Mndricelde Petru Demetru PopescuAa l numiser tovarii lui de
lupt. i aa i i rmase numele:Mndricel.Chiar domnitorul1Vlad epe2l
striga aa n toiul luptei,pentru a l trimite unde era mai greu. Toi
l strigau aa, pentru c numele lui adevrat nu era cunoscut de
nimeni.Orfan nc din pruncie3, Mndricel fusese crescut la curile
domneti4, ca uncopil orfan ce era. Domnii rii Romneti se
schimbaser, dar el rmsese la curte.Anii trecuser astfel i, o dat cu
ei crescuse i Mndricel. Acum devenise un flcu adevrat, voinic i cu
privirea mndr, nct numele i se potrivea de minune.Cnd venise la
conducerea rii Romneti, Vlad epe l gsise la curte.Aflnd despre viaa
umil pe care o dusese biatul, domnitorul se ntrist. l chem la el i,
prefcndu-se suprat i zise: Ia ascult, voinice: nu crezi c e pcat s
stai degeaba aici, la curte? Munca mea e folositoare, Doamne. Eu
cioplesc sgei pentru arcaii Mrieitale, furesc5spade6pentru braele
voinicilor ti i ei care i poart n lupt pe caii lor... Da, nu e ru
ce faci! Dar toate astea le pot face i btrnii. Voinicii ca tine
trebuie s lupten btliile cu turcii.Armata mea are nevoie de voinici
tineri ca tine. Vrei s m iei la lupt, Mria ta? izbucni Mndricel cu
ochii sclipind debucurie. Dar tu nu tii s lupi! i spuse domnitorul,
prefcut. Nu am spus c nu tiu, Mria ta.Cioplesc sgei, dar pot s le i
dau drumul din arc; furesc spade, dar tiu s le i folosesc; i tiu s
clresc i caii! Chiar aa, Mndricel? se prefcu domnitorul c nu tie.
Pune-m la ncercare, Mria ta!Toi rmaser uimii cnd sgeata luiMndricel
dobor pasrea n zbor, cnd nici unul dintre ostai nu l putu nvinge n
lupta cu spada, cnd nici calul cel mainrva nu putu s l arunce din
a. Plin de bucurie, epe l ntreb: Unde ai nvat s lupi aa, Mndricel?
Aici, n araRomneasc, Mria ta! i cine te-a nvat oare? Pdurile, apele
i munii. Cum aa? Uite aa: pdurile m-au nvat s in spada n mn aa cum
i in ele crengile; munii mi-au artat cum s in capul sus cnd ochesc
cu arcul, aa cum i ini ei vrfurile; de la ape am nvat cum s alerg n
lupt, fr s m opresc; iaroamenii, supuii Mriei tale, m-au nvat s
apreciez libertatea i s nu ezit s mi dau viaa pentru libertatea
rii.ntr-o zi, pe Mndricel l-au prins turcii. Dar pn s l prind, muli
dintre turci aupierit7de spada voinicului care i apra ara. Mndricel
a fost dus n faa paei8de laPrivighetoareade Ioan Alexandru
Bratescu-Voinesti
Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat. E!... Ba nu zau, ti
s-a intamplat ceva? Mi s-a intamplat o ticalosie... Nici nu stiu
cum sa-ti spui... Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul
morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in
stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in
care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un
pumn de grau fiert: nada la peste... Si uneori, cand e apa merie,
mai ales acuma primavara, se da bine si prinz... nu cine stie ce
pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene... Am prins de multe ori
si mai maricei asa, cat un cutit de masa obisnuit... Tu nu esti
pescar; n-ai dat cu undita niciodata... E pacat...La mine, acolo, e
frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge
lin printre salcii pletoase... Sa vii o data sa vezi... Acum, eu am
undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu
le intrebuintez, ca prea sunt lungi... Iau cate o nuia de alun, ii
pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor
ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita.In tufisurile astea si
in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata
noaptea... De foarte multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin
saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana,
parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame... Ce e
azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu
cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam.Nu
canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul... Si cum
era o luna ca ziua si mirosea liliacul... am petrecut o seara...
sa-l intrebi pe el... Mai ales una, chiar in gradina la mine,
intr-o salcie pletoasa, canta...Doamne,Dumnezeule!... De cate ori
incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta
capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de
sunete pe care le scotea.Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha!
tiha! chiau! chiau! chiau! clings!...iar cand ispravea intr-o
cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-oaplauzi ca pe-o
primadona... Si din crina ii raspundeau altele si altele...Frumoasa
seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii,
daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag
dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de
imprejurarile deosebite prin care au trecut ce fel de imprejurari
au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante
asa, iar carsteiul buna oara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar
cand il intorci? Mare taina! E!... Pe la douasprezece ne-au plecat
musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua
Buna-seara, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: La
revedere, puica, pe mane seara!Si au venit si aseara; dar in salcie
nu mai canta privighetoarea...Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz,
o multime; aici insa nu... Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si
s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe
cantec; dar, ori ca era prea departe si nu puteam deosebi toate
sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea
un sunet; n-n-auzeam pe niciuna facand: clings!Nu-l auzeam si sa
vezi de ce... Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor lagarla.
Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis... O caut: nimic. Zic:sa
stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai
departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata
in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se
sfasie inima... Lasasem rama in carligul unditei; si biata
privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit
carligul!...Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cattrebuie sa se
fi chinuit!... Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe
ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile... Pre
legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti
zdruncina credinta...Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in
gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata
cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu
viersul ei!Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!...
Ah! ochisoriiaia negri pe care napadisera furnicile!...
. Spargatorul de nuci Ernst Theodor Amadeus Hoffmannn casa
domnului Stahlbaum domnete atmosfera srbtoreasc a Crciunului.
Prinii fac ultimele retuuri lapomul de iarn, aeznd lng el cadourile
pentru copii. Se aprind beculeele i se deschide ua.Clarai Fritz,
copiii domnului Stahlbaum, dau buzna n camer. Le urmeaz verii i
verioarele cu prinii lor. Copiii se aaz n rnd i ncep un mar voios.
Dup dansul adulilor vine i unchiul Drosselmayer. Acesta este
ateptat cu nerbdare, cci de fiecare dat le aduce copiilor surprize
neobinuite. Nu-i va dezamgi nici acum. La nceput copiii se bucur,
apoi ncep s se certe din cauza cadourilor. Fritz ctig disputa, iar
Clara izbucnete n lacrimi. Pentru a o consola, unchiul Drosselmayer
i d fetei un "Sprgtor de nuci", costumat n uniform militar. Fritz l
azvrle rznd i l stric, n timp ce Clara este consolata. Pentru c
ntre timp s-a fcut trziu, mama i trimite pe copii la culcare.
Musafirii se retrag. Clara i ia rmas bun de la Sprgtorul "bolnav" i
se duce la culcare. Dup puin timp, Clara se ntoarce n camera
festiv. Adoarme n fotoliu i astfel evenimentele acestei seri
continu. n lumina lunii, pomul de Crciun devine tot mai mare,
ocupnd o mare parte a camerei. oarecii, condui de regele lor, apar
din toate prile i se apropie de fat. Ea i gonete nfricoat. Atunci
se trezete Sprgtorul de nuci, care, alturi de soldai, se lupt cu
oarecii. Btlia nu e deloc uoar i Sprgtorul pare s cedeze. Clara
intervine i reuete s-i nving pe oricei. Sprgtorul de nuci se
transform ntr-un prin tnar i frumos. Pentru a-i mulumi ca l-a
salvat, el o invit pe feti n mpria dulciurilor. Camera se transform
ntr-o pdure de brazi nzpezit. Fulgii de nea i nconjoar pe cei doi,
artndu-le drumul.n sfrit, Clara i Prinul ajung la Castelul
trandafirilor din mpria dulciurilor. Prinul-Sprgtor povestete Znei
dulciurilor i suitei acesteia ntmplarea, subliniind intervenia
curajoas a Clarei mpotriva regelui oarecilor. Tnra pereche este
cinstit cum se cuvine de ntreaga curte mprteasc. Cele mai nostime
personaje vor participa la divertismentul compus din mai multe
dansuri: spaniol (figurile de ciocolat), arab (figurile de cafea),
chinezesc (figurile de ceai), rusesc (micii cazaci de turt dulce),
italian. Clara i Prinul execut un minunat pas-de-deux, apoi toat
suflarea se angreneaz n marele Vals al Florilor din final. Pentru
Clara a fost ns doar un minunat vis.
Romania pitoreasca - TARA. POPORUL de Alexandru VLAHUTA
Dunarea, Marea, Carpatii si Prutul- iata cele patru hotare
cari-ngradesc pamantul Tarii Romanesti. Am fost trait, pe vremuri,
in graniti mai largi. S-au fost invartit, pe vremuri, palosele
sclipitoare ale Voievozilor nostri si peste Carpati si peste Prut.
Dar s-au varsat incoace inecuri de potop, neamuri pe neamuri s-au
impins- noroade, ce nu le mai incapea lumea, au curs mereu peste
noi si-a trebuit- ca sa putem trai- sa ne mai strangem tara, si de
la miazanoapte si de la rasarit. Adusi in Dacia de imparatul
Traian, ramasi aici, in urma celei mai vajnice lupte ce-au vazut
timpurile vechi, am pastrat in sangele nostru vitejia acelor doua
popoare mari din care ne tragem, si nu o data, in zbuciumul atator
veacuri, ne-am aratat urmasii vrednici si ai legionarilor
biruitori, care au vanzolit lumea si-au abatut codrii, ca sa
razbata in cetatea lui Decebal, si ai uriasilor invinsi, care- ne
mai putandu-se apara- si-au dat o moarte asa de mareata si de
tragica in flacarile Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape
doua mii de ani. Multe razboaie am avut si multe nenorociri ne-au
calcat in vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la
toate-am tinut piept, si nu ne-am dat, s-aici am stat. Ca trestia
ne-am indoit sub vant, dar nu ne-am rupt. Si-am ramas stapani pe
mosioara noastra. Stie numai bunul Dumnezeu cu cat sange ne-am
platit noi pamantul acesta, scump tuturor romanilor, scump pentru
frumusetile si bogatiile lui, scump pentru faptele marete si
inaltatoare care s-au petrecut pe el. Odihneasca-n pace gloriosul
tefan, ca n-au fost spuse in desert cuvintele mandre si-ntelepte pe
care ni le-a lasat cu limba de moarte: "Daca dusmanul vostru ar
cere legaminte rusinoase de la voi, atunci mai bine muriti prin
sabia lui decat sa fiti privitori impilarii si ticalosiei tarii
voastre. Domnul parintilor vostri, insa, se va indura de lacrimile
slugilor sale si va ridica dintre voi pe cineva carele va aseza
iarasi pe urmasii vostri in voinicia si puterea de mai inainte".
Din strasina muntilor ce-nalta marginea tarii de la Severin pana la
Dorohoi, rauri frumoase, datatoare de viata, si nenumarate paraie
se despletesc, in carari de argint, peste-ntinsele sesuri ale
Valahiei si printre dealurile blande ale Moldovii. Singura campia
Ialomitei s-asterne tacuta, neteda, uscata- vast ostrov insetat, in
mijlocul atator ape ce-mpodobesc pamantul Romaniei. Doarme sub
suierul vanturilor desertul larg, nemarginit al Baraganului. De mii
de ani viseaza rauri limpezi si lacuri sclipitoare: in zilele
senine de vara visu-i se rasfrange-n undele aerului si-ngana peste
lanurile si balariile uscate ale pustiului acele ape vrajite,
amagitoare ale "mirajelor", asa de frumos numite de popor "apa
mortilor". Calatorii straini care-au strabatut vaile Romaniei pe
drumuri hrintuite, in carutele de posta de-acum patruzeci de ani,
cu greu ar mai cunoaste astazi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar
parea ca alta tara s-a pus intre Carpati si Mare. Si-ntr-adevar, o
tara noua s-a ridicat de-atunci in rasaritul Europii. Mosia lui
Mircea s-a lui stefan, libera si mandra Romanie de azi
nemaicrescand in laturi, a trebiut sa creasca-n sus, si salta zi cu
zi- o salta puterea tineretii si setea de lumina!Din hotar in
hotar, in lung si-n lat, o prind acum, ca-ntr-o retea, sosele
netede, pietruite, si linii ferate, insirand pe firele lor
orasele-nfloritoare si sutele de fabrici ce scot la lumina
bogatiile tarii. Astazi, capitala noastra, care-a stat pitita prin
munti atatea veacuri, sporeste- sigura si puternica- in mijlocul
campiei dunarene, ridicand palat langa palat, pe unde-si pastea
odinioara turmele legendarul Bucur. Si largi isi deschid acum
portile altarele luminii- treptat poporul se invioreaza, se
desteapta, la o viata de pace si de munca roditoare. In fata
scundelor si saracacioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani
dascalul Lazar punea in mana copiilor cea dintai carte romaneasca,
se-nalta falnic palatul universitatii, iar pe locul acela sfant
s-au asezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar-
poetul, eroul si apostolul. Doua mari bulevarde taie-n crucis
orasul. Dambovita se minuneaza de stralucirea si mandreta-n care se
desfac malurile ei, ascunse pana mai daunazi sub radiuri de salcii.
De-aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, imi intorn gandurile pe
unde am umblat. Multe din locurile frumoase pe care le-am vazut imi
revin acum, invaluite in farmecul departarii, si parca ma dojenesc,
unele ca n-am spus destul, altele ca n-am spus nimic de ele. Multe
vor fi iarasi pe care nu le-am vazut inca. Dar ceea ce se ridica
mai luminos si mai sfant in mijlocul amintirilor mele, podoaba cea
mai aleasa si mai mandra-ntre podoabele tarii, este poporul
romanesc. In sufletu-i larg, nespus de duios, lamurit in focul
atator suferinti, am gasit izvorul curat al frumoaselor lui cantece
si intelesul istoric al trainiciei si staruintii noastre pe acest
pamant. In marea lui putere de munca, de lupta si de rabdare, in
mintea lui treaza si-n inima lui calda am gasit sprijinul
sperantelor noastre si dezlegarea inaltei chemari a neamului
nostru. Il urmaresc cu gandul de-a lungul veacurilor, il vad cu
pieptul dezvalit in zloata si-n batalii, muncind ca sa plateasca
darile tarii, luptand ca sa-si apere pamantul, cazand si
ridicandu-se iar, murind in ses si renascand in munti, pururea
tanar, pururea mandru, cu toate nevoile ce-au dat sa-l rapuie, si
ma-ntreb: ce popor a avut pe lume o soarta mai apriga si mai
zbuciumata, ce neam de oameni a stat mai viteaz si mai intreg in
fata atator dureri!Unde-ar fi ajuns el astazi dac-ar fi fost lasat
in pace!"O lacrima-i tremura-n glas, si graiul lui e un suspin",
zice Michelet vorbind de poporul roman. In adevar, suferintile
acestea au pus o blandeta divina pe figura taranului nostru. Inima
lui e plina de mila pentru cei nenorociti, si limba lui e dulce si
plina de mangaieri. Cata gingasie e in cantecul cu care-si adorm
tarancele copiii: "Nani, nani, puisor" Si cu ce vorbe sfasietoare,
adanci ca si durerea din care-au izvorat, isi petrec mortii la
groapa: "Dragile mamei sprincene, Cum o sa fiti buruiene!Dragii
mamii ochisori, Cum o sa va faceti flori!" Intr-o tara asa de
frumoasa, c-un trecut asa de glorios, in mijlocul unui popor atat
de destept, cum sa nu fie o adevarata religie iubirea de patrie, si
cum sa nu-ti ridici fruntea, ca falnicii stramosi de odinioara,
mandru ca poti spune: "Sunt roman!"cu Toate panzele susde Radu
TudoranPARTEA I:La poarta levantuluiPe la jumatatea lunii martie in
1881, corabia greceasca Penelopa cobora la vale pe bratul din
mijloc al Dunarii, incarcata cu cereale, indreptandu-se catre
Pireu. Capitanul ei se numea kir Iani Ghinis era un ''negustor
iscusit si marinar batran, botezat de toate furtunile din
arhipelagul grecesc''.In drumul ei de la Braila spre Pireu,
Penelopa a facut o escala la Galati. Trenul de la Bucuresti sosi in
acelasi timp cu corabia greceasca, si din vagonul de clasa intai a
coborat un domn imbracat in haine straine, Anton Lupan, personajul
principal al acestui roman. Suindu-se intr-o birja, acesta merse in
port. Mergand prin oras, a intrat la biroul domnului Iacomachi unde
l-a intrebat de prietenul sau vechi Pierre Vaillant. Raspunsus fu
negativ si eroul nostru iesi descumpanit din birou. Inaintand spre
birja, Anton Lupans-a oprit in fata unei tejghele unde se tragea cu
pusca. Un ins zdrentaros s-a apropiat de taraba si ''si-a incercat
si el norocul'', castigand toata averea proprietarului.Vazand
indemanarea insului de a manui pusca, Anton Lupan l-a luat cu el.
Intai i-a aflat numele, ca are un frate, apoi i-a facut o propunere
de a-l insoti intr-o expeditie pana la capatul pamantului, iar
raspunsul fu clar pozitiv.Mergand prin port, intalnesc corabia
greceasca. Apoi s-au inteles cu capitanul sa-i ia si pe ei pana la
Stambul, pentru sapte icosari. Anton Lupan a intrat in cabina
echipajului, care manca, salutandu-i marinareste. Atunci il
recunoscu imediat pe carmaciul corabiei, Gherasim, prieten vechi
de-al lui. S-au asezat si romanii la masa, au mancat.A doua zi
Penelopa a pornit, si intr-o ora a fost la Sulina. Kir Iani a
coborat pe chei si s-a intalnit cu alti capitani. Vantul a inceput
sa scada si nu mai puteau pleca in ziua aceea catre Pireu. Anton
Lupan a vazut un far catre gura de varsare a Dunarii si s-a
indreptat intr-acolo, iar Ieremia a plecat la varul sau, Haralamb.
O batrana statea pe malul marii, de la care acesta afla ca paznicul
farului se numea Ifrim.Plimbandu-se pe plaja, a vazut multe epave,
dar una ii starnea mari emotii. Stand si reflectand asupra epavei,
isi dadu seama ca aceata era corabia lui cu care naufragiase Piere
Vaillant. Atunci un batran s-a apropiat de el, chiar mos Ifrim, de
la care a aflat ca aceasta corabie a fost pradata de un oarecare
pirat, Spanu. S-a facut seara si batranul a plecat sa aprinda
farul.Anton Lupan a facut si el cale intoarsa panala Penelopa, unde
i-aspus lui Ieremia ca vor ramane la Sulina, si unde l-a convins pe
Gherasim, carmaciul, sa-l urmeze.Fiecare avea taina lui, Ieremia,
Gherasim, Ismail, dar cea a lui Anton Lupan era cea mai
misterioasa.Acesta era singur cu tatal lui; mama lui murise nascand
un al doilea copil ca nu a trait mai mult de o zi. Pe la
saptesprezece ani, a luat vaporul Arhiducele Abrecht catre Franta,
pentru a merge la studii. Ajuns la destinatie, s-a inscris laliceul
si apoi la Politehnica din Paris, unde a studia zece ani si unde
si-a facut un prieten bun, Pierre Vaillant. Dupa terminarea scolii,
in vacanta, au mers la Saint-Malo, orasul natal a lui Pierre, unde
a cunoscut o alta lume, marea, barcile, corabiile, oescarii si a
inceput sa iubeasca aceata viata. Acolo s-a specializat in
fabricarea de corabii de lemn. Bunicul lui Pierre, mos Leon, locuia
intr-unsloop vechi tras pe mal. Acolo cei doi prieteni au gasit
niste scrisori si o carte care aveau sa le 16116v2120q schimbe
viata. Scrisorile erau de la vestitul om de stiinta, Charles
Darwin, dar nu intelegeau ce legatura avea mos Leon cu acel om de
stiinta, pana ce au citit carte pubicata tot de Charles Darwin.De
acolo au aflat ca cei doi au incercat sa exploateze un tinut
neatins de picior omenesc, in Tara de Foc, adica in sudul Americii
de sud, dar nu au reusit. De acolo au mai aflat ca tatal lui Pierre
a murit tot in incercarea de a exploata tinutul. Acest lucru i-a
determinat pe cei doi prieteni sa se incapatinaze sa mearga
intr-acolo. Au inceput pregatirile terminand scoala, luindu-si
diploma de ingineri constructori de vapoare si prin a merge la
Stambul. Acolo au lucrat la constructia de cai ferate si din banii
obtinuti in cativa ani, au cumparat o goeleta de la un marinar
batran, Marta, pe care au numit-o apoiL'esperance. Pierre Vaillant
a plecat cu ea catre Sulina carand marfa iar Anton Lupan a ramas la
Stambul muncind cat si pentru prietenul sau, deci luind salariu
dublu. A trecut ceva timp si L'esperance nu se mai intorcea, dupa
care constructorul a aflat ca in timp ce goeleta naviga catre
Sulina, a fost furtuna si corabia s-a inecat. Apoi Anton Lupan a
luat un barcaz pana la Pireu si apoi un vapor olandez pana in
Indii. Intorcandu-se acasa, la Bucuresti, a aflat ca tatal sau nu
mai era. Dupa ce a vandut casa si bunurile care mai erau in ea a
plecat in cautarea unei corabii la gura de varsare a Dunarii.Anton
Lupan s-a intors la Penelopa, a debarcat, imreuna cu Ieremia si cu
Gherasim, iar intr-un tarziu l-a convins si pe Ismail sa li se
alature. Dimineata s-au dus pe plaja si au inceput sa dezgroape
goeleta naufragiata si s-o repare. Intre timp Ieremia l-a adus si
pe varul Haralamb.Anton Lupan a trimis puscasul la Galati dupa
materiale. Cand acesta a venit, corabia era deja dezgropata si pusa
pe schele. Impreuna cu materialele, Ieremia a adus si un copil,
Mihu, impreuna cu cainele sau, Negrila, pe care l-a gasit cu
vaporul cu care a venit de la Galati. Restul oamenilor l-au primit
cu placere. Ieremia, fara voia capitanului, a ordonat unui plutas
sa-i aduca un trunchi de copac la Sulina. In timp ce reparau
corabia, au vazut o pluta cu panze coborand la vale pe Dunare,
lucru ne mai intalnit pana atunci. Ajuns aproape de gura de
varsare, plutasul a fost atras de curenti dar, prin niste manevre
demne de aplauze, a adus pluta la mal, impreuna cu viitorul catarg.
Dupa ce a fost putin certat de oameni, Anton Lupan s-a apropiat de
el, a aflat ca il cheama Cristea Busuioc si, atras de dibacia sa in
navigatie, i-a oferit un post in viitorul echipaj care va infrunta
marile si oceanele. Raspunsul a fost fara dubii pozitiv, iar
echipahul goeletei L'esperance era din ce in ce mai imbelsugat.
Gandindu-se mult, Anton Lupan s-a gandit sa-i schimbe numele
inSperanta,crezand ca este mai potrivit.Dupa ce a fost complet
reparata, corabia a fost data la apa, i-au fost puse catargele si a
fost dusa in port. Intai au facut un drum scurt de incercare pe
mare, apoi s-au intors la Sulina pentru a face primul drum
adevarat. In port au intalnit un exportator, Leonida Velisaratos,
si cu care capitanul s-a inteles sa-i transporte cherestea la
Pireu. Gherasim, un bun negustor, crezand ca l-a pacalit pe kir
Leonida cerand foarte multi beni pentru transport, a fost foarte
nervos dupa ce a aflat chiar de la Velisaratos ca pretul
cherestelei la Pireu era de cinci ori mai mare decat cel pe care la
cerut el.Ziua urmatoare, Speranta a parasit Dunarea si, pornind
spre Pireu, naviga toate panzele sus.PARTE A DOUA: Ultima sirenaIn
drumul ei spre Pireu, Speranta face prima escala la Stambul. Acolo
Anton Lupan trece in registrul Capitanieii poposirea corabiei siii
cumpara o pereche de cizme lui Mihu. Plimbandu-se pe strazile
orasului, intra intr-un hotel si aude un glas luandu-si ramas bun
de la un oarecare Pierre Vaillant. Dupa ce tresari, a iesit in
strada, crezand ca este prietenul sau disparut, dar in zadar.
Capitanul a ordonat echipajului sa cerceteze gara si portul, dar si
aceste au fost inutile. Pierre Vaillant era de negasit.Inainte de
plecare, Anton Lupan s-a decis sa ia un negustor, Agop din Bazar,
pana la Pireu si un calugar pana la insula Skyros. Pe drum,
calugarul statea in cabina si citea mai tot timpul, iar asta dadea
de banuit, dar numai lui Mihu. Acesta, intr-o zi, a scotocit prin
sacul calugarului si a gasit un pasaport in care era trecut numele
de Pierre Vaillant. Baiatul s-a dus imediat la capitan care dupa,
ce a ordonat echipajului sa se adune in jurul lui l-a chemat pe
calugar pe punte, numindu-l ca pe prietenul sau. Acesta a tresarit
imediat dar a fost imediat incoltit de echipaj si demascat in fata
tuturor. Gherasim l-a recunoscut imediat. Era Spanu, piratul care a
pradat corabia prietenului capitanului. Oamenii au pus imediat mana
pe pusti si au constatat ca de fapt presupusul calugar nu citea in
cabina, ci infunda pustile cumparate de Anton Lupan la Stambul.
Piratul a fost imediat legat, iar capitanul a ordonat carmaciului
sa se indrepte catre insula lui Spanu. Ajunsi aproape de tarm, au
vazut o barca cu cinci oameni indreptandu-se catre goeleta. Au spus
intrebat daca un calugar nu i-a rugat sa-l ia pana aici si apoi au
fost imediat inconjurati, legati si alaturati lui Spanu in
hambar.Capitanul impreuna cu alti cativa oameni inarmati au pornit
in cautarea restului de pirati care mai erau pe insula. Traversand
insula, au vazut o alta corabie ancorata la cativa metri de insula.
S-au indreptat intr-acolo si, spre marea lor surprindere, era
corabia lui kir Iani, pe care de altfel l-au si gasit pe vas legat,
impreuna cu unbarbat si o fata, Adnana. Anton Lupan afla de la
aceasta ca mai erau doi pirati pe insula si ca Spanu avea o comoara
intr-o pestera. Cei doi au plecat in cautarea comorii, dar nu au
gasit decat covoare, matasuri. Dupa ce s-au intors la Penelopa,
capitanul s-a dus sa vada ce fac Spanu si cu ai sai. Si dupa ce a
ajuns pe plaja a incremenit. Speranta nu mai era acolo, iar in
departare se vedea o corabie indepartandu-se. Intors inapoi la
Penelopa, acesta a preluat comanda de la kir Iani pentru ca l-a
salvat din mainile lui Spanu si a plecat in urmarirea Sperantei.In
hambarul Sperantei stataeau acum legati Agop si Ismail, singurii
ramasi pe punte dupa plecarea Capitanului. In timp ce Ismail
dormea, Agop i-a eliberat pe pirati de frica sa nu pateasca ceva si
acum acestia conduceau corabia. Spanu nu le dadea detinitilor de
mancare decat paine si apa. Dupa un timp Ismail s-a saturat is a
reusit sa se elibereze din franghii. Din hambar in cabina
capitanului unde statea Spanu, era o usa bine acoperita pe care
numai el si Anton Lupan o stiau si prin care a reusit sa fure niste
slanina si niste vin. Intr-o noapte cand numai Spanu si un alt
piret mai erau pe punte, Ismail a iesit pe acea usa, a luat o
lingura de fier si i-a poctin pe fiecare din cei care mai erau pe
punte, care au lesinat. Dupa ce i-a legat si i-a dus in hambar,
Ismail i-a incuiat in cabina pe restul piratilor care dormeau. Asa
u au trecut zile cu bucatarul la carma. Intr-o zi a venit furtuna
si panzele au fost coborate, cand Ismail a vazut in departare un
corabie de pirati care ii urmarea cu panzele sus. Atunci, bucatarul
le-a ridicat si el, iar dupa putin timp piratii au ramas mult in
urma, dar bucatarul nu a coborat panzele, ci a continuat patru zile
cu ele ridicate. A cincea zi era senin si tarmul era aproape.
Corabia a ancorat. In jur erau numai palmieri. Era tarmul Africii.
Iar, dintr-un sein a aparut din nou corabia de pirati dar, dupa ce
s-a apropiat mai mult, Ismail a observat ca du erau pirati, ci era
Anton Lupan.Dupa ce tot echipajul Sperantei fu unit din nou pe
punte, capitanul i-a inapoiat vechea functie lui kir Iani. Apoi a
ordonat ca piratii adevarati sa fie adusi pe punte. Anton Lupan a
incercat sa afle de la Spanu unde este Pierre Vaillant dar nu a
obtinut decat raspunsul ca este in viata si ca locul unde se afla
costa eliberarea lui si a unuia dintre pirati. Capitanul si-acalca
pe inima si nu a fost de acord.Atunci Speranta a ridicat ancora si
a plecat spre Pireu cu un vant foarte slab. Deodata, aflandu-se
langa parapet, Spanu si piratul sau au sarit in apa crezand ca pot
inota pana la mal, iar spre deliciul celor care se aflau pe bord,
au fost imediat sfasiati de rechini.Corabia a uitat repede aceste
fapte sangeroase si a pornit mai departe spre Pireu. Dar ia trebuit
patru zile Sperantei sa ajunga pe coasta african, iar acum intr-o
luna nu a strabatut nici trei sferturi din drum. Dupa ceva timp au
ajuns la Pireu. Aici au debarcat cheresteaua si se angajeaza sa
duca trei sute de butoaie cu ulei de masline la Marsilia. Pe la
jumatatea drumului, Anton Lupan a gasit pe cartile sale de
navigatie o scrisoare de-a lui Spanu, probabil uitata. Dupa ce a
citit-o a intepenit zburandu-i iar gandul spre prietenul sau. Din
acea scrisoare a aflat unde se afla Pierre Vaillant, si anume pe
insula Musarah, in Marea Rosie.Capitanul i-a spus imediat
carmaciului sa faca cele-ntoarsa si nu a mai oprit pana la Port
Said, de unde a cumparat tunuri pentru lupta cu piratii lui Spanu.
Inainte sa ajunga pe insula, oamenii s-au deghizat pentru a nu fi
banuiti de la departare. Pe plaja erau numai lesuri mancate partial
de pasari si de muste. Acolo a fost o batalie. Dupa ce si-a luat
oamenii si barca, Anton Lupan s-a dus pe insula. Nu mai era nici un
semn de viata. Deodata se auzi o bubuitura puternica si Negrila,
care era mai in fata a cazut la pamant dar s-a sculat repede, dar
numai in trei picioare. Un glont in nimerise piciorul. De dupa o
stanca iesi un pirat cu pusca in mana pe care o lasa apoi jos.
Silit de capitan, acesta a povestit cele ce s-au intamplat pe
insula, si anume ca prizonierii, in frunte cu Pierre Vaillant, s-au
rasculat si au omorat toti piratii si au fugit cu o corabie
construita chiar de inginerul francez pentru Spanu.Anton Lupan s-a
intors repede pe puntea Sperantei si a ordonat plecarea. In putin
timp au fost inapoi la Port Said unde l-a lasat pe ultimul pirat
politiei si unde a aflat din registrul capitaniei ca prietenul sau
a inregistrat corabia facuta chiar de el cu numele de L'esperance,
dar nu si unde s-a indreptat. Capitanul aluat deciziade a pleca
spre Marsilia si apoi in lunga sa expeditia la care visa de cand
era copil. In drumul lor spre locul unde trebuiau sa lase cele trei
sute de butoaie, Adnana fredona melodii ca de sirena, ceea ce ia
incantat pe cei de pe bord.Ajunsi la Marsilia, Adnana s-a dus acasa
la tatal ei. Capitanul a ajutat-o facandu-i o brutarie, pe care
fata a numit-o, cu acordul echipajului, Speranta. Intr-o zi, in
timp ce umbla pe chei, Gherasim a fost atacat si batut de un
''prieten'' mai vechi, si i-au fost furati putinii bani pe care
echipajul ii mai avea. In acest timp Anton Lupan a trimis srisoare
la Saint-Malo intreband de Pierre Villant, dar a aflat printr-o
alta scrisoare primita de la mos Leon ca a plecat peste Atlantic
sa-si implineasca visul.Tot echipajul era descumpanit ca nu puteau
pleca deoarece nu aveau bani. Dar, intr-o zi, zambetul le veni pe
buze cand un cautator de aur, Martin Stricland le-a cerut sa-l duca
pana in America de Sud, in Tara de Foc, pe cheltuiala sa.
Urmatoarea zi, si-au luat ramas bun de la Adnana si au inceput
calatoria. Au oprit pentru ultima data in Europa la Gibraltar de
unde au luat provizii si toate cele necesare unei lungi calatorii
peste Atlantic. Chiar in acea zi au parasit tarmul batranului
continent si au pornit spre America.PARTEA A TREIA: Crucea
suduluiImediat ce au parasit strmtoarea, capitanul a ordonat
carmaciului sa porneasca spre su de-a dreptul coastei africane.Noul
lor pasager, Martin Stricland, nu iesea deloc pe punte, ci statea
in cabina lui, band cateva sticle de whisky pe zi. Dupa un timp de
mers pe langa continent, corabia a inceput sa se indeparteze incet,
incet de acesta, cotind spre est. Mai tarziu, omul de veghe l-a
anuntat pe capitan de cateva corabii care se apropie de ei. Anton
Lupan a iesit pe punte si ceea ce a vazut nu i-a venit sa creada.
Cateva corabii de pirati ii urmareau. Apoi, Ieremia si varul sau
Haralamb,cei mai buni tintasi de pe goeleta, au si fost langa
parapet cu pustile in mana. Ceilalti si-au adus si ei pustile dar
nu s-au apropiat de parapet. Dupa ce corabiile inamice s-au
apropiat destul de mult pentru a fi ochite, gloantele au si inceput
sa zboare pe deasupra capetelor echipajului. Cei doi puscasi au
inceput si ei sa ocheasca spre catargele dusmane cu gandul de a le
opri din inaintare. Zis si facut, si astfel ,una cate una,
corabiile piratilor incetineau substantial, chiar unele se si
rasturnau. Fericiti de isprava lor, Ieremia si Haralambau fost
felicitati, iar pe urma toata lumea s-a intors la postul lui si
corabia si-a continuat drumul linistita.Cand toti erau fericiti ca
au scapat de pirati, omul de veghe a anuntat din nou ce rau.
Capitanul a venit iar pe punte si uitanduse in spatele corabiei,
inlemni. Era armatanul, un vant puternic si fierbinte, care duce
nisip de pe coasta Africii. Anton Lupan a ordonat tuturor sa intre
in cabine si sa incuie usile, cu exceptia carmaciului, care spre
nefericirea lui, era Gherasim. Vantul a trecut repede, dar totul pe
bord era alb, acoperit de nisip, iar omul de la carma avea nisip si
prin nas.Dupa ce au trecut de aceste primejdii, au mers cateve zile
bune fara aiba griji, dar intr-o dimineata la orizont se vedea
cerul intunecat. In cateva ore cerul era intunecat pe deplin.
Vantul batea puternic iar valurile incepeau sa creasca in inaltime.
Curand a inceput si sa ploua. Acum aproape toata lumea era pe
punte: unii strangeau panzele, altii legau diferite lucruri pentru
a nu fi luate de valuri. Capitanul era ingrijorat deoarece
presiunea atmosferica scadea fara norma. Valurile acum ajungeau
pana la parapet iar vantul arcuia catargele de credeai ca se vor
rupe in acel moment. Corabia era leganata de valuri ce pe un
bebelus de mama lui. Uraganul tinea de trei zile si parea ca nu se
va mai opri. Intre timp, Martin Stricland a iesit si el pe punte o
data si a varsat toaa apa de baut de pe corabie de ciuda ca nimeni
ni i-a adus portia de whisky necesara acelei zile. Acum Gherasim
era la carma cand, in fata la goeletei, la cateva sute de metri,
s-a format un val urias de trei ori cat catargele. Toata lumea a
intrat sub punte, numai carmaciul ba. Era sigur ca va salva corabia
de la naufragiu. Camd valul s-a apropiat, goeleta a inceput sa se
urce si in cateva secunde era in varful valului care apoi s-a
departat lasand corabia ,,jos''. Acesta era semnul sfarsitului
uraganului. A doua zi soarele a rasarit, triumfand in sfarsit in
fata norilor.Oamenilor a inceput sa le fie sete si cand au vazut
butoaiele aproape goale au innebunit de furie. Au rezistat un timp
fara apa. Intr-una dintre aceste zile ce calvar, Negrila a sarit
peste parapet in apa, si a fost cu greu salvat din gura rechilor
infometati. Curand a inceput sa ploua iar echipajul a fost din nou
revigorat.Dupa cincizeci de zile de navigatie pe mare, in sfarsit
corabia cu pavilion romanesc a zarit uscatul si a intrat intr-un
mare port pe coasta Braziliei. Capitanul s-a dus la capitanie si a
facut actele de intrare in port. Apoi s-a dus sa-i scrie Adnanei sa
ia primul vapor spre Montevideo. Cand s-a intors inapoi la corabie,
Anton Lupan a ramas fara rasuflare. Fata lasata de el la Marsilia
era aici. Tatal ei a murit, ea a vandut brutaria si a luat un vapor
pana aici. Dupa ce s-au recunoscut si imbratisat, au urcat pe
corabie. A doua zi au pornit spre sud de-a lungul coastei Americii
de sud.Ziua urmatoare au fost la Montevideo, capitala Uruguaiului,
unde capitanul le-a dat voie oamenilor sa se plimbet prin port.
Ismail, batand strazile in lung si-n lat, a juns intr-un loc unde
se vindea la licitatie on fonograf, care canta un cantec turcesc.
Bucatarul a participa si el la licitatie, in concurenta cu un
trimis al presedintelui acele tari. Licitatia a tinut pana la o
suta de pesos, pret dat de Ismail. Cand acesta s-a intors la
corabie cu ordinul de plata, capitanul a incremenit. Alaturi de
bucatar a venit si cel care a vandut piesa, cerand banii. Pentru ca
Ismail sa nu ajunga la inchisoare, Anton Lupan a fost nevoit sa
plateasca. Corabia si-a continuat drumul si dupa cateva zile a
ajuns la Buenos Aires, capitala Argentinei. Aici capitanul le-a dat
din nou voie oamenilor sa se plimbe prin opras, iar Ismail, din
nou, si-a gasit ce face. A ajuns intr-un loc un se faceau lupte de
cocosi. Dupa ce a intrat a vazut ca lumea paria pe un anumit cocos
si a vrut si el sa faca acelasi lucru. Astfel, a pariat cu foarte
multi oameni dar, spre dezamagirea lui cocosul pe care a pariata
pierdut. Neavand cu ce plati, Ismail a juns la inchisoare. Tot
echipajul Sperantei era dezamagit. Mihu s-a dus intr-o zi sa-l
viziteze si bucatarul i-a cerut un ultim serviciu. Sa se duca la
acel ring sa vada cere cocos a castigat urmatoarea lupta. Intimp ce
se indrepta intr-acolo, musul a vazut la o pravalie pe cel care il
batuse pe Gherasim la Marsilia. Fara sa se mai gandeasca a fugit
pana la corabie unde i-a povestit cele vazute capitanului. Insotit
de cativa oameni din chipaj, Anton Lupan s-a indreptat in graba
catre acea pravalie. A asteptat sa se faca seara si, inainte ca
faptasul sa inchida magazinul, capitanul a intrat si la silit sa
inapoieze banii furati, si o despagubire. Cu acesti bani Ismail a
fost eliberat, dar nimeni nu mai avea incredere in el.Dupa ce a
zabovit cateva zile in Buenos Aires, Speranta in sfarsit pornea la
drum si in cateva zile omul de veghe anunta apropierea Capului
celor unsprezece mii de fecioare, locul de unde trebuia sa-si
inceapa Anton Lupan exploatarea Tarii de Foc.PARTEA A PATRA:
AlcalufiiSperanta a ancorat in golful Narrows pentru a face
ultimele pregetiri inainte de a incepe strabaterea stramtorii lui
Magellan. Martin Stricland a coborat in port si a intrat intr-un
bar, Cristofor Columb.Acolo a vorbit unui tanar, Black Pedro, care
avea tatal in America de Nord, spunandu-i ca trebuie sa-l urmeze pe
el ca sa-si revada tatal. Si astfel oamenii de la bordul Sperantei
s-au inmultit. In drumul ei prin stramtoare, corabia a cunoscut
uliaul, un vant venit din munti care bate foarte tare, si tot in
acest drum Martin Stricland a ademenit oameni din triburile de pe
mal sa-l urmeze, promitandu-le lucruri. Astfel acesta a adunat
peste o suta de oameni, numiti alcalufi. Dupa ce a iesit din
stramtoare, corabia s-a indreptat spre sud pana la gura de varsare
a unui rau. Acolo Anton Lupan a scapat de Martin Stricland
lasandu-l pe un mal al raului, iar el a ancorat pe celalalt mal.
Acolo, alcalufii, siliti de stapanul lor, au inceput sa stranga
fire de aur din nisipul de pe mal.Pentru a ajuta evolutia lor,
Anton Lupan le-a facut ,,case'' alcalufilor, a facut un fierastrau
ca sa-i invete sa faca scanduri. Zi cu zi, sacii lui Martin
Stricland se umpleau, dar alcalufii nu mai primeau ce li se
promisese, ci numai un pahar cu spirt la sfarsitul fiecarei zile.
Dupa ceva vreme petrecuta pe malul raului, Anton Lupan s-a decis sa
inceapa expeditia planuita cu vechiul sau prieten din copilarie, pe
care nici bunicul nici tatal acestuia nu au izbutit sa o duca la
bun sfarsit. Astfel, insotit de Adnana, de plutas si de Mihu,
capitanul pleaca sa cerceteze acea zona a Tarii de Foc, necalcata
de picior omenesc, lasand sa pazeasca corabie pe Gherasim, pe
Ismail, pe Haralamb si pe Ieremia.In cateva zile capitanul era in
varful muntelui din apropierea raului. De sus se vedeau goeleta si
satul alcalufilor. Acel tinut neatins de dupa munte nu era
deosebit. Era o padure mare, un lac si in departare se vedeau
oceanul Atlantic si plaja. Au inceput sa coboare adunand fel de fel
de plante, de gaze, pe care le credeau mai deosebite. Dupa ce au
ajuns la plaja s-au intors inapoi, dar deviind putin drumul tur.
Ajungand din nou la poalele muntelui, Adnana a zarit niste schelete
omenesti. Erau toate gramada. Anton Lupan s-a apropiat si a gasit
la gatul unuia un lant de aur pe spatele caruia erau scrise doua
initiale, A.V. ceea ce nu putea insemna decat Arnold Vaillant,
adica tatal lui Pierre. Amarati cum erau, in cateva zile au fost
din nou pe munte, seara. Capitanul a vazut o lumina ce cobora spre
corabie, iar apoi o flacara mai mare a izbucnit. Atunci a crezut ca
satul alcalufilor a luat foc.Intre timp Martin Stricland a planuit
cu Black Pedro moartea celor patru ramasi pe corabie si capturarea
ei. In acea seara, un vechi inamic de-al acestuia a intrat in casa
la el si s-au luat la bataie. Strainul i-a spus lui Black Pedro ca
tatal lui era mort de cinci ani. Mahnit de tradarea lui Stricland,
acesta a plecat in padure si s-a intors cu o torta aprinsa, dand
foc casei tradatorului, in care acesta inca se mai lupta cu
inamicul. Apoi Black Pedro Pedro a traversat raul, dand foc la
satul alcalufilor. Dupa ce Gherasim, Haralamb si Iaeremia au
parasit corabia sa vada ce se intampla, Black Pedro s-a urcat pe
goeleta si i-a dat foc. Ismail s-a repezit repede spre faptas dar a
fost ciuruit cu o pusca de Black Pedro pe care a gasit-o pe jos.
Gherasim si ceilalti au inceput sa stinga focul, imediat a venit si
Anton Lupan care, ingrozit de cele intamplate, a ajutat si el la
stingerea focului. A ars o bucata de punte si un catarg, dar astea
se puteau repara. Ismail era in stare grava.A doua zi Speranta a
ridicat ancora si a pornit spre Usoaia, cel mai apropiat oras unde
puteau gasi un doctor. Au ajuns acolo in cateva zile si medicul l-a
consultat imediat pe Ismail. Spre fericirea lui, gloantele care
i-au strapuns trunchiul nu au atins puncte vitale, dar un alt glont
i-a sfarmat rotula. Rezultatul fa fi o gangrena. Deci piciorul
trebuia taiat, dar spre nervozitatea capitanului, acel doctor nu
avea sculele necesare unei astfel de interventii. Speranta pleca la
drum. Dupa catva timp, puroiul de la genunchi s-a ridicat simtitor.
Fara sa se mai gandeasca, Anton Lupan l-a intrebat pe Ismail deca
accepta sa i se taie piciorul, iar raspunsul a fost ferm:
,,Taiam!''. Capitanul a adus in cabina un fierastrau si cutite.
Dupa cateva zeci de minute acesta a iesit pe punte, plin de sange,
anuntandu-i pe ce care erau la aer ca Ismail se va face bine.In
catva timp au ajuns la Capul Horn, un loc unde mareele din
Aatlantic se unesccu cele venite din Pacific. Si astfel se formeaza
valuri mari care pot zdrobi o corabie de stanci. Un astfel de val a
prins-o si pe Speranta si a aruncat-o pe o stanca. Nimic nu s-a
stricat, dar mareele au inceput sa scada, deci nu puteau sa se
miste decat peste cateva zile,cand mareele vor atindge aceeasi
inaltime. Pentru a fi urnita mai usor, capitanul a dat nisipul pe
care il avea ca lest jos.Si astfel dupa o lunga asteptare, goeleta
a fost din nou pe apa.Au mers pana la Punta Arenas unde au incarcat
opt vagoane de carbuni. Acolo au asteptat doua luni pentru ca
Ismail sa se vindece. In sfarsit Anton Lupan s-a casatorit cu
Adnana, pe care a indragit-o de cand a vazut-o prima data si a dat
mare petrecere.Ziua urmatoare Speranta a ridicat ancora, iesit din
port, si nu dupa mult timp de mers, s-au intalnit cu un pescar care
i-a dat capitanului o sticla in care era o scrisoare. Dupa ce a
citit-o, a ordonat carmaciului sa shimbe directia. Acolo scria
despre corabia prietenului sau ca a naufragiat, supravietuitorii
printre care si Pierre Vaillant si locul de unde a scris.Capitanul
a cercetat harta, era in mijlocul oceanului, dar nu era nici o
insula. Probabil un alt taram necercetat. Atunci a iesit pe punte
si i-a indicat carmaciului directia rasarit, si stfel Speranta
naviga spre est cu toate panzele sus.