LEGAŢI LA ŞIRETURI MERGEAM CU OCHII ÎNCHIŞI URMÂND UN ŞIR DE PIETRICELE - SAU CUM SĂ ÎNVEŢI A VEDEA ÎN INTERIORUL UNUI MUNTE - (Jurnalul Şcolii de Vară de la Făgăraş Sâmbăta de Sus, ediţia a II-a, 25 iunie - 3 iulie 2009) Celor care au fost la Şcoala de vară... Joi, 25 iunie 2009 - ziua 1 - pufăind prin tunel vorbe, vedem noi oameni ... deja m-am trezit. Încerc să mă adun pe marginea patului. Dimineaţa mi se scurge pe geam, iar turnul de paraşutism din depărtare începe să se dezambiguizeze. Afară parcă cineva ar regla un lampadar cu halogen din butonul lui circular, rotindu-l din punctul în care face „pac” până la capăt, în locul în care îţi spune „gata, am ajuns la maxim”. Covorul aspru îmi transmite faptul că sunt încă în cameră, aşa că mă decid să ies. Geamul uşii de la baie se luminează, porneşte odată cu ea şi se rabatează în stânga, în timp ce ochii mi se întredeschid, protestând faţă de asaltul dimineţii lansat pe fereastră. Mă spăl pe dinţi. Îmi părăsesc „camera de trezit” şi parcurg uşor târşâit holul până la bucătăria răcoroasă, unde mă aşteaptă compotul într-o cană. E vişiniu, şi se potriveşte cu cana albastră. Mănânc puţin dar suficient cât să-mi ajungă pe o măsea. Îmi iau Metoclopramidul ca să nu am probleme pe drum. „Prietenii ştiu de ceeee...” Mă transport încet înapoi în cameră de unde obţin schimburi pentru drum. Tricou, blugi, şosete. În timp ce mă pieptăn am senzaţia că am uitat ceva. Drumul înapoi pe hol îmi determină temerile să dispară. E dimineaţă. Şi e joi. E acea joi. Au trecut 10 zile de la data în care am pus punct clasei a XI-a. Gresia neagră îmi alunecă sub privire. Tata apare din stânga ieşind din sufragerie. Nu mă abat de la drum. Parţial adormit, mă încalţ. Mă simt ciudat, pentru că nu am senzaţia pe care o am în general atunci când plec undeva pentru mai mult timp. Mă „încing” cu desaga (rucsacul), chimirul (mini-tolba verde cu acte) şi daghereotipul portabil (aparatul foto). Am înnegurat-o pe mama de la prima oră, aşa că nu ştiu exact cum să-mi iau „la revedere”. Cu puţin noroc izbutesc să o fac într-o manieră bună. Chitara o apuc cu mâna dreaptă, şi păşesc pragul. Mozaic gri, lumină de neon, rece. Hol. Mama mă conduce melancolică din priviri. Îi fac încurcat cu mâna şi schiţez un zâmbet. Împreună cu tata mă urc în liftul din dreapta. Intră întâi geamantanul (sau conform noilor împrumuturi din engleză „troller”), tata, chitara, eu. Uşile glisează la locul lor, apasă contactele din tavan, apăs butonul pentru parter, cabina se smuceşte uşor, lumina ferestrelor corespondente fiecărui etaj încep să se perinde prin decupăturile circulare ale uşilor împărţite în mai multe romburi, dispar pentru câteva secunde, atât cât durează să trecem de mezanin, şi, în fine, cu o nouă smucitură şi o uşoară planare pe şinele de 1
121
Embed
Legaţi la şireturi mergeam cu ochii închişi urmând …...LEGAŢI LA ŞIRETURI MERGEAM CU OCHII ÎNCHIŞI URMÂND UN ŞIR DE PIETRICELE -SAU CUM SĂ ÎNVEŢI A VEDEA ÎN INTERIORUL
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
LEGAŢI LA ŞIRETURI MERGEAM CU OCHII ÎNCHIŞI URMÂND UN ŞIR DE
PIETRICELE
- SAU CUM SĂ ÎNVEŢI A VEDEA ÎN INTERIORUL UNUI MUNTE -
(Jurnalul Şcolii de Vară de la Făgăraş Sâmbăta de Sus, ediţia a II-a, 25 iunie - 3 iulie 2009)
Celor care au fost la Şcoala de vară...
Joi, 25 iunie 2009 - ziua 1 - pufăind prin tunel vorbe, vedem noi oameni
... deja m-am trezit. Încerc să mă adun pe marginea patului. Dimineaţa mi se scurge pe
geam, iar turnul de paraşutism din depărtare începe să se dezambiguizeze. Afară parcă cineva ar
regla un lampadar cu halogen din butonul lui circular, rotindu-l din punctul în care face „pac” până
la capăt, în locul în care îţi spune „gata, am ajuns la maxim”. Covorul aspru îmi transmite faptul că
sunt încă în cameră, aşa că mă decid să ies. Geamul uşii de la baie se luminează, porneşte odată cu
ea şi se rabatează în stânga, în timp ce ochii mi se întredeschid, protestând faţă de asaltul dimineţii
lansat pe fereastră. Mă spăl pe dinţi. Îmi părăsesc „camera de trezit” şi parcurg uşor târşâit holul
până la bucătăria răcoroasă, unde mă aşteaptă compotul într-o cană. E vişiniu, şi se potriveşte cu
cana albastră. Mănânc puţin dar suficient cât să-mi ajungă pe o măsea. Îmi iau Metoclopramidul ca
să nu am probleme pe drum. „Prietenii ştiu de ceeee...” Mă transport încet înapoi în cameră de unde
obţin schimburi pentru drum. Tricou, blugi, şosete. În timp ce mă pieptăn am senzaţia că am uitat
ceva. Drumul înapoi pe hol îmi determină temerile să dispară. E dimineaţă. Şi e joi. E acea joi. Au
trecut 10 zile de la data în care am pus punct clasei a XI-a. Gresia neagră îmi alunecă sub privire.
Tata apare din stânga ieşind din sufragerie. Nu mă abat de la drum. Parţial adormit, mă încalţ. Mă
simt ciudat, pentru că nu am senzaţia pe care o am în general atunci când plec undeva pentru mai
mult timp. Mă „încing” cu desaga (rucsacul), chimirul (mini-tolba verde cu acte) şi daghereotipul
portabil (aparatul foto). Am înnegurat-o pe mama de la prima oră, aşa că nu ştiu exact cum să-mi
iau „la revedere”. Cu puţin noroc izbutesc să o fac într-o manieră bună. Chitara o apuc cu mâna
dreaptă, şi păşesc pragul. Mozaic gri, lumină de neon, rece. Hol. Mama mă conduce melancolică
din priviri. Îi fac încurcat cu mâna şi schiţez un zâmbet. Împreună cu tata mă urc în liftul din
dreapta. Intră întâi geamantanul (sau conform noilor împrumuturi din engleză „troller”), tata,
chitara, eu. Uşile glisează la locul lor, apasă contactele din tavan, apăs butonul pentru parter, cabina
se smuceşte uşor, lumina ferestrelor corespondente fiecărui etaj încep să se perinde prin
decupăturile circulare ale uşilor împărţite în mai multe romburi, dispar pentru câteva secunde, atât
cât durează să trecem de mezanin, şi, în fine, cu o nouă smucitură şi o uşoară planare pe şinele de
1
ghidare ale cabinei, ne oprim. Ieşim în ordine inversă. Stânga ne ghidează spre uşa albă. Încă o uşă
albă... Aerul de dimineaţă. Corcoduşele au început să se pârguiască. Atmosfera încă îşi înghite
gălbenuşul. Lumina e încă nehotărâtă. Palidă. Timidă. O luăm la stânga, înspre refugiul de tramvai.
Zebra ne arată drumul spre staţia pavată cu dale în formă de „I”, cu băncuţe şi copaci pe margine.
Pavajul e spart în două locuri, ca şi când cineva maaaaare maaare ar fi călcat pe ele. Tata îmi
explică scurt dar concis, că de vină este cisterna cu apă care vine în fiecare dimineaţă să ude florile,
şi care, pentru a-şi duce sarcina la îndeplinire, urcă pe trotuar. Tramvaiul nu se vede. Soarele bate
oranj peste noi şi lasă umbre violet. Mai sunt două persoane cu noi pe refugiu. Verdeaţa creşte
nestingherită printre pietrele de pe jos. Tramvaiul intră în staţie. Urcăm treptele şi ne aciuăm exact
în faţa scărilor, unde ne sprijinim cu faţa înspre fereastră, de bara de aceeaşi culoare cu lumina de
afară. Stau pe loc, în timp ce peisajul ia tramvaiul în sensul invers celui în care merg. Din când în
când, opreşte în câte o staţie; atunci pot să-mi odihnesc privirea.
Deodată totul scade, în timp ce eu mă înalţ pe şinele ce urcă podul de la Piaţa Bucur Obor.
Tata a sugerat să mergem până aici, ca să ne fie mai uşor cu bagajele la metrou. Intrarea în staţie,
proaspăt renovată, cu treptele ei de granit şlefuit, îmi aduce aminte de staţiile de metrou vieneze.
Îndoim genunchii în jos pe scări, tata uşor aplecat în lateral, sub greutatea troller-ului. Peron. În
depărtare, metroul îşi proiectează luminile pe zidurile tunelului. Intră în staţie. Urcăm. Lumea e cam
în aceeaşi cantitate şi ocupă cam acelaşi volum ca de obicei. Sunt undeva la mijlocul culoarului,
baricadat pe toate părţile de călători. Timp de două staţii stau cu spatele la tata, dar după ce vagonul
ia o gură de aer, odată ce o cantitate semnificativă de oameni coboară la Piaţa Victoriei, reuşesc să
mă întorc, şi îl surprind zâmbindu-mi.
Arunc un ochi către cablurile roşii ce unduie pe pereţi, în timp ce aleargă în preeria lor de
beton ţinându-ne companie. Şi merg, şi merg... merg pentru ca apoi brusc să dispară, lăsând loc unei
confuzii vizuale, unei lumini puternice şi formelor ce încep să capete sens, în timp ce persoane trec
în viteză pe lângă noi. Din ce în ce mai încet... mai înceeet... până ce toţi rămân ficşi în aşteptare. O
fată din faţa noastră apasă pe buton şi uşile se dau la o parte, lăsându-ne să păşim în afara
vagonului. Lumea se revarsă ca nişte râuleţe în fluviul metalic, în timp ce noi ni-l ştergem din
memorie.
Urcăm scările înspre Gara de Nord. Troller-ul bate un ritm pe padelele pătrate, galben-
murdar, sau murdărit de timp, ce dau sens tarabelor cu genţi de voiaj de pe margine. Culoarul e
destul de pustiu. O rampă metalică, pentru invalizi, la dreapta celor trei trepte pe care trebuie să le
urcăm...
Călătoria subterană ia sfârşit la începutul scărilor rulante. Deşi scrie că se staţionează numai
pe partea dreaptă, lucru pe care îl subliniază paşii pictaţi pe trepte, nu ţinem cont şi ocupăm toată
lăţimea scării. Nu mai urca nimeni.
2
Ajungem sus, sub cupola gării. Locul de întâlnire e „McDonald’s”-ul. Asta vine undeva prin
dreptul liniei 9. Nu suntem în dreptul niciunei linii. Dacă ar fi existat vreuna, probabil că ar fi fost
linia -5.
Trecem pe lângă oameni necunoscuţi, fiecare ocupat cu câte ceva, fiecare având o expresie
buimacă, marcă a luminii dimineţii. „Mec”-ul apare grandios şi impunător pe partea stângă şi începe
a se derula, în timp ce pământul alunecă pe sub adidaşii mei şi sandalele lui tata. Mă aşteptam să
fim primii, însă când facem stânga, pentru a ajunge la locul de randez-vous, o văd pe mama lui
Radu. Alături de dânsa stau bagajele lui, în timp ce în spate, la câţiva metri, îi ţinea de urât, fără ca
cineva să observe lucrul ăsta, un panou publicitar cu o balerina în rochie de salată verde.
„Bună dimineaţa!”
Întrebarea „Unde e Radu?” apare în mod natural în mintea mea, însă nu apuc să o pun,
întrucât răspunsul i-o luase deja înainte: „Radu s-a dus să-şi cumpere ceva de băut pentru drum...”
Tata încropeşte o discuţie cu doamna Pop (acesta e numele lui Radu de familie), în timp ce
sus-numitul apare cu o sticlă de apă plată la doi litri în mână. Mă salută. Îl salut şi eu, şi ca de obicei
ne punem pe vorbit.
Observ că şi el şi-a adus chitara. Avem huse identice (a mea are însă o mică floare galbenă
uscată, rămasă ca amintire dintr-o excursie, înfiptă în buzunarul transparent, ca semn distinctiv).
Lângă ele văd un ditamai rucsacul. Aparent nu să nu se mai chinuie cu troller-ul.
Un panoul publicitar rulează multicolor vis-à-vis de noi rulează în continuare. Peronul se
desfăşoară în faţa noastră, iar deasupra lui, stă tabela cu Plecări şi Sosiri. Ne număram printre
călătorii care aveau să depună cel mai puţin efort, întrucât Acceleratul trăgea chiar în faţa noastră, la
linia 9.
Apare în blugi şi tricou alb, cu o geantă de voiaj mare, albastră în mână, Mădălin (ştiu că
este Mădălin şi nu altcineva, pentru că l-am văzut acum două zile când am pus definitiv ţara la cale.
Nu ştiu exact ce să înţeleg din el... Pare destul de introvertit... Aparent, totuşi, e sociabil). Îşi lasă
bagajul în continuarea alor mele şi intră în „Mec” (deşi eu nu observ asta, şi pentru moment îl dau
dispărut). Mă uit înspre ieşirea din gară şi văd afişul cu „Trenurile Zăpezii”. Apare Răzvan (pe el îl
ştiu de mai mult timp, dar l-am văzut şi ieri, când am cumpărat biletele de tren). Are o nouă freză,
ca şi consecinţă a creşterii părului, şi o geantă roşie de voiaj.
Mădălin apare cu o pungă de mâncare în mână. Zâmbetul arată că e mulţumit de ce şi-a luat
la pachet.
Lumea se desfăşoară în continuare în jurul nostru, fiecare cu privirea aţintită în golul lui
propriu, în care îşi află diverse probleme sau frământări, sau unde pur şi simplu hoinăresc cu
mintea, urmând tot felul de gânduri-poteci.
3
Umplem timpul cum ştim mai bine: vorbind. În special Radu cu Mădălin. Cercul nostru
pătrat devine pentagon. Soseşte Alex. Acelaşi zâmbet de Gioconda. Aceeaşi insignă tricoloră la
şapcă. Bocanci, pantaloni trei sferturi şi un tricou bleumarin (cu un nou mesaj anticomunist).
Privirea lui ne scrutează de sub cozoroc. Are o traistă mare, verde atârnată de umăr, de care, la
rându-i atârnă un breloc în forma bilei numărul opt de la biliard. În spate un rucsac. „Bună
dimineaaţaaa!!! Aveţi biletele la voi?” „Daaaa...”
Observă că nu avem bocanci. Constatăm şi noi acelaşi lucru. Aruncă o nouă privire şi câteva
cuvinte. Le prindem şi le băgăm la cap.
Din dreapta apare Monica, împreună cu tatăl şi sora ei. Micul ei grup freamătă mai puternic
decât al nostru, chiar dacă e mai mic, tatăl ei dezbătând simultan mai multe aspecte legate de
plecare alături de ea. Eu scot carnetul ei de note (în care se află şi biletul şi restul în bani). (Pe
celelalte le distribuisem deja, odată cu venirea celorlalţi). Hmmm... la fel ca şi ieri, Monica mă
sperie un pic... vorbeşte rar, molcom, calculat şi formal, de parcă fiecare idee sau cuvânt ar trebui
promovată în faţa unei mulţimi... Vocea ei, tonul... totul parcă ar fi potrivit pentru aşa ceva...
Hmmmmm... Zâmbesc încurcat, şi cu o privire întrebătoare îi înmânez carnetul. (Îmi cer scuze
Monica, dar asta a fost prima impresie...)
Silueta trenului garează încet, cu spatele arătându-ne garnitura neagră de cauciuc, unde,
poate altă dată, va sta lipit un alt vagon. Steguleţe la uşă. Fluierul în aer. Ne mobilizăm. Fiecare îşi
ia bagajul. Fffffrrrttt... rrrttt... rttt... rtt... rtt... roţile troller-ului muşcă un strat micronic din pavaj, iar
el îşi opreşte la rându-i mici amintiri din ele... Se termină dalele, începe asfaltul. În dreapta şine, în
stânga scaune, stâlpi şi călători. Vagonul 9, 8... Tata mă face atent „Uite: ăsta este vagonul pentru
biciclete” ... eu rămân uimit de existenţa lui... 7... Şapte! Ne oprim şi urcăm pe rând. Tata îmi urcă
bagajele, intră în compartiment şi alături de Alex şi de ceilalţi, le aranjează după dimensiune şi
formă pe ale tuturor, în aşa fel încât toate să intre pe platformele suspendate. Îşi ia „la revedere”, ne
urează drum bun, apoi coboară şi aşteaptă plecarea trenului pe peron.
Ne confruntăm cu o mică problemă: există doi călători care susţin că au primit bilete pe
aceleaşi locuri. Radu exclamă plin de speranţă: „Verificaţi data” întrucât noi o mai păţisem cu ceva
timp în urmă, cumpărând bilete pentru o zi şi luând trenul cu o zi mai devreme. Aici nu e cazul.
Doamna afirmă vehement: „Eu sunt operată, şi de aici nu mă mai dau jos!” Oooookkk... în regulă...
lupta pare pierdută, şi orice întrebări în plus nu lămuresc cu nimic situaţia... lăsăm totul de-o parte...
Revenim la ai noştri. Încerc cu Radu să deschid geamul de pe culoar, dar e blocat (două
şuruburi sunt bine înfipte în ramă şi îl ţin la locul lui). Ne ducem mai în spate pe culoar, la
următorul geam care e şi deschis şi liber. De aici putem să vorbim fără nici o problemă cu părinţii
noştri care se orientaseră la rândul lor şi veniseră în dreptul nostru. De la balconul improvizat al
trenului schimbăm vorbe, poante, şi păreri. Mama lui Radu îl atenţionează din nou să aibă grijă de
4
aparatul foto. Auzind nişte paşi alergând, trenul porneşte. Paşii sunt ai tatălui lui Radu, care
prinsese, astfel, ultimul moment în care putea să-şi ia „la revedere”. Îi fac cu mâna lui tata. Sprintul
domnului Pop ne ridicase tuturor colţurile gurii. Zâmbind plin de o stare de bine, las mâna în jos...
Lumea începe să se mişte în jurul meu şi odată cu ea, peronul, liniile, şinele şi mâinile care fluturau
un voios semn de „la revedere!”.
Noi, cu vântul în păr, revenim pe culoar şi o luăm în direcţia opusă celei în care mergea
restul lumii, până la compartimentul nostru. Prind un loc aproape liber (O traistă atârnă de cuier şi
mă împiedică să mă las pe spătar, dar e totuşi un loc în fund şi nu în picioare, ceea ce e bine). Alex
ia un loc pe hol, verifică ceva în rucsacul lui, scoate aparatul foto şi face un mic instructaj, punctând
faptul că vom fi cazaţi la mănăstire, aşa că se aşteaptă să ne comportăm ca atare; nu vrea să facem
vreo boacănă. Mâncarea va fi tot la trapeza mănăstirii, şi pentru că ne aflăm în post, să ne aşteptăm
ca mâncarea să fie în consecinţă. Eu nu am nimic împotrivă. Am mai mâncat acolo şi anul trecut, şi
a fost chiar bun.
Apare controlorul. Cere biletele şi actele de identitate. Se uită la mine în buletin şi în
carnetul de note. La poza din buletin zice din senin, amuzat şi pus pe şotii: „Bă, ce faţă ai!” ... (într-
adevăr parcă aş fi un pui de vrabie smotocit... cu părul în toate părţile... întrucât dormisem în freză).
Se întoarce către cei doi bătrâni. Se uită la bilete... „Păi dumneavoastră nu vedeţi că sunt bilete de
Intercity?” Doamna mimează un ţi-am zis eu către soţul ei... „Ajungeţi la ora 10 fără un sfert...” Un
şoc se vede pe faţa doamnei, domnul completând cu un Pfeeaaiiii... (cu Intercity-ul ajungeau la ora
7 în Timişoara). Amândoi rămân îmbufnaţi, fiecare privind în altă parte a compartimentului.
Mă retrag pe culoar ca să privesc cum fuge grâul şi floarea soarelui, şi iarba în timp ce
văzduhul priveşte zbuciumul de sub el liniştit, oarecum mirat, mergând la pas, rareori un nor
mişcând pe faţa lui. Alex mi se alătură, şi apoi Radu. Lăsasem de ceva timp Bucureştiul în urmă.
Aflu de la Alex că vom mai culege pe drum câţiva copii. Mănânc un sandviş. Alex scoate din
ghiozdan o cană magică, finlandeză, ce se poate împături, şi îşi toarnă nişte suc. Privesc
terasamentul, şi la fel de bine urmăresc un film. Un film al dalelor de tren. Fiecare vine şi o succede
pe cealaltă, fiecare: un cadru, cu toate: o peliculă.
Ploieşti Vest. Staţia e mică, dar are ţâşnitoare. O doamnă mătură peronul. Două minute.
Trenul se urneşte. Alex primeşte un telefon. Uşa vagonului se deschide şi apare o fată brunetă cu
cercei circulari. E una din copiii pe care trebuia să îi culegem de pe drum. Prima impresie este cam
circumspectă. Nu ştiu la ce să mă aştept. Oricum rămân reticent. Ramona (căci acesta e numele ei) e
introdusă grupului, apoi dispare în compartimentul ei.
Dealurile ne înghit cu nesaţ.
Câmpina. Staţia de tren între ale cărei şine cresc roşii. E în renovare. Sunt nişte stâlpi
albaştri proaspăt instalaţi (deşi sunt acolo încă de anul trecut, arată încă a noi). Şi ceva terasament
5
proaspăt pus. Privesc şi văd ceva ce mă face să-mi scot aparatul foto. Un muncitor, cu şapcă în cap,
la bustul gol, uşor durduliu, parţial bronzat, îşi face siesta de dimineaţă şi cască cu nesaţ, vrând
parcă să înghită trenul, cu şine cu tot, până la Bucureşti.
Pornim din nou. Pădure şi desiş. Munţii ne împresoară cu versanţii lor. Vorbim despre cărţi.
Terry Pratchett (hmmm... cine-i ăsta?), „Lumea Disc”, fantasy, S.F... Din când în când, pe culoar
trece omul cu zmeură. Privim haltele pe care le lăsăm în urmă.
... Breaza. Uşa culoarului se deschide din nou. Alex ne avertizase că va fi interesant nou
apărutul personaj, întrucât e de la Liceul Militar. (Hmmm...) Când colo, pe uşă apare un omuleţ bine
dispus, degajat, oarecum slab, dar bine legat, în tricou şi pantaloni, cu o freză bine aranjată (nu ştiu
de ce, dar aproape toţi băieţii aveau o grijă excesivă pentru freza lor, iar pentru Răzvan asta va
deveni un trade mark, întrucât şi-o aranjează permanent). Vine, leagă o scurtă conversaţie, se lasă
bulversat de Alex, care îi spune şi lui că va fi interesant să îl avem printre noi, apoi se retrage şi
trage un pui serios de somn.
Între timp, trenul se tot mută din gară în gară, până într-un final, când oboseşte şi opreşte în
Braşov. Munţii se deschiseseră de ceva timp către depresiune. Intru în compartiment. E prima dată
când mă aşez pe scaun cu gândul de a rămâne acolo. Mă uit pe fereastră. Hmmm... e prima
tranzacţie de porci la care asist... Făcută în gară, pe un peron, la poalele unui butic, de către doi
indivizi care beau simultan vişinată şi bere. Transferul e destul de simplu. Se iau porcii pe rând,
dintr-un sac de rafie, alb, şi se trec într-o geantă de voiaj neagră, care se asortează numai bine cu
porcii pătaţi cu păr negru. După ce se luptă puţin cu ei, individul din dreapta trage voios fermoarul
peste cei doi godaci şi bate palma cu celălalt. Rămâne satisfăcut cu un semi-rânjet pe faţă... Aş ce
afacere-am făcut...
Cerusem mai înainte voie cuplului de vârstnici care încurcaseră trenurile să deschid geamul.
Trenul începe să se mişte. Mireasma proaspătă a ploii invadează compartimentul. Monica
încropeşte o discuţie, în timp ce Mădălin şi Radu fac schimb de muzică, băgându-şi unul altuia
căştile în urechi, oferind un mostrar muzical, înspre audiţie. Mădălin pare nemulţumit... Radu se
străduie să găsească ceva pe placul lui... Îmi ajung la urechi ceva vorbe despre Pink Floyd.
Ploaia îşi face de cap mai departe prin Braşov, şi pe deasupra trenului, pe care încet, încet îl
răcorea. Mă uit la perdeaua CFR umflată de vânt. Se zbate şi dă semne că are să iasă de la locul ei.
Începe să fluture un dans energic prin aer în interiorul compartimentului. Monica o pune la loc în
cârligul metalic. Vântul o desface din nou. Îi sugerez să o răsucească; poate aşa o să stea mai bine.
Acum stă, iar vântul o umflă cât vrea el, fără să o deranjeze de la locul ei. Muzica îmi umple
urechile în timp ce privesc la câmpul pe lângă care trecem. Îmi vine o idee şi vreau să o scriu. Nu
apuc. O păstrez pentru altă dată. Trenul opreşte. Este ultima staţie înainte de Făgăraş. Coborâm
bagajele. Radu adaugă un „Hohooo... dar ce-ai în bagaj?” Încep să râd... Pe rând, ieşim cu bagajele.
6
Eu rămân la urmă. Cu ocazia asta, închid geamul la rugămintea doamnei şi a domnului care ne
ţinuseră companie, şi le urez o zi bună.
Culoar. Culoar şi multă aşteptare. Ieşisem mult, mult prea devreme. Mădălin, Radu şi cu
mine blocăm trecerea la uşa din dreapta a vagonului. Ceilalţi, în partea opusă. Desigur că cineva
trebuia să treacă de mai multe ori pe acolo. Acesta se întâmpla să fie chiar controlorul, care de
fiecare dată ne mai spune câte ceva, fie că ne-am grăbit, fie că ce multe bagaje mai avem... Nu sunt
neapărat atent la discuţie, deşi mai intervin din când în când. Mă uit în continuare pe geam. La
stâlpii presăraţi pe câmpul unduitor...
După vreo 37 de minute, o oră, trenul pune ultima frână cu noi în el, şi opreşte în Făgăraş.
Făgăraş! Agitaţie. O mică îmbulzeală. Mădălin mă ajută cu bagajul. Cobor treaptă cu treaptă prin
dreapta, şi într-un final ating peronul îngust cu picioarele. Îmi dau seama cam pe unde mă aflu (de
pe acelaşi peron am luat anul trecut trenul spre casă). Observ un grupuleţ de oameni stând la Linia 1
şi pornesc înaintea celorlalţi într-acolo. Văzusem câteva feţe cunoscute. Mă uit înapoi în timp ce
traversez şinele de tren şi îi observ pe ceilalţi mergând fără grabă. Ridic un picior, apoi pe celălalt,
ridic şi bagajul (care între timp ajunsese înapoi la mine în mână) şi păşesc pe betonul gri al
peronului principal. Cineva îmi captează în mod special atenţia. Măresc puţin pasul şi parcurg
distanţa scurtă. Cu aparatul foto în mână, ca de obicei, mă vede, şi împreună cu galbenul pe care îl
răspândeşte bluza ei, se îndreaptă înspre mine. Doamna Maria!
„Ooo... dar pe cine avem aici?!” „Bună ziuaa!”
Ne îmbrăţişăm şi dânsa mă pupă pe obraji. O salut şi pe doamna Herescu, aflată mai în
stânga, care pare la fel de încântată să ne vadă. Văd un tricou negru şi un păr roşcat creţ şi tuns
scurt. Ăsta trebuie să fie Cosmin! Mă uit împrejur şi îl localizez şi pe domnul Olteanu. Nu mai
poartă barbă şi pare mult mai în formă decât anul trecut. Se uită oarecum accidental înspre mine
(fiind foarte prins într-o discuţie şi având o grămadă de griji privind organizarea), şi când mă vede,
un zâmbet îi răsare pe faţă, apoi îmi întinde mâna. Dăm noroc, şi fiindcă deja ceilalţi mă ajuseseră
din urmă, spune: „Păi haideţi atunci, să mergem!”
Eu mă pun în mişcare (trebuie să menţionez că orgoliul meu zâmbea şi el puţin pentru că
ştiam deja locurile, şi cam ce urma să se întâmple) şi o iau înainte. Radu bagă şi el viteză şi mă
ajunge din urmă în timp ce trec de ultima uşă a gării ce se deschide larg înspre lumea de afară a
Făgăraşului. Domnul Olteanu, şi mai grăbit ca mine, zoreşte şi el pe uşă înspre unul din autocarele
parcate. Se lămureşte rapid că nu e cel cu spoilerul lipsă, aşa că se îndreaptă spre următorul. Noi
după el, precum o coadă zburlită haotic. Firma Ra şi Ra zăboveşte pe uşa autocarului, care ne
aştepta cu trapele pentru bagaje deschise. Mă întorc şi încerc să deosebesc adulţii, care veniseră
pentru simpozion, de colegii mei. Aştept puţin să văd cam unde îşi pun ceilalţi bagajele, apoi mi le
strecor şi eu în cală. Radu operează în timpul ăsta la aranjatul chitării. Ceilalţi s-au dus şi pe partea
7
cealaltă. Ne dăm la o parte. Uşile glisante încep să se închidă. Domnul Olteanu ne face semn să
urcăm. Ocolim botul autocarului. Ridic privirea. Observ ceva. Nu mă loveşte din prima. Urc scările,
merg pe culoar şi mă aşez undeva pe rândul cinci, în stânga, înspre culoar. Privesc mai atent, şi văd
clar: pe afişul şcolii de vară este, de fapt, lucrarea mea. Woohoooo... ce tare! Mă cuprinde
entuziasmul. Îi arăt şi lui Radu, care îmi spune că deja l-a văzut.
Ceilalţi termină de urcat şi Cosmin ne spune că mergem direct la Sâmbăta de Sus. Eu mă
aşteptam să ne oprim şi la Fundaţie (Fundaţia Negru Vodă). Dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
Roţile pornesc şi îi lasă în urmă pe Alex şi domnul Olteanu, care se urcă într-un Matiz alb. Facem
stânga. Văd autoservirea unde am mâncat anul trecut ciorba cu perişoare foarte ciudată, cu
muuuuult tarhon în ea... Nu cred că o să o uit asta vreodată. Ceea ce e bine.
Restul drumului stau şi mă uit când pe fereastră, când prin parbriz. Drum, poduri, curbe,
câmp, păsări, berze, câmp, drum, faruri, stopuri, parbrize pe un sens, lunete pe celălalt, cer gri găurit
serios de albastru... drum...
Sâmbăta de Jos, poarta hergheliei, câteva case. Drum din nou. Un drum singuratic, la care s-
au terminat lucrările şi pe care se circulă acum în ambele sensuri... O maşinuţă cu trei roţi, verde-
albastră, tot felul de zburătoare, şi cel mai important, munţii în faţă. Încerc să-mi fac o idee, cam pe
unde, la poalele lor, se află Mănăstirea. Revin cu privirea în stânga, în lungul munţilor şi mă uit cum
intrăm sub un nor mare, plat, ca o farfurie întoarsă, alb şi parcă de nestrămutat. Nu îmi vine să fac
poze...! Nu simt asta... Doar stau pe scaunul autocarului şi mă pierd pe geam. Doar admir... Pomii
trec pe lângă noi. Încă o bucăţică de câmp... Ierburi înalte...
O pensiune impunătoare trece pe lângă noi ca la o paradă, purtând o mulţime de steaguri
fluturânde, lăsând loc pensiunilor mai mici să ne salute pe rând. La prima răspântie facem dreapta,
intrăm pe aleea Mănăstirii Brâncoveanu, şi trecem pe sub poarta mare, ţărănească, de lemn brun.
Drumul e pavat pe laturi cu trandafiri şi pe sus cu cer. Ziduri albe, uşi mari de lemn, rămân în urma
noastră în timp ce oprim în lateralul Academiei Brâncoveneşti, al cărei timpan, împodobit cu un
mozaic în sticlă de Murano, străjuieşte parcarea. Oprim. Un şuvoi de oameni se scurge pe culoar şi
trepte, jos la cală, de unde îşi iau bagajele şi... Mai departe nu mai ştiu, întrucât nu îi mai aud. La fel
cum nu aud nici când se urcă ceilalţi. Abia când rotesc privirea în autocarul parţial gol, observ că au
apărut feţe noi. Două în spate de tot, şi două exact în faţa noastră. Alte câteva răsfirate prin jur.
Doamna Maria urcă la loc şi ne anunţă că mergem la cabană. Ieeeeeiiiii!! Cabanaaaaaa! Cât
de mult am sperat să fim din nou cazaţi la cabană... Cabana cu măsuţa şi băncile din lemn, curtea
plină de iarbă din spate şi camerele din pod... Autocarul porneşte şi o ia pe un drum sculptat în
câmp de roţile maşinilor. Pe acolo ştia el. Eu nu ştiam. Nici doamna Maria. Mergem pe mâna
şoferului. Drumul ne scoate în faţa pensiunii Miruna, şi, după vreo 30 de metri la stânga, pe un
drum pietruit, opreşte. Ne dăm jos şi văd că suntem exact în dreptul aleii cabanei noastre. Cu
8
aceleaşi trepte şi aceleaşi ornamente de Crăciun uitate acolo de acum două ierni, ne aştepta să ne
acomodăm în ea. Pe alee ne întâmpină căţeluşa umilă, neagră, cu sprâncene căprui. Târşâim
bagajele prin pietriş, peste dale, şi le urcăm cinci trepte la intrare. Doamna Maria deschisese uşa
folosind cheia însemnată cu două crestături. Trecem pragul.
„Hai Bogdane, că tu ştii deja, du-i pe băieţi sus!”
Sus să fie! O iau pe lângă frigider, prin sala cu multe mese şi scaune.
„Tu eşti sigur că ne duci bine?” Urc pe scara pătrată şi ajungem în pod. Aceeaşi mochetă gri,
şi aceleaşi fotolii verzi îşi făceau veacul acolo. Aştept puţin să văd dacă o ia cineva înspre camera
din capătul holului, pe dreapta. Văd că nu prea se omoară nimeni în direcţia aia, aşa că mă duc,
deschid uşa, şi pătrund în fosta mea cameră. Mădălin şi Dan iau camera de lângă noi. Îmi arunc
ghiozdanul pe pat, şi dau drumul bagajului şi chitării. Îl întreb pe Radu care intră pe uşă, dacă îi
convine. Îi convine. Ieeeiii!... Acelaşi pat, aceleaşi grinzi de lemn care străbat camera, acelaşi tavan
aplecat... Totul e la locul lui. Avem şi ceva în plus chiar: un coş de gunoi. Ceea ce ne scuteşte de la
a improviza coşul de gunoi dintr-un raft.
Pe hol apare aproape instantaneu întrebarea: „De ce nu merg televizoarele? Îi dau drumul şi
se vede albastru!”. De jos mă strigă doamna Maria. Verific întâi televizorul din camera mea. Ce să
vezi? Albastru. Cobor cu Radu şi Mădălin, şi împreună îi montăm televizorul pe un alt perete,
întrucât nu ajunge la priză. Îi dăm drumul: Albastru. Ura! Mergem la vecina care are şi grijă de
bunăstarea cabanei ce locuieşte în casa din stânga, şi ne spune că e întrerupt cablul de câteva luni
bune. (nu avem televizor... huh... ce bine).
Hmmm... asta cam rezolvă problema televizoarelor. Ne strângem în hol, pentru ca doamna
Maria să facă prezenţa. Mă trimite să verific câte camere mai sunt libere. O bulversez puţin când
omit o cameră de după colţ, dar rectific şi revin cu un răspuns liniştitor. Mai sunt două camere
libere. Concluzia e că lipsesc patru copii. Şi există deja şi o problemă: vor fi trei fete şi un băiat.
Fetele trebuie să se înghesuie într-un pat. Mai reţin încă ceva nume. Nu prea mă simt momentan în
largul meu, întrucât sunt din start scos în evidenţă. Am fost prezentat pe bune, ca ăla care ştie tot pe
aici şi dacă are cineva nevoie de ceva sau are vreo nelămurire, poate apela la mine. Dar aş fi
preferat deocamdată să fiu doar un alt copil venit în tabără... acum simt cum încet, încet, creşte un
zid între mine şi ceilalţi...
Urcăm din nou, întrucât până după-amiază nu avem concret ce să facem. Apar cei patru
absenţi cu care facem cunoştinţă: Andreea, Iulia, Erika, şi Andrei. Radu propune să cântăm. Aşa că
asta facem. Cântăm. Apoi, bulversaţi de liniştea din cabană, coborâm, şi observăm că mulţi
începuseră să dispară. Până şi eu îl pierd pe Radu puţin din vedere şi îl dau dispărut. Îl sun să văd
unde e. Îl văd răsărind dintr-o cameră a fetelor de la parter. Aici se strânseseră majoritatea (şi dacă
mai existau câţiva care nu apăruseră încă, aveau să apară în scurt timp).
9
Patul e deja ocupat de fete, aşa că mă aşez pe jos, lângă şifonier. Monica împarte biscuiţi.
Restul fetelor discută diverse. Apoi, parcă la un semnal, se opresc. Şi încep întrebările: „De unde
eşti? Cum e la voi, acolo? La noi e aşa... A! Voi aveţi asta, noi n-avem, dar avem în schimb asta...”
Ar fi timpul să dau nume, totuşi. Pe marginea patului, în stânga, stă Andreea Argeşeanu (îmi pare
rău, Andreea, dar nu am cum să vă diferenţiez pe tine şi pe Andreea, aşa că ţi-am adăugat şi numele
de familie), brunetă, cu ochi căprui, îmbrăcată de casă, şi cu un aer uşor distrat, visător şi care
uneori se ia un pic prea în serios. Monica, undeva prin mijlocul patului, încă împărţind biscuiţi.
Larisa, cu părul brunet, uşor ondulat, şi ea cu ochi căprui, vii, de o curiozitate înnăscută, într-un
hanorac violet, orbitând în jurul patului, pentru ca în final să se aşeze, în capătul din dreapta.
Cristina, zbătându-se undeva între Andreea şi Larisa să-şi pună sandalele. Mai înspre tăblia patului,
Roxana, cu un zâmbet luminos şi cu o privire deschisă şi binevoitoare, iar în fundal, trebăluind nu
ştiu ce, Ramona. Paul cu părul zburlit, parcă scos dintr-un episod din Dragonball Z, apare pe uşă. În
urma lui, Andrei, înalt, cu pantaloni scurţi şi papuci, cu un zâmbet care nu trădează nimic, decât
poate un vag interes. (Andrei a fost foarte misterios în primele două zile.) Apoi Dan, care vine
hotărât să facă atmosferă. Şi Mădălin care apare şi se aşează pe locul meu. Mă ridicasem pentru un
motiv sau altul, ceva mai devreme. Trec în colţul de vis-a-vis al camerei.
„Şi ce muzică asculţi? A, păi în general... Dar tu? A! Păi şi mie îmi plac, dar de ceilalţi... ce
spui? Ai ascultat?”
Fără să ne dăm seama cum trece timpul, ne trezim că se făcuse deja seară. Doamna Maria ne
strânge şi pornim înspre trapeza mănăstirii. Unde urmează să luăm cina. Refacem în sens invers
drumul autocarului care ne adusese mai devreme. Din drum călcăm pe câmp prin dungile
neînierbate, lăsate ca martore a trecerii altor maşini pe aici, în timp ce nişte stâlpi de telegraf se
înşiră descrescător înspre orizont, în continuarea drumului pe care tocmai îl abandonăm... Trecem
peste un fir de apă. Apoi printr-o poartă neagră, metalică, pe care stă alb semnul crucii. Pătrundem,
după ce trecem de câteva bălţi şi nişte pământ îmbibat de apă, pe drumul-brâu al mănăstirii. Peste
câţiva paşi, ajungem la una din intrările ei. Acoperiş din lemn, trepte turnate. Eu trec în faţă, părând
că ştiu drumul (de fapt nu-l ştiam exact, dar am simţit nevoia, nu ştiu de ce, să mă dau puţin mare).
Culoarul luminos, străjuit pe-o parte de coloane, iar pe de alta de uşi şi ferestre, ne duce deocamdată
înainte. În stânga, în centrul amplasamentului monahal, stă, ca într-o nesfârşită contemplare,
biserica. Albă, micuţă dar suficientă, ea e un fel de inimă a mănăstirii, preoţii, călugării şi
credincioşii fiind precum sângele care intră în ea şi iese reînnoit, mai curat, gata să menţină restul
organismului (în cazul acesta, al mănăstirii), perfect funcţional şi sănătos...
Ajungem la capătul culoarului. „Fâs! Nu e asta uşa...!” Îi opresc pe ceilalţi şi mă duc singur
înainte (să vezi c-am făcut-o de oaie... nu i-am dus bine...). Trecând însă de scara albă, şi ajungând
pe culoarul celălalt, văd salvarea mea: uşa cantinei, larg deschisă. Mă întorc mai voios şi le fac
10
celorlalţi semn să vină. Cu toţii pătrundem pe uşă, coborâm scările, apoi facem stânga şi intrăm în
sala de mese. Ne aşezăm la cea mai lungă masă. Observăm că, deşi e seară, avem şi linguri...
hmmmmmm... A! Da, acum îmi aduc aminte! Şi anul trecut fusese la fel. Avem două feluri şi la
prânz şi seara.
Nimeresc faţă în faţă cu Andreea (Kincses). Şatenă, cu ochi albaştri, părul strâns în coadă,
care priveşte uşor circumspect cum ciorba îşi face apariţia pe masă. Mădălin e în dreapta mea. Felul
doi e cu soia. E totuşi gustos... Terminăm de mâncat şi ne ridicăm de la masă. Pornim înapoi înspre
cabană.
În faţa uşii realizăm că nu avem cu să o descuiem. Trebuie să o aşteptăm pe doamna Maria.
Aşa că ne aşezăm pe platforma de beton din dreapta (care nu ne-am lămurit nici până acum la ce
foloseşte). În apropiere e un container ruginit. Roxana vede frăguţe şi se apucă să adune, antrenând
în urma ei mai mulţi pofticioşi care se alătură căutării... Picioarele îmi atârnă în iarbă. Mă apuc să
fac poze. Expresii, căţei, expresii de căţei, Andreea întinsă pe spate, pierdută cu gândul undeva pe
cer, Andreea Argeşeanu, Larisa, Roxana, Monica, şi Cristina vorbind diverse şi savurând mini-
fructele, Andrei mai în faţă, Mădălin deasupra, făcând şi el poze cu aparatul lui Radu, Radu, mai în
stânga alături de Paul, Ramona, Erika...
Doar am stat, şi nici nu prea am vorbit cu nimeni, dar acum că doamna Maria deschide uşa,
nu mai îmi vine să intru în cabană. E plăcut aici. Adie vântul...
Ceilalţi deplasându-se într-un final, mă simt nevoit să le urmez şi eu exemplul. Ceilalţi se
duc în camere. Noi ne gândim la altceva. Luăm chitările şi ieşim afară, în vânt, sub o pălărie de nori
învolburaţi. E răcoare, dar nu contează. Îmi chinui gâtul pe nişte note pe care nu reuşesc să le ating.
Radu îmi arată o melodie. Cabana luceşte albă în lumina difuză a după-amiezei cu nori. Râul se
aude încet pe fundal...
Nu mai putem sta, vântul s-a pornit prea tare şi norii stau să se prăbuşească sub formă de
ploaie. Soluţia e simplă. Urcăm şi noi la mansardă, în cameră. Continuăm aici ceea ce vremea
întrerupsese. Diferite capete încep să apară în cadrul uşii, pentru a vedea de unde se aud sunetele...
În final ne trezim cu multe, multe fete în cameră (ele nu sunt atât de multe, însă din perspectiva
camerei minuscule, par într-adevăr numeroase). Dan şi Mădălin ocazional apar şi dispar. (E foarte
ciudat să cânt aşa... mai ales cu atâtea perechi de ochi aţintite asupra noastră... dar aparent ne
descurcăm...). Toată lumea stă şi ascultă... Începem să cântăm melodii pe care le ştiu mai mulţi, şi
ieşim din centrul atenţiei (ieeeiiii...!).
Suntem chemaţi jos, pentru că urmează să vină Alex. E deja vreo 9 seara, şi soarele încă nu
apusese...
Aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm... Alex soseşte într-un final. Ne înşiră pe toţi pe gard şi
pe scaune. Eu mă aşez pe jos, pentru a încerca să formăm un fel de cerc. Cu ocazia cercului oval, ne
11
roagă să ne prezentăm. Ne înşirăm pe rând: Alexandria, Olteniţa, Plopeni, Siret, Cluj, Alba-Iulia,
Petroşani, Tulcea, Braşov, Bucureşti. Ne întreabă care a fost ultima carte citită...
„Ihiiii...!!!”
De undeva dinspre masa mare de lemn încep să se audă chiote, în timp ce grătarul de lângă
cabană sfârâie sub greutatea cărnii. Aparent nişte politicieni, în frunte cu un primar (care ar fi
trebuit să facă asta ieri) au venit la un mic, o bere... nimic special...
Alex face instructajul şi ne enunţă codul lui Hammurabi: „Nu beţi, nu fumaţi, altfel zburaţi
acasă...”
Rămânem pe gard doar câţiva, căci ceilalţi se întorc în cabană. Alex pleacă şi el înapoi la
Academie. Gardul e din piatră şi soarele apune. Mă duc să o sun pe mama. Pentru asta sar zidul şi o
iau printre rândurile unei pepiniere de molizi. Mama îmi răspunde surâzătoare. Mă uit în depărtare,
înapoi înspre cabană şi văd că sunt şi alţii care vorbesc la telefon. Andreea pe gard, Radu în faţa
gardului, Iulia după gard., fiecare dintre noi având stabilită parcă o bulă imaginară în jur din care să
nu iasă vorbele... să nu ajungă la ceilalţi...
Se înserează. Urcăm. Ne strângem în jurul fotoliilor verzi de la etaj. Mădălin, între timp, se
ocupase de staţia audio de la parter foarte serios, punând-o în funcţiune, aşa că acum pe scări urcă
diverse melodii. Fiecare vorbeşte cu altcineva...
După un timp de stat aşa, se aprind mai multe beculeţe de aceeaşi culoare şi hotărâm să
facem ceva cu toţii. Cineva propune „Bătaie cu perne!!!” Offf... bine... hai să ne batem... Toţi se
reped în camerele de sus (normal, erau cele mai la îndemână...) şi ies fericiţi cu câte o pernă în
mână... (să vezi că mi-au luat şi mie perna!!!). Da, mi-au luat şi mie perna... Acum am două
probleme: de unde iau pernă... şi cum o să arate perna mea după bătaie??? Sunt îndrumat către
camerele de jos ca să mă pot aproviziona cu perne... Bine... Cobor şi intru în prima cameră pe
stânga... nu ştiu cine stă pe aici... şi nici întrerupătorul nu ştiu unde e... bâjbâi puţin după el... gata!
L-am găsit! Aprind lumina. Văd o pernă albastră. O înşfac. Sting lumina. Închid uşa. O zbughesc
din nou sus. Mă trezesc oarecum în avantaj, întrucât perna asta e mai grea decât tot restul... asta e...
Ei mi-au furat perna... acum să suporte consecinţele... Unii se refugiaseră în camere, alţii rezistau
eroic pe hol. Mă arunc şi eu în bătaie. Nu durează mult. În curând toţi fie obosesc, fie nu mai au
chef... aşa că trebuie să schimbăm strategia... facem cumva şi ne strângem din nou ca să decidem:
Cărţi. Jucăm cărţi. Aflu cu ocazia asta că perna era a Larisei... (scuzee!) Găsesc şi perna mea. E
molfăită undeva pe mochetă. Ştiam eu de ce îmi fac probleme pentru ea... acum din ea mai
rămăsese doar ideea. E o masă amorfă de faţă de pernă prin care se simt câteva gloduri de puf...
(nici măcar nu apucasem să o testez... să văd cum se simte... dar eh... se mai întâmplă).
Aduc pachetul de cărţi cu animale (de la National Geographic). Hmmm... cred că ar prinde
bine nişte dulciuri... aşa că înşfac pe drum şi nişte eugenii. Ne aşezăm în cerc. Jucăm ce jucăm, apoi
12
abandonăm. Ne mai stoarcem niţel minţile... Radu salvează situaţia: „Hai să jucăm mimă!”. Dau
numai cuvinte anapoda, cât mai aiurea. Sunt în echipă cu Roxana, Andreea A., Cristina, Larisa, şi
Monica. Nu ştiu care echipă bate până la urmă... dar nici măcar n-am ţinut cont.
Somnul punând stăpânire încet dar sigur pe noi, şi rărindu-ne mult, decidem să mergem toţi
la culcare. Radu deschide uşa şi intrăm în cameră. Ne apucăm să facem puţină ordine în bagaje,
scoţând lucruri necesare, rerepartizându-le în ghiozdane, atârnând prosoape pe grinzi... pe scurt
făcând dezordine pentru a pune totul în ordine... Noroc că ne mişcăm repede... Pe uşă apar Cristina
şi Ramona. Intră şi se aşează fiecare pe un cap de pat. Au venit (dar nu ştiu exact de ce tocmai la
noi) să-şi spună primele impresii. Asta până când somnul vine apoi să le spună şi el ceva: să meargă
la culcare.
Le urmăm în jos pe scări, de unde răsună mai departe cântece de voie bună şi ceaţă ale
politicienilor, care nu de mult, se mutaseră în sala cu mese şi scaune multe. Mergem pe lângă ei,
prin aburii de vin, trecem în holul cu frigider şi facem stânga pe culoar înspre camera doamnei
Maria. Batem în uşă, (hmmmm... cred că am trezit-o...), ne spune să intrăm, o observăm şi pe
doamna Herescu bine înfofolită în pătură, şi întrebăm ce are să se întâmple cu băieţii veseli peste
noapte. Ne spune printre gene să stăm liniştiţi, pentru că nu fac urât, şi ne urează „Noapte bună!”.
Liniştiţi, ne întoarcem pe drumul pe care am venit.
„Băeţi... mnu vreeţi şi vooi o farfuriemmm... de fripturăm...? Haideţi c-avem şi vviiiinn...”
Primarul ne aruncă o privire tulbure şi zâmbeşte larg, cu un aer inocent. Refuzăm politicos... Asta îl
face pe altul, care căpătase între timp nişte mişcări de pendulă, să ne întrebe stăpânindu-se să nu
izbucnească în râs: „Du iu... (aici agită semnificativ degetul în aer)... spic... ingliş...?” Radu intră în
joc şi îi spune „A little.” Văzându-se în ipostaza de a avea cui să împărtăşească într-o limbă străină,
nişte cugetări profunde, spune ceva gesticulat amplu şi interminabil, neinteligibil, care ne lasă
perplecşi... hmmmm... cee??? Dan apare şi el pe scară şi ne întreabă ce se întâmplă. Doamna Maria
apare în cadrul uşii de vis-a-vis aruncă o privire largă, înţelege tot din start, ia o privire
compătimitoare şi ne face semn Hai, mergeţi... lăsaţi-i să-şi vadă de ale lor! Radu le urează o seară
bună în continuare, apoi, închizând uşa sufrageriei în urma noastră, o luăm pe scări în sus, înapoi în
cameră...
E târziuuuu... Soooommmnnnnnn...
Vineri, 26 iunie 2009 - ziua 2 - vechi prieteni simpozionând
Vrrr... vrr... vrr... vrrr... Mmmmmmm... Vrr... vrr... deschid ochii şi încerc să îmi fac puţină
ordine în cap, să mă lămuresc ce se întâmplă... Constat că nu e din jumătatea mea de cameră. Mă uit
înspre Radu. Undeva între cap, pernă şi tăblia patului, îi vibrează mobilul. Mmmmm... din aceeaşi
13
mişcare a capului ajung din nou pe pernă. Sau ce mai rămăsese din ea, oricum. În curând aud şi eu
alarma. Mă simt ca la începutul unui film, care începe cu cineva care se trezeşte. Nu reţin decât
secvenţe din ce se întâmplă. Eu apăsând o tastă ca să opresc soneria. Radu ridicându-se din pat.
Radu în drum spre baie. Radu apărând din baie. Îmi spune că e târziu. Îmi arunc privirea pe primul
ceas care îmi vine la îndemână (în cazul ăsta cel de la mobil), şi da! Are dreptate! De ce are
dreptaateee? Mai sunt doar CINCI minute până când noi ar trebui să fim la câteva sute de metri
depărtare, la trapeză, pentru a servi micul dejun. Şi eu sunt încă în PAT!!! Aaaaaaa... Eu nu am
întârziat niciodată... Mă ridic. Îmi pun şosetele. Mi-e frig... am uitat cât de răcoare e dimineaţa la
munte. Mă pun pe picioare. Mă spăl pe dinţi. Revin în cameră şi fac un schimb de haine cu
geamantanul. Blugii sunt aceeaşi de ieri. Tricoul diferă. Pe hol deja freamătul a încetat. Asta nu-i a
bună... înseamnă că sunt ultimul... Mă grăbesc şi arunc cele necesare şi cele ce ar putea deveni
necesare în ghiozdan, iau hanoracul vişiniu pe mine, mă înham cu rucsacul şi ies pe uşă. Hol, scări,
holuleţ, scaune pe marginea mesei lungi, cadru de uşă, două rânduri de uşi, apoi dimineaţa. Soarele
deja bate printre copaci. Doamna Herescu mă aştepta. Ceilalţi deja o luaseră înainte. O luăm pe
aleea cu dale, prin pietriş, pe lângă cireşul amar şi ajungem în drum unde ne alăturăm celorlalţi.
Copacii filtrează lumina şi noi păşim printre bălţi. Ajungem în dreptul Mirunei, şi facem
dreapta. La fel ca şi cu o seară în urmă. Ne purtăm paşii prin rouă, prin urmele maro de cauciucuri,
întinzând mâna către ocazionalele plante mai înalte care la ora asta amintesc de grâul bătut de vânt
din Gladiator. E puţin noroi, dar nu se supără nimeni. Trecem pe lângă o băltoacă mai mare, în care
ceva mişcă. Mă opresc, trec pe partea cealaltă, şi privesc atent. E o mică broască maro, care pentru
un motiv sau altul îşi găsise să stea tocmai în băltoaca asta care poate oricând să sece...
Din faţă se aud nişte chemări adresate mie. (Ştiu... Ştiu... am venit!) Aşa că mă reaşez pe
cursul dinainte stabilit. E umbră pe partea intrării. Pătrundem în liniştea mănăstirii. Biserica e
luminată pe zidurile altarului. Soarele se răspândeşte cald pe feţele adormite. O luăm peste piatra
cubică şi apoi prin culoar. Coborâm treptele şi intrăm în trapeză. Masa la care stăm acum (şi la care
am stat şi restul săptămânii) nu îmi mai dă senzaţia de anul trecut. Păcat că nu mai stăm în capătul
sălii...
Aşezaţi pe băncuţe, primim ceaiul şi îl împărţim. Nu se mai face nici rugăciunea de
dimineaţă... în fine... Farfuria prezintă o paletă de produse de post. Pateu de post, caşcaval de post,
legume, iar în afara farfuriei, la dreapta sau la stânga fiecăruia tronează câte două chisele cu
dulceaţă şi zacuscă. Pâinea trece din coşuri în mână, sau din mână în mână, până în dreptul
farfuriilor, unde fie primesc a fi ornate cu ajutorul cuţitului, fie sunt direct muşcate. Cănile se golesc
rapid, şi farfuriile se împuţinează de conţinut. Alex priveşte întrebător la noi. Încuviinţăm. Ne
ridicăm cu toţii de la masă şi ne întoarcem la cabană. Dar desigur, o luăm mai repede decât doamna
Maria şi doamna Herescu, aşa că ne trezim din nou fără cheie. Văzând asta, mă duc liniştit şi mă
14
aşez pe bancă, la masa din curte. Ceilalţi fie vin şi ei la aceeaşi masă, se aşează mai încolo, pe gard.
Mă uit la tencuiala cabanei. Apoi pe lateralele mesei. Doamna Maria tocmai îmi adusese aminte de
dinţii de piatră pe care îi pusesem mesei anul trecut. Nu mai erau acolo. În locurile în care fuseseră
înfipte pietrele, acum nu mai sunt decât găuri pline de muşchi şi licheni. Iau câteva de pe jos şi le
înfig la loc.
E a doua zi şi realizez că în afară de Radu, pe care oricum îl ştiu deja de şase ani, în rest nu
am reuşit să vorbesc deloc aproape cu nimeni. Şi deja simt că nu m-am integrat (surprinzător
totuşi... anul trecut eram circumspect faţă de toţi, şi nu prea aveam chef să interacţionez cu nimeni...
acum simţeam nevoia să vorbesc cu cineva... nu conta cine). În lipsă de altă ocupaţie, îmi scot
aparatul foto şi profit de spaţiul liber de sub masă, pentru a surprinde soarele proiectat pe parcele
dreptunghiulare uşor alungite de pietriş. Îmi îndrept atenţia din nou înspre cabană, pentru ca în final
să-mi găsesc de lucru cu izvorul care ţâşnea limpede din ţeava ruginită în căldarea de plastic, spartă.
Nu e deocamdată nimic pus la răcit. Pe fund se văd nişte etichete de bere. Ceilalţi vorbesc aprins
ceva mai încolo. Nu fusesem atent la ce se vorbea, aşa că rămân pe bucăţica mea de bancă.
Doamna Maria răsare pe poartă, şi odată cu ea şi cheia. Cheia intră în broască, se răsuceşte,
se duce într-o parte odată cu uşa, pentru a fi urmată de noi, şuvoiul de copii care o iau când în sus pe
scări, când în josul holului prin sufragerie şi pe lângă frigider. E încă devreme. La 10 abia trebuie să
fim la Academie. Îmi găsesc ceva de făcut între timp. Iar cânt cu Radu...
Suntem strigaţi. Trebuie să plecăm. Deja? Coborâm din nou poteca înspre mănăstire.
Ajungem în curtea din faţa Academiei. Aglomeraţie. Lume multă, agitată, aşezată în grupuri,
grupuleţe. Vorbesc aprins. Curtea se goleşte subit, persoanele fiind absorbite pe uşa hotelului. În
scurtă vreme suntem preluaţi şi noi şi conduşi înspre sala de conferinţe. Un domn lipeşte un afiş pe
uşă... (Îmi pare atât de cunoscut... De unde îl ştiu?) Are un ten arid, o barbă neagră deasă... şi, deşi
poartă costum, pare că acum ar fi luat viaţă de pe latura unui copac fibros... (Andreea A. rămâne
fascinată de el...). Trecem prin cadrul uşii albe. Pare-se că suntem introduşi printre ultimii. Pe
lateral cineva stă şi împarte nişte mape, cu gesturile şi atitudinea unuia care împarte paraşute celor
ce urmează să plonjeze de la coada avionului. Aşa că le luăm şi ne paraşutăm fiecare pe câte un
scaun negru, cu măsuţă rabatabilă. Unii dintre noi se duc pe margine, alţii, la fel ca mie, pe
rândurile de mai sus, înspre mijloc. (O poziţie de invidiat la cinematograf). În stânga mea se aşează
Mădălin. În dreapta Radu. În faţă, Andreea şi Iulia. Deschidem mapele. Avem manualul! (mai exact
O istorie a comunismului în România. Ieeeiiii...!!!). Sunt câteva scrisori, programul şcolii de vară,
foi cu antet şi PIXUL. Veşnicul pix albastru. Îmi scot agenda şi o pun pe măsuţă. Vocile coboară
încet, şi apoi, de parcă cineva ar fi apăsat pe butonul de Mute, se lasă liniştea. La mesele din faţă
sunt aşezate mai multe chipuri, din care cunoscute îmi sunt doar câteva. Cosmin, care prezidează
simpozionul, domnul Olteanu, care oficiază în momentul ăsta deschiderea, domnul Ciupea, domnul
15
Câlţia şi domnul parlamentar... deputat... sau, în fine, al cărui nume nu l-am reţinut niciodată.
(Gheorghe Gabor, deputat de Braşov) Există şi un scaun gol... care probabil că va fi ocupat în
curând.
În spatele nostru se aşează cineva. Îmi întorc capul şi, automat, privirea. Nu ştiu cum a ajuns
acolo, dar e Dana! Dana de anul trecut! (fiica doamnei Herescu). E doar în trecere. Aflasem de
venirea ei cu o seară în urmă. O salut. Răspunde şi ea fluturând din mână.
Revin cu privirea în sală. Dintre toţi moderatorii, ia cuvântul Mitropolitul Ardealului. Face o
introducere încheiată cu o rugăciune şi cu binecuvântarea sa. Ia cuvântul domnul deputat... spune
lucruri mai mult sau mai puţin relevante. În fine... e bine şi aşa. A avut momentul lui, şi-a spus
părerea (întotdeauna adulţii au impresia atât în cazul nostru, cât şi în cazul copiilor mici, că trebuie
să spună totul mai pe înţelesul nostru, folosindu-se de elemente cu care generaţia respectivă e
obişnuită riscând astfel să pară ridicoli... Doar pentru că suntem copii, nu înseamnă că nu înţelegem
exact ceea ce doriţi să ne spuneţi. Vorbiţi-ne normal, ca şi când v-am fi amici.) Domnul Câlţia.
Locul gol se umple, între timp, cu persoana lui Marius Oprea. (Aveam deja mari aşteptări de la el,
întrucât luasem de anul trecut contact cu magnetismul poveştilor sale şi al tonului pe care le
relatează). Citisem în program că urma să ne ţină o prelegere în după-amiaza asta, dar îl aud pe
domnul Olteanu dezminţind această certitudine, anunţându-ne că intervenise ceva (în cazul ăsta un
botez) şi că nu va putea rămâne până după-amiază. Aşa că l-au strecurat în program, printre primii,
alocându-i un timp destul de generos. Ca de obicei apariţia lui captivează audienţa. Cărunt deja, deşi
la nu mai mult de patruzeci şi ceva de ani, într-o bluză închisă şi o jachetă subţire, albă, ca şi când
chiar şi hainele i-ar fi încărunţit, cu o voce blajină, preia cuvântul. Nu degeaba fac trimitere către un
bătrân înţelept; el chiar are tonul, căldura, răbdarea şi sensibilitatea unui om în vârstă. Întotdeauna
m-a fascinat modul lui de a te implica în poveste, în acţiune, ca şi când te-ar face pe tine narator al
cărţii pe care o scrie. Parcă ar continua ceea ce ne spusese cu un an în urmă. Parcă nici n-ar fi trecut
atâta timp. Anul trecut, filmul „Execuţia” ne prezenta povestea a trei victime ale unor crime fără
temei pe care câţiva securişti le comiseseră într-un sat. Aflăm continuarea... rezultatul săpăturilor pe
care le începuseră atunci. Proiecţia rulează pe zidul alb. Arată descoperirea cadavrelor şi exhumarea
lor din locul din vârful dealului unde fuseseră ucişi. Erau îngropaţi la suprafaţă. Trupurile erau
aruncate unul peste celălalt, membrele confundându-se între ele. Am surpriza să-l văd pe Alexandru
la faţa locului, curăţând oasele de pământ, ceea ce mă face să reconsider ideea că el s-ar ocupa doar
de cercetarea documentelor. Tot norocul lor atârnase de o bătrânică; singura care mai ştia cu
exactitate unde se afla mormântul nemarcat (exista o cruce, dar era la o distanţă considerabilă faţă
de mormântul propriu-zis... şi în plus, nu ştiau nici măcar de existenţa crucii). Apoi, cu ajutorul
preotului (fără de care nu mergeau la nici o deshumare), i-au dezgropat din stratul superficial de sol,
şi i-au reînhumat, îngropându-i creştineşte, pe fiecare în parte, preotul oficiind slujbele necesare
16
(descrierea mea rigidă nu poate să redea emoţia pe care o degaja Marius Oprea, când povestea
aceste momente...). În timpul slujbei a apărut un băieţel de vreo 9 ani, cu un bucheţel de flori de
câmp în mână, s-a lăsat în groapă cum a putut, şi l-a pus la capul celui ce trecuse la cele veşnice. La
fel de simplu cum s-a coborât, a şi ieşit, iar slujba a continuat. În momentul acela lui Marius Oprea
îi dăduseră lacrimile, în faţa purităţii dezarmante a copilului... (la fel aproape se întâmplă şi acum...)
Proiecţia se sfârşeşte cu poza unuia dintre cranii, parţial curăţat, pe jumătate sfărâmat şi
străbătut de fire de iarbă şi rădăcini... Marius Oprea se opreşte, dar magia rămâne... Solicită
întrebări. Odată cu ele atmosfera ba tinde să revină la normal, datorită irelevanţei unora dintre
întrebări (tipul cu C.I.A.-ul ne-a dat pe spate...), ba creşte în profunzime datorită unora din
întrebările puse la obiect. Aflăm că, într-adevăr, după ce te ocupi cu aşa ceva, (chiar şi după 20 de
ani de activitate) primeşti ameninţări cu moartea (soţia lui tocmai primise trei astfel de telefoane cu
o zi în urmă), şi eşti în consecinţă nevoit să îţi schimbi domiciliul de foarte foarte multe ori. De aici
a reieşit întrebarea firească, ce a răsunat în sală sub forma unei singure voci, care concretiza
gândurile multora: „Şi nu vă e frică?”. Calm, răspunde simplu: „Nu-mi mai este frică.”
Ştie că ceea ce face este drept, şi se agaţă de acest lucru pentru a supravieţui...
Cosmin întrerupe şuvoiul de întrebări şi ne roagă să luăm o pauză de 10 minute. Ne
conformăm. Şi încetul cu încetul sala se eliberează. Noi rămânem la urmă (până îmi bag eu lucrurile
înapoi în ghiozdan...). Părăsim într-un final şi noi sala. Sala. Urmăm pe laturi mocheta neagră cu
inserţii mari, gri, până la trepte şi păşim în holul şi recepţia de marmură albă. Nu sunt lămurit dacă e
o pauză organizată sau nu, dar direcţia e evidentă: afară, în aerul răcoros.
Unii stau pe bancă, alţii în picioare, alţii sunt înşiraţi în depărtare. Alex se alătură micului
grup care împrejmuie banca (în care mă aflu şi eu) şi începe să ne explice mai pe larg cele discutate
mai devreme... Din stânga mea apare Dana, cu o prietenă de-a ei. S-a mai înălţat, şi îşi poartă părul
în cozi. Revederea e destul de ciudată, întrucât nu ştiu cum ar trebui să încep sau ce să zic... şi
aparent nici ea nu are o întrebare la îndemână. „Buna!” „Bună!”
Legăm câteva vorbe, şi aflu că Adi (Adi de anul trecut) ar vrea să vină duminică, în excursie
cu noi. (Ar fi trebuit să fie o revedere interesantă; cred că s-ar fi înţeles foarte bine cu Dan). Dana
îmi spune că au venit doar pentru ziua de azi. Eu nu ştiu exact ce să spun mai departe... Între timp
Alex continuă cu explicaţiile... Dana vede că nu prea reuşim să spunem două cuvinte legate, şi uşor
dezamăgită, îşi ia „la revedere”... Îi răspund, uşor bulversat de discuţia succintă.
Încă nelămurit mă întorc către Alex... Ascult, intru pe firul discuţiei, şi întreb dacă nu mai
pot proiecta şi anul ăsta „Execuţia”. Îmi spune că e posibil. (Ce mult aş vrea să-l proiecteze...).
Radu mă face atent la un călugăr îmbrăcat în haine de camuflaj. Mă uit atent şi văd că e
călugărul Iustinian, cel care anul trecut ne oferise în ultima zi orez cu lapte. Îi spun că îl ştiu.
Călugărul Iustinian dispare. Apare din nou şi intră în vorbă cu două persoane aflate pe bancă.
17
Zâmbetul atât de cunoscut îi împodobeşte în continuare chipul. E bine. Înseamnă că e la fel de
fericit...
Alex dispare. Cristina se plânge de foame. Îmi întorc rucsacul în faţă şi încep să cotrobăi în
buzunarul mic, de unde scot trei perechi de eugenii. Îi dau ei unul, pe care îl împarte cu Andreea A.,
unul Larisei, pe care îl împarte cu Roxana, iar pe ultimul îl fac jumi-juma cu Radu.
Lumea începe să intre. Alex vine spre mine şi mă roagă să dau un interviu (Ah! Nu din
nou!!!). Nu-mi plac interviurile! Nici lui. În fine... Vine o reporteră de la un post local de
televiziune ţinând în mână un microfon alb cu siglă oranj. Odată cu ea şi cameramanul cu o cameră
neagră, considerabil mai mică decât cele pe care eram obişnuit să le văd la reportaje. Dau „Bună
ziua!”, îi explic că nu sunt foarte bun la interviuri, şi că sunt cam spasmodic când vine vorba de ele.
Îmi pune câteva întrebări, eu extrapolez şi la final îmi spune că am ajutat-o mult, căci nu a avut de
pus multe întrebări, răspunsurile mele conţinând informaţii mai mult decât suficiente. Am mulţumit.
Şi ei la fel. Acum exista o problemă: întârziasem la simpozion...
Mă despart de cei doi, trec de intrare şi apoi de uşa de termopan a sălii de conferinţe. Observ
câteva modificări la masa conferenţiarilor: în afară de domnul Ciupea şi Cosmin, restul fuseseră
înlocuiţi. La dreapta domnului Ciupea apăruse un bătrânel uscăţiv, uşor adus de spate, cu ochelari
pe vârful nasului şi cu o cămaşă verde cu epoleţi. În stânga lui Cosmin apăruseră doi tineri, pe care
nu-i cunosc.
Prelegerile încep în aceeaşi ordine. Bătrânelul se prezintă. Îl cheamă Savel... şi încă ceva...
Mă uit la Radu pe foaie, să văd ce scrie, şi îl întreb ceea ce mie îmi scăpase. Aşa! Savel Cheptea. E
de origine basarabean, refugiat însă de foarte tânăr la noi în ţară. Chiar în Făgăraş. Îşi cere scuze
pentru aspectul său actual, chel şi fără barbă, şi pentru vocea sa uşor gâtuită şi piţigăiată (ca în urma
unei recente intubări), dar tratamentul pe care îl urmează (chimioterapia, pentru cancerul laringian,
una din formele cele grave, cu o răspândire foarte rapidă) l-a adus în starea de a nu mai avea o barbă
deasă precum domnul Câlţia, şi nici vocea baritonală. Îşi schematizează oarecum prezentarea,
pentru a fi cât mai clar înţeleasă. Prezintă problema Basarabiei. Fuseseră în total 1.900.000 de
victime, dintre care 180.000 au murit prizonieri în U.R.S.S., 1.500.000 în Bucovina, 200.000 în
lagăre şi închisori, şi 30.000 în timpul colectivizării. În anul 1940, ruşii năvălesc la Hotin. În 1941,
deja se formase o unitate specială care se ocupa cu deportarea, care călătorea în Camionul Negru, cu
ajutorul căruia îşi duceau la bun sfârşit ordinele. De fiecare dată când treceau pe stradă, mama
domnului Cheptea se ruga să nu oprească în faţa casei lor... Au avut însă zile şi nu au fost deportaţi.
În acelaşi an sosesc şi trupele române. Acest eveniment le oferă oportunitatea de a trece
graniţa în România. Astfel, Savel Cheptea, pe atunci în vârstă de doar şapte ani, împreună cu
familia sa pătrund pe teritoriul românesc şi se stabilesc la Făgăraş. Regimul însă, odată cu
terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, se schimbă. Condiţia de refugiat i se întoarce
18
împotrivă, şi până la terminarea liceului, în urma bătăilor şi a anchetelor, mai rămâne doar cu 12
dinţi în gură... Au urmat câteva întrebări... Aveam să ne întâlnim şi cu el zilele următoare.
Domnul Ciupea preia cuvântul. Va lansa, la fel ca şi anul trecut, o carte. Ne face o scurtă
introducere în ceea ce a însemnat Cetatea Făgăraşului, şi, deoarece timpul era limitat (discuţiile cu
Marius Oprea dăduseră programul peste cap), îi lasă pe ceilalţi care îşi aşteptau rândul, să ia
cuvântul.
Doamna în vârstă de anul trecut prezintă şi ea o nouă carte pe care a redactat-o cu ajutorul
fiicei sale. Acum are 95 de ani.
Un domn din Constanţa ia cuvântul şi vorbeşte despre lagărele de muncă forţată. Pune
accentul pe Dunăre - Marea Neagră. Face un portret condiţiilor mizere de acolo şi a foametei
cumplite pe care muncitorii trebuiau să o îndure. Exemplul cel mai elocvent e cel a doi deţinuţi care
şterpeliseră câinele comandantului şi îl mâncaseră crud. Foile pe care el le pregătise sunt
numeroase, aşa că este rugat să rezume. Se grăbeşte şi în curând termină.
Nu am mari aşteptări de la cei doi simpozionişti rămaşi (de ce mi-o plăcea mie să subestimez
oamenii... nu ştiu). Mă uit în stânga şi o văd pe Cristina aşezată în faţa unui laptop... (ce-o căuta
acolo?). Pe zid, mare, apare o proiecţie albă. Unul din cei doi (cel în costum) începe prelegerea,
acompaniat de prezentarea vizuală, Power Point, care rulează deasupra lui, cârmuită de Cristina.
Celălalt tip, în cămaşă albă cu carouri, dispare undeva (nu am aflat nici până acum unde). Volumul
de informaţii deţinut de tipul în costum (nu ştiam şi nici nu reţinusem cum îl cheamă... am răzbit
însă cu privirea să disting pe ecusonul lui Valeriu). E impresionant volumul de informaţii pe care-l
deţine şi la fel şi prezentarea. Ne lasă o adresă şi un blog. Îmi iau pixul albastru din mapă şi carnetul
de aceeaşi culoare, cu sigla institutului pe copertă (pe care îl am de anul trecut), şi notez:
www.filmandmemorii.blogspot.com.
Cosmin se ridică şi ne anunţă că sosise ora mesei. Ne ridicăm sub lumina rece a neoanelor
aprinse şi (eu din nou rămân în urmă, luptându-mă cu aparatul foto) ne purtăm paşii către trapeză.
Felul întâi este o ciorbă de varză. La început o privesc circumspect. Hmm... În definitiv e mâncare,
ce atâtea mofturi pe capul meu? Aşa că iau polonicul şi îmi pun în farfurie. Torn şi apă în pahar.
Mănânc fără pâine deocamdată. Nimerisem între mai mulţi profesori pe care nu-i cunoşteam. În
dreapta mea se află un tip venit din afara ţării... Prima dată mă gândesc la Ungaria... (aveam să aflu
a doua zi că era de fapt Serbia... eu şi limbile balcanice...). În faţa lui şi aproximativ vis-a-vis de
mine, se află un domn uşor rotofei, trecut de 45 de ani, cu un zâmbet larg şi o mustaţă care apare ca
o oglindă a zâmbetului, coborând stufos pe lângă colţurile gurii. E foarte voios. El e singurul
interlocutor. Aparent şi singurul interpret pentru amicul său tânăr. Ştie româna foarte bine. Aşa mă
lămuresc, (dintr-o discuţie cu altcineva) că cel din dreapta mea (căruia îmi pare rău, dar i-am uitat
numele - Vladimir Lj. Cvetković), venise la invitaţia dânsului la simpozion. Ce tare!
19
Înclin farfuria şi iau ultimele linguri. A fost chiar gustoasă. În capătul celălalt al mesei, Dan
e deja la a treia farfurie de ciorbă. Un bărbat cu şorţ albastru vine şi ridică farfuriile, ducându-le la
spălat. Felul doi pluteşte peste capetele mesenilor şi ni se aşează, pe rând, în faţă. O imitaţie de
carne (soia cu formă de friptură) şi o garnitură (un soi de sos alb). Nu mulţi se aventurează, aşa că
Dan colectează toate farfuriile pe care ceilalţi le donează şi începe să le golească pe rând. La fel
facem şi noi, însă cu câte o singură farfurie. Ne ridicăm.
Participarea noastră la simpozion luase sfârşit odată cu ultimul picior care păşise în afara
sălii de conferinţe. Pentru că domnul Oprea nu mai vine în după-amiaza asta, avem câteva ore
libere. O luăm încet înspre cabană. Rămân mai la urmă, mă opresc lângă apa curgătoare de dincolo
de poarta neagră a mănăstirii şi reglez expunerea. Mă aşez pe vine şi încerc să îngheţ apa. Fac trei
cadre, şi apoi privesc rezultatul. Nu mai am când să fac altele, căci doamna Maria mă ajunge din
urmă. Alături de ea doamna Herescu şi un domn îmbrăcat în alb, cu pălărie, parcă tocmai scos dintr-
un episod din Dallas. Sunt cu câţiva paşi înaintea lor. La un moment dat, acest personaj misterios
mi se adresează: „Ţi-am citit jurnalul şi mi-a plăcut, dar sunt câteva probleme”. Doamna Herescu
adaugă: „Ai face bine să-l asculţi, căci e critic literar!” (hmmm...) „Dacă o să scrii vreodată ceva,
poţi să mă iei ca şi corector”, îmi zâmbeşte domnul în alb.
Mulţumesc şi eu şi zâmbesc înapoi. Are o privire care parcă ar spune permanent o poantă,
sau care şi-ar aminti o şotie făcută cândva în vremuri deja apuse... Oricum, orice s-ar întâmpla sub
fruntea acoperită de pălărie, nu transpare în afara ei. Îmi inspiră tipul de om care cugetă mult,
afişează foarte puţin din gândurile sale, dar de fiecare dată cu un impact puternic, impunând un
imediat respect. În restul timpului, îşi umple prezenţa cu umor, afişând degajare amândouă suficient
de fireşti, dar care ascund cu multă dibăcie tot acel proces analitic, profund.
Dacă tot deschisesem subiectul jurnalului, îl aprofundăm, şi extrapolând, ajungem la cel care
urmează a fi scris anul ăsta. Doamna Maria sugerează să-l fac tot eu, dar insist ca şi ceilalţi să
scrie... Pot şi ceilalţi să aibă talent la scris... Rămâne stabilit astfel... vom face din nou echipe... şi
vom împărţi săptămâna în zile...
Soarele a început deja să-şi plece capul sub apăsarea zilei de muncă continuă. Iuţesc pasul,
şi până la capătul potecii verzi ajung grupul din urmă. Din încă vreo 15 de paşi, ne trezim în curte,
şi apoi în cabană. Doamna Maria ne opreşte şi ne roagă să facem bileţele, pentru a ne împărţi în
echipe. Urmează secvenţa în care rupem foi din ce în ce mai mici şi scriem numele pe ele.
Improvizăm o aşa-zisă căciulă, dintr-o pungă. Se face extragerea şi suntem repartizaţi, în ordinea în
care ieşim din pungă, în patru coloane. Eu pic în echipă cu Andreea, Andrei şi Erika. Din nou
rupem hârtiuţe şi scriem numere pe ele... fiecare echipă avea să scrie două zile din cele opt existente
(ziua plecării nu se punea). Îmi pică zilele trei şi şapte...
20
Fiecare se retrage în camera lui. Nu vreau să mă culc, aşa că mă consult cu Radu şi ieşim
afară la un joc de cărţi. Luăm loc de-o parte şi de alta a mesei din trunchiuri şi facem cărţile.
Hmmm... ce să jucăm? Hai să jucăm Macao (am observat că orice dubiu în privinţa alegerii unui joc
de cărţi sfârşeşte prin alegerea Macaoului). Apa din spatele nostru curge în continuare. La fel se
succed şi cărţile în teancul de pe masă. Jucăm fără jokeri, liniştit şi fără prea multe umflături
(şaptele mă salvează de câteva ori, totuşi). În casă e linişte. Toţi, aparent, dorm. Noi nu. Rămân cu
morsa în mână (după cum am spus mai devreme, sunt cărţi NG). Mănânc bătaie. Jocul numărul
doi... câştig... Jocul numărul trei... se termină destul de brusc, căci Cristina apare cu o idee şi o listă:
vor să meargă la cumpărături.
Deodată cabana prinde viaţă. Doamna Maria lasă de înţeles că ar fi bine să merg şi eu,
pentru că ştiu drumul (oricum voiam şi eu să dau o fugă, întrucât rămăsesem fără apă). Intru în
cabană şi îmi iau mini-tolba cu acte şi finanţe, apoi cobor. Doamna Herescu şi domnul misterios în
alb îmi sugerează să merg la păstrăvărie, căci ar trebui să fie mai bine aprovizionaţi decât taverna de
lângă mănăstire. Mă gândesc puţin, dau OK-ul şi apoi ies. Aveam să mergem destul de mulţi. Lista
însă nu e gata, aşa că intru să văd în ce stadiu se află. Cristina e pe sus adunând banii şi cerinţele.
Era în dreptul camerei lui Paul. Intrăm. Dormeau. „Mmmm...” Se trezesc. Paul dictează o istă de
sucuri şi chipsuri. Răzvan, tolănit, mişcă puţin, gândeşte degajat, şi cum lenea apăsa greu asupra lui,
ne spune să dublăm lista lui Paul. Ce vrea Paul, vrea şi el. Andrei, în camera următoare, ne spune că
nu are nevoie de nimic. În dreptul camerei numărul trei renunţ. Bănuind că o să mai dureze ceva
timp, mă hotărăsc să aştept jos. O iau din nou pe treptele de lemn care dupuie greu sub mine. Din
câţiva paşi mă trezesc în faţa cabanei, loc de unde Radu şi Mădălin aruncau cu pietre în copaci,
sperând să nimerească vreunul. Andreea A. e şi ea pe trepte. Mă alătur şi eu tentativelor de ţintă...
Apar pe rând, Roxana, Larisa, Cristina şi Ramona. Cam ăştia suntem. Totul fiind la locul lui,
pornim pe poteca scurtă dintre copaci, sărim gardul descompletat şi ne trezim în partea de drum pe
care nu o explorasem. Pe aici poteca lată o taie prin pădure pe marginea râului până în locul în care
e ruptă de apa Sâmbetei, şi de unde începe traseul montan. Păstrăvăria e undeva la mijlocul
distanţei.
Drumul e prăfos şi umed (tocmai plouase noaptea trecută) presărat cu ocazionale băltoace. E
străjuit pe ambele părţi de apă, râuri, pârâuri şi, eventual, de torenţi formaţi în urma ploilor. Ramona
se plânge de şlapii care o bat.
Din când în când se văd urmele furiei râului cândva umflat, care a smuls rând pe rând,
bucăţi din pădure, creându-şi tot felul de căi şi poteci printre copaci. Sunt în faţă, în fruntea
grupului. Se deschide un subiect despre cărţi. Radu şi Andreea A. discută diverşi autori. Mădălin
intră în discuţie. Radu se înfierbântă pe subiectul ăsta, încercând să-l convingă că Paulo Coelho nu e
atât de măreţ, dar se lasă în curând păgubaş şi se retrage la coda grupului, acolo unde eu mă aflam
21
deja de ceva vreme. Ne oprim la un cot deschis al apei şi încercăm să facem broscuţa (sau scara
pisicii după cum am învăţat eu că-i spune când eram mai mic), de la înălţime (râul e la vreo doi
metri şi jumătate, trei, sub noi). Renunţăm într-un final, şi ne rezumăm la a arunca pur şi simplu cu
pietre în apă (nu o să înţeleg niciodată fascinaţia pleoscului, fie el mare sau mic, pe care îl face
piatra la contactul cu apa... De fapt nici nu cred că vreau).
O luăm din nou la pas, încercând să îi ajungem pe ceilalţi din urmă. Radu mă întreabă ceva,
nu aşteaptă răspunsul meu, şi îi strigă lui Mădălin, în faţă: „FAUST!”. Ar fi trebuit să aibă o
relevanţă pentru el, dar Mădălin nu cred că aude...
Îi ajungem din urmă. Nu după mult timp ajungem şi la pod. La fel de prăfos ca şi restul
drumului, el traversează la stânga noastră Sâmbăta. Îi urmăm calea şi urcăm către cabana
păstrăvăriei acompaniaţi de căţeluşa de la cabana noastră, care nutreşte aceeaşi speranţă pentru
mâncare ca şi noi. Ea însă nu se îndreaptă către magazin, ci către turişti. O lăsăm să-şi joace rolul
sub umbra umbrelelor, pe padelele de piatră, şi, ajunşi în vârful colinei, păşim pe mozaicul gri al
cabanei. Undeva în dreapta, în spatele unor uşi se văd câteva frigidere ticsite cu bere. Cerem
indicaţii şi suntem îndreptaţi într-acolo. Aici ne aştepta (dacă se poate spune aşa, din moment ce
venise special pentru noi) o chelneriţă. Are răbdarea să ne servească pe fiecare în parte şi să ne dea
restul şi chitanţele aferente. Mădălin ne întreabă dacă vrem îngheţată. Îl refuz politicos, dar el tot
cumpără. Mulţumesc şi o înfig în borseta atârnătoare. Vine şi rândul meu.
Problema, de care se loviseră şi ceilalţi înainte, e că nu au mai nimic în afară de bere, tării şi
îngheţată... Cer o apă minerală mare şi nişte eugenii. Ultimul pachet de eugenii. Chelneriţa îşi
întreabă o colegă dacă a dus cartofii (care între timp se răceau prin apropiere) şi la auzul negaţiei se
enervează şi spune că nu le poate face pe toate. Îmi îndes şi eugeniile în buzunarul borsetei (care se
dovedeşte a fi ultra-încăpător), mulţumesc şi ies. Mă apuc să desfac îngheţata şi soarele începe să
mi-o topească (cu ocazia asta aveam să cunosc răzbunarea îngheţatei, care se pare că mă voia şi
mai puţin decât spusesem eu că nu o vreau, aşa că se apucase prematur să-şi schimbe starea de
agregare şi să se lichefieze).
Pod. Drum. Ne deplasăm în sens invers. Desfac puţin mai mult ambalajul îngheţatei. Apoi şi
mai mult (maaare... maaareee greşeală!). Cornetul se dovedeşte a fi mult mai fragil decât pare, şi
sub greutatea îngheţatei albe începe să cedeze. O crăpătură ici, una colo, şi într-un timp foarte scurt,
vreo jumătate de cornet se decide să o ia la vale. Mă grăbesc să o ajung din urmă cu mâncatul, dar
avalanşa de vanilie e mult mai rapidă, şi începe să-mi invadeze degetele. Ciocolata i se alătură. Mă
lupt puţin cu ea, dar văd că nu am şanse. Mădălin şi Radu rămân cu mine în urmă, în timp ce fetele
îşi continuă drumul. Îngheţata colapsează în mâna mea stângă din ce în ce mai violent. Oricât m-aş
strădui să remediez situaţia, muşcând din ea bucăţi considerabile, dezastrul e inevitabil. Întreaga
palmă mi se umple de îngheţată topită. O ajung, într-un final din urmă, mâncând ce mai rămăsese
22
prin ciotul de cornet care încă mai era susţinut de trei dintre degetele mele. Pentru asta folosesc şi
mâna dreaptă. Şi aşa mă trezesc la mijloc de codru des cu mâinile toate, îngheţată, şi cu ambalaje pe
care nu am unde să le arunc. Şi dacă ar fi fost doar ale mele...
Fetele se opriseră undeva în zare şi ne aşteptau. Ne făceau semne disperate să venim... eu le
făceam semne şi mai disperate (mă simţeam ca pe pista unui portavion dirijând o aterizare), şi, în
consecinţă, mai neinteligibile să o ia înainte, pentru că le vom prinde din urmă. Mădălin şi Radu îşi
lasă şi ei ambalajele la picioarele mele, pe o scoarţă de copac, şi o iau înainte pentru a le linişti pe
fete. Eu rămân în dilemă, cu mâinile mozolite de îngheţată şi cu gunoaie la picioare... Gândesc rapid
şi folosesc mâna dreaptă, mai puţin murdară, ca să deschid fermoarul borsetei verzi, de unde,
escavând pe lângă eugenii, scot un pachet de şerveţele umede, pe care le folosesc să mă curăţ de
îngheţată. Ambalajele le pun pe aceeaşi scoarţă, lângă celelalte. În pădure nu există coş de gunoi...
hmmm... Cum să scapi de multe ambalaje pline de vanilie şi ciocolată, foarte lipicioase, în mijlocul
pădurii? Simplu: scoţi una din punguţele pe care le ai întotdeauna la tine, şi încarci tot conţinutul
scoarţei în ea. Punguţa, pe care o răsuceşti, sau oricum, îi faci ceva, ca să nu se verse, o pui în
buzunarul hanoracului vişiniu pe care în prealabil îl dădusei jos, şi pe care acum îl porţi atârnat de
breteaua mini-tolbei verzi. Şi gata. Eşti pregătit să porneşti mai departe. Dar eu nu pot să pornesc
oricum... (iar simţeam, nu ştiu de ce, nevoia să fac pe eroul). Îmi vine strălucita idee să o tai printre
copaci, prin pădure. (Poate reuşesc să le ies în faţă, şi să-i surprind... „Păi tu nu erai în spate?”
„Cum ai ajuns aici?”... „Eeeehhh... prin pădure!!!). Aşa că ies de pe drum şi o tai printre copaci şi
fire de apă. (Poate îmi rup ceva...) Bucata asta însă nu mă ajută cu nimic. E paralelă cu drumul. Mă
uit mai stânga: pantă abruptă şi apoi copaci. (Hmmm... mai bine nu). Nu ştiu dacă dă direct în drum,
sau coteşte sau... în fine... nu ştiu unde aş ajunge şi nu vreau să mă pierd dintr-o prostie ca asta. Sar
peste nişte buşteni şi revin în drum. Pe partea asta nu mai aveam unde merge pentru că terenul se
înălţa brusc (în vederea circumstanţelor ăstora, nu ştiu de ce am mai continuat...). Aşa că mă îndrept
spre partea opusă a drumului, pe unde e malul râului mai lat, iar Sâmbăta liniştită. Mă gândesc să
sar peste firul de apă până pe partea cealaltă şi să încerc pe acolo, dar văd că, de fapt, e un fel de
insulă, aşa că mă rezum la a explora malul care se deschide la picioarele mele. O iau şi pe aici
printre copaci. Văd că mă apropiasem de grup la vreo douăzeci de metri, aşa că o las baltă şi revin
pe drum, grăbindu-mă să îi ajung din urmă... Nu urmează nimic spectaculos. Pur şi simplu pătrund
în grup şi mă instalez undeva mai în faţă (am uitat să menţionez că, întrucât nu găsisem cele
necesare la păstrăvărie, acum ne îndreptam înspre taverna de lângă mănăstire).
În fine, undeva prin locul în care drumul cabanei noastre se uneşte cu drumul principal, ne
omogenizăm, şi începem să vorbim. Andreea A. ne povesteşte despre tatăl ei. Tatăl ei cântăreţ. Din
vorbă în vorbă, (de la muzică la coloane sonore) ajungem să vorbim despre filme. Sâmbăta o coteşte
şi dealul ia sfârşit, lăsând loc câmpului. Un câmp ocru, punctat ici colo cu câte o pensiune (prefer
23
varianta stilizată a descrierii în favoarea realităţii care ne arăta nişte viloaie care ocupau o mare
parte din priveliştea imediată, câmpul propriu-zis fiind abia undeva în depărtare). Roxana şi Larisa
sunt foarte active. Asta e una din primele discuţii elocvente pe care le am cu cineva, şi care nu se
termină brusc (asta exceptând cele pe care le avusesem cu Andreea în timpul mesei; până acum, cu
ea mă înţeleg cel mai bine). Drumul merge înainte, spre orizont, prin câmp, dar noi facem stânga şi
intrăm pe aleea care conducea la porţile mănăstirii. Eu sunt singurul pe care locurile de aici îl
cunosc. Le fac semn şi le arăt super-taverna. Mese afară, nişte chelneri rătăciţi sub acoperiş, care
deocamdată îşi găsiseră ceva de lucru prin tomberoane, şi nici un loc explicit din care să facem
comanda... Ştiu clar că poţi face cumpărături pe la unul din geamuri, dar nu mai ştiu exact pe la
care. Fetele, însă, mai practice, se duc şi îi întreabă pe chelneri. Ei le arată al doilea geam, care
glisează, lăsând chipul unei tanti între două vârste să preia comenzile. Eu şi Radu, gata
aprovizionaţi, luăm loc la una din mesele crăpate pe mijloc şi privim, schimbând câteva vorbe, cum
doamna de dincolo de geam îngrămădeşte pe tejghea produsele. Chipsuri, Fanta, Cola, croissante, şi
chestii de ronţăit. Apoi se apleacă după ceva, şi apare victorioasă cu nişte saci de gunoi albaştri, cu
puncte vişinii Vileda. În ei pune toate cumpărăturile, minus sticlele de suc. Nu aveau pungi.
Mă duc să iau sucurile, crezând că vom pleca. Pe suprafaţa sticlelor de plastic se formase
deja condens. Fac nişte desene. Radu se ridicase şi el între timp. Larisa ia sacul de gunoi, noi
ridicăm sticlele de doi litri, ea ne întreabă dacă nu avem nevoie de ajutor, noi răspundem siguri pe
noi, că nu, şi pornim la drum. O luăm pe aleea principală şi pe sub poarta ţărănească de lemn.
Condensul de pe sticle începe să îşi facă magia şi încep să-mi alunece încet din mâini. Mă opresc
din când în când, şi, folosind picioarele, readuc sticlele în poziţii mai uşor de ţinut. Ritualul ţine
cam jumătate din drum, până la un moment dat când mă hotărăsc să le iau în braţe şi să rezolv
problema. Mă ud pe tricou, dar asta e. Soarele e tracasat azi şi ne cam arde. Trecem prin parcare şi
apoi pe drumul care deja se familiarizase cu noi, până la cabană. Las sucurile din mână pe masa de
afară, în timp ce fiecare îşi rectifică bunurile de drept şi mă duc în cameră. Scot eugeniile,
investighez punga cu dulciuri, care deşi cu o zi în urmă gemea, acum suflă vântul prin ea, şi o
umplu cu cele cinci eugenii împachetate. Apa minerală o las lângă măsuţa televizorului.
Îmi schimb tricoul muncit pe drum şi dau să cobor. Pe hol însă, Radu aştepta cântând la
chitară. Mădălin asculta. Hmmm... Am şi eu o tentativă, dar renunţ rapid. Îi spun că am chef să
desenez. Aşa că abandonează şi el şi mi se alătură. Ne aşezăm pe aceleaşi locuri pe care stătusem şi
cu vreo oră în urmă. Deja ceilalţi dispăruseră. Din nou eram singuri. Se apucă şi schiţează câte ceva.
Eu rămân blocat undeva între gânduri. Pe treptele de la bucătărie apare doamna Maria, cu cafeaua în
mână. Vine şi ni se alătură. Ne întreabă ce facem. Dăm un răspuns ambiguu. Îi spun că nu am găsit
aproape nimic la păstrăvărie şi că e mai prost aprovizionată decât taverna. Priveşte decepţionată şi
spune un „Hai măăă...” Se aşează pe bancă lângă Radu şi pe baza cabanei de la păstrăvărie, îşi
24
construieşte istorioara. Ne spune că a fost recent recumpărată şi că, probabil, noul patron a făcut
modificări în administraţie înspre propriul beneficiu. A dat ca exemplu combinatul Făgăraş, la care
lucrase foarte mulţi ani, ea fiind la origini inginer biochimist. Fusese şi el privatizat în acelaşi fel cu
ceva timp în urmă. A venit un tinerel şi a spus că va face din combinat bijuteria bijuteriilor, pentru
ca până la urmă să fie vândut bucată cu bucată, apoi abandonat, personalul fiind lăsat pe tuşă.
Doamna Maria, care fusese una dintre puţinii din sindicat care încercase să facă ceva în privinţa
asta, şi în consecinţă s-a agitat şi „a deschis mai mult decât trebuia gura”, când s-a reangajat, pentru
a-şi completa anii de pensionare, a fost nevoită să schimbe 13 posturi în şase luni. (hmmm...) Acum
se ocupă cu Fundaţia „Negru Vodă”.
Aduce vorba de pozele de anul trecut, pe care de când le-a fost dată spargerea la fundaţie, nu
le mai are (jaf? când? cum? eu nu ştiu nimic...). „Când aţi păţit asta, că eu nu ştiu nimic?”.
Aprinzându-şi o ţigară subţirică: „A, nu ştii?” Păi să vezi...” Şi ne povesteşte cum, la vreo lună după
plecarea noastră, prin august anul trecut, s-a dus dimineaţa la fundaţie, a deschis uşa, apoi, după ce a
traversat sala principală, în birou, a apăsat butonul de pornire la una din unităţile centrale ale
calculatoarelor de pe masă... apoi a văzut că lipsesc monitoarele (LCD-uri proaspăt cumpărate) şi a
constatat că unitatea era moartă. Nu mai avea ce să se aprindă, căci nu mai erau decât nişte carcase
goale. Totul fusese subtilizat cu mare măiestrie şi uşa încuiată în urma lor. Problema nu era acum
cea a bunurilor, căci pe alea, în timp, le puteau înlocui. Le lipseau în schimb hardurile, unde fusese
depozitată toată munca lor. Domnul Olteanu, când auzise, aproape făcuse infarct. Noroc tot cu
doamna Maria care în scurt timp apăruse cu o cutie plină de CD-uri şi DVD-uri, încărcate cu
majoritatea datelor lipsă. Aici a făcut o paranteză şi ne-a povestit o altă păţanie, datorită căreia se
învăţase să salveze de fiecare dată totul. Avusese de redactat un text de vreo o sută de pagini. Le-a
scris pe toate dintr-o singură suflare, fără să salveze. Apoi, când a dorit să facă lucrul ăsta, i-a sunat
mobilul. A răspuns, şi a dat click din reflex la ce îi apăruse pe ecran. (Îi apăruse cu totul altceva
decât opţiunea de Save, dar nefiind atentă...). Era de fapt o eroare. Şi din cauza ei, acum pierduse tot
ceea ce scrisese. A trebuit să o ia de la capăt. Dar noroc cu întâmplarea asta, căci altfel nu ar mai fi
avut de unde să înceapă. Acum măcar aveau de unde porni. Poliţia normal că a venit, a umplut totul
cu praf negru, nu a găsit nimic după care să identifice hoţii, şi din lipsă de probe, s-au cărat. Poliţia
Comunitară, a cărei cameră de luat vederi cuprinde în raza de acţiune şi intrarea lor, a refuzat să le
dea înregistrarea, şi astfel au rămas în coadă de peşte cu ochii în soare...
Sună domnul Olteanu (aşa luăm primul contact cu melodia care avea să devină atât de
celebră pe holurile cabanei odată ce doamna Herescu va face şi ea rost de melodie şi şi-o va pune ca
ton de apel, telefoanele sunând des, dând drumul unui aproape-stres). E pe drum şi are să sosească
în curând.
25
Deja suntem undeva aproape de ora şase. Nu multă apă curge pe ţeava din spatele meu, că
domnul Olteanu apare voios, sărind gardul, zburdând pe pantă până la masă şi apoi întrebându-ne
energic, într-o formă în care nu l-am mai văzut niciodată, ce facem. Noi îl salutăm. Ne spune că
doamna Jela e pe drum şi că trebuie să o luăm. Ne explică cum a luat-o prin nu ştiu ce boscheţi ca
să ajungă aici, căci nu mai ştia exact drumul... (whhooooo... pe unde o fi luat-o, că doar venea
dinspre drumul principal... oricum suna ca şi când ar fi avut o întreagă aventură până la cabană).
Doamna Maria mă desemnează tot pe mine călăuză, aşa că mă ridic. Radu se oferă şi el.
Îl urmăm pe domnul Olteanu, care continuă să mă surprindă cu agilitatea şi energia cu care
merge, cu care sare gardul, priveşte, ghidat parcă de o foarte puternică lumină interioară. Mă
întreabă ce mai fac şi mai schimbăm câteva vorbe. Apoi, atent cu toţi, ca întotdeauna, face
cunoştinţă cu Radu şi începe să vorbească, încercând să-l cunoască cât mai bine în scurtul timp
disponibil. Acum sunt mulţumit. Nu mai sunt în centrul atenţiei. Mă plimb cu un zâmbet plutitor
sub nas, cu mâinile în buzunare, punând câte un pas, regulat, în praful drumului.
Ne apropiem de cealaltă poartă a bisericii (între timp observ un loc pe unde e posibil ca
domnul Olteanu să fi venit, dar nu spun nimic, doar zâmbesc) şi, dincolo de trepte, pe potecă o
zăresc pe doamna Jela, şi o domnişoară care o însoţea pentru a-i arăta drumul. Domnul Olteanu mă
întreabă dacă am ajuns. Îi spun că da. O vede şi el şi îi face semn. Cele două doamne deja trecuseră
de zona treptelor şi de casa aferentă lor, ajungând undeva în nişte boscheţi (poate chiar aceeaşi cu
care se luptase şi domnul Olteanu). Le face semne disperate. Doamna Jela apare de după casă, vede
scările şi începe să le coboare. Însoţitoarea porneşte înapoi înspre Academie. Deschid poarta şi
intrăm în curte. Domnul Olteanu o salută. Salutăm şi noi. Doamna îşi aruncă privirea către noi. Dă
cu ochii de mine. „Noi parcă ne-am mai întâlnit şi anul trecut...” Îi confirm suspiciunea şi toţi patru
ne aşezăm la drum, înapoi înspre cabană. Din nou mă găsesc în ipostaza de a fi „cel care a scris
jurnalul anul trecut”. Zâmbesc. (Nu cred că voi putea scăpa de această titulatură...).
Radu rămâne în frunte alături de cei doi profesori, în timp ce eu, mai în spate puţin,
ascultând ceea ce vorbesc, melancolizez pe marginea drumului, şi zburd cu imaginaţia prin pădure.
Cum ar fi să păstrez legătura cu IICCR-ul, şi cândva, după ce termin studiile, să încerc să lucrez
pentru ei ca investigator... pe mine oricum mă pasiona arheologia când eram mic... şi să vizitezi
atâtea locuri din ţară, cu un scop atât de simplu, şi totuşi atât de împlinitor: să redai copiilor părinţii
de mult pierduţi...
Revin la realitate, călcând pe pietrele de râu prăfuite, înglobate în pământul bătătorit al
drumului. Drumul ăsta... de câte ori îmi suportase paşii anul trecut... şi în aceeaşi tăcere ca şi acum.
Un martor mut al trecerii noastre pe aici. Capătă însă glas atunci când eu, sau oricare din ceilalţi
care au mai fost aici, păşesc pe el... şi încă ce glas! Parcă amintirea nu ar mai fi a ta... parcă nu tu ai
26
relua totul, cadru cu cadru, în capul tău... parcă el te-ar invita la ceai şi ţi-ar povesti propriile
istorii... şi cu o asemenea densitate a detaliului, a trăirii, a simţirii...
Facem dreapta înspre cabană. Intru în rând şi prind discuţia din urmă. Se ajunsese la
scrisorile pe care domnul Olteanu le găsise la soţia sa şi la rudele ei (noi aveam câteva exemplare în
mapă). Credeam că or să ocolească şi or să intre în curtea cabanei pe partea cealaltă, pe la poartă, şi
nu că vor sări pârleazul amândoi, precum eu şi Radu. M-am înşelat (din nou... de ce tot subestimez
oamenii? bleahh...). Înainte să-mi dau seama, o văd pe doamna Jela pe gardul de beton, şi pe
domnul Olteanu oferindu-i mâna, galant, ca să o ajute să coboare. Noi o luăm înainte grăbindu-ne să
le anunţăm venirea, celorlalţi. În curte se făceau deja pregătirile. Erau scoase scaune... Toţi sunt
prezenţi, doamna Maria coordonând totul cu atenţie. Ne luăm cele trebuincioase (foi, pix, şi ceva
mai tare pe care să scriem... în cazul meu un bloc de desen) din dreptul băncii şi ne aşezăm pe zidul
din fundul curţii (care de acum în colo, pentru multe seri, avea să-mi servească drept loc de
promenadă, în timp ce vorbeam cu mama). Domnul Olteanu apare cu oaspetele de după colţul
cabanei. Vin zâmbitori şi cu privirea unor oameni puşi pe fapte mari. Doamna Jela se aşează în faţa
noastră, a tuturor, pe scaunul din mijlocul rândului aproape paralel cu gardul din piatră. Se prezintă.
(Sunt curios despre ce are să ne vorbească... anul trecut ne-a vorbit despre Monica Lovinescu şi
Europa Liberă). Ne roagă, pentru început, să ne prezentăm noi. Aşa că o luăm de la capăt, la fel ca
în ziua precedentă, şi înşirăm fiecare câte o mini-descriere. Ne priveşte mulţumită şi apoi pune
întrebarea fundamentală a discuţiei: „De ce credeţi voi că regimul comunist a dat greş?” Fiecare îşi
dă cu părerea, majoritatea bine fundamentate, până ajungem la Mădălin, pe care se vedea că îl
macină ceva. Se putea citi pe chipul lui frământarea. Nu era de acord cu ceva... „Regimul comunist,
la origine, era bun.” Trosc! Doamna Jela priveşte intrigată, întrebător. Şi astfel porneşte epopeea lui
Mădălin. Se apucă şi înşiră argumente, cărţi, afirmaţii vehemente, toate cu o siguranţă de
netăgăduit... Toţi ne molipsim de la doamna Jela, şi căpătăm aceleaşi expresii. Trânteşte ceva
despre revoluţia franceză şi motivele izbucnirii ei. Ceva nu sună bine... Mi se dărâmă Bastilia în cap
şi încep să demontez ceea ce afirmase el. Mădălin e puţin contrariat (nimeni nu mă contrazice, deci
înseamnă că am spus bine ce am spus...), dar reia cu o logică numai de el ştiută replica iniţială.
Încet, încet, toţi îi sar în cap, şi începem să ne amuzăm. Doamna Jela se uită într-un final la el şi îi
spune: „La vârsta ta ai prea multe răspunsuri şi prea puţine întrebări... Gata, nu mai vreau să
vorbesc cu tine... Vreau să aud ce spun şi ceilalţi”. Îmi notez atent prima propoziţie şi ascult mai
departe. Dezbatem în continuare pentru încă vreo oră (în care nu mă pot abţine să o dau şi eu la un
moment dat în bară, exprimându-mă prost, debitând o chestie aproape la fel cu cea a lui Mădălin...).
Concluzia e că sistemul era bazat pe ură. Ură între oameni, între clasele sociale; era un sistem
structurat în aşa fel, încât fiecare să încerce să-i sape groapa celuilalt. De aceea nu a supravieţuit,
deoarece suprima individualitatea şi valorile morale ale individului.
27
Domnul Olteanu îi face semn să ne oprim, deoarece se apropia ora de masă. Doamna Maria
priveşte complice. „Nu-mi mulţumiţi că v-am scăpat cu jumătate de oră mai devreme?”. Ne
amuzăm, şi într-adevăr, când mă uit la ceas văd că e abia 18:40.
Doamna Jela pleacă alături de domnul Olteanu, iar noi facem un repaus mental. Mădălin se
supărase în urma discuţiei anterioare.
Rămân pe zid cu Paul, Dan şi Radu. Scaunele fuseseră preluate şi purtate peste firele de
iarbă de către fete. Nu mai aveam ce face în privinţa asta. Ne facem subiect de discuţie din persoana
lui Mădălin pe care încercăm să o înţelegem, dar căreia nu-i dăm de cap nicicum.
Doamna Maria îşi face din nou apariţia şi ne sugerează să mergem în faţa cabanei, ca să o
pornim înspre masă. Văd că toţi urmează acelaşi drum şi nu-mi convine. Întreb dacă o pot lua pe
drumul celălalt. Doamna Herescu se uită la mine. Doamna Maria la fel, cu o privire cumpănitoare...
„Stai! Pe acolo e mai romantic şi îl ştim noi pe Bogdan... Hai, du-te!”. Hmmmm... (nu înţeleg pe
deplin aluzia...).
Aşa că de teamă să nu întârzii, cobor rapid panta printre copaci, sar gardul şi, într-un pas
alergător, fotografiez în aparat şi în mine tot ce se poate. Râul care curge pe lângă drum, dealurile
încopăcite până în vârf, care par ca nişte fructe mari, coapte sub lumina apusului, copacii care
străjuie drumul, cerul uşor încălzit de venirea serii, şipotul apei, ierburile din-lături, pietrele de pe
drum, zidul-gard care delimitează o proprietate în stânga, frunzişul în contre-jour care se profilează
pe aer... În timpul ăsta, picioarele îmi saltă prin colb şi plămânii inspiră şi expiră aerul pe cale de
răcorire...
Umbră, soare, umbră, umbră, poartă, trepte, padele, păstrăvi în apă... Realizez, că deşi
plecasem mai târziu, îi ajunsesem din urmă pe domnul Olteanu şi pe doamna Jela, care aparent o
luaseră degajaţi la pas. Un nene pescuieşte ilegal. Îi ajung din urmă şi împreună (dacă se poate
spune aşa... eu eram în spatele lor, ei neştiind nimic de mine...) facem stânga, pe celălalt mal. Nu
ştiu ce să fac... să o iau înainte, să mă alătur lor, sau să rămân aici, în urmă...). Discuţia e urât să o
întrerup, aşa că la următoarea curbă îi depăşesc şi cobor grabnic treptele înspre mănăstire. Mă uit
înspre cealaltă poartă, şi nu văd nimic... (să vezi că au ajuns înaintea mea...) Mă grăbesc spre uşa de
lemn, cobor scările, şi mă uit în sala de mese...
Copii ioc! E aproape goală... câţiva oameni presăraţi pe la mese şi atât. Am ajuns înaintea
lor... N-ar trebuie să fie însă, departe... (am mers eu oare atât de repede?). Urc la loc treptele şi
arunc un ochi prin curtea mănăstirii... nimeni... Îl văd în schimb pe Cosmin. Îl întreb dacă a văzut pe
cineva. Răspuns negativ: „Credeam că sunt cu tine...” Dar nu, nu erau cu mine... Acum tot ce-mi
rămâne de făcut e să aştept... După vreo două minute apar cu toţii. Ne găsim fiecare câte un loc
afară, sprijiniţi de câte un zid, sau o coloană albă. În lungul culoarului razele formează un model
luminos, o repetiţie de soare. Nu pot să nu fac o poză. În cadru apare Cosmin care spune cu un
28
zâmbet pus pe şotii „Ha! V-am stricat poza!” Noi râdem (Iulia fotografia şi ea acelaşi lucru), apoi
coborâm la cină. Nimeresc undeva în aceeaşi zonă a mesei. În meniu avem o variaţie a felurilor de
la prânz...
La întoarcere urcăm treptele către lac, unde poposim, unii pe jos, alţii pe scăunele, o bucată
de timp. Apa e destul de limpede aşa că îmi arunc ochii prin ea... Să fie oare? Hmmmmm... chiar
sunt! Moaaaaa... ce tareee!!! Mormoloci. Mai văzusem broscuţe mici, dar mormoloci nu... Undeva
mai în stânga, puiet de peşte... Ceilalţi încearcă să-şi găsească ceva de făcut, cât doamna Maria şi
doamna Herescu îşi savurează ţigările. Încă mă uit fascinat la măslinele subdezvoltate cu coadă,
agăţate de craca subacvatică. Şuşotelile mă întreabă ce facem aici. „Nu ştiu, stăm.” „Şi nu putem să
o luăm înainte?” „Nu ştiu, bănuiesc că da...”
„PUTEM SĂ O LUĂM ÎNAINTEEE???” „Da, da, sigur, mergeţi.”
Dar acum mergem pe drumul meu. O iau înainte (de ce tot am senzaţia că nu or să se
descurce? Tu cum oi fi făcut anul trecut?) ca să deschid drumul şi poarta. Peste dale, prin iarbă, pe
pământ, peste iarbă, pe trepte, prin fân, deschid poarta şi îi aştept pe toţi să păşească prin ea.
Grupuri mici, grupuri mari, solitari, sau câte doi, încet se trezesc în drum. Mai aştept un ultim
grupuleţ, după care trag poarta în urma mea, şi apucând sârma ruginită, o proptesc închisă.
Hălăduiesc între grupuleţe, încercând să mă alipesc undeva. Până la urmă o tai pe lângă râu, şi ies
undeva mai în faţă, în spatele primului grup, mai compact şi mai numeros. Prind câteva vorbe, dar
nu contribui cu nimic la discuţie. Mă opresc lângă pârâul care grăniţuieşte cabana, şi împreună cu
Radu arunc din nou cu pietre în apa limpede.
Urcăm panta în curte. Rămân afară, sub cerul care îşi potoleşte focul, turnând încet câte-un
strop de seară. Vorbesc cu mama. Tata se aude şi el pe fundal. Da, sunt bine. Totul e bine... voi ce-
aţi mai făcut? Apoi urc şi eu în urma celorlalţi în cabană. Ne ocupăm în debandadă timpul până
când bezna se aşează liniştită peste dealuri şi cabană. Avem o tentativă de cărţi, care nu e prea
reuşită. Ieşim să jucăm de-a v-aţi ascunselea. Se lăsase răcoare şi aveam nevoie de ceva camuflaj,
aşa că îmi iau hanoracul negru. Văd că nu sunt singurul care s-a gândit la asta... şi Andreea şi Radu
au hanorace negre pe ei.
„Cine se pune?” „Păi hai să alegem. An-tan-te...” (Ah, nu, nu din nou! Toată copilăria am
avut „fobie” de An-tan-te, pentru că de fiecare dată eu rămâneam la urmă şi trebuia să mă pun la
perete...). „...dize-mane-pe...” Mai iese încă unul... „...dize-mane-compa-ne...” Cercul se strânge, şi
eu sunt încă în el...” „...an-tan-te”. Am rămas doar eu şi Radu.
„Hai să încercăm cu <din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic>” căci ştiam că la An-tan-te,
întotdeauna cel de la care începe, este şi cel care iese. Dan aprobă şi face ca mine, dar tot Radu este
cel scos. (Uraaaa... iar am rămas eu... nu sunt bun la prins şi căutat. Nu sunt bun pe lumină, dar pe
întuneric... eh... în fine... hai să vedem...).
29
„Numără până la 400 din 10 în zece”. Bine. Mă pun cu faţa la perete şi încep: 10, 20, 30, 40,