INTRODUCERE Până acum toată lumea a auzit predicţiile conform cărora “efectul de seră” va afecta climatul lumii în secolul 21 şi în viitor. Termenul de “efect de seră”, în utilizarea sa obişnuită, se referă la faptul că media temperaturilor globale ale aerului va creşte cu mai multe grade, ca urmare a prezenţei în atmosferă a dioxidului de carbon şi a celorlalte gaze cu “efect de seră”. Un “furnizor” important al dioxidului de carbon emis în atmosferă este centrala termoelectrică funcţionând cu combustibil fosil. Mulţi oameni de ştiinţă consideră că procesul de încălzire globală se manifestă deja de ceva timp, dar a fost scăpat de sub control, şi că, în mare parte, acest proces este motivul creşterii temperaturii cu două treimi de grad Celsius, creştere înregistrată începând din 1860. Creşterii medii globale a temperaturii i se pot asocia atât efecte pozitive, cât şi negative. Într-adevar, fenomenul încalzirii globale rapide este considerat a fi cea mai importantă problemă de mediu cu care se confruntă omenirea în prezent. Spre deosebire de fenomenul distrugerii ozonului din stratosferă (care s-a manifestat în mod spectaculos prin apariţia găurii în stratul de ozon), fenomenul încălzirii globale datorat efectului de seră nu s-a manifestat încă într-un mod prin care să convingă pe toată lumea de existenţa sa. În prezent, nimeni nu este sigur de extinderea sau de creşterea temperaturii în viitor. Dacă actualele modele atmosferice sunt corecte, o încălzire atmosferică globală semnificativă se va manifesta oricum în următoarele decade. În orice caz, este important ca oamenii să înţeleagă care sunt factorii care conduc la această creştere globală a temperaturii, astfel încât să se 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
INTRODUCERE
Până acum toată lumea a auzit predicţiile conform cărora “efectul de seră” va afecta
climatul lumii în secolul 21 şi în viitor. Termenul de “efect de seră”, în utilizarea sa obişnuită,
se referă la faptul că media temperaturilor globale ale aerului va creşte cu mai multe grade,
ca urmare a prezenţei în atmosferă a dioxidului de carbon şi a celorlalte gaze cu “efect de
seră”.
Un “furnizor” important al dioxidului de carbon emis în atmosferă este centrala
termoelectrică funcţionând cu combustibil fosil. Mulţi oameni de ştiinţă consideră că procesul
de încălzire globală se manifestă deja de ceva timp, dar a fost scăpat de sub control, şi că, în
mare parte, acest proces este motivul creşterii temperaturii cu două treimi de grad Celsius,
creştere înregistrată începând din 1860. Creşterii medii globale a temperaturii i se pot asocia
atât efecte pozitive, cât şi negative. Într-adevar, fenomenul încalzirii globale rapide este
considerat a fi cea mai importantă problemă de mediu cu care se confruntă omenirea în
prezent.
Spre deosebire de fenomenul distrugerii ozonului din stratosferă (care s-a manifestat
în mod spectaculos prin apariţia găurii în stratul de ozon), fenomenul încălzirii globale
datorat efectului de seră nu s-a manifestat încă într-un mod prin care să convingă pe toată
lumea de existenţa sa. În prezent, nimeni nu este sigur de extinderea sau de creşterea
temperaturii în viitor. Dacă actualele modele atmosferice sunt corecte, o încălzire atmosferică
globală semnificativă se va manifesta oricum în următoarele decade. În orice caz, este
important ca oamenii să înţeleagă care sunt factorii care conduc la această creştere globală a
temperaturii, astfel încât să se poata lua în prezent măsuri care să împiedice catastrofe
potenţiale cauzate de modificări rapide în viitor.
Lucrarea de faţă tratează funcţionarea unei termocentrale folosind ca sursă de energie
biogazul, un gaz de fermentaţie alcătuit în principal din două gaze: metan (CH4) în proporţie
de 6070 % şi dioxid de carbon (CO2) în proporţie de 2530 %.
În prima parte a lucrării sunt prezentate aspecte generale cu privire la principalele
probleme globale ale omenirii, poluarea, efectul de seră, schimbările climatice şi la politica
1
energetică a Uniunii Europene şi directivele acesteia adoptate în contextul nevoii de
responsabilizare şi educaţie pentru protecţia mediului.
A doua parte a lucrării prezintă aspecte generale cu privire la biogazul obţinut
din biomasă, sursă de energie regenerabilă şi inepuizabilă.
A treia parte a lucrarii tratează aspecte generale cu privire la
funcţionarea, caracteristicile şi componentele unei centrale termoelectrice.
În cea de-a patra parte a lucrării este realizat studiul de evaluare a
impactului asupra mediului a unei centrale termoelectrice care foloseşte
drept combustibil biogazul obţinut prin fermentaţie anaerobă.
Raportul om-mediu natural. Probleme globale ale omenirii
Specia umană a intrat pe scena istoriei şi a creaţiei cu 80.000 de ani în urmă, dar în 200
de ani de industrializare a reuşit să pericliteze viaţa planetei, veche de peste 4,5 miliarde de
ani. Şi asta pentru că economia şi era industrială au abuzat în mod iresponsabil de natură, în
vederea sporirii profiturilor, tratând-o ca pe o simplă resursă. Numai în ultima sută de ani
populaţia lumii s-a triplat, economia mondială a crescut de 20 de ori, consumul de
combustibili fosili de 30 de ori, iar producţia industrială de 50 de ori.
La începutul acestui mileniu societatea umană se confruntă cu probleme globale,
precum: suprapopularea, penuria de hrană, poluarea, schimbările climatice, epuizarea
resurselor, instabilitatea economică, dispariţii specii, analfabetism, instabilitate socială şi
politică, sistem sanitar inadecvat, pericolul unui război nuclear, creşterea criminalităţii, etc1.
Un loc aparte în cadrul problemelor globale ale omenirii îl ocupă problemele de mediu,
a căror studiere este importantă atunci când vorbim despre protecţia mediului. Din categoria
problemelor de mediu fac parte: schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon, accidente
majore, acidifierea, pierderi în biodiversitate, ozon troposferic şi alţi poluanţi oxidanţi,
gestiunea deficitară a apei dulci, degradarea pădurii, instabilitatea zonelor de coastă, deşeurile,
stresul urban, riscul chimic2, etc.
1 Vladimir, Rojanschi, Florina, Bran, Politici şi strategii de mediu, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.97.2 Ibidem
2
Datorită agravării lor, importanţa problemelor de mediu creşte cu fiecare zi, motiv
pentru care mulţi specialişti o consideră prioritatea numărul unu, înaintea unor priorităţi de
natură economică şi socială. Periclitarea echilibrelor ecologice dă peste cap toate scările de
valori şi în cazuri limită, poate conduce la însăşi distrugerea sistemelor economice şi sociale.
Pentru a soluţiona problemele cu care se confruntă în prezent omenirea, trebuie să
abordăm sectorial fiecare problemă în parte dar, în acelaşi timp, trebuie să facem şi o abordare
integrată a acestor probleme în evidenta conexiune dintre ele. Din păcate, nu este sesizată
problema necesităţii participării tuturor ţărilor la rezolvarea aspectelor globale ale protecţiei
mediului (schimbări climatice, deprecierea stratului de ozon, deşertificarea etc.). Astfel, ţările
în curs de dezvoltare se confruntă cu grave probleme de protecţie a mediului la nivel local sau
naţional, nemaiavând disponibilităţi, mai ales materiale de a contribui la rezolvarea celor
globale. În ultimele două secole, când tendinţele spre globalizare s-au accentuat economiile
naţionale devenind tot mai interdependente, diferenţele privind P.I.B./locuitor dintre ţările
dezvoltate şi cele subdezvoltate au crescut de la 3:1 în anul 1800, la 10:1 în 1990 şi la 60:1 în
anul 2000, ceea ce reflectă diferenţele dintre nivelul de dezvoltare al acestor ţări3.
A devenit tot mai larg răspândită convingerea, atât în ţările dezvoltate cât şi în cele în
curs de dezvoltare, că fără luarea unor măsuri eficiente în direcţia protecţiei mediului se vor
produce o serie de modificări ale mediului cu caracter global, ireversibil, care nu vor mai
putea fi controlate. În această categorie putem include efectul de seră, deteriorarea şi
distrugerea stratului de ozon, modificările climatice etc. Separat de efectele globale sunt
vizibile şi efecte cu caracter regional, cum sunt deforestarea, dispariţia unor specii de plante şi
animale, poluarea factorilor de mediu, deteriorarea solului etc. La acestea se adaugă poluarea
urbană sau locală datorată concentrării unor mari mase de populaţie. Apar astfel probleme
deosebit de severe de poluare a aerului, acumularea deşeurilor urbane, depozitarea deşeurilor
periculoase, poluarea apelor, infestarea apei freatice etc. Acestea sunt, pe scurt, unele din
motivele pentru care protecţia mediului a devenit atât de prezentă în viaţa noastră.
Aria de cuprindere a problematicii mediului înconjurător se circumscrie următoarelor
nivele: nivelul global şi transnaţional (schimbările climatice, distrugerea stratului de ozon
4
etc.), nivelul habitatelor naturale (deforestarea, protejarea ecosistemelor), nivelul factorilor de
mediu (solul, apa, aerul), nivelul spaţiilor amenajate (urbane, industriale).
Actuala dezvoltare economică, în formele pe care le cunoaştem, este în întregime
distrugătoare a mediului. Se observă atât o agravare cantitativă a poluării, cât şi o schimbare
de fond a problemelor ecologice. Ca fenomene proeminente: poluările locale fac loc poluărilor
globale, printre care amplificarea efectului de seră constituie exemplul cel mai semnificativ.
Se observă o „deconectare” a originii geografice a poluării de locul său de manifestare, iar
unele probleme de mediu vor afecta cu uşurinţă planeta în ansamblul său. Sunt din ce în ce
mai puternice interdependenţele ecologico - economice şi ating teritorii din ce în ce mai
îndepărtate. O decizie la nivel microeconomic influenţează, prin lanţul de cauzalităţi, stări
economice şi ecologice de ansamblu, care sunt adesea ignorate şi ca urmare a insuficienţelor
cadrului legislativ. Principalele elemente ce trebuie luate în considerare, la momentul actual,
sunt: respectarea Principiului „Poluatorul Plăteşte”, corectarea fisurilor drepturilor de
proprietate asupra resurselor naturale şi, la fel de important, introducerea şi promovarea eco -
industriilor şi a tehnologiilor curate.
Ar trebui să înţelegem că modelul de creştere economică, dominat de principiul
maximizării interesului privat, trebuie să se bazeze din ce în ce mai mult pe interdependenţele
în creştere, care presupun şi luarea în calcul a interesului general.
Sensul profund al ideii de globalizare, constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi
autopropulsat al problemelor lumii4. De aceea, orice întâmplare petrecută într-o zonă a
mediului înconjurător, cu consecinţe defavorabile vieţii, orice experienţă de rezolvare pozitivă
a acestor „rele” se constituie în informaţii de organizare şi conlucrare pentru depăşirea unor
viitoare situaţii similare. De aici decurge şi necesitatea unei abordări previzionale responsabile
a problemelor mediului natural, atât la scară naţională, cât şi planetară.
Ansamblul planetei este ameninţat de „îngrămădirea” unor riscuri ecologice majore,
cum sunt: deforestarea masivă, efectul de seră, alterarea stratului de ozon, etc. La astfel de
probleme globale trebuie găsite soluţii globale.
Poluarea figurează pe locul trei pe lista problemelor globale ale omenirii. Este vorba
de poluarea aerului, apei, solului şi de cea acustică.
4 Luminiţa Gabriela, Popescu, Globalizarea şi competitivitatea în afaceri, Tribuna economică, nr.20, 2003, p.65.
5
Poluarea aerului a produs deja perturbări ale echilibrului natural şi distrugeri de vieţi
omeneşti. Combustibilii fosili sunt folosiţi cu precădere, iar din arderea completă a acestora
rezultă în principal dioxid de carbon, iar din arderea incompletă rezultă impurităţi, particule în
suspensie, hidrocarburi, dioxid de sulf etc. Anual, au fost eliminate în atmosferă 6 miliarde de
tone de dioxid de carbon. O pătrime din acesta este absorbit de Oceanul Planetar, o altă
pătrime de către păduri, iar restul, adică jumătate din cantitatea totală, are consecinţe deja
cunoscute: efectul de seră cu încălzirea globală, subţierea stratului de ozon şi apariţia găurilor
negre. Emisiile industriale ale gazelor de seră ameninţă creşterea cu 2-4 ºC a temperaturii
globului de-a lungul secolului următor şi nu dau semne de atenuare. Distrugerea stratului de
ozon conduce la intensificarea radiaţiei ultraviolete care are efecte de frânare a fenomenelor
biotice şi de necrozare a ţesuturilor vii. Ca urmare a modificării balanţei de dioxid de carbon
apar schimbările climatice. Acestea sunt efecte ale activităţii antropice care se manifestă la
scară globală şi, de aceea, se regăsesc pe lista problemelor globale ale omenirii.
Fig.3. Circuitul carbonului în natură
6
Schimbările climatice afectează atât activitatea economică, cât şi ecosistemele naturale
şi artificiale. La toate acestea se adaugă şi defrişarea unor suprafeţe imense de păduri,
îndeosebi tropicale şi subtropicale (adevărate laboratoare naturale de consumare a dioxidului
de carbon şi de producere a oxigenului) în paralel cu o creştere susţinută a eliminărilor de
dioxid de carbon ce rezultă din activitatea industrială. Modificările produse ca urmare a
emisiilor de dioxid de carbon şi nu numai, se manifestă prin apariţia extremelor meteorologice
- simultan sau în alternanţă şi anume: ploi torenţiale însoţite de grindină cu dimensiuni mari,
perioade secetoase prelungite pe doi, trei ani, inundarea unor suprafeţe din plajele mărilor
deschise şi oceanelor (pentru anul 2070 se prevede o creştere cu un metru a nivelului
Oceanului Planetar). De asemenea, se observă: modificările din zonele temperate, în special
din cea nordică, a celor două anotimpuri mediane - primăvara şi toamna - se fac cu o frecvenţă
din ce în ce mai mare, mai ales în ultimul deceniu; canicule prelungite, simultan cu
temperaturi de minus 70 ºC; creşterea riscului îmbolnăvirilor datorită combinării emisiilor
nocive cu temperaturi ridicate produse de efectul de seră. În multe oraşe ale lumii, în
asemenea situaţii, aerul devine irespirabil şi obligă populaţia urbană la purtarea măştilor
filtrante - Tokio, New Mexico, Seul şi unele metropole din Europa.
Apa reprezintă o resursă - cheie în viaţa zilnică, agricultură şi industrie, aflându-se într-
un echilibru critic în multe regiuni ale lumii, gestiunea deficitară a apei dulci reprezentând o
problemă de mediu actuală a omenirii. Apa este cel mai puternic afectată de fenomenul de
poluare fiind, de multe ori, depăşită capacitatea de refacere naturală. În prezent, din păcate, se
constată o degradare progresivă a surselor prin încărcarea cu reziduuri. Astfel, are loc
eliminarea reziduurilor vieţii colective prin reţeaua de canalizare direct în apele curgătoare,
deversarea în râuri a numeroase produse chimice, care constituie deşeuri rezultate din
activitatea industrială şi deversarea apelor reziduale neepurate. Poluarea cu petrol a oceanelor
a atins proporţii critice, iar frecvenţa şi scara manifestărilor a crescut rapid, dând o lovitură
puternică nu numai echilibrului marin, ci şi sănătăţii omului. Acidifierea apelor reprezintă o
altă formă de poluare a acestora. Arderea combustibililor fosili (petrol sau cărbune), cât şi a
carburanţilor în motoare degajă în atmosferă cantităţi importante de dioxid de sulf şi dioxid de
azot, ca urmare a impurităţilor conţinute. Aceste gaze pot rămâne în atmosferă mai multe zile
şi se deplasează pe sute sau mii de kilometri, până când întâlnesc condiţii de reacţie
7
(conversie) în acizi (acid sulfuric şi acid azotic), care împreună cu amoniacul cad pe pământ
sau în ape de suprafaţă sub forma unor ploi acide ce afectează compoziţia chimică a solului
sau a apelor de suprafaţă, determinând o aşa zisă „acidifiere”. Uscarea unor păduri, cât şi
moartea unor lacuri sunt urmare a acestei acţiuni acide.
Fig.4. Evoluţia
concentraţiei CO2 din
atmosferă
Poluarea solurilor este efectul intervenţiei necontrolate şi neraţionale a omului. Astfel,
unul din procesele care degradează sever solurile este eroziunea. Tăierea masivă a pădurilor,
suprasolicitarea păşunilor, nerespectarea regulilor de irigaţii, depozitarea necontrolată a
deşeurilor de diverse tipologii a declanşat numeroase forme de degradare, atât a proprietăţilor
fizice, cât şi a celor chimice şi biologice ale solului, în ansamblu a disponibilităţii şi fertilităţii
acestuia. Datorită urbanizării şi industrializării, importante suprafeţe de teren sunt sustrase din
circuitul agricol.
În plină epocă industrială, poluarea acustică ne pândeşte la tot pasul. Folosirea
combustibililor fosili în industrie, petrochimie, termocentrale, transport etc. a condus la
constatarea unor modificări globale pe termen scurt. În anul 1974 au apărut primele studii
concrete prin care se atrăgea atenţia lumii întregi asupra pericolelor subţierii stratului de ozon
şi a apariţiei găurilor negre care pun în contact direct razele ultraviolete cu suprafaţa
Pământului. Consecinţele au început să devină îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât măsurile
luate nu s-au dovedit suficiente. La începutul anilor ’90 modificările climaterice au devenit
atât de vizibile încât ne vom găsi în pragul unei catastrofe dacă nu ne vom recăpăta controlul
asupra destinului nostru pe intervale mici de timp, având în vedere stabilizarea creşterii
populaţiei în funcţie de posibilităţile economice şi energetice.
8
Dispariţia speciilor este o altă problemă globală cu care se confruntă în prezent
omenirea şi are la bază diferite cauze: tăierile masive de păduri, incendiile şi distrugerile
provocate de secetă sau temperaturi foarte scăzute duc la o scădere continuă a suprafeţei
împădurite, iar lipsa preocupărilor pentru replantări este evidentă. De exemplu, Etiopia avea în
1950 o suprafaţă împădurită apreciată la 80% din total, iar în prezent aceasta s-a redus la 5%.
Scăderea suprafeţelor împădurite este una din cauzele dispariţiei unor specii de animale şi
anume a unora dintre acelea care-şi aveau sediul acolo5. Printre cauzele dispariţiei accelerate a
speciilor mai menţionez: absorbţia emisiilor nocive de către mări, oceane, lacuri interioare
(acest proces se face pe seama pierderilor masive din apă a unor compuşi indispensabili florei
şi faunei), uciderea pe scară largă (pentru blană, carne, spaţiu pentru animalele domestice),
ruperea de lanţuri trofice, distrugerea habitatului, eliminarea voită a unor specii autohtone în
favoarea altora mai productive.
Globalizarea în viziunea Conferinţei de la Rio versus Johannesburg
Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra pământului de la Rio din 1992 este
considerată în prezent ca un moment definitoriu în lupta pentru dezvoltarea durabilă.
Evenimentul de la Rio a lansat Convenţia asupra Biodiversităţii şi Convenţia Cadru asupra
Schimbărilor Climatice, în timp ce la Conferinţa de la Johannesburg, din anul 2002, nu au
existat convenţii legale obligatorii în discuţie, fiind direcţionată către acţiune practică.
La Conferinţa de la Johannesburg, liderii lumii au ţinut prelegeri în care au arătat
modul în care ei au înţeles să atingă ţintele dezvoltării mileniului6.
Implementarea planului elaborat la Conferinţa de la Johannesburg a inclus un set de
obiective noi printre care unele din ele se referă la7:
5 Florina, Bran, Ildikó, Ioan, Carmen, Trică, Eco - economia ecosistemelor şi biodiversitatea, Editura A.S.E., Bucureşti, 2004, p.77.
6 Dumitrache, Caracota, Constantin Răzvan, Caracota, Dimensiuni contemporane ale dezvoltării durabile şi competitive. Idei şi experienţe istorice, Editura A.S.E., Bucureşti, 2004, p.34.
7 Ibidem 6.
9
- minimizarea efectelor dăunătoare asupra sănătăţii oamenilor şi mediului generate de
producţia şi utilizarea chimicalelor, până în anul 2020;
- stoparea pierderii biodiversităţii până în anul 2010, aşa cum a fostm agreat la Conferinţa de
la Rio de Janeiro din 1992 de către părţile semnatare ale Convenţiei Biodiversităţii.
Crucială pentru dezvoltarea durabilă este folosirea energiei durabile. Unul din aşa-
numitele „eşecuri” de la Rio din 1992 s-a referit la energie. Naţiunile producătoare de ţiţei,
conduse de Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (O.P.E.C.) au fost severe la Rio, în
rezistenţa lor să includă prevederi în Agenda 21 care puteau constrânge utilizarea
combustibililor fosili. Şi în agenda negocierilor de la Johannesburg energia ocupă un loc de
frunte. La Johannesburg s-a reconfirmat faptul că dezvoltarea energetică durabilă se găseşte în
centrul competiţiei pentru dezvoltarea durabilă. Acest Summit a acordat o mai mare atenţie
dezvoltării energiei alternative în toată lumea şi tot aici ţările care au ratificat protocolul de la
Kyoto din anul 1997 au reconfirmat angajarea lor de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră
la 5,2% până în anii 2008-2012, iar alte ţări au fost încurajate să se alăture cât mai repede
posibil. Dar pentru rezolvarea problemelor globale ale omenirii este nevoie de un consens
general şi mai ales de obţinerea sprijinului celui mai puternic industrializat stat din lume -
Statele Unite ale Americii care nu au ratificat protocolul de la Kyoto.
Fig.5. Evoluţia emisiilor globale ale CO2 în cele mai poluatoare ţări
10
Cel mai important aspect de la Johannesburg este implementarea. La Johannesburg,
Uniunea Europeană a lansat două parteneriate asupra apei şi energiei, care trebuie să fie rapid
implementate, aceasta depinzând însă de ceea ce este realizat pe plan regional, naţional şi
local. Declaraţia politică şi implementarea planului adoptate la Johannesburg, împreună cu
rezultatele întâlnirii Organizaţiei Mondiale de Comerţ de la Doha din anul 2001 şi Conferinţa
Naţiunilor Unite cu tema „Finanţare şi dezvoltare” de la Monterey din anul 2002, au pus
fundamentul pentru un parteneriat global asupra dezvoltării durabile care să mărească asistenţa
pentru dezvoltare şi accesul la piaţă al ţărilor în curs de dezvoltare, buna guvernare şi un
mediu mai bun.
Un aspect foarte important al Conferinţei de la Johannesburg a fost acela că toate ţările
au reafirmat importanţa soluţiilor multilaterale asupra problemelor globale. Cu alte cuvinte, la
probleme globale trebuie găsite soluţii globale.
Globalizarea vieţii economico - sociale şi a spiritului uman este un proces firesc,
expresie a nevoii de asigurare a controlului riscurilor pe care le generează accentuarea
complexităţii externalităţilor pozitive şi negative ale asigurării echilibrului înaintării,
generaţiilor umane care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ, în condiţii de incertitudine8.
Schimbări climatice. Protocolul de la Kyoto
În ultimii 100 de ani temperatura medie globală a crescut cu 0,6 ºC şi în Europa cu
1,2 ºC, iar deceniul ’90 a fost cel mai călduros din ultimii 150 de ani. Se preconizează că
temperaturile vor creşte cu 1,4 - 5,8 ºC până în 2010, creşterile cele mai mari înregistrându-se
în Europa de Est şi Sud. Sistemul climatic terestru pare deci orientat spre schimbare. Prin
modelări matematice, specialiştii prognozează că, datorită creşterii alarmante a emisiilor
antropice de gaze cu efect de seră, schimbările climatice globale se vor desfăşura tot mai rapid
şi vor ajunge la un nivel de echilibru, cu o temperatură mai ridicată decât oricare alta întâlnită
de-a lungul existenţei umane. Se manifestă însă o considerabilă incertitudine şi chiar
scepticism cu privire la prognozele ştiinţifice sus-menţionate. Astfel, încălzirea indiscutabilă
cu 0,6 ºC a temperaturii medii globale în secolul al XX-lea este interpretată de unii autori ca
înscriindu-se în limitele „naturale” ale variabilităţii climatice din ultimele secole. Mai mult,
8 Popescu, Constantin , Creşterea care sărăceşte, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, p.339.
11
recenta încălzire reprezintă doar aproximativ jumătate din cea rezultată din modelele
atmosferice matematice.
Unele dintre modelele matematice actuale ale climei globale sunt de acord, în general,
că mărirea concentraţiei de dioxid de carbon şi altor gaze cu efect de seră va produce o
încălzire globală de câteva grade Celsius. Regiunile boreale şi cele subarctice sunt considerate
a fi de o sensibilitate aparte la modificările regionale sau globale ale mediului înconjurător.
Anotimpurile din regiunile temperate au un caracter mai excesiv în zonele nordice, atât ca
durată, cât şi ca amplitudine, cu ecarturi mari de temperatură între iarnă şi vară. De altfel,
variabilitatea climatică este şi ea mai pronunţată pentru scări de timp de ordinul deceniilor sau
mai mari. Se preconizează manifestarea mai intensă a tuturor fenomenelor meteo, cu
intensificarea precipitaţiilor în secolul XXI, la altitudini medii şi înalte, cu scăderi în unele
regiuni şi creşteri în altele, la altitudini joase, intensificarea amplitudinii fenomenelor meteo
determinând inundaţii şi secete extreme.
La latitudini mari, ca şi în regiunile montane, printre efectele importante ale schimbării
climei, se vor număra intervenţiile în procesele de îngheţ-dezgheţ şi modificări în
comportamentul gheţarilor, cu o gamă largă de efecte secundare în procesele geomorfologice,
condiţiile hidrologice şi regimul termic al solului, precum şi în ceea ce priveşte vegetaţia,
habitatele naturale şi amenajările antropice.
Calotele glaciare joacă în prezent, ca şi în ultimele câteva milioane de ani, un rol de
pivot în modelarea mediului înconjurător la nivel global. Prin creşterea şi descreşterea lor, se
modifică topografia suprafeţei Pământului, influenţând astfel temperaturile globale şi
deplasarea maselor de aer. Ele stochează apa şi schimbă nivelul mărilor şi oceanelor.
Cercetătorii apreciază că ridicarea nivelului mării este, fără îndoială, cel mai important şi mai
vizibil efect al încălzirii globale şi al efectului de seră, cu cele mai severe consecinţe asupra
regiunilor costiere joase, plajelor şi terenurilor umede.
Ca urmare a schimbărilor climatice, se va intensifica riscul dispariţiei unor specii mai
vulnerabile şi reducerea biodiversităţii, în timp ce unele specii ar putea creşte în cantitate sau
ca areal de extindere. Pericolul iminent pentru omenire este legat de variabilitatea crescândă în
intensitate şi frecvenţă a furtunilor şi altor evenimente extreme legate de vreme şi climă, cum
sunt inundaţiile şi secetele, valurile de căldură din zone urbane importante şi impactul creşterii
nivelului mării în zonele joase de coastă. O mare problemă, conform acestor modele, este
12
aceea că schimbările climatice vor persista timp de mai multe secole, chiar dacă emisiile de
gaze cu efect de seră de provenienţă antropică s-ar diminua, deoarece unele dintre aceste gaze
(îndeosebi dioxidul de carbon) au rezidenţă atmosferică foarte lungă.9
În 5 iunie 1992 a fost adoptată Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările
climatice. Protocolul de la Kyoto la Convenţia - cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 şi ratificat de România prin Legea nr.
3/2001, are drept ţintă limitarea cantitativă şi reducerea emisiei de gaze cu efect de seră faţă de
nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008 - 2012. Protocolul prevede ca totalul
emisiilor antropice de gaze cu efect de seră, exprimate în bioxid de carbon echivalent, să nu
depăşească cantităţile atribuite ţărilor semnatare, calculate ca urmare a angajamentelor de
limitare cantitativă şi de reducere a emisiei, în scopul reducerii cu cel puţin 5% a emisiilor
globale în perioada de angajare 2008-2012 faţă de nivelul anului 1989.
România, care s-a numărat printre primele semnatare ale Protocolului de la Kyoto, şi-a
luat următoarele angajamente:
- reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în perioada de angajare 2008-2012, la 92% din
nivelul acestora în anul 1989 (reducere cu 8%)
- realizarea nu mai târziu de 2007 a unui sistem de estimare a emisiilor de gaze cu efect de
seră
- elaborarea şi implementarea politicilor în vederea promovării dezvoltării durabile
- realizarea, înainte de prima perioadă de angajament, adică înainte de 2008, a Registrului
Naţional de emisii de gaze cu efect de seră.
Participarea la utilizarea mecanismelor protocolului de la Kyoto
Protocolul de la Kyoto permite Părţilor, care l-au ratificat, să-şi îndeplinească
angajamentele de reducere a emisiilor de GES combinând politicile şi măsurile interne cu trei
mecanisme flexibile, şi anume: Implementare în comun - (JI); Mecanism de dezvoltare curată
- (CDM), Comercializarea internaţională a emisiilor – (IET).
Mecanismele JI si CDM asigura reducerea de emisii prin dezvoltarea unor proiecte
specifice în tarile eligibile în care conditiile de realizare sunt mai avantajoase.
9 Raport privind starea mediului pe anul 2005, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, http://www.arpm7c.ro/RAPORT-PRIVIND-STAREA-MEDIULUI-PE-ANUL-2005-1601
13
Dacă o ţară emite mai mult decât cantitatea alocată ei sub Protocol, ea poate folosi
aceste mecanisme pentru a achiziţiona fie unităţi de cantitate alocată - AAU prin
comercializarea acestora, fie unităţi de reducere a emisiilor- ERU, obţinute în urma proiectelor
implementate în comun, fie reduceri certificate de emisii – CER prin mecanismul de
dezvoltare curată.
Implementare în comun. Conform articolului 6 al Protocolului de la Kyoto,
Implementare în comun (JI) este un mecanism proiectat astfel încât să faciliteze transferul de
tehnologii şi creşterea absorbţiei de carbon. Părţile din Anexa 1 a Convenţiei pot transfera
către sau achiziţiona de la alte Părţi din Anexa 1 unităţi de reducere a emisiilor (ERU) sau
credite rezultate din activităţile proiectelor de JI ce reduc emisiile de GES sau măresc
absorbţia de GES, în timpul primei perioade de angajament.
Pentru aprobarea proiectelor, guvernele ţărilor interesate să implementeze în comun
proiecte de reducere a emisiilor de GES, încheie memorandumuri de înţelegere. România a
semnat 10 astfel de memorandumuri de înţelegere cu guvernele Elveţiei, Olandei, Austriei,
Danemarcei, Norvegiei, Suediei, Franţei Italiei şi Finlandei precum şi cu Fondul prototip al
carbonului înfinţat de Banca Mondială.
Pînă în prezent 21 de proiecte JI se află în diferite stadii de realizare. Marea majoritate
a proiectelor aprobate se situează în zona autorităţilor locale: sisteme de încălzire centralizată
(prin utilizarea surselor regenerabile de energie – rumeguş energie geotermală), închideri de
depozite de deşeuri. Proiectele realizate pe baza acestui mecanism favorizeaza
retehnologizarea în domeniile in care se realizează.
Mecanismul de dezvoltare curată. Articolul 12 al protocolului de la Kyoto specifică
faptul că CDM are dret scop sprijinirea statelor în curs de dezvoltare ce nu sunt incluse în
Anexa 1 în obţinerea unei dezvoltări durabile şi permiterea folosirii reducerilor de emisii
realizate în astfel de proiecte de către Părţile din Anexa 1 pentru conformarea cu
angajamentele de reducere din Protocol.
Având în vedere capacitatea de a îndeplini angajamentul de reducere prevăzut de
Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012), România nu va
recurge la această opţiune. Utilizarea de CMD va putea fi reconsiderată în viitor.
Comercializarea Internaţională a Emisiilor reprezintă abilitatea a două entităţi, care
trebuie să-şi reducă emisile, de a tranzacţiona între ele o parte din creditele de emisii. Analiza
14
scenariului privind emisiile de GHG indică un potenţial considerabil al României de a vinde
AAU (unităţi de cantitate alocată) conform Articolului 17 din Protocol de la Kyoto.
România va introduce un sistem de comercializare internaţionala a emisiilor, conform
Articolului 17 din Protocolul de la Kyoto, inclusiv în forma unei Scheme Verzi de Investiţii
(GIS). Acest sistem se va baza pe alocarea veniturilor din IET pentru promovarea investiţiilor
de reducere a emisiilor de GHG din România şi pentru alte proiecte cu beneficii asupra
mediului. Primul transfer de AAU-uri se poate realiza in 2008, deşi primele venituri pot fi
aşteptate mai repede.10
Participarea României la implementarea schemei europene de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră
Schema europeană de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră
(EU ETS) este stabilită prin Directiva 2003/87/CE privind înfiinţarea schemei de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră Schema se aplică în România
începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, iar a doua fază a
schemei se desfaşoară în perioada 2008-2012, corespunzând cu prima perioadă de angajament
a Protocolului de la Kyoto.
Scopul schemei UE privind comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră (EU ETS) reprezintă promovarea unui mecanism de reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră de către agenţii economici cu activităţi care generează astfel de emisii, în aşa fel încât
îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la Kyoto să fie mai putin
costisitoare.
Funcţionarea schemei se bazează pe tranzacţionarea certificatelor de emisii de gaze cu
efect de seră care au fost alocate operatorilor care deţin instalaţii în care se desfaşoară
activităţi reglementate de H.G. nr. 780/2006 , în masura în care aceştia respectă prevederile
privind limitele pentru emisiile de CO2. Un certificat de emisii de gaze cu efect de seră
reprezintă titlul care conferă unei instalaţii dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon
10 Raport privind starea mediului pe anul 2007, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, www.ipmbc.mido.ro/download/2728.doc
15
echivalent într-o perioadă definită, valabil pentru îndeplinirea scopului HG nr. 780/2006 şi
transferabil în condiţiile prevăzute de acest act normative.
Pentru implementarea H.G. nr. 780/2006 a fost elaborat Planul National de Alocare
(NAP) care reprezintă documentul prin care se stabileşte numărul total de certificate de emisii
de gaze cu efect de seră, alocate la nivel naţional, precum şi la nivelul fiecărei instalaţii care
intră sub incidenţa prevederilor HG nr. 780/2006. Planul Naţional de Alocare este elaborat
pentru anul 2007, ultimul an al perioadei 2005-2007 şi pentru perioada 2008-2012, fiind
transmis Comisiei Europene într-un singur document consolidat.
Planul devine operaţional pentru România după aprobarea lui prin Hotărâre a
Guvernului României, ca urmare a notificării aprobării acestuia de către Comisia Europeană.
Au fost definite următoarele 8 sectoare (de alocare) ETS: sectorul energie, sectorul
rafinare produse petroliere, sectorul producţie şi prelucrare metale feroase, sectorul ciment,
sectorul var, sectorul sticlă, sectorul ceramică, sectorul celuloză şi hârtie. Odată stabilit
numărul de certificate ce revine fiecăruia dintre cele opt sectoare, acestea sunt alocate
instalaţiilor din cadrul sectorului.
Potrivit HG nr. 780/2006, România alocă certificatele de emisii de gaze cu efect de
seră cu titlu gratuit. Rezerva pentru nou intraţi rămasă neutilizată la sfârşitul perioadei 2008 –
2012 este valorificată prin scoatere la licitaţie.
Numărul de certificate ce au fost alocate în anul 2007 este de 74.836.235. Numărul de
certificate ce urmează a fi alocate în cea de-a doua perioadă (2008-2012) este 379.721.760
(întreaga perioadă), cu o valoarea medie de 75.944.352 anual.
Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005) al Comunităţii Europene şi
raportul privind inventarul pe 2007
Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut în intervalul 2004-2005, după cum
menţionează raportul anual de inventariere a emisiilor de gaze cu efect de seră al Comunităţii
Europene, pregătit de Agenţia Europeană de Mediu (AEM) din Copenhaga. Raportul intitulat
„Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005) al Comunităţii Europene şi raportul
privind inventarul pe 2007” a fost prezentat secretariatului Convenţiei-cadru a Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru schimbările climatice (UNFCCC) drept document oficial al
16
Comunităţii Europene. AEM a făcut publice în prealabil aspectele principale ale raportului în
mai 2007, din raţiuni de interes public şi politic în ceea ce priveşte chestiunile legate de
schimbările climatice.
Versiunea finală a respectivului raport a fost prezentată la UNFCCC la 27 mai 2007.
Aspectele principale ale raportului final sunt următoarele:
UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 0,8% (35,2 milioane de tone de
CO2 echivalente) între 2004 şi 2005 – în principal datorită unei scăderi a emisiilor de
CO2 de 0,7% (26 milioane de tone).
UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 2,0% în 2005 faţă de anul de
referinţă[1] stabilit în baza Protocolului de la Kyoto.
UE-15: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 1,5% între 1990 şi 2005
UE-27: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 0,7% (37,9 milioane de tone de
CO2 echivalente) între 2004 şi 2005
UE-27: Emisiile de gaze cu efect de seră au scăzut cu 7,9% faţă de nivelurile din 1990
Germania, Finlanda şi Ţările de Jos au contribuit cel mai mult la reducere în
valoare absolută pe teritoriul UE-15 (vezi tabelul nr.1). Reducerea emisiilor de CO2 a
dus la reducerea globală a emisiilor de gaze cu efect de seră în aceste ţări.
Germania a redus emisiile cu 2,3% sau 23,5 milioane de tone CO2 echivalente:
unul dintre principalele motive care au dus la scăderea emisiilor a fost trecerea de la
utilizarea cărbunelui la gaze naturale pentru producţia de electricitate şi energie
termică in reţelele publice. În plus, emisiile provenite din transportul rutier şi de la
gospodării şi servicii au scăzut semnificativ.
Finlanda a redus emisiile cu 14,6% sau 11,9 milioane de tone CO2 echivalente:
reducerea emisiilor s-a datorat în principal unei scăderi considerabile a utilizării
combustibililor fosili în producţia de electricitate şi energie termică in reţelele publice,
datorită importurilor de energie electrică. A scăzut în special utilizarea cărbunelui.
Ţările de Jos au redus emisiile cu 2,9% sau 6,3 milioane de tone CO2
echivalente: s-a utilizat o cantitate mai mică de combustibili fosili în producţia de
17
electricitate şi energie termică pentru reţelele publice. Gospodăriile şi sectorul
serviciilor au utilizat mai puţin combustibil, datorită iernii mai călduroase.11
11 Comunicat de presă al Agenției Europene de Mediu: Inventarul anual al gazelor cu efect de seră (1990-2005) al Comunităţii Europene şi raportul privind inventarul pe 2007, http://www.eea.europa.eu/pressroom/newsreleases/eu-greenhouse-gas-emissions-decrease-in-2005
Alte ţări UE-15 care au înregistrat scăderi ale emisiilor între 2004 şi 2005 sunt: Belgia,
Danemarca, Franţa, Luxemburg, Suedia şi Regatul Unit. Anul de referinţă pentru majoritatea
gazelor cu efect de seră stabilit prin Protocolul de la Kyoto este 1990 pentru UE-15, însă
aproape toate statele membre utilizează 1995 ca an de referinţă pentru gazele fluorurate sau
„gazele F”.
În valoare absolută, Spania este ţara în care s-a înregistrat cea mai mare creştere a
emisiilor de gaze cu efect de seră între 2004 şi 2005 (vezi tabelul din cadrul notelor pentru
editor). În Spania, creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 3,6% sau 15,4 milioane de
tone de CO2 echivalente s-a datorat în special producţiei de electricitate şi energie termică
pentru reţelele publice. Acest fapt se datorează unei creşteri a producţiei de energie electrică
de la centralele termice (17%), si a unei scăderi a producţiei de energie electrică de la
hidrocentrale (-33%).
Alte ţări UE-15 care au înregistrat creşteri ale emisiilor între 2004 şi 2005 sunt:
Austria, Grecia, Irlanda, Italia şi Portugalia.
Acest raport este documentul oficial prin care UE prezintă UNFCCC totalul emisiilor
interne de gaze cu efect de seră în perioada 1990-2005. În acest context, expresia „emisii
interne” se referă la emisiile de pe teritoriul UE. Raportul conţine informaţii privind emisiile
de gaze cu efect de seră din UE-15 şi UE-27. De asemenea, explică în mod detaliat procesul
prin care se evaluează emisiile în UE şi prin care se efectuează verificarea calităţii. AEM este
responsabilă pentru redactarea şi publicarea respectivului raport anual şi utilizează informaţiile
raportate de guvernele naţionale în cadrul mecanismului de monitorizare a emisiilor de gaze
cu efect de seră al CE.
În 2005, Sistemul de comercializare a certificatelor de emisie de gaze cu efect de seră
al Uniunii Europene (EU ETS) a inclus aproximativ 47% din totalul de emisii de CO 2 şi
aproximativ 39% din totalul de emisii de gaze cu efect de seră din UE-15. EU ETS a inclus
aproximativ 49% din totalul de emisii de CO2 şi 41% din totalul de emisii de gaze cu efect de
seră din UE-25. În general, informaţiile EU ETS au fost utilizate de statele membre ale UE ca
element de calcul, în vederea raportului menţionat, al emisiilor totale de CO2 în ceea ce
priveşte sectoarele Energie şi Procese industriale. Cu toate acestea, o cuantificare explicită a
19
contribuţiei EU ETS la emisiile totale de CO2 la nivel de sectoare şi subsectoare pentru UE-15
sau UE-25 nu este inca posibila.
Conform Protocolului de la Kyoto, UE-15 are drept obiectiv comun o reducere a
emisiilor totale de gaze cu efect de seră cu 8% faţă de anul de referinţă. Pentru UE-27, nu
exista inca un obiectiv comun in contextul Protocolului de la Kyoto. Raportarea oficială a
emisiilor cu scopul de a respecta obiectivele Protocolului de la Kyoto va începe în 2010 – când
se vor raporta emisiile pentru anul 2008. Între timp, raportul reprezintă cea mai relevantă şi
mai exactă sursă de informaţii privind emisiile de gaze cu efect de seră din UE. El poate fi
utilizat pentru urmărirea performanţelor UE în ceea ce priveşte reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră interne (adică de pe teritoriul UE), în vederea respectării obiectivelor de la
Kyoto.
Părţile la Protocolul de la Kyoto pot utiliza surse de absorbtie a bioxidului de carbon,
precum şi aşa-numitele „mecanisme flexibile”, cu scopul de a reduce şi mai mult emisiile de
gaze cu efect de seră în afara teritoriilor lor naţionale – ca supliment faţă de reducerile interne.
Prin urmare, masurile interne (la nivel EU) constituie metoda principală de realizare a
obiectivelor de la Kyoto.
Raportul de inventariere sugerează faptul că emisiile interne de gaze cu efect de seră au
scăzut cu aproximativ 2,0% faţă de anul de referinţă stabilit de Protocolul de la Kyoto. În ceea
ce priveşte UE-15, anul de referinţă pentru CO2, CH4 şi N2O este 1990; pentru gazele
fluorurate, 12 state membre au ales 1995 ca an de referinţă, în timp ce Austria, Franţa şi Italia
au ales 1990. Având în vedere că inventarul UE-15 este suma inventarelor statelor membre,
estimările de emisii de gaze fluorurate în anul de referinţă al UE-15 sunt suma emisiilor din
1995 înregistrate în 12 state membre şi a emisiilor din 1990 înregistrate de Austria, Franţa şi
Italia. Emisiile din anul de referinţă pentru UE-15 includ şi emisiile provenite din
despăduririle practicate în Ţările de Jos, Portugalia şi Regatul Unit [„Raportul iniţial al
Comunităţii Europene în temeiul Protocolului de la Kyoto” (AEM, 2006)].
Malta nu a furnizat estimări ale emisiilor de gaze cu efect de seră pentru 2005, prin
urmare datele furnizate în tabel se bazează pe aproximarea datelor lipsă.
UE-27 nu are un obiectiv comun în temeiul Protocolului de la Kyoto
20
UE-15: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania, Suedia, Regatul Unit
UE-27: Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg,
Malta, Ţările de Jos, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Regatul Unit.
Dezvoltarea durabilă - modelul de dezvoltare a omenirii în viitor
Răspunsul societăţii umane la actuala criză ambientală ale cărei componente de bază
sunt suprapopularea, epuizarea resurselor şi poluarea este dat de dezvoltarea durabilă care se
propune a fi modelul de dezvoltare a omenirii în viitor.
Dezvoltarea durabilă implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi
responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de cele viitoare. Dezvoltarea economică durabilă
presupune o nouă atitudine faţă de mediul ambiant, în care preceptul „Omul trebuie să fie
stăpân al naturii” aparţinând lui René Descartes şi care a reprezentat cuvântul de ordine al
secolului al XIX-lea şi o bună parte a secolului al XX-lea sub imperiul revoluţiei industriale să
fie înlocuit cu „Omul trebuie să fie parte a naturii şi protector al ei”. Conştiinţa apartenenţei la
natură a omului trebuie să devină un imperativ al celei mai mari părţi a locuitorilor planetei.
Numai aşa se va putea răspunde pozitiv la toate provocările viitorului. Dintre acestea două
sunt vitale: creşterea populaţiei şi progresele accelerate ale tehnologiei într-un mediu dat, tot
mai limitat în ceea ce priveşte resursele de supravieţuire. Astfel că dezvoltarea economică
durabilă trebuie să vizeze şi condiţii favorabile pentru soluţionarea gravelor probleme sociale
cu care se confruntă individul şi comunităţile umane. În acest sens, dezvoltarea economică
durabilă reprezintă forma de dezvoltare care reuneşte într-un tot echilibrat creşterea
economică, protecţia mediului înconjurător, justiţia socială şi democraţia.
21
Fostul premier al Norvegiei, Gro Harlem Brundtland în calitate de Preşedinte al
Comisiei Mondiale de Mediu şi Dezvoltare a prezentat în anul 1987 raportul „Viitorul nostru
comun”, în care definea dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care corespunde
necesităţilor prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface
propriile necesităţi”12. Regăsim mesajul acestui raport în cadrul „Principiului 3” al Declaraţiei
de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare (3-14 iunie 1992), conform căruia „dreptul la
dezvoltare trebuie exercitat astfel încât să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de
dezvoltare şi de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare”.
Referire la dezvoltarea durabilă se face şi în Standardul I.S.O. 14.001, în introducerea
acestuia, precizându-se că: „Toate tipurile de organizaţii sunt preocupate din ce în ce mai mult
să atingă şi să demonstreze o performanţă de mediu evidentă, controlând impactul propriilor
activităţi, produse sau servicii asupra mediului şi luând în considerare politica şi obiectivele
lor de mediu. Aceste aspecte se înscriu în contextul legislaţiei din ce în ce mai stricte, al
dezvoltării politicilor economice şi a altor măsuri destinate să încurajeze protecţia mediului, a
creşterii preocupării părţilor interesate privind problemele legate de mediu, inclusiv
dezvoltarea durabilă”13.
Dezvoltarea durabilă cuprinde ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea
dincolo de limita de suportabilitate şi regenerare a ecosistemelor, iar fundamentul acesteia îl
reprezintă necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice şi de protecţie a
mediului. În această etapă de dezvoltare a omenirii este esenţial ca, în toate ţările, aceste
obiective să fie integrate de la început, cu scopul de a minimiza pagubele economico -
ecologice.14
În ultimii ani, operaţionalizarea dezvoltării durabile a devenit un obiectiv strategic
pentru întreaga umanitate, ea trebuind adaptată la specificul fiecărei ţări, în funcţie de
particularităţile naţionale demografice, ale mediului natural, ale spaţiului construit etc. Sensul
dezvoltării durabile poate fi înfăptuit numai prin găsirea celui mai bun model endogen de
reconciliere între om şi natură. Ţările nedezvoltate în paşii pe care-i urmează pe calea
dezvoltării nu trebuie să imite drumul urmat de ţările dezvoltate din trecut până azi, soluţia
12 Cicerone, Ionescu, Cum să construim şi să implementăm un sistem de management de mediu în conformitate cu I.S.O. 14.001, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.31.13 European Commission (1996), International standard I.S.O. 14.001. Environmental Management Systems.Specification with guidance for use. Referance number 150.14 M., Falque, Dévelopement durable: pour un nouveau contenu, I.C.R.E.I., Paris, 1992.
22
dezvoltării lor trebuie să se bazeze pe crearea unei societăţi care este intrinsec compatibilă cu
mediul său. Dacă ar imita ţările dezvoltate, urmând astfel paşii parcurşi de acestea în drumul
către dezvoltare, ele ar repeta şi acele erori pe care le-au făcut ţările dezvoltate în trecut şi care
au condus la situaţia actuală de deteriorare a mediului.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic. Nivelul optim corespunde acelei
dezvoltări de lungă durată, care poate fi susţinută de către cele patru sisteme. Pentru ca
modelul să fie operaţional este necesar ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la
toate subsistemele ce formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de
la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Atât Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea din 3-14 iunie 1992 de
la Rio de Janeiro, cât şi Conferinţa O.N.U. de la Johannesburg din 26 august - 4 septembrie
2002 au contribuit în mod semnificativ la conştientizarea urgenţei unei dezvoltări durabile. Cu
aceste ocazii a fost adresat lumii întregi un mesaj clar şi anume: fără o gestionare mai bună a
mediului înconjurător dezvoltarea va fi subminată, iar fără o dezvoltare accelerată a
ţărilor sărace, politicile privind mediul vor eşua.
Energie durabilă şi sigură, politica energetică a Uniunii Europene in susţinerea
durabilităţii ecologice
Sursele neconvenţionale de energie sunt cunoscute în literatura de specialitate sub
denumirea de „surse noi”, însă numai tehnologiile de captare, conversie şi utilizare energetică
şi economică sunt relativ noi. Aceste surse de energie prezintă o serie de particularităţi de care
trebuie să se ţină cont atât în procesul de utilizare, cât şi în activitatea de includere a acestora
în balanţa energetică. Sursele neconvenţionale de energie se regenerează în urma unor procese
naturale şi sunt inepuizabile, ceea ce le conferă calitatea de resursă certă în energetica
viitorului. De asemenea, prezintă o mare simplitate în construcţie şi pot fi utilizate atât în
sistemul energetic descentralizat pentru consumatori izolaţi, cât şi conectate la sistemul
energetic naţional.
23
La nivel mondial, din totalul resurselor primare existente, de 10.038 Mtep, sursele
regenerabile de energie reprezintă 1.352 Mtep adică 13,5%. Din acestea, energia hidroelectrică
reprezintă 2,2%, energia conţinută în combustibil şi deşeuri biodegradabile (biomasă solidă)
10,8% şi alte resurse 0,5%.15
În anul 2001, un procent de 15,5% din totalul producţiei de energie electrică din
Uniunea Europeană a fost produs din surse regenerabile.63 Resursele regenerabile de energie
reprezintă deja o componentă semnificativă în cadrul economiei de combustibili pe plan
mondial. Ele pot avea o contribuţie tot mai importantă la diversificarea alimentării cu
energie, reducerea emisiilor şi durabilitatea dezvoltării energetice pe termen lung. În
schimb, pe termen scurt şi mediu, regenerabilele moderne vor rămâne o componentă destul
de redusă a alimentării cu energie în ţările industrializate, revenindu-le un rol de completare şi
nu de substituire a energiei pe bază de combustibili fosili şi nucleari. În ţările mai slab
dezvoltate, rolul resurselor regenerabile în acoperirea cererii de energie fiabilă şi accesibilă ca
preţ va fi tot mai important, mai ales în zonele rurale, unde utilizarea lor va fi susţinută prin
subvenţii direcţionate temporare.16
Sursele regenerabile de energie pot să contribuie prioritar la satisfacerea nevoilor
curente de energie electrică şi de încălzire în zonele rurale defavorizate. Valorificarea surselor
regenerabile de energie, în condiţii concurenţiale pe piaţa de energie, devine oportună prin
adoptarea şi punerea în practică a unor politici şi instrumente specifice sau emiterea de
„certificate verzi” („certificate ecologice”). Certificatul verde este un document ce atestă o
cantitate de 1 MWh energie electrică produsă din surse regenerabile de energie. El se poate
tranzacţiona, distinct de cantitatea de energie asociată acestuia, de pe o piaţă bilaterală sau
centralizată.17 În prezent, calitatea esenţială a energiei neconvenţionale de resursă nepoluantă
a readus în atenţie alternativa înlocuirii treptate a energiei produse pe bază de combustibili
fosili. Sursele regenerabile de energie asigură creşterea siguranţei în alimentarea cu energie şi
15 Stănciulescu Georgeta, Popescu Mihaela, Caracasian Lusine, Anton Bogdan – Evaluarea cadrului de reglementare şi acţiuni necesare privind producerea energiei electrice din surse regenerabile de energie, în Mesagerul energetic nr. 30, aprilie 2004, pag. 11.
16 Doucet Gerald – Energia produsă din surse regenerabile. Puncte de vedere CME, în Mesagerul energetic nr. 41, martie 2005, pag. 1.
17 Conform HG nr. 1892/4.11.2004 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei electrice din surse regenerabile de energie, publicată în MO nr. 1056 partea I din 15.11.2004.
24
limitarea importului de resurse energetice, în condiţiile unei dezvoltări economice durabile.
Aceste cerinţe se realizează în context naţional, prin implementarea unor politici de conservare
a energiei, creştere a eficienţei energetice şi valorificare superioară a surselor regenerabile.
Cota energiei regenerabile în consumul global de energie al Uniunii Europene este
strâns legată de tendinţele consumului şi de conservarea energiei. Consumul de energie
regenerabilă a stagnat la cca. 6% din consumul global, în ciuda creşterii anuale considerate în
sector de 3% şi evoluţiei spectaculoase în sectorul energiei vântului în ultimii zece ani. În
termeni absoluţi, cota energiilor regenerabile în consumul de energie va înregistra o creştere la
orizontul anului 2030 (Figura nr.18). Această proporţie (în termeni relativi) în balanţa de
energie va depinde mult de viitorul conectărilor la reţeaua de energie electrică şi de cel al
competiţiei în producţia descentralizată.
Fig. Evoluţia consumului de energie din surse regenerabile în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană are drept ţintă creşterea contribuţiei energiilor regenerabile în
consumul global de energie al statelor membre la 12% în 2010, ceea ce va produce efecte
benefice, concretizate în crearea de noi locuri de muncă şi exportul tehnologiilor europene în
18 Sursa: Cartea verde – către o strategie europeană a securităţii alimentării cu energie, Comisia Europeană, noiembrie 2000, pag. 40-41.
25
ţările mai slab dezvoltate. De asemenea, pentru anul 2010 se preconizează producerea energiei
electrice din surse regenerabile într-o proporţie de 22% energie electrică verde (Tabelul nr.).19
Ţara Energie electrică produsă Ţara din surse regenerabile de energie1997 (TWh) 1997 (%) 2010 (%)
Belgia 0,86 1,10 6,00Danemarca 3,21 8,70 29,00Germania 24,91 4,50 12,50
Marea Britanie 7,04 1,70 10,00Uniunea Europeană 338,41 13,90 22,00
România 17,51 29,00 30,00
Tabelul nr. Valori de referinţă pentru energia electrică produsă din surse regenerabile
În viziunea europeană, pentru încadrarea unei surse de energie în categoria surselor
regenerabile, produsele sau procesele naturale trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă
potenţial energetic şi să poată fi convertite în energie prin tehnologii accesibile în prezent. În
acest sens, sunt definite20 ca regenerabile următoarele categorii de surse de energie: energia
solară, energia eoliană, energia geotermală, energia valurilor, energia mareelor, energia hidro,
biomasa, gazul de deposit (gaz rezultat din fermentarea deşeurilor), energia conţinută în gazul
de fermentare a nămolurilor din instalaţiile de epurare a apelor uzate, biogazul.
Elementele care diferenţiază astfel de surse de cele convenţionale constau în dispersia
pronunţată a potenţialului exploatabil pe arii relativ extinse şi dependenţa nemijlocită de
condiţiile meteorologice şi de anotimp (sezoane), excepţie făcând numai energia geotermală.
19 Conform Directivei 2001/77/EC privind „Promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile pe piaţa unică de energie”, adoptată de Parlamentul European în septembrie 2001.
20 Conform Directivei 2001/77/EC privind „Promovarea energiei electrice produse din surse regenerabile pe piaţa unică de energie”, adoptată de Parlamentul European în septembrie 2001.
26
Politica energetică a Uniunii Europene. Directive
Promovarea surselor de energie durabile, competitive şi sigure este un obiectiv cheie al
politicilor Uniunii Europene. Atenţia sporită acordată dificultăţilor determinate de schimbările
climatice a promovat energia pe prima pagină a agendei UE. Din acest motiv, Consiliul
guvernatorilor Băncii Europene de Investiţii a hotărât în 2007 să crească contribuţia BEI la
dezvoltarea energiei nepoluante pentru Europa şi să lanseze o facilitate specială de împrumut
pentru investiţiile în energie în afara Uniunii Europene.
Planul de acţiune adoptat de Consiliul European de la Bruxelles din martie 2007
defineşte politica energetică a Uniunii Europene. Acesta stabileşte, de asemenea, obiective
ambiţioase:
reducerea cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2020 comparativ cu
1990;
o pondere de 20% a energiilor regenerabile în configuraţia energetică a Uniunii
Europene;
pondere de 10% a biocombustibililor în cantitatea de benzină şi motorină folosită
pentru transporturi
reducerea cu 20% a consumului energetic comparative cu prognozele de bază pentru
2020.21
La începutul anului 2008, Comisia Europeană a convenit asupra unui pachet
cuprinzător de propuneri „Acţiunea Clima” care vor veni în sprijinul angajamentelor
Consiliului European privind combaterea schimbărilor climatice şi promovarea energiei
21 Carte verde privind instrumentele de piaţă utilizate în scopuri aferente politicii de mediu şi altorpolitici conexe, Sursă: Secretar General al Comisiei Europene semnat de către dl Jordi AYET PUIGARNAU, director, http://www.minind.ro/domenii_sectoare/leg_armonizata/mediu_31_01/Carte_verde_instrumente_de_piata_pt_promovare_mediu-RO.pdf
27
regenerabile. BEI urmărește atent evoluţia politicii energetice. În acest context, împrumuturile
BEI pentru energie şi schimbări climatice vizează cinci domenii prioritare:
energia regenerabilă;
eficienţa energetică;
cercetarea,dezvoltarea şi inovarea în domeniul energetic;
securitatea şi diversificarea aprovizionării interne (inclusive reţele transeuropene de
energie);
şi securitatea aprovizionării cu energie din afara Uniunii Europene, precum şi
dezvoltarea economică în ţările vecine şi ţările partenere.
Întrucât energia este un domeniu presant în ceea ce priveşte investiţiile, banca
acţionează în consecinţă. Pentru 2007, obiectivul a fost acordarea unor împrumuturi în valoare
totală de 4 miliarde EUR pentru proiecte energetice în interiorul şi în afara Uniunii Europene,
din care 900 milioane EUR pentru energia regenerabilă. În realitate, banca a acordat
împrumuturi de 5,4 miliarde EUR în Uniunea Europeană (plus Islanda), 1,5 miliarde EUR
pentru surse de energie regenerabilă şi încă 1,4 miliarde EUR în afara Uniunii, din care 518
milioane EUR pentru energie regenerabilă. S-au acordat împrumuturi în valoare de 500
milioane EUR în baza unei facilităţi speciale în valoare de 3miliarde EUR, creată pentru
finanţarea până în 2013 a investiţiilor energetice în afara mandatelor de dezvoltare actuale în
ţările vecine, ţările ACP, Africa de Sud, Asia şi America Latină.
Împrumuturile acordate pentru sursele de energie regenerabilă au atins sume record.
Prin comparaţie, în ultimii ani valoarea anuală medie a împrumuturilor acordate pentru energie
regenerabilă a fost de aproximativ 450 milioane EUR. BEI a finanţat tehnologii mature
utilizate deja la scară comercială, cum ar fi parcurile eoliene terestre, energia hidroelectrică,
energia geotermală şi biomasa solidă.
BEI a finanţat, de asemenea, tehnologii de ultimă oră, aflate într-o fază incipientă de
aplicare, precum conversia fotovoltaică, tehnologiile de producere a energiei termice solare și
a biocombustibililor din generaţia a doua. Investiţiile în noile tehnologii de energie
regenerabilă au un scop dublu: producerea de electricitate şi contribuirea la reducerea costului
tehnologiei, în special în baza principiului de învăţare din mers.
Eficienţa energetică a reprezentat împrumuturi în valoare de 945 milioane EUR în
Uniunea Europeană. Cogenerarea sau producţia simultană de energie termică și electrică,
28
precum și reţelele de termoficare, constituie o prioritate pentru bancă. În Italia, BEI a acordat
Eni împrumuturi în valoare de 200 milioane EUR pentru construirea unei centrale cu ciclu
combinat în afara oraşului Ferrara, facilitând dezafectarea mai multor centrale electrice pe
bază de păcură, învechite, ineficiente şi mai poluante. În Germania, BEI a finanţat o instalaţie
de incinerare a deşeurilor cu producere de căldură la Suhl, in Turingia.
Resurse energetice neconvenţionale
BIOMASA – SURSĂ DE ENERGIE
REGENERABILĂ
Reacţiile de descompunere pe cale aerobă a deşeurilor au loc indiferent că sunt dirijate,
controlate şi valorificate, sau nu, dar în acest din urmă caz toţi aceşti compuşi se degajă liber,
în atmosferă. Cunoscându-se cantităţile impresionante de deşeuri care există în prezent şi că în
medie rezultă 500 m3 N de metan la o tonă de deşeuri organice fermentate, putem intui ce
cantitate enormă de gaz este eliminată în atmosferă. Acest gaz, care stagnează în deşeuri,
captat şi utilizat, poate deveni o sursă spectaculoasă de energie, fiind considerată aproape
inepuizabilă. Descompunerea biomasei de origine vegetală sau animală se realizează în natură
prin organisme unicelulare (microorganisme), fără a fi necesar niciun aport energetic. Este
vorba despre grupele principale descompunătoare, respectiv ciupercile şi bacteriile. Prin faptul
că sunt mici (bacterii ≈1/1000 mm) raportul suprafaţă/volum este foarte mare şi, deoarece
transformarea materialelor de către microorganisme este proporţională cu suprafaţa specifică
(şi nu cu masa), rezultă un randament de descompunere foarte mare pe care-l realizează aceste
organisme. Un alt element de performanţă a microorganismelor este faptul că pot descompune
diferite substanţe şi sunt adaptabile în scurt timp la condiţii de mediu schimbătoare. Deoarece
bacteriile nu sunt supuse proceselor de metabolism fixe, ci dispun de o mare adaptabilitate, au
capacitatea să descompună toate substanţele organice naturale şi o mare parte din compuşii
organici artificiali. Biomasa este considerată o sursă majoră de energie regenerabilă, cu o cotă
29
de aproximativ 63 % în consumul total de energie regenerabilă al UE. Contribuţia biomasei a
crescut cu un ritm mediu de până la 3,3 % pe an în perioada anilor 1990–1999, atât pentru
producerea de energie (în special în ţările nordice) cât şi pentru utilizarea directă în scopuri
casnice. Evoluţia tehnologiilor pe bază de biomasă (care sunt tot mai competitive şi viabile
economic) va constitui importante repere strategice în contextul liberalizării pieţei de energie.
Substanţele care pot fi descompuse de microorganisme sunt specifice majorităţii tipurilor de
deşeu din localităţi, respectiv:
• deşeuri din producţia de alimente şi din pregătirea mâncărurilor;
• deşeuri vegetale din grădini, parcuri etc.;
• deşeuri din hârtie, carton, textile din fibre naturale, celuloză;
• fecale, excremente;
• deşeuri din lemn;
• deşeuri de la abatoare.22
Din compoziţia generală a reziduurilor din diferite ţări şi oraşe de pe glob, materiile
organice constituie următoarele procentaje (medie): SUA, 22,5; Canada, 10,0; Marea Britanie,
Fig. Circuitele închise ale carbonului şi ale substanţelor nutritive anorganice la
producerea biogazului 28
● Descompunerea celulozei şi chitinei.
Substanţa vegetală, în procesul de compostare, este formată în proporţie de 40–70 %
din celuloză. Celuloza este o componentă esenţială a pereţilor celulari ai plantelor inferioare
sau superioare şi contribuie decisiv la rezistenta ei şi la permeabilitatea pentru apă. Celuloza
este un polimer format din molecule de glucoză, aşanumitele hexoze.
În condiţii aerobe, celuloza este descompusă de ciuperci şi bacterii specializate, proces
care este relative insensibil la modificările pH-ului şi la temperaturile ridicate din compost. 28 Legendi, Amelitta, Barbu, Viorica, Articol Biogazul- energie prin conversie naturala, Monitorul Arotem, anul 11, nr 1, 2007
39
Chitina este o substanţă formată din molecule de acetilglucosamin-N, care sunt structurate
asemănător celulozei şi reprezintă o componentă esenţială a pereţilor celulari ai ciupercilor.
● Descompunerea xilanului.
Xilanul este de asemenea o componentă principală a substanţei vegetale. Acţionează ca
material de depozitare şi de susţinere a plantelor. Paiele conţin, de exemplu, până la 30 %
xilan, iar lemnul de foioase, 20–25 %. Xilanul este descompus în mediu acid în principal de
ciuperci, iar în mediu bazic (pH > 7), de bacterii. Pe ansamblu, descompunerea xilanului este
un proces care se realizează mai uşor decât descompunerea celulozei şi de către un număr mai
mare de tipuri de microorganisme. Ca hidrat de carbon, xilanul este format din hexoze,
pentoze şi acizi.
● Descompunerea ligninei.
Formarea ligninei, prin efectele ei, este numită şi „lemnificarea” substanţei vegetale.
18–30 % din masa uscată a substanţei vegetale constă în lignină şi reprezintă partea lemnoasă
a unei plante. Lignina constă din molecule de compuşi aromatici, legate tridimensional, la care
unitatea de bază este diferită de la plantă la plantă. De exemplu, la conifere, este alcoolul
coniferil, la foioase – alcoolul sinapinal, iar la ierburi –alcoolul cumar. Prin reacţii enzimatice
şi chimice, din aceşti monomeri se formează lignina polimerică.
Descompunerea efectivă a ligninei se realizează foarte lent şi numai de către tipuri
specializate de ciuperci, în condiţii de mediu extrem de variabile. Optim pentru
descompunerea ligniei, realizată prin procese metabolice oxidative, este intervalul de
temperatură 45...50 °C.
● Formarea humusului.
Odată cu descompunerea ligninei începe formarea substanţelor humice. Motivul este
că în timpul intervenţiei microbiene asupra structurii ligninei sunt stimulate şi reacţii chimice.
Acestea duc la polimerizarea moleculelor rupte la descompunerea ligninei şi la alte produse
metabolice microbiene. Substanţa organică se denaturează, iar din componentele materialului
de fermentaţie se formează humusul. Prin formarea humusului, în timpul descompunerii
ligninei, azotul liber este legat şi îmbogăţeşte materialul nou format.
● Formarea metanului.
40
Bacteriile metanogene există exclusiv în mediu anaerob. La introducerea oxigenului
ele dispar imediat. Formarea metanului este facilitată de o temperatură între 40 şi 60 °C şi o
valoare a pH-ului între 6,5 şi 8,5. La începutul procesului de fermentaţie, este disponibilă o
mare diversitate materială, respectiv substanţe uşor valorificabile, formate din molecule simple
ce se pot descompune uşor. În compostul finit, formarea metanului nu se mai realizează,
deoarece această condiţie nu mai este îndeplinită.
● Amonificarea.
Amonificarea este un proces de bază în descompunerea biomasei, respectiv în
metabolismul microorganismelor. Prin descompunerea proteinelor, sunt puşi la dispoziţie
aminoacizi, care degradaţi (mineralizaţi) sunt în continuare prelucraţi şi devin componente de
bază ale descompunerii biomasei. De asemenea, la începutul procesului de compostare, prin
amonificare se formează proteine, valorificate de microorganisme pentru aprovizionarea cu
azot. Cantitatea de azot mineral (aici NH4-N) din materialul în fermentaţie poate deveni
problematică, deoarece în anumite condiţii, la valori ale pH > 7 amoniacul se poate degaja.
Aceasta reprezintă o poluare a mediului şi are ca urmare o pierdere de azot a îngrăşământului
format din compost.
● Nitrificare/Denitrificare.
În procesul de nitrificare, într-o prima etapă, amoniacul este oxidat la nitrit (NO2), iar,
în a doua etapă, se realizează oxidarea la nitrat (NO3). Bacteriile nitrificatoare (nitrificanţi)
necesită un mediu aerob, performanţa nitrificării fiind influenţată de schimbările temperaturii
şi ale valorilor pH-ului. Formarea nitratului se realizează mai ales în zonele de margine ale
grămezilor de gunoi din spaţiile deschise, nu însă şi la temperaturi mai mari de 40 °C în
instalaţii închise. Concentraţiile mari de azot mineralizat prezente în procesul de compostare
pot conduce la poluări ale apei freatice, prin spălarea nitraţilor de către apele de precipitaţii.
La denitrificare, microorganismele iniţial aerobe, puse în condiţii anaerobe, îşi obţin necesarul
de oxygen din NO2/NO3, folosindu-l ca agent oxidant pentru descompunerea legăturilor
organice, luând naştere, ca urmare a procesului de reducere, protoxidul de azot (N2O) şi azot
elementar (N2). Denitrificarea apare în compost dacă în zona grămezilor cu concentraţii mari
de nitrat se realizează condiţii anaerobe. Procesul este puţin sensibil la mediu, şi se realizează
mai puternic la valori ale pH-ului de ≈ 7 şi la temperaturi de aproape 30 °C.29