert-schuman.eu/fr/declaration-du-9-mai-1950)
En 1951, les plénipotentiaires de la République Fédérale
d'Allemagne, de la Belgique, de la France, de l'Italie, du
Luxembourg et des Pays-Bas signent à Paris le Traité instituant la
Communauté Européenne du Charbon et de l'Acier (CECA), qui sera
ratifié par tous les parlements et entrera en vigueur en 1952. La
Communauté a pour mission
„de contribuer, en harmonie avec l'économie générale des États
membres et grâce à l'établissement d'un marché commun (…), à
l'expansion économique, au développement de l'emploi et au
relèvement du niveau de vie des États membres." (Art. 2). Elle a
une personnalité juridique (Art. 6), est représentée pas ses
institutions (une Haute Autorité, une Assemblée commune, un Conseil
Spécial de ministres et une Cour de Justice) (Art. 7) et "jouit,
sur les territoires des Etats membres, des immunités et privilèges
nécessaires pour remplir sa mission" (Art. 76).
Le Traité se concentre sur des dispositions économiques,
sociales et financières et une politique commerciale. Tout État
européen peut demander à adhérer au Traité (Art. 98).
Si les efforts d'union ou d'unification des Suisses, des
Néerlandais, des Espagnols, des Italiens et des Roumains avaient
abouti à la formation d'un État national, avec la Communauté
Européenne du Charbon et de l'Acier nous assistons à la création
d'une entité de caractère étatique (ce n'est pas une organisation,
mais une communauté; elle a une personnalité juridique et elle a
des institutions semblables à celles des États nationaux) qui n'est
plus nationale, mais plutôt supranationale (les membres de la
Haute
http://www.weu.int/Treaty.htm
-
Autorité sont nommés par les gouvernements des États membres;
mais l'article 9 du Traité établit que: „Chaque Etat membre
s'engage à respecter ce caractère supranational et à ne pas
chercher à influencer les membres de la Haute Autorité dans
l'exécution de leur tâche."), formée par un nombre ouvert d'États
nationaux, qui deviennent des États membres et doivent concéder à
la Communauté des immunités et des privilèges. Les États-Unis, qui
sont quand même un État national, sont les premiers à reconnaître
la CECA comme entité indépendante et établissent une délégation
appropriée à Bruxelles (1952). L'institution de la CECA oblige à
repenser la conception de la souveraineté et de l'identité de
l'État national.
Le Traité connaît un succès. Il est développé par le Traité
instituant la Communauté Économique Européenne (CEE, 1957; ratifié
par les parlements), par l'Acte Unique Européen (qui renonce à
l'adjectif Économique; AUE, 1986; ratifié par les États membres,
référendum au Danemark), par le Traité sur l'Union Européenne (TUE
ou Traité de Maastricht, 1992; contrôle de la conformité
constitutionnelle par les cours suprêmes) et aboutit au Traité de
Lisbonne (2007; ratifié par les parlements).
Le Traité de 1957 reprends fondamentalement les principes de la
CECA (entre autres, la focalisation sur la libre circulation des
marchandises, des personnes, des services et des capitaux). L'Acte
Unique Européen internationalise la Communauté en ajoutant au texte
un Titre III „Dispositions sur la coopération européenne en matière
de politique
étrangère".(https://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11986U/TXT&from=FR;
22.08.2018)
Par le Traité de 1992 la Communauté est transformée en une
Union, qui se donne pour objectifs, entre autres, „d'affirmer son
identité sur la scène internationale, notamment par la mise en
œuvre d'une politique étrangère et de sécurité commune, y compris
la définition à terme d'une politique de défense commune, qui
pourrait conduire, le moment venu, à une défense commune" et "de
renforcer la protection des droits et des intérêts des
ressortissant de ses États membres par l'instauration d'une
citoyenneté de l'Union" (Titre I, Article B). Pour la première fois
apparaît un Titre consacré à la Culture (Titre IX, Article 128),
qui dispose quet:
„1. La Communauté contribue à l'épanouissement des cultures des
États membres dans le respect de leur diversité nationale et
régionale, tout en mettant en évidence l'héritage culturel commun.
2. L'action de la Communauté vise à encourager la coopération entre
États membres et, si nécessaire, à appuyer et compléter leur action
dans les domaines suivants:
-
28
- l'amélioration de la connaissance et de la diffusion de la
culture et de l'histoire des peuples européens, - la conservation
et la sauvegarde du patrimoine culturel d'importance européenne".
(https://eur-lex.europa.eu/legal
content/FR/TXT/HTML/?uri=CELEX:11992M/TXT&from=FR;
22.08.2018)
Le Traité de Lisbonne reformule ces objectifs dans le Préambule
et dans l'Article 3, tandis que, dans l'article 2, il présente une
liste sémantiquement confuse des valeurs sur lesquelles est fondée
l'Union:
„les valeurs de respect de la dignité humaine, de liberté, de
démocratie, d'égalité, de l'État de droit, ainsi que de respect des
droits de l'homme, y compris des droits des personnes appartenant à
des minorités. Ces valeurs sont communes aux États membres dans une
société caractérisée par le pluralisme, la non-discrimination, la
tolérance, la justice, la solidarité et l'égalité entre les femmes
et les hommes."
(https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0002.02/DOC_1&format=PDF;
22.08.2018)
Les auteurs du texte confondent principes et valeurs (la dignité
et l'égalité sont des principes incommensurables, tandis que la
liberté et la démocratie sont des valeurs commensurables en
degrés). D'ailleurs les soi-disant valeurs ne sont pas spécifiques
à l'Union européenne.
Numériquement, la Communauté / l'Union s'élargit peu à peu avec
l'adhésion du Royaume-Uni, de l'Irlande et du Danemark (1973), de
la Grèce (1981), de l'Espagne et du Portugal (1986), de l'Autriche,
de la Suède et de la Finlande (1995), de Chypre, de la République
tchèque, de l'Estonie, de la Hongrie, de la Lettonie, de la
Lituanie, de Malte, de la Pologne, de la Slovaquie et de la
Slovénie (2004), de la Bulgarie et de la Roumanie (2007) et de la
Croatie (2013). Les traités d'adhésion sont ratifiés par les
parlements, en Autriche aussi par un référendum. L'élargissement
massif vers l'Est de 2004/2007 vers l'Est est frappant. On peut se
demander dans quelle mesure tous les pays concernés ont contribué
au fil des siècles à concevoir, à créer et à développer l’héritage
culturel commun européen. On peut se demander aussi ce que les
Portugais ont par exemple affaire avec les Lettons.
Nous avons vu que l'union des cantons suisses est centrée sur la
participation du peuple, l'union des provinces néerlandaises sur
ses délégués et l'union de la Monarchie espagnole sur la dynastie.
L'union politique de l'Italie se présente plutôt comme une
unification forcée, soutenue par une élite politique, économique et
militaire d'un État marginal, le Piémont, mais quand même
plébiscitée. La formation de la
https://eur-lex.europa.eu/legal
-
Grande Roumanie de 1918 se présente comme un lent regroupement
national identitaire, autochtone, le long des deux côtés des
Carpates, consciemment voulu par une majorité des intellectuels,
des hommes politiques et du peuple roumanophone. Ces pays ont tous
lutté pour établir des États nationaux souverains, avec leur propre
identité historique. La création de la Communauté Européenne du
Charbon et de l'Acier qui aboutit au Traité de Lisbonne, oblige les
citoyens des États européens à reconcevoir la souveraineté et
l'identité nationales, ce qui peut être désorientant parce que les
textes ne proposent pas de solution claire, d'autant plus que
l'Article 4.2. du Traité de Lisbonne établit que „L'Union respecte
l'égalité des États membres devant les traités ainsi que leur
identité nationale".
Si l'on reprend l'explicitation cognitive du prédicat de base
'unir', dans le cas de l'Union européenne, les citoyens des
différents États nationaux devraient se demander:
Qui veut vraiment quelle sorte d'intégration? (économique?,
socioéconomique?, politique?, militaire?)
Si une majorité (laquelle?) veut une intégration politique,
quelle serait pour l'Europe des diversités la forme la plus
adéquate, une confédération d'États ou un État fédéral?
Qui sont vraiment les bénéficiaires?
En quoi consistent les bénéfices?
Jusqu'à quel point les bénéficiaires ont-ils les mêmes idées sur
les valeurs prétendues communes?
En quoi consistent vraiment "les héritages culturels, religieux
et humanistes de l'Europe" (Préambule du Traité de Lisbonne) et à
quoi s'opposent-ils?
À quoi les bénéficiaires devraient-ils renoncer?
À qui "s'oppose" l'Union européenne? Si ses responsables pensent
qu'elle doit entrer en concurrence avec des grandes puissances
comme les États-Unis d'Amérique, la Russie ou la Chine, ils ne
tiennent pas compte que ces puissances, indépendamment de leurs
dénominations officielles, sont des États nationaux avec une force
militaire propre, et ils oublient que, contrairement aux États
membres de pays comme les États-Unis d'Amérique ou du Brésil, les
États européens ont chacun des histoires culturelles profondes et
diverses. En raison de quoi le président de la Commission et le
président du Conseil européen, qui ne représentent aucun État,
participent aux sommets du G7?
Qui s'oppose géopolitiquement à une Union européenne come entité
étatique? Jusqu'à quel point Mackinder hante-t-il encore les
fantaisies anglo-saxonnes ? (cf. George Friedman,
-
30
(https://www.freiewelt.net/reportage/george-friedman-usa-gegen-deutsch-russische-kooperation-10057006/;
23.08.2018)
Comment trouver un équilibre entre une économie de marché
purement mathématisée avec un libre-échange incontrôlé et une
économie planifiée et contrôlée par l'administration centrale?
Comment trouver un équilibre entre une uniformisation favorable
à la modernisation et à l'optimisation de l'économie et une
diversité favorable à la créativité?
Pourquoi le Traité de Lisbonne a-t-il renoncé à la devise "In
varietate concordia" / "L'unité dans la diversité"?
Enfin, comment établir une troisième voie entre l'atlantisme et
l'eurasianisme?
Une réponse à ces questions pourrait permettre une discussion
plus ouverte sur les conceptions possibles et celles réalisables
touchant le désir de souveraineté et la nécessité d'identité. Elle
pourrait élucider pourquoi les responsables du Royaume-Uni ont peur
de dissoudre leur souveraineté; expliquer le malaise de signataires
de la Déclaration de Paris de 2017
(https://thetrueeurope.eu/une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/;
23.08.2018); éclaircir l'utilité de l'établissement d'États
nationaux, les nations ayant besoin d'une configuration étatique
qui garantit une certaine stabilité et une certaine participation
des citoyens; découvrir comment soit une économie planifiée et
contrôlée par l'administration centrale qui permet à l'État
d'allouer les ressources d'une façon partiale, soit un
néolibéralisme à outrance qui permet la privatisation des
ressources communes et la réduction de l'être humain à une pure
force de travail, empêchent la construction d'une société basée sur
le bien commun et sur la jouissance d'un certain bien-être
généralisé.
Une expérience intéressante dans ce contexte pourrait être de
refaire le Traité de Lisbonne sur le modèle de la Constitution de
la Suisse, qui a trouvé et trouve toujours un équilibre
satisfaisant entre l'uniformisation fédérale et la diversité
cantonale.
-
Formele de unire în geopolitica europeană
Rezumat: Dacă ne uităm la istoria europeană din Evul mediu
încoace putem observa un lent proces de concentrări statele care au
condus în secolele al XIX-lea și al XX-lea la formarea statelor
naționale. Mai multe din ele au la origine o uniune de entități
statale mai mici. Motivele pentru uniune au fost diferite, deseori
lupta împotriva unui hegemon asupritor, dar rezultatul a fost în
general o uniune de cetățeni care constituie suveranul. Dar de la
sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace anumite forțele
hegemonice, cu o legitimitate îndoielnică, încearcă să suprapună
peste statele naționale europene o uniune suprastatală în care nu
apare clar cine este suveranul și cine sunt adevărații beneficiari.
Pe baza unui model analitic al conceptului de uniune, eseul de față
schițează problemele de suveranitate și de distribuirea
beneficiilor cu care s-au luptat statele naționale și pe care
Uniunea europeană trebuie să le rezolve.
Cuvinte cheie: Comunitatea europeană, geopolitică, suveranitate,
Tratatul de la Lisabona, Unire, Uniunea europeană.
-
32
Stelian DUMISTRĂCEL Institutul de Filologie Română „Alexandru
Philippide”, Iași
SPAȚIUL DACOROMÂNESC DE LA EST DE CARPAȚI: REPERE DIN MEMORIA
LIMBII2 [1]
0.1. Chiar prin titlu, vrem să facem cunoscută o realitate puțin
obișnuită: în cazul limbii române, cercetări din domeniul
dialectologiei, disciplina varietății diatopice, așadar
reprezentând preocupările pentru analiza deosebirilor lingvistice
teritoriale funcționale în ceea ce privește o limbă, sunt cele care
ilustrează, involuntar și în parte indirect, dar esențial, unitatea
etnolingvistică a vorbitorilor dacoromânei. Un asemenea fapt a fost
posibil, în general, atunci când, după investigații particulare,
privind realitățile lingvistice caracteristice unor subunități
spațiale restrânse, geografia lingvistică, sub forma cartografiei
lingvistice preocupată de nivelul l i m b i l o r, a înfățișat
ansambluri, cu rezultate diferite în funcție de situația acestora.
Fără a intra în amănunte și fără a ignora proiecțiile, ne putem
referi la concluzii care au fost și sunt desprinse după apariția,
respectiv publicarea, peste timp, a unor lucrări „clasice” de gen,
de tipul Deutscher Sprachatlas (Wenker, Wrede, Mitzka ș.a.;
începutul tipăririi - 1881) sau Atlas linguistique de la France
(Gilliéron–Edmont, 1902-1910).
0.2. Întrucât obiectivul principal al acestui studiu este locul
graiurilor moldovenești din perspectiva dacoromânei, trebuie să
insistăm asupra faptului că, la încheierea primului război mondial,
în lumea politicii, statutul dacoromânei a fost unul dintre
factorii luați în considerație din perspectivă geopolitică:
obținerea unui anumit statut pentru teritoriul locuit de vorbitorii
idiomului respectiv, cu efecte asupra proiecției și organizării
statale. Evident, nu este vorba de statutul limbii române în lumea
științei, ci de percepția lui dincolo de limitele acesteia, dar
una, venind dinspre cultura generală a epocii, hotărâtoare pentru
sfera politicii și a diplomației. De fapt, în discuție este
continuarea ideilor secolului al XIX-lea, al „naționalităților”,
privitoare la eliberarea şi independența naţională a popoarelor ce
se aflaseră sub dominaţia unor state de altă naţionalitate, limbă
şi (uneori) religie, tendință legitimată și prin
2 Lucrarea a fost susţinută în plenul conferinţei Lexic comun /
Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și
european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii,
Galați, 26-27 octombrie 2018.
-
întrebuinţarea unei limbi comune, profesându-se cunoscutul
principiu al autodeterminării naţionale. Ca drept .„al popoarelor”
ce a figurat printre cele 14 puncte ale programului propus de
preşedintele american Woodrow Wilson la Conferinţa de Pace de la
Paris (1919-1920), în urma lucrărilor căreia România şi-a înfăptuit
unitatea naţională, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei
şi Basarabiei cu Vechiul Regat.
0.3. Din această perspectivă, pentru mediul la care ne-am
referit, cu un punct de plecare dinspre cultura generală a epocii,
trebuie să considerăm chiar absența, cândva, a recunoașterii limbii
române drept idiom romanic în sine, în primul rând date fiind
dificultățile de identificare a statutului respectiv, atât din
cauza izolării față de ansamblul central-european și occidental al
Romaniei, cât și (o curiozitate!) din cauza scrierii acesteia cu
alfabet slavon, iar, în al doilea rând, mai târziu, și din cauza
plasării ei prin proiecții aparte, de exemplu ca limbă aparținând
unei așa-numite „uniuni lingvistice balcanice”, ca să ne referim
numai la fapte cu caracter de obiectivitate.
0.4. În afară de acestea, la 100 de ani de la Marea Unire, nu ne
este permisă neglijarea subiectivităților, în discuție fiind mai
ales statutul așa-zisei „limbi moldovenești”, ceea ce interesează
și din perspectiva dacoromânei ca reflectare a caracteristicilor
romanității orientale. Identificarea, din perspectiva teoriei
domeniului, a presupusei „limbi” la care ne-am referit ar conduce
nu doar spre ideea unei diferențieri lingvistice în stare să
modifice parțial datele generale ale problemei în discuție, ci
însăși îndrituirea imaginii lingvistice presupuse de granițele
statului național român. Dar, prin cercetarea obiectivă a
realității, clarificarea problemei putea susține ideea
respectivă.
0.5. Cu limitele impuse de o intervenție cum este cea de față,
în continuare încercăm răspunsuri la aceste probleme.
1. Necunoașterea în Occident, normală, a statutului limbii
române ca
limbă romanică a fost înfățișată mai ales de Eugeniu Coșeriu,
ocupându-se de luminile pe care avea să le aducă preocuparea pentru
compararea textului „Rugăciunii domnești” în diferite limbi.
Stăruia impresia, și din cauza alfabetului cu care era scrisă limba
română, la care ne-am referit, că aceasta este un idiom slav;
filologii care au urmărit textul rugăciunii Tatăl nostru în
diferite limbi s-au convins că, în cazul limbii române, se află în
prezența unei limbi romanice. Așadar, conform situației înfățișate
în studii și antologii apărute între 1580 (G. Genebrardus) și 1787
(L. Hervás y Panduro), acest text a fost revelator pentru
latinitatea românei (Coșeriu
-
34
1994a: passim; varianta „Tatălui nostru” transcrisă de suedezul
G. Stiernhielm, publicată în 1671, provenea de la N. Milescu).
Excurs 1. O confuzie înrudită cu aceea evocată anterior a
stăruit până foarte târziu în Europa, la un nivel neașteptat; o
dovedește faptul că, până prin anii ’60 ai secolului trecut, la
facultăţi de litere din Franţa sau din Germania, dacă nu figura ca
obiect de studiu direct la „limbi slave”, româna era inclusă în
programele departamentelor de „limbi orientale”!
2. Evident, pentru discuția de față nu interesează punctele de
vedere privind situația graiurilor vorbite pe teritoriile de la est
de Prut și a moldovenilor din acest areal ca dacoromâni, după
izvoare interne (paratexte la cărţile de cult, cronici, descrieri
de călătorie etc.), ci opinii și opțiuni ale cercetătorilor
lingviști, pentru care trimitem la autori și opere capitale din
Occident de până la anii 1918-1920 și, dată fiind situația
prezentată în Excursul 1, și în anii următori, cu agravarea
tratării problemei prin exacerbarea afirmării existenței unei
„limbii moldovenești”. Prezentării titlurilor le adăugăm scurte
informații de referință:
2.1. În 1911, pe baza unei bogate bibliografii de profil,
Wilhelm Meyer-Lübke publică un dicționar etimologic al limbilor
romanice, care ne atrage atenția și pentru faptul că, în cadrul
fiecărei „intrări”, cuvintele din limba română provenind din latină
ocupă prima poziție.
Exemple: « 487. annus „Jahr” rum. an, vegl. yan, ital. anno,
log. annu, engad., friaul., frz., prov. an, katal. any... » etc.; «
1668. caput „Kopf”, „Haupt”, „Ende” rum. cap, vegl. kup, ital.
capo, lomb. ko, log. kabu, kabidu...» etc.; « 3382. flos „Blume”
rum. floare, it. fiore, log. flore, engad., friaul. flur, frz.
fleur, prov., cat. flor...» etc.; « 5730. mŭlier „Weib”, 2.
mŭliére...2. Rum. muiere, ital. moglie, aital. mogliera, log.
mudzere, engad. mulʹer, friaul. muyer, afrz. moillier, prov.
molher, katal. muller, span. muher, portg. molher» etc.
(Meyer-Lübke 1911: passim).
Nicio referire la vreun dialect al dacoromânei! Există însă
referiri la dialectele din sudul Dunării, iar, în ceea ce privește
Romania occidentală, trecând peste trimiterea la idiomuri cum sunt
provensala ori catalana, sunt citate forme din dialecte de rangul
(dacă ne referim doar la lista precedentă) vegliot, logudorez,
engadinez, friulan etc.
2.2. În 1925, Matteo Bartoli, prezentând principiile,
obiectivele și metodele „neolingvisticii”, evaluează Dacia și
Iberia ca „arii laterale” ale Romaniei; printre exemplele ce
ilustrează această teorie: frumos – hermoso; (a) fierbe – hervir;
masă – mensa; mai – más; atunci – entonces; zi – dia (Bartoli 1925:
passim). Reținem faptul că este descoperit un anumit specific al
limbii române, dar în cadrul Romaniei și, mai mult, prin asemănarea
cu o altă limbă romanică, spaniola.
-
2.3. În 1949, după importante și numeroase contribuții în acest
domeniu, Carlo Tagliavini publică o monografie consacrată
originilor limbilor neolatine (Tagliavini 1949), la care trimitem
după o traducere în limba română a celei de a șasea ediții, din
1972, a textului (Tagliavini 1977).
2.3.1. Așadar, în monografia citată a lui Tagliavini, în
capitolul al VI-lea, intitulat Limbile și dialectele neolatine,
după § 63 (Clasificarea limbilor neolatine), paragraful 64 este
consacrat limbii române. Iată, mai întâi, locul acesteia, după cele
mai importante clasificări. Pe când „Friederich Diez [1836-1843]...
distingea numai șase limbi neolatine: italiana și valaha (=
româna), care formau secțiunea orientală, portugheza și spaniola,
care formau secțiunea occidentală și provensala și franceza, care
formau secțiunea nord-occidentală” (Tagliavini 1977: 280), așadar
grupate numai în trei „secțiuni”, Tagliavini enumeră douăsprezece
limbi, plasate în patru grupe, după criterii predominant
geografice, în ordinea: româna este „balcano-romanică”, dalmata,
italiana, sarda și ladina (sau retoromana) sunt „italo-romanice”,
franceza, franco-provensala, provensala (plus gascona) și catalana
sunt „galo-romanice”, spaniola și portugheza sunt „ibero-romanice”
(Tagliavini 1977: 283).
Excurs 2. Pentru Tagliavini denumirea de „balcano-romanică”
poate fi aplicată în totalitate românei „numai dacă se admite și
ipoteza reimigrării” (op.cit., p. 285; cf. 299); pentru
semnificația termenului, cf., infra, § 6.2.2.
2.3.2. Cât despre română, „singura limbă romanică păstrată în
răsăritul Europei”, se consemnează că „se împarte în patru dialecte
principale”, prezentându-se, destul de sumar, „macedoromâna sau
aromâna”, „meglenoromâna sau meglenita” și „istroromâna” (p.
288-290), după ce, pe primul loc, este tratată „dacoromâna”,
„vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia și într-o
parte din Bucovina, aparținând în timpul și după cel de al doilea
război mondial la URSS, ca și într-o parte din Banatul care
aparține Iugoslaviei, în câteva sate din Bulgaria și din Ungaria,
lângă granița românească” (p. 285-286). Acestor precise informații
privind acoperirea teritorială, le urmează o prezentare, pe
provincii, vizând (sub)structura dialectală: „Ea [dacoromâna] se
împarte în mai multe varietăți dialectale, nu prea diferențiate
între ele, pe malul stâng al Dunării (Moldova, Valahia,
Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia) și doar în mică parte pe
malul drept (Dobrogea și o parte a Banatului iugoslav)” (Tagliavini
1977: 285-287).
Excurs 3. Poate că Tagliavini a fost influențat de Gustav
Weigand în ceea ce privește nominalizarea situației lingvistice a
Bucovinei și Basarabiei (cf. Weigand 1904). Pe de altă parte,
formula de mai sus, „[varietăți] nu prea
-
36
diferențiate între ele”, ne-a reamintit o caracterizare
similară, probabil prin comparație cu situația dialectală a
Italiei, a unui alt expert în domeniu, Karl Jaberg. Acesta,
referindu-se la diferențele dialectale, minime, de pe teritoriul
dacoromânei, după ce participase, în 1929, la o anchetă de teren
dintr-o localitate din vecinătatea Clujului a membrilor Muzeului
Limbii Române, scria: „Je näher die Mundart der Sprache des Fragers
– und hier sind die mundartliche Merkmale, nicht sehr ausgesprochen
–, desto schwieriger ist für den Auskunftgeber, mundartliche und
schriftsprachliche (oder städtische) Formen auseinanderzuhalten”
(Tagebuchbläter, citat în Dumistrăcel 1978: 32; evidențierea
grafică din citat ne aparține). Este un punct de vedere asupra
căruia Jaberg va reveni.
2.3.3. În legătură cu „omogenitatea” dialectală a limbii române
în comparație cu limbile romanității centrale, trăsătură pusă în
lumină chiar de apariția Atlasului lingvistic român, mai notăm
observații ale aceluiași Karl Jaberg, autor, împreună cu Jakob Jud,
al monumentalului Sprach- und Sachatlas Italiens und der Südschweiz
(8 volume, Zofingen, 1928-1940): „Die Eigenart des rumänischen
Sprachgebietes und damit des ALR wird bedingt durch die soziale
Einheitlichkeit der durchaus dominierenden landwirtschaftlichen
Bevölkerung, durch den relativ kleinen Unterschied zwischen der
Reichssprache und den Dialekten, durch die – an der Zentralromania
gemessen – merkwürdige Gleichartigkeit der Mundarten” (Jaberg 1940:
51; traducere, după Cazacu–Todoran 1956, p. 188: „Particularitatea
domeniului lingvistic dacoromân și implicit a ALR este condiționată
de unitatea socială a populației dominant agricole, de relativ
puțin pronunțata deosebire dintre limba națională și dialecte, de
surprinzătoarea – în comparație cu Romania centrală – omogenitate a
dialectelor”).
2.3.4. În ceea ce privește situația lingvistică a Basarabiei, la
Tagliavini găsim o tratare extinsă a problemei, pornind de la
statutul acestei provincii, înainte și, apoi, după anexarea, în
1812, a Moldovei de la est de Prut, ca și după re-anexarea ei după
cel de al doilea război mondial, cu privire la politicile
lingvistice ale imperiului țarist și ale U.R.S.S., inclusiv cu
privire la „fundamentarea” lingvistică a așa-numitei „limbi
moldovenești” (Tagliavini 1977: 286-289). Asupra unor probleme
discutate de Tagliavini vom reveni (cf. § 4.3).
3. Reevaluări terminologice (derutante) privind statutul
dacoromânei 3.1. „Carpatistica”. Statutul dacoromânei ca
reprezentantă a latinității
orientale, inclusiv statutul (real) al graiurilor moldovenești
dintre Prut și Nistru, sunt, de fapt, anulate în cazul unei
clasificări a dacoromânei, dar și a „limbii moldovenești” printre
idiomurile de coloratură dialectală
-
„carpatică”. Rețeaua de puncte a operei intitulată
Общекарпатский Диалектический Атлас („Atlasul dialectologic
carpatic comun” /OKDA/, 7 volume apărute între anii 1998 – 2003),
proiect înscris în domeniul de studii numit „carpatistică” (S.B.
Bernștein) cuprinde localități din țările europene Polonia, fosta
Cehoslovacie, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, fosta
Iugoslavie, pentru care s-au făcut anchete ad-hoc. România este
reprezentată pe bază de informații preluate din hărțile unor atlase
publicate anterior la noi iar, semnificativ, Bulgaria este absentă
(spații albe pe hărți), în pofida interesului, declarat, al
inițiatorilor și autorilor întreprinderii, pentru „spațiul
lingvistic carpato-balcanic”. De altfel, proiectul OKDA, inițiat de
Comitetul Internațional al Slaviștilor și realizat sub conducerea
acestui for, avea ca obiectiv (într-o formulare cel puțin ambiguă)
„clarificarea rezultatelor esențiale ale procesului contactelor de
durată dintre dialectele heterogene din spațiul carpatic, ce au
avut ca efect numeroase similitudini în domeniul lexico-semantic în
primul rând” (traducere după varianta în limba franceză a
Cuvântului înainte la volumul introductiv, semnat de S.B.
Bernștein, președintele Comitetului menționat; cf.
1987_OKDA_vstup.pdf.).
Excurs 4. În ceea ce ne privește, Academia Română a declinat
participarea la alcătuirea OKDA, suspectând reprezentarea limbii
române ca limbă „carpatică” cu preocupare vădită pentru
supralicitarea prezenței elementelor slave din lexicul
dacoromânesc, intuită ca sursă pentru deformări din punctul de
vedere științific. Contacte cu institutele academice de profil din
România au fost întreprinse, în 1973, de cercetătoarea sovietică
Galina Klepikova (de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică al
Academiei de Științe a U.R.S.S.), căreia nu i-a fost refuzată însă
efectuarea de anchete proprii în România, ce au rămas la nivelul
sondajelor.
3.2. Este posibil ca, astfel, să se fi procedat preventiv, spre
a se evita o confuzie, cel puțin terminologică, printr-o separare
sui-generis a dacoromânei de celelalte limbi romanice, ce se
produsese, cumva, anterior, și prin plasarea acesteia în clasa
„limbi balcanice” (concept cunoscut și sub numele de
„Balkansprachbund”), cu puncte de vedere puse în discuție încă de
B. Kopitar (1829), preluate și dezvoltate de Gustav Weigand (1925,
1928) și puse într-o nouă lumină de Kristian Sandfeld, care se
ocupă de „lingvistica balcanică” (1930). Este o asociere,
originală, dar temerară (și după aprecierile altora), a unor limbi
neînrudite (româna, greaca, albaneza, bulgara), dar prezentând
anumite trăsături comune, asupra căreia nu stăruim și datorită
faptului că nu se referă, esențial, la structuri dialectale ale
dacoromânei. Printre cei care au studiat și, prin aprofundarea
analizei unor fapte, au limitat importanța conceptului a fost și
Eugen Coșeriu,
-
38
acuzând, în diverse cazuri, clasificarea drept „balcanisme” a
unor „romanisme”, fenomene lexicale și semantice explicabile prin
latina orientală, unele ducând la vechea greacă (Coșeriu 1982:
passim; cf. Dumistrăcel–Hreapcă 2018: § 3.1.2).
4. Negarea unității lingvistice a dacoromânei, având
eventuale
reflexe, chiar indirecte, în ceea ce privește însuși profilul
statal al României, a fost agresiv formulată în legătură cu
atribuirea unui nivel de „limbă (literară)” graiurilor românești de
la est de Prut și de Nistru, mai ales în diverse etape ale
politicii (și poliției) lingvistice de după instituirea unui stat
(federativ) moldovean din componența U.R.S.S. Ne vom referi doar la
câteva aspecte, concludente, ale punerii în aplicare a politicii
respective, în completarea celor trecute deja în revistă în
Tagliavini 1977 (cf., supra, § 2.3.3).
4.1. Diversiunea separării unei părţi din subdialectul
moldovenesc ca „limbă” propriu-zisă a început, de fapt, sub
imperiul țarist, în perioada 1905-1917. Lucrurile au căpătat o cu
totul altă turnură în 1924, după crearea R.A.S.S. Moldovenești,
având ca limbă oficială „limba moldovenească”, forjată după norme,
în special cele fonetice, stabilite pe baza graiurilor vorbite în
Transnistria, iar, din punctul de vedere al lexicului, cu multe
elemente ruseşti şi ucrainene. Un teoretician local, Leonid Madan,
afirma, în 1926, că:
„Limba moldoveneascî, în care grăieşti amu norodu moldovenesc,
este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba romîneascî, şî sî
diosăgheşti şî de limba tuturor cărţîlor moldoveneşti tipăriti păn
la organizarea RASSM” (Bahnaru 2016: 14).
În terminologia „științifică” a acestei limbi se foloseau de
preferință calcurile, după model rusesc; de exemplu, într-un manual
de zoologie de la Tiraspol, „cefalopodele” erau cunoscute sub
numele de capochişioarnişi, iar „gasteropodele”
pînticochişioarnişi. Vasile Bahnaru (2016: 14, 16) citează exemple
cum sunt următoarele: „aeroplanul” era sîngurzburător, „barometrul”
aeromăsurător, „declinarea” aplecare, „pluralul” multuratec
etc.
Trecem peste nuanțări din etapele ce au urmat după 1944, pentru
a aminti doar luări de poziție intervenite după 1989 – adoptarea
alfabetului latin, 1991 – româna proclamată „limbă oficială”, dar,
după 1994, revenirea la denumirea „limbă moldovenească”, cu eschive
semioficiale și editoriale de tipul „limba maternă” sau „materna”
(de exemplu, s-au publicat manuale și culegeri de exerciții cu
titlul „Materna în școală”).
4.2. În pofida caracterului extrem de selectiv al acestei
prezentări, trebuie să amintim un moment semnificativ al imixtiunii
(brutale) a
-
politicului în practica lingvistică. În anul 2003 apare un
Dicţionar moldovenesc-românesc, al lui Vasile Stati. Câteva cuvinte
şi definiţii din această parodie lexicografică ne scutesc de
comentarii (în lista ce urmează pe prima poziție se află cuvântul
pretins moldovenesc, iar pe a doua corespondentul românesc):
„catrinţă – şorţ de lînă ce poartă ţărancele ca fustă deasupra
cămăşii; fotă dublă; erbiu – verde-saturat; etac – iatac; franzelă
– bulcă; gîscoi – gînsac; încă – mai ales; lighean – albie de tablă
pentru spălat rufele; priseagă – prisacă; turmă – mulţime (de
furnici); zarnacadea – narcisă”.
Excurs 5. Am fi renunțat la evocarea acestei vădite aberații, a
unui neprofesionist, însă, recent, la al 51-lea Simposion al
Atlasului Limbilor Europei (Baia Mare, 27 iunie – 1 iulie 2018), pe
marginea comunicării noastre (în colaborare cu Luminița
Botoșineanu), Dialectologie et géographie linguistique concernant
le parlers roumains en Moldavie et Bucovine / Dialectology and
Geolinguistics of Romanian Sub-dialect spoken in Moldova and
Bucovina, trecând în revistă fapte de natura celor analizate și în
textul de față, o lingvistă din delegația rusă, Natasha Donadze, a
susținut că, deși situația graiurilor populare constituie un aspect
aparte, totuși, în Republica Moldova, ar exista o limbă
moldovenească oficială „funcțională”, deosebită de limba română
literară. Cum stau lucrurile și în această privință, ne-o dovedește
chiar încercarea lui Vasile Stati de a-și argumenta punctele de
vedere folosind limba „moldovenească” (firește!) în prefața
dicționarului său, intitulată „Expunere de motive” (cităm după
ediția din 2003, cu precizarea că nu ne propunem critica
afirmațiilor):
„Limba moldovenească dispune de aceleași caracteristici pe care
le au multe idiomuri vorbite de diferite popoare: originea,
structura gramaticală, fondul lexical de bază comun; iar în temeiul
acestor realități – înrudire pînă la gradul de «reciproc
inteligibile». Deosebirea esențială, principală și definitorie a
idiomurilor din atare contexte, inclusiv a limbii moldovenești din
ramura lingvistică romanică de răsărit, este că ele au lingvonime
(glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică a
dat naștere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească,
vlahă, valahă (românească), dalmată (dispărută)” (p. 3). Sau: „În
pofida legislației internaționale privind drepturile popoarelor,
relațiile între state, în pofida bunului simț, judecînd nu numai
după declarații, ci și după fapte, antimoldovenismul a devenit,
pare-se, doctrină ideologico-științifică oficială a statului
românesc” (p. 9).
Astfel de mostre dintr-un registru al limbii oficiale
moldovenești, „funcționale”, ne scutesc, de asemenea, de orice
comentarii.
4.3. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la
care recurgeau autorităţile de la Chişinău (susținute și astăzi în
împrejurări de tipul celor prezentate supra, § 4.2), susținând
ideea existenţei unei „limbi moldoveneşti”, Eugeniu Coșeriu, în
cadrul conferinţei ştiinţifice Unitatea
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Statihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_moldoveneasc%C4%83https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_moldoveneasc%C4%83
-
40
limbii române - cu privire specială la Basarabia şi
Bucovinahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu -
cite_note-4, a reiterat opinia, pe care a susţinut-o mereu, că
„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de
limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o
greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere
istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi, din punct de
vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a
unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural” (Coșeriu
1994b; cf. și Coșeriu 2002).
Pentru lumea științifică occidentală, dincolo de limitarea
cronologică (de actualitate) și de politică (sau, de fapt, de
poliție) lingvistică locală, poziția romanică a dacoromânei a fost,
cu autoritatea competenței, la nivelul responsabilității
epistemice, abordată de un Alf Lombard, ocupându-se de „normarea”
limbii române (Lombard 1956/1959), de Carlo Tagliavini, anterior
Originilor, reacționând chiar față de teza existenței unei limbi
literare moldovenești (Tagliavini 1956/1959) sau, cel mai
cuprinzător, de Klaus Heitmann, referindu-se și la literatura
moldovenească (Heitmann 1956).
4.4. Poziţia dialectologilor de la Institutul de Lingvistică al
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova
4.4.1. Luăm în considerație, preponderent, puncte de vedere
venind de la specialiști dialectologi, chiar din perspectiva
geografiei lingvistice. Astfel, s-a continuat publicarea
materialelor prelevate pe teren în cadrul proiectului intitulat
Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), din care au apărut, între
1968-1973, un număr de patru volume. Dar, date fiind și
evenimentele la care ne-am referit deja (cf. § 4.1), specialiștii
de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Științe a Moldovei
au reevaluat întreprinderea lor de valorificare din perspectiva
geografiei lingvistice regionale dacoromânești a epocii, încadrând
volumele publicate începând din 1993, în seria „Atlasul lingvistic
român, pe regiuni”, cu următorul titlu: Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, de la vol. I,
1993, până la vol. IV, 2002-2003, realizate direct de Vasile Pavel,
respectiv avându-l pe acesta în calitate de redactor
coordonator.
4.4.2. Semnificația noului titlu a fost prezentată prin
proiecție de apartenență genealogică dialectală și din perspectiva
practicilor cartografierii lingvistice. Selectăm câteva idei și
enunțuri ilustrative, din cuvântul înainte la volumul I din
ALRR.Bas.Bucov.Trans. (sigla atlasului) semnat de Vasile Pavel. Mai
întâi, se observă că vechea denumire, „Atlasul lingvistic
moldovenesc” era improprie, deoarece rețeaua de puncte de anchetă
cuprinde și localități din așa-numita „Transcarpatie”, din
Ucraina,
https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu#cite_note-4
-
în care se vorbesc graiuri aparținând subdialectului
maramureșean (având răspândire teritorială preponderentă în
Maramureș, provincie istorică românească). Dar, chiar trecând peste
aceasta, prin determinantul moldovenesc, din titlu, creându-se
opoziția cu român (din titulatura „Atlasul lingvistic ⁓”), se
producea și legitimarea „limbii moldovenești” (Pavel 1993: 6). Prin
noul titlu (un atlas al graiurilor din Basarabia, Bucovina de nord
și din Transnistria), date fiind, de exemplu, atlasele graiurilor
din Banat sau din Maramureș, se pune în evidență o realitate
lingvistică: lucrarea „face parte din seria acestor atlase
regionale”, complementaritate care, de altfel, ține de filiația
chestionarelor utilizate în anchete, de sistemul de transcriere
fonetică adecvat limbii române, având obiectivul de a adânci
cunoașterea „dacoromânei vorbite”, prin raportare la rețeaua de
puncte a atlasului Weigand, a „Atlasului lingvistic român” etc.
(ibidem, p. 7, 8).
4.4.3. Din această largă perspectivă, punctul de vedere al
dialectologilor moldoveni de la Chișinău și opțiunea lor se
verifică prin compararea hărților ALM și ALRR.Bas.Bucov.Trans. cu
cele ale „Noului Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și
Bucovina” și, mai ales, prin racordarea firească a rezultatelor de
pe hărțile atlaselor „moldovenești” la hărțile „Atlasului
lingvistic român pe regiuni. Sinteză” (vol. I, 2005, vol. II,
2012). Complementaritatea „demonstrează, în ansamblu, unitatea
limbii române, expresie a viabilității românismului pe întreg
arealul romanic nord-dunărean” (Pavel 1993: 8). Și iată aplicarea
acestei perspective atunci când graiurile moldovenești din
nord-estul Republicii Moldova sunt analizate „în cadrul dialectului
dacoromân”, cu evidențierea trăsăturilor comune ale acestora cu
graiurile maramureșene, dar și cu graiuri moldovenești „insulare și
marginale” (Spînu 2009: passim; vezi, la p. 116-117, o critică a
punctului de vedere Udler, din lucrarea citată anterior).
Excurs 6. Din perspectiva posibilelor implicații, să nu pierdem
din vedere faptul că, în felul acesta, cu mijloace specifice,
tehnice, este admisă, indirect, și unitatea teritorială
dacoromânească, inclusiv din perspectiva realității unității
statale. Nu este vorba de un program ad-hoc, dar faptul nu este de
neglijat dacă ne raportăm la rolul hărții Weigand privind
teritoriile de limbă română, la care ne referim în continuare.
5. Revenind la problema creării statelor naționale din Europa,
în urma destrămării imperiilor austro-ungar și țarist, după
hotărâri ale Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) și
prezentând doar esențialul, trebuie să amintim faptul că o
condiționare lingvistică a noii entități statale se încadra în
precepte privind existența unei tradiții culturale, a unei
psihologii populare comunitare.
-
42
5.1. Acestor exigențe, delegația română le-a răspuns,
documentar, prin prezentarea, printre altele, a lucrării,
monumentale, a lui Iuliu Zanne, „Proverbele românilor din România,
Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia” (10 volume,
tipărite între 1895 - 1912), a colecției revistei „Convorbiri
literare”, cu apariție începând din 1867, și a unei lucrări de
geografie lingvistică a profesorului german Gustav Weigand,
intitulată Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes
(„herausgegeben auf Kosten der rumänischen Academie in Bukarest von
Prof. Dr. Gustav Weigand, Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1909”).
Din acest „Atlas lingvistic al teritoriului dacoromân”, a
interesat, în mod deosebit, harta de încheiere (67), cu titlul
Völkerkarte des rumanischen Sprachgebietes (așadar harta etnică a
teritoriului lingvistic românesc), pe care o reproducem (Harta
1).
Harta 1
Pe harta lui Weigand apar marcate toate zonele locuite de români
și în care se vorbește limba română (în care a făcut anchete
Weigand) din arealul cuprins între Dunăre, sud-vestul Banatului
românesc, câmpia Tisei, Carpații nordici, bazinul fluviului Nistru,
respectiv reprezentând Dobrogea, fără a omite marcarea spațiilor
din interior în care se vorbesc alte limbi (maghiara, dialecte
germane, bulgara, ucraineana și turca; pentru prezentarea zonelor
populate de alte etnii, cf. Coroliuc 2013: 319-320). Această hartă,
folosită la Conferința de Pace de la Paris (cf. Arvinte 1992-
-
1993 A: 41) pare că ar fi fost... orientată din perspectiva
trasării granițelor de sud-vest și de nord-vest ale României, în
lipsa unor alte delimitări, anterioare, în zonele respective.
5.2. Este cunoscut rolul, deosebit, al geografului francez
Emmanuel de Martonne (1873-19