SALONUL LITERAR-96 1 ATITUDINI La început de 2018, „politic și literar” Liviu Ioan STOICIU În ce țară trăim? Avem o clasă politică de doi bani. Politica dă tonul, ea ține frâul într-o țară democratică, parlamentarii de toate culorile fac legile. Politicienii guvernează, dau ordonanțe de urgență care ne influențează viața de zi cu zi. Conform moștenirii istorice, la noi politicienii sunt ca la nimeni… Corupți, de proastă calitate morală. Altădată am avut și capete luminate la vârf, regatul ne- a asigurat o continuitate de personalități clarvăzătoare, apărute în momente- cheie ale istoriei (ele au asigurat inclusiv Marea Unire), dar de când am devenit republică avem parcă numai înlocuitori. Ba chiar după Revoluție e și mai rău … Europarlamentarii noștri din Opoziție, să vin la zi, nu mai departe, în frunte cu „oamenii lui Băsescu” (tip Monica Macovei sau Sever Mureșan) sunt dușmanii României, cer în continuare să funcționeze umilitorul Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), din cauza căruia nu mai scăpăm de eticheta de „țară de hoți, tarată”, de neîncredere. Șefa Delegației Comisiei Europene de la București are același comportament discutabil, turnând la Bruxelles tot felul de bazaconii pe teme juridice. Pe când la București se încearcă responsabilizarea actului juridic (mai ales la cei care te condamnă fără să aibă dovezi, numai pe declarațiile dușmanilor tăi; dacă trec legile justiției aflate acum în Parlament și la Președinție, judecătorii și procurorii vor plăti erorile date de gol de CEDO, la o adică) și respectarea prezumției de nevinovăție, cu îndepărtarea abuzului de cercetare în arest pentru orice învinuire… E adevărat, societatea civilă se teme că legile justiției (actualizate cu hotărârile Curții Constituționale) sunt făcute pentru a salva de la pușcărie politicienii corupți, în frunte cu cei doi președinți ai partidelor aflate în coaliție la putere (PSD-ALDE), acuzați de Direcția Națională Anticorupție (DNA) în fel și chip. Doar că lucrurile sunt mai complicate decât apar ele la prima vedere, cei acuzați atrag atenția că există un „stat paralel”, care subminează ilegal Parlamentul (dominat de PSD-ALDE) și Guvernul! Stat paralel coordonat de președintele țării, Klaus Johannis (liberal, aflat în opoziție cu PSD-ALDE), care are la picioare serviciile secrete și DNA, Procuratura Generală, Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel (el numește magistrații, judecători și procurori în funcții, și directorii SRI, SIE, SPP, STS și câte alte servicii secrete or mai fi), toate pervertite de pe vremea abuzivului președinte de țară Traian Băsescu (azi, ajuns parlamentar în opoziție). Din cauza acestui „stat paralel” (sau „sistem paralel”) s-a ajuns să avem într-un an și ceva de la alegeri trei guverne, premierii primelor două guverne ale PSD-ALDE devenind prizonieri ai serviciilor secrete („care au altă agendă decât aceea națională”; „servicii secrete românești puse în slujba serviciilor străine secrete”, după câte se tot clamează). În condițiile în care azi opoziția politică parlamentară nu mai contează, din păcate. În acest război intern de uzură, PSD-ALDE reușește totuși să- și impună măsuri din programul de guvernare cu care au câștigat alegerile, au crescut salariul minim la 1900 de lei (enervând la culme marile corporații, care veniseră în România pentru mâna de muncă ieftină) și au scăzut impozitul pe venit de la 16 la 10 la sută din acest an, a crescut pe o grilă unică salariile la bugetari (cu trecerea contribuțiilor sociale la salariați; să vadă astfel statul cine nu plătește
52
Embed
La început de 2018, „politic și literar” - api.ning.comapi.ning.com/.../Salon96.pdf · SALONUL LITERAR-96 1 ATITUDINI La început de 2018, „politic și literar” Liviu Ioan
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
SALONUL LITERAR-96
1
ATITUDINI
La început de 2018, „politic și literar”
Liviu Ioan STOICIU
În ce țară trăim? Avem o clasă politică de doi bani. Politica dă tonul, ea ține frâul
într-o țară democratică, parlamentarii de toate culorile fac legile. Politicienii
guvernează, dau ordonanțe de urgență care ne influențează viața de zi cu zi.
Conform moștenirii istorice, la noi politicienii sunt ca la nimeni… Corupți, de
proastă calitate morală. Altădată am avut și capete luminate la vârf, regatul ne-
a asigurat o continuitate de personalități clarvăzătoare, apărute în momente-
cheie ale istoriei (ele au asigurat inclusiv Marea Unire), dar de când am devenit
republică avem parcă numai înlocuitori. Ba chiar după Revoluție e și mai rău …
Europarlamentarii noștri din Opoziție, să vin la zi, nu mai departe, în frunte cu „oamenii lui Băsescu” (tip
Monica Macovei sau Sever Mureșan) sunt dușmanii României, cer în continuare să funcționeze
umilitorul Mecanism de Cooperare și Verificare (MCV), din cauza căruia nu mai scăpăm de eticheta de
„țară de hoți, tarată”, de neîncredere. Șefa Delegației Comisiei Europene de la București are același
comportament discutabil, turnând la Bruxelles tot felul de bazaconii pe teme juridice. Pe când la
București se încearcă responsabilizarea actului juridic (mai ales la cei care te condamnă fără să aibă
dovezi, numai pe declarațiile dușmanilor tăi; dacă trec legile justiției aflate acum în Parlament și la
Președinție, judecătorii și procurorii vor plăti erorile date de gol de CEDO, la o adică) și respectarea
prezumției de nevinovăție, cu îndepărtarea abuzului de cercetare în arest pentru orice învinuire… E
adevărat, societatea civilă se teme că legile justiției (actualizate cu hotărârile Curții Constituționale) sunt
făcute pentru a salva de la pușcărie politicienii corupți, în frunte cu cei doi președinți ai partidelor aflate
în coaliție la putere (PSD-ALDE), acuzați de Direcția Națională Anticorupție (DNA) în fel și chip. Doar că
lucrurile sunt mai complicate decât apar ele la prima vedere, cei acuzați atrag atenția că există un „stat
paralel”, care subminează ilegal Parlamentul (dominat de PSD-ALDE) și Guvernul! Stat paralel coordonat
de președintele țării, Klaus Johannis (liberal, aflat în opoziție cu PSD-ALDE), care are la picioare serviciile
secrete și DNA, Procuratura Generală, Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel (el numește
magistrații, judecători și procurori în funcții, și directorii SRI, SIE, SPP, STS și câte alte servicii secrete or
mai fi), toate pervertite de pe vremea abuzivului președinte de țară Traian Băsescu (azi, ajuns
parlamentar în opoziție). Din cauza acestui „stat paralel” (sau „sistem paralel”) s-a ajuns să avem într-un
an și ceva de la alegeri trei guverne, premierii primelor două guverne ale PSD-ALDE devenind prizonieri
ai serviciilor secrete („care au altă agendă decât aceea națională”; „servicii secrete românești puse în
slujba serviciilor străine secrete”, după câte se tot clamează). În condițiile în care azi opoziția politică
parlamentară nu mai contează, din păcate. În acest război intern de uzură, PSD-ALDE reușește totuși să-
și impună măsuri din programul de guvernare cu care au câștigat alegerile, au crescut salariul minim la
1900 de lei (enervând la culme marile corporații, care veniseră în România pentru mâna de muncă
ieftină) și au scăzut impozitul pe venit de la 16 la 10 la sută din acest an, a crescut pe o grilă unică
salariile la bugetari (cu trecerea contribuțiilor sociale la salariați; să vadă astfel statul cine nu plătește
SALONUL LITERAR-96
2
cota la sănătate și cota la pensie; sănătatea și pensiile fiind subfinanțate în România). Sunt neajunsuri,
au azi câștiguri cât casa demnitarii (fie salarii, fie pensii). Nu se găsește o formulă care să-i mulțumească
pe amărâți, nu reușim să atingem nici măcar un sfert al nivelului de trai din statele dezvoltate ale Uniunii
Europene, chiar dacă ne lăudăm că economia din 2017 duduie. O problemă de nerezolvat rămâne
mărirea echitabilă a pensiilor pentru muritorii de rând. Pe de altă parte, anunțarea creșterii salariilor a
adus și o creștere a inflației… Fac aici caz de nivelul de trai, numai el contând în vremuri de pace (eu
judec partidele de la guvernare după capacitatea de a crește nivelul de trai).
Apropo de impozit — cartea are impozit de 5 la sută, cu toate acestea credeți că s-a ieftinit
prețul cărților? Nici pomeneală, din contră, an de an crește. Editorul (mă refer la editurile mari, de tipul
Editurii Humanitas) și-a băgat numai un ban greu în plus în buzunar, profitând de bunăvoința
guvernanților (guvernanți înjurați, știți, urât de tot; vezi cazul radicalizării Gabriel Liiceanu anti-PSD-
ALDE). Nu mai pun la socoteală că editorii refuză să plătească timbrul literar către Uniunea Scriitorilor
(timbru literar legal de 2 la sută plătit de cumpărător, pe care editorul îl bagă în buzunar, totalmente
imoral; contează la nivel de editor mare, repet)… Altfel, că am adus vorba de Uniunea Scriitorilor (US) —
în acest an, 2018, vor avea loc alegeri pe actualul statut votat de actualul Consiliu de conducere al US,
adică nu va exista o Adunare Generală, ci fiecare din cele 20 de filiale ale US va organiza o adunare
generală, la care se va vota și președintele US. Până azi și-a anunțat candidatura prozatorul Dan Lungu
(un șmecheraș liberal, ajuns în Senat pe listele Uniunii Salvați România, fost director al Muzeului
Literaturii din Iași și al revistei Dacia Literară, care i-a alungat din funcții pe Lucian Vasiliu și pe Daniel
Corbu, să-și pună în loc proprii oameni; el e cel ce a cheltuit în fiecare an câte 600.000 de euro la un
festival internațional de literatură exclusivist, cu invitați pe sprânceană, care primeau și zeci de mii de
euro pentru participare; cel ce i-a dat 600.000 de euro pe an e azi în pușcărie, fost președinte liberal la
Consiliul Județean Iași). Are un program bine scris (cei nemulțumiți de președinția lui N. Manolescu îl vor
vota pe Dan Lungu), dacă ar câștiga el alegerile, Uniunea Scriitorilor ar deveni o anexă a găștii lui Dan
Lungu. E deja comedie, în aceeași ordine de idei, Uniunea Scriitorilor are o clonă condusă de prozatorul
Cristian Teodorescu, care se află în zeci de procese cu N. Manolescu și Uniunea Scriitorilor pe care o
conduce, Dumnezeu știe ce sentințe ar mai putea să apară până la adunările generale ale celor 20 de
filiale al US. Această clonă a US, care-și caută legitimitatea în justiție, a anunțat că va contesta adunările
generale ale US din 2018... Am înțeles că N. Manolescu va candida pentru un nou mandat (împreună cu
echipa sa: Gabriel Chifu și Varujan Vosganian), dacă nu va avea probleme de sănătate. Îmi imaginez că
toți președinții celor 20 de filiale ale US vor fi realeși (ei vor face parte din viitorul Consiliu central al US),
toți sunt fideli actualului președinte al US, N. Manolescu — motiv să cred că nu se va schimba nimic
esențial. Adică programele, proiectele culturale ale USR vor continua nesmintit (vezi o scurtă
recapitulare a lor pe http://www.uniuneascriitorilor.ro/2018-02-01-scurta-recapitulare). Acum Uniunea
Scriitorilor are un buget anual echilibrat, angajații săi (inclusiv ai celor nouă reviste literare ale US) își
primesc salariile la timp, ajutoarele sociale pentru cei ajunși în nevoi au fonduri reale, consistente.
Rămâne un semn de întrebare pentru cei cu funcții la US (la filiale și la reviste), scriitori de valoare, care
primesc toate premiile acordate de jurii conduse sau patronate de N. Manolescu…
Eu am anunțat oficial că din acest an mă retrag din lumea literară și nu mai public nici o carte.
SALONUL LITERAR-96
3
CENTENAR
ACADEMIA ROMÂNA
Pentru respectarea Centenarului Marii Uniri şi a memoriei istorice a
românilor
Academia Română este principala instituţie a conştiinţei naţionale a românilor. Această menire
este inserată în actul ei de naştere, proiectul ei constitutiv, rostul instituţiei şi destinul său
primordial. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când
conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de
alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociează, totul se
relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste
momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în faţă şi să spună lucrurilor
pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Apelul
nostru către clasa politică din România este să nu uite de menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci
de milioane de români, trăitori în România şi în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în
care pregătim sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare.
Pe 15 martie 1848 „tinerii unguri“ conduşi de Petöfi Sandor şi mobilizaţi de poeziile sale
patriotice au ridicat mulţimile („Sus! Patria către maghiari strigat-a: E timpul pentru luptă să
fiţi gata!“). La finalul zilei, programul în douăsprezece puncte, printre care şi unirea Ungariei cu
Transilvania, a fost acceptat de către Parlament şi de Curtea de la Viena. Această zi ar urma să
devină, în preajma a 100 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor, Ziua maghiarilor din
România! A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o ignorare
flagrantă şi vinovată a memoriei istorice a românilor, pentru care Unitatea naţională şi de limbă a
constituit busola istorică în toate momentele de restrişte sau de bucurie colectivă.
A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România este un gest iresponsabil în perspectiva
menţinerii păcii sociale interne, exemplară în ţara noastră, în condiţiile în care drepturile
minorităţilor de aici depăşesc normele europene în materie. A vota ziua de 15 martie ar însemna
o anulare a eforturilor de sărbătorire firească a Centenarului unităţii naţionale care are ca miză
crucială Unirea de la 1 decembrie 1918 – clipa astrală a istoriei poporului român.
A vota ziua de 15 martie ca Zi a maghiarilor din România înseamnă o încurajare tacită a
revendicărilor cercurilor extremiste maghiare care au început deja o veritabilă campanie internă
şi internaţională în perspectiva a 100 de ani de la Trianon.
Academia Română nu poate să admită că se poate întâmpla aşa ceva. Nu există scuze, argumente
şi justificări de niciun fel. Toţi vom fi judecaţi pentru faptele noastre, mai ales când miza acestor
fapte este naţională, nu individuală. Nimeni nu are dreptul să ignore Istoria unui popor.
Trimitem pe această cale apelul nostru către politicienii români, de orice naţionalitate ar fi
aceştia, la responsabilitate, respect şi, până la urmă, la bun simţ.
Să nu ne uităm menirea şi să nu uităm niciodată cine suntem. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
BIROUL PREZIDIULUI ACADEMIEI ROMÂNE-20 iunie 2017
SALONUL LITERAR-96
4
ESEU
Limita limbajului poetic
Silvia-Ofelia CHELARIU
Limitele cu care luptă omul conștient de condiția sa tragică în lume sunt puse într-o relație
esențială cu limba. Mediator între om și transcendență, limba se transformă ea însăși în limită.
Casă a omului, cum ar spune Heidegger, limba devine o închisoare a omului. Adăpostește, dar
împrejmuiește Ființa. Pare a fi spațiul armonic gândit de Platon – și chiar este, cu amendamentul
că zeii lui sunt inconștienți dincolo de hârtie.
Poetul trăiește limita limbii în arta sa. Contradicțiile generate de confruntarea cu universul se
continuă în poezie și par a ”îngheța” acolo. Dar, dacă ar fi numai atât, poetul s-ar sustrage
condiției tragice; mișcarea lui sufletească, îmbinând ideile și viziunile într-un logaritm strict
estetic, ar răspunde legilor unei lumi scoase de sub zarea limitei, cam în felul în care înțelegea G.
Călinescu lucrurile: ”Poezia nu e compusă din idei ce au nevoie de cuvinte (…), ci este ea însăși
o mișcare sufletească de anume soi, în care idei, viziuni, sonuri, elementele noastre într-un
cuvânt, lovite de o altă temperatură, cad în cristale fantastice, sub regimul unui număr ciudat și
ocult. (…) Luate în sine, prin analiză, ideile sunt teoretice sau practice, au adică o utilitate
spirituală, cristalul în sine este gratuit” (Opera lui Eminescu). Criticul ignoră că ideile nu sunt
numai teoretice, dar și poetice, implicând intelectul activ (nous poieticos). Un ”gratuit în sine
cristal” este obiect estetic fără pondere ontică. El convine regulilor artei, ce-i conferă consistență,
însă îl izolează. Din dorit loc al dialogului, poemul se transformă într-un exponent de lux. Poezia
ne-ar interesa doar tangențial, n-ar mai însemna farmecul esențial al existenței noastre, grație
căruia ne așezăm sufletește activ față de lume.
Din cele de mai sus reiese că poezia înseamnă limbă numai dacă limba este un fenomen
originar. În viziunea heideggeriană găsim acest înțeles: ”Omul vorbește abia atunci și numai în
măsura în care el vorbește din interiorul limbii, ascultând vorbele pe care ea i le adresează”
(Originea operei de artă). Însă limba este un fenomen originar de grad secund. Ea a devenit
temeiul treptei culturale a omului. Din bun sălbatic al naturii omul a evoluat până la stadiul de
bun sălbatic al limbii, regăsind astfel un iluzoriu paradis. Importanți filosofi, precum Heidegger
sau, la noi, Constantin Noica, s-au mulțumit să fie locuitori fericiți ai limbii, anulându-și
dimensiunea tragică. Poeții cu adevărat mari, ca și gânditorii cu adevărat tragici, descoperă limba
(poezia și cugetarea) drept o lume secundă, generatoare de tensiune în ordinea tragicului. De
aceea, poetul se găsește față de limbă într-un raport esențial: i se încredințează, se smulge din
tărâmul ei și se reîntoarce la ea, alternând încrederea nemărginită cu suspiciunea sau revolta.
Raportându-se, ca poet, la propria artă, acesta sesizează condiția tragică a existenței în limbă.
În Mihai Eminescu. Interpretări II, criticul Mihai Drăgan se oprește asupra personalității
creatoare eminesciene, identificându-i originea, cu o formulă nu îndeajuns precizată, în disperare
(ca expresie a condiției tragice): ”Tocmai aceste contradicții și constrângeri ale epocii sale,
resimțite întotdeauna la proporții cosmice de poet și de gânditor, duc la o atitudine ce se poate
SALONUL LITERAR-96
5
rezuma într-o singură propoziție – conștiința nimicniciei și a morții, conștiința neantului însuși,
iată sursa marilor creații eminesciene. Disperarea, ca expresie a conștiinței tragice, devine
fermentul neobișnuit de productiv al creației sale.”
După ce pătrunsese cu finețe analitică raportul creatorului cu istoria, după ce stabilise cauza
dinamismului lăuntric eminescian în natura demonică și titanică a poetului, criticul ezită să pună
punctul pe ”i”, înțelegând creația lui Eminescu drept un loc paradiziac ce-și ignoră în adânc
rădăcinile. Disperarea și condiția tragică, prezente, în viziunea criticului, în lupta poetului cu
istoria și transcendența, ar dispărea atunci când Eminescu se raportează la creația ca atare: ”…
Eminescu și-a creat o lume a visului, a imaginarului poetic, un spațiu armonios, în care totul este
redimensionat și structurat după o ordine nouă, aceea a fanteziei sale urieșești.” Mihai Drăgan nu
are în vedere, în acest context, că ”fantazia” deține, la Eminescu, o funcție ontică și de
cunoaștere, că e filozofie în înțelesul originar al cuvântului: ”iubire de înțelepciune”. ”Fantazia”
eminesciană s-a extins pe toate căile posibile, inclusiv visul, care l-a proiectat pe poet în lumea
armonică de tip platonician, însă nu a scăpat vreodată de sub controlul inteligenței active (nous
poieticos), cu care se identifică.
Că una dintre nostalgiile permanente ale poeziei lui Eminescu a rămas universul armonic, în
care să fie posibilă reintegrarea sinelui – iată un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Dar abia
acest univers este un ”vis”, în timp ce creația devine chiar purtătorul lui, care, limitându-l la
limbă, la textul poetic, îl anulează. Ia naștere aici un conflict mult mai însemnat decât acela
dintre creație și istorie. E vorba de conflictul dintre creație și esența ei. În acest fel creația,
poezia, se dezvăluie ca un loc al tragicului, unde lupta cu limba renaște din ceea ce părea să fie
propria ei cenușă. Absolutul, pentru a nu decădea din condiția sa, e necesar să rămână continuu o
”aspirație”, un drum pe care te afli mereu. Cei pătrunși în raza lui nu au odihnă, și acesta a fost
cazul lui Eminescu. Aspirând la absolutul vieții, Eminescu nu a putut ignora absolutul creației.
Însă, la Eminescu nu mai poate fi vorba, în ultimă instanță, nici măcar de ”credința în universul
construit” (Eugen Todoran), deoarece poetul știe că este vorba de un univers mediat de limbă.
Eminescu devine conștient de faptul paradoxal că limba rămânea intervalul opac dintre sine și o
transcendență iluzorie. Un interval opac, dar singurul loc al ființării poetice, singurul instrument
(în sens orfic) prin care putea fi încercată o ieșire din împresurarea propriei condiții. Eminescu
găsește o cale de a atrage transcendența și de a se identifica pe deplin cu ea. În loc să se îndrepte
explicit spre dincolo, el se întoarce și caută dincoace. Dacă limba nu îi putea da ”cheile cerului”,
îi poate deschide ”porțile pământului”, căci se afundă în trecutul națiunii care o vorbește. Însă în
gradul de generalitate a sentimentului național de regăsește, spun filosofii (cf. Constantin Noica,
Sentimentul românesc al Ființei), pulsul Ființei.
Eminescu încearcă să atingă izvorul spiritualității românești, aplecându-se asupra limbii
noastre căreia i se încredințează, în așteptarea revelației: ”Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba
e stăpâna noastră”. Limba română a vremii este văzută ca un templu dărâmat și risipit,
irecognoscibil pentru majoritatea vorbitorilor. Rostul poetului este acela de a căuta în lumea
limbii românești fragmente sacre, de a le aduna și de a reface din ele vechiul edificiu în spiritul
lui. De aceea, ”nu orice inspirație întâmplătoare” primește încărcătură poetică. Inspirația
SALONUL LITERAR-96
6
întâmplătoare dovedește lipsă de spirit și de simțire, deoarece căutarea esenței limbii necesită
îmbinarea de rațiune și afect. Numai prin fantazie”, adică numai din interiorul spiritului limbii în
cazul de față, construcția poate fi gândită și înălțată în lipsa unei mari părți a elementelor sale.
Din câteva cuvinte răzlețe, poetul încheagă o gândire rațională, pătrunsă de cel mai adânc și
generos sentiment național. Eminescu țintește să pătrundă în cosmosul limbii, nu în abstracțiunea
ei. Sanctuarul are funcția de a comunica de jos, de pe pământ, cu înaltul. E locul în care
transcendența se coboară. Identificăm, astfel, un alt nume, esențial, al transcendenței la
Eminescu: ”floarea sufletului etnic al românimii”. Adică limba română.
În comparație – și în confruntare – cu transcendența iluzorie platoniciană, cu aceea indiferentă
schopenhaueriană și cu aceea mecanică, a modelului kantian, transcendența națională îl aduce
pe Eminescu pe un tărâm sigur, dar fără calitatea absolutului. Naționalul este un cosmos în
cosmos. Din perspectiva individului, raportarea la transcendența națională e salvatoare. Din
perspectiva geniului, în schimb, care își asimilează întregul mediu extern, situația se reduce la
vechiul raport triplu. Eminescu nu mai este un simplu individ, el a devenit unul exponențial, o
întrupare a spiritului locului. Transcendența națională aparține timpului istoric și mitic (dar mitic
numai prin sublimarea istoriei). Transcendența, în ultimă instanță, are drept calificativ absolutul.
Așadar, ”ademenirea” transcendenței în național duce, la Eminescu, la o complexă, dar
limitată, rezolvare metafizică – de această limită poetul fiind pe deplin conștient –, ca și cum, în
Luceafărul, Cătălina s-ar fi îndrăgostit de una dintre metamorfozele lui Hyperion, rămânând,
astfel, străină lui Hyperion însuși. Eminescu trăiește în opera sa condiția tragică a limitei creației.
Este limita puterilor unei limbi și a limbii, în general.
Eminescu a avut o viziune extraordinară despre poporul roman ! A vazut insasi
chintesenta a tot ce se petrecea in România ! Noi, în schimb, NU am învățat nimic sau am
învățat prea putin...Am avut si avem in jurul nostru destui ticalosi care au franat si franeaza
evolutia noastra spre o civilizatie curata... De fiecare data evocăm geniul lui și prea puțin
complotul ticăloșilor. Au trecut 168 de ani de când pronia cerească l-a adus printre pământeni pe
Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor. Dar pe cât de mare i-a fost harul poetic, la fel de
mare i-a fost înzestrarea de jurnalist şi de vizionar al viitorului. Actualitatea operei publicistice a
poetului nostru naţional este absolut incredibilă, datorită vizionarismului lui profetic, de mare
cunoscător al... "eternităţii locale". A scris în 1880, dar pare a descrie actualitatea politică de azi.
Va prezint azi câteva exemple pentru a marca şi pe această cale luminoasa aniversare de la 15
ianuarie.
Despre lumea românească de azi:"Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se
stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui... Clasele productive au
dat îndărăt; ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire, iar
clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi
miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică".
Despre politică şi economie:"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi
economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia
economică e muma celei politice. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie
capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital
nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva".
Despre mită şi alegeri:"Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele
cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii. Oameni care au comis
crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.
Func¬ţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe
judecătoreşti... Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se
urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti".
Despre partidele politice:"Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale
care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai
voinţei legale şi sincere a ţării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea
de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a
puşcărie".
SALONUL LITERAR-96
8
Despre administraţie şi emigraţie:"Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură
populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în
care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii
o corabie care arde, şi că emigrează?".
Despre clasa politică:"Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea
poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât
coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării".
Despre guvernanţii de azi:"Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România şi
dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă"...
Despre viitorul neamului românesc:"Vom avea de-acum înainte dominaţia banului
internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni. Peste tot cre¬dinţele vechi
mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor
lucrătoare, ame¬ninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.
Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe
Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor".
Marian NICULESCU
AM PRIMIT UN IMPORTANT PREMIU
LITERAR Premiul constă într-un articol scris de Gheorghe Smeoreanu despre cartea mea „Eminescu,
poem cu poem”. Este un articol atât de inteligent, atât de bine scris, cu atâta înțelegere și
generozitate, încât mă face să mă simt răsplătit pentru munca mea de aproape cinci ani la carte.
Reproduc textul în continuare.
EMINESCU CITIT PE SMARTPHONE. EROISMUL LUI ALEX. ȘTEFĂNESCU
Cei peste o sută de ani de exegeză a operei au reușit să îl trimită pe Mihai Eminescu la
muzeu.Analizele sofisticate, adeseori sonoabe, cu obligatoriile lor excursuri mitologice, apoi
exaltările școlare, au alienat opera poetului în asemenea grad încât au scos-o din uz.
Desigur, opera a rămas la lucru la rădăcinile limbii și în inconștientul colectiv, dar Eminescu a
fost declarat depășit. Un fel de teamă de ridicol a făcut ca românii să nu îl mai citească și nici să-
l pomenească, în ideea, corectă, aparținând lui Patavievici, că poetul nu mai dă bine.
Da, Eminescu nu mai dădea bine, situație de un dramatism cumplit pentru România.
Ei bine, când credeam că totul este pierdut, că Eminescu va rămâne pururi exasperant de
învechit, a apărut cartea lui Alex Ștefănescu Eminescu, poem cu poem.
Alex Ştefănescu îl salvează pur şi simplu pe Eminescu dacă nu de uitare, măcar de la
mumificare, în reînvie, îi spune să iasă afară din mormântul literar şi, obosit dar viu, poetul îl
ascultă.
Nu cunosc în cultura română un act de un asemenea altruism, fiindcă Alex Ştefănescu se
aruncă în apele uitării operei eminesciene riscându-şi ca un salvamar viaţa sau măcar reputaţia sa
SALONUL LITERAR-96
9
de criticliterar. Dacă ar fi eşuat, dacă Eminescu nu era adus la mal şi resuscitat, criticul ar fi fost
pe veci acuzat. Alex Ştefănescu a ştiut însă pe ce se bizuie, anume pe capacitatea sa de a simţi
spiritul zilei de azi şi de a traduce poezia antumă a lui Eminescu în acest spirit.
Se observă că Eminescu dă bine pe smartphone-uri şi alte gadget-uri, ba chiar poate fi trimis sub
formă de sms.
Fără glumă!În mod firesc, un firesc bine calculat, criticul şi istoricul îl reinterpretează pe
Eminescu, îl redescoperă în analize scurte, cât să poată fi citite pe telefon în metrou (abia aştept
ca în cele din urmă cartea să fie pe net) cuvântul de ordine fiind onestitatea.
Alex Ştefănescu este onest cu cititorii săi, le promite că va vorbi la temperatura cea mai firească
a hermeneuticii şi aşa face. Nu cunosc, o spun din nou, vreun istoric literar care să vrea şi să
reuşească să fie atât de prieten cu tinerii precum Alex Ştefănescu.Şi încă pe ce temă: Mihai
Eminescu. Poate doar Neagu Djuvara să fi reuşit ceva asemănător, dar cu domnitorii din cronici,
atunci când a scris Scurta istorie a românilor povestită celor tineri. Este un curent cu accente de
marketing în a prezenta astfel valorile clasice, dar să o faci fără să trădezi nu e uşor, ba aş spune
că e nevoie de un talent uriaş. Alex Ştefănescu are acest talent, iar capitolul său despre
Luceafărul este peste tot ce s-a scris mai bine pe acest subiect din toate timpurile.
Chiar aşa, din toate timpurile, asta fără să vreau să deranjez pe nimeni, mai ales că, recunosc, e
vorba aici de gusturi. Admirabilă carte este Eminescu, poem cu poem, cine nu o citeşte riscă să
se îndepărteze mai mult, tot mai mult de opera celui despre care Cioran spunea că îl
idolatrizează. Încă ceva, care ţine de propriul meu subiectivism. Citind cartea, am simţit că
salvez ceva din condiţia mea de român, asta lăsând la o parte bucuria lecturii.
Mulţumesc,Alex.Ștefănescu
Gheorghe SMEOREANU ____________________________________________________________________________
EMINESCU INTERZIS-GÂNDIREA POLITICĂ Cartea aceasta
Bădie Mihai Eminescu, Prin cartea aceasta voiesc să te redau pe tine însuţi ţie. Cu
înseşi cuvintele tale. Aşa cum le-ai încredinţat eternităţii prin scrisul tău jurnalistic.Fireşte, n-o fac cu ochi cuminţi de fată. (Precum ştiu că ai fi
preferat.) Dar cu ochi nebatjocoritori de român.M-am străduit să strâng în ea ideile-axă ale gândirii tale.Politice, economice, sociale. Să le articulez ca sistem. Aşa încât semenii
noştri să te poată cunoaşte.Nu pretind că am reuşit perfect. Nu dispensez pe nimeni de a-ţi citi opera (publicistică, manuscrise, proză ş.a.m.d.). Dimpotrivă.Recomand tuturora să
îţi parcurgă scrisul în întregime. Să îşi formeze fiecare, cu propriul lui cap, propria-i opinie.Le dăruiesc, însă, materialul de faţă. Cu dragoste creştină. Şi cu dorinţa de a le fi
întru folos. ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!
Radu Mihai Crişan nevrednicul,Bucureşti,9 martie 2008 Duminica Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia
(Trăind intr-o vreme când noțiunea de patriotism pare demonetizată, un fragment din opera eminesciană
poate să reamintească lupta marelui poet cu aceia care uitau de țară,de patriotism, uitau de tot pentru
interesele lor meschine. Poate n-ar fi rău să-i luăm exemplul și să nu trecem nepăsători pe lângă aceia
care spoliază țara in zilele noastre-C.I.U)
SALONUL LITERAR-96
10
„Eşti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii,
adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe
late şi cu apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta
pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau
de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi
dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere
precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţară şi în
Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de
nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care din
politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu
politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe
datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit
lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor
fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală,
suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte,
nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins,
de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde
până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”… „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt
absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după
chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de
stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi
pentru…chiverniseală”…Căci, „poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul
intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o
speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”„Pentru cel ce
înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar;
şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”… „Trebuie ca, cu
toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea
echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintrun principiu tutelar, principiul
egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au
surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte
periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără
tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi
găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un
instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public
dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru
toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică
de la noi”; „atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor - ale plebei de sus cum zicem noi -
sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială - fără importanţă pentru o ţară
industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabilă”. „Tinereţea unei rase nu
atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină
dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă,
dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate
organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam
aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de
formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul
unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie
SALONUL LITERAR-96
11
vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult
parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o
altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o
formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă aceleaşi rezultate
pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre
morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele
sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi
minciună”. „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă
comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate
hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul
românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-
aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea
naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe
extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii80 şi de-a face să
treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin81. Odată
egalitarismul cosmopolit introdus în Spre pildă prin manipularea abilă a simţământului de
fraternitate: „Toate capetele unor rase degenerate care s-au îngrămădit în oraşele României,
toţi microcefalii şi toate stârpiturile, apar sub formă de reputaţii uzurpate; toată această plebe s-a
constituit în stăpâna pământului românesc. Libertate, Egalitate, Fraternitate! Ce e mai frumos
(mai profitabil pentru ea n.n.) în lume decât ca tot ce se scurge în România ca într-o mlaştină să
fie liber ca noi, egal cu noi, frate cu noi (adică să beneficieze de viglienţa complet adormită,
precum şi de toleranţa maximă a celor pe care îi spoliază; ba poate chiar şi de colaborarea lor…
n.n „Cine va face lista funcţionarilor, mai cu seamă înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a
arendaşilor bunurilor publice şi [a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi
reglementarea vieţii generale a ţării, va observa, cu înlesnire, că frânele stăpânirii reale a[u]
scăpat din mâna elementului autohton şi istoric, şi-a[u] încăput pe mâini străine”.
«Românul» a contractat năravul legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de
provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe
care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti
«patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente,
care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire morală
şi în privire materială”… „Străini superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei
româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor”, de-„am ajuns,
într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă
străini în ţara lor proprie”… „Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei
rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie,
căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui”… „Nu e
indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi
slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic
alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a
veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut
hotărât”. „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie
pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România
n.n.), care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru
care se înţelege de la sine”. „Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi
SALONUL LITERAR-96
12
conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar
limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,
dar o vrea pe deplin”. „Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra
naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e
una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea
lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că
ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”. „Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se
simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români,
deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte
de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se oralizeze
mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să
devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele „Eşti
«patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de
eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu
apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru
existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de
căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea
politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din nmomentul în care interesul
material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul
universal n.n.), în ţară şi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor
apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care
din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu
politică, ci privată, a membrilor societăţiide exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe
datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit
lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor
fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală,
suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte,
nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins,
de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde
până şi limba şi organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii,
statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din
această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se
manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă
putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face
atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O
încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se
împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânită şi una tânără dă
aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi,
predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte
adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin
viclenie, tertip şi minciună”. „Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în
poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie
hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt
deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o
ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în
SALONUL LITERAR-96
13
vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.
(Fragment din “Eminescu interzis-Gândirea politică”, de Radu Mihai Crișan)
EMINESCU - SINGUR ÎMPOTRIVA TUTUROR
Moto : Și mai potoliți-l pe Eminescu! ( Mesaj trimis conservatorilor de P.P. Carp)
Este evident pentru cine cunoaște lupta jurnalistului Eminescu, luptătorul singuratic la Timpul
că nu întâmplător ziarul liberal Românul a indus opiniei publice, „nebunia” lui Eminescu
începând de prin ianuarie 1883, când Eminescu demască clar înscenarea de atac terorist asupra
lui IC Brătianu, decembrie 1882, când este destituit din funcția de redactor șef de conservatorii
lui ( scenariu prin care primul ministru s-a debarasat „ „justificat” cu sprijinul ministrului de
interne de mulți incomozi. („Ale tale dintru ale tale” articol în care poetul se referea clar că
teroriștii care au vrut să-l asasineze pe IC Brătianu și nu au reușit erau oamenii liberalilor).
Aproape număr de număr Românul a vorbit despre poetul „nebun”. Epitetul „nebun” a prins
încet, încet la marele public. În ședința parlamentară din 13 aprilie 1883 i s-a decis soarta și la 28
iunie la baia publică a fost pus în cămașă de forță și dus la casa de nebuni. Apoi doctorului Șuțu
i-a fost lesne să confirme „nebunia”. Așa au scăpat și liberalii și conservatorii de un incomod,
căci nu întâmplător PP Carp, trimitea telegramă în care cerea conservatorilor: „Și mai potoliți-l
pe Eminescu” Și l-au potolit de tot pe acest mare patriot român, pe acest mare gânditor politic, pe
acest inegalabil Poet. Fără îndoială că la potolirea lui Eminescu o contribuție mare a avut și
imperiala Austria.
Sursa:Internet
Din jurnalul unei clipe
Am fost înnobilată cu ”Stelele (d)in cer” Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic cât prin ceea ce fac.(Mihai Eminescu)
Merită să privesc înapoi, către ziua de ieri, o zi pe care am trăit-
o ca într-o poveste, cu regi și regine, cu ”un luceafăr, răsărit, /
din liniștea uitării,/”, cu prinți și prințese din cele patru zări, cu
înțelepți sfătoși și zâne șugubețe, cu un bufon deștept ce glumele
își spune în fața tuturor, cu trubaduri destoinici și teatru
ambulant.
O zi de neuitat, o zi de ianuarie rece, cu un soare timid și distant
pe imensitatea albastră a cerului. Priveam zâmbind la umerașul
agățat de raftul bibliotecii, pe care îmi pusesem un costumaș și o
bluză. Cu ele urma să mă îmbrac la evenimentul din acea zi, în
programul căruia eram inclusă cu prezentarea cărții ”Doamne, de
ce m-ai pedepsit cu mine?”. Un titlu care a stârnit o sumedenie
SALONUL LITERAR-96
14
de curiozități și comentarii. Eram hotărâtă să-mi încep prezentarea volumului de poezii cu
justificarea acestei alegeri și să spun, răspicat și clar, că de fapt nu-mi strig nemulțumirea către
cer, ci doar doresc să fiu ajutată să găsesc răspunsuri la multele întrebări pe care mi le pun zilnic,
și pe care, cred că și le pune fiecare.
Înainte de a pleca, am verificat, din nou, geanta. Cărțile, pixurile, o notiță cu câteva idei, o
tabletă de magne B6, una de ciocolată cu mentă, rujul, crema de mâini, un pachețel de șervețele,
o cutie de chibrituri, un volum cu poezii de Eminescu și... încrederea că totul va fi bine și
frumos, așteptau cuminți să fie folosite la momentul potrivit. Împreună cu tatăl meu (care, de
când mama s-a mutat în lumea liniștii, mă însoțește aproape la toate evenimentele din oraș)
ajungem cu un sfert de oră înainte de începerea programului. Lume, lume, fel de fel, cunoscuți și
necunoscuți, de aproape și de departe, mari și mici, zâmbitori și obosiți, dar toți ajunși în sala
Casei de Cultură cu așteptări diferite..
Și, ca în orice spectacol al vieții, la a treia bătaie de gong, Împăratul din cealaltă podgorie (a
se citi Culiță Ioan Ușurelu din Odobești), îndeplinind și funcția de Maestru de ceremonii,
anunță deschiderea balului de către prim-dansatorul palatului, Prințul istoriei locale (pe numele
lui adevărat, Mihai Adafini, în timpul liber profesor de istorie), care va interpreta baletul
Evocarea Centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Urmăresc cu atenție expunerea
colegului meu, dar și reacția sălii la finele prezentării. Trebuie să știu dacă voi păși pe un teren
minat, pe o pojghiță subțire de gheață gata oricând să se rupă, pe nisipuri mișcătoare, hulpave și
lacome să mă înghită cu carte și costum cu tot, ori în grădina Edenului, unde voi fi primită cu
petale și ghirlande de lotus. Pășesc încrezătoare spre microfon, după ce același Împărat îmi
anunță intrarea în scenă. Privesc, zâmbesc, vorbesc... Nu prea știu ce spun, dar simt o căldură
imensă în piept, pe care o trimit către fiecare femeie, către fiecare bărbat. Simt o undă de bucurie
încurajatoare ce vine de la fosta mea profesoară de Limba și Literatura Română, Mariana
Alecsiu, un sentiment de mândrie revărsată în întreg universul de la tatăl meu, de îngăduință,
răbdare, admirație, îndoială, mulțumire, reproș, curiozitate, respect, dragoste, invidie, câteva
ghidușii din partea Cameliei Gabriela Ciobotaru - zâna cea bună - (directoarea Casei de
Cultură), atenție, dispreț, plictis... Nici nu știți, dragi spectatori, cât de expuși sunteți pentru a fi
studiați de cel care, deși singur în fața dumneavoastră, vă poate citi pe chip orice trăire, vă poate
”scana” adâncimile sufletului. Ei, bine, tocmai această ”lectură umană” mă încântă și-mi crează o
stare, aproape euforică. Vă mulțumesc pentru toate gândurile, pentru toate vorbele spuse și
nespuse! Gata! Am vorbit prea mult astă seară! Trebuie să-mi fac ieșirea din scenă, cu eleganță și
distincție. Cred că mi-a reușit!
Voi afla zilele următoare de la Prinții și Prințesele locului (Daniela Camelia Munteanu,
Aurelian Ivan, Cătălin Enache, adică Biroul de Presă și Imagine al Primăriei orașului Panciu),
ce sunt din start vinovați de poze, filmări și comentarii despre ce-a fost și ce-ar mai fi trebuit să
fie! Tiptil, și aparent emoționat, se instalează în fața microfonului Bufonul Regelui, (aliasCosti
Toma, mânuitor abil de cuvinte și rime, ce zice adevăruri..., adevăruri... în meșteșugite
întortocheri de fraze) cel care le știe, le face și le desface pe toate. Bineînțeles cu asentimentul
SALONUL LITERAR-96
15
tacit al ”șefului”:”De ce m-ai pedepsit cu mine”/E un volum adevărat!/Şi să vă spun acum îmi
vine:/”Doamne”, că bine-ai mai lucrat! Costi Toma
Aplauze, explozie de veselie, trezire din nostalgii și visări! Dar... Liniște! Începe actul
În zona lacului Ohrid, în Albania se află un sătuc
uitat în care trăiesc vreo 800 de suflete. Dintre
cele şase biserici existente doar una mai
funcţionează. Numele lui, Voscopole, nu ne
spune multora dintre noi nimic.Odinioară însă,
pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, pe când se
numea Moscopole, era un strălucitor oraş. O
adevărată cetate a vlahilor, cu 60 - 70. 000 de
locuitori, peste 40 de biserici, 12.000 de case
placate cu marmură, o mare tipografie, academie
şi enumerarea ar putea continua.Vom adăuga spre comparaţie că, pe atunci, Atena avea
aproximativ 10.000 de locuitori.
Pe la 1760 au început persecuţiile care au culminat cu distrugerea lui completă în 1788 când a
fost ars de trupele lui Ali Paşa. Am evocat Moscopole pentru că printre cei care s-au refugiat
atunci în spaţiul românesc s-a numărat şi familia lui Emanoil Gojdu care s-a născut la Oradea la
9 februarie 1802.A fost, după cum se ştie, o personalitate a intelectualităţii române din
Transilvania, implicat în susţinerea drepturilor neamului său în vremea revoluţiei de la 1848 şi de
fapt pe parcursul întregii sale vieţi. Om politic şi avocat de succes, cu studii la Budapesta,
Bratislava şi Viena, a strâns o imensă avere pe care, prin testament, a lăsat-o unei fundaţii ce
avea să-i poarte numele, după moartea sa la 3 februarie 1870. Pâna la începutul Primului Război
Mondial ea avea să devină cea mai mare fundaţie privată din Imperiul Austro- Ungar, cu un
patrimoniu ce atingea în 1917, peste 8 milioane de coroane. A acordat mii de burse elevilor,
studenţilor şi doctoranzilor români. Printre beneficiari, Octavian Goga, Traian Vuia, Victor
Babeş, Constantin Daicoviciu….
După Marele Război, instalată la Sibiu, fundaţia a început lupta sa cu autorităţile maghiare
pentru recuperarea moştenirii. A fost cât pe ce să reuşească în 1940 dar….a intervenit Dictatul de
la Viena. În 1953, guvernele comuniste ale celor două state “frăţeşti” s-au înţeles şi asupra a ceea
ce nu le aparţinea, moştenirea Gojdu. Reluate după 1989, pretractările între guverne s-au
desfăşurat cu dificultate şi s-au finalizat printr-un vot al Parlamentului care decidea înfiinţarea
unei fundaţii publice cu o incertă activitate…. Pentru foarte mulţi a fost o soluţie injustă care
nesocotea voinţa marelui patriot român şi drepturile legitime ale fundatiei înfiinţate de el.
Controversele continuă şi în prezent când imensa avere care, după unele estimări, ar valora peste
un milliard de euro pare a fi definitiv pierdută.
Astăzi, la aniversarea lui Emanoil Gojdu, cel care scria “laud Dumnezeirea că m-a creat Român”
ne putem întreba dacă am făcut ce trebuia pentru cinstirea numelui său.
Dan MANOLACHE
SALONUL LITERAR-96
30
CRONICĂ LITERARĂ
GEORGE CORNILĂ – MIEZUL NOPŢII ÎN CARTIERUL
FELINARELOR STINSE
de Lucian STROCHI
Romanul lui George Cornilă, apărut în 2013 la Editura Salonul literar, este un „roman al subteranei”, aşa cum ni se sugerează de două ori în titlu. Este un roman total, unul din puţinele de acest fel din literatura noastră. Naratorul, în raport cu „istoria” povestită este de fapt un narator - personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva participării directe la evenimente, redactând subiectiv la persoana I o naraţiune subordonată memoriei, analepsele şi plonjările în prezent
fiind permanente după o tehnică a „roţii dinţate”. În acelaşi timp, naratorul este şi un narator subiectiv-implicat, orientându-se spre zone obscure, ascunse, greu detectabile ale sensibilităţii umane; prin el istoria este mereu fragmentată, nesigură, indecisă, dar cu elemente de senzaţional şi chiar cu tente de miraculos şi fantastic. Dar, de multe ori, naratorul devine narator-martor, încercând să prezinte naraţiunea din ipostaza unui observator neutru sau vag implicat afectiv. În fine, nu o dată, naratorul devine narator-mesager, fiind extradiegetic şi homodiegetic, prezentând cititorului, ascultătorului, receptorului o întâmplare istorisită de altcineva.
Din perspectiva „discursului” naratorul este un narator-omniscient, disputându-şi cu personajul literar statutul de judecător suprem, de instanţă ultimă, având însă abilitatea de a se afla într-o aparentă situaţie ingrată, părând să ştie mai puţin decât personajul care îşi câştigă o independenţă totală; este un narator omniprezent, preluând uneori funcţiile naratorului autocrat, intervenind cu digresiuni, comentarii, informaţii suplimentare, note de subsol, detalii culturale, etnografice, lingvistice; este şi un narator-reflector, întrucât schimbă prin intervenţiile şi deghizările lui, perspectiva asupra evenimentelor şi personajelor; este aparent ubicuu şi se insinuează în toate mediile, mai ales în cele interlope.
Miezul nopţii în cartierul felinarelor stinse este, până la urmă, un roman de dragoste, personajul ezitând între „venere” şi „madonă”, între Fiona şi Mina, până la urmă cele două nefiind altceva decât o singură persoană. Este şi un roman al prieteniei, Jurjen Rassmusen şi Patrick Rutgerus Swann riscându-şi viaţa pentru a-l ajuta pe erou să ajungă la iubita sa. Eroul este un personaj picaresc purtând mai multe nume precum Joseph, Joey Nebunul, Joe, Van Hoorn - amintind parcă de un alt personaj celebru al lui Kafka. De fapt Joseph este şi substitutul lui Joris, fratele mai mic al lui Jurjen Rassmunsen, ucis într-o benzinărie sau chiar al lui Jurjen.
Romanul are o tentă fantastică pentru că se bazează şi pe motivul dublului, pe substituţii, pe confuzii. Este un roman al penumbrelor, al lucrurilor indecise şi în acelaşi timp un roman al gesturilor brutale, decisive, având ca final violul, mutilarea sau chiar moartea. Iată cum vede Joseph Van Hoorn viaţa: „Viaţa cuprinde târât, mers, fugă, zbor, cădere, nu neapărat toate, nu neapărat în această ordine, iar drumul cel bun este adesea abrupt, îngust şi obositor, iar eu am derivat de multe ori de la el.”
Miezul nopţii în cartierul felinarelor stinse este şi roman picaresc, cu un personaj emblematic precum Tomas Rieder „şeful echipei de vânzări” care străbate parcă întreg pământul într-o mişcare browniană. Iată-i traseul: Juneau-Auckland -Ulan Bator -Lusaka – Atani-viaductul Landwasser-Bora Bora, Cinque Terre, plaja roţie din Panjin peştera Son Doong –Derweze Templul Tigrilor din Saiyok - Termopile –Insula Paştelui-Struma-Munţii Bucegi-Guanacaste-mănăstirea Pangboche –muntele Ararat- Sinjur- ruinele Turnului Babel –Catacombele din Machu Pichu –lacul El Dorado –lacul Retba-lacul Hiller -Marele Zid-Beijing-Paris-Istambul-
SALONUL LITERAR-96
31
castelul Urquhart - Bamyan - Trolltunga - Siberia - templul din Deshnoke, Calcutta –Golful Phang Nga –Uluru etc.
Este şi un roman romantic, „miezul nopţii” e cicatricea de neşters a romantismului, dar şi un roman naturalist, un roman racambolesc, „senzaţional”, cu destule răsturnări de situaţii, cu obsesii, confuzii şi nerecunoaşteri.
Abigail, mama lui Swann, nu-şi recunoaşte fiul: „Peste măicuţa Abigail trecuseră anii, o încărunţiseră, o gârboviră, îi slăbiră auzul şi vederea şi nu îl recunoscu, precum nu recunoscu nici lănţişorul de aur pe care ea i-l pusese în pătuţ cu zeci de ani în urmă şi pe care el continuase să îl poarte, chiar şi după ce aflase că era de tinichea.”
Există cîteva metafore obsedante, precum ceasul şi sirena. Iată câteva mostre: „Reunit cu iubita sa, Wim Wolfswinkel îi povesti că leşinase atunci când căzuse în apă, după ce încercase zadarnic să se lupte cu valurile şi că ar fi murit cu siguranţă dacă nu ar fi auzit nişte clopote care îl treziră. Când deschise ochii, i se păru că vede o sirenă care parcă avea chipul ei şi că aceasta îi arătă colacul de frânghie aruncat de pe vas. Îi spuse că datorită ei era viu şi că ea era sirena lui, sirenă pe care avea însă să o părăsească după scurt timp pentru o dansatoare dintr-un bar de noapte.”
Verdronken, un povestaş, realizează o „povestire în ramă”: „Pe la jumătatea toamnei, într-o zi în care ceaţa groasă se lăsase până la suprafaţa apei, un pescar, trăgându-şi năvoadele, descoperi că prinsese o sirenă.”(…) „ O aduse în piaţa de lângă primărie, iar clopotele bisericilor se auzeau, vestind oraşul să se adune, să vadă minunea. (…) Mi-am făcut loc în mulţimea care se îngrămădea, iar când am văzut-o, am ştiut că era mai presus decât orice fiinţă umană aş fi putut întâlni vreodată. Stătea ghemuită în năvod şi privea rugătoare. S-a uita în ochii mei şi inima mi-a tresărit cum nu mai simţisem vreodată.”
Chiar dacă povestirea se ambiguizează, Verdronken fiind un posibil pacient psihiatric („Hai, Verdronken, e vremea pentru pastile şi injecţii. Lasă copii în pace”), sirena şi „valul uriaş şi întunecat” pe care reîntâlnesc pe parcursul romanului, relativizând pentru a doua oară, totul.
Joseph se întâlneşte şi el cu sirena şi nu o dată: „O priveam cum înota cu gingăşia unei sirene şi mă întrebam ce licoare trebuie să fi băut pentru a se transforma în om. Ghiceam ce se ascundea acoperit de materialul subţire, devenit uşor transparent, al chiloţeilor ei uzi. Nu aveam nevoie de diamante cât timp aveam sclipirile picăturilor de apă care îi făceau muşchii corpului ei sprinten şi virginal să lucească. Atunci am sărutat-o pentru prima oară, am simţit că îmi fugea pământul de sub picioare şi că aveam să cad cu faţa în apă. Era udă şi rece, buzele ei dulci miroseau a caramele şi mă atingeau blând, timid, transmiţându-mi un tremur în vintre. Simţeam că eram cel mai fericit om de pe pământ şi, probabil, chiar eram.” şi: „În arenă strălucea doar o semisferă de apă electrică în care se afla o sirenă. Eram extaziat. Aş fi vrut să mă apropii, aş fi vrut să o ating, să îi vorbesc, să o privesc în ochi, să întreb dacă îl cunoştea pe domnul Verdronken. Chipul ei angelic zâmbea în timp ce îşi unduia trupul perfect în lichidul ireal, jucându-se cu superba sa coadă din solzi multicolori.” şi încă: „Cumva, nu ştiu de ce, mi-am imaginat sirena din povestea domnului Verdronken aşa cum mi-o aminteam pe Mina şi cum chipul ei rămăsese în mintea mea, poate şi din cauza ochilor ei, frumoşi, bleu, care se transformau într-un Delft-blauw atunci când plângea. Eram copil atunci. Odată cu nevinovăţia vin şi naivitatea, dar şi speranţă. Acum, deşi aş vrea, nu mai cred în sirene, chiar dacă am văzut cu proprii ochi una în bazinul unui circ acvatic italian.”
Romanul este o „salată de idei şi de cuvinte”, tocmai pentru a se sugera diversitatea, intruziunea, pierderea identităţii, reunind realităţi dintre cele mai insolite.
Iată câteva cuvinte expresii, idei: Oranjegekte (nee.) nebunia portocalie, Acttenhuis (nee.) partea din spate a unei case, anexa secretă, Blue: albastru, trist (eng.), Smiley face faţă zâmbitoare (eng.),Hand in hand cântec al suporterilor echipei de forbal Feyenoord Rotterdam, Bloody Mary, cokteil cu votcă şi suc de roşii (arlus), Bauer berar (germ.), Peyote specie de cactus care conţine nescalină, Alyosha Petrovici om al lui Dejan Mircovici, Coffeeshop localuri unde se comercializează legal canabisul, Zeewolf lup de mare (nee.), Hagfish (nee.) animale marine, asemănătoare cu ţiparii,Grey shadow umbra cenuşie (eng), Camden cartier londonez rău-famat, De Klassieker meciul clasic Ajax-Feyenoord, Altschlift –modalitate complexă de tăiere şi şlefuire a diamantelor, rezultând o piesă cu baza în formă de octogon şi
SALONUL LITERAR-96
32
vârful în formă de piramidă, D –cel mai ridicat grad de culoare al diamantului, nivel maxim de claritate, FL flawless perfect, impecabil (eng), Cullinan cel mai mare diamant descoperit, cântărind 3106 carate, Deinonychus gen de dinozaur carnivor biped din Cretacic, cu gheare masive în formă de seceră, 1 teratonă= 1000 de miliarde de tone, Diagrama lui Lorenz sistem dinamic tridimensional în care se manifestă un flux haotic, Teoria haosului (efectul fluturelui) câmp de studiu al matematicii cu aplicabilitate în diverse discipline, stipulând interdependenţa tuturor elementelor constituente ale lumii, Titlul unei lucrări a lui Edward N. Lorenz: Bătaia aripilor unui fluture în Brazilia poate stârni o furtună în Texas?, Orde van Oranje –Nassau (nee.) ordin cavaleresc militar şi civil olandez, inaugurat în 1892, De laatste trein naar Rotterdam (nee.) cântec al suporterilor echipei de fotbal Feyenoord Rotterdam, La Cucaracha cântec tradiţional spaniol, devenit popular în Mexic, Omul vitruvian –omul perfect înscris într-un cerc, ilustrând proporţiile corpului uman, Amalthea, domniţa unicorn din romanul Ultima licornă, Erika Oterbreek iubita „inaccesibilă” a lui Joseph, Joy buzzer dispozitiv folosit pentru farse Gekken Schip Corabia nebunilor (nee.), Călugăriţa (Mantis religiosa) ordin de insecte ale căror femele devorează mascculul după actul de împerechere, Barbarossa- numele de cod al invaziei Germaniei în URSS la 22 iunie 1941, Metsavennad (estonă) Fraţii pădurii partizani care au purtat un război de guerilă împotriva stăpânii sovietice, Balti kett (estonă) Lanţul Baltic Lanţul libertăţii demonstraţie paşnică a două milioane de oameni care au format un lanţ uman de 600 de kilometri de-a lungul celor trei state baltice la 23 august 1989, Ragnarök amurgul zeilor, Nikita tăbăcarul basm cules de Mihail Bulatov, Tesviseks! Noroc! (estonă), Tallinn Hundid Lupii din Talinn (estonă) echipă de hochei, Brocken pisc din munţii Harz 1141 m loc de întâlnire al vrăjitoarelor, aici se produce fenomenul glockenspectre, ustaşi –membri ai organizaţiei fasciste şi teroriate croate, fondată în anii 1929-1930, desfiinţată în 1945,revoluţionarul argentinian Ernesto „Che” Guevara,The Hot Barrister Avocatul fierbinte (eng), Mundus vult decipi. Lumea vrea să fie înşelată (lat.) …ergo decipiatur fie deci înşelată, Het Geweldige Wolf Meid Uimitoarea fată-lup (nee.),, Non posso nu pot (ital)., Wolvin lupoaică (nee.),,Sunrice răsărit de soare (eng) Kogel glonţ (nee.),, Meermin sirenă (nee.), Haai rechin (nee.), Dame Geluk Doamna Noroc (nee.), Delft-blauw albastru de delft (nee.), Ratten şobolan Grote Broer Fratele cel Mare (nee.), Rat regele şobolanilor (nee.);Tâlhari şi piraţi conduşi de Pier Gerlofs Donia Goliatul nordului kobus van der schlossn hoţ, robin hood, Liefje –scumpo (nee.), Zicală olandeză: haring in' t land, dokter aan de kant un hering pe zi ţine doctorul departe Papiamento limbă creolă. Cea mai răspândită limbă din Aruba, Bonaire, Curacao, Nathaniel Joachim Abbink cel ce dădea anunţuri în ziare că închiria apartamentul doar pentru a fi vizitat şi a mai avea cu cine discuta Beguine femei care îşi dedicau viaţa rugăciunii şi faptelor bune, fără a fi măicuţe, Zeliko Raznatovic lider paramilitar sârb Mein Ehre heisst Treue onoarea mea este loialitatea - sloganul trupelor Waffen SS, Verdronken înecatul (nee.), Timmerman dulgher, tâmplar, lemnar Van de Tijd al timpului (nee.). (Va urma în numărul viitor)
Unul dintre cele mai fascinante artefacte antice, descoperite pe teritoriul României,
mai precis la Cernavodă, pe Dealul Sofiei, este Gânditorul de la Hamangia. Într-un cimitir de
inhumație neolitică, au fost descoperite în 1956, două figurine de lut ars. Ele au aparținut culturii
Hamangia și au fost create în urmă cu aproximativ 6000 de ani. Un bărbat şezând pe un scăunel
într-o poziţie ce imită gestul gândirii, motiv pentru care a fost numit „gânditorul” şi o femeie
şezând alături, probabil consoarta lui, figurinele sunt considerate adevărate capodopere ale artei
primitive universale. În anul 2000, statueta de la „Hamangia” a fost desemnată, de către o
comisie internaţională, unul din cele 10 artefacte ale culturii pământene care ar trebui să ne
reprezinte planeta. Respectiv, „Gânditorul” ar trebui să fie unul dintre simbolurile care să fie
trimise în spaţiu pentru o eventuală întâlnire cu o civilizaţie extraterestră.
Gânditorul de la Hamangia și secretele sale
Gânditorul de la Hamangia nu este o statuetă oarecare pentru că odată analizată a scos la
iveală numeroase aspecte fascinante. În primul rând s-a impus prin formele sale geometrice de
invidiat, dar și prin măsurile sale. Gânditorul are o înălțime de 113 centimetri și o circumferință
de 355 centimetri. Aceste două numere nu au nimic ieșit din comun, dar atunci când sunt divizate
obținem constanta Pi, cu o eroare de numai 3 zecimi de milion. 355: 113 = 3,1415929 faţă de
3,1415926 cunoscut. Să fie o simplă coincidență?
În lumea antică coincidențele nu prea existau, iar atunci când era creat un lucru, se respectau
anumite constante și norme. Aceste numere au fost păstrate cu străşnicie de iniţiaţii vechilor
popoare, ele fiind atestate mai târziu şi de învăţaţi geto-daci, codificate şi în structura
sanctuarelor de la Sarmisegetuza Regia. Vechii egipteni le cunoşteau şi ei, iar la chinezi apar
ceva mai târziu. Înălţimea „gânditorului” nu a fost făcută la întâmplare, dovedind că strămoşii
noştri aveau cunoştinţe de matematică şi geometrie, iar această operaţie de obţinere a lui Pi din
două numere întregi reprezintă poate cea mai veche atestare a relaţiei fundamentale.
De asemenea, lăţimea care cuprinde gâtul şi ceafa care sunt plate au lăţimea exact cât anvergura
deschiderii picioruşelor scăunelului. În parametrul lăţimii gâtului se relevă o valoare şi o unitate
de măsură de excepţie: numărul de aur – 1,6180339.Toate aceste observaţii – ce constituie doar o
mică parte, infimă, a argumentelor aduse – confirmă că „Gânditorul” de la Hamangia reprezintă
una dintre cele mai complexe statuete care s-au realizat vreodată, constituind o veritabilă «cheie
de cod» în descifrarea mesajului vestigiilor noastre istorice şi a multora din alte părţi ale Terrei,
deoarece la baza acestora stă un concept comun ideomatematic.
Sursa:internet
SALONUL LITERAR-96
49
“SALONUL LITERAR”- O REVISTĂ DE LARGĂ
RESPIRAŢIE
Citisem cândva , cu tristeţe, în revista DILEMA: "Calitatea revistelor literare a scăzut
dramatic pentru că nu le mai face nimeni care să se priceapă, iar asta pentru că nimeni nu mai
e motivat, nici cultural, nici financiar, să se dedice unei reviste." Opinie aparţinând
scriitorului Marius Chivu, dând glas unui adevăr dureros. În ciuda acestei evidenţe, negura
amărăciunii ne-a fost înlăturată, după lectura unei reviste de literatură şi atitudine intitulată
SALONUL LITERAR 95, an XX - 2017 a FUNDAŢIEI SOCIAL - CULTURALE "MIORIŢA-Odobeşti,
Vrancea.
Nu avem intenţia să prezentăm in extenso conţinutul publicaţiei amintite pe care o considerăm
de bună calitate. Lăsăm această plăcere celor interesaţi. Totuşi, pentru a-i demonstra însă
valoarea şi că este într-adevăr bine făcută, vom supune atenţiei potenţialilor cititori titluri de
articole, nume de autori, aspecte relevante din cuprinsul ei. Este ştiut că valoarea unei
publicaţii care se respectă o dă colaborările valoroase semnate autori merituoşi, cât şi nivelulul
elevat al articolelor, creaţiilor, cronicilor, informaţiilor conţinute. Revista se deschide cu un
articol deosebit de interesant având titlul <<...Se consideră inoportună schimbarea denumirii
străzii Mircea Vulcănescu, "întrucât Mircea Vulcănescu a fost o personalitate reprezentativă a
culturii române">>, semnat de cunoscutul scriitor şi publicist Liviu Ioan Stoiciu, în cadrul
rubricii "Atitudini". Reputatul critic literar Alex Ştefănescu vorbeşte despre poezia
"Doina"(creaţie eminesciană renumită) în termenii docţi şi accesibili care îmbogăţeşte lectorul.
Isabela Vasiliu-Scraba semnează un interesantul articol "Emil Cioran despre Mircea
Vulcănescu într-un text cenzurat în post-comunism".Cronicile literare pertinente, bine
documentate şi persuasive apar sub semnătura autorilor: Octavian Constantinescu, Lucian
Strochi, Ioan Holban, Mişu Vladimirescu, Petrache Plopeanu. Există şi pagini captivante de
istorie literară care ne prilejuiesc întâlniri cu personalităţi precum Zoe Dumitrescu Buşulenga,
Robert Ficheux (reputat geograf francez şi statornic prieten al Romaniei), Gustav Graser. În
secţiunea dedicată religiei şi filozofiei, Dan D. Iacob ne reţine atenţia cu materialul "Hegel
despre iubire" care se încheie cu o consideraţie conform căreia capacitatea de a iubi deplin
echivalează cu a poseda atât un talent aparte cât şi un dar : "Şi atunci-spune autorul-, putem
afirma că Duhul emană şi din întâlnirea în iubire a doi oameni, chemând, întru întregire,
cealaltă parte a Duhului. Iar o astfel de iubire este, după credinţa mea, în faţa lui Dumnezeu,
egală cu sfinţenia şi genialitatea."
Cuceritor prin adevărul conţinut este micul eseu al Doinei Rusti, “CUM ȘTII DACĂ AI
TALENT LITERAR”, în care nu se sfieşte să dezvăluie câteva feţe ale realităţii privind talentul
literar. Sunt detaliate concis doar “8 semne care îţi arată indubitabil că scrisul tău se vede de la
distanţă.” În paginile revistei "Salonul literar" poezia este la mare preţ; sunt prezenţi cu creaţii
originale Ioan Toderiţă, Nicolae Vălăreanu Sârbu, Ionel Nistor, Boris Marian Mehr. Poetul
Traian Vasilicău din Chişinău semnează poezia "Întoarcerea Neamului", creaţie străbătută de o
vibrantă încărcătură emoţională şi de un autentic fior patriotic. . Că în Vrancea evenimentele culturale de excepţie au intrat în tradiţie o confirmă Radu Borcea în
articolul "Regal literar la Panciu”, surprinzând atmosfera de elevată ţinută scriitoricească a
Festivalului Internaţional de Creaţie "Vrancea literară"(octombrie 2017). În această atmosferă,
s-au înmânat premiile dobândite de creatorii premiaţi atât din ţară, cât şi de peste hotare.
Edificatoare privind pulsul evenimentului sunt cuvintele din scrisoarea lui Paul Lucian Letzner
(Germania), adresate profesorului-scriitor Culiţă Ioan Uşurelu-directorul Festivalului: "Am avut
SALONUL LITERAR-96
50
marea plăcere să fiu alături de crema literaturii vrâncene, moldoveneşti, Leagănul Literaturii
Româneşti. Ce trăire mi-aţi oferit!..."
Dacă afirmăm că revista "Salonul literar" răspunde cu brio aşteptării cititorilor dornici de lărgire
şi consolidare a orizontului cultural, nu credem că greşim. Argumente ale afirmaţiei de mai sus le
constituie articolele: "Simone Boue -Viaţa mea cu Cioran", "Fascinanta viaţă şi spectaculoasa
moarte a lui Pitagora", "Francois Vaucluse", "20 de cugetări de la Carl Jung" care te ajută să
înţelegi viaţa" etc.
Nu dorim să închinăm osanale profesorului Culiţă Ioan Uşurelu, scriitor de real talent şi om de
aleasă cultură, deşi merită deplină gratitudine, fiind şi sufletul revistei, al Festivalului
Internaţional, al Fundaţiei Social-Culturale “Mioriţa” etc. Ne limităm a cita doar un fragment din
opinia unui participant la memorabilul eveniment: “…îmi exprim recunoştinţa faţă de spiritul de
ospitalitate al SALONULUI LITERAR, loc de întâlnire al creativităţii şi al culturii. Vă admir, vă
respect şi mă minunez cum de rezistaţi să supravieţuiţi actualului context cultural infestat de o