JURNALIŞTI, EROI, TERORIŞTI... Revoluţia de la Timişoara în presa locală (in Romanian)

Lucian-Vasile Szabo

JURNALIŞTI, EROI, TERORIŞTI...

Revoluţia de la Timişoara în presa locală

1

2

Editura ÎNVIEREA TimişoaraISBN: 978-973-8970-16-8

Lucian-Vasile Szabo

JURNALIŞTI, EROI, TERORIŞTI...

Revoluţia de la Timişoara în presalocală

3

Asociaţia Memorialul Revoluţiei 16 – 22decembrie 1989

Timişoara2009

Coperta: Gino Rado

4

© Lucian-Vasile SzaboDE UNDE PLECĂM

5

Spiritul Timişoarei apasăAcest volum s-a născut dintr-o teamă, un regret şi ofrustrare. Cam prin anul 2000, am devenit conştientde faptul că presa românească a evoluat în ton cuîntreaga societate, ba, uneori, fiind în faţă şi dândtonul. Ceea ce numim generic cu expresia „spiritulTimişoarei” reprezintă o sinteză a aspiraţiilor decivilitate , bun simţ şi corectitudine alebănăţenilor, aspiraţii afirmate când difuz, înaintede Revoluţie, când pregnant, în timpul acesteia şi înperioada de după. Aceste deziderate au fost receptateşi formulate cu claritate pe parcursul anului 1990,în articole de presă, în eseuri, dar şi în documentede o importanţă capitală, reprezentate în primul rândde Proclamaţia de la Timişoara. Este evident că acelorcaracteristici amintite mai sus li s-au adăugataltele, din toate domeniile, într-un ansamblu coerentprivind politicul, socialul, economicul şiculturalul. Spiritul Timişoarei se afirma astfel atâtprin aplicarea regulilor de temeinicie, cumpătare,seriozitate şi integritate, dar şi prin cele dedemocraţie, libertate, economie de piaţă, protecţiesocială sau realizarea condiţiilor pentru afirmarealiberă a personalităţii umane. Au scris atunci despre aceste principii şi le-aupromovat cu insistenţă George Şerban, Daniel Vighi,Ion Monoran, Vasile Popovici, Iosif Costinaş,Alexandra Indrieş, Vasile Deaconescu, ViorelMarineasa, Harald Zimmerman. Ioan Crăciun, George

6

Lână, Mariana Brandl-Gherga, Florian Mihalcea, DoinaPaşca-Harsany, Nicolae Harsany, Ovidiu Guleş, MirceaMitruţiu, Marcel Tolcea, Brînduşa Armanca, ŞerbanFoarţă, Ladislau Gagyi, Lia Lucia Epure, MarianaCernicova-Bucă, Radu Viorică, Gheorghe Secheşan,Lucian Ionică, Marcel Sămânţă, Petru David, CornelBogdan, Mihai Teodor Olteanu, Remus Jurcă, DanPopovici, Ioan Sorincău, Radu Ciobotea, Eva-AngelicaSzabo, Dorin Davideanu, Lucian Gheorghiu, Ioan-ViorelBoldureanu, Jeanne-Marie Popovici, Lucian Negruţiu,Constantin Cozmiuc, Gabriel Marineasa, MariusGhilezan, Traian Abruda,Valeriu Drumeş, Mircea Pora,Radu Ardelean şi mulţi alţii.Perioada a fost marcată de confruntări acerbe,deoarece nostalgicii vechiului regim, ideologii şipolitrucii, s-au regrupat şi au pornit ocontraofensivă, uneori şi prim faptul că deţineaupoziţii importante în aparatul de stat, poziţiipentru care luptau din răsputeri să şi le păstreze.Exemplul cel mai bun este cel din învăţământ, maiales cel universitar. Poziţia lor era susţinută şi defaptul că puterea provizorie de la Bucureşti, formatăîn general din „oaste de strânsură”, dominată însă deelemente din eşaloanele al doilea şi al treilea alePartidului Comunist Român, avea nevoie de acestepersoane pentru a se consolida în posturile-cheie dinstat. Controversele au dus la afirmarea acestuispirit novator al Timişoarei, care a tras ţara cătredemocraţie şi economie de piaţă (capitalism, ce mai!)

7

aproape împotriva voinţei conducerii centrale de laBucureşti.

Să răscolim lucrurile...În timpul Revoluţiei din decembrie 1989 şi imediatdupă s-au întâmplat foarte multe lucruri, s-au luatdiferite atitudini şi s-au exprimat o sumedenie depoziţii. Îmi era teamă că unele dintre acestea, nudoar amănunte dintr-o istorie teribilă, se vorpierde. Regretam deja acest lucru, văzând dejaoamenii, unii personaje-cheie ale vremurilor, uniiangrenaţi în alte proiecte, unii bolnavi şinepunticioşi, alţii scârbiţi şi cu iluziile pierdute,iar alţii deja trecuţi în lumea drepţilor, uniidestul de tineri şi în putere, cum s-a întâmplat cuIon Monoran, George Şerban, Iosif Costinaş sauGheorghe I. Sânmărtinean.Frustrarea se accentua pe măsura trecerii timpului,atunci când vedeam tot mai puţină lume preocupată deceea ce s-a întâmplat în Revoluţie şi după, căcimulte fapte au rămas învăluite în mister. Justiţie nus-a făcut decât cu jumătăţi de măsură, existând dejaşi un sentiment de resemnare, de: „Ce să mai răscolimlucrurile? Că mortul de la groapă nu se maiîntoarce...” Frustrarea aceasta rămâne, undevaascunsă într-un colţişor al sufletului fiecăruiadintre noi, chiar dacă timpul a vindecat şi multerăni adânci şi trece faptele, încet-încet, în uitare.

8

Uitate încep să fie şi acţiunilor unor oameni depresă înainte, în timpul şi după Revoluţie. Unii aufost făţiş împotriva pluralismului şi democraţiei,iar după 1989 au continuat să fie tributari vechilormentalităţi. Presa nouă, începând cu 1990, a pornitcu handicapul unei prea mari decenţe. Una a lipsei deexperienţă, căci un ziar înseamnă o anumită ordine şio organizare specifică, atât în ceea ce priveşteadunarea informaţiilor şi redactarea lor, cât şi înprivinţa aşezării în pagină sau a tipăririi şidistribuţiei către cititori. Cel puţin la Timişoara,noii ziarişti porneau atunci cu un imens entuziasm şicu o mare dorinţă de a face lucrurile temeinic, de ainforma corect, de a contribui la promovarea şiinstaurarea principiilor democratice. A trebuit însăsă înveţe repede toate chichiţele managementului depresă, din mers şi într-o epocă tulbure, marcată deschimbări profunde.Adevăruri regăsite în arhivePropunerea de a scrie despre Revoluţie în presabănăţeană a venit din partea lui Traian Orban,directorul şi sufletul asociaţiei MemorialuluiRevoluţiei 16 – 22 decembrie 1989. I-am comunicatatunci că aveam această intenţie, dar că nu doresc săo fac sub forma amintirilor sau a memoriilor, ciîntr-un mod temeinic, documentat. Mi-am exprimatatunci şi temerea că unele publicaţii ori numere dinacestea s-au pierdut. Mă refeream la faptul că unelegazete au apărut în condiţii grele, în spaţii

9

improvizate, că nu s-au păstrat colecţii organizateşi complete, că desele mutări ori dispariţia unorpublicaţii au dus la pierderea unui fond arhivisticimportant, imposibil de recuperat. Ştiam că, laziarul Timişoara, ne îngrijisem să recuperăm multenumere şi să facem câteva colecţii complete. Unele auajuns la diferite instituţii, care le păstrează încondiţii bune şi unde pot fi consultate. Mă gândeam că aveam unele şanse să aflu colecţiiîntregi din Renaşterea bănăţeană şi din revista Orizont,dar îmi făceam probleme privind Gazeta de vest, Forumstudenţesc, Inamicul public nr 1, Ecou 17, Victoria,publicaţii extrem de percutante în acea perioadă.Orice cercetare privind presa şi Revoluţia eraexclusă în lipsa acestor materiale-document. „Am eutotul”, mi-a spus Traian Orban atunci. Mărturisesc căam fost destul de neîncrezător. Am ajuns însă înarhiva Memorialului Revoluţiei şi m-am convins căTraian Orban avea dreptate. Există aici aproape toatepublicaţiile, plus alte şi alte documente într-unfond arhivist bogat, divers şi unic. Îi mulţumesc luiTraian Orban pentru toate aceste probe adunate, multeîn exemplare rare, valoroase, şi pentru faptul de ami le fi pus la dispoziţie. Îi mulţumesc de asemenealui Gino Rado şi colectivului extraordinar de laMemorialul Revoluţiei, care m-au sprijinit cu multăsolicitudine în fiecare pas al realizării acesteicercetări.

10

Fiind eu însumi jurnalist, unul cu o experienţă dedouă decenii, aflat în primele rânduri atunci sând s-a constituit ziarul Timişoara, dar şi cu colaborări laGazeta de Vest, 22, România Liberă şi la alte publicaţii,posturi de radio sau televiziune, există pericolul caîn cercetarea ce urmează să fi interpretat uneoriprea subiectivist anumite aspecte. Fac acestăprecizare tocmai pentru a evidenţia nota personală,deoarece nu am intenţia de a mă ascunde sub falseteoretizări despre obiectivitate şi adevăr. Caziarist, dar mai ales ca teoretician al comunicăriişi profesor de jurnalism, ştiu foarte bine că şiaceastă activitate, ca orice activitate umană până laurmă, îşi are gradul ei de subiectivism. Orice demersştiinţific, de cercetare tinde să fie cât maiobiectiv, însă tocmai faptul că datele prezentate potfi analizate, amendate, completate poate duce la ocât mai mare apropiere de adevăr. Drept pentru caremi se pare masi logic să aplicăm principiul unui gradcât mai mare de obiectivare.Am să dau un exemplu: pentru Radu Tinu, fost maior şiadjunct al şefului Securităţii statului pe judeţulTimiş, pastorul reformat Tőkes László nu este un eroual Revoluţiei, ci un trădător de ţară. Sunt însăpersoane care susţin că pastorul şi evenimentelederulate în preajma Bisericii reformate din Piaţa Sf.Maria din Timişoara reprezintă o piesă fundamentală aRevoluţiei Române. Alte persoane susţin, cu alteargumente, la fel de valabile, că Tőkes László a fost

11

doar un pretext şi un prilej pentru a declanşarevolta. Multe dintre întâmplările Revoluţiei auaceastă notă de contradictoriu, cu păreri exclusiveşi adesea ireconciliante. Sunt însă şi altele asupracărora diferă doar nuanţele, unele semnificative. Amîntâlnit însă şi aspecte asupra cărora existăconsens, unul care arată că nu se ştiu prea multelucruri. Primul ar fi misterul teroriştilor, al celorcare au tras în populaţie după fuga lui Ceauşescu. Înmister sunt învăluite şi presupusele conturi deţinuteîn băncile din străinătate de cuplul dictatorial.Foarte curioase sunt şi unele decese de dupăRevoluţie. Unele ale unor personaje din sfera fosteiputeri, altele chiar din rândurile unor revoluţionarisau ziarişti, cazul Iosif Costinaş fiind cel maielocvent.

Presa, la fel cu societateaAm pornit însă acestă cercetare cu gândul că voi găsiceva ceea ce ştiam dinainte: faptul că presa aevoluat odată cu societatea şi în interiorul ei,nefiind nici mai rea, nici mai bună decăt cei ce ocompuneau şi o compun. Mai ştiam că, uneori, presa afost în avangardă, promovând cu asiduitate fie ideivechi în ambalaj vopsit proaspăt, fie ideileadevărate ale democraţiei, pluralismului şi economieide piaţă. Mai ştiam că adesea jurnaliştii au fostpreocupaţi la modul concret de a pune în practicăcriteriile democratizării, funcţionînd ca lideri

12

informali ai societăţii sau chiar ca propagandişti.Dincolo de cele ştiute, doream să văd cum şi-aîndeplinit presa misiunea în ceea ce priveşteprincipiile şi regulile ce o guvernează. Este vorbadeci de o analiză pornind de la criterii binedefinite, acceptate de teoreticienii din domeniulcomunicării, criterii valabile oriunde în lume. Sigur, s-ar putea pune întrebarea (îndreptăţită!)dacă elementele de teoria comunicării, aşa cum levedem astăzi, într-o societate pluralistă şi aşezată,pot fi aplicate unei perioade care a cunoscutconvulsii extreme. Răspunsul este clar şi conţinedouă componente: 1. Regulile funcţionau şi atunci,chiar dacă erau mai puţin cunoscute, iar rutinafolosirii lor era una ce şchiopăta. 2. Analiza estenecesară tocmai pentru comparaţie, pentru a subliniadevierile de la normă şi pentru a afla consecinţeleacestor abateri jurnalistice. Sigur, este necesar săţinem seama de context, de presiunea evenimentelor,însă e bine să vedem şi erorile, scăpările saumanipulările făţişe!Poate că unii cititori vor acuza desele citatefolosite în lucrare. Vreau să-i asigur însă că amcitat cu parcimonie şi doar atunci când a fostnecesar. Am făcut-o doar atunci când am întâlnitaspecte semnificative. Într-o primă situaţie estevorba de elemente cu caracter de noutate, adicăafirmarea pentru prima dată prin intermediul preseiscrise a unei idei. În al doilea caz am folosit

13

tehnica citării atunci când a fost vorba de aevidenţia aspecte privind stilul şi particularităţilecelor relatate, căci presa de după Revoluţie a avutcaracteristici propagandistice, militantiste şiretorice evidente. Sunt folosite des şi celelalteprocedee ale argumentării: explicaţia, demonstraţia,analiza prin comparaţie, analiza lingvistică(semantică în primul rând) sau exemplificarea. Nu m-am ferit însă nici de procedeul semnalizăriielementelor evidente, de bun simţ, şi nici dereferinţele cu încărcătură emoţională, prin întrebăriori invocări retorice, ironie sau chiar satiră!

14

15

O REVENDICARE: LIBERTATEA PRESEI!

Necesara adaptare la contextÎn timpul Revoluţiei de la Timişoara una dintrerevendicările care formulate de demonstranţi a fostcea privitoare la libertatea presei. „Vrem presăliberă!” şi „Libertatea presei!” au fost unele dintrescandări, cristalizate anterior şi afirmate cu putereîn spaţii publice, mai ales în Piaţa Operei, în 20decembrie 1989. Expresia a fost preluată ca atare şiîn manifestul Frontului Democratic Român, documentelaborat şi tipărit în condiţii grele chiar în 20decembrie 1989. De fapt, într-o variantă dinprogramul Frontului... existau două prevederireferitoare la libertatea de comunicare, căci a maifost cuprinsă o revendicare privind ieşireateleviziunii publice din îngrădirile ideologice şipropagandistice impuse de statul comunist. Acestaspect relevă faptul că persoanele care au redactatdocumentul făceau diferenţa între presa scrisă şiaudiovizual, receptau impactul deosebit al fiecăruidomeniu mass-media, şi faptul că aveau o reprezentarecorectă asupra rolului deosebit deţinut în societatede mijloacele de comunicare în masă.Evoluţia ulterioară a presei a demonstrat faptul căpersoanele care au redactat documentul, sintetizândde fapt cerinţele zecilor şi sutelor de mii dedemonstranţi, au avut o intuiţie remarcabilă. Departe

16

de a fi vorba de o repetiţie, oarecum stângace şisemipleonastică, impunerea unei prevederi privindeliberarea televiziunii publice (a audiovizualului îngeneral, deci şi a postului public de radio, careavea mai multe programe) de constrângerile totalitareanticipa faptul că presa scrisă avea mai bunecapacităţi de adaptare la noul context, având şiresurse mai bune pentru promovarea valorilordemocratice, precum şi profesioniştii, şi amatoriientuziaşti care să promoveze schimbarea. Ziarele şirevistele nu au avut nevoie decât de câteva săptămânipentru a se calibra pe adevăratele cerinţe alepublicului, predominantă fiind nevoia de informare.

Înainte, că înainte era mai bine?Înainte e Revoluţia din 1989, presa din România erareprezentată de un singur post de televiziune. Aveadouă programe, însă al doilea nu se putea recepţionadecât în jumătate de ţară. Nu se vedea în Banat sauArdeal şi nici în Bucovina. Înainte de 1989,programul de emisie fusese redus la trei ore pe zi,în zilele săptămânii. Atunci era prezentattelejurnalul, care îi avea în centru pe Nicolae şiElena Ceauşescu, pe alţi lideri de partid, precum şiceva ştiri externe despre „succesele” realizate deţările comuniste sau despre protestele din stateledemocratice. Urma o emisiune patriotică, cu versurişi cântece despre cuplul prezidenţial, ţară şipartid. Uneori, era programat câte un film artistic

17

sau o piesă de teatru, majoritatea de producţieromânească, cuminţi şi pe linie. În zilele de sâmbătăşi de duminică, televiziunea avea program mai lung.Existau atunci şi emisiuni pentru copii, dimineaţa,unele simple şi patriotice, în spiritul Daciadei şiCântării României, celebre programe naţionale demobilizare şi control al maselor. Radioul evolua înacelaşi cadru, cu două programe, după ce, în 1983,posturile locale fuseseră desfiinţate. Presa scrisă era formată din câteva cotidianecentrale (Scânteia, România liberă, Scânteia tineretului),legate direc de ideologia partidului şi statului.Funcţiona şi un cotidian de profil, Sportul, dar, înultimii ani ai dictaturii, şi acesta publica în primapagină articole de fond cu partidul şi Ceauşescu.Săptămânalele generaliste aveau o mai mare varietate(Munca, Magazin, Ştiinţă şi tehnică etc.), însă şi acestease aflau în slujba propagandei comuniste. O marediversitate avea presa literar-artistică, cu revistesăptămânale ce apăreau la Bucureşti sau înprincipalele oraşe ale ţării: România literară,Contemporanul, Viaţa Românească, Luceafărul, Săptămâna,Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului, Secolul XX(Bucureşti), Convorbiri literare şi Cronica (Iaşi), Steaua şiTribuna (Cluj), Orizont (Timişoara), Vatra (TârguMureş), Tomis (Constanţa), Astra (Braşov), Ateneu(Bacău), Ramuri (Craiova). Acestea aveau o mai marelibertate de expresie, fiind însă obligate la

18

temenele faţă de partid şi Ceauşescu cel puţin înprima pagină sau în articolul de fond. Existau publicaţii şi în limbi străine, în primulrând în maghiară, germană şi sârbă, ale „naţiunilorconlocuitoare”, cu li se spunea atunci. Acestea aveauatât profil de presă generalistă, cât şi unulspecializat, mai ales în domeniul literar-artistic.Regimul de apariţie era fie cotidian, fie săptămânal,fie lunar. Existau şi publicaţii foarte specializate,de teorie literară, spre exemplu, editate în francezăsau engleză. Un regim strict specializat îl aveauanalele editate de diferite instituţii de cercetare,universităti mai ales. Unele dintre acestea chiarreuşeau să apară fără să facă niciun rabat din punctde vedere ideologic. Revistele pentru copii, care nuscăpau nici ele de osanalele aduse lui Ceauşescu şipartidului, erau reprezentate de Cutezătorii, Luminiţasau Arici pogonici.În judeţe, pe lângă presa cu profil generalist venitădin Bucureşti, se citeau publicaţii editate pe planlocal. Unele judeţe mai mari şi mai dezvoltate aveaucotidiane, iar celelelalte trebuiau să se mulţumeascăcu săptămânale. La Timişoara apărea în limba românăziarul Drapelul roşu, un titlu elocvent pentrutrăsăturile epocii. În anii de după cel de Al DoileaRăzboi Mondial purtase belicoasa titulatură deLuptătorul bănăţean. Luptător tot în spiritulideologiei comuniste, desigur! Presa cotidiană înlimba maghiară era reprezentată de Szabad szo, iar cea

19

de limbă germană de Neue Banater Zeitung. Săptămânal,era editată şi publicaţia în limba sârbă, intitulatăBanatske Novine.

Epoca activiştilor în presăPublicaţiile locale se asemănau mult cu celecentrale, toate mergând pe linia ideologiei şipropagandei comuniste, cu un accent deosebit înultimii ani ai regimului pe cultul personalităţii luiNicolae Ceauşescu. Cei ce făceau aceste publicaţii,ca să folosim o expresie explicativă potrivităcontextului, nu erau jurnalişti, ci activişti departid în presă. De fapt, ziaristica nici nu existaca specializare în România comunistă decât ca studiipostuniversitare la Academia de studii politice„Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti. În aceste condiţii,lucrătorii din presă, ca să folosim un alt eufemism,mai adecvat situaţiei, erau recrutaţi dintre cei cuun oarecare talent la scris, însă ferm dedicaţicauzei şi partidului.Revoluţia mentalităţilor nu a fost atât de rapidănici în presa scrisă, reprezentată în primelesăptămâni de la Revoluţie de fostele ziare şi revisteaflate anterior sub tutela Partidului Comunist.Remarcabilă este în context luarea de poziţie a unuigrup de redactori de la revista Orizont din Timişoara.Publicaţia renunţat pentru o perioadă la profilulliterar, dedicându-se relatărilor de strictăactualitate. Din grupul de iniţiativă au făcut parte

20

Mircea Mihăieş, Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu,Iosif Costinaş, sprijiniţi de Daniel Vighi, ViorelMarineasa, Vasile Popovici şi Marius Proks. Orealizare remarcabilă grupului a fost relatareaprivind cazul Tőkes László. Ancheta-reportajpublicată atunci rămâne şi astăzi în picioare şireprezintă un model privind modul de a concepe unmaterial publicistic. Un alt exemplu este dat deziarul România liberă, intrat sub coordonarea lui PetreMihai Băcanu.Unele publicaţii au rămas însă tributare unor rutineimprimate pe timpul regimului totalitar. Dacă nu s-auexprimat făţiş împotriva noilor dezideratedemocratice, au rămas totuşi în plasareprezentanţilor noilor puteri şi sub influenţa (nuneapărat benefică!) a intituţiilor statului. Oatitudine ostilă se remarcă după Revoluţie faţă depluripartidism, în mod concret faţă de partideleistorice şi reprezentanţii acestora. Au existat lungişi dese intervenţii în vederea ostracizării unorcadre ale Partidului Comunist şi ale Securităţii, darşi numeroase încercări de a reabilita instituţii şipersoane, ori măcar de a le prezenta într-o luminăfavorabilă. Un subiect temeinic dezbătut este şi celprivind pericolul reprezentat de etnii, în special decea maghiară, dar şi cel privind posibila separaţieteritorială, calul de bătaie fiind Banatul şiArdealul. Inflamarea spiritelor, promovarea, înnumele libertăţii de exprimare, a ideilor privind

21

pericole, prin stimularea imaginarului colectiv aveaudarul de a incita, de a pune oamenii în contextedeosebit de dificile, sporindu-le temerile şi curajulîn scenarii ce luau dimensiuni eroice (epopeicechiar!), în întâmplări ce căpătau dimensiuni mitice.Erau ziare şi ziarişti ce se convertiseră în făcătoride istorie.

Aservirea televiziuniiÎn acest context evoluează şi televiziunea publică,devenită Televiziunea Română Liberă, acest din urmăcalificativ rămânând multă vreme neacoperit.Televiziunea Română avea un impact deosebit, fiindprincipalul mijloc de comunicare în masă. Era uniculmijloc de comunicare de acest gen, complet obedientfaţă de noua putere provizorie. Televiziunea s-amanifestat în mod exclusivist, fie prin ignorareaunor voci in disonanţă cu cele ale puterii, fiecriticând şi promovând anihilarea mediatică a unorpersonalităţi aflate pe alte poziţii ideologice decâtoamenii puterii. Televiziunea publică avea să seremarce prin toate apucăturile amintite mai sus lapresa scrisă fostă de partid (comunist, desigur!).Televizoare erau aproape în fiecare casă, la fel şiradiouri. Adăugându-se faptul că în multe judeţeziarele erau concepute de oameni care scriseseră şiîn vechiul regim, avem o imagine subră despre modulde informare zilnică a cetăţenilor României.Manipularea prin prezentarea şi întărirea versiunilor

22

oficiale şi semioficiale au dus la formarea uneidemocraţii debile, ale cărei efecte negative se vădşi acum, la două decenii de la Revoluţie.Schimbările în televiziune s-au făcut greu şi cuîncetineală. Despre Televiziunea Română se poateafirma, fără teama de a greşi prea mult, că abia dupăun deceniu a ajuns la standarde doar aprropiateadevăratului profesionism. Posturile private deteleviziune au început să se afirme abia din 1994. Lepândea însă câteva handicapuri: lipsa deprofesionalism, mijloacele tehnice precare şiresursele financiare limitate, precum şi timpul deemisie redus, combinat cu mijloacele de recepţie încondiţii dificile. Multă vreme, aceste noiteleviziuni au şi fost urmărite mai mult pentru rolullor de divertisment, mai puţin pentru elementeleinformative. În presa scrisă, lucrurile s-au mişcat mult mairepede. A apărut o puzderie de publicaţii, cele maimulte finanţate privat. Condiţiile de editare nu aufost uşoare, deoarece era nevoie de profesionişti,capacitatea de prelucrare în tipografii era depăşităşi nu exista nici hârtie de ziar suficientă. Acestepublicaţii au rezistat un timp mai scurt sau maiîndelungat pe piaţa informaţională, orientarea lorfiind extrem de diversă. Dintre ele, câteva s-auremarcat prin seriozitatea cu care au promovatdemocraţia, drepturile şi libertăţile fundamentaleale omului, pluripartidismul, dreptul la opinie,

23

formarea şi consolizarea organismelor societăţiicivile, dar, mai presus de toate, au prezentatadecvărata faţă a Revoluţiei, au militat pentrutragerea la răspundere a celor vinovaţi derepresiune, aducând la cunoştinţa lumii modul deacţiune, precum şi numele celor care au acţionat oriau făcut parte din trupele de represiune, au făcut şiprezentat investigaţii privind soarta celor ucişi,răniţi sau arestaţi şi au căutat şi prezentatmărturii.

24

25

26

DE LA MIŞCARE POPULARĂ LA REVOLUŢIE

Beneficiile graniţeiRevoluţie română din 1989 şi-a avut punctul deplecare la Timişoara. Oraşul intra atunci (şi semenţine şi în prezent) în categoria localităţilormari ale ţării, atât ca populaţie, cât şi ca putereeconomică. Este situat în vestul României, la 60 kmde graniţa cu Serbia şi la 90 km de cea cu Ungaria.Atât apropierea de graniţa occidentală, precum şicondiţiile istorice (nu întotdeauna vitrege!) aufăcut din Timişoara şi din Banat, în general, caspaţiu de influenţă, un spaţiu privilegiat. Împreunăau convieţuit în zonă: români, germani, unguri,sârbi, evrei, bulgari, slovaci, ţigani, precum şi (înmod izolat) macedoneni, greci, turci, italieni,albanezi, ucraineni etc. Semnificativ este şifenomenul migraţiei interne, în Banat stabilindu-semulte persoane din alte zone ale ţării, în specialdin Oltenia, Moldova, Crişana şi Maramureş.Rezultatul este o zonă a Timişoarei cosmopolită,deschisă către lume, menţinând cumpătarea şi spiritulde organizare specifice locuitorilor mai vechi aiţinutului.

27

Deschiderea către lume a fost menţinută (cu multesacrificii, e drept!) chiar şi în timpul regimuluicomunist, unul recunoscut pentru îngrădirile impuse,în special prin închiderea românilor între graniţeleţării. Cunoaşterea a mai multor limbi străine,accesul la mijloace de informare din alte state şirudele şi prietenii din alte ţări sunt doar trei dincăile prin care bănăţenii aveau acces la inormaţiidin lumea liberă, în ciuda piedicilor puse de regimultotalitar. Erau urmărite emisiunile posturilor deteleviziune din Serbia şi Ungaria, radiourile dinaceste ţări, dar şi unele de limbă germană. Mai mult,în 1989, a luat amploare fenomenul instalării deantene pentru recepţia unor programe tv transmise viasatelit. În acelaşi timp, existau adevăratebiblioteci ambulante, cu cărţi multe reproduse lacopiator, date din mână în mână, în special în mediulintelectual. Circulau astfel atât volume editate înstrăinătate, cât şi cărţi ale unor autori românineagreaţi de regim. Nici manuscrisele unor autori nuerau întotdeauna închise în sertare, unele dintreacestea făcând carieră în semiilegalitate.România a cunoscut în comunism două perioade extremde grele, în care teroarea, înstrăinarea şi suferinţaau atins cote maxime. Prima perioadă este cunoscutăsub sintagma de „obsedantul deceniu” una astalinismului închistat şi feroce, cu puşcării supraaglomerate de deţinuţi politici, oameni absolutnevinovaţi în aspiraţiile lor spre democraţie şi

28

libertate. Obsedantul deceniu se plasează între 1950şi 1960, însă represiunea dură începuse ceva maidevreme şi a mai durat până în 1963, când regimul,fiind consolidat şi partizanii învinşi, face un uşorgest de clemenţă şi eliberează deţinuţii politici,câţi mai trăiau. Contextul este cel al unei uşoaredestalinizări, căci „Tătuca” era mort deja, însămodul lui criminal de a gândi şi de a acţionarămăsese în vigoare. Plus că liderii comunişti dinţările lagărului socialist nici nu doreau decât ouşoară distanţare de faptele lui Stalin pentru a seputea ei înşuruba mai uşor la putere, ducând maideparte ideoleogia dictaturii proletariatului.

Al doilea „obsedant deceniu”România a cunoscut însă şi un al doilea „obsedantdeceniu”, între 1980 şi 1989. Uşoara deschiderepercepută la instalarea lui Nicolae Ceauşescu înfuncţiile supreme în stat şi partid este anulată. Seinstaurează un regim autocratic personal, care reiaşi duce la perfecţiune metodele staliniste. Acţiunilesale sunt plasate în contradicţie cu ceea ce seîntâmpla în cele mai multe dintre statele din lagărulcomunist. Mai ales după instalarea lui MihailGorbaciov în funcţia de secretar general alprezidiului Sovietului Suprem al URSS începe odeschidere timidă, marcată de glasnost şiperestroika. În România şi în Albania însă secontinuă cu politica de izolare şi de represalii

29

împotriva persoanelor doritoare de a urma liniaGorbaciov, aşa cum se întâmpla deja în Ungaria,Polonia, Cehoslovacia, R.D.Germană sau chiarBulgaria.Cultul personalităţii lui Nicolae şi Elena Ceauşescui-a proporţii deosebite, amintind de butaforiilespectacolelor medievale organizate pentru Ecaterinacea Mare a Rusiei, când, practic îi erau prezentatesate din carton, mutate dintr-un loc în altul pestenoapte. Orice urmă de împotrivire dispăruse, iardictatorul se înconjurase dooar de figuri slugarnice,cu instrucţie puţină, obişnuite să execute toateordinele primite. Este şi perioada unor lipsuricrunte pentru populaţie. Curentul electric, apa caldămenajeră şi căldura se furnizau cu întreruperi,alimentele se dădeau pe cartelă şi în cantităţiinsuficiente, nu se găseau electrocasnice, iar cel ceputeau fi cumpărate erau de o calitate proastă.Înflorise specula, existând o piaţă neagră pentruaproape toate cele necesare. Oricum, detaliile despreororile ultimului deceniu comunist sunt departe de afi lămurite.Fără îndoială, schimbările de regim petrecute înEuropa Centrală şi de Est au oferit românilor unexemplu despre cum să acţioneze, o încurajare căschimbarea este posibilă, dar şi prilejul de aacţiona. Bănăţenii au fost întotdeauna la curent cuevenimentele din lume, luîndu-şi informaţiile dinsurse sigure şi necenzurate, gen Europa liberă, BBC

30

sau Vocea Americii, dar şi de la posturile de radioşi televiziune străine, cum ar fi celebra emisiunePanorama, a televiziunii maghiare. În cadrul acesteiaşi-a făcut public protestul pastorul Tőkes László,emisiunile respective fiind vizionae şi la Timişoara.Cetăţenii României ştiau însă de glasnost şiperestroica, de reformele cuminţi iniţiate deGorbaciov, aflaseră de protestele de masă de laPraga, precum şi de manifestaţiile masive din marileoraşe ale Germaniei Democrate, mişcări soldate cuschimbări de lideri şi chiar de regim. Cunoscute erauşi demonstraţiile din Bulgaria, soldate cu alungareade la putere a lui Teodor Jivkov, după ce acestaîncercase să recurgă la represalii. De asemenea, eraurmărit procesul lent, dar sigur de schimbare paşnicăa puterii în Ungaria, prin alegeri libere.

O cronologie în evenimenteÎn mod sintetic, contextul internaţional, cunoscutcetăţenilor români cu greutate, mai ales prin apelulla surse externe, captate în condiţii dificile, arătaastfel:

1. 6 martie 1989. Comisia pentru drrepturile omuluia ONU a adoptat o rezoluţie prin care iniţiaformarea unei comisii de anchetă privindsituaţia din România.

2. Polonia acceptase deja organizarea de alegeri,la care s-au putut înscrie mai multe grupăripolitice nou constituite oficial. Scrutinul a

31

fost organizat în 4 iunie 1989 şi a fostcâştigat de Solidaritatea, aripa politică asindicatului cu acelaşi nume. În Ungaria,politica de deschidere avansase profund, dincolode glasnost şi perestroika, în luna ianuarie aanului 1989 acceptându-se oficial ideeapluralismului politic, urmându-se calea spreorganizarea de alegeri libere. Scrutinul va avealoc anul următor.

3. Are loc exodul est-german, posibil ca urmare afaptului că Ungaria deschisese graniţele,aderând la convenţia internaţională privindrefugiaţii. Germanii din Est ajunşi în Ungarianu mai erau returnaţi în ţara de origine, ci auputut să se îndrepte către Germania federală.

4. Tot Ungaria. În 16 iunie 1989 este organizatăceremonia oficială de reînhumare în ţara natalăa prestigiosului lider al Revoluţiei maghiaredin 1956, Imre Nagy. Fusese înlăturat de laputere cu concursul forţelor sovietice şiexecuta după un simulacru de proces.

5. În Polonia, conducerea guvernului îi esteîncedinţată, în luna august, lui TadeuszMazowieczky, provenit din Solidaritatea.

6. Bulgaria. În septembrie sunt declanşatemişcările de protest, prin care sunt susţinuteschimbările democratice.

7. Începutul lunii octombrie este cel a marilordemostraţii în favoarea democraţiei din

32

Republica Democrată Germană. Valul revendicativîn favoarea reinstaurării libertăţii şidemocraţiei cuprinde marile oraşe Dresda,Berlin, Magdeburg şi Leipzig. În 7 octombrie,Mihail Gorbaciov soseşte într-o vizită de statla Berlin şi-i dă lui Erich Honecker celebrulsărut de adio pe gură! Liderul est-german nuînţelege să se conformeze şi ordonă represaliifaţă de protestatari. S-a opus Egon Krenz, unlider mai luminat, cel care, după câteva zile,va deveni noul şef de stat în RDG.

8. Are loc, în 7 noiembrie, întâlnirea dintrecancelarul vest-german Helmuth Kohl şipreşedintele francez Francois Mitterrand, încare se dicută despre un sprijin concret pentruforţele de opoziţie din statele comuniste.Preşedintele Franşîţei recunoştea direct căurmăreşte destabilizarea conducerilor comunistedin statele din Europa Centrală şi de Est.

9. Vine ziua de 9 noiembrie 1989, în care germaniii-au cu asalt Zidul Berlinului, simbol ardivizării, şi nu durează mult până când îldesfac în bucăţi, fără ca forţele de ordine săse opună.

10. 10 noiembrie este ziua Bulgariei, căci oPlenară a Comitetului Central al PartiduluiComunist din această ţară decide să plaseze ţarape un culoar democratic, acceptând alegeridemocratice, pluripartinice.

33

11. În zilele de 2-3 decembrie are loc, pe unvapor, în largul coastelor Maltei, celebraîntâlnire dintre Mihail Gorbaciov, conducătorulURSS, şi George Bush, preşedintele SUA. Întimpul reuniunii este abortdată şi chestiunearomânească, optându-se pentru ideea că estemomentul pentru iniţierea de reforme şi la noiîn ţară. Decizia aceasta îi va fi comunicată luiCeauşescu în 4 decembrie, dată la care a avutloc, la Moscova, o reuniune a şefilor de statcare formau Tratatul de la Varşovia. Gobaciov aavut chiar o întâlnire separată cu Ceauşescu,însă acesta din urmă nu a putu fi convins să oia pe calea glasnostiului şi perestroikăi.

12. În 3 decembrie, guvernul comunist din RDG,chiar şi reformat, este obligat să demisioneze.Se deschide calea către scrutinul popular,pluripartit.

13. În 10 decembrie, după Revoluţia de catifea,în Cehoslovacia ajunge la putere un guvern carenu ami are în componenţă decât puţini comunişti.

14. Preşedintele SUA, George Bush, se implicăîn problemele României. În 12 decembrie, estepublicată o declaraţie a sa, în care aceste seexprimă cu claritate: „Aş dori să văd uneleacţiuni şi în această ţară. Am trimis ân Româniaun nou ambasador. L-am trimis tocmai pentrufaptul că este un om ferm şi intransigent”.

34

Moment speculat cu abilitateToate acestea pot fi luate ca argumente pentru amotiva de ce Revoluţia română de la 1989 a început laTimişoara. Sigur, nu sunt suficiente. Chiar şimotivaţia lipsurilor materiale, a cozilor şi aproduselor de proastă calitate aflate în comerţ nupare să ajute prea mult, deoarece zona Banatului,prin spiritul de organizare şi prin existenţa uneiindustrii locale bine dezvoltate, era ceva mai bineaprovizionată decât celelalte zone ale ţării.Izbucnirea Revoluţiei în acest loc, ca descătuşare deforţe, intră în contradicţie şi cu spiritul maireţinut al bănăţenilor, înclinaţi mai degrabă la orezistenţă pasivă. Eliberarea de sub apăsarearegimului totalitar a fost declanşată poate şi de omai mare şi mai conştientă nevoie de libertate, dedemocraţie. Un rol important l-au avut, desigur,capacitatea acestor oameni de a exploata momentul, dea specula oportunităţile. Este evident că în declanşarea mişcării de eliberarela Timişoara pot fi identificate trei momenteesenţiale. Primul cuprinde protestele pastoruluireformat Tőkes László, acutizate în 15 şi 16decembrie 1989, în confruntarea directă cuautorităţile statului român. În seara zilei de 16decembrie, solidarizarea cu pastorul, susţină înspecial de enoriaşii săi, ia forma unui protest demasă, la care, treptat-treptat, se adaugă persoane dealte etnii. Momentul este speculat cu abilitate şi

35

astfel se ajunge la o un protest public. Iniţial,sunt doar câteva zeci de persoane. După episodulblocării circulaţiei tramvaielor în Piaţa SfântaMaria este organizată şi prima coloană demanifestaţi, pornită apoi în marş prin oraş. Seara,se conturează revolta populară, mai ales înconfruntarea cu forţele de ordine, trimise săelibereze zona. Au participat sute de curioşi, adicăpersoane venite doar să vadă ce se întâmplă, care aupreferat să stea pe margine. Alte sute de persoane audevenit însă active în manifestările lor, strigândlozinci şi luptând cu forţele de represiune. Spemiezul nopţii de 16 spre 17 decembrie, mii dedemonstranţi au umplut oraşul, mulţi dintre aceştiaştiind foarte puţine sau chiar nimic despre pastorulTőkes László! Deja în 17 decembrie, duminică, asistămla o revoltă de masă, mutată acum în inima oraşului,la Catedrală, Operă, Piaţa Libertăţii, Continental.Represiunea armată declanşată în după-amiaza zilei dedumnică consfinţeşte cu sânge că este vorba de orevoltă populară.

Zile de confruntări surdeUrmează două zile de confruntări când surde, cândfăţişe, în 18 şi 19 decembrie. Forţele de represiune,la vedere fiind cei în uniformă militară, au supusoraşul unui veritabil asediu. Oamenii nu au bdicatînsă, ci au ieşit în continuare pe străzi, începândşi revoltele în fabrici. Un rol important l-au avut

36

în acest context persoanele pornite să-şi cauterudele, căci, mai ales în seara de 17 decembrie,mulţi oameni au fost împuşcaţi. În 20 decembrie,forţele armate de represiune au fost nevoite să seretragă în cazărmi, iar Timişoara a devenit primulroş liber de comunism al României. Este şi ziua cândse defineşte caracterul revoluţionar al mişcării,fiind editat Programul Frontului Democratic Român.Este un document care prevede clar schimbarea deregim, chiar dacă sub forma unor revendicări. Uneledintre prevederile acestei veritabile proclamaţii parastăzi stângace ca şi concepţie sau redactare. Esteun aspect cu totul irelevant, atâta timp câtsintetiza erinţele momentului, adică schimbarea deregim, demisia lui Ceauşescu şi a guvernului, alegerilibere, presă liberă, judecarea celor implicaţi înrepresiune, returnarea trupurilor celor decedaţi.Concluzia desprinsă de aici este că, în decurs decâteva zile, s-a ajuns de la protestul unui singurom, pastorul Tőkes László, la o solidarizare cuacesta, apoi la o mişcare de protest mai amplă, carea îmbrăcat apoi caracteristicile unei revoltepopulare, culminând cu o mişcare revoluţionară, dupăun program clar stabilit. Aceste aspecte suntimportate în privinţa stabilirii caracteruluirevoluţionar al mişcării. Schimbarea de regim estecondiţiile unei revoluţii, ceea ce în România s-arealizat în 1989. Este îndeplinit şi criteriulparticipării de masă, precum şi cel al realizării la

37

nivel naţional. Mişcări revoluţionare au avut loc înmulte oraşe importante ale ţării, înainte de fuga luiCeauşescu. Este evident că hotărârârea cu care auacţionat bucureştenii a făcut posibilă alungareadictatorului şi preluarea puterii la nivel de stat decătre reprezentanţii organismelor provizorii.

38

UN DRAPEL (FOARTE) ROŞU

În slujba comuniştilorÎn preajma Revoluţiei, la Timişoara apăreaucotidianele Drapelul roşu (în limba română), Szabad szo(în maghiară), Neue Banater Zeitung (germană),săptămânalul Banatske Novine (în sârbă) şi săptămânalulliterar Orizont. Lunar, sau chiar mai rar, apărearevista Forum studenţesc. Publicaţia cu cel mai mareimpact este, desigur, Drapelul roşu, organ alcomitetului judeţean Timiş al P.C.R. şi alConsiliului Popular Judeţean. Colegiul de redacţieera format din: Teodor Bulza (redactor şef), CorneliuPopovici (redactor-şef adjunct), Ildico Achimescu,Ion Dancea, Simion Dima, Ion Stan şi Vartiade Ştefan.Ziarul apărea în patru pagini mici (uneori, duminica,în opt pagini), corp de literă tipografică opt sauchiar şase, adică unul foarte mic. Paginile întâieste dominată de obicei de materiale privind fapteleşi gândirea (sic!) tovarăşului Nicolae Ceauşescu.Paginile din mijloc conţin materiale pe teme localeşi continuări. Aici este înghesuită de obiceinepolitizata rubrică de sport. Pagina a patra

39

cuprindea sumare ştiri externe, precum şi micapublicitate.Să aruncăm o privire pe Drapelul roşu de joi, 14decembrie 1989. Pagina întâi: Cuvântarea tovarăşuluiNicolae Ceauşescu la Plenara comună...Cuvântareaocupă toată pagina a doua, precuzm şi două treimi decea de a treia. Aici mai este înserată o completaresolidă cu titlul: Lucrările camerei legislative aconsiliiilor populare. Are şi o continuare în paginaa patra, unde abia mai intră mica publictate şi cevaştiri despre vreme şi spectacole! Drapelul roşu devineri, 15 decembrie 1989, pagina întâi: În prezenţatovarăşului Nicolae Ceauşescu (sic) Lucrărilesesiunii Marii Adunări Naţionale. Se adaugă articolulLichidarea stocurilor supranormative, avândsupratitlul Imperativ economic prioritar. Acest număreste mai diversificat, căci, în pagina a doua, putemciti articolul Pentru ca localităţile să fie tot maidezvoltate, mai înfloritoare (a se remarca foermacăznită a acestui titlu!). pe lângă rubricile desport şi timp liber, remarcăm două texte critice.Primul este un răspuns de la ICRAL, pentru că nu-şifăcea treaba la Şcoala populară de artă. Al doileachiar poartă menţiunea de Notă critică, urmată desupratitlul la Trustul SMA se impune, urmat de titlulMai multă răspundere faţă de învăţământulagrozootehnic de masă. Pagina a treia are articoletot despre comunişti şi agricultură, plus ceva ştiri

40

neutre. Pagina a patra cuprinde ştiri externe cuminţişi mica publicitate.Să vedem acum ce spune ziarul Drapelul roşu deduminică, 17 decembrie 1989. Conform acestuia,evenimentele din ziua precedentă, din dreptulBisericii reformate, din Piaţa Sf. Maria şi din altelocuri din oraş, nu au existat! În loculdemonstraţiei de solidaritae cu pastorul Tőkes Lászlóşi al confruntărilor cu forţele de represiune aflămcă am primit un „Puternic imbold la muncă spornică,de calitate, pentru continua înflorire a patrieisocialiste”! Ni se mai vorbeşte de faptul că exportulare prioritate absolută, iar Pomul de iarnă şirevelionul erau sărbători ale bucuriei pentru marileîmpliniri (socialiste, desigur!). Mai aflăm şi căsecretul izbânzii este munca,ordinea şi disciplina.Ziarul de miercuri, 20 decembrie, este făcut peacelaşi calapod, cu vizita de prietenie a lui NicolaeCeauşescu în Iran şi perspective luminoase pentrunoua...revoluţie agrară.

Nimic despre Revoluţie în... RevoluţieNimic despre adevărata Revoluţie, declanşată în urmăcu patru zile! Nicio referirte la faptul că duminică,în 17 decembrie, tancurile şi TAB-urile fuseserăscoase în oraş, că existau morţi şi răniţi! Nimicdespre faptul că, luni şi marţi, oraşul fusese substare de asediu! Or, ce evenimente pot fi maiimportante decât acestea pot fi pentru un ziarist?

41

Mai ales că multe se derulau chiar sub geamurileredacţiei! Nici publicaţiile de limbă maghiară saugermană nu au suflat un cuvinţel despre teroare şilupta pentru libertate! Apariţia acestor ziare înzilele Revoluţiei pe tipicul ideologiei comuniste,promovând valori în care nu mai credea nimeni, nicimăcar unii dintre ziariştii respectivi, a dus lacompromiterea totală a celor mai mulţi lucrători dinaceste redacţii.Să ne permitem o paranteză de subiectivism în aceastăabordare obiectivă şi să ne întrebăm, retoric,desigur: oare ce a fost în inima, în sufletul şi înmintea acelor lucrători de ziar care vedeau pe geamcă se trage în persoanele nevinovate de prin tramvaiesau de pe stradă, dar care dădeau bunul de tiparpentru elucubraţii de genul: „Pe temeiul documentelormarelui forum comunist”? Completa neadecvare larealităţile României de atunci, paralelismul de ideişi de acţiune dintre clasa conducătoare şi societateau fost în acele zile de o evidenţă strigătoare. Dinpăcate, lucrătorii din presa comunistă au contribuitdin plin la acentuarea acestei prăpăstii decomunicare, deşi, teoretic, lucrau ca specialişti încomunicare!În realitate, funcţia de informare a presei era totalabrogată încă de la instalarea regimului comunist înţară. De atunci nu se putea publica decât ceea cevenea din surse oficiale, controlate de partid sausupuse ideologiei acestuia. Informaţiile erau

42

unilaterale, previzibile, în sensul că le lipseagradul de noutate necesar pentru a face din eleadevărate informaţii, şi deveneau sufocante prinrepetiţii. Puţine erau ştirile cu adevărat noi, iaracestea se limitau la domenii mai puţin importante,cum ar fi programul cinematografelor sau dateledespre vreme. Existau, desigur, documente oficialeadoptate de organele de stat şi partid, unele cuprevederi periculoase, de limitare a drepturilorcetăţeneşti. Bineînţeles, erau prezentate ca marivictorii ale socialismului şi nu ca o îngrădire avieţii de zi cu zi.

Spiritul critic era abolitÎn ceea ce priveşte funcţia educativă a mass-media sepoate aprecia că exista o anume coerenţă(ortografică) privind scrierea, dublată însă deformulele stereotipe, calpe, folosite, expresii caredovedeau teamă, sărăcie de vocabular, comoditate,apelul la sintagme moarte din punct de vedereexpresiv. În ceea ce priveste funcţia de divertismenta presei scrise, ne referim la cea generalistă,Drapelul roşu a stat întotdeauna foarte prost.Caricaturile erau rare şi nu tocmai reuşite, iarglumele sau grupajele de fapt divers ori gen magazinlipseau şi ele. Practic, în afară de stirile despretimp liber, în ziar puteau fi citite doar ştirileculturale sau cele de la sport. De cele mai multe

43

ori, acestea erau înghesuite în spaţii meschine şiculese cu caractere mici, greu de descifrat.Este momentul să facem aici o menţiune privindclivajul care se relevă la Drapelul roşu atunci cândvorbim de articolele ce ilustrează funcţiaculturalizatoare a presei. Pe de o parte, atunci cândeste vorba de politica oficială a partidului şistatului, reliefată în documente şi decizii aleacestora, prezentarea este făcută sub girulpropagandei comuniste. Situaţia se accentua îndiscursuri ideologice şi în produse pseudoliterare(poeme, proză, eseuri) atunci când se făcea cultulpersonalităţii. Criteriile estetice şi axiologiceerau, în aceste cazuri, complet abolite. Pe de altăparte, atunci când se vorbea despre evenimenteleculturale în sine prezentările rămâneau în generalaplicate. Erau prezentate cărţi, precum şi însemnăride la lansări, vernisaje sau premiere, propagandafiind lăsată deoparte. De remarcat este faptul căziarul publica multe ştiri din domeniul cultural,aceste texte scurte având rolul de a chema publiculla evenimente culturale adesea interesante şi chiarîn răspăr cu linia oficială!

Ripostă într-un oraş liberPrimele referiri la ceea ce se întâmpla la Timişoaraşi în localităţile apropiate (Lugoj, Deta şi altele)apar în Drapelul roşu, ca o ironie a sorţii, chiar înultimul număr al acestuia, joi, 21, decembrie, 1989.

44

Sunt trei materiale, toate preluate de la Bucureşti,toate condamnând starea de lucruri din Timişoara.Deci, nici vorbă ca lucrătorii de la ziar să scrie ceau văzut cu ochii lor sau să pună cumva sub semnulîndoielii, cât de cât, cele venite pe linie oficialădin capitală. La data apariţiei pe piaţă a ziarului,Timişoara era oraş liber, se constituise FrontulDemocratic Român, armata se retrăsese în cazărmi,zeci, poate sute de mii de oameni manifestau în PiaţaVictoriei (Operei) şi în alte locuri din oraş, iarcomitete revoluţionare se instalaseră în balconulOperei şi la Comitetul Judeţean de Partid. Joidimineaţa, deci, bănăţenii aşteptau să se ridiceBucureştiul, conştienţi că acolo se poate finalizaRevoluţia, prin înlăturarea dictatorului.În aceste condiţii ajunge la manifestanţi ziarulDrapelul roşu, cu un conţinut care nu se dezminţea. Peprima pagină era plasată ca articol central Cuvântareatovarăşului Nicolae Ceauşescu. Este vorba defaimosuldiscurs rostit de dictator la întoarcerea din Iran şiîn care sunt condamnate acţiunile revendicative de laTimişoara, participanţii fiind numiţi „huligani”. Totaici este publicat şi decretul privind instituireastării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş.Şi pentru că nu era destul, în pagina a treia esteprezentat un material al maşinii de propagandă,intitulat „Ripostă fermă oricăror încercări deatenta la valorile socialismului, la integritatea,independenţa şi suveranitatea României”. În text se

45

specifica faptul că oamenii muncii din mariule uzineşi intreprinderi din Bucureşti s-ar fi adunat înşedinţe şi ar fi condamnat cele întâmplate laTimişoara şi că ar fi susţinut poziţia lui NicolaeCeauşescu! Era o minciună, desigur...În acest modlipsit de glorie şi-a încheiat existenţa Drapelul roşu,organ al Comitetului Judeţean Timiş al P.C.R. şi alConsliului Popular Judeţean.

46

SCHIMBAREA CARE SCHIMBĂ PUŢIN...

Luptătorul... stalinistSchimbarea se produce chiar în 22 decembrie 1989. Înseara acestei zile, este editat Luptătorul bănăţean,serie nouă, într-o ediţie specială. ÎnlocuieşteDrapelul roşu, păstrând însă formatul, aspectul grafic,personalul redacţional şi, după cum se va vedea,mentalitatea. Am precizat faptul că este serie nouă,aşa cum apărea înscris chiar în caseta de pe primapagină a publicaţiei, deoarece este extrem deinteresantă filiaţia. Modelul este, desigur,

47

Scânteia, fost organ al comitetului Central alPartidului Comunist Român. Ziarul, ieşit formal desub tutela comuniştilor, va relua denumirea deScânteia poporului. Titlul dorea să sugereze,desigur, faptul că publicaţia cea mai odioasă pusă înslujba partidului şi a cuplului Nicolae şi ElenaCeauşescu a trecut de partea celor mulţi şi necăjiţi.De fapt, era o titulatură folosită de organul depresă al PCR ani în şir, în perioada de după război,perioada stalinistă, una de grave abuzuri, pe fondulterorii comuniste şi al consolidării regimuluitotalitar.Drapelul roşu exploatează şi el, printr-un demerslipsit de imaginaţie, semnificaţia cuvintelor dinnoul titlu, Luptăorul bănăţean. În context, cel alRevoluţiei, al rezistenţei faşă de forţele derepresiune, ce poate fi mai mobilizator decât un„organ” de presă „Luptător”? Mai ales că eraunul cureferire strictă la bănăţeni, făcându-se şi legăturaforţată cu lozinca „Să fie judecat/ Aici, în Banat”strigată în piaţă în acele zile, o cerinţă formulatăîn contextul crimelor comise de regimul comunist laTimişoara la ordinul direct al lui Ceauşescu. Înrealitate însă avem în faţă titlul folosit depublicaţie în anii de după război, perioada belicoasăa „obsedantului deceniu”, unul marcat, aşa cumaminteam şi în cazul Scânteii poporului, de graveabuzuri şi crime.

48

Mistificări de la primul numărPrimul număr al Luptătorului bănăţean, serie nouă,are pe manşetă lozinca „Trăiască România liberă!”, apoi ofotografie mare cu balconul Operei plin curevoluţionari. Sub ea este plasat un text informativscurt, despre fuga lui Ceauşescu şi constituirea unuiorganism al puterii privizorii. Tot în dreapta primeipagini, în chenar şi pe două coloane, este plasată oaşa-zisă „Declaraţie a Frontului Democratic din Timişoara”. Esteun text curios, redactat în limbajul de lemn,propagandistic al epocii, un discurs care începe cuadresarea directă: „Iubiţi compatrioţi! Minunaţi Eroiai Timişoarei şi ai Ţării!” Nu ştim cine face aceastăinvocaţie retorică, deoarece textul nu are niciosemnătură. Bănuim însă că este al unei persoane şi nual unei organizaţii, deoarece în următorul paragrafni se adresează cu: „Vă vorbeşte din Timişoara,capitala istorică a Banatului, mare oraş...”Subiectul nu se dezvăluie, iar textul rămâne schiopşi incoerent. Poate că numele vorbitorului a fosttăiat ulterior din text, fără să se mai ajungă larefacerea uniformităţii şi coerenţei acestuia.Ceva mai jos însă, după o primă invocaţie retorică cuformula „Iubiţi compatrioţi!”, vorbitorul îşidezvăluie unele caracteristici: „La acest ceas decumpănă şi adevăr, mă simt dator să vă mai spun căvărsările de sânge...”, deci discursul era ţinut deun bărbat şi nu de Frontul Democratic Român, cum s-arputea deduce din titlu. Poate că această persoană

49

făcea parte sau nu din respectiva organizaţierevoluţionară. Datele ulterioare au relevat însă căFDR nu a dat niciodată o astfel de declaraţie, ci aredactat un document mult mai succint şi eficient camesaj, document cunoscut ca Proclamaţia FrontuluiDemocratic Român. Textul „declaraţiei” publicate deziar este unul lung, elaborat, ceea ce demonstreazăcă era pregătit dinainte de minţi specializate înpropagandă şi mistificare.Ideea este întărită şi de un grupaj prezentat înpagina a treia a ziarului. Aici apare o poză înformat mare, iar dedesubt titlul Radu Bălan, urmat desubtitlul Lider al Frontului Democratic Român de la Timişoara,român prin fiinţă, bănăţean prin simţire. Urma un consistentparcurs biografic şi câteva date despre presupusaîncercare a lui Radu Bălan de a opri represiuneadeclansată împotriva manifestanţilor. Era, desigur, omistificare, una cu consecinţe deosebit de grave şiprima dintr-un şir lung de minciuni sau adevărurispuse doar pe jumătate. Radu Bălan, în ciuda faptuluică era văzut ca un comunist moderat, nu era agreat decei mai mulţi din capii Revoluţiei de la Timişoara,deci nici vorbă să fi fost vreo clipă lider alFrontului Democratic Român! În mod cert, aceastămistificare, cu materiale elaborate şi realizate dintimp, a fost pregătită chiar în redacţia ziaruluiLuptătorul bănăţean.

Promisiuni neonorate

50

Acest prim număr al ziarului conţine şi câtevalucruri demne de luat în seamă. Există astfel un apela redacţiei către cetăţeni pentru a relata în scrisceea ce s-a întâmplat în Revoluţie, urmând capaginile să fie păstrate şi folosite apoi „public sauîn procesele ce se vor intenta celor vinovaţi”. Unapel asemănător face, bănuim, şi Procuratura, căcitextul nu este semnat. Inainte de toate se afirmă căprocurorii nu au arestat nicio persoană „care amanifestat pentru libertate şi democraţie”. Apoi sesolicită sprijin pentru conservarea probelor, unsprijin necesar, deoarece instotuţiile eraudevastate, atât de revoluţionari, cât şi depersoanele interesate să o facă: „Pentru a judeca culuciditate greşelile trecutului, trebuie să păstrămdovezile existente în arhivele organelor de Miliţieşi Securitate spre a proceda, în numele libertăţii şidemocraţiei, la o judecată dreaptă acelor vinovaţi şireabilitarea celor nevinovaţi”. Mai remarcăm un grupaj destul de consistent, în carese face o primă cronologie a faptelor din timpulmişcării de protest. Sunt făcute referiri sumare laevenimentele din 16 şi 17 decembrie. În ultima paginăeste publicată o primă listă cu persoanele rănite întimpul revoluţiei, răniţi aflaţi în Spitalul JudeţeanTimişoara. Apar aici numele a 87 de persoane rănite.Interesante sunt şi ecourile internaţionale datepublicităţii, căci timişorenii au simţit mereu peparcursul rezistenţei lor nevoia ca întrega lume să

51

afle ce se întâmplă cu adevărat în oraş. Reţinem dinaceste ştiri una de o importanţă epocală, căci:”Consiliul de Stat al R.D. Germane a hotărât să-iretragă lui Nicolae Ceauşescu ordinul Karl Marx”!

Lentoarea terapiilor - şocDe fapt, încă de la începutul noii epoci, deschisăprin fuga lui Ceauşescu, s-a format două curente deopinie în societatea românească, privitor, desigur,la evoluţia ei post comunistă. Primul este dat denucleul dur al Frontului Salvării Naţionale, avându-ica reprezentant de seamă pe Ion Iliescu şi pe SilviuBrucan. În câteva cuvinte, orientarea lor era cătreun „socialism cu faţă umană” (?! n. m. L.-V. S.) deinspiraţie sovietică, cu un ritm lent al reformelorşi cu un rol important al unui partid comunistreformat. A fost un curent care s-a impus, cel puţinla suprafaţă, având darul să divizeze lumearomânească, în confruntare cu o poziţie mai radicală.Aceasta se caracteriza prin directeţea şi firescul cucare cerea sincronizarea rapidă cu valorileunivesale, mai ales în privinţa vieţii democratice, aconsolidării libertăţilor universale şi apluripartidismului. Mai trebuie remarcat faptul căaceste curente nu au fost unitare şi că în cadrul lorau fos diferite nuanţe şi direcţii, cu „disidenţe” şiregrupări sau demiteri şi demisii ostentative.Primul curent pornea din elita de mâna a doua dinstructurile comuniste ale statului şi era adepta

52

paşilor mici şi a reformelor lente. Al doilea curent,originat în mişcările populare şi revoluţionarebruşte din marile oraşe, în special Timişoara,Bucureşti, Cluj sau Braşov, accepta terapiile-şoc,„tăierea cozii câinelui dintr-o dată” şi scoatereafoştilor diriguitori comunişti ai statului din viaţapublică, mai ales pentru a permite curăţenia morală asocietăţii. Confruntarea dintre cele două tendinţe afost aprigă, mai ales în 1990, iar ecourile ei nu s-au stins nici în prezent. Curentul radical s-astructurat în special în jurul Proclamaţiei de laTimişoara şi prin Alianţa Naţională pentruProclamaţia de la Timişoara. Deţinerea puterii decătre Ion Iliescu şi grupul său, la început în modprovizoriu, apoi în urma alegerilor din 20 mai 1990,al lipsit curentul reformist de pârghii importanteale punerii ideilor sale în practică. Cu toateacestea, câteva dintre principiile formulate aveau săse impună în societate, cel mai des împotriva voiţeiguvernanţilor!

Cum şi-au păstrat comuniştii ziarulÎn context, încercările de a reforma presa dintemelii nu au de ce să surprindă. Astfel de încercăriaau apărut chiar din 22 decembrie 1989. Sunt şiacestea argumente care vin în sprijinul atitudiniiradicale a grupului de tineri intelectuali dinTimişoara de a aduce fostul ziar de partid Drapelulroşu pe făgaşul normal al realităţii şi al

53

dezideratelor de democratizare. Semnificative sunt înacest sens câteva pasaje scrise Gheorghe Secheşan (şiel unul dintre liderii şi canalizatorii curentului deopinie - şi acţiune! – pentru o nouă ordinegazetărească), în volumul său 17 după 16, volum apărutla Timişoara în 2006. Suntem cu relatarea în ziua de22 decembrie 1989: „După masă mă caută Dani (Dinu? n. m., L.-V. S.) Barbu:–Trebuie să mergem la Tipografie. Se face un ziar. Măduc să-i chem şi pe ceilalţi.Nu mai îmispune cine sunt ceilalţi. De fapt, nici numai contează. Mă îmbrac în grabă şi fug.Literalmente. (...) Stau pe un coridor paralel cuintrarea propriu-zisă în tipografie, mi se oferăscaun şi masă şi, ca să nu stau degeaba, cer uncreion şi hârtie. (...) Am terminat materialul. Măuit la ceas. A trecut mai bine de o oră. Ies pehol(ul pustiu), ca să întreb ce se întâmplă şi daupeste... Marcel Tolcea.–Facem ziarul, hai înăuntru. Intrăm în secţie şi nise dă sala faxului (de obicei, folosită numai de ceide la Drapelul roşu). (Este vorba de sala telexului. Peatunci, românii nu aveau fax... n. m. L.-V. S.).(...) În birou intră un tip brunet, timid, sfios,recomandându-se: Ovidiu Guleş, student laPolitehnică. Ar vrea să participe şi el la ziar.Nimeni nu are nimic împotrivă. Numai că, la un momentdat, Marcel este sunat de Dani Barbu. Trebuie să

54

meargă la «Sediu» (al cui sediu, al Partidului, al«Revoluţiei»?).–Dai totul la linotip şi apoi culegi cu Păsăroiul. Euvin imediat.Mă apuc de treabă, lumea este entuziasmată. Nu esteun ziar propriu-zis, mai degrabă o foaie volantă, încare materialul meu are o pondere de aproape ¼ (nuprea avem materiale). Mai este şi DeclaraţiaFrontului Democratic. Ceva, ceva o să iasă.Când mă duc cu pozele (avem câteva, nu cine ştie ce,dar există) la zinc, dau de Marcel. Trecuseră, cred,vreo cinci ore.–Mergem acasă, a apărut Bălan la Judeţ, cu Bulza,iară sunt ei, îl lăsăm naibii de ziar. I-au datnumele de Luptătorul bănăţean, nume proletcultist, dinperioada anilor cincizeci”.A doua zi însă, în 23 decembrie 1989, are loc un nouepisod, unul semnificativ în ceea ce priveşte seteade informare din acele zile, dar şi în privinţastării presei scrise de la Timişoara. Iată cepoveşteşte în continuare Gheorhe Secheşan: „Pe pod, la (piaţa, n. m., L.-V. S.) Badea Cârţan,revoluţionari cu banderolă. Unul dintre ei are înmână... Luptătorul bănăţean, şi... mă lupt cu el,aproape, ca să mi-l dea să-l citesc măcar. Pe paginaa doua, materialul meu, dar nesemnat. Îmi vine săurlu, chiar o fac. Pe pagina a treia, pozatovarăşului Bălan şi un comunicat dat de acesta. Îmicitesc materialul şi mai urlu o dată. La sfârşitul

55

său, tovarăşul Bulza a inserat câteva paragrafe, încare îl mai pupa un pic în fund pe tovarăşul Bălan,zeul său de până mai ieri”.

Au păstrat controlulFoştii redactori comunişti ai publicaţiei reuşescdeci să-şi păstreze controlul asupra ei, fără să facămăcar o minimă primenire a personalului. Trebuiesubliniat faptul că au fost câteva elemente care auvenit în sprijinul acestor ziarişti-activişti pentrua a-şi menţine posturile şi a otrăvi firavademocraţie românească. Primul element de sprijin eradat de vidul de putere politică, tradus prin faptulcă nu mai avea cine să impună linia ideologică apublicaţiei. Mai mult, în noul context nici nu maiputea fi acceptată o direcţionare, o impunere de sus,din afară. Astfel că activiştii din presă erau liberinu doar în sensul scăpării de constrângerilecomunist-totalitare, ci şi de a-şi face propriapolitică! Oamenii aceştia îşi cunoşteau locul, seîncadrau într-o ierarhie, cam ştiau ce au de lucru.De asemenea, exista personal administrativ, de lasecretară şi portar la corectori şi personal deîntreţinere, fapt extrem de important pentru oactivitate eficientă. Un alt avantaj era dat deexperienţa redacţională, de faptul că exista o rutinăde zi cu zi în privinţa modului de a scrie, de apreda articolele, de machetare şi paginare. Apoiexista o relaţie cunoscută şi verificată cu

56

tipografia, cu oamenii de acolo, fiind stabilite atâtrelaţii formale, contractuale, cât şi uneleinformale, de amiciţie cu personalul tipografic. Siaici exista un grafic de lucru respectat aproapeidentic în fiecare zi. Un alt mare avantaj era dat de baza materială, căciziarul beneficia de un sediu pentru redacţie, iaracesta avea toate dotările necesare. Existau maşinide scris, dar şi autovehicule pentru deplasări, bachiar şi un bufet destul de asortat pe vremea luiCeauşescu, un local de unde ziariştii se puteauaproviziona cu cele necesare, ba chiar şi cu produseinaccesibile păturilor largi ale populaţiei. Foarteimportantă era şi reţeaua de distribuţie deţinută defostele ziare de partid, reţea care însemna un numărcovârşitor de abonamente, dar şi chioşcuri devânzare. Aici nu cele proprii erau importante, citutungeriile, de care judeţul era efectiv înţesat. Înaceste condiţii, sigur că acestor ziarişti comuniştile-a fost uşor să scoată pe mai departe publicaţia,schimbându-i doar numele şi adaptând-o căznit noilorrealităţi ale epocii. Pentru celelalte gazete apărutedupă Revoluţie eforturile de editare au fost însăinfinit mai mari, căci, după cum se vede, nu erasuficient să ştii să scrii şi să crezi în libertateşi democraţie!

În slujba puterii

57

După încercarea grotescă, de sorginte comunisto-securistă, de a mistica adevărul, prin minciuna căRadu Bălan, fost prim secretar al judeţului, ar filiderul Frontului Democratic Român, constituit laTimişoara în 20 decembrie 1989, Luptătorul bănăţeanintră într-o perioadă de „cuminţenie”. Din paginilegazetei răzbat cu preponderenţă semnale că s-a pus înslujba puterii provizorii de la Bucureşti, cu oostentaţie vădită faţă de ceea ce ar putea reprezentacurente mai radicale, novatoare în perioada de dupăcăderea lui Ceauşescu. Politica este una de ignorarea ceea ce se întâmpla cu adevărat în oraş şi în judeţşi de promovare doar a acelor persoane ce reprezentaunoua linie „oficială”, în comformitate cu directiveleputerii provizorii de la Bucureşti. Referirile laEvenimentele sângeroase de la Timişoara sunt puţineşi făcute la modul improvizat. Apar însă„descătuşările”, efuziunile poetico-filozofice naivedespre libertate, democraţie, viaţă liberă etc. etc.În realitate însă, fapt neevidenţiat în numerele deziar apărute în acea perioadă, redacţia trecea prinmari frământări. Practic, se creaseră două grupări,din care una, cea a ziariştilor mai moderaţi înatitudinea lor de propagandişti ai fostului partid deguvernământ, lupta pentru a prelua conducerapublicaţiei. Motivul era clar, iar oportunitatea eradată şi de mistificarea enormă a realităţii prinprezentarea lui Radu Bălan ca lider al FrontuluiDemocratic Român, deci, practic, continuator în cea

58

mai importantă funcţie de conducere din judeţ.Luptele acestea se dau însă cu discreţie, puţineaspecte răzbătând în afară. Decizia conducerii comuniste a ziarului de a comiteîmpietatea cu Radu Bălan i-a iritat la culme peliderii revoluţionarilor, precum şi pe unii dintredemonstranţi. Cei mai mulţi însă au crezut informaţiadin ziar! Au crezut-o deoarece fostul lider comunistavea un renume bun în judeţ, în comparaţie cu alţilideri de partid sau prim-secretari. Existaseră şiîncercări publice de a-l impune pe Radu Bălan dinBalconul Operei, unii lideri ai revoluţionarilor dândtonul unor scandări de genul: „Îl vrem pe Bălan/Că ebănăţean!”. Apoi, cum să nu creadă, dacă informaţiaera publicată în ziar, mai ales că la putere nu maiera Ceauşescu? Se intra astfel într-o cavalcadă amanipulărilor, una la care campionană a fost,desigur, Televiziunea Română Liberă. Amintim aiciştirile panicarde şi mistificările despre teroişti,securişti, despre otrăvirea apei, despre pericolulreprezentat de oamenii din partidele istorice, derege, de tinerii cu vederi mai radicale, de fanaticiivechiului regim.

Ce victorie să consolidăm?Astfel, numărul 2 al noii serii a Luptătorului bănăţeanapare cu un îndemn pe manşetă, unul adaptat nouluicontext social-politic, dar formulat după tipiculexersat în anii comunismului: „Puternici, neînfricaţi

59

şi uniţi să consolidăm victoria!” Urmează Comunicatulcătre ţară al Consiliului Frontului SalvăriiNaţionale, unde, „cu voia dumneavoastră”, ultimul pelistă era Ion Iliescu. Tot pe prima pagină suntpublicate şi două poezii, de Mihai Eminescu şi AnghelDumbrăveanu, ambele adaptate contextului istoric.Paginile a doua şi a treia cuprind poze mari,frumoase, cu oameni bucuroşi. Sunt redate mărturiile,mai degrabă impresiile şi gândurile unor persoane,unele participante la evenimente. Limbajul este unulexaltat, al măreţiei în faţa căreia cuvintele suntgreu de găsit. Informaţiile lipsesc, doar ici şi coloapare câte ceva demn de reţinut. Poate doarformularea „Revoluţia este în noi”, care poate slujica dovadă că în Timişoara s-a vorbit despre toatecele întmplate ca de o schimbare de regim, ca despreo revoluţie adevărată.Ultima pagină este dedicată ştirilor externe şi demica publicitate. Ziarul a dedicat o atenţiedeosebită acestui din urmă aspect, anunţurile fiindvăzute de conducerea publicaţiei ca o sursăimportantă de bani. Ceea ce este o contribuţieimportanţă la dezvoltarea economiei de piaţă,desigur! Doar din ştirile externe aflăm ceva informaţiiinteresante. De remarcat este informarea făcută deMihail Gorbaciov deputaţilor sovietici. În mesajultransmis poporului român se vorbeşte despre sprijinulpentru cauza dreaptă, dar şi de „dorinţa sinceră de

60

colaborare strânsă în interesele socialismului şipăcii”. În traducere: ruşii erau bucuroşi să scape deCeauşescu, dar nu renunţau la socialism!... PeterMladenov, noul secretar general al Comitetuluicentral al Partidului Comunist Bulgar, după alungareade la putere a lui Todor Jivkov, este mult maideschis. Nu vorbeşte de socialism, ci de prietenie,este preocupat de organizarea unor acţiuni deajutorare a României, declarând: „Ne plecăm în faţamemoriei celor care au murit pentru ca în România săsosească o zi a bucuriei”. Surpriza vine dinCehoslovacia, unde exista speranţa că „ poporul românşi comuniştii cinstiţi vor reuşi să găsească o calede ieşire din situaţia tragică în care a ajuns ţara”,amintind: „Comuniştii cehoslovaci sprijină năzuinţaoamenilor muncii români îndreptată spre înoireabazelor umanitare şi democratice ale ocialismului”!Lupta împotriva lui Ceauşescu este salutată şisusţinută şi de Partidul Comunist Japonez! Mult mai tranşant este însă George Bush, preşedinteleStatelor Unite ale Americii, care a anunţat că „areîn vedere ajutoare economice pentru România în cazulîn care ţara va trece la democraţie”. Ideea estesubliniată ferm şi de purtătorul de cuvânt al CaseiAlbe: „Statele Unite sunt gata să stabilească relaţiinormale cu această ţară şi să-i ofere o asistenţăeconomică, dacă ea va avansa pe calea reformelordemocratice”. Ceea ce dovedea că americanii eraudeparte de a veni în România pentru a instaura un

61

guvern democratic, aşa cum spunea un mit modern,vehiculat insistent în epoca comunistă. Mai mult,manifestau reticenţă, aşteptând consolidareademocraţiei. Decizia pare cu atât mai puţin deînţeles, dacă ne gândim că exact în acele ziletrupele americane debarcaseră în Panama şi-lcapturaseră pe preşedinte, generalul Noriega!Reţinerea era dată însă de faptul că România erasimţiţă însă în mod clar în sfera de influenţă aMoscovei.

Omiterea liderilor localiNumărul 3 al Luptătorului bănăţean îşi modifică, puţin,tipicul şi devine ceva mai ofensiv, pe fondul uneimai bune legături cu persoane din sfera puteriiprovizorii centrale. Posibilii lideri de pe planlocal, cu adevărat revoluţionari, nu sunt luaţi înseamă. Dacă Radu Bălan nu era, nimeni nu era pentrucei de la fosta gazetă de partid! Indicaţiile celorde la gazetă sunt clare: „În ediţia trecută atânârului (sic!) Luptător bănăţean, am publicat şi noi,cu multă satisfacţie şi bucurie, Comunicatul cătreţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale,proclamaţie cu adevărat istorică, într-un momentistoric. Documentul – unic şi măreţ –sintetizează”... Urmează şi alte elogii, în spiritulpropagandei încă neapuse şi al limbii de lemn.Formulările periculoase sunt plasate însă ceva mai lavale: „Se impune de urgenţă constituirea şi în Timiş,

62

a unui Comitet judeţean (provizoriu) al FrontuluiSalvării Naţionale”. Din acest organism urmau să facăparte reprezentanţii tutror etniilor, claselorsociale, cadre didacice, ţărani, studenţi, dar şireprezentanţi ai celor ce au luptat în stradă. Nu erapomenit nici-un cuvânt despre oraganizaţiileprovizorii ale puterii constituite deja încă din 20decembrie 1989!Important din punct de vedere istoric şi textul„Informare din Partea Consiliului Frontului SalvăriiNaţionale”, cel de la Bucureşti şi de la televizor,evident. Ion Iliescu se plânge că au auvut o zi plinăşi grea, făcută şi mai grea de acţiunile „criminaleale unor bande de terorişti instruiţi special pentrulupta împotriva maselor populare şi apărareadictatorului”. Fostul preşedinte al României din aniide după Revoluţie nu se îndoia de loc de existenţaacestor luptători împotriva poporului: „Existenţaacestor grupe de terorişti, a unor indivizifanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fărăprecedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni,provocând victime în rândul militarilor”... Aceştiterorişti sunt extrem de periculoşi, căci folosescarsenalul deghizării şi disimulării. Nu poartăuniforme, ci sunt în civil, susţinea Ion Iliescu. Maimult, „şi-au pus banderole ca să fie confundaţi cuoamenii din formaţiunile de apărare”. Se cereavigilenţă maximă, mai ales că aceşti terorişti:„Împuşcă din orice poziţie”.

63

Terorişti pierduţi în ceaţăTema teroriştilor a fost intens dezbătută în anii dedupă căderea lui Ceauşescu. Au existat speculaţii căar fi provenit din angajaţi ai fostei Securităţi, căar fi fost componenţi ai celebrei unităţi USLA,pregătiţi tocmai în lupta antiteroristă, că ar fifost tineri luaţi din orfelinate şi crescuţi cuscopul de a lupta şi de a provoca diversiuni. Oteorie intens vehiculată a fost aceea a luptătorilorstrăini, în special arabi, pregătiţi în taberespeciale din Libia sau alte ţări africane. Au existatşi unele mărturii sau documente care să susţinăipotezele de mai sus. Cu toate acestea, problemateroriştilor a rămas una controversată. Existăpersoane ucise sau reţinute pentru acte de terorism,însă nu există niciun terorist dovedit. În ciudafaptului că a fost aproape 11 ani preşedinteleRomâniei, Ion Iliescu nu a reuşit să impunăelucidarea acestui mister terorist, al celor ce„împuşcă din orice poziţie”, aşa cum susţinea atât dedramatic.Ideea teroriştilor avea să fie reluată în plan localîn articolul „Fără milă!”, în care ziaristul anonim,căci nu are curajul să-şi dezvăluie identitatea,spune vehement şi plastic: „Dacă în derulareaacţiunilor lor disperate nu au avut vreme să ascultecomunicatul cu privire la arestarea «naşilor» (careau cheltuit banii grei (sic) ai poporului pentru

64

«creşterea şi educarea» lor în unităţi specializateîn agresivitate şi teroare), măcar să privească”...Ziaristul anonim îşi dezlănţuie şi pornirilemesianice. Nu doar că îi sileşte pe terorişti săcitească ziarul, ci îi şi loveşte cu slova-săgeată.Căci ziaristul, el ziaristul, este eroul acestorzile, un făcător şi desfăcător de destine: „Chiaracum, când, sub răpăit de gloanţe şi teamă de măcel,din respect pentru sublimul şi eroicul efort alminunaţilor noştri cititori-concetăţeni compatrioţi,elaborăm o nouă ediţie a ziarului, aceste elementenăscute din circumvoluţiunile a două creiere alterateatentează (sic) pacea caselor, a familiilor, aavuţiei noastre, a României unice. Să-i lovim fărămilă!”Sesizăm uşor limbajul pompieristic (deşi pompierii nuau nicio vină, fiind oamneni serioşi, cu o misiunenobilă!), bombastic, presărat cu greşeli, marcate cusic, la care se adaugă dezacordul din final, căci„să-i lovim fără milă” este la masculin, deşireferinţa este la termenul „elemente”, neutru careface pluralul după genul feminin. Periculoasă esteînsă ideea indusă de acest articol, cum că ziariştiisunt la datorie, că se sacrifică sub gloanţe, că suntgata să moară pentru ideal şi pentru informareacorectă a cititorilor. Este adevărat că în Timişoaras-a tras până la mijlocul lunii ianuarie, la fel cumde adevărat că nimeni nu ştie cine a tras! Însă să-ţiarogi merite eroice, în condiţiile în care pericolul

65

era unul general, mai ales când, de fapt, reporteriinu mergeau în stradă, ci prelucrau, cel mult, texteprimite la redacţie, fie de la timişoreni, fie prinintermediul agenţiei de ştiri Agerpres, este de fapto impostură şi nu presă adevărată! Important este demenţionat şi faptul că cei ce scriu o fac adesea lapersoana întâi („De ce spun exact?”), însă, probabildin prea multă modestie, „uită” să semnezearticolele!

Să vină Miliţia!Numărul 4 al Luptătorului bănăţean, serie nouă, apărutluni, 25 decembrie, deci chiar în ziua de Crăciun,aduce o altă inovaţie: gazeta se identifică dreptorgan la Comitetului judeţean Timiş al FrontuluiSalvării Naţionale. Ceea ce este din nou omanipulare, deoarece acest organism nu exista, ci eradoar o proiecţie a celor ce tipăreau ziarul cupricina! Translaţia era simplă şi ingenioasă. Gazetapublica documentele FSN de la Bucureşti, preluateprin intermediul agenţiei Agerpres. Deci subordonareaera una voluntară şi exista doar faţă de acestorganism central. La Timişoara nu se constituise unFSN local, iar dacă era, acesta nu avea decât un rolmarginal. În rândul liderilor revoluţionarilor,grupaţi în balconul Operei, la fostul Comitetjudeţean de partid şi la primărie (fostul Comitetorăşenesc de partid), exista o anumită reţinere faţăde Frontul Salvării Naţionale, văzut ca o grupare

66

constituită înainte de Revoluţie din elemente dineşaloanele inferioare ale PCR, şi care acum urma săpună mâna pe putere, înlăturându-i pe cei ridicaţi întimpul violentelor mişcări de protest. Însă toateacestea nu apăreau în ziar...Este publicat un comunicat al Frontului SalvăriiNaţionale, cel de la Bucureşti. Remarcăm faptul cătextul avea să fie prezentat de Virgil Măgureanu,personaj controversat, care va face carieră cadirector al Serviciului Român de Informaţii. Imediatsub comunicatul primit de la Bucureşti este reprodusunul de pe plan local. Textul are un titlu cuadresabilitate directă, cu menirea de a deschideinteresul cititorului: Cetăţeni ai judeţului Timiş! Aici seface un apel la lege, deplângându-se faptul că maisunt elemente antisociale dedate furturilor dinavutul obştesc şi personal. Pentru a preveniîncălcările legii, este mobilizată Miliţia.Lucrătorii de Miliţie sunt chemaţi la treabă, căci eipreferaseră să se ascundă de furia revoluţionarilor.Comunicatul respectiv este semnat, „în noua calitatede comandant al noilor forţe de ordine din judeţulTimiş”, de lt. col. Gheorghe Atudoroaie. Sigur, nuera nimeni altul decât fostul adjunct al şefuluiSecurităţii Statului din judeţ şi un membru alforţelor de represiune din timpul Revoluţiei! Pestetrei săptămâni a să fie arestat şi judecat în cadrulProcesului de la Timişoara...

67

Ce ascunde pagina a treiaUndeva, în pagina a treia, jos, într-o notiţăprizărită, într-o discreţie ce vorbeşte de la sinedespre profesionalismul şi morala celor din redacţiaLuptătorului bănăţean, apare dezminţirea cu privire lafarsa sinistră jucată în 22 decembrie, când fostulprim secretar comunist Radu Bălan fusese prezentat calider al Frontului Democratic Român. Iată cum sunărespectiva notă, care nici măcar titlu nu are: „Înlegătură cu articolul apărut în Luptătorul bănăţean nr 1(seria nouă), din 22 decembrie 1989, FrontulDemocratic Român precizează că Radu Bălan nu esteliderul lui şi nici nu face parte dintre membri (sic)săi. Informaţiile ce au stat la baza acestui articolnu provin din sursele Frontului Democratic Român ces-a constituit la Timişoara”.Sunt rânduri pline de învăţăminte. Dincolo de faptulcă se încearcă o ascundere, o trecere cu vederea, cape ceva neimportant a acestei notiţe, se recunoaşteexplicit faptul nu că s-a comis o greşealăjurnalistică (scuzabilă, în fond, mai ales când selucrează sub presiune), ci că este vorba despre ofăcătură, de o încercare de mistificare care nu maiare nimic cu gazetăria, ci cu manipulările specificeideologiei totalitare! Mai mult, fără să-şi deaseama, autorul rândurilor, în asentimest cu colegiidin redacţie, desigur, consemna şi o recunoaştere afaptului că, la Timişoara, exista un organism alputerii provizorii, Frontul Democratic Român. Acest

68

organism nu este promovat în paginile publicaţiei,fiind preferată subordonarea faţă de un inexistentComitet judeţean Timiş al FSN! Se poate obiectafaptul că astfel de erori sunt posibile în acesteperioade de maximă tensiune, sub presiuneaevenimentelor. Numai că aici nu este vorba de eroareajurnalistului, ci de un lung şi temeinic proces demistificare a realităţii, operaţiune făcută cu bunăştiinţă...În pagina a treia a numărului respectiv este publicatun amplu material intitulat Reabilitarea cuvintelor, plasatsub supratitlul La ieşirea din dogmă. Nici acesta nu estesemnat, deci poate fi atribuit oricărui membru alredacţiei şi tuturor. Este o încercare (melacolică şilacrimogenă) de turnare discretă de cenuşă în cap, cuscopul de a se obţine iertarea, dar şi recunoaştereacalităţilor de jurnalişti profesionişti pentru ceidin redacţie. Aceste calităţi sunt asumate, suntreclamate, sunt oarecum impuse, deşi, aşa cum sepoate observa, suntem încă departe de ceea ceînseamnă atitudinile de jurnalişti adevăraţi. Reţinemun aspect deosebit de important, deoarece, maitârziu, cei din redacţie nu vor mai accepta niciunreproş, nu vor mai accepta nicio referire, fie cât demică, la o compromitere a lor ca meseriaşi aicondeiului în timpul comunismului şi în primele zileale Revoluţiei: „Ni se poate reproşa că în toatăaceastă perioadă de întunecime a spiritului ne-alipsit curajul atitudinii. Pe cei care gândesc astfel

69

– şi au dreptul să o facă – îi încredinţăm cămajoritatea dintre noi, dacă nu chiar covârşitoareaparte, ne-am gândit la clipa când va trebui şi, maiales, vom răspunde acestor îndreptăţite întrebări”.

A murit CeauşescuNumărul 5 al Luptătorului bănăţean, apărut în 26decembrie 1989 devine organ social-politic aljudeţului Timiş, deci se renunţă, formal, laînregimentara faţă de FSN. Publicaţia mai aduce şivestea execuţiei soţilor Ceauşescu. În comunicat sespune: „În ziua de 25 decembrie 1898, a avut loc procesullui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu în faţatribunalului militar extraordinar.Capetele de acuzare au fost:

1. Genocid – peste 60 000 de victime.2. 2. Subminarea puterii de stat în (sic)

organizarea de acţiuni armate împotrivapoporului şi a puterii de stat.

3. Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti,prin distrugerea şi avarierea unor clădiri,explozii în oraşe etc.

4. Subminarea economiei naţionale.5. Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor

fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse labănci străine.

Pentru aceste crime grave săvârşite împotrivapoporului român şi a României, inculpaţii Nicolae

70

Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost condamnaţi lamoarte şi confiscarea averii.Sentinţa a rămas definitivă şi a fost executată.”

Din acest număr mai reţinem faptul că s-a constituitcotidianul Luptătorul bănăţean, fiind declarată moarteaoficială a organului Drapelul Roşu.Abia din numărul 6 al Luptătorului bănăţean, din 27decembrie, aflăm că, cu o zi în urmă, se constituiseConsiliul judeţean Timiş al Frontului SalvăriiNaţionale. Constiturea se făcea în baza decizieiFrontului Democrat Român de a se integra în FSN. Erao mişcare curioasă, ale cărei dedesubturi nu a fostlămurite nici în prezent. Din organism conducător almişcării de eliberare naţională şi al revoluţieiRomâne FDR devenea doar reprezentantul pe plan localal FSN. Pierderea era dată în primul rând deescamotarea idealurilor democratice exprimate laTimişoara şi anesteziera punctelor mai radicale dinprogramul FDR.

Ştiri venite cu întârziereAbia cu numărul 7, din 28 decembrie 1989, reîncep săapară referiri la evenimentele sângeroase ceavuseseră loc în Timişoara înainte cu 11-12 zile.Primul este un reportaj bine închegat prezentat înpagina a treia. Materialul publicistic este realizatîn clădirea Operei şi se bazează pe declaraţiilecelor aflaţi acolo. Reţinem textul foto redat subimaginea cu un tânăr cu pistolul-mitralieră la piept,

71

însoţit de un câine lup: „Herbert Preisach,electrician la Depoul CFR din Timişoara, ca atâteazeci de mii de tineri, de zile şi nopţi, se află întoiul luptei. Împreună cu câinele său a sprijinit unpluton de militari în acţiunea de depistare ateroriştilor. Aşa, alte 12 cuiburi de fanatici aufost reduse la tăcere!” Cu toată vehemenţajurnalistului şi cu tonul de epopee al descrierii,urmele teroriştilor nu au mai fost găsite ulterior.Deşi, din „12 cuiburi de fanatici” trebuia să rămânăun semn cât de cât concludent!Mai reţinem de aici o informaţie deosebit deimportantă, redată în fugă de reporter, în aşteptareaunor vremuri mai aşezate, când va fi existat răgazulpentru desluşiri. Este vorba despre cele petrecute îndata de 16 decembrie 1989 după amiază în Piaţa Sf.Maria, când s-a format prima coloană de demostranţipentru libertate: „Sorin Oprea, până va fi răgazpentru o discuţie pe îndelete, rămâne omul care, înPiaţa Maria, când revolta a atins insuportabilul, aavut tăria, sfindând forţele de represiune, pregătirede atac, să încurajeze pe cei prezenţi: «Oameni buni,formăm o coloană şi demontrăm organizat!»” În paginaa patra, ultima, undeva jos, este redată o listă curăniţii din revoluţie aflaţi la Clinica de Ortopediea Spitalului judeţean şi la Clinicile Noi. Suntamintiţi şi trei morţi, despre Csizmarik Ladislauexistând următoarea menţiune: „Răpit din Morgă, se

72

cer relaţii despre moartea sa cunoscuţilor,prietenilor, celor apropiaţi”.

Ce rămâne peste aniNumărul 9, de sâmbătă, 30 decembrie 1989, se apropieprintr-un reportaj realizat în spital, printrerăniţi, la Clinicile Noi, de ceea ce înseamnă unziarist profesionist. În fraze succinte suntconsemnate mărturiile unor răniţi. Sigur, nu lipsescexprimările oarecum bombastice, fireşti însă într-oasemenea situaţie de exaltare postrevoluţionară. Suntcâteva mărturii care-şi dovedesc relevanţa şi dupădouă decenii de la consemnarea lor. Să le luăm perând:

1. Militarul în termen Florin Popa, din Târgovişte,se va întoarce acasă fără un picior. El a făcutparte din grupa care apăra Direcţia de Radio-Televiziune din str. Demetriade. Din balconulunui apartament, în care se ascunseseră câtevaslugi ale demenţei ceauşiste, s-a tras. Gravrănit, cu toate eforturile chirurgilor, piciorulstând i-a fost amputat. Are numai 20 de ani...

2. Georgian Băran spune că numai o minune l-asalvat din ghearele morţii. Fără un strop deşansă, azi, cei doi copii minori ar fi fostorfani, El s-a alăturat unui grup de ostaşi,aflaţi (sic) într-o misiune de neutralizare a doidescreieraţi ce se ascunseseră în cabina uneimacarale turn. A urmat un înverşunat schimb de

73

focuri şi, când se părea că ucigaşii au fostlichidaţi, el a urcat să se convingă, să vadăcum arată la faţă vânătorii de oameni. Dar unuldintre ei era încă teafăr şi, când Giorgian(sic) a ridicat uşa cabinei, acolo, sus, la zecide metri înălţime, i-au fost ciuruite picioareleşi un braţ. „N-am căzut, zice acum şi e în afaraoricărui pericol, am fost lucid, ştiam cătrebuie să mă grăbesc să cobor, să ajung jospânâ nu pierd prea mult sânge, cât îmi eraumuşchii calzi”.

3. La Aurel Măntăluţă obrazul drept are o cicatriceînfiorătoare. I-a lăsat-o un glonţ. Mâna dreaptăîi e bandajată, picioarele îi sunt imobilizate.Din ce îşi mai aminteşte, reconstituie: „Suntplutonier major şi veneam cu colegul meu,maistrul militar Constantin Vălceanu, cu maşinalui, de la Giarmata. Ajunşi în faţa primuluibloc de la capătul troleibuzului 14, dintr-unapartament s-a aruncat pe capota maşinii cevacare a explodat, şi apoi s-a tras. Am ieşitamândoi din automobil, cu intenţia să neadăpostim. Eram însă răniţi. Atât am mai apucatsă ne spunem: „Costică, pe mine m-au ochit”. „Şieu sunt rănit, mi-a spus colegul, şi el, ca şimine tată a doi copii, şi imediat a murit.Păcat! Avea numai 37 de ani!...”

Un alt articol, în altă pagină, vorbeşte de faptelede vitejie ale unor militari în termen, decedaţi la

74

datorie. Astfel, Tudorel Buzea, din comuna Luciu,judeţul Buzău, a fost ucis pe când apăra Uzina de apănr 1. Un alt militar în termen, Mihai Gigi, a muritpe când apăra de terorişti centrala telefonică dinCalea Girocului, ulterior Calea Martirilor.

Renaşte după pauzăNumărul 10 al Luptătorului bănăţean, care avea să fie şiultimul, apărea duminică, în 31 decembrie 1989.Redacţia anunţa o pauză de câteva zile, căci un numărnou era anunţat pentru...joi, 4 ianuarie. Relatăriledespre Revoluţie sunt reduse la un grupaj, jos, încolţul paginii a patra. Este continuată lista curăniţii aflaţi încă în spitale. Sunt menţionate şicâteva nume de morţi. La Spitalul de copii a decedatGabriela Tako, de zece ani. Tot aici, în timp ceacorda asistenţă copiilor răniţi, a fost ucisă de unglonte criminal infirmiera Elena Nicoară, în vârstăde 32 de ani, de la Clinica I Pediatrie.În 4 ianuarie 1990, apare Renaşterea, ziarsubintitulat cotidian social-politic independent. Înprima pagină se remarcă un interviu cu Lorin Fortuna,în dublă calitate, de preşedinte al FrontuluiDemocrat Român, dar şi de preşedinteal ConsiliuluiJudeţean al Frontului Salvării Nationale. LorinFortuna încearcă să explice că FSN este organul destat, iar FDR este un partid. Aceasta era şiintenţia, ca FDR să meargă în alegeri, ceea ce, peatunci, FSN nu intenţiona să facă. La scurt timp, FSN

75

se înscria ca partid, candida în alegeri şi luamajoritatea. Din acelaşi inerviu aflăm date desprevictimele represiunii. Lorin Fortuna oferăurmătoarele aproximări: „Nu putem da date precise,dar majoritatea aprecierilor converg către cifre cevariază între 3 – 4 mii de morţi.” Acest prim număr din 1990 al publicaţiei aduce şielemente noi: articolele din ziar au semnături!Interviul cu Lorin Fortuna, echilibrat şi corect,este luat de Ion Dancea. Legat direct de celepetrecute în timpul Revoluţiei este interesantularticol Dincolo de semnele întrebării e sânge! semnat de IldicoAchimescu. Este un material viguros, care se ocupă decâteva probleme privind misterele Revoluţiei. Temaeste cea a cadavrelor dispărute din morga Spitaluluijudeţean. Este fixată cu claritate data furtului decadavre: noaptea de17 spre 18 decembrie. Deocamdatănu se ştie ce s-a întâmplat cu ele. Autoareaavansează ipoteza gropilor comune din Cimitirulsăracilor, situat în Calea Lipovei. Restituireacadavrelor celor ucişi, pentru a li se cinsti memoriaşi pentru a avea parte de o înmormântarecreştinească, era una dintre chestiunile arzătoareale începutului anului 1990. În context, IldicoAchimescu aminteşte poziţia autorităţilor referitoarela cadavrele dezgropate din Cimitirul săracilor: „Nis-a răspuns, cu certitudinea acoperirii înconstatările medicilor legişti, că acele victime nuputeau proveni de pe urma reprimării sângeroase a

76

revoluţiei populare de la Timişoara, data ucideriilor fiind anterioară cu cel puţin o săptămână”.Autoarea se indoieşte de susţinerile autorităţilormedicale, mai ales că, în epocă, neîncrederea, celmai adesea justificată, în instituţiile statuluicomunist era una generalizată. S-a declanşat astfeluna dintre cele mai halucinante poveşti de presă,care a înfierbântat spiritele până la paroxism.Contextul era însă unul capabil să stimuleze astfelde inflamări. Mai mult, autoarea face şi o referirela straniul caz Paraschiv Dominic, presupus terorist,care ar fi susţinut că a păzit morga pentru a ascundeurmele sustragerii cadavrelor celor ucişi înRevoluţie. După cum se ştie, nici cazul„teroristului” Paraschiv Dominic nu a fost elucidatvreodată!

Plecaţi în faţa noii puteriRenaşterea bănăţeană pare să-şi fi trasat la începutulanului 1990 o cale proprie, prioritate având,probabil ca urmare a reflexului format în aniiregimului totalitarist, publicarea de comunicate şiluări de poziţie ale autorităţilor. Se continuă însăcu materialele generaliste, de „opinie”, cândînflăcărate şi lozincarde, când sentimentaliste şiliricoide. Realitatea socială, evenimentele concreteale epocii răzbat mai greu de sub crusta edulcorantăa mesajului oficial. Astfel, din numărul 2, devineri, 5 ianuarie, aflăm de moda asaltului asupra

77

maşinilor cu mărfuri şi al celor conţinând ajutoarevenite din alte localităţi sau din străinătate.Probabi că redactorilor le-a fost prea ruşine să facăpoze şi să relateze direct despre aceste apucături.Realitatea răzbate însă dintr-un comunicat semnat degeneralul Gheorghe Popescu, comandantul GarnizoaneiTimişoara: „Este foarte neplăcut că atunci când unelemaşini cu ajutoatre şi alte mărfuri sunt dirijatespre punctelede desfacere, acestea sunt luate pur şisimplu cu asalt de către unii cetăţeni cu un nivelscăzut de spirit civic, care nu au înţeles şi nuînţeleg scopul pentru care sunt destinate acesteproduse, nu aşteaptă descărcarea ordonată şidistribuirea civilizată a mărfurilor către populaţieîn punctele de desfacere stabilite de organelelocale”.Din acelaşi număr aflăm însă că tovarăşii Ion Comanşi Ilie Matei erau arestaţi şi se aflau la Garnizonamilitară, după cum precizează acelaşi generalPopescu, omul care conducea efectiv judeţul la aceadată, deoarece noile organe provizorii ale puterii nureuşeau să se impună. In interviul cu pricina, unulcorect realizat şi realmente important prininformaţiile oferite, generalul Popescu avea să facăşi un expozeu despre castraveţii lui Ilie Matei,dovedind că umorul nu-i era străin bătrânei cătane:„Îmi permit o completare: castraveciorii,dimensionaţi după cele mai exigente rigori alemurăturilor, celelalte murături la borcane şi

78

alimentele ar fi fost suficiente hrănirii unui întregregiment pe o perioadă îndelungată”. Referirea estela produsele găsite la percheziţia făcută în locuiţalui Ilie Matei.

Biliardul lui CeauşescuDespre megalomanie şi apucăturile clanului Ceauşescuvorbeşte, într-un izbutit reportaj, Ildico Achimescu.Aşa aflăm că în casele de oaspeţi de la Timişoara(una amenajată într-o clădire de unde fusese evacuatăSecţia de Artă a Muzeului Banatului) aveau băiimense, amenajate cu mobile stil, piscină cu apătermală pentru uzul propriu, ba chiar şi o instalaţieultramodernă de biliard cu afişaj electronic sau unjoc de şah cu piese ceramice gigantice.Despre Revoluţie, despre morţi şi despre răniţi, nuaflăm însă mare lucru. Doar dintr-un comunicat (seputea altfel!?) al noului şef al Poliţiei judeţene,Radu I. Motica, aflăm despre încercările deorganizare în vederea strângerii datelor necesare:„În vederea identificării tuturor victimelorterorismului, s-a constituit la Comitetul municipalTimişoara o comisie, care funcţionează zilnic, întreorele 10 – 16, la camera 2”. Astfel de comisii erauconstituite în toate oraşele şi comunele judeţului.Ideea era de a se face o evidenţă: ”Pentru efectuareaunei evidenţe clare a morţilor, răniţilor şi a celordipăruţi ca urmare a terorismului, aparţinătorii defamilie ai acestora, ca şi alte persoane care deţin

79

informaţii despre ei, sunt rugate să se prezinte lacomisiile respective cu buletinele de identitate şisă comunice datele de identificare ale celor încauză”. Tot atunci se ia şi o decizie periculoasă,unităţile medicale fiind obligate să predeaevidenţele deţinute comisiilor locale. Exista risculca aceste evidenţe să se piardă, ajungând pe mânaunor oameni prea puţin familiarizaţi cu acest gen dedocumente. Acest număr 2 va consacra denumirea ziarului caRenaşterea bănăţeană şi va preciza şi cine suntdiriguitorii publicaţiei, adică Ion Dancea (redactor-şef), Vartiade Ştefan (redactor-şef adjunct), SimionDima, Ion David, Antoaneta Măgură, Constantin Petreşi Ion Stan.

Disperarea de după victorieAbia în numărul 3, de sâmbătă, 6 ianuarie 1990, găsimpublicat un text mai consistent, o mărturie-document,despre grozava faptă a furtului morţilor. Articoluleste scris de Ioan Bânciu, cel care va deveni maitârziu vicepreşedinte al Memorialului Revoluţiei 16 –22 decembrie 1989. Textul se intitulează dramatic: Nis-au furat morţii! Cuvintele mărturisesc disperarea şirevolta unui om căruia i-a fost împuşcată soţia şivorbesc despre încrâncenarea lui de a afla adevărul.În entuziasmul general stimulat de cădereacomunismului şi executarea cuplului dictatorial, darşi din cauza haosului organizatoric ce cuprinsese

80

ţara exista riscul ca tocmai eroii să fie uitaţi.Drept pentru care cuvintele amare ale lui Ioan Bânciusunt cât se poate de îndreptăţite: „Au urmatevenimentele de o importanţă deosebită, evenimenteistorice... Vineri, 22 decembrie, aţi sărit în sus debucurie, apoi l-aţi văzut pe Ceauşescu mort... Darnoi, cei care căutăm morţii, cine se gândeşte lanoi?”. Cuvintele par uşor nedrepte, dar nu sunt,căci: „Au venit şi rudele da la ţară, să-i facemsoţiei o înmormântare creştinească, dar pe cine săînmormântâm? Morţii noştri au fost furaţi!” Ioan Bânciu nu vrea decât un singur lucru: să-şigăsească soţia. De fapt, trupul, căci cu moartea eipare să se fi resemnat: „Vreau să aibe un mormântunde să pot merge împreună cu cei trei copii ai meipentru a sădi o floare...” Omul aflase deja, şi cuaceastă ocazie afla şi publicul larg, că decedaţiidin Revoluţie fuseseră fuseseră incineraţi, iarcenuşa lor aruncată într-o groapă comună. Se cereaurgentarea cercetărilor, neascunderea niciuneiinformaţii şi luarea măsurilor pentru pedepsireavinovaţilor.Tot în acest număr găsim un articol semnat deeminentul arheolog Florin Medeleţ. Acesta esteintitulat sugestiv: Subterane turceşti în Timişoara?Materialul vine ca un răspuns la unul dintre miturileurbane ale Timişoarei, cum că aceasta ar aveasubterane vaste, capabile să adăpostească mii şi miide persoane în caz de nevoie. Mitul acesta modern se

81

acutizase în epocă, existând convingerea că şefii departid şi de stat din regimul comunist ar fiîntreţinut această reţea de tunele, pentru a o folosila nevoie. Mai mult, exista convingerea că tunelelefuseseră folosite de terorişti pentru a se strecurapentru a trage în populaţie şi pentru a se retragefără să fie prinşi. Aceste aspecte nu sunt prezenteîn paginile ziarului Renaşterea bănăţeană, căci de aicirăzbat doar ecouri, cum este şi această intervenţie alui Florin Medeleţ. Reputatul arheolog, fascinat dincopilărie de misterul galeriilor subterane aleTimişoarei, mărturiseşte că s-a ocupat de problemăani de zile, iar ca specialist a avut numeroaseocazii. Drept concluzie, dezamăgitoare pentru mulţi,subliniază că nu sunt decât puţine tunele, toatelegate de vechea reţea de canalizare a oraşului.Puţine distanţe pot fi parcurse în picioare, daraplecat, prin unele locuri s-a putut strecura târâş,însă cele mai multe galerii sunt colmatate cu pământşi fel de fel de mizerii...

Presă la întâmplare, presă cu mizăŞi în continuare, ziarul Renaşterea bănăţeană pare fifăcut la întâmplare, mizând pe comunicateleautorităţilor şi pe textele festiviste şi lacrimogeneale victoriei, însă încep să-şi facă prezenţaştirile, mici relatări din care aflăm uneoriinformaţii interesante, care ar fi meritat o maiamplă dezvoltare. Uneori răzbat şi ecourile unor

82

reproşuri la adresa activităţii redactorilor,consemnate însă cu zgârcenie şi cărora li se dă oreplică aprigă, chiar moralizatoare. Aşa se întâmplăîn numărul 4, din 7 ianuarie: „Aşteptăm dovezile! Nise telefonează la redacţie, suntem chiar opriţi pestradă şi ni se reproşează: «De ce nu scrieţi despremedicii care, aflaţi în incinta spitalelor, pemaşinile salvării sau în alte locuri, au tras asuprarăniţilor ori a celor neînarmaţi?» Majoritateacovârşitoare a medicilor a dovedit, în aceastădramatică perioadă, abnegaţie şi eroism; nu excludemînsă posibilitatea ca, sub halatul imaculat alacestei nobile profesii, să se fi ascuns şi intenţiicriminale. Dar, stimaţi cititori, afirmaţiile se cerîntărite de dovezi. În cazul deţinerii de informaţiicerte, prezentaţi-le organelor procuraturii militare;vă faceţi astfel o datorie patriotică”.Deosebit este în acest număr însă interviul pe careEleonora Popa îl ia unei feţiţe de 12 ani, IoanaBărbat. Fetiţa relatează împrejurările tragice încare părinţi ei au fost împuşcaţi. Răspunsurile,despre care jurnlista insistă că le-a redat cufidelitate, sunt clare, tăioase, fără lamentări,zugrăvind o realitate extrem de dură, capabilă săimpresioneze orice cititor prin profunzimea drameitrăite. Semnificativ este pasajul împuşcării: „Pemine m-au atins la mână, iar pe mama au împuşcat-o încap când voia să mă împingă la intrarea în clădireagarnizoanei... A căzut în faţa mea, ţinându-mă de

83

mână. Pe tata cred că l-au împuşcat de undeva de sus,dintr-o tanchetă”. Ajutorul vine chiar din parteamilitarilor din cordon, despre aceştia fata avândimpresia că nu sunt ucigaşii: „Era acolo un cordon demilitari, dar nu ştiu dacă ei au tras, deoarecetocmai dintre ei erau cei care au venit şi i-au duspe mama şi pe tata (şi pe mine) sub poarta laterală arestaurantului. Au stat acolo cu noi până a venitSalvarea, pe care tot ei au chemat-o. Erau speriaţişi ei pentru că acolo, pe stradă, erau morţi şisoldaţi”. Această mărturie este semnificativă şi prinprisma faptului că confirmă teoria că mulţi dintremilitarii în termen nu au deschis focul pentrureprimarea Revoluţiei, ci că este posibil ca elementeale Securităţii şi ale Miliţiei să fi făcut acestlucru, uneori având chiar ţinuta celor de la Armată.Foarte clar sunt redate şi imaginile halucinate alecelor întâmplate la Spitalul militar, unde ajungcopila, tatăl şi mama deja decedată. Tatăl şi alţirăniţi sunt dirijaţi către Spitalul judeţean. Fatarelatează: „În maşina Salvării mai erau şi alţirăniţi şi eu am sprijinit pe unul care cădea mereupeste tata, pentru că mi-a fost teamă că-l omoarăatunci, acolo; tata era rănit la burtă, un glonte i-aintrat prin spate şi a ieşit prin abdomen”. Coşmaruldurează însă ore-n şir. Fata de numai 12 ani îşi vedemama moartă şi este ajutată de personalul medical sărecupereze bijuteriile, banii şi hainele. Petrecenoaptea în spital fără nici-un sprijin, fără să se

84

ocupe nimeni de ea, precizînd că a stat „la începutacolo, în sala de urgenţă, dar mi s-a făcut rău, eraumorţi, răniţi, sânge... Cineva m-a luat şi m-a împinsîntr-un cabinet stomatologic, unde am sta pânădimineaţa”. Coşmarul fetei continuă şi dimineaţa,când pleacă în căutarea hainelor părinţilor, căci„le-am lăsat pe coridor şi dimineaţă le-am luat delângă morgă, unde erau aruncate lângă alte mormaneîntregi de haine. Morga era deschisă şi am văzutacolo numai oameni împuşcaţi, mulţi, foarte mulţitineri morţi”.Acelaşi număr al ziarului conţine, pe prima pagină,în chenar o trimitere intitulată chiar aşa: Ştire desenzaţie. Sunt câteva rânduri bulversante:„Autorităţile iugoslave au arestat ieri 63 deterorişti, care au participat la masacrele de laTimişoara, Sibiu şi Bucureşti. Când vor fi predaţiînapoi, vom revela detalii semnificative”. Da, era,într-adevăr o ştire importantă. Numai că „detaliilesemnificative”, după cum anunţa redacţia, nu au maivenit...

Ucigaşii aveau spioni în spitaleDin numărul 5, de marţi, 9 ianuarie, reţinemarticolul Gorilele îşi caută... „puii”. În ciuda acestui titlumetaforic destul de neinspirat, textul, semnat A.Gheorghiu, O. Stoian, relatează întâmplări dinincinta Spitalului de copii, în perioada de dupăcăderea lui Ceauşescu, când unitatea sanitară a fost

85

supusă tirurilor de terorişti. Aceştia din urmă,reprezentaţi de un fantomatic „nea Gică”, aveauspioni în incinta spitalului, nimeni alţii decâtnişte copii de 12 ani: „În ciuda măsurilor luate, laora 22, la unul din geamurile de la etajul I, dr.Petre Lesovici surprinde dovada indubitabileitrădări: repetate semnale luminoase. Era misiune pecare şi-o asumase şi pe care încerca să o ducă laîndeplinire... unul dintre pacienţii internaţi, lapropria lui cerere (acuzând dureri de dinţi) doar cucâteva ore mai devreme: Cristi Apetrei, născut în1977, la Suceava, provenind dintr-o familiedezorganizată, urmează cursurile unor şcoli specialede reeducare din localitate. Fiind vacanţă, a venit«să-şi vadă mama, stabilită prin recăsătorie laBogda?!» Ne oprim aici cu declaraţiile consemnate decătre personalul medical, cât şi de formaţiileapărării naţionale, nu înainte de a preciza parteafinală a misiunii lui Cristi: să se întâlnescă cunenea care i-a dat de băut înaintea internării,pentru a-i raporta numărul medicilor şi almilitarilor aflaţi în spital, precum şi saloanele încare se afla grosul pacienţilor”. Celălalt copil senumea Adrian Văleanu şi era tot de prin Moldova. Nuni se spune care era „misiunea” acestuia. Din articolaflăm însă un alt aspect cutremurător: „Ajun deCrăciun. Timişoara trecea prin cele mai criticemomente ale «revanşei». Cruţarea Spitalului de copiiera condiţionată de un preţ greu de acceptat:

86

eliberarea teroriştilor din cimitirul din CaleaLipovei”. Tonul este unul apocaliptic, având darul săincite opinia publică mai mult decât era necesar, maiales că în cimitirul din Calea Lipovei nu era niciunterorist reţinut!

Alocarea de merite necuveniteO doză de mistificare a realităţii este indusă depaginile Renaşterii bănăţene, prin faptul că jurnaliştiide aici menţin un anumit ton festivist, oarecumexaltat şi fals, în ciuda epocii „fierbinţi”parcurse. Uneori, această doză de fals este indusă şiprin faptul că lucruile nu stau chiar aşa cum insistă(nu sugerează!) autorii articolelor. Semnificativeste numărul 6, de miercuri, 10 ianuarie, unde esteînfăţişat un articol cu supratitlul O replică ce dăinuiepeste timp: Armata e cu noi! Şi cu titlul E linişte, vă mulţumimostaşi! Dincolo de limbajul căznit, de lemn şi de tonulepopeic nejustificat rămâne controversa, căci mulţirevoluţionari ştiau că Armata a avut un rol înrepresiune. Mai era şi problema inamicilor, căci încănu se dovedise existenţa certă a vreunui terorist...Se scriu deja mai puţine lucruri despre Revoluţie,revenind în forţă titluri bombastice, aiuritoare degenul: Cu gândul (şi fapta!) la campania agricolă de primăvară.Număriul 7, de joi, 11 ianuarie, aduce date ceva maiconcrete. În primul rând, o trecere în revistă acelor întâmplate în 20 decembrie 1989 la Lugoj.Relatarea este destul de impersonală, în sensul că nu

87

este nici mărturia unui participant (fie ea şi cunote subiective), nicio cronologie (redactată deci peore şi momente), niciun reportaj (care să surprindăstări, persoane, elemente semnificative). Reţinemnumele a doi martiri, Dan Borcea şi Vali Rosada,împuşcaţi pe când voiau să se alăture muncitorilor depe platforma industrială de pe Calea Timişoarei. Maireţinem, tot în prima pagină, o intervenţie cu titlulTimişoara trebuia rasă?! Reproducem textul, căci estescurt: „În data de 21 decembrie 1989, la scaraavionului ce ducea în Capitală pe «mai marii» fosteidictaturi Ceauşescu, trimişi de tiran la Timişoarapentru a face ordine cu orice preţ (inclusiv crime,ştim bine acum!), Constantin Dăscălescu, fostul prim-ministru al unui guvern marionetă de tristă faimă, arfi afirmat: «Păcat de Timişoara!». După o exprimarede o aşa gravitate, într-un moment atât de tensionat,ce credeţi că ar fi urmat pentru noi toţi? Aşteptămopiniile celor care au fost în preajma acoliţilorregimului ceauşist în acele zile sau care au asistatla ruşinoasa decolare”.Detaliile despre evadarea din Timişoara a luiConstantin Dăscălescu şi a celorlalte cadre alePartidului Comunist prezente în oraş pentrureprimarea mişcărilor de protest aveau să fie aflatemult mai târziu. Tot după câteva luni aveau să fieaflate detaliile despre intenţia lui Nicolae şi ElenaCeauşescu de a distruge Timişoara şi de a otransforma în teren viran. Ceea ce fac lucrătorii de

88

la Renaşterea bănăţeană este doar operaţiunea de aprelua un zvon, care circula cu virulenţă în acelezile, şi de al reproduce în ziar. Informaţia, câtăexistă, este subţire. Mai mult, este gonflată printr-o retorică păguboasă. Nu există nici cea mai micăintenţie de a afla mai mult decât zvonul în sine, cise face apel la mărturiile celor prezenţi la scenarespectivă, însă aceste mărturii nu vin. Jurnaliştiidenunţă chiar unele probleme cu posibilitatea dedocumentare. Dacă în cazul de mai sus nu au încercatsă găsească o sursă autorizată, există, în aceeaşipagină, un text unde li se răspunde cititorilor că nuli se poate oferi informaţii despre activitateaautorităţilor provizorii, deoarece ziariştii nu suntinvitaţi la şedinţele acestora. Tot aici există oizbucnire plină de năduf, capabilă să vorbească de lasine despre condiţia presei la începutul anului 1990:„Nu ştim de ce a venit Sergiu Nicolaescu laTimişoara!”

Nu au fugit...Acelaşi număr avea să consemneze o primă luare depoziţie a jurnalistului Harald Zimmerman. Scriedespre cele întâmplate în Calea Girocului, despreblocarea tancurilor în drumul lor către centruloraşului şi despre oamenii împuşcaţi acolo de forţelearmate, căci nimeni nu avea acolo vreo îndoială cuprivire la uciderea de oameni nevinovaţi de către ceidin Armată. Hotărârea luptătorilor pentru libertate

89

este redată în fraze scurte, cuvinte simple, fărănicio încărcătură metaforică: ”Am văzut atunci oamenide un curaj nebun. La cincizeci de paşi în faţaplutonului de execuţie au continuat să strige „noisuntem poporul, voi în cine trageţi?” pentru ca maiapoi să încingă o imposibilă horă a unirii acolo,chiar în stradă. N-au apucat să o sfârşească”.Articolul lui Harald Zimmerman mai are şi meritul dea face o primă tentativă de abordare psihologică amomentului, de a renunţa la formulările bombasticefără de substanţă şi dea releva unul din mecanismeleinterioare de motivare în acţiunile de confruntare curegimul şi detaşamentele morţii: „Zgomotul iscat deun tanc în plină viteză este o armă psihologică celoveşte de la distanţă. Dar nimeni nu a dat bir cufugiţii. Au aşteptat liniştiţi până şase tancuri auintrat în capcana de pe Calea Girocului, după carele-au tăiat retragerea printr-un alt troleibuz pusde-a curmezişul bulevardului”.Ziarul mai găzduieşte un articol important, căci, subgenericul Primim la redacţie, este plasat un titlupompos: Medicii legişti şi-au făcut tot timpul datoria! Contextuleste unul complicat, căci nu existau decât foartepuţine ştiri despre trupurile celor împuşcaţi şidispăruţi, printre acuzaţi fiind şi medicii legişti.Subiectul îl constituie şi ororile din Cimitirulsăracilor, unde fuseseră dezgropate mai multecadavre. Poziţia Colectivului de medici legişti aiinstitutului medico-legal din Timişoara este fermă,

90

oferind primele detalii coerentă despre victimiledispărute: „Există rapoarte de constatare medico-legală şi la cei 37 de decedaţi prin împuşcare, careau fost sustraşi în noaptea de 18/19 decembrie dinmorga Spitalului judeţean. La cei neindentificaţi amefectuat portretul descriptiv (culoarea ochilor, apărului, a formei feţei, semne particulare etc.), iarServiciul de criminalistică al Miliţiei i-afotografiat şi amprentat. Toate aceste acte au fostpăstrate de noi şi apoi depuse, în zilele de 3-4ianuarie 1990, prin dl procuror Tiberiu Suciu, laProcuratura militară Timişoara, constituind uniceleprobe certe privind faptele petrecute”. Mediciirelevă şi faptul că sunt în imposibilitatea de aîntocmi actele de deces necesare, deoarece nu dispunde toate elementele. De aceea, ar avea nevoie defilmele făcute de Serviciul criminalistic al fosteiMiliţii, pentru a-i identifica pe toţi cei căzuţi.Tot în acest comunicat se arată că medicii legişti auexaminat cadavrele dezgropate din în Cimitirulsăracilor şi că acestea sunt cazuri vechi, deci nu araparţine victimelor represiunii din timpulRevoluţiei. Există o notă a redacţiei, destul deinflamantă, redactată într-un stil oarecumvindicativ, devenit propriu publicaţiei: „Nu amprimit nicio explicaţie referitoare la cadavrele dinCimitirul săracilor care au fost cusute sau legate cusârmă, inclusiv acel nou-născut!? Aşteptăm”. Aceastănotă vine evident în contradicţie cu titlul

91

articolului-comunicat, aparţinând, probabil,redacţiei, precum şi cu sobrietatea textului,redactat de medici. Pe de altă parte, informaţiiledin text sunt în contradicţie atât cu zvonisticaintensă din oraş din acea perioadă, cât, mai ales, cudisperarea familiilor îndoliate, neobosite înîncercările lor de a-şi căuta morţii.

Pe urmele cadavrelorNumărul de vineri, 12 ianuarie 1990, aduce tilurimobilizatoare, de genul La rosturile muncii adevărate! Înpagina a doua însă este plasat un comunicatimportant, emis de Procuratura generală şiInspectoratul General al Poliţiei, cu referirestrictă la ceea ce s-a petrecut la Timişoara înperioada 18/19 decembrie 1989, cu referire la furtulcadavrelor celor împuşcaţi: „La 18 decembrie1989, întimp ce odiosul dictator se afla în Iran,«academiciana» analfabetă care, practic, exercitaconducerea ţării, cu cinismul care o caracteriza, aordonat figurilor de tristă amintire ale fostuluiregim, Ion Coman şi Tudor Postelnicu, să i-a măsuripentru incinerarea trupurilor a 40 de victimeneidentificate ale represiunii de la Timişoara”.Măsura era justificată de Elena Ceauşescu prin faptulcă, dacă familiile ar fi ajuns în posesia cadavrelorcelor decedaţi, miscările de protest s-ar fiamplificat.

92

Comunicatul autorităţilor este semnificativ şi prinprisma faptului că opinia publică este informată cudestul de mare precizie, din sursă sigură, subsemnăturiile clare ale autorităţii. Important este dereţinut şi stilul redactării. Nu este cel profesionalspecific juridico-administrativ, aşa cum ne-am fiaşteptat de la aceste instituţii de maximăimportanţă, ci este mai degrabă o redactare în stiljurnalistic, din text nelipsind figurile de stil.Astfel, Elena Ceauşescu este caracterizată cuexpresia „academiciana” analfabetă, cei doi termeni aiformulei fiind evident antagonici, fapt carejustifică folosirea ghilimelelor, rolul lor fiind dea indica sensul figurat al cuvântului şi nu pe cel debază.Informarea respectivă conţine şi alte informaţiisemnificative privint cele întâmplate în Revoluţie,cele relatate având scopul de a lămuri opiniapublică, de a o informa, ca funcţie specifică apresei, dar şi o componentă penală, în sensul căunele dintre acţiuni sunt reţinute ca infracţiuni.Urmează deci investigarea faptelor, fiindu-ne relevatfaptul că există un dosar de cercetare. Unele aspectepar chiar lămurite, urmând doar să fie strâns şicompletat materialul probatoriu. Iată un detaliuimportant, dat publicităţii pentru prima dată înacest comunicat: „La rândul său, generalul NuţăConstantin, care după cum se ştie este mort, aordonat telefonic la Bucureşti fostului său

93

locţiitor, colonelul Moraru Petre, şi coloneluluiBaciu Ion să ia măsuri pentru a asigura preluareaunui transport cu colete conţinând ajutoare primitedin străinătate pentru demonstranţi, care nu trebuiausă ajungă la aceştia şi nici nu puteau fi distruse laTimişoara”. Nu puteau fi distruse la Timişoara pentrucă aici nu exista crematoriu uman, căci, înrealitate, coletele respective conţineau trupurilecelor împuşcaţi în timpul mişcărilor de protest!

Vocativul este la modăDintr-o notiţă alăturată deducem că autorităţile şijurnaliştii nu aveau la acea dată prea multeinformaţii despre camionul frigorific cu care au fosttrasportate cadavrele la Bucureşti şi nici despreparticipanţii la această acţiune macabră. Notarespectivă se deschide cu substantive la cazulvocativ, trei la număr, care sunt culese şi cucaractere îngroşate, tocmai pentru a atrage şi maimult atenţia atăt a cititorilor, cât şi a celordirect implicaţi: „Atenţie, martori oculari (s.a.) aifurtului martirilor căzuţi în prima seară/noapte aRevoluţiei de la Timişoara: redacţia noastră a primitschiţa robot a izotermei cu care – se presupune! – s-a efectuat sinistrul transport. Toţi cei care auvăzut vehiculul la intrarea în morga Spitaluluiclinic judeţean sunt rugaţi să se pronunţe asupraacestui fapt de importanţă deosebită”. De undededucem că jurnaliştii efectuau propria lor

94

investigaţie, aşa cum se pricepeau şi cu mijloaceleavute la dispoziţie.Mijloacele sunt precare, deoarece redacţia se plângecă nu are dotări. Un apel făcut către conducereaÎntreprinderii de autoturisme din localitate, pentrupunerea la dispoziţia ziarului a două maşini, cu totcu şoferi, avea să rămână fără ecou, stârnind mâniaproletară a redacţiei: „Nu am primit niciun semn deviaţă de la amintita unitate (să înţelegem că şităcerea este un răspuns!?)”. Oricât de multă mirarear stârni astăzi o astfel de solicitare, trebuiemenţionat că în epocă ea avea un aer cât se poate defiresc... Ştirile din viaţa redacţiei nu suntocolite, iar în acelaşi număr este publicat şi untext curajos, evidenţiind unele neajunsuri. Cităm dinarticolul Vrem adevărul!: „Adânc indignaţi de modul încare mass-media locală (sic) îşi aduce aportul laprocesul de democratizare, ne-am propus să militămpentru o presă liberă de intrigi şi complexe.Populaţia oraşului martir Timişoara nu merităconfuzia creată de mediile de informare locală prinştiri incomplete, intoxicare cu informaţii fărăimportanţă, trecerea sub tăcere a unor informaţiimajore. Toate ziarele locale, cu excepţia Renaşteriibănăţene, au relaltat despre ciudatul mod de alegerea Biroului Executiv al Consiliului frontului SalvăriiNaţionale din judeţul Timiş”. Imputare crâncenă, darcare sintetizează exemplar câteva dintre problemelepresei postdecembriste.

95

Altfel, lucrurile merg bine şi rotativa duduie, căcitirajul ziarului a ajuns la 85 000 de exemplare, ocifră record care subliniază setea populaţiei deinformaţii. Cu toate acestea, nu toată lumea putea fimulţumită, căci 44 000 de exemplare mergeau laabonaţi (abonamente contractate multe înainte deRevoluţie, pe vremea Drapelului Roşu!), iar cele rămasepentru vânzarea liberă nu ajungeau pentru toţidoritorii. Mai multe nu se puteau tipări, căci nuexista hârtie destulă.

Armata preia conducereaNumărul 9, de sâmbătă, 13 ianuarie, consemneazăprotestele mulţimii faţă de modul aiuritor în care s-a constituit Consiliul judeţean al Frontului SalvăriiNaţionale şi faţă de cum s-au împărţit funcţiile. Înurma protestelor, Lorin Fortuna demisionează dinfuncţia de preşedinte. Pe fondul acestei derute,puterea este preluată practic de Armată, prin capulei, general maior Gheorghe Popescu, comandantulGarnizoanei Timişoara. În unităţile economice sunttrimişi împuterniciţi militari, cu sarcina de aveghea la alegerea conducerii acestora şi ladesemnarea delegaţilor pentru conferinţa judeţeană aFSN. Tonul adoptat de generalul Popescu încomunicatul adresat populaţiei aminteşte de celfolosit de domnitorii autocraţi: „Eu, comandantulgarnizoanei Timişoara, generalul maior GheorghePopescu, vă adresez următoarele...” Mai trebuie

96

amintit că este numărul în care debutează ziaristaLia Lucia Epure.Vine ziua de duminică, 14 ianuarie 1990, în careapare nr 10, număr dublu de opt pagini. Se continuăcu articolele în limbaj eroico-mitantist, plasate subtitluri în aceeaşi notă. Semnificativ estesupratitlul de File de vitejie din zilele Revoluţiei, urmat detitlul Armata îşi face datoria!... recunoaştem formulareacăznită şi plină de locuri comune. Nici în textulsemnat de de mr. Ion Luchian nu găsim mai multeinformaţii, ci doar aceste expresii oarecumbombastice de odă, de elogiu căutat. Uneori, apare şicâte ceva demn de reţinut: „La un moment dat, dinapropiere, o lungă rafală sparge tenebrele.Subunitatea ia dispozitivul de apărare şi caută loculde unde se trage. Se aude bine, am spune că se simteglonţul în aer, dar nu se vede nimic. Parcă nu ştimîn ce direcţie se îndreaptă arma! Se procedează la omanevră de încercuire a zonei şi fiara ascunsă simtecă trebuie să rupă lupta. În aceste momente, glonţulvrăjmaş l-a răpus pe camaradul nostru, sold. TudorelBuzea. A căzut la datorie, cu arma în mână, pebaricadele Revoluţiei – neprecupeţindu-şi sângele şinici viaţa pentru cauza poporului”. Eroul TudorelBuzea se afla, împreună cu colegii, în dispozitivulce apăra de terorişti Uzina de apă. Din păcate,auttorul, în ciuda unor formulări memorabile („Seaude bine, am spune că se simte glonţul în aer”) nuare calităţi de jurnalist, deoarece nu sunt

97

prezentate câteva elemente de bază, cum ar fi data,locul şi împrejurările exacte ale celor întâmplate.

I-au însângerat faţaZiarul conţine de această dată, spaţiul fiind maigeneros, şi alte mărturii referitoare la evenimenteledin timpul Revoluţiei. Din păcate, acestea se menţinîn linia generală, la tonul triumfalist şi liricoid,fără a se acorda o atenţie semnificativă unor detaliiprivind persoanele, locul şi, mai ales, ora. Reţinemtotuşi din rememorarea Rodicăi Ruja Dănilă, internatăîn timpul revoltei în clinica medicală de peste drumde Judeţeana de partid, un moment plasat de autoareîn data de 17 decembrie, după ora 12,30: Totbulevardul era înconjurat de Armată. Deasupraoraşului două elicoptere luau probabil informaţii. Nuse mai auzea decât freamătul mulţimii; apoi o vocepuţin răguşită:–Fraţilor! Fraţilor, ascultaţi-mă! M-am urcat aici casă vă vorbesc. Ascultaţi-mă, vă rog. Aveţi încredereîn mine! Mă numesc Savu Ion şi locuiesc în stradaNegoi nr... (N-am înţeles, pentru că lumea scandaURA! Şi LIBERTATE!)” Avem astfel o primă mărturiedespre o figură emblematică a Revoluţiei de laTimişoara, Ion Savu fiind unul dintre cei care auavut curajul să se adreseze mulţimii şi să omobilizeze în luptă.Alături, sub semnătura lui Corneliu Vaida, esteprezentat un material despre Tőkes László, realizat

98

după o întâlnire cu pastorul reformat, aflatîncă laMineu. Sunt date amănunte despre evacuarea sa dinTimişoara, la ora 3 a dimineţii de 17 decembrie,când: „Acolo, în faţa altarului, avea să fie bătut,îmbrăcat cum era în haina bisericească. A fost bătutcu sălbăticie, până i-au însângerat faţa cu pumnii.Chiar soţia lui, gravidă, nu a fost scutită debrutalitatea securiştilor”.

Izoterma sinistrăCel mai important articol din acest număr, ca valoaredocumentară, este plasat în pagina a treia, sub siglaprimim la redacţie şi intitulat Transport către moarte.Este vorba de relatarea unui martor ocular, care înurma strângerii de informaţii de la cei implicaţidirect, face precizări privind trasportul cadavrelorvictimelor Revoluţiei la Bucureşti. Sub protecţiaanonimatului, persoana respectivă relatează că, în 20decembrie 1989, la gospodăria-anexă a Miliţiei asosit o autoizotermă de la Comtim. Cinci deţinuţi şitrei militari în termen, care lucrau la fermarespectivă, au fost puşi să spele izoterma cu apă şimult detergent. Înăuntru era plinjă de sânge, acolofiind descoperite chei yale, monede şi o bancnotă de25 de lei. Cu maşina veniseră şoferul acesteia şicăpitanul de Miliţie Ciucă Valentin. A doua zi,şoferul s-a întors cu cap-tractorul pentru a recuperaduba curată. Cu această ocazie a povestit cum, laordinul lui Ciucă, în 17 decembrie, predase maşina

99

altui coleg. A fost dus la Spitalul judeţean, unde aluat în primire o altă izotermă, având uşile dinspate sigilate. A condus-o până aproape de Bucureşti,fiind însoţit tot timpul de căpitanul Ciucă. Înaintede Capitală, şoferul a fost dus într-o cazarmă aSecurităţii şi pus să aştepte. A recuperat maşina adoua zi şi s-a întors la Timişoara cu ea goală. Omulmai relatase: „La ajungere, cpt. Ciucă l-a ameninţatsă nu vorbească despre cele întâmplate”. Şoferul aveasă mai relateze că, pe drum, a întâlnit maşinicunoscute. Colegi de ai lui aveau să-i relateze că aufăcut şi ei transporturi în aceleaşi condiţii.Numărul 11, de marţi, 16 ianuarie 1990, al Renaşteriibănăţene aduce un reportaj fulminant cu titlul Un nou„cimitir secret” în Cimitirul Eroilor. Începe în pagina întâi şiapoi ocupă toată pagina a treia. Sunt şi multefotografii. În ciuda slabei calităţi, deoareceacestea erau condiţiile tipografice la acea vreme,pozele sunt şocante prin realismul situaţieiînfăţişate. Emoţia este îndoită, căci sunt prezentatecadavre, ceea ce are darul să impresioneze, iar apoieste vorba chiar de trupurile unor luptători înRevoluţie, peste care se apleacă cu lacrimi şi boceterudele lor. Materialul publicistic debutează ca unreportaj literar, cu o introducere amânată, în caresunt prezentate mulţumiri celor care au sprijinitactivitatea de documentare. Aflăm apoi că operaţiuneade deshumare a cadavrelor eroilor a avut locduminică, 14 ianuarie 1990. Reporterul, profund

100

impresionat (păcat că materialul nu este semnat, deşieste scris la persoana întâi, ceea ce demostreazăimplicarea autorului), nu ezită să noteze emoţiilecovârşitoare trăite în faţa descoprilor atroce:„Duminică, mi-a fost dat să trăiesc cea maizguduitoare clipă din viaţa mea” Nu ne îndoim că aşaşi este, deşi articolul respectiv avea să stârneascăo vie agitaţie în oraş.

Apropierea e grozăvieTehnica este cea a apropierii pas cu pas de detaliilesemnificante. Este descrisă dezgroparea, deschidereasicrielor, primele impresii despre cadavre. Pe ele seaflau plasate benzi de leucoplast având scrise cupixul diferite numere. Bănuim că numere de ordine,deoarece există o anumită succesiune. Uneori,notaţiile sunt mai exacte. Deşi laconice, suntsemnificative ca informaţii: „Venit în 19, orele8,30”. Se atinge punctul culminant, atunci cânddecedaţii încep să fie identificaţi de familii: „Ăstae mortul meu, este fiul meu Sorin, A lucrat laSolventul, ca operator. Ştiu doar atât că a fostîmpuşcat pe treptele Catedralei”. Declaraţia îiaparţine mamei celui împuşcat şi îngropat acolo peascuns. În reportaj se menţionează că înhumarea s-arfi făcut în data de 28 decembrie 1989! Deci acestetrupuri au stat undeva ascunse bine şi nu au fostredate familiilor, deşi una din cererile principaleale populaţiei era legată tocmai de soarta eroilor!

101

Aceasta este una dintre dovezile concrete căelementele fidele fostului regim au desfăsuratacţiuni clare de împiedicare a consolidării noiiordini de drept. Cum a fost posibilă această oroarenu aflăm încă. Reporterul aduce însă unele, importantprecizări, citând declaraţia lui Dorel Cinade,administratorul cimitirului: „Transportul cadavrelorde la Spitalul judeţean la cimitir s-a făcut subescorta lui Axente Bociort, şeful pompelor funebre,care ne-a obligat să-i îngropăm rapid. A fost pe datade 27 decembrie. Noi am motivat că avem multeînmormântări şi nu putem. A doua zi ne-a trimis unexcavator. S-a săpat groapa şi...” Şi a urmat oadevărată nebunie, căci unele date din articol nuerau bine documentate, iar altele aveau contextuldeformat.Ecouri tumultoase înregistrăm chiar în ziua apariţieiziarului cu pricina, însă, a doua zi, publicaţia nuconsemnează situaţia decât lapidar, într-o încercarede a eluda consecinţele şi de a le reduce impactul.Este un stil devenit propriu Renaşterii bănăţene. Înnota respectivă se precizează: „În legătură cuarticolul Un nou cimitir secret în Cimitirul Eroilor, publicat înziarul nostru numărul 11, din 16 ianuarie a.c.,precizăm faptul că informaţiile care au stat la bazaredactării lui au fost pripite, întrucât acei morţiexumaţi în Cimitirul Eroilor au fost depuşi în datade 28 decembrie 1989, de către ComenduireaGarnizoanei, cu toate onorurile cuvenite, inclusiv cu

102

slujbă religioasă şi pe baza unor documente oficialeale Procuraturii, Medicinii legale şi Oficiului destare civilă, care pot fi verificate. Referitor launele prezumţii nefondate din articolul menţionat,vom publica, într-o ediţie viitoare, date preciseprivind decedaţii din cele două cimitire. Regretămaprecierile şi afirmaţiile făcute la adresa organelorProcuraturii militare, Poliţiei şi Medicinei legale,care depun eforturi deosebite pentru stabilireaadevărului”.

Teamă şi lipsă de încredereRândurile de mai sus sunt semnificative prin faptulcă indică o regrupare a redacţiei în faţa unorpresiuni venite în primul rând din direcţiaoficialităţilor, iar punctul de vedere al acestoraeste adoptat fără reţinere. Consecinţa o reprezintă ogravă atingere adusă libertăţii presei, venită maiales prin autocenzura pe care şi-o impun diriguitoriipublicaţiei şi prin reflexul de a asculta de„stăpânire”, reflex îndelung exersat în aniidictaturii. Autorul articolului (chiar dacă acesta aapărut fără semnătură) este practic desfiinţat şilinşat moral. Întrebarea care se pune este: „De ce nu a ştiutredacţia nimic despre înmormântarea, fie şi cuonoruri, produsă în 28 decembrie 1989?” Scuza că erahaos, că se trăgea, că nu ia informat nimeni pejurnalişti este valabilă până la un punct. Mai ales

103

acest aspect privind informarea opiniei publice (decătre autorităţi, desigur!) este unul important. Căcise pare că puţină lume a ştiut de această ceremoniede înhumare, cea din 28 decembrie. Mai mult, existăindicii că nici familiile celor decedaţi nu au avutcunoştinţă de ceea ce se întâmplă, astfel nu s-arputea explica surpriza lor la deshumarea cadavrelor,efectuată în 14 ianuarie 1990. Cu toate că în notiţaanterioară se precizează că eroii au fostînmormântaţi creştineşte (cu slujbă religioasă), nuse explică de ce erau puşi în sicrie prăpădite, eraugoi şi cu benzi de leucoplast pe care erau trecutediferite informaţii cu pixul. Este evident căautorităţile aveau ceva de ascuns în aceastăproblemă! Există cumva o reconpensă în paginilepublicaţiei, căci, în pagina a treia, este prezentatăo listă cu persoanele împuşcate în perioada 17 – 27decembrie 1989 şi una cu persoanele date dispărute.Multe dintre numele celor dispăruţi vor fi regăsuiteulterior pe lista martirilor.Numărul respectiv conţine şi un articol intitulatAdevărul despre armată. Este, de fapt, începutul unui şirde materiale publicistice dubioase, cu scopul de areabilita cadrele militare în faţa opiniei publice.Situaţia era delicată. În timpul Revoluţiei apăruse,chiar din 16 decembrie, după unele surse, dar în modcert în 17 decembrie, lozinca „Armata e cu noi!” Dupăfuga lui Ceauşescu forţele armate preluase ofensivaîmpotriva teroriştilor, având şi rolul de detaşamente

104

de menţinere a ordinii şi legalităţii (miliţieniinemaiavând curajul să se arate pe stradă, iarsecuriştii nici atât, fiind mulţi şi arestaţi!).Pentru mulţi, exista (şi există!) convingerea căreprezentaţii Armatei au tras în populaţie. Acest„adevăr despre Armată” avea, deci, să fie primit cudestulă suspiciune. La acea dată, nu fuseserădezvăluite frământările din cadrul acesteiinstituţii. Căci aici se găseau ofiţeri curajoşi,începând cu Viorel Oancea, care a vorbit mulţimii dinbalconul Operei în 22 decembrie dimineaţa, înainteade căderea lui Ceauşescu, dar şi alţii care aurefuzat să îndeplinească ordinul de deschidere afocului. Pe de altă parte, au fost ofiţeri zeloşi,consideraţi, conform unor mărturii şi unor documente,adevăraţi călăi.

Vă informăm că ştirea este eronată...Mistificarea avea să se realizeze prin manipulare,împletind datele reale cu cele nereale, trecerea subtăcere a unor aspecte semnificative, folosirea unuiton şi a unui stil de adresare direct către cititor,cu efecte retorice şi prin apelul la sentimente,unele chiar din sfera patriotismului şi a respectuluidatorat autorităţii şi „braţului înarmat alpoporului”, învcercând să atragă chiar şi sentimetede compasiune, prin apelul la fapte reale, darsmintite de la adevărata semnificaţie. Iată unexemplu: „Vă informăm, stimaţi cititori, că este

105

eronată ştirea referitoare la faptul că şenileletancurilor ar fi zdrobit oameni. Aceste maşiniexecutau ordinul de a veni la garnizoană pentru aasigura securitatea acesteia”. Este, pur şi simplu ominciună. Justiţia a dovedit clar ceea ce martorii laevenimente şi medicii ştiau deja: o femeie fusesestrivită de blindate! Nu se poate afirma că a autorul articolului cupricina ar fi fost greşit informat. Faptul esteexclus cu desăvârşire, iar acesta minţea pentru a-şiscăpa pielea, căci rândurile sunt scrise de lt. col.Constantin Zeca, nimeni altul decât comandatul înfapt al Diviziei Mecanizate Timişoara pe timpulRevoluţiei. În unele documente şi mărturii, Zeca aveasă apară drept şeful unei grupe de militari care adeschis focul din balconul mic al DivizieiMecanizate, făcând primele victime în PiaţaLibertăţii, în după-amiaza zilei de 17 decembrie1989. Textul continuă, virind spre latura emotivă,încercând chiar să inducă un sentiment de vinovăţieîn opinia publică, chiar cu scopul de timora: „Dindiscuţiile purtate cu cadre şi militari din unitate arezultat că şi atunci când unele elementeprovocatoare au incendiat maşinile de luptă, aumaltratat echipajele, unii dintre ei fiind chiarinternaţi în spital – cazul lt. maj. Bănicioiu Ion,plt. Buţă Constantin – aceştia nu au ripostat. Zecaare cel puţin meritul că dă numele (doar de familie!)

106

al militarilor căzuţi la datorie: Motiga, Tudor,Galaftion, Constantinescu şi Buzea.Constantin Zeca, devenit ulterior mare general, lafel ca şi alţi ofiţeri ai Armatei române suspectaţide implicare în represiune (în timp ce alţi ofiţeri,în special cei din Comitetul de Acţiune pentruDemocratizarea Armatei – CADA, aveau să fie prigoniţişi trecuţi în rezervă!) nu-şi poate reţine înarticolul pomenit un perdaf la adresa jurnaliştilordeveniţi (deja!) incomozi: „Este cazul ca toţislujitorii condeiului liber şi obiectiv să dovedeascăun discernământ cu adevărat patriotic şi să înţeleagăcă tot ceea ce se scrie şi se publică trebuie săducăla revenirea la normal a întregii vieţi ajudeţului nostru şi să nu creeze suspiciune şineîncredere”. Frumoase indicaţii!

Perioada asprelor confruntăriDin cauza acestei atitudini oscilante a condeierilorde la Renaşterea bănăţeană şi a pornirilor lor de aasculta de astfel de directive ce nu au nimic cudemocraţia, cu cuvântul liber şi nici cu rigorileprofesiei, ziarul se vedea prin în febra unor disputeacerbe, căci, firesc, exista în opinia publică şi înrândul unor tineri intelectuali un curent mai radicalîn ceea ce priveşte reformele democratice şi ţelurileunei prese cu adevărat eficiente în sprijinirea

107

instaurării unor principii democratice în viaţasocial-politică a ţării. Perioada era una acontestărilor, dar şi una în care se propuneausoluţii. Una a fost cea a numirii lui Marcel Tolceaîn funcţia de redactor-şef al publicaţiei Renaştereabănăţeană. S-a apelat la el deoarece avea experienţăde scriitor, lucrase la Drapelul roşu în funcţia decorector şi colaborase cu articole pe teme sportive,deci ştia mersul lucrurilor din punct de vederetehnico-administrativ, la momentul respectiv fiindredactor la editura Facla. Propunerea avea să stârnească însă mânia proletară amajorităţii celor din redacţia ziarului, care aufăcut o poziţie fermă la venirea lui Marcel Tolcea laconducere. La o lună de la Revoluţie, jurnaliştii deaici nu mai erau timizii care-şi turnau cenuşă în capca la început, recunoscând că, pe vremeacomunismului, fuseseră fie servili regimului, fie,cel mult, cu două feţe, cea adevărată fiind arătată,din când în când, doar în cercul intim sau doarpentru sine. Aceste lucruri sunt amintite şi înarticolul de înfierare Libertatea cuvântului, libertatea presei,apărut în acest număr 12, din 17 ianuarie 1990. Doarcă acum tonul este mai sigur, chiar dacă din elrăzbate o anumiă tendinţă de victimizare: „Subodioasa dictatură, este adevărat, am fost forţaţi,împotriva conştiinţei noastre, asemenea imenseimajorităţi a poporului, să ocolim adevărul, săprezentăm doar «variantele oficiale» ale acestuia,

108

fiind pur şi simplu mutilaţi sufleteşte şi paralizaţiprofesional”.Avem din nou aici acel amestec ciudat de fals şiadevăr, de aşezare într-o zonă gri, unde albul poatefi negru şi invers. Oricât am fi de acord, omeneştevorbind, cu faptul că lucrurile sunt nuanţate,acestea nu pot fi, totuşi, amestecate până lapierderea identităţii. Dacă punem problema aşa,Revoluţia nu ar mai avea niciun sens, sau poate doarunul de suprafaţă, de cosmetizare şi nu unul alschimbărilor profunde. Faptul că sub dictaturăactiviştii partidului din presă ar fi fost forţaţi sădenatureze adevărul este clar o minciună! Aceştitovarăşi din presă aveau o altă meserie la bază:ingineri mecanici, ingineri constructori, agronomi,şcoală de partid, mai era şi câte un profesor...Deci, nu era nicio problemă să activeze în altedomenii, unde să nu pervertească direct realitatea şiconştiinţele! Pe de altă parte, tocmai împotriva„mutilării sufleteşti şi a paraliziei profesionale”se declanşase dezbaterea ce avea ca scop schimbareastării de lucru de la Renaşterea bănăţeană.

Înfierat cu mânie proletarăÎn articolul analizat, semnatarul, Colectivulredacţional, mai afirmă răspicat: „Am păstrat însă,în adâncul fiinţei noaste, curăţenia morală,demnitatea, buna credinţă, speranţa că va venimomentul când vom putea să ne exercităm cu adevărat

109

profesia”. Să fim însă din nou atenţi la aceastăformă de manipulare, care vine să inducă ideea căacest deziderat, cel al meseriei făcute cuprofesionalism şi moral, ar fi o realitate a noilortimpuri. Realitatea era însă alta, căciconstrângerile şi temenele din perioada dictaturiilăsaseră urme adânci în modul de a vedea lumea alacestor jurnalişti. În ceea ce priveşte cadrul tehnical oranizării redacţiei, cei ce o compuneau nu aveaualt merit decât acela că schimbările democratice îiprinseseră acolo, după ce fusese numiţi în funcţii deorganele de partid şi de stat comuniste! Deci, acumnu exista nicio justificare legală sau etică pentru arefuza accesul în redacţie a unor persoane din afară,mai mult sau mai puţin compromise în fostul regim.Mânia grupului ce se instalase la conducereapublicaţiei şi o redacta efectiv era dată de faptulcă se emisese o decizie a organismelor provizorii aleputerii de numire a lui Marcel Tolcea în funcţia deredactor-şef. În lumina celor arătate mai sus,Colectivul redacţional ia o poziţie fermă: „De aceea,suntem cuprinşi de indignare faţă de modul samavolnicîn care am fost chemaţi la ordine şi discreditaţiprintr-o hârtie (pretinsă document oficial) şi emisăde către Biroul Executiv al Consiliului judeţeanTimiş al FSN, prin care, contrar înseşi Platformei-program a FSN, s-a încercat ruperea coeziuniicolectivului prin numirea unui nou redactor-şef înpersoana dlui Marcel Tolcea, redactor la Editura

110

Facla”. Concluzia ce se desprinde de aici este că eiputeau fi instalaţi în funcţie de Comitetul judeţeande partid (comunist) Timiş, dar Marcel Tolcea nuputea fi numit de Consiliul judeţean al FSN, noulorgan al puterii! Mai ales că ziarul şi mijloacele deproducţie nu erau în proprietatea privată a„Colectivului redacţional”... Ca o culme a modului demanipulare a opiniei publice este finalul textului,în care domnii din redacţie cer... „puţină decenţă”!

Mistificarea adevărului despre morţiProblema trupurilor de eroi deshumate în CimitirulEroilor revine în actualitate în ziarul de joi, 18ianuarie 1990, printr-un comunicat din parteaComenduirii Garnizoanei Timişoara. Este un text princare Comenduirea Garnizoanei încearcă să scape derăspundere, arătând că nu este implicată: „Confuziaprivind implicarea Comenduirii Garnizoanei Timişoaraa fost determinată de faptul că de actele proceduralepentru înhumarea celor 10 decedaţi s-au ocupatofiţeri din Statul Major de Apărare Civilă aljudeţului Timiş, la solicitarea organelor deProcuratură şi de Medicină legală, care au predataceste acte serviciului de Pompe funebre. ComenduireaGarnizoanei nu a fost angajată cu niciun fel deactivităţi cu ocazia acestei înmormîntări”.Susţinerea aceasta este cel puţin curioasă, căcinormal era ca şefii militari ai oraşului de la aceaoră să se implice! Însă nu pentru a face gropile

111

pentru înhumare, ci pentru a se acorda martirilordemnităţile şi onorurile cuvenite, din care cel maifiresc lucru ar fi fost să-i anuţe pe aparţinători!Încercând să se disculpe, Comenduirea Garnizoaneidezvăluie dimensiunea barbariei: „Au fost înhumate delucrători ai aceluiaşi serviciu (de pompe funebre,n.n., L.-V. S.), cu slujbă religioasă, oficiată de domnulpreot Micu Constantin, în prezenţa a aproximativ 100de persoane aflate la acea oră în cimitir”. Deci,persoanele acelea se aflau întâmplător în cimitir,nefiind vorba de membri ai famililor îndoliate! Ca sănu mai vorbim de faptul că nici vorbă de onorurimilitare, aşa cum s-ar fi cuvenit unor eroi...Procesul de mistificare derulat sub titlul Adevăruldespre armată continuă în acest număr cu o însăilaresemnată de lt. col. Alexandru Şelaru. Sunt de faptdouă replici, una la articol dintr-un număr anterior,semnat de Harald Zimmerman, şi una la un reportaj alTeleviziunii libere Timişoara. Aplombul încercării depunere la punct îi este stârnit ofiţerului deinsistenţele reporterilor de televiziune, unulresimţit acut: „Întreb: cu ce drept şi în baza cărorşi ale cui reclamaţii ne-au supus respectivii(reporterii, n.n., L.-V.S.) unui adevărat rechizitoriu?”În discuţie erau suspiciunile legate de faptul că dinincinta unităţii militare din Calea Lipovei s-a trasîn demonstranţi. Ulterior, aceste suspiciuni au fostconfirmate, existând chiar ofiţeri anchetaţi şicondamnaţi. În ceea ce priveşte încercarea de a

112

demonta afirmaţiile lui Harald Zimmerman, AlexandruŞelaru nu găseşte decât o întrebare mirat-retorică:„Cine a tras în populaţie, armata?!” Cum discuţia sereferă la cele întâmplate în seara de 17 decembrie1989 în Calea Girocului, Răspunsul este unul clar:da! Pentru că armata a tras acolo în populaţie, faptdovedit, chiar dacă ucigaşii nu au ajuns dupăgratii... Tot articolul este realizat cu acest ton cândbombastic-sforăitor despre Armată şi despre misiuneaei sfântă în slujba poporului, când de punere lapunct maliţioasă sau sarcastică. Argumente nufurnizează domnul locotenet colonel, ci mistificăacoperindu-e cu fraze patriotarde: „Armata, stimaţicetăţeni, tineri şi vârstnici, copii, studenţi,bărbaţi şi femei din Timişoara, care aţi pornitRevoluţia şi aţi aprins flacăra sfântă a acesteia înîntreaga ţară, a fost cu poporul în cuget şi simţiredintotdeauna, în întrega istorie a naţiunii române,iar pentru consolidarea cuceririlor democratice pecare le vrem, armata este şi va fi cu poporul, oricear fi!” Această îşiruire de cuvinte goale vine sămascheze o lipsă, consemnată de autor chiar laînceputul articolului: „Nu mi-am propus să descriuevenimentele, aşa cum nu am fost, nu m-am situat închiar mijlocul lor”...

Aruncat în dubă

113

În ziarul respectiv este publicat şi un text mai preprofil, despre drama unui arestat în Revoluţie. Subtitlul Optimismul unui „norocos”, Gheorghe Răileanupovesteşte cum a fost luat efectiv de pe stradă, dinzona Poştei Mari, şi dus la dubă. Pentru că s-aîmpotrivit, a primit o lovitură puternică în cap, unacare l-a şi convins, mai ales că-l năucise! Efectul afost bulversant, căci omul nu şi-a revenit total niciîn arestul Miliţiei: „Un colonel, căruia i se ziceaPopa, şi un plutonier ne-au înregistrat într-ocondică... Nu le-a plăcut când le-am spus că suntnăscut în 1957, dar eu aşa ştiam atunci, deşi înbuletin scrie data naşterii, 1936... Eram năuc...” Înarest se derulează scene halucinante, căci reţinuţiisunt puşi să strige „Trăiască Ceauşescu!” Cum eirefuză sunt loviţi în cap, în burtă, peste tot...drama se amplifică, deoarece deţinuţi omul îşirecunoaşte fiul de numai 16 ani. Nu au nici măcarcurajul de a schimba o vorbă. Băiatul scapă din arestîn 19 decembrie, iar tatăl în 20.Renaşterea bănăţeană de vineri, 19 ianuarie 1990, vinecu clarificări privind morţii deshumaţi din CimitirulEroilor şi Cimitirul Săracilor. Articolul, de opagină şi jumătate, este semnat de Dressler MilanLeonard, doctor în ştiinţe medicale, licenţiat înştiinţe juridice. Autorul lămureşte problema celorîngropaţi în Cimitirul Săracilor, despre care aflămcă nu aveau nicio legătură cu Revoluţia, ci era vorbade persoane fără adăpost şi cărora nu li s-au găsit

114

aparţinătorii. Acolo unde prezintă datele pure, fărăcomentarii de prisos, doctorul Dressler chiar face unserviciu comunităţii, căci informaţile suntinteresante. Semnificativă este prezentarea situaţieide la Morga Spitalului judeţean din dimineţa zilei de19 decembrie 1989: „Noi am găsit în dimineaţa de 19.12. 89, 11 (unsprezece) cadavre de împuşcaţi, câţivadin cei 53 existenţi iniţial şi câţiva apăruţi,probabil după comiterea furtului (refrinţa este lacele 40 de cadavre de eroi sustrase peste noapte şiincinarate la Bucureşti, n.n. L.-V.S.). La aceste cazuri,în zilele următoare s-au adăugat noi cazuri, astfelcă în data de 21. 12.89 erau 25 de cazuri prinîmpuşcare, zi în care am avut la dispoziţie 21 desicrie de bună calitate şi 4 sicrie tip ladă”. Se face puţină lumină în situaţia împuşcaţilor, darnu destulă, căci medicii legişti nu apucaseră săinvestigheze toate persoanele decedate înainte defurtul celor 40 de cadavre şi nici nu se ştia câtemai fuseseră aduse peste noapte, deoarece nimeni nuse ocupase de ele. În privinţa celor rămase, aucontinuat formalităţile: „Am început să eliberămactele deces şi cadavrele la aparţinătorii care s.-auprezentat, adică au fost eliberate 15 cadavre, iarzece aparţineau unor persoane pe care nu am reuşit săle identificăm, deşi mulţi aparţinători au încercatalături de noi acest lucru. Aceste 10 cadavre aurămas până în ziua de 27. 12. 89, au început săintre-n putrefacţie, frigiderele spitalului fiind

115

neîncăpătoare şi, de fapt, nefuncţionale”. Aşa s-aluat decizia înmormântării, operaţiune efectuaţă ân28 decembrie 1989.

Preocupat să iasă basma curatăCu toate motivările aduse de doctorul Milan Dressler,care susţine că a făcut demersurile necesare pentrugăsirea aparţinătorilor, demersurile sale par celpuţin superficiale. Poate că un om cu mulţi anipetrecuţi printre cadavre nu mai este aşa de uşorimpresionabil. Măcar atunci când are loc o răstunarede regim putea fi, nu mai uman, ci cumva mai atent.În acestă perioadă, familiile îndoliate umblau dinpoartă în poartă, pe la autorităţile provizorii, princimitire şi prin alte locuri suspecte cu speranţa căvor găsi o urmă a celor dispăruţi. Chiar în Luptătorulbănăţean, cum se numea Renaşterea bănăţeană în aceaperioadă, au apărut apeluri privind furnizarea deinformaţii. Atât Comenduirea Garnizoanei, cât, maiales, Medicina legală ar fi putut transmite o notiţăla ziar...Preocupat să iasă basma curată, Milan Dressler seadaptează rapid noilor vremuri şi recurge la gesturineaşteptate. Fire orgolioasă, doctorul îi ia peziarişti de sus şi-i trimite să pună mâna pe carte.În alte condiţii, îndemnul ar fi fost unul corect şipoate chiar urmat, dacă nu ar fi venit din parteaunui om implicat în lucruri extrem de grave, lalimita penalului. Nu scapă nici ziariştii noi, nici

116

cei vechi. Prin metode specifice, ceea cedemonstrează că omul era uns cu toate alifiile şi căstăpânea atât tehnica intimidării, cât şi pe ce apersuasiunii pentru a afla informaţiile necesare,doctorul a aflat numele autorului articolului. Nu-l numeşte, dar i se adresează direct, făcând unadin demascările specifice epocii: „Nu putem lăsanemenţionat faptul că o ziaristă care a declanşatapelul la revoltă Unde sunt morţii Timişoarei, pe care dealtfel îi căutăm şi noi, este autoarea unui articolpublicat în 19 noiembrie 1989 în Drapelul roşu şiintitulat Totul pentru om, pentru bunăstarea, demnitatea,demnitatea şi împlinirea sa multilaterală, articol care începecu următoarele rânduri: «În anii de nepieritoareglorii ale Epocii Nicolae Ceauşescu, care a înscrisîn cartea de aur măreţia împlinirii...» Credem căaceastă manifestare duplicitară impunea retragereadânsei din activitatea jurnalistică, până ce talentulpe care îl are va putea fi pus în slujba libertăţiişi a demnităţii autocenzurate. Avem încredere că areposibilităţi de a se reabilita”. Grele cuvinte! Şidrepte până la un anumit punct. Doar că doctorul faceaceastă demascare, o discreditare în toată regula şipe care ziarista respectivă probabil o merita, pentrua abate atenţia de la adevărata problemă, cea aînmormântării a zece eroi ai Timişoarei în condiţiisuspecte, fără a fi redaţi familiilor!Erau zile grele pentru redactorii ziarului Renaştereabănăţeană. Trecutul multora dintre ei şi, mai ales,

117

conduita duplicitară sau chiar antidemocratică pefaţă, manifestate în acele zile de început ale anului1990, au sporit presiunile pentru aducereapublicaţiei la un stardard profesional şi moralminim. Din paginile ziarului nu răzbat decât vagiecouri, numărul 15, de sâmbătă, 20 ianuarie 1990,fiind elocvent în acest sens. Oamenii redacţiei sesimt încă stăpâni pe situaţie, crezând că nu pot ficlintiţi, şi îţi permit să dea publicităţii o notăfără titlu, însă destul de amplă, în carecontestatarii sunt desfiinţaţi, fără să li sepomenească numele (cel puţin câteva, ale celor maicunoscuţi!), sugestia fiind că sunt prea mici, preanesemnificativi pentru a fi băgaţi în seamă.

Dacă întrunesc acordul nostru...Singura menţiune este cea a revistei Forum studenţesc.Adevărul este că această publicaţie a tinerilor erauna dinamică, abordând temele actualităţii, fiindfăcută atât de studenţi, cât şi de fosţi studenţi,aflaţi acum la mauritatea deplină, precticândd opublicistică angajată. Cei de la Renaşterea bănăţeanăse arată chiar concesivi, fiind de acord să nurespingă „dreptul unor publicişti ori ziarişti îndevenire de a avea alte opinii decât ale noastre,chiar de a le publica în ziar, dacă ni se prezintă şiîntrunesc acordul nostru”. Această încercare dedescalificare a oponenţilor, unii dintre ei ziarişti

118

în toată puterea cuvântului, poate fără o mareexperienţă tehnică, dar care sigur aveau o altăţinută morală, mai ales că nu cântaseră osanalecuplului dictatorial, tentativă de descalificarefăcută cu atribute de genul „în devenire” sau„acordul nostru” era făcută în numele opinieipublice, pe care, se spune în nota respectivă, „oservim cu onestitate”. Formula aceasta se goleşte efectiv de conţinut şiprin faptul că redactorii Renaşterii bănăţene recurg lao lovitură prin ricoşeu. Nu pomenesc numele luiDaniel Vighi în textul din pagina întâi (căci el eraautorul editorialului incriminat şi apărut în Forumstudenţesc), ci dau lovitura într-o notiţă prizăritădin pagina a treia: „Anunţăm pe tânărul profesorDaniel Vighi să nu-şi facă probleme: cererea sa deprimire în rândurile p.c.r. (sic) a fost rezolvatăfavorabil cu data de 4 august 1989. Precizăm,totodată, că documentele privitoare la cestiuneaaflată în discuţie se află la loc sigur cu numărul 74583”. Sigur, Daniel Vighi nu are nevoie de scuze şinici de avocat. E bine însă să precizăm contextul. Nua intrat în partid pentru a fi activist, ci pentru ai se accepta înscrierea la doctorat, formalitatedeosebit de greu îndeplinit în era comunistă. Chiarşi aşa, judecata nu o puteau face membri vechi aiPCR, cu vechi ştate de activişti, mai ales în presă!Mai mult, finalul arată că aceşti lucrători ai PCRangajaţi la ziarul Renaşterea bănăţeană (fost Drapelul

119

roşu) aveau acces la diferite arhive speciale, lacare opinia publică nu putea ajunge. Este clar vorbade manipularea unor dosare de cadre, deci faptadrapeliştilor (roşii) este cu atât mai lipsită deetică şi profesionalism. De fapt este o dovadă amodului lor de lucru, care le arată adevărata faţă!Dar fapta cea mai gravă a acestor indivizi (s-aupoate a unora dintre ei, deşi nu observăm nicioîmpotrivire, nicio reţinere a vreunuia dintreredactori) o constituie fabricarea, împreună cucercuri de interese oculte, şi publicarea, în acelaşinumăr, a unui Comunicat privind modul de organizare a alegerilorîn vederea reconstituirii Consiliului municipal Timişoara şi al Consiliuluijudeţean Timiş al Frontului Salvării Naţionale. Ecourile le sesizămîn numărul următor, 16, de duminică, 21 ianuarie1990, sub forma unor Precizări. Câteva pasaje suntelocvente: „Redactarea, de fapt, a modului deorganizare a alegerilor în vederea constituiriiConsiliului municipal şi a Consiliului judeţean alFSN este emanaţia unei comisii electorale autoformatăşi autoinvestită (sic) cu o prerogativă pe care nu oare. (...) Elaborarea comunicatului publicat în ziuade 20. 01. 1990 a avut loc la sediul ziaruluiRenaşterea bănăţeană, fost Drapelul roşu”. SemneazăBiroul executiv al Consiliului judeţean Timiş al FSN.

Noua limbă de lemnÎn ciuda aridităţii formulărilor, nu putem să nucostatăm grava încercare de manipulare a publicului,

120

prin prezentarea cu bună ştiinţă de informaţiiireale, cu scopul de a impune la conducerea trebuilorobştii a unor persoane legate de intereseparticulare. Fapta este cu atât mai gravă cu câtmârşăvia, chiar dacă mai alegant se numeşte încercarede manipulare grosolană, este pusă la cale chiar delucrătorii din redacţie şi chiar în sediulpublicaţiei! Atitudinea celor din redacţie este unaciudată, căci se sare de la o extremă la alta. Cândfoarte sigură, chiar obraznică cu contestatarii, cândumilă cu organele puterii, chiar şi provizorii, căcitot ziarul care publicase informaţiile ireale publicăacum dezminţirile, adică dovezile descalificării lorca profesionişti! Semnificativ în acest sens este şiun fragment dintr-un alt comunicat al Consiliuluijudeţean al FSN, publicat în aceeaşi pagină întâi aaceluiaşi număr: „Întrucât cotidianul Renaştereabănăţeană îşi menţine şi pe mai departe, statulambiguu, publicând numeroase articole cu caracterdestabilizator, culminând cu acreditarea publicăriiunui comunicat al unei anume comisii electorale,autoînfiinţate şi provocând astfel un şir intolerabilde confuzii, Comitetul judeţean al FSN a decisconvocarea întregului personal redacţional la oîntâlnire de analiză”.Problemele sunt extrem de grave şi din perspectivapluripartidismului, acest liant necesar vieţiipolitice democratice. Abia în acest număr apare oreferire la o altă grupare decât FSN, în caz fiind

121

Mişcarea Ecologistă din România. Deci, niciun cuvântdespre Partidul Naţional Liberal sau PartidulNaţional Ţărănesc, partide istorice revenite cuactivitatea în legalitate! Sunt continuate însăînsăilările lacrimogene şi manipulatoare din seriaprivind brava armată română şi vitejia ei înRevoluţie. Sub titlul Revoluţia, azi, lt. col. VasileAlbu, comandant al Garnizoanei militare Lugoj, îşipublică gândurile despre cele întâmplate în acestoraş. Tonul este unul entuziast-propagandistic, iarînsăilările se înşiruie mai degrabă ca niştedezvinovăţiri abia mascate de noua limbă de lemn.Ofiţerul vrea să-i facă pe cititori să creadă că laLugoj, oraş care s-a ridicat repede în sprijinulTimişoarei şi al său propriu, chiar din 19 decembrie1989, lucrurile au decurs fără probleme şi că Armataşi-a făcut datoria respingând provocările. Nu sepomeneşte nimic despre cele două persoane împuşcateîn acest municipiu în timpul Revoluţiei! Or, cealtceva este mai important decât jertfa dată de eroiioraşului? Mistificarea continuă şi este evidentă înurmătorul pasaj: „În toată acestă perioadă, precum şiîn prezent, ostaşii noştri, noi, cu toţii, am fostalături de populaţie, iar ordinul pe care l-am dat afost să nu se tragă”. Pentru perioada de dinainte defuga lui Ceauşescu rămâne enigma celor doi morţi prinîmpuşcare amintiţi mai sus, dar care nu sunt delocpomeniţi de Vasile Albu. Pentru perioada de dupăschimbarea de regim ordinul de a nu se trage este cel

122

puţin ciudat, căci era epoca luptei cu teroriştii.Cum-necum, textul acesta este o mostră de aiurealăjurnalistică.

Au cerut destituirerea...Numărul 17, de luni, 22 ianuarie 1990, al Renaşteriibănăţene este o ediţie specială, în două pagini,tipărite faţă-verso. Situaţia este explicată într-unarticol de fond intitulat Punctul nostru de vedere. (Facaici o paranteză pentru a recunoaşte că e posibil săexiste din partea mea o subiectivitate sporită, pestecea firească oricărei cercetări, deoarece am fostimplicat direct în unele activităţi din aceaperioadă, acţiuni având ca scop editarea unui ziardupă standarde morale şi de performanţă). Două suntaspectele demne de reţinut cu privire la frământărilepresei din acea perioadă, aşa cum apar ele consemnateîn articolul de fond amintit. Primul se referă lapresiunea exercitată asupra membrilor redacţiei de ao părăsi şi de a face loc unor nume noi: „Sămbătănoaptea, când ediţia de duminică a ziarului erapractic încheiată, în tipografie au apărut mai multepersoane care, în numele autointitulatului grup al<tinerilor scriitori şi ziarişti>, au cerutdestituirea întregii noastre redacţii”. Mai dură este intervenţia unui al doilea grup, care aavut şi puterea de a modifica structura ziaruluiapărut cu o zi înainte. Aşa se explică apariţiaacelor comunicate semnate de reprezentanţi ai puterii

123

privizorii şi din care Renaşterea bănăţeană nu ieşeadeloc bine: „Apoi, un alt grup, sub presiunea«funcţiilor» pe care în niciun caz nu le-aţi acordatDumneavostră, stimaţi cititori, au introdus totuşi înziar precizări şi comunicate de natură sădestabilizeze, să deruteze alegătorii, să compromităfragilele structuri ale democraţiei atât de greuînfiripate, în fond însă să-şi consolideze poziţiileîntr-un «aparat», vai, atât de asemănător tristuluişi vinovatului comitet judeţean al p.c.r. (sic)”.În text, la un moment dat, jurnaliştii recunoscmistificarea din Luptătorul bănăţean din 22 decembrie1989, precizând că poza cu Radu Bălan a fostpublicată nejustificat. Niciun cuvânt despre apologiafăcută într-un amplu articol fostului prim secretaral Comitetului judeţean al PCR! De asemenea, nu sespune nimic despre pervertirea idealurilor Revoluţieiprin maşinaţiuni de acest gen! Articolul continuă cu„desfiinţarea” lui Marcel Tolcea, al cărui nume erapropus cu înverşunare pentru a prelua conducereapublicaţiei. Argumentul suprem împotriva fiului eradat de faptul că tatăl scriitorului fusese primar înlocalităţile judeţului. La sfârşit, tonul articoluluieste mai blând şi se face promisiunea (niciodatăţinută!) că toate posturile din redacţie vor fiocupate conform legii, prin concurs...Ultimele rânduri anunţă că Teodor Bulza şi IldicoAchimescu nu mai făceau parte din redacţie. Erau doioameni de presă împotriva cărora se canalizaseră

124

multe nemulţumiri. Punerea lor pe acelaşi nivel esteînsă nedreaptă. Făcând parte şi conducând redacţiaDrapelului roşu, Teodor Bulza a fost redactor şef, deciprincipalul responsabil pentru toate punerile înpagină ce sfidau realitatea României comuniste.Ildico Achimescu doar a scris unele dintre ele...Imediat după căderea lui Ceauşescu, Teodor Bulza aveasă se facă remarcat prin mistificarea privindimpunerea lui Radu Bălan (din condei!) ca lider alFrontului Democratic Român, noul organism al puteriila Timişoara! În schimb, Ildico Achimescu avea sărealizeze câteva articole privind soarta celordecedaţi în represaliile ordonate de Ceauşescu. Chiardacă au fost unele erori, reportajele respective auavut o importanţă deosebită pentru informarea opinieipublice, chiar prin polemicile virulente declanşate.

Nevoia de a corija fapteleEste important să revenim aici cu unele clarificări,deoarece unele aspecte semnalate în ziar nu suntcircumscrise unui context de înţelegere adecvat, iarpoziţia de redare este una proprie celor ce conduceauredacţia la acea vreme. Este deci oarecum firesc casubiectivismul să intervină într-o mai mare măsură,Mai ales când era de apărat nu doar un loc de muncă,destul de bănos de altfel, precum şi alte avantaje,aşa cum se întâmpla pe vremea lui Ceauşescu, ci şipoziţia de influenţă în societate nou dobândită. Căciziariştii Renaşterii bănăţene trăiau acest miracol de a

125

fi în miezul lucrurilor, de a face şi desface lumea,deci o implicare voluntaristă, una care dirija şischimba, rolul de observator, fie şi implicat, aljurnalistului fiind anulat aproape în întregime. Nuprima grija de a culege datele şi de a le înfăţişapublicului în echilibru, cu evidenţierea poziţieituturor părţilor implicate, ci, mai degrabă, nevoiade a corija faptele, de a le aduce pe făgaşul doritde jurnalist. În numele ideii că promoveazădemocraţia, că omul de presă este deţinătoruladevărului şi că el deschide drumul şi călăuzeştelumea...În acest context, reacţia unor intelectuali (maitineri sau mai în vârstă) ai Timişoarei nu putea săfie decât fermă. Ziarul tot încearcă să minimalizezecurentul de opinie viguros format împotriva stării delucruri din redacţia sa prin toată gama de minciuni.Unul este registrul atacului la persoană, prin„dezvăluirea” unor fapte din biografia lui MarcelTolcea sau Daniel Vighi, deoarece aceştia erau lideriai grupului contestatar. Am semnalat deja formulaatacării lui Marcel Tolcea prin viaţa şi activitateatatălui său ((Să ne mai mirăm de faptul că fapteletatălui sunt considerate ab initio greşite, fără o micăcercetare sau fără o mică tresărire de bun simţinainte de a aşeza cuvintele în pagină?).Discreditarea continuă cu numirea acestuia cu formula„junele cantidat” (subl. aut.), apelul la limbajulagramat folosit de Caragiale pentru a-şi caracteriza

126

personajele fiind de prost gust în asocierea cuMarcel Tolcea. Este folosită descalificareaoponenţilor, prin formule de genul: „În tipografie auapărut mai multe persoane care, în numeleautointitulatului grup al tinerilor scriitori şiziarişti au cerut destituirea întregii noastreredacţii”. Urmează minimalizarea, după modelulcunoscut al propagandei comuniste: Aceştirevoluţionari de profesie şi-au descoperit subitvocaţia de gazetari, ambiţii şi orgolii,determinându-i a ieşi neapărat în faţă, cu măşti demieluşei, tare rău, vezi doamne (sic), persecutaţi decomunism”. Pasajul este străbătut de o ironieevidentă şi nedreaptă, ba chiar de sarcasm. Mai mult,se apelează şi la tehnica substituirii adevărului,atribuind presupuşilor adversari procedee de acţiunece le sunt proprii tocmai celor din redacţia Renaşteriibănăţene! Punctul de vedere al liderilor curentuluide opinie contrar nu este redat. Sunt preluate doarcâteva expresii, atribuite aceluiaşi Marcel Tolcea,însă redarea se face trunchiat, inexact, în contexteale comunicării diferite de cele iniţiale şiîntrerupte de comentarii consistente pe un ton decontră, de ţâfnă, declamativ şi ironic.

Alianţă pe bază de interese22 ianuarie 1990 este şi ziua în care redacţiaziarului Renaşterea bănăţeană este luată cu asalt demulţimea înfuriată. În fruntea mulţimii se afla

127

poetul şi revoluţionarul Ion Monoran, iar capullimpede al manifestării devenise Vasile Popovici. Daracest episod face parte mai mult din istoria ziaruluiTimişoara. Cert este că, pentru două zile, Renaştereabănăţeană nu mai apare. Componenţii redacţiei nurenunţă însă la luptă. Viguroşi şi tenace în artamanipulării, ei reuşesc să inducă ideea unui atentatla libertatea presei, deşi, evident, cu toate căpropunerile de înlocuire erau unele reformiste! Unrol important în revenirea pe piaţă a Renaşteriibănăţene l-a avut însă lupta de culise, presupusulprofesionalism în raport cu „amatorismul”înlocuitorilor, dar mai ales interesul. Este vorba deinteresul unor reprezentanţi ai puterii provizorii dea avea la mâna lor ziarişti docili, obişnuiţi să-iasculte. S-a format astfel o alinanţă bazată peinterese, mascată desigur prin fraze pompoase despredemocraţie şi libertatea presei.După aceste jocuri de culise, bazate pe capacitateade a se trage sfori şi pe compromisul avantajuluicomun, redactorii se întorc în sediu şi, a doua zi,joi, 25 ianuarie 1990, Renaşterea bănăţeană sereîntâlneşte cu publicul. Tonul este însă schimbat.Poate era sperietura trasă, faptul că locurile lorcălduţe nu erau chiar bătute-n cuie. Mai era şitrezirea la realitate a unor ziarişti din redacţie,motivaţi acum, când li s-a oferit o a doua şansă, săfacă presă de calitate. Mai era şi confortulcompromisului cu puterea, un fel de pact al

128

sprijinului reciproc. Din acest pact, chiar dacălucruile nu fuseseră spune niciodată foarte clar,făcea parte şi dezicerea de foştii mari lidericomunişti. Redactorii nu uită însă afrontul de a fifost mişcaţi două zile de pe scaunele lor şi continuăaracurile la adresa celor ce editaseră primele numeredin ziarul Timişoara. Astfel, în numărul 19, din 26ianuarie 1990, întâlnim un articol extrem de coerentşi prompt livrat sub numele de Opiniile unui naiv. Textuleste prelucrat astfel încât să pară venit din afararedacţiei, semnat de un anonim M. Gurău. În fapt,este o luare depoziţie o punere la punct a celor ceeditau Timişoara şi Gazeta de Vest.Tot aici continuă mistificările despre rolul Armateiîn Revoluţie, frazele sforăitoare şi mincinoase de-adreptul fiind semnate de col. ing. Nicolae Opriş. Unadintre susţinerile sale, publicate sub titlul Zile şinopţi de veghe, este aceasta: „Da! Armata a fost dinprima clipă de partea Revoluţiei!” Nu, nu a fost!Domnul colonel continuă şi vorbeşte cu patos desprelupta dusă de militari pentru apărarea libertăţii.Încleştările erau dramatice: „Au fost zile şi nopţiîn care nu am ştiut ce-i frigul, oboseala, iarcuvântul frică a fost scos din mintea noastră. Aufost zile şi nopţi în care ne-am bătut cu un inamicmai bine dotat şi instruit, perfid şi fanatic”. Darbravul ostaş român a făcut faţă şi a adus victoria,nu? Inutil să mai întrebăm de unde ştia domnulcolonel că „inamicul” (celebrii „terorişti”, bănuim)

129

avea acele calităţi? A fost prins măcar unul? Nu! Erao simplă retorică manipulatoare, pe fondul uneipsihoze a timpului, psihoză amplificată şi prinfaptul că militarii se speriau şi de umbra lor şitrăgeau adesea fără motiv. Concluzia desprisă este deaici este că Armata a fost incapabilă să prindă măcarun terorist, cât îi ţara aceasta de mare! Există,desigur, câteva cazuri de oameni împuşcaţi subeticheta de terorişti, dar justiţia nu a reuşitniciodată să facă lumină în aceste dosare. Dubioasă este şi tehnica semnatarului articolului nudoar de a vorbi în numele Armatei, ci şi de a seconfunda cu ea, de a i se subtitui şi de a prelua din(nemeritata, constatăm acum, după două decenii de lacele întâmplate) aură de eroism a acesteia. Dar nudoar presupusele merite ale Armatei sunt reflectateîn persoana „bravului” colonel condeier, înnobilându-l pe acesta, ci se produce şi fenomenul invers, căciprin tehnica hiperbolizării, autorul sporeşte măreţiafaptelor corpului militar, corp din care face parte.Hiperbola este prelungită prin procedeul potenţăriireciproce, căci cu cât întregul (Armata, în ansamblu)este ridicat în slăvi, cu atât mai luminoasă esteimaginea colonelului mistificator, un ofiţer de biroubănuim, prin gradul purtat şi prin pregătirea deinginer, căci în stradă ieşeau ofiţeri cu gradul celmult de maior.

Ziar la voia întâmplării

130

În ceea ce priveşte Revoluţia şi principalele temeale acesteia, ziarul continuă să aibă o poziţiemarcată de inconsecvenţe. Principalele subiecte alezilei, cu privire la soarta celor decedaţi, la eroişi personajele-cheie ale mişcării, la arestaţi sau lacei ce au compus forţele de represiune sunt ilustratedisparat, cu teamă parcă şi la voia întâmplării. Înnumărul amintit întâlnim un articol referitor lainiţierea unui concurs de artă monumentală în memoriamartirilor Revoluţiei. Mai jos, este redadată o notăcu privire la începerea procesului inculpaţilorPostelnicu Tudor, Bobu Emil, Dincă Ion şi MănescuManea. Ştirea este importantă, deoarece reprezintăprimul proces al torţionarilor, cel puţin sub aspectformal. În altă pagină întâlnim trei fotografii şipatru scurte informări despre tot atâţia eroi aiRevoluţiei. În pagina a şaptea sunt redate pozele apatru responsabili ai regimului comunist, toţi înzeghe. Este vorba de cei din Miliţie şi Securitate,adică Ion Corpodeanu, Ion Popescu, Traian Sima şiViorel Bucur. În aceeaşi pagină mai este anunţatfaptul că a luat fiinţă o nouă comisie pentruidentificarea tuturor morţilor şi dispăruţilorRevoluţiei. Noua comisie (căci mai funcţiona una laprimărie şi una la Poliţie, iar cercetări similarefăcea şi Procuratura, Parchetul de astăzi) era însăgirată de Viorel Oancea şi Petre Ghinea, două cadreale Armatei distinse în timpul mişcării populare prin

131

faptul că au fost - dovedit! - e partea celorrăsculaţi.Următoarele numere consacră formula cu prezentareaîntr-o pagină a fotografiilor şi scurtelor biografiide eroi, iar în altă pagină a pozelor foştelor cadreale Ministerului de Interne, persoane aflate în boxaacuzării, judecate ulterior în cadrul Procesului dela Timişoara. În 27 ianuarie, Renaşterea bănăţeanăîncepe un serial despre evenimentele derulate în lunanoiembrie 1989 la Întreprinderea Mecanică Timişoara(ÎMT sau UMT, cum mai era cunoscută). Relatareaporneşte de la mărturia lui Ionel Târc, omul carepare să se fi constituit într-o adevărată memorie viea evenimentelor. Datele sunt interesante, chiar dacăerau deja cunoscute în mare parte, căci apăruseră -într-o formă asemănătoare! – cu mai bine de osăptămână înainte, în revista Orizont, din 19ianuarie. Chiar dacă informaţiile adevărate sunt maipuţine, iar unele se repetă, după cum am văzut,creşte numărul de pagini, căci începea să înfloreascăpublicitatea. De la o jumătate de pagină mai înainte,se ajunge acum la două pagini, ceea ce însemna şivenituri pe măsură!Despre modul bezmetic cu care se acţiona în acelezile şi despre presiunea enormă exercitată asupramilitarilor la mai bine de o lună de la Revoluţieaflăm din articolul S-a tras din greşeală, publicat înRenaşterea bănăţeană de marti, 30 ianuarie 1990. Eranoaptea, la Spitalul de copii. O fereastră uitată

132

deschisă a fost izbită de curent, iar zgomotul abăgat spaima în cei de acolo. Un militar s-a dus săcerceteze zona. Pentru siguranţă, a introdus cartuşpe ţeava armei. S-a convins că nu este nimic şiatunci au mers cu toţii jos, la o cafea. Omul a scosîncărcătorul din armă, dar de cartuşul de pe ţeavă auitat. Tot manverând arma, aceasta s-a descărcat, iaro asistentă a fost rănită.

Publicistică îndrăzneaţăSe apropia Procesul de la Timişoara, în cadrul căreiaau fost judecate 24 de persoane din conducerea PCR şidin Ministerul de Interne, persoane acuzate derepresiunea brutală de la Timişoara şi de furtul şiarderea cadavrelor martirilor. În acest context,Renaşterea bănăţeană avea să promoveze o iniţiativăpublicistică îndrăzneaţă, care se costituie şi ca unpas în profesionalizarea ziarului. Este vorba de osuită de interviuri cu cei arestaţi, gest exemplarprivind libertatea cuvântului abia dobândită! Maimult, acestor personaje li se dădea posibilitatea săse explice, să lămurească lucrurile, să-şi toarnecenuşă-n cap sau să... sfideze. Aici, în primulinterviu, cel luat lui Emil Macri, fost general deSecuritate, înâlnim deja tehnica eludării realităţii,neasumarea răspunderii decât pentru lucruri mărunte,aproape scuzabile, invocareea ordinelor primite şirefuzul de a vorbi despre faptele grave întâmplate,pe motiv că nu au participat la acestea şi nu cunosc

133

detalii. În acestă privinţă, Emil Macri este foarteclar: „Din nou spun că voi face referiri doar laspectele de ordin economic. Zilnic, depuneam pebiroul ministrului de interne şi a[le] (sic)adjuncţilor acestuia rapoarte conţinând informaţii cuprivire la situaţia falimentară a unităţilorindustriale”. Deci nimic dspre represiune, nimicdespre cine a tras, nimic despre furtul morţilor, cutoate că era cel mai mare în grad şi în funcţiedintre securiştii trimişi de Ceauşescu la Timişoara!Când este întrebat cu ce misiune a fost trimis înoraş, generalul nu vrea să intre în detalii, ci semărgineşte să precizeze: “Am sosit aici duminică, 17decembrie 1989, pentru a stabili cine suntorganizatorii actelor de dezordine, spunea ex-generalul –n.r., provocate atunci când a fost ridicatpastorul L. Tőkes. N-aş vrea să intru în detalii,urmând ca aspectele referitoare la ceea ce s-aîntâmplat acolo să le fac cunoscute tribunalului”.În acelaşi număr, din 1 februarie 1990, întâlnim şi olămurire cu privire la închiderea porţilor catedraleiîn serile de 17 şi 18 decembrie 1989. După cum seştie, în zona catedralei s-a deschis focul. Au fostmorţi şi răniţi. Din mărturiile ulterioare a rezultatcă aici au fost trupe ale Armatei şi că generalulMihai Chiţac ar fi fost unul dintre comandanţiirepresiunii. Controversa a pornit de la faptul căpersoanele care protestau pe treptele catedralei auîncercat să deschidă uşile frontale ale lăcaşului de

134

cult, deşi în mod obişnuit accesul se făcea pe ointrare laterală. Protopopul Cornel Pleşu avea săsusţină că s-a respectat orarul obişnuit albisericii, că porţile nu au fost închise şi că, defapt, copilul rănit adus acolo a primit îngrijiri,iar persoanele refugiate în sfântul lăcaş au fostscoase cu grijă pe o uşă dosnică, pentru a nu le puneviaţa în primejdie. Relatarea protopopului nu este pe deplin lămuritoare,însă are cel puţin meritul de a informa despre ceeace s-a întîmplat în 18 decembrie 1989, în jurul orei16,50 în lăcaşul de cult: „La ora 16,50 a începutvecernia, dar după un sfert de oră, a început să setragă în tineretul care se afla pe treptele ei culumânări aprinse în mână. În aceste împrejurări,copiii au dat buzna înăuntru producându-se panică. Înaceste condiţii, preotul Victor Miţiga şi diaconulEugen Bendariu au întrerupt serviciul divin, pentru avedea ce se întâmplă. Un băiat rănit la cap a fostintrodus în catedrală şi pansat de o doctoriţă, carese afla în biserică, cu feşe de la punctul de primajutor. Preotul Victor Miţiga, văzând stareadisperată în care se aflau copiii – unii au începutsă plângă – a început apoi să-i scoată din bisericăpe uşa laterală, dinspre Capitol, dar a fost cuneputinţă, întrucât în momentul în care s-a deschisuşa s-a deschis focul din direcţia cinematografului.Copiii au reintrat în catedrală şi atunci preotulVictor Miţiga a început să-i evacueze pe uşa din

135

partea dreaptă (dinspre tramvai), cu condiţia să iasăunul câte unul. Astfel, toţi cei care au fostînăuntru au scăpat cu viaţă. Băiatul rănit dinbiserică a fost condus de preotul Victor Miţiga pânăla maşina Salvării. La ora 18, lăcaşul sfânt s-aînchis, iar femeile de serviciu au făcut curăţenie,spălând sângele ce s-a scurs din trupul copiluluiîmpuşcat”. Protopopul vine şi cu precizarea privindactivitatea mitropolitului Nicolae al Banatului înacea perioadă, menţionând că se afla laConstantinopol, iar apoi la Bucureşti.

Să dispară urmele...În numărul 25, din 2 februarie 1990, al Renaşteriibănăţene apare un interesant interviu luat lui MoraruPetre, fost colonel şi adjunct a şefuluiInspectoratului General de Miliţie. Din relatareaacestuia aflăm cum s-au derulat, în mare, lucrurilela Bucureşti în privinţa incinerării trupuriloreroilor martiri. „În 19 decembrie, Baciu a trecut să-mi raporteze că pleacă la «întâlnirea» de la km 36.La ora 16 a sunat, anunţându-mă că a preluattrasportul şi se îndreaptă spre Ganciu. Ajungând ladestinaţie, pe la ora 18, Ganciu a sunat la Timişoarasă-l întrebe pe Nuţă ce să facă, deoarece crematoriulera ocupat. «Vă priveşte! Până dimineaţă să disparăorice urmă!» a venit răspunsul”. Incineratorii s-auconformat, iar mai apoi au încercat să ascundă cenuşaîntre malurile de pământ de la lucrările de la

136

metrou. Nu s-a putut, şi atunci s-a recurs ladeversarea cenuşii în canale. Din păcate, reporteriinu aveau să insiste asupra locului în care s-aaruncat cenuşa. Şi în prezent, asupra acestui episodpluteşte ceaţa, căci nu se poate spunne cucertitudine că cenuşa martirilor a fost împrăştiatăîn canalele de la Popeşti-Leordeni şi nici dacă acoloau fost duse rămăşiţele pământeşti ale tuturormartirilor. După câteva zile, în numărul 28, din 6februrie 1990, acelaşi ziar avea să anunţe căimpricinatul Petre Moraru s-a sinucis în penitenciar,spânzurându-se cu cureaua de la pantaloni.Ziarul continuă, din când în când, demascărileprivind activitatea de mântuială depusă de mediciilegişti. Nu putem afla pe ce criterii unii dintzrecei ucişi au luat calea Bucureştiului pentru a fiincineraţi la crematoriul Cenuşa, iar alţii au rămaspe loc. Cert este că în privinţa trupurilor eroilortimişoreni înmormântate în Cimitirul Eroilor în 27sau 28 decembrie 1989 s-au comis o sumedenie deerori. Vina cade în primul rând pe Medicina legală,instituţie care a avut în custodie aceste cadavre maibine de zece zile. Nu au reuşit să i-a legătura cufamiliile, aspect de care se fac vinovaţi şiprocurorii, miliţienii ori cei ce constituiauconducerea organelor provizorii ale puterii. Abiadupă alte două săptămâni, eroii aveau să fieidentificaţi, după deshumarea în lacrimi şi durere

137

făcută de rudele celor decedaţi şi de cei interesaţisă dea o mână de ajutor pentru aflarea adevărului.Atât de rău, şi şleapăt, şi fără inimă au lucratautorităţile că astăzi fapta lor se dovedeşte perfectîncadrabilă în situaţiile prevăzute de Codul Penal!Uluitoare, terifiantă avea să fie descoperirea făcutăde Aurica Bonţe, aunci când a descoperit în cimitirtrupul copilului ei. Actele tânărului erau asupralui! Iată ce povesteşte: „L-am regăsit împuşcat, aşadupă cum de altfel ştiam. Era îmbrăcat doar încămaşă, pantaloni şi ciorapi, deşi de la Medicinalegală ni se spusese vestimentaţia completă (otterinegri, ciorapi albi, pantaloni în carouri, puloveralb, geacă de blugi, curea cu cataramă sclipitoare).Am căzut peste sicriu şi l-am sărutat. Dar lacrimilemi-au fost înterupte la ceea ce urma să văd: gropariicare au fost acolo au găsit în buzunarul din dreaptade la pantaloni buletinul de identitate al fiului meu(seria B. E. Nr 730650, emis la data de 20 dec. 1981,de Miliţia Municipiului Timişoara), iar în interiorulacestuia legitimaţia de serviciu (emisă de Combinatulagroindustrial Timiş, cu numărul 925, la 15. 09.1989)”. Întrebarea pusă de mama îndurerată prinintermediul ziarului este cutremurătoare: „Deşiasupra sa existau documente clare de identificare,cine anume a stabilit că este «cadavru neidentificat»şi tratat ca atare?”

Şi a trecut un an...

138

La aproape un an de la Revoluţie, Renaşterea bănăţeanăfuncţiona ca un ziar aşezat, avea o mai bună imaginegrafică şi stătea ceva mai bine cu punerea în pagină,deşi condiţiile tipografice nu se schimbaseră mai deloc. Dispăruseră unele publicaţii, iar acum eradestul de greu să mai porneşti la drum cu o nouăgazetă dacă nu aveai fonduri suficiente. Ne maiaplecăm asupra numărului 233, din 22 noiembrie 1990,căci este cel care reproduce un interviu luatgeneralului Ioan Dan, şeful Direcţiei Procuraturilormilitare din Procuratura Generală a României.Contextul era unul dificil, căci instanţa dinprocesul de la Timişoara decisese restituirea cauzeicătre procurori, pe motiv că nu sunt probesuficiente. Remarcăm întoarcerea în rândulreporterilor a lui Ildico Achimescu, cea care îniarnă fusese exilată la corectură pentru o vină carenu-i aparţinea!Una ditre întrebări se referă cu insistenţă la gradulde vinovăţie al reprezentanţilor Armatei, acuzaţi căau tras în populaţie în decembrie 1989. Pe o linieddevenită de acum tradiţională, de evitare aimplicării răspunderii Armatei în acţiunilerepresive, generalul Ioan Dan oferă explicaţiicurioase: „Numai că trebuie sesizată diferenţa întrecine a tras şi cine a ucis. Spre luare aminte, văinformez că din cele 93 de victime (atâtea erauidentifcate la acea dată şi este numărul ce figura şiîn proces, deşi în realitate au fost 117 morţi la

139

Timişoara, n. n., L.-V. S.), 35 au fost împuşcate înfrunte, 35 în piept. Cine să-i fi dat morţii?Soldaţii aceia de 19-20 de ani, încorporaţi înseptembrie? Au tras şi ei, mai mult de spaimă, dar însus. Concluzia este că au fost împuşcaţi prin ochire,se pare selectiv, de către cei din subordonea celorcare sunt în cauză (inculpaţi în proces, n. n., L.-V. S.)”.Ceea ce este straniu în această declaraţie ageneralului este faptul că exclude prezenţa unor buniţintaşi în rândurile Armatei (cel puţin printreofiţeri şi subofiţeri). Apoi generalul de justiţie nune dă, cu o excepţie, cea a lui Iosif Veverca, acuzatde uciderea lui Ianoş Paris, numele celor care ar fitras efectiv în populaţie în zilele Revoluţiei dindecembrie 1989! Acest aspect arată cu prososinţăfaptul că justiţia, colectivul de procurori condus degeneralul Ioan Dan, nu şi-a făcut datoria!În ceea ce priveşte restituirea dosarului cătreprocuratură pentru completarea probatoriului,generalul Dan avea să afirme că este un fenomen careîncurcă puţin lucrurile, dar că se vor aducecompletările cerute, iar procesul va putea continua.Tot atunci este făcută şi o altă declaraţie extrem deincitantă, căci, spune generalul de justiţie: „Vomieşi în curând cu doi terorişti. Adevăraţi”. Nu se vaţine niciodată de cuvânt şi nimeni nu va mai vedeavreun terorist, fie el şi adevărat...

Ironiile ziariştilor străini

140

Acest număr 233 din 1990 este deosebit de interesant,căci cuprinde un text semnat de către WillyGolberine, reporter la Paris Match. Este unul dintrecele mai frumoase articole de evocare a Revoluţiei dela Timişoara care s-au scris vreodată. La începutaflăm câte ceva despre modul cum vestea despre celeîntâmplate alarmează Occidentul: „Nimeni nu ştia cum«se scurgeau» ştirile din România. Cert este căpenetrau repede. Primul set de ştiri a fost transmisîn Vest încă de duminică seara şi se referea lademostraţii violente şi doi morţi”. Dar acesteinformaţii au fost controlabile doar pentru scurttimp, căci în următoarele zile numărul de victimeavea să crească la fix 4 632! Astfel aflăm şi care afost mecanismul amplificării, al mistificării defapt, căci: „Toţi martorii,cu excepţia unuia, aurămas anonimi. Marea majoritate pretindeau că deţininformaţiile din cercuri medicale româneşti”. Tonuleste unul maliţios, însă numai în parte justificat.În fond, mistificarea s-a produs în mediaoccidentale, pornite să accepte orice grozăvie. Pe dealtă parte, a existat şi cifra de 60 000 de victimeale comunismului, cifră vehiculată în procesulsoţilor Ceauşescu. Dar ce este important, mult maiimportant, în Timişoara au murit 117 persoane şi aufost rănite sute, ceea ce reprezintă o cifrăcutremurătoare. Iar acestea nu sunt victimeinventate...

141

Reporterul avea să se arate dejamăgit când a ajuns laTimişoara, căci avea să găsească oraşul însărbătoare. Or, sărbătoarea - e adevărat! – nuconstituie un subiect prea atrăgător pentru unjurnalist. Grupul de ziarişti doreşte să vizitezesediul Securităţii. Nu li se dă voie. Sunt trimişidupă aprobări la cei din balconul Operei. Le primesc,dar sunt avertizaţi că nu prea sunt valabile, aşa căsunt îndrumaţi către Armată. Aici intervine mirareareporterului experimentat şi cu mintea lucidă: „DeciArmata şi nu oamenii conducea totul!” Decepţia esteîntărită şi de vizita în Cimiriul Săracilor, undejurnaliştilor străini li se prezintă spectacolul cucadavrele deshumate. „Era perfect. Nimeni dintre noinu şi-a putut stăpâni mirarea că nu erau rude caresă-i bocească pe cei dispăruţi. Singurii caredeplângeau morţii eram noi, cei 30 de oameni depresă, cu ochii uscaţi şi inimi împietrite în faţa aceea ce părea o teribilă crimă. Eram prinşi încapcană: obţinusem ce căutam. Meritam să fimprostiţi”. Însă departe de a fi un joc, doar unspectacol pentru uzul celor din Vest, căci lucrurileau devenit adesea tragice, căci: „Şi, totuţi, optziarişti au murit în decembrie în România”, avea săconcluzioneze Willy Golberine.

142

SALTUL ÎN REALITATE AL REVISTEI ORIZONT

Intră în scenă ziariştiiRevista Orizont avea să se supună imediat după fugalui Ceauşescu sub imperativele momentului. Deremarcat este faptul că, în mare parte, componenţiinovatori ai redacţiei revistei (adică Mircea Mihăieş,Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi sau Iosif Costinaş),împreună cu câţiva prieteni sau colaboratori

143

apropiaţi, în general tineri (Daniel Vighi, ViorelMarineasa, Claudiu Iordache, Gheorghe Secheşan, DoinaPaşca-Harşany, Ion Monoran, Eugen Bunaru, MarcelTolcea), fuseseră prezenţi în oraş, în timpulevenimentelor sângeroase, ba chiar, în casa unora,avuseseră loc întâlniri. Atunci s-a discutat ferventdespre cele întâmplate, despre evenimentele aflate înderulare şi s-au schiţat şi unele idei de acţiune.Cel mai important lucru părea atunci participarea laevenimentele de protest, chiar şi o prezenţă pasivă,de simplu observator, fiind de dorit în aceleîmprejurări.Înainte de Revoluţie, Orizont apărea ca săptămânalsocial politic şi literar artistic editat de UniuneaScriitorilor din R:S.R. şi comitetul judeţean deCultură ţi Educaţie Socialistă Timiş. Colegiul deredacţie era format din Ion Arieşanu (redactor şef),Anghel Dumbrăveanu (redactor şef adjunct), ViorelColţescu, Nicolae Pârvu şi Cornel Ungureanu.Redacţia avea însă şi alte persoane angajate, precumşi un număr constant de colaboratori. Apariţiile erausăptămânale, de obicei în opt pagini, cu 16 paginiatunci când erau evenimente speciale. Prima paginăera dedicată de obicei laudei Partidului Comunist şilui Ceauşescu. Pentru Aceasta exista o „divizie” deautori, specializaţi în astfel de materialepropagandistice, recrutaţi în special dintre cadrelece predau socialism ştiinţific prin facultăţi ori laşcoala de partid. Paginile doi şi trei erau dedicate

144

în general criticii, în forme variate, de la cronicide carte la portrete şi evocări. În paginile dinmijloc erau plasate creaţiile originale, în paginileşase şi sapte apăreau note şi informaţii privindmuzica, teatrul, viaţa literară, ba chiar şi orubrică de...sport! Ultima pagină era cea atraducerilor din literatura universală.Primul număr de după Revoluţie apare în 27 decembrie1989. Se menţionează ce este vorba de o ediţiespecială, săptămânalul fiind plasat sub egidaSocietăţii Scriitorilor din România. Acest prim numărdin noua serie este unul exemplar în ceea ce priveştecalitatea jurnalistică. Aripa liberală a redacţieipreluase conducerea publicaţiei, printr-un comitetformat din Adriana Babeţi, Antoaneta C. Iordache,Mircea Mihăieş şi Cornel Ungureanu. Remarcabil esteechilibrul, lipsa de pompă găunoasă, acribiadocumentării şi profesionalismul cu care lucruilesunt scrise şi puse în pagină. Insistăm asiupraacestor aspecte deoarece redactorii lucrau subpresiune, venită din două direcţii: 1. evenimentelerevoluţionare erau încă în desfăşurare, iar prin oraşîncă se auzeau rafale de armă, ale presupuşilorterorişti şi ale celor ce le răspundeau; 2. nevoia dea face presă profesionistă, axată nu pe propagandă şiefuziuni lozincarde, ci pe informarea publicului,misie grea, căci lipsea exerciţiul, deşi existapregătirea necesară!

145

Cronologie exactăOrizontul apare deci cu prima pagină având tiluri înalbastru, materialul de fond fiind: Timişoara – primuloraş liber al României. Urmează o cronologie aavenimentelor petrecute de sâmbătă, 16 decembrie1989, până la fuga lui Ceauşescu, în 22 decembrie1989, la prânz. Cronologia se remarcă prin stilulsimplu, de consemnare, cu puţine figuri de stil şiinterventţii subiective, ceea ce reprezintă oadevărată performanţă pentru acea perioadă, marcatăde exaltare nu doar în presă! Articolul esteimportant că se structurează nu doar cronologic, cişi prin faptul că introduce în scenă, în funcţie demoment, lozincile strigate în stradă. Acesteformulări sonore au o mare importanţă, deoarecemarchează fiecare doleanţă, fiecare revendicare acelor aflaţi în stradă. Se porneşte de la „Nu tedăm/Nu plecăm!”. „Libertate!”, România liberă!” din16 decembrie la „Armata e cu noi!” din 17 decembrie,până la „Nu suntem huligani!” ori „Nu vă fiefrică/Ceauşescu pică!” în 20, 21 şi 22 decembrie.Importanţa informativă, dar şi documentaristică aacestui amplu articol este dată şi de faptul că suntdescrise evenimentele, precum şi locul dedesfăşurare. Reţinem astfel că, la ora 18, în 16decembrie 1989, s-a format o coloană de demonstranţi,coloană ce a pornit din Piaţa Sf. Maria cătreJudeţeana de partid, dar ocolind pe splaiul TudorVladimirescu, nu direct prin Piaţa Victoriei

146

(Operei). Mai este consemnat faptul că, duminică, 17decembrie, la ora 17,40, s-a deschis focul în PiaţaOprei. Se trăsese şi mai devreme, în PiaţaLibertăţii. De fapt, jurnaliştii de la Orizont aveausă consemneze, cu modestie, referitor la celeprezentate: „Această evocare, evident lacunară, cuunele date probabil eronate ale primelor zile delibertate va fi reluată în fiecare dintre numereleurmătoare ale revistei noastre. Vom completa,corecta, amplifica. Dar această cronică a eliberăriiva trebui scrisă, mai întâi, de către dumneavoastră.Vă rugăm să ne scrieţi, ca martori oculari (s. a.),ce aţi văzut în aceste zile”.Apelul la conştiinţa şi mărturiilor celor care auparticipat la sângeroasele evenimente este unulcurent în epocă. Redactorii de la Orizont însă au ocalitate specială: ei sunt scriitori. Pentru un timpînsă se transformă în jurnalişti, sub imperativeletimpurilor trăite. Practica lor de ziarişti sedistinge prin sobrietate, prin căldura apropierii desubiect, prin nevoia de a investiga şi, totuşi, de aface relatarea cu profesionalism, fără izbucnirisentimentalisme şi chiar fără patimă. Fără patimă,deşi nu vor lipsi luările de poziţie tranşante,imprimind şi reflexele pentru un nou comportament.Iată un fragment dintr-un text semnat de Antoaneta C.Iordache: „Aş vrea să-i spun azi, aici, celui care s-a ocupat «să refere» cărţile mele – anonim – celuicare a făcut să-i parvină soţului meu, într-un moment

147

critic, vestea «sigură» că familia i-a fost luatăostaică şi celui care mi-a promis, telefonic, «să nevedem la noapte», ca şi altora din categoria ce numai merită numită, că nu m-aş teme să-i cunosc”.

Documentul răvăşitorDin acest prim număr liber mai consemnăm un articolal lui Cornel Ungureanu. Se intutulează simplu: Undocument. Este o prezentare la un text de ClaudiuIordache, unul cu valoare decumentară, desigur, căcidatează din 18 decembrie 1989 şi cuprinde ideileexprimate într-una din şedinţele de înfierare ahuliganilor Timişoarei, şedinţă ţinută la IPROTIM(institut de proiectări). Dovedind reale aptitudinide gazetar implicat, Cornel Ungureanu prezintăcurajoasa intervenţie a lui Claudiu Iordache printr-un procedeu inedit. Cunoscutul profesor şi criticliterar nu rememorează, nu evocă, ci se pune latimpul prezentului istoric, unul care nu ştie încănimic de izbânzile din viitor, de peste câteva zilenumai. Acest procedeu are rolul de a întări doveziledespre curajul dovedit de Claudiu Iordache, într-o zicând viitorul era deosebit de tulbure, existând chiarzvonul, consemnat de Cornel Ungureanu, că „după(s.a.), Timişoara să fie rasă după suprafaţapământului”!Primul număr al revistei Orizont din anul 1990 aduceo schimbare importantă: revista apare în 16 pagini,deci dublu decât în mod obişnuit. Multe pagini sunt

148

dedicate, desigur, Revoluţiei. Remarcăm în primulrând cronologia ce umple pagina a doua, apărută subnumele de Şapte zile care au zguduit România (titlujurnalistic prin excelenţă!), semnată de MiodragMilin. Istoric ca pregătire, cercetător ca meserie,autorul dovedeşte pricepere în sintetizarea faptelorimportante, le selectează pe cele semnificative şi leprezintă cu atenţie la conţinutul informativ, darlăsând notele ce le subliniază caracterul importantşi senzaţional (nu senzaţionalist!).Acest prim episodredă întâmplări din zilele de 14 şi 15 decembrie,punând în lumină fapte semnificative. Acestea suntpuse în lumină prin mărturii, redate prin formulajurnalistică a declaraţiilor. Din cele relatate,rezultă fără putinţă de tăgadă rolul de catalizatoral evenimentelor deţinut de Tőkes László, căcireferirile sunt toate la pastor şi la aria mai largăa Pieţei Sf. Maria, ca loc de desfăsurare aevenimentelor.De reţinut mi se par două întâmplări pentru ziua de15 decembrie. Sunt unele extrem de puţin cunoscute,dar care subliniază că, pe lângă ceea ce ştiam deja,că multe persoane iniţial au venit la loculevenimentele din curiozitate, asistând la celeîntâmplate, au fost şi persoane care s-au implicatmult mai mult, demostrând că oamenii regimului pot fiînvinşi. Regizorul Ştefan Iordănescu a ajuns în zonăîn 15 decembrie, după ora 19. Fire energică şimândră, a considerat că trebuie să ia atitudine şi să

149

intre-n luptă. Este vorba de trei indivizi în civil,care vor să aresteze o persoană chiar în stradă. Iatăce se relatează: „S-a văzut singur; lumea nuintervenea. Şi totuşi, l-a tras pe tipul solid de oparte, cerându-i actele şi mandatul de arestare.Individul l–a împins, spunându-i să-şi vadă detreabă: «Ce te amesteci puştiule?» L-a îmbrâncit pânăspre mijlocul străzii, dar l-a abandonat apoi,întorcându-i spatele. Erau cam 6-7 metri între ei.Iordănescu şi-a luat avânt şi i-a sărit în spate,izbindu-l cu capul de grilajul de fier al magazinuluiProgresul. Cu mâna dreaptă l-a lovit şi pe unuldintre ceilalţi doi, un individ mic, cu părul creţ,într-un palton gri. Cel lovit de grilaj s-a prăbuşitpe trotuar. Cel de-al treilea, îmbrăcat într-un fâşcrem, cu o căciulă de iepure, l-a păstrat (părăsit? n.n.,LVS) pentru o clipă pe arestat şi s-a îndreptat sprecurajosul tânăr. Mulţimea îi înconjurase, oarecum ladistanţă. Tipul cu căciula de iepure (Şt. Iordănescuo păstrează ca trofeu) s-a apropiat. Avea o ţigarăKent pe jumătate fumată. A încercat să lovească,Iordănescu a parat lovitura şi în clipa următoare l-alovit cu putere, în falcă. Omul a fost câteva clipedescumpănit, a mai încercat să se apropie, dar eraameţit şi s-a prăbuşit pe linia de tramvai. L-a mailovit de câteva ori cu picioarele. Mulţimea, ca lasemnal, a început să-i lovească pe securişti: i-acălcat în picioare. Cel din Dacia a demarat întrombă, cu uşile deschise”.

150

Securist bătut cruntRelatarea continuă cu un episod ce pare să fia avutloc cam la două ora mai târziu. Este vorba deîncercarea unor indivizi în civil de a reţine untânăr de 16-17 ani. De data aceasta, mulţimeaintervine prompt, iar unul dintre securişti estebătut crunt. Ba chiar este pus pe linia de tramvaipentru a fi călcat! Acestea sunt mărturii importante,mai puţin cunoscute, dar deosebit de relevante înceea ce priveşte starea de spirit ce domina înTimişoara înainte de Revoluţie.Pagina a treia a revistei o aduce în prim-plan peMariana Bucă-Cernicova, care avea să devină repedeunul dintre cei mai importanţi ziarişti ai zonei şiai perioadei. Articolul semnat de ea se intituleazăsimplu: De vorbă cu László Tőkes. Este însă mult mai multdecât atât. Multă lume aştepta veşti despre pastorulreformat, luat cu forţa de la Timişoara şi dus însatul Minieu din judeţul Sălaj. Tőkes rămăsese acolope loc şi slujea în biserica din sat şi în cele dinjur, deşi era privit ca un adevărat erou atât înţară, cât şi peste hotare! În materialul prezentat deMariana Bucă-Cernicova se îmbină de fapt un reportajdespre aventura ajungerii la Minieu şi un interviu cupastorul.Textul respectiv are o importanţă deosebită în ceeace priveşte informaţiile de strictă actualitatedespre pastor, dar şi în ceea ce priveşte modul

151

profesionist de a face informarea publicului.Ziarista scrie despre aventura sa în necunoscut,alături de câţiva jurnalişti străini, prima datăpentru a da de László Tőkes, apoi pentru a ajunge lael. Ca să-l contacteze, jurnalista are inspiraţia dea suna la un număr din satul respectiv, număr ales laîntâmplare! Nu trebuie să amintim că sistemulromânesc de telefonie era deficitar şi că existaumulte localităţi care nu aveau niciun post telefonicinstalat... Reportajul despre lansarea în necunoscut,ziariştii fiind şi într-o luptă acerbă cu timpul,căci era chiar în 31 decembrie, iar cei străini segrăbeau să prindă închiderea ediţiei, reprezintă însine o probă de măiestrie, narând fapte şi întâmplărice-şi au propria lor importanţă şi relevanţă.În pagina a patra avea să fie consemnat debutul înforţă al lui Iosif Costinaş ca ziarist al Revoluţiei.Este vorba de un reportaj despre cele întâmplate înnoaptea de 16 spre 17 decembrie în zona centrală aoraşului. Articolul-document este important căciconţine o descriere riguroasă şi atentă a celorîntâmplate. Jurnalistul s-a alăturat unei coloane dedemonstraţi, în jurul orei 23, coloană ce a trecutprin zona căminelor studenţeşti şi a ajuns în PiaţaVictoriei (Operei) la Catedrală. Mărturia esteimportantă, căci dovedeşte că mişcarea revoluţionarecuprinsese o mare parte din oraş, deşi grosulluptelor să dădea în acele momente în Piaţa Sf.Maria. Costinaş este urmărit de o întrebare obsesivă:

152

Ce va fi mâine? Interogaţia îşi are rostul ei, maiales că nu aflăm răspuns. Articolul este scris latimpul prezentului etern, al prezentului istoric,care nu lasă să se vadă dincolo de el, deşi, desigur,este scris la două săptămâni de la evenimente, atuncicând se ştiau clar urmările!

Ciorapi, chiloţi, cacao, vată...În pagina a cincea descoperim o nouă mărturie.Adelina Elena relatează ceea ce s-a întâmplat la ELBAîn zilele de 18-20 decembrie 1989. Întreprinderea afost unul dintre punctele-cheie ale Revoluţiei.Oamenii de aici ştiau despre revolta din zileleprecedente, ştiau că sunt morţi şi răniţi şi parcăaşteptau doar un moment, o scânteie să se revolte şiei. Scânteia este dată de apariţia în curtea unităţiia unui camion militar plin cu soldaţi. Veniseră„doar” să ia muniţie, dar acest amănunt nu s-a aflatdecât mai târziu, când oamenii erau deja adunaţi încurte şi dobândiseră încrederea dată de faptul căerau mulţi. Revolta le-a călăuzit faptele, care auînceput să se înşire spre o grevă în toată putereacuvântului. Semnificative sunt în context doleanţeleformulate de muncitori, înainte să conştientizezefaptul că se poate mai mult: „Vrem căldură”, „Vremcarne”, „Vrem ciocolată pentru copii” şi ciorapi,chiloţi, cacao vată, într-o succesiune „dureroasă,jenantă”, după cum consemnează autoarea, pe care

153

„constiincios o înregistrează însuşi prim-secretaruljudeţului”.Cu tot accentul pudibond, relatarea avea însă săreamintească cu precizie faptul că în epocă româniierau lipsiţi de lucruri elementare. Nu a durat însămult şi revendicările s-au cristalizat în unele cucaracter general. De la solicitarea unor produse şiservicii de primă necesitate se trece la: „Nu lucrămsub arme”, „Afară armata din oraş”, „Unde-sdeţinuţii?”, „Unde ne sunt morţii?” şi „JosCeauşescu!” Aceste lozinci sunt strigate în faţa luiRadu Bălan, prim secretar al judeţului, Petru Moţ,primar al oraşului, şi Constantin Posa, secretar cuprobleme economice la Judeţeana de partid. Stiluleste viu, faptele sunt consemnate cu minuţie şi suntpuse în context general. Mai mult, relatarea câştigămult în obiectivitate prin faptul că autoarea nuvorbeşte despre trăirile ei, despre ce a simţiţ, nueste o analiză psihologică. Introspecţiei, căutăriimotivaţiilor adânci pentru fapte şi gesturi i seopune evidenţa. Nu se întreabă de ce, ci realteazăcum şi ce s-a întâmplat. Procedeul este cel alpanoramării, personajul principal fiind mulţimea,care acţionează şi reacţionează la unison. Din punct de vedere jurnalistic, articolul respectiv,cu titlul Faţă în faţă şi plasat sub supratitlul Martorocular, rezistă şi astăzi ca model de realizare a unuireportaj privind actualitatea. Mâna de ziarist sesimte mai ales în relatarea momentelor extrem de

154

tensionate, când se deschide focul, iar reacţiile potfi contradictorii: „Şi, deodată, pe neaşteptate,răsună primele rafale. Curtea este un urlet. Altefocuri şi pe podul vidat de lume rămân două siluete.«Poarta!» prin deschizătură ţâşnesc câţiva bărbaţi.Se întorc cu o femeie grav rănită, pe care – în grabă– o duc la dispensarul ELBA şi ne anunţă că pe pod arămas un băieţel împuşcat mortal, 10-11 ani. (...)«Copilul!» Sub ochii noştri, care refuză în primulmoment să creadă, corpul copilului este aruncat înBega”.

Tanchetele împodobite cu oameniMomentul eliberării, cel al ocupării Pieţei Victoriei(Operei, pe atunci), în 20 decembrie, este redatplastic: „Invadăm strada. Apoi la stânga, cutanchetele împodobite cu oameni, steaguri, flori,spre Piaţa Operei. Pătrundem primii pe lângădevastatul magazin de jucării. Privim în urmanoastră. Fluvii omeneşti se scurg de peste tot”.Adelina Elena nu se lasă într-atât copleşită debucuria izbânzii şi rămâne în continuare unobservator atent, cu un ochi de ziarist mereu pefază: „În cele din urmă, ostaşii postaţi lângă Operăse retrag şi ei, după ce refuzaseră să îngenunchezepentru morţii noştri, cei ştiuţi şi neştiuţi”.Autoarea articolului de mai sus consemnează în finalşi un alt motiv al revoltei de la ELBA, unul maipuţin conştientizat şi reliefat: curajul lor s-a

155

născut şi din frică: „Cei de la ELBA au trecut pestepunctul mort ce-ar fi putut transforma momentulLászló Tőkes într-o baie de sânge adăugată celei dela Braşov de acum doi ani”.În plan strict cultural, remarcăm faptul că revistaOrizont a început să publice traducerea ArhipeleaguluiGulag, de Alexandr Soljeniţîn. Şi nu este o versiunerealizată pe picior, ci una cât se poate de sobră,ceea ce indică faptul că era realizată cu multînainte de Revoluţie.Numărul 2 al Orizontului, din 12 ianuarie 1990, esteceva mai cultural, angrenându-se în efortulrecuperării unor autori ce multă vreme au fost ţinuţila periferia vieţii literare, iar unii completinterzişi. Miodrag Milin publică însă partea a doua acronologiei sale Şapte zile care au zguduit România. Reţinemdin această pagină un fragment semnificativ,referitor la cele întâmplate ân 16 decembrie pe laprânz, în apropierea Bisericii reformate: „Primarul(e vorba de Moţ, n. n. L.-V. S.)i-a înştiinţat că a fostanulat mandatul de evacuare a pastorului, care poatesă rămână pe loc şi în continuare. Populaţia aaplăudat fericită. Apoi au scandat cu toţii: -Libertate! – Libertate! După cum simţea Nemeth, era oscandare cu două înţelesuri deja: libertate pentrupastor, dar şi libertate pentru popor”. În pagina a treia, Antoaneta C. Iordache realizeazăun interviu extrem de viu cu lt. col. Dumitru Damianşi maior Viorel Oancea. Sunt puşi în ordinea gradelor

156

şi funcţiilor din unitatea militară din care făceauparte. Pentru prima dată în presă apar amănuntedespre curajosul ofiţer Viorel Oancea, care, îndimineaţa zilei de 22 decembrie (deci când Ceauşescumai era încă la putere, iar Milea se sinucidea!) aveasă confirme, cel puţin parţial, că „Armata e cu noi!”vorbind mulţimii din balconul Operei, balcon ocupatde revoluţionari. Semnificative sunt însă şi uneledetalii privind modul profesionist de a face presă,într-o epocă când lucrurile erau tulburi, iarproporţiile nu puteau fi păstrate decât foarte greu,iar oamenii aveau încă unele reţineri în a vorbifoarte deschis. Mai ales pentru nişte militari, grijafaţă de a nu vorbi fără rost era capitală. Atunci când reporterul îl atenţionează pe lt. col.Damian că ar putea fi vorba de un secret militar,ofiţerul precizează: „Din punctul nostru de vederenu. Oricum, v-am ruga, dacă se poate, să revedemîmpreună, înainte de publicare, interviul. Poate, să-l arătaţi şi domnului general Popescu... (acesta eracomandantul Garnizoanei Timişoara, n. n. L.-V. S.). Foartedeschis, ziaristul răspunde: „De ce nu?!” şiconsemnează totul în paginile publicaţiei.

Noul proces al secoluluiNumărul 3, din 19 ianuarie 1990, aduce o prefaţă laun serial intitulat Procesul secolului, material semnat deVasile Popovici şi Viorel Marineasa. Referirea estela procesul înscenat lui László Tőkes de către

157

autorităţile comuniste, pentru o presupusă evacuare.Scopul era, desigur, să scape de el. Autorii lucreazămetodic, limbajul este voit unul alb, curat, fărăînflorituri, „neliteraturizat”, ceea ce permite cainformaţia să fie receptată mult mai uşor. În acelaşitimp, autorii nu se sfiesc să ia atitudine, apelândla invocaţia retorică doar în aparenţă, căci maiadânc se află sensurile ascunse ale unor adevărurialtfel decât cele „mitizate” în era comunistă (şi nunumai!). Redăm un pasaj privitor la modul de acţiuneal justiţiei în România totalitară: „Tov. Ministruordonă, aşadar, executarea hotărârii în oricecondiţii şi l-a orice oră. Remarcabil ordin, demn deun adevărat ministru al justiţiei comuniste. Ce maicontează Codul de procedură civilă, făcut pentru proşti, nuşi pentru miniştri sau pentru oamenii legii? Acolo,la art. 385, se arată: «Nicio executare nu se vaputea face înainte de ora opt dimineaţa şi după oraşase seara», precum şi (art. 386): «Executarea silitănu se va face dumnicile şi sărbătorile legale saunaţionale...» Tocmai de aceea, executarea s-a făcutla două noaptea, duminica!”Referiri la condiţia mass-media, mai ales într-uncontext dificil, extrem de dificil, cum era cel dedupă căderea lui Ceauşescu întâlnim în articolulintitulat Presa liberă şi semnat de Doina Paşca-Harsany.Autoarea pune câteva întrebări, subliniind dificilaieşire din marasm. Dar ce este mai greu de perceputla nivel general, al întregii societăţi, este şi mai

158

greu la nivel personal, căci nici măcar nuconştientizăm în ce măsură tare trecutului ne fixaprezentul şi ne determina viitorul. Ca jurnalişti,exista atât sarcina de a informa, cât şi cea de a seprofesionaliza rapid: „Nu mai există cenzură, dar cumscăpăm de cenzura interioară, bine instalată înstructura mentală a multor jurnalişti, cel puţin prinobişnuinţă, care este a doua natură? Cum scăpăm dereticenţe, de formule, de şabloane? De unde învăţămsă prezentăm realitatea aşa cum e? Cum învăţămobiectivitatea, capacitatea de a surprindeesenţialul, de a plasa săgeţile la ţintă şi nu pealături, în speranţa că vor «atinge» prin ricoşeu?Cum ne dezbărăm de atâtea năravuri?” Autoarea remarcăfaptul că au avut loc unele schimbări în bine înacest interval de aproape o lună scurs de laRevoluţie, dar că situaţia nu este bună. Presa esteîncă deorientată, mizează pe false ştiri cu caractersenzaţional şi nu prea... informează!Soluţia pare a fi cea a cooptării în redacţii a maimulţi tineri – dintre cei „daţi dracului”, susţineautoarea – şi oferit mai mult spaţiu corespondenţilorvoluntari, cititorilor, într-un cuvânt, opinieipublice. Este tocmai ce făcea revista Orizont la aceadată, în contrast cu Renaşterea bănăţeană, ajunsă să sestrângă în jurul a câţiva oameni din vechea redacţiecomunistă. Doina Paşca-Harsany mai face un apel lapresă şi în privinţa exprimării funcţiei educative(instructive sau formative, cum mai este cunoscută),

159

scopul fiind ca oamenii pricepuţi (jurişti,sociologi, istorici) să prezinte modele şi informaţiidespre funcţionarea instituţiilor democratice, înspecial sindicatele, modelul fiind, desigur, cel alSolidarităţii poloneze.Tot aici aflăm şi un alt articol intitulat Cine maivine? şi semnat de scriitorul Viorel Marineasa, celconvertit la jurnalism din nevoia de a răspundechemării prezentului. Povesteşte, nu fără umor şi odungă de ironie caldă, ce se întâmpla în anticameranoilor organe ale puterii şi cum veneau delegaţii dinjudeţ după „indicăţii”. Remarcabil este portretulfăcut, din câteva tuşe, lui Ion Monoran: „Mai încolo,lângă internatul liceului Electromotor, trepădeazăfamiliile, susţinătorii frontieriştilor (s. a.) – ofemeie de la ţară şi o gaşcă de ţigani. Vor să-i aibăacasă pe ai lor de Crăciun sau barem de Anul Nou. Nu-s lăsaţi să se reverse spre Consiliu până nu preiainiţiativa poetul revoluţionar Monoran. Plecând, îlpoţi vedea la comandă, cu pleata în vânt,sistematizând din mers revendicările grupului”.

Un număr de excepţieŞi vine numărul 4 al revistei Orizont, din 26 ianuarie1990, poate cel mai bun produs jurnalistic pentruperioada scursă de la căderea lui Ceauşescu. Pe primapagină este prezentat un articol semnat de EugenTodoran, intitulat Presăraţi pe a lor morminte... Distinsulprofesor fusese scos la pensie cam forţat de regimul

160

comunist, pentru care orice personalitate formată înperioada interbelică reprezenta un pericol.Profesorul era un distins discipol al lui Blaga,despre maestrul său scriind volume fundamentale.Şcolit la Cluj, tânărul Eugen Todoran avea să ajungăcu facultatea la Sibiu, unde fusese exilată dupăDictatul de la Viena. Aici devine membru activ alCercului literar de la Sibiu, cel care a dat numeimportante literaturii române. După război,profesorul avea să fie închis. A durat ani buni pânăla o parţială reabilitare, urmată de integrarea înînvăţământul superior la Timişoara. Odată, era prin1987, profesorul avea să-mi spună ceva impresionant,mai ales pentru cineva tânăr, cum eram eu atunci.Discuţia era despre Blaga şi „obsedantul deceniu”.Imi relata deschis, în cuvinte simple lucruri grave,de parcă era vorba despre altcineva şi nu despresine: „Apoi, dragă Lucian, a punctat la un momentdat, eu am făcut puşcărie pentru că am fost contraunui regim care urma să vină!” Am întors acestecuvinte pe toate feţele, luni în şir, şi cred căatunci am înţeles pentru prima dată la modul exact şiconcret perversitatea sistemului comunist: oamenicare acţionaseră şi-şi trăiseră viaţa conformpropriei conştiinţe şi în conformitate cu legile şiperceptele timpului aveau să fie judecaţi şiîncarceraţi după legi noi şi după criterii depropagandă defecte!

161

Articolul din revistă nu este lung, însă este plin desemnificaţii. Eminentul exeget al lui Eminescu şi allui Blaga afirmă încă de la început importanţa celorîntâmplate în zilele de început ale Revoluţiei:„Noaptea de 16-17 decembrie a fost Începutul a ceeace paginile de istorie vor consemna de acum înainteca Revoluţia românească (s. a.), unică în istoriapoporului prin ridicarea ei de jos, într-o stare despirit a mulţimii, căreia tineretul muncitoresc i-adat glas de rezonanţă peste orice timp ce, de acumînainte, va putea fi numit, cu siguranţă, Istoric”.Eugen Todoran subliniază deci şi faptul că mişcareacare a înlăturat regimul comunist a fost pornită dejos, din rândul oamenilor obişnuiţi, fără oorganizare iniţială, chiar fără program şi fărălideri. În ceea ce priveşte denumirea, autorulinsistă asupra expresiei „Revoluţia din 16-22decembrie”, nu din 22 decembrie.În articol se mai face o propunere interesantă, dedata aceasta adresată celor din Bucureşti, dinconducerea de stat, pentru ca, dacă fosta piaţă încare se afla sediul CC al PCR urma să se numeascăPiaţa Revoluţiei, bulevardul principal care duce peea ar trebui numit Calea Timişoarei. Acest lucru nus-a realizat întocmai, căci în Bucureşti există acumun bulevard Timişoara, dar aşa, mai la margine...Eugen Todoran mai face şi o altă propunere inedită,pentru care nici acum nu este prea târziu să fie pusăîn aplicare de către autorităţile locale: „Piaţa din

162

faţa Operei române din Timişoara, păzită în prezentde tancurile armatei, după ce Revoluţia se vaconsolida într-o nouă organizare, aşezare statală, vaputea păstra, ca piesă de muzeu în aer liber, douăarme de apărare a victoriei în faţa clădirii”.Profesorul vorbea, desigur, despre tancuri!

Au ieşit pe geam la RevoluţieÎn pagina a doua, la locul consacrat, continuăcronologia lui Miodrag Milin. Suntem în noaptea de16-17 decembrie. Demostranţii părăsiseră Piaţa Sf.Maria după luptele intense cu forţele de ordine.Istoricul consemnează conştiincios declaraţiile unorparticipanţi. Reuşeşte să unifice mărturiile, să lepună cap la cap şi astfel realizează un lucrudeosebit, şi anume traseele Revoluţiei din aceanoapte, căci coloanele de demonstranţi, formate dinsute şi mii de oameni, au pornit pe diferite traseeprin oraş. Semnificativă mi se pare relatarea despreceea ce se întâmpla în Complexul Studenţesc: „O primăcoloană s-a arătat deja sâmbătă, 16 decembrie, dupăorele 19. Scandând «Studenţi, veniţi cu noi!», «JosCeauşescu!» , «Jos dictatura!» , au luat-o sprecantină, pe alee, printre cămine, spre Liceul IonVidu. Studenţii n-au prea ieşit (exceptându-i,bineînţeles, pe cei care erau deja în stradă): erauîncuiaţi în cămine. Cei din coloană au scandat înconsecinţă: «Laşii! Laşii!» Noaptea târziu (cum aaflat Oprea) au forţat uşile sau au ieşit pe

163

fereasră, alăturându-se demonstraţiei. Sărind chiarde la etaj spre a se alătura celor de afară, unstudent şi-a fracturat piciorul”.În aceste momente dramatice, dar şi de mareînsufleţire există însă preocuparea mentru a luamăsuri de siguranţă, de a găsi motivaţii pentru aacoperi adevărata faţă a lucrurilor. Este vorbadespre faptul că forţele de ordine ar fi pututinterveni oricând (ceea ce s-a şi întâmplat!), iaroamenii aveau nevoie de o scuză a prezenţei lor înstradă, căci scopul adevărat, cel al participării lamişcările de protest, le-ar fi putut aduce necazuri.Cu toate motivaţiile găsite şi invocate, arestulMiliţiei şi celulele penitenciarului aveau însă să seumple curând cu persoane reţinute, multe de-a valma,pe principiul: Lasă, că ştii tu ce ai făcut! Încontext, reţinem un fragment din cronologie: „Oprea apărăsit coloana pentru a-şi certifica prezenţa lalucru (ca să nu se ştie că a fost la demonstraţii);era de serviciu în tura de noapte. Colegii de muncăl-au primit cu însufleţire, cu braţele deschise. I-aucedat şi din munca lor, să-şi treacă în sarcina deschimb, ca şi cum ar fi lucrat”.Fulminant este serialul intitulat Cazul Tőkes, semnatde Viorel Marineasa, Vasile Popovici şi Marius Proks.Materialul poate funcţiona oricând ca exemplu dejurnalism temeinic şi aplicat. Se face oreconstituire, pas cu pas, a celor întâmplate cupastorul reformat, în contextul declanşării

164

mişcărilor de protest. Recunoaştem în textseriozitatea documentării, fraza clară şi coerenţaredactării proprii lui Viorel Marineasa,incisivitatea şi spontaneitaea asocierilor de ideispecifice lui Vasile Popovici, iar surpriza vine dela Marius Proks, jurist temeinic, deschis însăabordărilor proprii jurnalismului de investigaţie.Încă de la început, autorii fac o precizareimportantă, subliniind situaţia complicată în careerau puse autorităţile comuniste, care se vedeau puseîn imposibilitatea de a recurge la obişnuita soluţiea arestului la domiciliu în cazul pastorului: „Numaică de astă dată intervenea ceva deosebit şi agravant:acum protesta un preot şi, pe deasupra, pastor alunei comunităţi minoritare, deci cu atât mai unite.Soluţia arestării la domiciliu cădea de la sine,domiciliul aflându-se în una şi aceeaşi clădire cubiserica, unde enoriaşii nu puteau, totuşi, să fieîmpiedicaţi să vină”.Autorităţile statului recurg atunci la soluţiaîndepărtării lui Tőkes László din biserica dinTimişoara printr-un subterfugiu. Ideea era de a-lmuta în sătucul Mineu, din Sălaj, pentru a-i îngrădiacţiunile. Astfel intra în scenă episcopul reformatde Oradea, Papp László, care a primit sarcina să facătransferul. Data schimbării este de 1 mai 1989.Deoarece preotul nu voia să plece, considerând cămotivele mutării nu sunt întemeiate, superiorii săiecleziastici au recurs la justiţie, cerând evacuarea!

165

Este evidenţiat şi excesul de zel din parteapreşedintelui Judecătoriei Timişoara din aceaperioadă, grăbit să fixeze termene de judecată, deşi,conform uzanţelor, de aceste „mărunţişuri” civile seocupau judecătorii de serviciu şi nu şefii ceimari...

Un ton vehement degeabaÎn aceeaşi pagină este publicat un text destul delung, semnat de Colectivul de judecători şi procuroriparticipanţi la soluţionarea cauzei. Este o replicăla articolul anterior, intitulat Procesul secolului. Înarticol sunt reluate elementele principale alecazului, abordarea fiind una cronologică, neutră, înlimbajul profesional specific. Intervenţia se facedeoarece autorii ar fi recunoscut că nu suntspecialişti „într-ale jurisprudenţei”, insinuând,deci, că au făcut o relatare defectuoasă. Dupăexpunerea tehnică, în final este formulat şireproşul: „În acest context, tonul vehement alarticolului, expresiile jignitoare la probitateaorganelor de justiţie şi procuratură din municipiulTimişoara, insinuările privind tenta naţionalist-şovină a acestor organe sunt total nefondate şineavenite”. Nota de răspuns a ziariştilor esteinteligentă, savuroasă şi merită reprodusă, deoareceeste şi un exemplu despre cum trebuie făcută meseriade jurnalist: „Citim şi recitim nota dvs., stimaţidomni şi, probabil, doamne ss. Indescifrabile – căci

166

dincolo de cele cinci semnături nu reuşim să văghicim identitatea – şi trebuie să admiteţi că şi deacestă dată nu sunteţi în chestie. Înţelegem înoarecare măsură că dvs. vreţi să daţi un răspuns laarticolul nostru Procesul secolului din numărul anterioral revistei. Deocamdată ne-aţi trimis un, cum să-ispunem? un text de disculpare”.Jurnaliştii ar trece uşor peste poziţia colţoasă a„colectivului” de justiţiabili dacă nu ar existaformulat acolo ceva mult mai grav, şi anumeinadecvarea domnilor judecători şi procurori atât larealitatea dosarului, cât şi la realitatea zilei.Căci, să nu uităm, această polemică se duce lasfârţitul lunii ianuarie 1990. Cei din justiţiedădeau însă dovadă că nu reuşiseră să se replieze şisă adopte, formal măcar, o poziţie mai relaxată faţăde noua viaţă social-politică. Nici acum nuînţelegeau că Revoluţia a fost posibilă şi a foststimulată în declanşarea ei şi de modul de lucrucatastrofal şi la ordinele puterii totalitare a unorjudecători şi procurori. Acest aspect este sesizatclar de oamenii de presă. Ei susţin că ultimulparagraf, ce li se adresa direct, i-a îngrijorat înmod deosebit. De aceea, finalul notei se adresează înmod explicit opiniei publice, rugată să reţină:„Colectivul de judecători şi procurori participanţila soluţionarea cauzei consideră şi la ora actuală,conform textului de mai sus, că dispoziţiile de dreptmaterial şi drept procesual au fost respectate

167

întocmai. Aşadar, László Tőkes rămâne (s.a.)vinovat”.

Toată rezerva de sânge...Numărul mai conţine mărturii din Revoluţie. Una estesemnată de Angeliu Urdea, laborant la Centrul derecoltarea sângelui. De la el reţinem faptul că, laserviciu, în 17 decembrie 1989, intuind că va finevoie de sânge, a luat legătura cu colegii de laReşiţa şi Arad. Cum aceştia nu înlegeau de ce li secere toată rezerva de sânge, li s-a spus explicit căse trage în demonstranţi. Ionel Popa face şi el orelatare, dar despre ceea ce s-a întâmplat la UMT, în20 decembrie. Textul este o mărturie, în adevăratulsens al cuvântului, căci autorul relatează simplu şidirect ce a văzut el, elementele emoţionale (frică şibucurie) fiind reduse la minimum. Rămâne relatarea,una alertă, axată pe elementele importante. IonelPopa se dovedeşte un martor mobil, unul participantla evenimente şi care se deplasează rapid acolo undecrede că se întâmplă ceva semnificativ. Esteparticipant la mişcările de protest, însă îşi menţineatenţia trează, reţinând în memorie adeveratasemnificaţie a faptelor.În acest număr mai remarcăm intervenţia lui GeorgeŞerban, cu articolul intitulat Iarăşi lupta de clasă?!Textul este semnificativ deoarece reprezintă o luarede poziţie împotriva tendinţelor segragaţionisteapărute în epocă, tendinţe care subliniau aprig rolul

168

muncitorimii în noul context şi o altă, posibilă,sciziune: „Chiar are muncitorimea română alteinterese şi un alt ideal de organizare politică,economică şi socială decât ţărănimea,intelectualitatea sau funcţionărimea?” Era vremea lui„Nu ne vindem ţara!”, când exista pericolul castrăinii să vină şi să ne ia fabricile, ridicându-lecu macaraua... Şerban mai face şi o altă precizareinteresantă: „Niciunul dintre partidele recentconstituite nu s-a declarat reprezentant al vreuneiclase sociale. Ba două dintre ele (cele istorice) auşi ţinut să avertizeze: nu sunt partide de clasă”.Orizont nr 5 apare în 2 februarie 1990 şi-şi continuămisiunea de a fi nu doar o revistă de cultură, ci opublicaţie de informare în masă cu privire laRevoluţie. Tehnica este în continuare cea amărturiilor, fie lăsate libere şi consemnate ca atarecu mici adaptări de stil, fie sistematizate prinfocalizarea pe un aspect relevant, cum face încronologia sa Miodrag Milin. Acesta nu apelează la unstudiu de factură monografică asupra unui subiect,asupra unui moment sau loc din istoria Revoluţiei, ciapelează la tehnica revenirii din timp în timp latemele respective, adăugând şi întregind. Este ometodă a survolului, care permite atât focalizarea,cât şi distanţarea pentru a face conexiunile necesarecu evenimentele desfăşurate înante sau după momentulabordat, precum şi cu cele desfăsurate în spaţii maimult sau mai puţin apropiate. Este o lipsă de rigoare

169

căutată în abordare, impusă de cercetător, careastfel dă dinamism relatării, pe măsura faptelordescrise am putea spune.

O acţiune inadmisibilăReferirile sunt tot la zilele de 16 şi 17 decembrie,cu acent pe confruntările desfăşurate pe străzileoraşului în diferite puncte. Mulţimea prezentă înPiaţa Sf. Maria s-a îndepărtat în grupuri sprecartiere. Aici demostranţii aveau să dea piept cuforţele de ordine. Mai amintim şi că declaraţiilemartorilor nu sunt prelucrate decât sumar, păstrându-li-se caracteristicile stilistice, că nu se recurgedecât la minime precizări teoretice, iar ansamblul senaşte din acumularea de fapte, aşa cum sunt eleredate prin mărturii, şi nu din teoretizări. Astfel,avem în faţă un text viu, incitant, dovadă că istorianu trebuie relatată doar în stilul savanţilor cumorgă. Pe de altă parte, textul ce poartă semnăturalui Miodrag Milin este şi un model fericit deabordare jurnalistică.Viorel Marineasa, Vasile Popovici şi Marius Prokscontinuă cu un nou episod din fulminantul lorfoileton Cazul Tőkes. Faptele sunt efectiv disecate,analizate temeinic fiecare în parte şi apoireansamblate într-un întreg relevant. Reţinem pentrusupleţea demonstraţiei şi frumuseţea argumentaţiei unfragment: „În cazul nostru, preotul Tőkes László estecăsătorit cu doamna Tőkes Edith, iar unul dintre

170

efectele fireşti ale căsătoriei este domiciliul comun(s. a.). Or, partea reclamantă a chemat în judecatăpentru evacuare numai (s. a.) pe Tőkes László, nu(s.a.) şi pe soţia sa. Completul de judecată nu asesizat acest aspect şi nu a pus în discuţia părţiloraceastă lipsă, deci nu a întrebat partea reclamantădacă înţelege sau nu să cheme în judecată, alături deTőkes László, şi pe soţia sa. Pentru ca hotărârea ceurmează să se pronunţe să-i fie opozabilă şi ei.Însă, procedându-se cum s-a procedat, se ajungea la ohotărâre ciudată: se evacua soţul, dar nu şi soţia. Ebine de ştiut că membrii familiei au drepturilocative egale şi distincte cu titularul (...)Astfel, sub acest aspect, acţiunea este inadmisibilă.Nu se poate dispune o evacuare individuală, căciaceasta ar echivala, practic, cu separarea soţilor,cu dezbinarea lor! Se vede că necinstea se conjugăfoarte bine cu incompetenţa”.Important este interviul luat de Iosif Costinaşlocotent-colonelului Petre Ghinea, unul din ofiţeriice comandau lupta de apărare a oraşului împotrivacelor numiţi generic terorişti. După cum ştim, deexistenţa acestor persoane înarmate decise să înăbuşeRevoluţia nu se îndoia nimeni. Au existat numeroasemărturii pe această temă şi au fost descoperite uneleurme. În acea perioadă, Renaşterea bănăţeană găzduiaarticole, multe semnate de ofiţeri de armată, în careaceastă confruntare cu elementele ostile erafolosită, aşa cum am văzut şi din analiza

171

respectivului ziar, pentru glorificarea Armatei,într-un limbaj hiperbolic, străin realităţiidescrise. Iosif Costinaş nu-şi lasă interlocutorul săbată câmpii, deşi amândoi cred în existenţateroriştilor. Petre Ghinea se dovedeşte un om cucapul pe umeri, sobru şi deschis, şi nu avanseazăcătre public date necontrolabile şi nici nu seîmpăunează cu merite, chiar dacă ele există.Redăm în continuare un pasaj din interviu, unulsemnificativ în privinţa celor întâmplate, dar şi aceea ce se ştia la acea dată concret despreterorişti: „Către miezul nopţii, am auzit ţipete dinPiaţa Operei. Am pornit imediat cu transportorul încare mă aflam. După ce am străbătut strada AlbaIulia, pe care oamenii fugeau îngroziţi, am ajunsaproape de pasajul subteran. În jurul scărilorpasajului subteran se aflau, întinşi cu faţa lapământ, câteva sute de tineri. Le-am făcut semn săfugă, i-am protejat. A început să tragă în noidinspre Muzeul Banatului. Auzeam gloanţele cum selovesc de blindaj. În acelaşi timp se trăgea şi dincâteva poduri ale clădirilor. Ne-am îndreptat spremuzeu, am aprins reflectoarele transportorului,luminând micul parc din apropiere. Căpitanul IlieHîrţa a reuşit să prindă în lunetă pe unul dintreterorişti. A tras în el. Teroristul a căzut caretezat şi, imediat după aceea, «colegii» lui ne-auspart reflectoarele. Ne-am retras, am ocolit clădireamuzeului şi am cercetat locul unde a căzut

172

teroristul. Dispăruse de acolo. Am văzut doar urme desânge... Din hotelul Central s-a tras asupra noastrăşi ne-au găurit câteva pneuri de la transportor...”

Înainte de pasul decisivDin acest număr mai reţinem o relatare apărută subtitlul Baricada albă şi semnată de Elisabeta Chişa. Esteun text scris sub imperiul emoţiei, din careexaltarea nu lipşeşte. Nu are multe informaţii, dareste important prin faptul că prezintă o primăimagine a ceea ce s-a întâmplat la Arad în 21decembrie 1989. Solidaritatea oraşelor din jur cuTimişoara a fost esenţială în acele momente. Era joidimineaţă, Ceauşescu era încă stăpân pe aparatulputerii şi exista teama că se va răzbuna pe capitalaBanatului. Atunci apăruse zvonul că Elena Ceauşescudăduse ordin ca Timişoara să fie rasă de pe faţapământului. Ridicarea Lugojului şi a celor din Detaerau elemente importante, ceea ce dovedea că Banatulgândea şi acţiona la unison. Revolta declanşată laArad şi imediat la Cluj devenea însă esenţială, căcidădea o rază de speranţă celor ce aşteptau cusperanţă şi înfriguraţi, unii temători, în PiaţaOperei (Victoriei) din Timişoara. Aradul şi Clujul se ridică la luptă motivândBucureştiul să facă pasul decisiv. Joi înainte deprânz, mitingul de înfierare organizat de Ceauşescupentru înfierarea Timişoarei este spart. Acum plăteaubucureştenii preţul libertăţii, aşa cum o făcuseră

173

timişorenii cu câteva zile înainte. Timişoara eramântuită, căci nu mai era singură, iar dictatorulavea acum grija Capitalei. Elisabeta Chişa, autoareade la Arad, recepţionează cu bucurie începutulrevoltei, dar nu este surprinsă, căci evenimenteleerau cumva aşteptate: „Incredibil... – dar adevărat.Deci a sosist şi ziua asta... Mă îmbrac la repezealăîn vreme ce prin toate ferestrele deschise audpoporul scandând”.Numărul 6, din 9 februarie 1990, al revistei Orizontaduce două schimbări uşoare de atitudine. Una legatăde caracterul mai pronunţat literar al publicaţie. Adoua priveşte acum Revoluţia nu doar prin prismamărturiilor, ci şi prin efectele ei şi, mai ales,prin analiza a ceea ce i-a urmat. Rămânând deocamdatăla capitolul mărturii, consemnăm amplul interviu luatde Iosif Costinaş lui Mircea Mureşan, unul dintreparticipanţii activi la Revoluţie. Reţinem de aici omărturie relevantă despre ceea ce s-a întâmplat laJudeţeana de partid în 20 decembrie 1989, evenimentedespre care şi astăzi se cunosc puţine detalii. Iatăce spune Mircea Mureşan: „Careva dintre noi, dintrecei aflaţi în primul rând, ne-a spus că trebuie să neorganizăm pentru a duce tratative cu reprezentanţiiputerii ceauşiste. Ion Marcu s-a adresat mulţimii,cerând să vină la noi câte un reprezentant al marilorîntreprinderi, în vederea constituirii unui comitet.Aşa s-a născut, ad-hoc, Comitetul democratic,constituit din 10-12 bărbaţi, cei mai mulţi tineri.

174

Eu m-am oferit să reprezint învăţământul. Soldaţiine-au lăsat să trecem”.

Libertatea presei este importantăMai există şi un alt moment semnificativ. Cândrememorează, martorul recunoaşte că, prins în iureşulevenimentelor, a scăpat din vedere unele amănunte.Are fixată însă în memorie esenţa celor întâmplate:„Ni s-a spus că Dăscălescu (ultimul premier comunist,n. m. L.-V. S.) aşteaptă să-i prezentăm o listă derevendicări. După ce ne-am sfătuit scurt timp, întrenoi, am scris un proiect de revendicări. Nu-miamintesc cuvânt cu cuvânt cum l-am formulat. Înrezumat, ceream: demisia imediată şi necondiţionată alui N. Ceauşescu; demisia, în aceleaşi condiţii, aguvernului; libertatea presei; liberatea cuvântului;respectarea reală a drepturilor omului în România,libertate şi respect pentru culte; frontiere libere;eliberarea imediată şi necondiţionată a celorarestaţi începând cu noaptea de 16 spre 17 decembrie;doliu naţional în memoria celor ucişi şiînmormântarea lor după datinile strămoşeşti”. Ceea ce se poate lesne remarca este faptul că autoriidocumentului au făcut distincţie între libertateapresei şi libertatea cuvântului, cele două cerinţepotenţându-se reciproc, deşi cele două noţiuni suntaproape sinonime sau, la o analiză mai specioasă,liberatea presei poate fi inclusă fără rezerve încadrul general al libertăţii cuvântului. Observăm şi

175

cu această ocazie atenţia deosebită acordată mass-media de luptărorii în Revoluţie. Un fenomenasemănător se petrecea şi în apropiere, în balconulOperei, acolo unde funcţiona celălalt centrudiriguitor al revoltei. Mai evidenţiem faptul că,deşi fiecare revendicare este corectă în sine, eleajung însă cumva să se contrazică, unele părând mairadicale, iar altele mai cuminţi. Satisfacereaprimelor trei-patru doleanţe, unele cu efect imediatîn societatea românească (plecarea de la putere a luiCeauşescu şi a guvernului comunist, alături deliberatea cuvântului), ar fi dus la instalarea laconducerea treburilor ţării a unor persoane capabilesă rezolve simplu celelalte revendicări. Pe de altăparte, este adevărat că autorităţile comuniste auluat chiar de atunci măsura eliberării a multorpersoane reţinute în zilele anterioare în Timişoara.Dar nu a fost de ajuns...

Veşti din infernRelevant în acest număr este articolul Telefonul şi crizade sens, semnat de Gheorghe Crăciun. Scriitorulbraşovean relatează despre actul de un curaj aproapefiresc al lui Viorel Marineasa, care, în ciudapericolului la care se expunea, avea să-i telefoneze,undeva în seara de 18 decembrie 1989, bănuiesc,pentru a-i relata ce se întâmplase la Timişoara.Receptarea este una încărcată de semnificaţii, căci”Viorel Marineasa devenise peste noapte un om pe care

176

genocidul de la Timişoara îl modificase până înstrăfundul fiinţei. Atunci am înţeles imensitateadistanţei ce se întindea între noi. El văzuseincredibila faţă a adevărului, eu doar aflam ce afost”. Viorel Marineasa fusese încă din seara de 16decembrie 1989 în Piaţa Sf. Maria, la Bisericareformată. Apoi simţise nevoia irepresibilă, simţităşi de alţi timişoreni, de a vorbi cu rudele şiprietenii din ţară sau chiar străinătate pentru a dainformaţii despre ce se întâmplă la Timişoara. ŞiMarineasa a făcut-o în ciuda faptului că ştia că esteîn vizorul temutei Securităţi şi că e posibil catelefonul să-i fie ascultat...Dar faptul că Gheorghe Crăciun era la distanţăreprezenta poate şi un mare avantaj. Făcea parte dinplanul nespus şi poate niciodată conştientizat pânăla capăt, cel puţin în primele ore ale Revoluţiei, călumea trebuie să afle, că lumea trebuie mobilizată carevolta să izbucnească şi celelalte mari oraşe.Pentru că deşi Viorel Marineasa doar relatează, ecoulspuselor sale este unul covârşitor: „Prietenul meu numă cruţa. Simţea nevoia să se elibereze de tot ceeace văzuse şi aflase la rându-i. Îmi vorbea desprecopiii cu lumânări aprinse în mâini ucişi în faţaCatedralei, şi despre gropile comune, şi despreblocul în flăcări în care locuia Daniel Vighi, şidespre Cornel Secu, aflat la spital între viaţă şimoarte, cu trei gloanţe înfipte în trup, şi despreschingiuiri, şi despre actele de vandalism înscenate

177

pentru a semăna confuzie. Totul trebuia spus pentrucă totul trebuia ştiut”.În ceea ce priveşte schimbarea de direcţie arevistei, de la mărturiile despre Revoluţie laanalizele privind cauzele sau urmările, este derevăzut articolul „Capul plecat, sabia nu-l taie”, care face oscurtă istorie a grupării România liberă. Relevantăeste însă încercarea lui Victor Neumann de a răspundela întrebarea De ce tocmai Timişoara? „Căci, în însăşispontaneitatea unei revolte de proporţiile aceleiadin decembrie trecut se ascunde mentalitatea veninddin istoria acestui ţinut”. Acestă mentalitate estesusţinută de Victor Neumann cu argumente vizândstatutul occidental al Timişoarei, apartenenţa ei lacurentele de idei apusene, legăturile comercialevechi de sute de ani, spiritul cosmopolit şicaracterul multietnic al Banatului, dar mai alesorgoliul de a nu mai suporta foamea şi mizeriaspirituală.

(Anti)DemocraţiaNe întoarcem acum la prima pagină, pentru a vedeaeditorialul, unul eminamente politic, semnat deMircea Mihăieş. Articolul cu titlul Triumful reacţiunii?este important, deoarece consemnează situaţiadisperată a presei, situaţie în care liberateacuvântului este capabilă să nască monştri. Este vorbade tragi-comedia în care ziarele adevărate nu sestabilizează, iar vechii politruci ceauşişti se

178

regrupează şi fondează... Democraţia! Ca o consecinţă,Mircea Mihăieş consideră că libertatea ce va să senască a şi murit: „În istoria subiectivă a celui carescrie aceste rânduri, Revoluţia a fost înfrântă la 22ianuarie 1990. Nu ştiu ca atunci să se fi dat vreundecret făţiş antipopular. Nu ştiu dacă, în 22ianuarie, actualii deţinători ai puterii au încercatsă intimideze opoziţia (inegalabilă, de altfel, înarta autodiscreditării publice). Unele din acestelucruri s-au întîmplat o săptămână mai târziu. Pentrumulte spirite lucide, un mare semn de întrebare s-aivit doar odată cu demonstraţia de forţă din ziua deluni, 29 ianuarie. Abia atunci a fost scoasă, dinceea ce începusem a spera că e lada istoriei, perfidaarmă a umanităţii. Periculosul joc de-a «unitateamonolitică» s-a desfăşurat în întreaga luisplendoare. Şi totuşi, pentru mine, Revoluţia s-asfârşit la 22 ianuarie 1990”. Mirarea autorului estecu atât mai mare, cu cât era sigur că editorulpublicaţiei Democraţia, e vorba de politrucul EugenFlorescu, era arestat! Numărul 7 al revistei Orizont, cel din 16 februarie1990, păstrează serialul consacrat al procesuluiCazului Tőkes, semnat de Viorel Marineasa, VasilePopovici şi Marius Romulus Proks, continuă şiinterviul luat de Iosif Costinaş revoluţionaruluiMircea Mureşan. La revistă vin însă forţe proaspete.Vorbim despre Cornel Bogdan, care, alături de DuşanBogdan, realizează un material fulminant cu Mirko

179

Atanackovic, pe atunci consulul general alIugoslaviei la Timişoara. Rolul important alConsulatului iugoslav în difuzarea către lumea largăa informaţiilor despre cle petrecute în oraş întimpul Revoluţiei era relativ cunoscut. Mai puţin seştia (şi se ştie!) la ce riscuri mari s-au expusdiplomaţii şi cât de aproape au fost de moarte. Aflămdin material că viceconsulul Kreckovic a fost rănitîn Piaţa Operei şi că aceşti oameni nu doar auacceptat să transmită necondiţionat peste graniţăinformaţii despre mişcările de protest, ci şi-aufăcut o datorie de onoare de a le căuta şi de a letransmite la Belgrad!Consulul general Mirko Atanckovic descrie situaţiagrea din puctul de vedere al comunicării de date,precum şi măsurile întreprinse pentru a sparge zidultăcerii: „În perioada aceasta, Timişoara a fostpractic izolată. Aşa cum ştiţi, demonstraţiile auînceput în 16, pentru a culmina cu o mare vărsare desânge în noaptea de 17, iar în zilele acelea nu amavut altă posibilitate decât să mergem personal laVârşeţ şi să ducem informaţiile despre ceea ce seîntâmpla la Timişoara. (...) Mergeam zilnic înIugoslavia să ducem rapoartele despre ceea ce seîntâmpla la Timişoara, cu tot riscul la care neexpuneam, pentru că a trebuit să ne strecurăm cumaşina noastră diplomatică printre care blindate şinu era niciun dubiu că noi mergem pentru o anumitămisiune”. Şi deoarece căile diplomatice se dovedesc

180

uneori prea... diplomatice, Mirko Atanackovic nu sesfieşte să intre în direct la Radio Belgrad, undeanunţă că s-a terminat cu regimul Ceauşescu laTimişoara, deşi dictatorul era încă la putere laBucureşti!Pericolul nu venea însă doar din stradă, acolo undediplomaţii puteau fi capturaţi sau ucişi, dingreşeală sau mai ales cu intenţie, ci şi din eter,Căci Securitatea era pe fir, iar legăturiletelefonice funcţionau greu. Cele cu străinătatea erauîntrerupte şi nici măcar corpul diplomatic nu puteavorbi acasă. Nu era însă timp de pierdut, căci oriceîntârzire în anunţarea revoltei şi a consecinţelor eisângeroase putea fi fatală, ducând la înăbuşirea ei.Semnificativ este episodul din 20 decembrie 1989,când la Consulatul general al Iugoslaviei laTimişoara sosesc delegaţii Frontului DemocraticRomân. Nicio clipă nu se pune problema să nu fieprimiţi. Ba chiar se iau măsuri urgente carevendicările să ajungă fie cunoscute în străinătate.Cum legăturile cu exteriorul erau tăiate, consululrecurge la un artificiu: „Eu am fost obligat ca îndata de 20, când a fost aici delegaţia Frontului, săchem la telefon serviciul telex al ambasadei dinBucureşti, altă posibilitate nu exista. (...) Amsunat Bucureştiul, am dictat telexul, în care amprezentat toate obiectivele şi scopul programuluiFrontului Democrat”.

181

În ceea ce priveşte eforturile de a izola total chiarşi Consulatul, Mirko Atanackovic consideră că a avutnoroc, că diplomaţii s-au mişcat mai rapid decâtsecuriştii: „Pentru regim, aşa cum era el, ar fi fosto joacă de copii să nu ştie ceea ce vorbim noi latelefon. Nu exista niciun dubiu că ei ştiau ce facemnoi şi probabil nu au avut timp să ne taie legăturatelefonică cu Bucureştiul şi să ne împiedice fizic sămergem până la Vârşeţ (pare ciudat, dar sunt multemărturii care să ateste faptul că în acele zilelegăturile telefonice din Timişoara cu restul ţăriiau fost chiar mai bune decât în mod obişnuit! n. m. L.-V.S.); păi bine, ne puteau lichida, dar eu cred căaceasta ar fi constituit un scandal mare, dedimensiuni internaţionale, şi nu s-au hotărât la aşaceva. Dar, fără îndoială, ştiau ce facem noi. Şi ceeace era natural ca noi să facem”.

Îi dă o palmă preotuluiSuntem deja în luna martie a anului 1990 şi tocmaicând părea că Orizontul o va vira definitv spre menireasa culturală, lăsând locul presei, cotidiane şisăptămânale, cu profil generalist, apare numărul 10al revistei, unul profund marcat de căutareaadevărului despre Revoluţie. Înaite însă să vorbim deevenimentul major constituit de începerea multaşteptatului Proces de la Timişoara se cuvine săaruncăm o privire pe episodul al VIII-lea al CazuluiTőkes. Sunt semnalate şi de acestă dată multe

182

ilegalităţi executate de oamenii legii la comandaconducerii de partid şi de stat, cu concursulepiscopului reformat de Oradea. Semnificativă este dedata aceasta scena evacuarii, ce pară desprinsădintr-un spectacol grotesc: „Când pătrund, cei 15inşi în civil şi în uniformă îl zăresc pe Tőkes înamvon, cu Biblia în mână. «Măi, dobitocule, roagă-tepentru ultima dată!» Doi indivizi îl înhaţă pe preot.Până ajung jos, unul dintre ei, căpitanul Veverca, îlizbeşte fără încetare. În biroul parohial, năucit,executorul judecătoresc scrie procesul-verbal deevacuare după cum i-l dictează Alexandru Robu.Tovarăşii sunt zoriţi, hotărăsc că hârtia poate ficompletată mai târziu. Ca să grăbească lucrurile,Veverca îi dă o palmă preotului: «Hai semnează, băpopo!»” De amintit că nu trece mult timp şi IosifVeverca se distinge prin altă faptă de vitejie,trăgând asupra lui Ianoş Paris!În 2 martie 1990, avea să înceapă Procesul de laTimişoara. Evenimentul era unul marcant, căci era oprimă încercare de a-i trage la răspundere pepresupuşii asasini ai celor căzuţi în Revoluţie.Pornea în mod ciudat, căci în boxă se aflau doarreprezentanţi ai Ministerului de Interne (Miliţie şiSecuritate), iar de aici lipseau reprezentanţiiArmatei, despre care existau suficiente mărturii căau comis acte reprobabile în acele zile şi nopţisângeroase. Mai târziu, aveau să fie aduşi în aceeaşiboxă, amenajată în sala de spectacole de la Casa

183

Tineretului, alte patru persoane cu funcţiiimportante în partid şi în stat pe vremea Revoluţiei.Revista Orizont se implică profund şi îi dedică celedouă pagini din mijloc, plus articolul de fond dinprima. În acest material din prima pagină, Ana Aldanare o premoniţie sumbră, care se va adeveri, dinpăcate: „Procesul de la Timişoara. Ni-l vom aduceaminte, fără îndoială. Cu întreaga lui retorică, nu odată ascunsă în faldul discursurilor cuminţi. Toţivor – acolo – sub reflectoarele (chiar!) de lateatru, să se disculpe. De vreme ce n-au cunoscut cese întâmplă şi că se trage, şi cine sunt aceia caretrag, pesemne au şanse bune să părăsească nepedepsiţisala de judecată”.

Au apăsat pe trăgaci ofiţeriLa interior, avem un interviu realizat de IosifCostinaş cu general-maior Ioan Dan. Ni se precizeazăcă adjunctul şefului Direcţiei procuraturilormilitare „a avut amabilitatea să acorde revisteiOrizont, în exclusivitate, acest interviu (primuldintr-o serie de convorbiri ce vor fi publicate cuscopul de a informa cititorii asupra amplei anchetejuridice de la Timişoara. De asemeni, asupraprocesului ce se desfăşoară acum şi a proceselor cevor urma). Interviul acesta este şi o dovadă despreputerea ziaristului de a răzbate şi de a discuta cuoameni aflaţi în miezul problemelor. Căci nu era uşorsă ajungi la ditamai generalul şi să-l convingi să

184

facă declaraţii, cunoscută fiind reticenţa acestorpersonaje (mai ales cele din justiţie) de a ieşi înpublic cu declaraţii!Din interviul propriu zis reţinem faptul căprocurorii au lucrat în condiţii grele, căci „nuştiam cu ce să încep (începem). Semnificativ esterăspunsul dat de generalul Dan în ceea ce priveşteacţiunile Armatei: „În Calea Lipovei, unitateamilitară nu a fost atacată de manifestanţi (carevroiau să se regrupeze, la o distanţă considerabilăde gardul unităţii, pentru a merge în centruloraşului). Dar s-a deschis foc de arme automateasupra lor. Au apăsat pe trăgaci ofiţeri care credeaucă vor fi avansaţi pentru promptitudine şi«abnegaţie». Până azi au fost arestaţi un fostlocţiitor politic şi un fost ofiţer de administraţie.Cercetările continuă”. Şi au continuat, căci cei doiau ajuns în boxa acuzaţilor după câţiva ani.Din relatarea procesului în sine relevant este titlulales de ziaristul Cornel Bogdan: Inculpaţii declară:DEMONSTRANŢII AU TRAS ÎN POPULAŢIE! Este trecut înrevistă rechizitoriul, adică faptele de care suntacuzaţi inculpaţii. Apoi sunt urmărite douăcoordonate, care par a se impune de la sine. Primaeste dată de încercarea arestaţilor de a se dovedinevinovaţi. Tehnica este de o simplitaterevoltătoare: nu ştiu, nu cunosc, nu am fost acolo! Adoua pornire este cea de a muta toată răspunderea încârca unor reprezentanţi ai Armatei. Iată o un

185

fragment dintrt-o declaraţie a fostului general deSecuritate Emil Macri, cu referire la fostul generalde Armată Ştefan Guşe, prezent şi el la Timişoara înzilele masacrului de la Timişoara, declaraţie făcutăchiar în 17 decembrie 1989: „Nu-i nimic, vom ieşi cutancurile şi-i vom zdrobi”. Se completează cu unaatribuită fostului general de Miliţie ConstantinNuţă: „În noaptea asta noi n-avem nimic de făcut.Lasă-l pe gen. Guşe, că ştie el ce are de făcutpentru ca preşedintele să poată pleca liniştit înIran”.Importantă în ceea ce priveste încercarea demistificare, prin tehnica împletirii de fapteadevărate cu minciuni şi aruncând totul în cârcaaltuia, declaraţia lui Traian Sima, fost şef alSecurităţii Timiş. Reporterul notează: „Sima Traiansusţine că amploarea demonstraţiilor a crescut după«demonstraţia de forţă» a Armatei din dimineaţa zileide 17 decembrie. Că Armata asediat oraşul în acea zi.Că gen. Guşe a afirmat atunci: «Voi termina cu eiîntr-o oră-două». Securitatea nu a reţinut niciopersoană. Miliţia da”. Din când în când, reportajuleste completat cu observaţii ale jurnalistului. Iatăuna: „11,15. Popescu şi Sima somnolează pe rând. Parcuprinşi de un evident plictis. Oare li se trage dela rechizitoriu? Au senzaţia subţirimii probeloracuzatoare?”

Contradicţii cu realitatea

186

În numărul 11 al revistei Orizont, cel din 16 martie1990, Cornel Bogdan continuă cu o sinteză a celorpetrecute în sala de judecată unde se deruleazăProcesul de la Timişoara. Nu este o cronologie înadevăratul sens al cuvântului, ci un reportaj de lafaţa locului, precum şi un prilej pentru ziarist de aface comparaţii, de a sublinia contradicţiile întreceea ce spun arestaţii şi modul cum erau cunoscutefaptele din alte surse. Ca o paranteză, mă simtnevoit să subliniez încă o dată faptul că Timişoara abeneficiat în perioada de după Revoluţie de ziariştiimportanţi, unii care aveau să se dedice acesteimeserii cu pasiune şi inteligenţă mulţi ani, iar uniiaveau să se îndrepte către orizonturi considerate maifertile.Suntem tot la perioada audierii celor din boxă.Materialul publicistic este pus sub titlul Consensulinculpaţilor – diversiunea prin deviere, prin aceastasurprinzându-se una din caracteristicile esenţialeale tacticii de a „îngropa” adevărul şi aspecteleesenţiale sub un maldăr de moloz şi amănuntenesemnificative. Reportajul este este conturat şiprin nota subiectivă imprimată, căci omul de presă nuse sfieşte să se întrebe şi să se mire: „7 martie,ora 8,55. Apare inculpatul Teodorescu Filip. Intrăaproape jovial. Pare a se simţi excelent. Eu, înschimb, nu ştiu ce să mai cred în legătură cu aceastăapariţie. Este ori dement, ori foarte sigur de sine.Oricum, joacă tare. Un avocat spunea mai de

187

dimineaţă, la o cafea între confraţi (de-ai săi), căde-abia acum vor apărea «inteligenţele» DSSTeodorescu, Anastasiu, Atudoroaie, Radu Tinu. Acestinculpat, chiar în zeghe, chiar tuns zero, are oţinută aproape aristocratică. Este un «capo» dinelita DSS. Omul din umbră. Cunoaşte învinuirile ce is-au adus? Da, le cunoaşte. Dar... nu le recunoaşte.Este foarte sigur de el. Se revine cu întrebareaasupra recunoaşterii învinuirilor. Nu le recunoaşteparţial? Nu... Nu le recunoaşte în totalitate.Realmente este tare. Vorbeşte impecabil”.În legătură cu siguranţa de sine afişată de FilipTeodorescu, nici noi, nici Cornel Bogdan nu ştiam deunde vine aceasta. Deşi poate fi o trăsătură apersonalităţii fostului securist şi (devenit apoiambasador al României la Chişinău!), ştia probabil căse fac eforturi intense pentru a fi scos din proces,eliberat şi reabilitat. Pompiliu Alămorean,revoluţionar şi primul primar al Timişoarei în epocapostdecembristă avea să declare public de mai multeori că, fiind într-un rând la Bucureşti, chiar înperioada de început a Procesului de la Timişoara, is-a cerut să contribuie la punerea în libertate a luiFilip Teodorescu. Un domn, pe care nu l-a recunoscutpe loc şi care nu şi-a declinat atunci identitatea,dar pe care mai târziu l-a recunoscut în persoana luiVirgil Măgureanu, avea să-l informeze că inculpatulFilip Teodorescu este necesar pentru siguranţanaţională şi trebuie scos rapid din boxa acuzaţilor!

188

Dezastru în urmăTot în acest număr din Orizont este publicat şiultimul epispod din amplul material Cazul Tőkes.Aflăm astfel că după evacuarea pastorului, organeleau dispărut rapid, uitându-l însă acolo pe executoruljudecătoresc! S-au întors după el nu din omenie, cipentru că aveau nevoie de dosar, dosar cu careexecutorul rămăsese în braţe... Lasă în urmă,desigur, o mizerie de nedescris: „Molnar Ilona,femeie bună la toate, a venit duminică dimineaţa maidevreme ca de obicei la biserică. Să fi fost şasejumate. A găsit un dezastru: poarta, geamurile, celezece uşi de la parter şi de la etaj sparte. Ardeautoate luminile în biserică. A dat întâi de cravatapastorului, apoi de pelerina lui, mototolite, rupte,călcate în picioare. În cămăruţa din sacristie,ţapiţeria fusese sfâşiată. La 7,30 au apărut zecemuncitpri de la ICRAL (tâmplari, vopsitori, geamgii,lăcătuşi care, supravegheaţi de un domn grav, au drestotul cu repeziciune”.Nu a avut cine să pună lucrurile cât de cât în ordineşi nici să stingă lumina, deoarece enoriaşii rămaşide gardă au fost ridicaţi, aruncaţi în dube şi duşila Miliţie. Ce au păţit acolo întrce oriceînchipuire, întrecând cu mult şi cele ştiute anteriordespre lucrătorii de Miliţie sau Securitate: „Urmeazăbătăi îngrozitoare cu pumnii, cu bastoanele, cubocancii. Se distinge prin duritate serg. maj.

189

Asoltanei Costică. Arestaţilor li se serveşte şi undiiscurs pe teme «istorice» de către un colonel cuochelari fumurii – o culme a şovinismului. Şirulbătăilor metodice durează până marţi seara. «Băieţii»se dovedesc inventivi, dacă nu cumva aplică vechicunoştinţe – printre altele: cinci bastoane lafiecare palmă, după care cel interogat este pus săaplaude”.Există şi un epilog, trist şi ridicol în acelaşitimp. Autorii ne descriu în câteva fraze şi soartalui Papp László, episcopul reformat de Oradea, unuldintre călăii morali ai lui Tőkes László. Fostulepiscop se dovedeşte cinic, subliniind: „Deoarecedoar cine nu lucrează nu greşeşte, pentru erorilemele cu caracter social sau ecleziastic îmi exprimsincerele mele regrete”. Cuvintele acestea apar într-o scrisoare expediată de Papp în 15 ianuarie 1990 dinlocul unde stătea ascuns. Din acelaşi lor îşiprezentase, în 2 ianuarie 1990, demisia din funcţie.Fugise de la Episcopia reformată în seara zilei de 22decembrie 1989, de frică şi pentru a scăpa de mâniaenoriaşilor. Viorel Marineasa, Vasile Popovici şiMarius Romulus Proks notează, fără să-şi ascundăuimirea: „Îşi ia soţia, nu şi soacra de 92 de ani,părăsită într-o locuinţă ce va fi devastată”.

S-a dat revoluţionarÎn numărul 12, din 23 martie 1990, revista Orizontrămâne încă ancorată în concretul vânzolelii

190

postrevoluţionare şi acordă un spaţiu ampluevenimentelor cotidiene. Unul dintre acestea îlreprezintă Procesul de la Timişoara, subiect abordatcu multă atenţie Cornel Bogdan. Din relatarea dinsala de judecată reţinem un prim aspect, manipulareagrosolană la care se dedă la un moment dat Nuţă, fostgeneral de Miliţie, mort în circumstanţe niciodatăelucidate: „La întrebarea procurorului, Bucur (ViorelBucur, fost ofiţer de Miliţie, gestionarulproblemelor legate de aur în judeţul Timiş, n. m. L.-V.S.) îşi aminteşte subit că, pe drumul de întoarcerespre Timişoara. Generalul Nuţă a luat drapelultricolor de la un copil şi l-a folosit până laintrarea în oraş. După care l-a aruncat”.Din cronica de la proces interesantă este peste anideclaraţia unuia dintre martori, bucureşteanulGheorghe Zâmbroianu, unul dintre lucrătorii de laCrematoriul Cenuşa, locul unde au fost arse trupurileeroilor de la Timişoara. Acesta reţinuse că, dintrecei arşi, cinci erau femei tinere, restul bărbaţi.Niciunul dintre decedaţi nu părea să aibă mai mult de35-40 de ani. Cele mai tinere corpuri erau de 15-16ani. Toate cele cinci cadavre de femei aveau capetelezdrobite. Aproape toate corpurile prezentau urme deîmpunsături. Cei care au luat parte la ardereacadavrelor au semnat o hârtie şi au primit un plicconţinând 2000 de lei.Reportajul lui Cornel Bogdan înaintează cuconsemnarea exactă a datelor şi declaraţiilor

191

martorilor, însă şi cu fine observaţii asupragesturilor şi reacţiilor celor din boxă. Face şiunele asociaţii interesante, pentru o mai bună punereîn lumină a faptelor. Unul dintre fragmente, în careprocesul se reia după o pauză de câteva zile, estesemnificativ din acest punct de vedere: „Li sepermite să ia legătura cu apărătorii. Se produce oagitaţie ca într-un stup. După câteva schimburi deopinii mai crispate, unii inculpaţi au început să sesimtă din nou bine. Să râdă chiar. Zgomotos. Iritantpentru urechile unui civil. Veverca şi Avram fac unschimb de semne cu un poliţist în civil, strecuratprintre gazetari. Unul dintre ei face un semn deparcă ar umbla la trăgaciul unei arme. Discret.Ţinând mâna lângă cap. Cine să-l observe? Toatăsuflarea e cu ochii pe stup. Celălalt mimează cuarătătorul şi cu degetul mare în dreptul gurii. Vreasă spună probabil că el s-a abţinut să vorbească, daralţii l-au dat în gât. Face un semn reprobator cucapul. Nu e bine, nu e bine”.

Un scenariu scris fără talentÎn paralel, Iosif Costinaş prezintă şi opiniile unorpersoane şi personalităţi din urbe referitoatre laProcesul de la Timişoara. Scepticismul şi îndoielilesesizate deja la Cornel Bogdan sunt surprinse şi dealţii. Cu acuitate, marele scriitor Laurenţiu Cerneţsintetizează în două-trei fraze diferenţele dintrenevoia de dreptate şi ceea ce apare în proces, dintre

192

orizontul de aşteptare şi ceea ce se întâmplă defapt: „Până acum, procesul de la Timişoara îmi lasăimpresia unui spectacol din care lipseşte cevaesenţial. Nu-mi dau seama ce anume. Îmi pare unscenariu bine întocmit tehnic, dar scris fără talent.Nu mă convinge. La aceasta contribuie poate şi dozamare de neverosimil, deşi faptele se leagă uneori cuo fluenţă parcă facilă, neverosimil generat dediscrepanţa dintre declaraţiile acuzaţilor şi datelecunoscute din presă şi de la martorii oculari. Saudintre eleganta şi imperturbabila atitudine, ba chiarsiguranţa celor din boxă şi imaginea zecilor detrupuri sfârtecate din gândul meu”.În acelaşi număr este găzduit un amplu interviurealizat de Brînduşa Armanca unitatea militară deaviaţie de pe lângă Aeroportul Timişoara. În cazulacesta, sunt relevante două aspecte. Unul este dat demisiunile încredinţate acestor militari în timpulRevoluţiei, misiuni din care face parte şi luptaacestora cu teroriştii. Dar, înainte de a vorbidespre această obsedantă probelmă a misterioşilorterorişti, se cuvine să aruncăm o privire asuprapreambulului acestui interviu. Acesta este mai multdecât un şapou (chapeau), în termeni jurnalistici, opunere în temă, ci are şi semnificaţia unei definiria traseului omului de presă, o scurtă, foarte scurtă,dar extrem de relevantă misiune de credinţă. Pentruperioada la care ne referim, prezentarea făcută deBrînduşa Armanca are o dublă semnificaţie simbolică,

193

dezvăluite fiind nu doar condiţiile realizării unuibun interviu, ci sunt date şi unele principii dupăcare ziaristul se ghidează în munca sa: „Acestmaterial documentar apare cu întârziere. Înconfiguraţia priorităţilor gazetăreşti, urgenţele s-au permutat de la o zi la alta, de la o oră la alta.Reporterul e convins de necesitatea elucidării întimp, până la detaliu, a tuturor acţiunilor şiîntâmplărilor din desfăşurarea cu totul specială arevoluţiei în oraşul providenţial Timişoara.Principiile sale sunt: fără afirmaţii vagi, fărăspeculaţii, fără vânătoare de senzaţional. Şi încăunul, pe care îi va fi greu să nu-l încalce: fărăpatetism. O serie de interdicţii pe care şi laimpune, crezând în probitatea şi decenţa mesajuluijurnalistic. Banda magnetică şi monitoarelediscernământului îi vor sta în ajutor”.În ceea ce priveşte mult discutata şi halucinantaproblemă a teroriştilor, este important să face odisticţie între teroriştii care au acţionat mânuindarmele de foc şi cei ce au declanşat războiulelectronic. Chiar dacă lt. col Nicolae Drăghicescu sereferă, în interviul luat de Brînduşa Armanca, doarla cei ce se lansau în reţelele de transmisiuni oriaruncau ţinte false, declaraţia lui surprinde esenţaîntregului fenomen, mult mai amplu: „Să-i numim,totuşi, «terorişti» (deşi nu am prins niciunul)”.Acelaşi interlocutor ne relatează despre capacitateaacestor indivizi de a semăna o confuzie groaznică:

194

„La un moment dat, am fost informaţi că aerodromuleste atacat. Atunci am folosit antiaeriana. Acum estecert că s-a simulat un atac prin lansarea unorbaloane captive, un fel de fuzee care imitau zborulunui elicopter (...) Intrând în raza de acţiune aartileriei antiaeriene, s-a deschis focul asupraacestui aparat de zbor, căruia îi lipsea totuşi ceva:nu făcea zgomot. În partea de est a aerodromului aexplodat un astfel de obiect”. Mai târziu, militariiau putut recupera resturi din acesta şi au putut să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă.

Au tras cu racheteDacă în Timişoara aviatorii erau puşi pe urmele unorţinte false, inexistente ori aparate care simulauprezenţa unui inimamic, la Reşiţa, piloţii chiar audeschis focul asupra unor cuiburi de terorişti,efectul fiind unul pozitiv. Avioanele militare aufost chemate la Reşiţa în primul rând pentru asprijini unitatea de rachete amplasată acolo, unitateaflată, lucru confirmat cu certitudine, sub foculunor trăgători care au primit numele generic deterorişti. Să spunem că aceste lupte încinse s-au datîn zilele după căderea regimului ceauşist. Iată ce areţinut lt. col Nicolae Drăghicescu: „În 24 decembries-a primit ordin să se acţioneze în misiuni decercetare aeriană şi de sprijin în zona Reşiţa. Acoloerau semnalate grupe de terorişti care trăgeau într-un dispozitiv al Armatei. Dovada concretă: victimele

195

din zona respectivă. În afară de misiunea decercetare am avut de executat şi două misiuni delovire cu foc în zona respectivă. Au mers douăavioane la interval de timp şi s-a executat câte otragere. Efectul a fost că imediat a încetat foculdinspre grupul de terorişti către unitatea militarărespectivă”.Încheind aici retrospectiva privind rolul revisteiOrizont în perioada postrevoluţionară putemconcluziona: orientarea revistei către public, subimperiul presiunii momentului, prin reliefarea înpaginile publicaţiei atât a subiectelor literarartistice, cât şi a celor privind aspectele legate derevoluţia de la Timişoara; Orizontul a atras înpaginile sale scriitori, dar şi jurnalişti de primămână; revista a devenit un model publicistic, prinmodul sobru, implicat, temeinic şi direct de aprezenta lucrurile; stilul a fost unul aşezat, fărăexagerări şi patetisme inutile; s-a evitatsenzaţionalul de dragul senzaţionalului; au primatmărturiile vii, documentele şi documentarea detaliatăpe teren; au fost ascultate părţile implicate ori lis-a cerut opinia; articolele au fost redactate într-olimbă corectă, cu axarea pe sensul propriu alcuvintelor; principiile jurnalismului profesionist aufost urmărite şi impuse cu tenacitate.

196

197

ASALTUL STEREOTIPIILOR CU COTIDIANUL TIMIŞOARA

Un început ezitantPrimul număr al ziarului Timişoara avea să apară în 23ianuarie 1990. Al doilea apărea în 24 ianuarie.Acestea aveau să fie editate în locul Renaşteriibănăţene, după ce redactorii şi ceilalţi lucrători aiacestei publicaţii fuseseră evacuaţi din sediu. Apoi,din 26 ianuarie, publicaţia avea să apară în paralelcu Renaşterea bănăţeană. Aproape un an, gazeta a fosteditată de trei ori pe săptămână, adică ieşea pepiaţă în zilele de marţi, joi şi sâmbătă. La ocaziispeciale, în funcţie de evenimente, erau editatenumere suplimentare, în alte zile. Situaţia aceastacu apariţii curioase în istoria presei avea dreptcauză lipsa mijloacelor tehnice şi materiale delucru, căci, practic, redacţia funcţiona la începutîn aer, în spaţii neadecvate, improvizate cugreutate. Mai era şi problema personalului, căcilipseau cei care să facă munca administrativă şi dedistribuţie, iar experienţa de ziar a redactorilorera una scăzută, în ciuda unui mare entuziasm şi aconvingerii că vor reuşi să facă o publicaţie demnăde respect.Odată cu ideea unor publicaţii noi, înainte de fugalui Ceauşescu avea să apară şi imperativul reformării

198

publicaţiilor existente şi aducerea lor pe noulfăgaş. Schimbarea nu avea însă să fie uşoară. Aşa cumam amintit deja, a existat chiar în 22 decembrie1989, o primă încercare de a prelua conducereafostului ziar judeţean de partid Drapelul roşu,încercare care a eşuat, deoarece ziariştii-activiştiai redacţiei comuniste au reuşit să se regrupeze latimp şi să se menţină în posturi. Urmează însă gafădupă gafă, ceea ce avea să inducă un sentiment derevoltă sau măcar de neîncredere în rândul populaţieifaţă de modul în care înţeleg cei de la Luptătorulbănăţean (ulterior Renaşterea bănăţeană) să facă presă.În aceste condiţii, presiunea supra lor seaccentuează şi capătă consistenţă prin acţiunile unuigrup de intelectuali ai oraşului, desemnaţi printitulatura de „tineri scriitori şi gazetari”. Uniidintre ei erau scriitori, dar lucrau ca profesori sauîn alte meserii şi aveau experienţa presei în primulrând la publicaţiile studenţeşti. Ziarist deplin cuatestat în acest sens era Marcel Tolcea. Mai erau şicei cu experienţă în presa culturală, la revistaOrizont.

O relatare subiectivăCeea ce urmează în continuare nu mai urmează liniastrictă a documentului, a publicaţiilor, ci secontituie ca mărtuie, căci se bazează pe propia mea

199

experienţă de om implicat în evenimentele acelorvremuri. Întâlnirile grupului erau informale şi seţineau în diferite locuri, aproape întâmplător.Repede aveau însă să se fixeze două locaţii. Primaeste la sediul revistei Orizont, căci mulţi dintremembrii grupării gravitau în jurul publicaţiei (uniio făcuseră şi înainte de Revoluţie, ceea cereprezenta un avantaj adus sub forma experienţeieditoriale). Alte întâlniri aveau însă loc la CasaUniversitarilor (în vechiul ei sediu, cel de pestrada Paris). Lucram în această instituţie, directorfiind Cornel Secu, şi unde eu aveam chiar funcţie deconducere. Spaţiul era cunoscut nu doar carestaurant, ci ca un autentic loc de cultură unde seîntâlneau personalităţile vremii. Este vorba înprimul rând de conştiinţele treze ale epocii, căciinvitaţi au fost aici înainte de 1989 Lucian Boia,Solomon Marcus, Andrei Pleşu, Eugen Simion, AlexandruZub, ca să nu-i amintesc decât pe câţiva. Fărăîndoilă, toţi intelectualii de marcă ai Timişoareierau cumva legaţi în acel timp de CasaUniversitarilor.În acest spaţiu a avut loc, la mijlocul luniiianuarie 1990, o nouă discuţie, în care s-a stabilitprogramul de acţiune pentru impunerea lui MarcelTolcea ca redactor şef la Renaşterea bănăţeană.Sugestii au venit şi din partea unor oameni deosebiţica Alexandra Indrieş, Eduard Pamfil sau ŞerbanFoarţă. S-a decis organizarea unui miting-masă

200

rotundă în sala de spectacole a Casei Studenţilor.Mi-a revenit misiunea şi cinstea de a conduce acestăîntrunire, iar Viorel Marineasa a fost desemnat săobţină autorizaţia pentru adunare. Apăruse deja legeaprin care se cerea astfel de aprobări, iar bunulViorel Marineasa se poate lăuda că pe numele lui afost emisă autorizaţia de întrunire publică cunumărul 1 din Timişoara!Dezbaterea are loc în 20 ianuarie 1990. Sala despectacole a Casei Studenţilor era arhiplină, cumulţi oameni rămaşi în picioare, ceea ce înseamnăaproape o mie de participanţi. Lucrurile au fostîntoarse pe toate feţele, iar concluzia a fostaceeaşi: Marcel Tolcea devine redactor şef laRenaşterea bănăţeană! Nu a fost să fie, deoarece ceidin redacţia ziarului s-au opus vehement. În acestecondiţii a fost nevoie de o acţiune ceva maihotărâtă. Luni, 22 ianuarie 1990, ne-am regrupat laCasa Universitarilor şi am discutat ce este de făcut.Ion Monoran şi Vasile Popovici au fost pentru oacţiune directă. Ion Monoran a mobilizat masele derevoluţionari (avea Mono acest dar special!). Înfruntea a sute, poate mii de oameni, am ajuns lasediul ziarului. La poartă au fost ceva discuţii,căci militarii aflaţi de gardă nu ne lăsau să intrăm.S-a convenit să se formeze o delegaţie, care sănegocieze cu cei dinăuntru. Apoi l-am auzit pe VasilePopovici strigând lista: Daniel Vighi, Ion Monoran,Viorel Marineasa, Lucian-Vasile Szabo...

201

Numele oraşului ca titluNe-am întâlnit cu ceilalţi în sala de sindicat de laparterul clădirii. Eram faţă în faţă, noi înpicioare, iar ei aşezaţi. Se vedea că le este teamă,căci aveau vocile stinse. Când au încercat săargumenteze pe un ton mai ridicat s-a stârnitfurtuna. Vasile Popovici a izbucnit furios şi eragata să răstoarne masa peste ei. Le-am cerut săplece. Ion Monoran a mai calmat spiritele, organizândîn stilu-i caracteristic evacuarea ziariştilordrapelişti. Am urcat surescitaţi la etaj, căci acolose aflau birourile redacţiei, şi le-am cerut celor deacolo, pe un ton ferm, să plece. Ceea ce au şi făcut.Repede ne-am trezit stăpâni pe sediul ziarului, daraceasta nu însemna că şi puteam să-l facem. Seînsera, iar noi nu ştiam prea bine nici ce o săpublicăm, în ce condiţii, ba chiar nu ştiam nci cum osă se cheme publicaţia!În aceste condiţii, un comitet restrâns, constituitad-hoc, s-a deplasat la sediul judeţean al FSN. Eramai degrabă un gest de protecţie făcut de prietenulnostru Claudiu Iordache. Aici, într-o sală destul demică, s-a pus lumea la cale. S-a discutat mult petitlu. Au fost diferite propuneri. Mircea Porainsista pe Gazeta de Timişoara sau ceva cu Timişoara.Le-am sugerat celor prezenţi să ne oprim doar laTimişoara şi, după o pauză de gândire, Daniel Vighi atranşat problema considerând că este un titlu

202

potrivit. Se înserase bine. Aveau un titlu de ziar,dar încă nu ştiam cum o să-l facem Am plecat spretipografie. Şi eu, şi Daniel Vighi mai ştiam câteceva despre munca aceasta extrem de delicată. Noroculnostru a fost însă cu Nicolae Bădilescu, care ştia săpună în pagină o publicaţie, ba chiar avea priceperede tipograf, făcând şi treabă de zeţar!Lucrurile au mers greu, mai ales că ne-am încăpăţânatsă scoatem o publicaţie de patru pagini. În prima ampus comunicate, unul din partea redacţiei şi unul dinpartea Comitetului judeţean al Frontului SalvăriiNaţionale, care ne sprijinea în demersul nostru.Sprijinul venea în mod direct din partea lui ClaudiuIordache, însă cei mai mulţi oameni din putereaprovizorie vedeau în schimbarea majoră din presacotidiană un mod de a fi susţinuţi în eforturile lor.Reamintim că Renaşterea bănăţeană se dedase unor jocuride culise, în urma cărora organele puterii provizoriila nivel de judeţ şi municipiu fuseseră aproapedizolvate, conducerea fiind practic asigurată deArmată! Pagina întâi a cuprins un comunicat al FSN,prin care noua redacţie primea mână liberă de a faceziarul, precum şi o Declaraţie de principiu, cucâteva elemente de ghidaj în activitate. Încă de laînceput se afirma faptul că noul colectiv redacţionalîşi asumă independenţa reală faţă de toatestructurile social-administrative şi politice:Frontul Salvării Naţionale, Procuratură, Poliţie,Armată, partide politice.

203

Comunicate peste comunicate Pagina a doua a fost dedicată unor comunicate şiarticole legate de alegerile locale pentruconstituirea consiliilor judeţene şi municipale aleputerii, alegeri pe care Renaşterea bănăţeană reuşisesă le de-a peste cap. Nu e, deci, de mirare că treidintre aceste materiale informative erau semnate degeneral maior Gheorghe Popescu! În pagina a treia afost reprodusă o imensă caricatură cu Ceauşescu înipostaza de vampir. În pagina a patra aveau să aparătrei articole şi mica publicitate. Aici este anunţatăintenţia redacţiei ziarului Timişoara de a declanşaampla anchetă privind morţii şi pe cei dispăruţi.Importantă este şi intervenţia lui Vasile Popovici,care pune lucrurile la punct în ceea ce priveştecampania de denigrare la care era supus Marcel Tolceade către cei din redacţia fostului ziar comunist.Amintind de metoda manipulării opiniei publice princalomniera unei persoane, Vasile Popovici avea săanunţe răspicat că Asociaţia Scriitorilor dinTimişoara garantează pentru moralitatea lui MarcelTolcea în faţa concetăţenilor. Deşi mai multepersoane au lucrat efectiv la editare, primul număral publicaţiei avea să fie girat de un comitet, dincare făceau parte Nicolae Bădilescu, Ion Monoran,Gheorghe I. Sînmărtinean şi Lucian-Vasile Szabo.În numărul 2 încep să fie ţinute promisiunile de a sescrie despre morţi. Aici apare mărturia Irinei

204

Oteliţă, de unde aflăm că soţul acesteia, AurelOteliţă, cu care avea doi copii şi era din nouînsărcinată, a fost împuşcat în casă, rana fiindprovocată de un glonţ intrat prin geam. A fost dus laSpitalul Judeţean cu o maşină a Armatei, iar de aicia dispărut. La o lună de la evenimente, femeia nuavea încă nicio informaţie controlabilă privindsoarta soţului ei. Extrem de important este şiarticolul În ziua de 17 decembrie ’89 s-a tras (şi) în Armată. Pebaza mărturiei lui Florin Nicoară, pe atunci militarîn termen la Timişoara şi rănit în timpulevenimentelor, Traian Pop Traian reface filmul unorîntâmplări din Piaţa Libertăţii. Aflăm de aici,pentru prima dată, că un individ în civil, îmbrăcatelegant, a ieşit pe poarta Garnizoanei militare şi adeschis focul cu o armă automată împotriva celor deacolo. A fost rănit inclusiv soldatul care relateazăaceste grozăvii! Ulterior, avea să se afle că în aceazonă a deschis focul ofiţerul de contrainformaţiiJoiţoiu, judecat pentru că a tras asupra familieiBărbat.

Aventura s-a încheiat, dar continuă...În 24 ianuarie 1990 redactorii de la Renaştereabănăţeană revin în sediu, aşa că aventura ziaruluiTimişoara în acest loc ia sfârşit. A fost un momentde umpănă, însă am ştiut că publicaţia îşi vacontinua misiunea abia începută. Era seara, frig şimoimă când am plecat cu Ion Monoran şi Daniel Vighi

205

să căutăm sprijin. Mono ducea sub braţ, sub palton,manuscrisele pe care le aveam. Am trecut prin maimulte locuri, inclusiv pe la sediul PNL, aflat atunciîn centru, la vechiul sediu al Camarei de Comerţ. Ne-am dat seama atunci că în afară de bunele lorintenţii ceilalţi nu prea aveau ce să ne ofere. Era ostare de demoralizare, însă Ion Monoran şi VasilePopovici s-au dovedit foarte hotărâţi. Am mers atuncila Casa Universitarilor şi într-una din încăperi amconceput numărul 3 al ziarului. Avea să apară în 26ianuarie 1990. Dar ce aventură a fost aceastăapariţie!În 25 ianuarie 1990, colectivul avea să se reunească,fiecare aducând propunerile de articole. Ne-amdeplasat în tipografie. Eram înarmat cu un formularde comandă, semnat din partea Comitetului judeţean alFrontului Salvării Naţionale de către TudorinBurlacu, comandă ce fusese obţinută de către ClaudiuIordache. De la Vasile Popovici am primit suma de5000 de lei, bani luaţi de la Viorel Oancea, sumă ceurma să fie returnată mai târziu. Banii aceştia aufost necesari pentru a-i mitui efectiv pe tipografi.Plata se justifica mai ales prin faptul că tipografiilucrau în condiţii grele şi câte 20 de ore pe zi,căci erau multe publicaţii de scos. Nu era deciniciun bai că acestă contribuţie la libertateacuvântului le aducea un spor de venit. Adevărul estecă aceşti oameni din secţia de ziare au lucrat luniîn şir în condiţii extrem de grele! Acest număr avea

206

să primească girul uni comitet format din IonMonoran, Marcel Sămânţă, cpt. Gheorghe Sânmărtineanşi Lucian-Vasile Szabo. În fapt, lucraseră mai multepersoane la el, dar aşa se decisese să fimreprezentaţi. Se lumina de ziua când ziarul a fostgata tipărit. Şi erau 60 000 de exemplare, un tirajfabulos chiar şi pentru acea perioadă, în carecererea de publicaţii era insaţiabilă! Rămăsesemsingur. După câteva momente de gândire, am organizatdistribuţia. Nu aveam niciun fel de mijloace. Atunciam apelat la câţiva colegi de la CasaUniversitarilor. Teancurile de ziare au fosttransporate în Piaţa Victoriei (Operei) şi puse învânzare. Repede, de aceste dificile operaţiuni dedistribuţie a început să se ocupe George Lână.

Un ziar în toată puterea cuvântuluiAcest număr 3 avea să fie mult mai bine făcut. Era unziar în toată puterea cuvântului. Se deschidea cu unarticol semnat de Doina Paşca-Harsanyi, important şiacum prin relevarea confuziei şi a stării deincetitudine ce domneau în epocă. Dezinformarea erala ea acasă, iar presa (scrisă şi audiovizuală) nureuşea să devină pe deplin credibilă. Iată cumstăteau lucrurile: ”Am aflat din ziar câteva segmenterăzleţe şi parcimonios selectate (decătre cine?) dinopinia publică, câteva bârfe, o sumă de calomnii,plus câteva informaţii tari, muiate a doua zi despăşite dezminţiri. Cam aceleaşi lucruri ne oferă şi

207

Televiziunea. Ce să creadă oamenii cinstiţi şi debună credinţă la care fac apel cu toţii? Înrealitate, ei nu mai cred în nimic, zvonurile circulăîn continuare; singura posibilitate de a se sustragemanipulării prin dezinformare este să iasă din nou înstradă (şi nu e chiar plăcut pe timp de iarnă) pentrua forţa uşile bine închise în spatele cărora stăpitit adevărul, din care ni se strecoară, pe gauracheii, câte o fărâmă”.Este numărul în care George Şerban scrie celebrularticol Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie, unde arată faptul căfaţă de Frontul Salvării Naţionale, confundat atuncicu puterea politică, trebuie menţinută distanţa, iaracţiunile acestuia se cer privite critic, căci „nutrebuie să uităm: POPORUL A FĂCUT REVOLUŢIA ŞI NUFSN! Deceauşizarea ţării nu este un merit propriu alFSN. Este voinţa mare şi unică a întregii naţiuni, pecare oricare alţi oameni, treziţi ca şi ei, din purăîntâmplare, la putere, ar fi fost siliţi să oîndeplinească fără întârziere”. Observaţiile porneaude la faptul că Frontul refuza să-şi precizezeculoarea politică, fiind suspectat de oamenii oneştică doreste să ducă ţara pe calea unui socialism uşorcosmetizat. George Şerban afirmă răspicat aicicredinţa sa că România are nevoie de reformeradicale. Mai mult, cunoscând ce se întâmplase dejaîn alte state comuniste, ideologul avea să respingăchiar şi perestroika: „Ea nu a adus deocamdatăţărilor din Răsărit decât stagnare, haos economic,

208

inflaţie, tensiune socială explozivă. Sângelemartirilor ne-a dat şansa, unică în Estul Europei (s.a.), de a putea alege şi altceva decât scamatorianumită «comunism cu faţă umană»”.

Numărătoarea morţilorÎn ziar sunt inserate şi trei articole cu referiredirectă la cele petrecute în Revoluţie, de fapt lavictimele consemnate în acele zile şi despre a cărorsoartă nu existau decât puţine informaţii. Mediculstagiar George Radu declară că a participat înnoaptea de 17 spre 18 decembrie 1989 la triereacadavrelor celor decedaţi. A constatat că erau opt desex feminin, printre care o fetiţă de doi ani, şi 34de bărbaţi, deci 42 de trupuri în total. Toate audispărut, iar procurorii, miliţienii şi securiştii auridicat şi documentele întocmite cu acea ocazie.Alăturat, este prezentat un material semnat „Soţul”,aparţinându-i lui Ioan Bânciu. Acesta povesteşte încâteva cuvinte tragedia din familia sa, căci soţia,Leontina Bânciu, fusese împuscată în 17 decembrie1989, În zona Podului Decebal, dându-şi ultimasuflare chiar în braţele soţului, în drum spreSpitalul judeţean. Trei copii minori au rămas orfanide mamă, al cărui trup nu a mai fost găsit niciodată.Se apreciază că ar fi fost în lotul celor arse lacrematoriul Cenuşa din Bucureşti. Ioan Bânciu are şiastăzi îndoieli în această privinţă, căcireprezentanţii justiţiei nu au reuşit să găsească

209

dovezi indubitabile. Există o teorie cum că a existatşi un al doilea trasport de cadavre, iar cenuşa ar fifost deversată-n câmp lângă Slatina. Un alt articol revine asupra soartei eroilor martiriînhumaţi în data de 27 decembrie 1989 în CimitirulEroilor. Se dovedeşte încă o dată că autorităţileprovizorii de la acea dată, reprezentate în primulrând de către şefii Garnizoanei militare, au acţionatprost, pe furiş, iar ulterior au minţit. În ciudasusţinerii că aceşti eroi au fost înmormântaţicreştineşte, cu preot, rămâne un semn de întrebareprivind faptul că nu li s-au acordat onorurilepublice cuvenite. Faptul că în Timişoara se trăgea laacea oră este o scuză care se poate susţine într-oanumită măsură. Nu există însă nicio scuză pentrufaptul că familile nu au fost anunţate, deşi acesteaumblau tot timpul pe la oficialităţi, la Procuratură,la Garnizoană, pe la spitale, la Medicina Legală saupe la reprezentanţii puterii provizorii. Cu atât maimare a fost drama, cu cât aceste familii îndoliateaveau să-şi afle morţii, în 14 ianuarie 1990,îngropaţi în Cimitirul Eroilor.Acest aspect avea să fie reluat în numărul 4 alziarului Timişoara, într-o declaraţie semnată de Mariaşi Virgil Boţoc, îndureraţii părinţi ai fetei denumai 14 ani, Luminiţa Boţoc, împuşcată-n CaleaLipovei în 17 decembrie 1989. Declaraţia esterevelatoare, căci, după căutări de aproape o lună,nefericiţii părinţi îşi vor găsi fata înmormântată în

210

Cimitirul Eroilor: „Consider că doctorul Dressler nua procedat corect când a spus la radio şi TV că s-audat anunţuri pentru ca morţii să fie identificaţi.Ştim bine că nu s-a dat niciun fel de anunţ. Cred căminte şi administratorul de la pompe funebre,deoarece sunt oameni, printre care groparii dincimitir, care au susţinut că ei au refuzat să sapegroapa comună şi că s-a lucrat noaptea, cu unexcavator de la GIGCL şi că morţii au fost îngropaţitot atunci, iar preotul a făcut slujba a doua zi,morţii fiind deja îngropaţi”.

Se trece la organizareLa Casa Universitarilor a avut loc, spre sfârşitullunii ianuarie 1990, întrunirea care a fondatSocietatea Timişoara. Vasile Popovici şi cu DanielVighi aflaseră de la avocatul Marius Proks că formacea mai sigură de organizare a unei publicaţii, învidul legislativ de la acea oră, o reprezintăînfiinţarea unei asociaţii, în virtutea unei legi deprin 1924! Aveam puţine scaune la dispoziţie, aşa căunii participanţi au sta în picioare sau cu fundul pemese. Au participat în jur de 30 de persoane, fiecaredintre acestea cunoscând pe unul sau mai mulţi dintrecei prezenţi, căci nu era niciun participant care să-i ştie pe toţi ceilalţi. A mers destul de repede,căci ideea era să îndeplinim formalităţile pentru aputea înregistra asociaţia. Deoarece apăruseră dejadouă numere din ziarul Timişoara nu ne-a fost greu să

211

o numim Societatea Timişoara. Termenul de societatedevenise cunoscut în epocă, pentru că societăţile dediferite feluri şi cu diferite scopuri se constituiaurapid, fiind o dovadă a expansiunii societăţii civileîn România.A fost constituit un comitet de conducere, din carefăceam parte alături de Vasile Popovici, Daniel Vighişi Claudiu Iordache. Daniel Vighi a şi redactat unproiect de statut, folosind un model luat de peundeva. Cu acesta am mers la Judecătoria Timişoara,pentru a ne înscrie. Un sprijin consistent avea să neacorde poetul Eugen Bunaru, care avea relaţii,printr-o verişoară, în sfera justiţiei. Un sfat bunne-a dat şi judecătorul Dănuţ Diaconescu, şi aşa,după vreo trei săptămâni, aveam să primim sentinţa cuînregistrarea societăţii. Înainte de aceasta, ladosar a trebuit să depunem un fel de aprobare, o vizăde la Ministerul Culturii. Aceasta a venit de laCoriolan Babeţi, ministru adjunct, care a pus oapostilă interesantă. Spunea că nu ştie dacă viza luieste necesară, dar că el o dă din toată inima,garanţie fiind numele celor desemnaţi să reprezinteSocietatea Timişoara. Am mers cu documentul la dosar,iar instanţa ne-a validat!În statutul Societăţii Timişoara punctul principalera editarea unei publicaţii care să o reprezinte,una care să promoveze drepturile omului, democraţia,liberatea şi pluripartidismul. Repede aveam însă săne dăm seama că nu doar editarea ziarului este

212

importantă, ci şi de nebănuita dschidere şioportunitate oferite de asociaţie, de posibilitateade a ne manifesta în sfera societăţii civile. Repede,noua societate avea să devină activă în acestdomeniu, prin susţinerea unor grupuri reformatoare,sindicate, partide politice, mişcări de diferiteorientări. Două dintre primele acţiuni de sprijin afost pentru studenţi, precum şi pentru Comitetul deAcţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA).

Jurnalişti şi activiştiAnunţul privind constituirea Societăţii Timişoaraapărea în ziarul omonim numărul 6, din 6 februarie1990. În această declaraţie se preciza:

1. Societatea Timişoara este o societate lucrativă,constituită din tineri intelectuali şi scriitoritimişoreni, care au participat nemijlocit laRevoluţie;

2. Scopurile principale ale societăţii suntapărarea drepturilor omului, promovarea şisusţinerea unei reale democraţii, în spaţiulcăreia liberatea cuvântului este de o importanţăvitală;

3. Membrii Societăţii Timişoara nu fac parte dinniciun partid politic şi, deci, nu militeazăpentru nico platformă politică. Acţiunea publicăa societăţii se va manifesta prin veghea larespectarea principiilor enunţate la paragraful2;

213

4. Organul de presă al Societăţii Timişoara esteperiodicul Timişoara;

5. Societatea Timişoara se afiliază la OrganizaţiaMondială pentru Apărarea Drepturilor Omului cusediul la Geneva.

În acelaşi număr este prezentată şi o casetă cuColegiul de redacţie: Ioan Crăciun, Dorel Mihiţ(redactor şef adjunct), Ion Monoran (redactor şefadjunct), Dan Popovici, Marcel Sămânţă (secretargeneral de redacţie), Lucian-Vasile Szabo (redactorşef), Marcel Tolcea, Daniel Vighi, Harald Zimmerman.Sediul fusese stabilit în sala de şedinţe a revisteiOrizont, loc unde se făcea ziarul, dar şi administraţialui. În ceea ce priveşte organizarea ziarului, lamijlocul lunii februarie au fost demarateformalităţile pentru organizarea lui pe bazeeconomice. A fost preluat modelul unor publicaţii dinCapitală, în special de la România liberă, şi s-auîntocmit actele de funcţionare ca microîntreprindere,căci apăruse celebrul Decret-lege 54. De aceastătranformare a fost delegat să se ocupe Dorel Mihiţ.

Dedesubturile revoluţieiActivitatea publicistică avea să continue atât prinevidenţierea unor probleme de actualitate politică şisocială, cât şi prin relevarea unor dedesubturiprivind cele întâmplate în Revoluţie. Reporterii dela Timişoara merg să afle amănuntele relevante,adesea în paginile publicaţiei fiind reproduse

214

declaraţii, directeţea stilului dovedindu-se foarteeficientă în acea perioadă. Iată un exemplu, cureferire tot la cazul îngropării învăluite în mistera unor martiri în Cimitirul Eroilor în data de 27decembrie 1989. Este vorba de declaraţia unei mame deerou, relatând cele întâmplate în 2 ianuarie 1990,când află nu doar că fiul ei este înmormântat acolo,dar şi că a fost jefuit: „I s-a spus despre CimitirulEroilor şi despre înmormântarea din 27 XII. După ce avorbit cu administratorul cimitirului şi după ce l-aexhumat, împreună cu toţi ceilalţi, a constatat căfiului ei îi fusese furată geaca de blugi nouă,cureaua de piele, ghiulul de aur de pe deget şiotterii din picioare”. Femeia punea prin intermediulziarului două întrebări: „Cine i-a jefuit fiul, odatăce în registrul medico-legal inventarul hainelor estecomplet? Şi a doua întrebare: de ce figur fiul ei lacadavre neidentificate, odată ce i-a găsit buletinulîn buzunarul pantalonilor după ce l-a deshumat?”În acea perioadă, colaborator asiduu a devenitmedicul Octavian Onisei. Nu era o persoană cu care săte înţelegi prea uşor, deoarece se dovedea opersonalitate vulcanică. Poate că la mijloc era şi oconfruntare de orgolii. Din câte am aflat, acestcaracter exploziv, o aplecare naturală pentru cauzeledrepte îi aduseseră necazuri pe secţie, căci doctorulera unul din chirurgii de primă mână de la SpitalulJudeţean. Şi-a descoperit vocaţia scrisului, iararticolele sale s-au dovedit deosebit de incitante.

215

Octavian Onisei scria cu nerv şi într-un stil limpedeşi curat despre cele întâmplate în spital îaninte, întimpul şi după Revoluţie. Unele fapte suntcutremurătoare. De la el aflăm despre brutalităţilecomise de necioplitul Ion Corpodean, fost adjunct alşefului Miliţiei judeţene. Corpodeanu venise înspital pentru a se interesa de situaţia unorsubordonaţi ai săi, Dorneanu, Nisipeanu, Crăciunoiu,Hodorogea, Bociori şi Cojan, afectaţi în urmamanifestaţiilor de protest desfăşurate în Piaţa Sf.Maria în 16 decembrie 1989.

Unde erau anchetaţi răniţiiTot Octavian Onisei face o relatare amănunţită şi,bănuim, mai aproape e adevăr, privind un personajcontroversat al Revoluţiei. Materialul, întins pe maimulte numere, poartă titlul sugestiv Enigma cazuluiParaschiv Dominic. Înainte de aceasta să sublinem că înprrimul episod apar şi primele informaţii despreanchetarea răniţilor în spital, cabinetul de lucru alanchetatorilor fiind stabilit în salonul 19. Tot aiciapare informaţia că unul dintre bolnavi a fost la unadin ferestrele spitalului când au dispărut morţii.Omul avea să declare că a numărat până la 65 decadavrea cărate, după care i s-a făcut rău.Declaraţia îi aparţine lui Gheorghe Butunoi şi estereprodusă de ziar chiar sub articolul privindhalucinantul caz Paraschiv Dominic. Iată ce declarăacest om: „Am fost printre cei împuşcaţi în seara de

216

duminică, 17 XII. 1989, şi internat la SpitalulJudeţean, etajul III, secţia Chirurgie I. În data de18 XII, ora 1,30, având ferestrele salonului spremorgă, am observat un trailer frigorific, având casemn distinctiv o steluţă albă pe capotă, am distinsîn noapte silueta căpitanului Ciucă supreveghindtransportul în cearşeafuri a 19 cadavre, după care«lucrătorii» au făcut o pauză pentru o ţigară. Înacel moment, simţind că sunt priviţi, au stinsiluminatul exterior al spitalului. Transportulcadavrelor a fost reluat şi aproximativ la al 29-leanumăr au fost trei copii morţi transportaţi pe braţe.La al 35-lea cadavru a fost dusă o femeie tăiatălongitudinal şi cusută. Au lăsat-o jos şi au căutat-ode inele şi cercei. Am numărat în continuare până laal 65-lea cadavru, după care nu am mai rezistat dincauza rănii de la picior şi m-am întins în pat,zgomotul maşinii frigorifice auzindu-l preţ deaproape încă o oră”.Ne întoarcem la Paraschiv Dominic. De spre el,Octavian Onisei ne relatează că a fost adus în spitalîn 24 decembrie 1989. Făcea parte dintr-un lot depatru morţi împuşcaţi în cap şi opt răniţi. Unuldintre răniţi este adus în sala de operaţie cumâinile legate la spate. Explicaţia o dă militarulce-l însoţeşte: „Să nu vă scape, a tras înpopulaţie!” rănitul avea să se prezinte dreptParaschiv Dominic. Când se trezeşte după operaţie,rănitul avea să se plângă de dureri de inimă. Replica

217

avea să vină de la cineva aflat în preajmă: „Te doareinima fiindcă ai tras în oameni. Câţi ai omorât?”răspunsul controversatului personaj a fost:„Insuficient, trebuia mai mulţi!” S-a luat legăturacu familia şi s-a aflat că omul ar fi fost de douăluni în evidenţa celor de la psihiatrie. Alteamănunte vin de la presupusă soră a lui, de la Azur.De la această persoană se află însă că exista uninginer cu acest nume, dar că părea un tip suspect,„fiindcă înjura mult regimul Ceauşescu şi nu păţeanimic”. Mai tot timpul era plecat în delegaţii. În salonul în care este depus pentru îngrijiri postoperatorii se află un alt personaj suspect, un tigande 22 de ani, identificat sub numele de Ştiucă.Acesta avea să fie acuzat că l-a dezlegat peParaschiv Dominic, căci personalul medical luasedecizia să-l imobilizeze, şi pentru că era suspect,dar şi pentru că era deosebit de agitat. Dindeclaraţia lui Gheorghe Butunoi reţinem faptul căîntre aceste două persoane par să fi existat olegătură: „Ţiganul, care nu suferea de niciuntraumatism vizibil, a fost internat legal la salonul303. Văzându-l sănătos, oamenii au considerat că numai are ce căuta printre ei şi l-au alungat, dar lascurt timp, nu se ştie de cine, a fost introdus iarîn salon. Consider că prezenţa ţiganului printrepacienţi a fost o manevră prin care trebuia eliberatParaschiv Dominic”. Octavian Onisei avea să relateze,într-un alt număr al publicaţiei, că lui Dominic

218

Paraschis i s-a acordat o mare atenţie de cătremedicii psihiatri, (doar era acuzat că a tras înoameni!) Într-una din aceste ocazii, pacientul ar fideclarat: „Eu n-am omorât în viaţa mea nici măcar unpui de găină”. Medicul-ziarist mai adaugă că toaterăspunsurile rănitului erau îmbrăcate într-o hainămistico-religioasă de genul: „Sângele lui Cristos săne izbăvească!” Omul avea să moară în condiţiineelucidate în data de 27 decembrie 1989. Rănileprimite nu-i puteau cauza decesul. Cu toate acestea,Medicina legală nu-i va face autopsia!Discuţiile cu referire la misteriosul caz Dominiccontinuă şi în zilele următoare. Intervin şi alţispecialişti, fiind consemnate opinia psihiatruluiMircea Lăzărescu şi a Codruţei Paraschiv (soţia celuidecedat). Acentele sunt polemice, subiectul estecompletat cu diferite informaţii, însă nu se reuşeşteelucidarea lui, căci nu se află cu certitudine dacăDominic Paraschiv a tras sau nu în populaţie şi nicinu se află cauza morţii! Dezbaterea avea însă să fieamplificată cu alte aspecte privind activitatea dinSpitalul Judeţean Timişoara, în special a Clinicii aIII-a chirurgicală. Se ajunge la o punere faţă înfaţă a declaraţiilor doctorului Octavian Onisei cucele ale conf. univ. dr. Petru, şeful acesteiclinici. Dincolo de replicile încinse schimbate,rămâne faptul, dovedit în mod clar, că o parte aclinicii respective devenise locul de refugiu alnotabilităţilor comuniste din zonă în caz de boală.

219

Pe aici s-au perindat mai toate numele importante aleştăbărimii vremii. Mai mult, în timpul Revoluţiei,într-una dintre încăperi a funcţionat şi camera deinterogatoriu pentru răniţii aduşi în spital.

Uşi închise, uşi deschise...În numărul 10 al periodicului Timişoara, care sestabilizase acum la trei apariţii pe săptămână, apareun articol semnat de cpt Grigore Taşcău. Acesta sesimţea obligat să relateze ce s-a întâmplat îndupă.amiaza de 18 decembrie 1989 în preajmaCatedralei. Ofiţerul susţine că uşile lăcaşului decult au fost deschise când s-a tras în populaţie, căeroul Sorin Leia avea să moară în pronaos şi cărăniţii şi cei teferi refugiaţi aici aveau să fieevacuaţi mai târziu pe o uşă laterală. Nu se puteaufolosi uşile pricipale deoarece în faţa Catedralei setrăgea. Declaraţia lui Grigore Taşcău este relevantăşi prin prisma faptului că el era ofiţer activ în aceperioadă şi-i cunostea pe cei ce au condus trupele derepresiune. Căpitanul avea să să precizeze:„Dispozitivul securiştilor a declanşat actiunea sateroristă în cele două parcuri. Această acţiune afost condusă direct şi nemijlocit de către gen. lt.Mihai Chiţac, actualul ministru de interne". Erapentru prima dată când se făcea public numele unuicomandant al Armatei participant la represiune.Ulterior, generalul Chiţac avea să fie judecat de maimulte instanţe, iar după lungi tergiversări motivate

220

medical avea să fie condamnat. De menţionat faptul căGrigore Taşcău s-a dovedit un om extrem de curajos şiun ziarist priceput. Căpitan în Armata română, acestaavea să fie cooptat în timpul represiunii Revoluţieiîn dispozitivul instalat de organele de stat şipartid în zona Catedralei. Omul a văzut multegrozăvii acolo, pe care le-a relatat fără reţinere înperiodicul Timişoara, în ciuda presiunilor la care afost supus pentru a renunţa...Era o perioadă când în publicaţia Timişoara vorbeaudocumentele, declaraţiile luate de la participanţiila Revoluţie, precum şi de la martorii din diferiteinstituţii. Pe de altă parte, numeroase au fost şiarticlolele programatice pentru deslusirea unuiviitor mai bun pentru România, Banat şi Timişoara.Aceste articole de orientare erau semnate în specialde George Şerban, Daniel Vighi, Viorel Marineasa,Doina Paşca-Harsanyi şi Vasile Popovici.Intervenţiile lor vorbeau în primul rând dedimensiunea morală a Revoluţiei, de nevoiadezvoltării sistemului democratic şi de onsolidare alibertăţii câştigate. Au fost şi unele gafe. Saupoate a fost doar bunul simţ al unor oameni necăjiţide unele greşeli. Acum, după două decenii de la aceleactivităţi febrile, constatăm că membrii redacţieierau prea critici, prea aspri în judecarea modului dea face ziarul. Căci în paleta de publicaţii a vremii,Timişoara se distinge prin seriozitate, temeinicie şidinamism.

221

Vine ProclamaţiaLa un miting desfăşurat în Piaţa Unirii dinTimişoara, în 22 februarie 1990, George Şeban avea săfacă publică pentru prima dată propunerea deredactare a unei Proclamaţii către Ţară a cetăţenilororaşului Timişoara. În ziarul din 27 februarie,George Şerban revine asupra subiectului, precizând căideea a fost primit cu entuziasm de cătreparticipanţii la miting. Scopul Proclamaţiei estedefinit cu exactitate: „Ea ar avea menirea de a aducela cunoştinţa opiniei publice româneşti idealurileoriginare ale revoluţiei timişorene, aspiraţiile eiautentic europene. Sunt principii esenţiale, cărora,aşa cum a dovedit în ultimele două luni, Timişoara lerămâne fidelă. O face cu calm şi hotărâre, sfidândunele maşinaţiuni de balcanizare a Revoluţiei,iniţiate în Capitală şi extinse şi în restul ţăriiprin manipularea şi dezinformarea populaţiei, prinrelansarea unor prejudecăţi comuniste în chip deidealuri revoluţionare, prin întreţinereaintoleranţei şi a unei xenofobii aberate”. Iată decisuficiente motive pentru a redacta ceea ce ulteriorse va numi Proclamaţia de la Timişoara.Începând cu numărul 17, din 3 martie 1990, atenţiaziariştilor publicaţiei este îndreptată şi asupraProcesului de la Timişoara, proces ce începuse laCasa Tineretului. Desfăşurarea este urmărită cuacuitate, căci încă se aşteptau dezbăluri importante.

222

Şi acestea vin. Poate nu în ritmul aşteptat de presăşi populaţie, poate nici nu sunt atât despectaculoase aceste dezvăluri, însă ele vin, maiales la început. Iată ce notează Doina Paşca-Harsanyidupă prima zi de audieri: „În 17 decembrie se formasenu numai un comandament general, ci şi unuloperativ, de reprimare, format din Atudoroaie Gh.,Anastasiu G., Radu Tinu, Teodorescu F., carefuncţiona astfel: Atudoroaie şi Radu strângeauinformaţiile, Anastasiu le sintetiza, Filipescu(Teodorescu? n. m. L.–V. S.) le prelucra, pe baza lor seluau măsuri, iar concluziile erau comunicate directlui Nuţă şi Mihalea. Radu Tinu a efectuat, întrealtele, o împărţire a oraşului în 14 zone, în care atrimis câte doi ofiţeri cu misiunea să se înfiltrezeprintre demonstranţi şi să culeagă cât mai multeinformaţii. (Sperăm să-i cunoaştem şi pe aceşti 28 debinevoitori care au luptat alături de noi). Tot el s-a oferit (!) să-l ajute pe gen. Macri să ocupe sediulOperei şi să-i captureze pe cei dinăuntru – asta în21 decembrie, când toată suflarea Timişoarei gustabucuria imensă a eliberării!” Această încercare esteconfirmată din mai multe surse şi vine încontradicţie cu susţinerile lui Radu Tinu, cum că nuel a fost cu ideea, deşi recunoaşte că a avutinformatori printre revoluţionarii din balconulOperei. Afirmaţia infirmă si declaraţia fostuluigeneral de Securitate Emil Macri, care a susţinutatât în proces, cât şi pe alte căi că rolul lui nu a

223

fost de a coordona direct represiunea, ci s-a ocupatdoar cu strângerea de informaţii. Mai mult, nici nus-ar fi ocupat de tot sistemul innformativ, ci doarde datele cu profil economic!

În faţa plutonului de intervenţieDin declaraţia făcută în proces de Ion Popescu, fostinspector şef la Miliţia judeţului, merită reţinutaspectul cu privire la cei care au acţionatîmpostriva demonstranţilor în zona Pieţei Sf. Mariaîn seara zilei de 16 decembrie 1989: „Plutonul deintervenţie, format din ofiţeri şi subofiţeri şidotat cu scuturi, căşti şi bastoane de cauciuc, eracondus de cpt. Dorneanu”. Popescu mai susţinea că, pela miezul nopţii, Dorneanu a venit la el şi a începutsă plângă pentru că ar fi fost bătut de demostranţi.A plecat la Spitalul Judeţean, unde îl găsim, alăturide câţiva camarazi, aşa cum am văzut mai sus, într-unsalon de lux din clinica condusă de conf. dr. Ignat.Tot Popescu este cel care dă, pentru prima dată, dateexacte despre intenţiile gen Mihai Chiţac. Inculpatulavea să spună că, în 18 decembrie, Chiţac a ieşit dinsediul Comitetului Judeţean de Partid cu două grenadefumigene în mână, spunând că merge la Catedrală ca sărezolve situaţia.Însă publicaţia Timişoara nu avea să se ocupe doar deevenimentele realităţii cotidiene, de punerea înpractică a unor idei privind democratizarea vieţiisocial-politice ori de informarea opiniei publice

224

despre misterele Revoluţiei. A fost nevoie dedeclanşarea unui proces amplu de recuperare, unproces care astăzi se poaate subsuma fără rezerveunui proces al crimelor comunismului. Multe articoleau fost îndreptate către relevarea modului defuncţionare a odioasei Securităţi. Au fostdeconspirate casele... conspirative, a fostinvestigată activitatea din centrele de ascultare atelefoanelor, precum şi a discuţiilor purtate pe underadio şi din centrele de filaj. Pentru aceasta s-abeneficiat de serviciile unor cunoscători aisistemului, fie foşti securişti intraţi în conflictcu vechiul sistem, fie persoane civile ajunse să aibetangenţă cu aceste activităţi. Această colaborare cupersoane careau făcut parte din structuri era unapericuloasă, căci exista riscul infiltrării înSocietatea şi ziarul Timişoara a unor elemente capabilesă le destabilizeze activitatea. În mod cert au fostastfel de încercări, în ciuda unor măsuri desiguranţă luate de diriguitorii de bună credinţă aiactivităţii la ziar şi la Societatea Timişoara. Maimult, cele două colective au intrat oficial înatenţia noului Serviciu Român de Informaţii (SRI),întâi ca supraveghere, apoi în anchete la vedere.

Chin şi suferinţă în închisoriÎn procesul de relevare a crimelor comunismului, oatenţie deosebită avea să fie acordată abuzurilorinimaginabile comise în domeniul sănătăţii, iar aici

225

în primul rând în ceea ce priveşte sănătatea femeilorînsărcinate şi a copiilor născuţi după noualegislaţie din 1968. Firesc, atenţia redacţiei aveasă se îndrepte către liderii fostelor partidedesfiinţate de comunişti şi asupra moţii în suferinţăa multora dintre ei sau asupra anilor de chinpetrecuţi prin închisori. S-au adus mărturii desprecurajul dizidenţilor înregistraţi în România şi aufost scoase la iveală atât suferinţele îndurate, câtmai ales ideile pentru care au fost supuşi torturii.Desigur, nu au fost omise luptele partizanilor dedupă cel de Al doilea Război Mondial, abuzurilegenerate de colectivizarea forţată, de consecineţeledărâmării satelor şi ale destructructurării moduluide viaţă rural sau de deportările masive alebănăţenilor în Bărăgan.Revoluţia era însă conceptul integrator al tuturoracestor deschideri. Era proaspătă în memoriaparticipanţilor, era motivată de toate acestesuferinţe, dar era şi în pericol de a fimarginalizată, aşa cum s-a şi întâmplat de fapt, căcişi astăzi, la două decenii după această jertfă desânge, idealurile ei – atât cele proclamate, cât şicele presupuse de o mişcare atât de radicală – rămânîntr-o anumită măsură un deziderat. Lupta continuă,după cum se spune, iar publicaţia Timişoara a reuşitatunci la început să intre în zonele întunecate aleRevoluţiei, scoţând la iveală aspecte deosebite.Nimic nu putea fi lăsat de o parte, iar uneori la

226

anumite informaţii se ajungea pe căi indirecte.Astfel, unele lucruri sunt aflate de alţi ziarişti,unii străini. Atunci sunt preluate şi prezentatepublicului din România. Iată ce aflăm, spre exempludin presa din Iugoslavia: „C. R., elev: Am participatîncă din 17 decembrie la demonstraţii. La podul delângă Băile Neptun au început să tragă în noi. Acăzut o fată şi am vrut să o ajut, dar m-au împuşcatşi pe mine în picior. Am încecat să fug cam 50 demetri, când am simţit că leşin. M-au dus la SpitalulJudeţean nişte studenţi greci. La două zile dupăsosirea mea acolo m-a operat domnul doctor BordoşDoru. Apoi, domnul doctor m-a făcut să înţeleg că artrebui să fug din spital, întrucât au început săîmpuşte şi acolo, iar agenţii Securităţii ducdemonstranţii din spital şi-i împuşcă”. Tot un elev,identificat cu iniţialele S. R., de 16 ani, relateazăcum avea să evadeze din captivitate: „Pe mine m-auprins şi m-au dus cu o amfibie la Miliţie. Acolo, adoua zi, în 18 decembrie, în timp ce spălam wc-urile,profitând de îmbulzeala creată de noii arestaţi, amreuşit să fug”. Tot din acest număr 18 al Timişoarei, apărut în 6martie 1990, găsim şi mărturia lui Paul NicolaeVîlceanu. Acesta vine cu maşina dispre Lipova spreTimişoara, însă după ce abia intră în oraş estenevoit să fugă sub o ploaie de gloanţe. Suntem în 17decembrie 1989: „În fiecare comună opresc. Relatezoamenilor întâlniţi pe stradă ceea ce se întâmplă în

227

Timişoara. La intrarea în Lipova avertizez doicetăţeni despre pericolul continuării drumului spreTimişoara. Dăm telefoane la Bucureşti, Severin, Arad,Craiova, rugându-i pe aceşti prieteni să-şi anunţe larândul lor toate cunoştinţele”. Tot acest martor faceşi o descriere a furtunii cu tunete şi trăsnete ceavea să se abată asupra oraşului în dimineaţa zileide 18 decembrie: „A doua zi la intrarea în Timişoara,în jurul orei 5,15, se dezlănţuie o furtună, ceruleste brăzdat de fulgere, nu se mai vede nimic. Oprescmaşina. Trăsneşte, bubuie”.

„Au fugit ca puii de potârniche”La mijlocul lunii mai a anului 1990, Procesul de laTimişoara era încă la Timişoara şi se făcuse un pasimportant, prin aducerea în boxa acuzaţilor aliderilor de partid participanţi şi ei la acţiunilerepresive din timpul Revoluţiei. Cei patru sunt IonComan, Cornel Pacoste, Ilie Matei şi Radu Bălan,ultimii trei foşti prim-secretari PCR în judeţ. Încănu este adus nimeni din cadrul Armatei, dar acuzelecătre aceştia curg necontenit. Pe de o parte este şio încercare a inculpaţilor de a lărgi cercul celorimplicaţi, pentru a mai dilua din răspundereaproprie, fie şi prin faptul că unii dintre generaliide Armată prezenţi la Timişoara în timpul represiuniideţineau la acea dată funcţii importante în stat(Chiţac şi Stănculescu erau miniştri!), darsusţinerile lor conţinau şi mult adevăr, căci

228

participarea cadrelor militare la acţiunile represiveîmpotriva demonstranţilor nu pot fi contestate.Acuzatul Radu Bălan, cunoscut bănăţenilor atât dinpostura de fost primar al Timişoarei, cât şi din ceade ultim prim-secretar PCR, avea să relateze înproces că, în seara zilei de 18 decembrie 1898,generalul Mihai Chiţac s-a întors din oraş şi s-alăudat cu faptele lui de vitejie. A aruncat cugrenade lacrimogene, iar manifestanţii „au fugit capuii de potârniche”. Reporterul care consemna aceastădeclaraţie avea să adauge şi un comentariu propriu,sugestiv acum după două decenii de la data când afost scris: „Este clar că, odată ce vor pica actualiiguvernanţi, susţinători înfocaţi ai tov. Chiţac,acesta îşi va pierde toate privilegiile de care sebucură în momentul de faţă şi, fără îndoială, acestadin urmă va fi cercetat penal pentru acuzaţiisimilare cu cele aduse celor aflaţi deja în boxă”.Acest eveniment, al inculpării lui Chiţac, dar şi alui Stănculescu, avea să se întâmple după câţiva ani.Aceştia au fost târâţi prin tribunale la o vârstădestul de înaintată şi au petrecut perioade lungiprin puşcării. Au mai şi scăpat, pe motive desănătate. Cert este că generalii au fost condamnaţidefinitiv şi nu au scăpat de pedeapsă pe căileîntortocheate ale justiţiţiei, aşa cum s-a întîmplatcu cei din Miliţie şi Securitate.

Blocadă asupra Banatului

229

Prezentul devenise unul încrâncenat pentru Banat.Aflată în avangardă, aşa cum se întâmplase şi întimpul Revoluţiei, Timişoara se vedea acum frânată îndrumul ei spre democraţie şi economia de piaţă prindiferite metode extrem de parşive. Una dintre acesteaera pur şi simplu blocada economică şi atacareatimişorenilor şi a autovehiculelor lor care circulauprin ţară. În numărul 51, din 19 mai 1990, alpublicaţiei Timişoara, avem consemnate câteva păreriîn acest sens. Toma Ritivoi, director BJATM:„Termenul de blocadă economică este prea aspru, dardespre obstrucţii se poate vorbi. Şi mai ales auprobleme şoferii care au plecat prin ţară(binevoitorul Sud însorit): anvelope şi prelatetăiate. Combinatul Petrochimic Piteşti poate fi prinsfoarte greu la telefon şi când în sfârşit s-a reuşitacest lucru convorbirea telefonică se întrerupebrusc. De la Întreprinderea de piese auto Braşovdelegaţii s-au întors înapoi la Timişoara fărănimic”. Răspunde anchetei şi Edgar Schmidt, şefserviciu aprovizionare la Victoria-Guban: „Mai vechiicolaboratori din Moldova, de exemplu de la Centralade Fire Sintetice Săvineşti, închid telefonul când sesună din Timişoara, iar dacă totuşi reuşim să vorbimcu ei, atunci ne spun că marfa solicitată nu existăîn depozitele lor, cu toate că alte întreprinderi dinţară o primesc în timp util. (...) ÎntreprindereaTextilă Roşiorii de Vede ne-a răspuns să ne căutămmarfa în afara ţării, pentru că noi vrem să ne

230

desprindem de ţară şi ei nu mai servesc petrădători”. Probleme mari sunt şi la ÎMT, despre carevorbeşte viceliderul de sindicat Ioan Miheţ: „Foartemultă lume consideră că aderarea la Proclamaţia de laTimişoara ar fi cauza înrăutăţirii tot mai evidente arelaţiilor noastre cu partenerii din ţară. Cei de laGalaţi, când aud că este vorba despre ÎM Timişoara,fac alergie, nici nu vor să stea de vorbă. ValeaJiului a renunţat la o serie de produse fabricate lanoi. Dar asta nu pe noi ar trebui să ne îngrijoreze,ci pe ei. Termenul de blocadă economică nu suferă deexcesivitate, din contră”.Deşi evenimentele cotidiene şi transformărileprofunde din societatea românească ori, mai degrabă,aprigele confrunţări de idei aflate la ordinea zileicaptau atenţia ziariştilor de la Timişoara, enigmeleRevoluţiei nu erau uitate. Problema misterioşilorterorişti era una care nu dădea oamenilor pace, căciaceştia făcuseră numeroase victime după 22 decembrie1989. În numărul 57, din 2 iunie 1990, FlorianMihalcea semnează un articol cu un titlu fulminant:Cum arată un terorist mort? Pentru prima dată avem odescriere a unor astfel de persoane, făcută de ummartor de încredere. Este vorba de Alexandru Koos,rănit în Revoluţie, aflat la data acestei declaraţiiîncă în Spitalul Judeţean. Iată ce aflăm din articol:„Deci, cum arată un terorist mort? Cel care a fostîmpuşcat în noaptea de 22 spre 23 decembrie întrerestaurantul lacto-vegetarian şi Operă de către

231

gărzile ce apărau Opera şi intrarea spre PiaţaLibertăţii, din care făcea parte, până a fi împuşcat,şi Koos Alexandru, avea între 23 şi 25 de ani. A fostîmpuşcat în coapsă; cei care au examinat cadavrul nuau găsit altă urmă de glonţ şi totuşi a decedat încâteva secunde. Să fie vorba oare de acele mici fioleascunse în reverul hainei, la care putea apela pentrua nu cădea prizonier? Echipamentul: haine civilepeste care era trasă o salopetă gri, pentru camuflaj.În buzunarul de la piept au descoperit două jetoanede plastic. Unul era pe o parte alb, iar pe cealaltăroşu, purtând înscrisul Nicolae Ceauşescu, iarcelălalt pe o parte alb şi pe alta verde, cuînscrisul Elena Ceauşescu. Pe cap purta o cască. Pebraţul drept avea tatuat un număr de ordine”.

Um arată un terorist viu?Martorul avea să declare aceste lucruri şi când afost auduiat în procesul de la Timişoara. şi el are opoveste interesantă, căci a fost rănit în aceeaşinoapte, pe la ora 0,40, dar a rămas pe loc peste 20de minute până s-a liniştit tirul şi a putut fievacuat, iar apoi dus la spital. „Armele cu caretrăgeau aveau o cadenţă de tragere mai mare decât anoastră, erau de calibru mare şi foloseau, unele,cartuşe explozive. Glontele care mi-a trecut prinfemur a făcut un con mare la ieşire. S-a tras de laultimele etaje de deasupra restaurantului lacto-

232

vegetarian şi din clădirea Modex”, avea să declareAlexandru Koos.Reporterul aminteşte şi de câţiva suspecţi reţinuţişi predaţi pe bază de proces-verbal la Garnizoanamilitară, dar care ulterior nu au mai fost de găsit:„Cum arată un terorist viu? Nu toţi au avut şansa săcadă morţi în mâinile gărzii civile. În seara zileide 22 decembrie au fost arestate nouă persoanesuspecte. A fost reţinut lt. col. Radu (ofiţer deSecuritate) şi aghiotantul său, căpitan deSecuritate, pentru că, îmbrăcaţi în civil, auîncercat să intre cu forţa în Operă. Căpitanul eraînarmat şi a ameninţat că dacă nu li se va da voie săintre vor trage”.Sâmbătă, 9 iunie 1990, în numrul 60 al publicaţieiTimişoara avea să apară un alt articol importantprivind dedesubturile Revoluţiei. Ziaristul VladimirPetrescu a reuşit să intre în posesia unortranscrieri privind comunicaţiile purtate întrelucrătorii din Miliţie şi Securitate peradiotelefoane în perioada 16 – 22 decembrie 1989.Interceptările au fost făcute de către cadre aleArmatei. În centrul atenţie se găseşte un şef mare dela Bucureşti, identificat sub numele de cod Bossu. În18 decembrie 1989, i se raportează că la Timişoara s-a instaurat liniştea. Replica vine imediat: „Dom’le,ce faceţi? De ce aţi liniştit-o? Porniţi muncitorii,doar aveţi oamenii voştri printre ei. Să iasămuncitorii şi retrageţi Armata. Faceţi imediat asta,

233

imediat! Să nu fie linişte în Timişoara!” Aceastaeste o mărturie clară că în mişcarea de protest de laTimişoara au existat şi scenarii puse la punct dediferite grupări din conducerea de partid şi de statde la acea vreme, cu scopul de a răsturna de laputere familia Ceauşescu. Cu toate acestea, estesingura mărturie de acest gen pe care o putemconsemna cu privire la un posibil scenariu destimulare pe căi specifice a mişcării revoluţionaredin Banat.

Intervine misteriosul... BossuRămânem în aria acestei discuţii, una care pare însăsă nu se lege neapărat de Miliţie şi Securitate, deşini s-a spus că a fost recepţionate pe staţiileacestor structuri ale Ministerului de Interne. Dinacest minister făceau parte la acea dată şi trupelede grăniceri. Unitatea de grăniceri este cea dinCalea Lipovei, una din care s-a tras în demonstranţiîn 17 decembrie 1989. Aceste precizări sunt necesarepentru a înţelege mai bine replica acestui misteriosBossu: „Ăştia sunt tâmpiţi! De ce au tras? Explicaţi-i boului de Rotariu că nu-i voie să tragă. Explicaţi-i cretinului despre ce-i vorba!” Colonelul Rotariuera comandantul unităţii de grăniceri şi a fostinculpat, alături de alte cadre, pentru masacrul dinCalea Lipovei.Bossu deţine controlul şi în 22 decembrie 1989, dupăfuga clanului Ceauşescu. Este un personaj care dă

234

indicaţii clare, acestea fiind urmate destul deaproape de comandanţii de la Timişoara, căci par înconformitate cu evoluţia generală a stării de lucrudin Banat. Din spusele sale se desprinde şi concluziacă Bossu deţine arta manipulării şi că are cunoştinţeprivind războiul psihologic: „Eu ce v-am zis?Bulibăşeala în Timişoara trebuie să continue.Întârziaţi ordinele. Nu mai transmiteţi prin radionimic. Transmiteţi-le prin agenţi, iar aceştia să leducă în 3-4 ore, să ajungă cât mai târziu”. Aceste dezvăluiri nu au fost prea comode pentru şefiiunor structuri de informaţii ale acelor timpuri, însănici pentru reporter, care se vede nevoit să dea oreplică destul de dură persoanelor cu care a intratîn coliziune jurnalistică: „Ne luăm permisiunea,tovarăşe comandant, să vă informăm: USLA esteangajată la Aeroport, dar nu face paza acolo. Zecesau cinsprezece inşi se plimbă în zonă, iar restulprin Timişoara, cu scopuri «ecologiste». Într-oşedinţă cu caracter mai intim, aţi afirmat căVladimir Petrescu a primit 600 de lei pentruarticolul lui din ziarul Timişoara, articol intitulatDespre indicative, trandafiri şi uslaşi şi că a făcut asta pentrubani. Prima greşeală pe care aţi comis-o. Dacă veţiconsulta încă o dată statele de plată (dar asta nuprin agentul domniei voastre, ci cu proprii ochi),veţi vedea că nu este deloc aşa. Aţi spus că m-aţicăutat de două ori, dar nu m-aţi găsit. Vă aduc lacunoştinţă faptul că pot fi găsit în fiecare zi la

235

redacţie, începând cu ora 9 a. m. Aţi mai spus că m-aţi dat pe mâna SRI-ului pentru că acele informaţiierau strict secrete şi vreţi să aflaţi de unde le-amobţinut. Ar fi fost suficient să mă întrebaţi şi,probabil, v-aş fi răspuns în limitele urbanităţii.Informaţiile acelea «strict secrete» le-am obţinut dela un radioamator, care, întâmplător, a intrat pe oanumită frecvenţă. A doua greşeală pe care aţi comis-o: au început să existe anumite deosebiri întredatele pe care le-aţi comunicat unor subalterni,pentru a vedea pe unde «răsuflă»”.

„Bucur deschide foc”În numărul 77 al ziarului, cel din 19 iulie 1990,găsim două articole importante privind evenimenteledin timpul Revoluţiei de la Timişoara. În primul,Ioan Crăciun se ocupă de cazul lui Trofin Benea,rănit în timpul evenimentelor. Aici apare numele înclar al celui care a tras în Piaţa Traian, precum şidate despre însoţitorii săi: „Şi-a aprins obosit oţigară. Era împreună cu un vecin. După ora 23, deimobil se apropie un Aro alb, cunoscutul Aro alb, încare se aflau Nuţă, Mihalea şi concitadinul nostruBucur. Maşina încetineşte şi Bucur deschide focasupra celor doi, care sunt proiectaţi pesterecipientele cu gunoi menajer. Benea este lovit detrei gloanţe în plin, al patrulea îl atinge doar,provocându-i arsuri ale pielii. Este lucid, îşi facedintr-o batistă un garou şi se leagă cu el deasupra

236

femurului de la piciorul drept. Apoi cere să-i fielegată la fel şi mâna dreaptă”. De remarcat estefaptul că se insistă pe aceste declaraţii şi sunt dinnou consemnate, deşi aceste persoane au depusmărturie şi în Procesul de la Timişoara. Se vedeastfel că atât răniţii, cât şi jurnaliştii nu aveau oprea mare încredere că justiţia va scoate adevărul lalumină...Cu toate acestea, continuă şi consemnările desprecele întâmplate în sala de judecată, deoarece multeamănunte duc la clarificarea a ceea ce s-a întâmplatîn timpul Revoluţiei, se conturează vinovăţiile unorpersoane care au participat la represiune, chiar dacăunii indivizi nu vor ajunge să răspundă pentrufaptele lor nici în ziua de astăzi. Iată o consemnarea periodicului Timişoara din nr 110, din 4 octombrie1990, când Procesul de la Timişoara mai era încă laTimişoara: „Eroul Claudiu Vărcuş a căzut pe trecereade pietoni aflată între Catedrală şi cinema Capitol.Rănit, a fost ridicat şi transportat la Spitalul deOrtopedie. Dna Vărcuş, mama lui Claudiu, relatează cei s-a întîmplat în 18 dimineaţă la Spitalul Judeţean.Cei ce aşteptau relaţii despre morţi şi răniţi aufost ameninţaţi cu arma. Nu durează mult şi, laconsemnarea declaraţiei, preşedintele instanţei îicere dnei Vărcuş să-l recunoască pe individ. Dumneaideclară că i-a văzut poza în ziar şi că miliţianul încauză este Veverca Iosif! După ce ezită puţin în faţaboxei, femeia pune mâna peVeverca: «Acesta e, spune

237

ea, sigur el este!» La afirmaţia preşedintelui, cumcă «nu este prima persoană care pune mâna pedumneata» (a pune mâna în sensul de al recunoaşte),Veverca a declarat: „«Mie îmi convine!»”În 24 noiembrie 1990 aveam să aflăm că prima fază aprocesului s-a încheiat şi că nu s-a ajuns la nicioconcluzie. S-a dat o sentinţă prin care se cereacompletarea probelor. Era, de fapt, şi o figură princare curtea îşi încheia lucrările la Timişoara. Cândse va relua, procesul avea să se judece la Bucureşti.Iată cum este consemnat acest aspect în Timişoara, înşase rânduri cu litere mari, la manşetă (deasupratitlui publicaţiei): „ După 8 luni de neruşinatămascaradă, dosarul Procesului de la Timişoara a fostrestituit Procuraturii generale. Motivul: lipsă deprobe! Nimeni nu se mai oboseşte totuşi săîntregească dosarul, întrucât se aşteaptă o graţieregenerală. Trioul de generali Guşe-Stănculescu-Chiţac,fără de care nu se poate elucida scenariul masacruluide la Timişoara, şi-a atins scopul, pot dormiliniştiţi. Răbdarea noastră se apropie însă delimită”.

NECRUŢĂTOAREA GAZETĂ DE VEST

Forţe noi pe frontul de... VestPrimul număr al Gazetei de Vest, „Vest” scris cu literămare din dorinţa realizatorilor de a sublinia faptul

238

că publicaţia apare în vestul României, avea să vadălumina tiparului marţi, 23 ianuarie 1990. Era deci ladoar o zi de la apariţia primului număr alpublicaţiei Timişoara, ceea ce reprezintă o dovadă anevoii de presă liberă şi nealiniată din epocă,precum şi a faptului că diversitatea se impunea de lasine, existând şi resursele umane,acvasiprofesioniste pentru a face gazete libere.Primul număr la săptămânalului Gazeta de Vest avea săiasă pe piaţă sub coordonarea unui colectiv din carefăceau parte: Nicolae Bădilescu, Nicu Ferchiu, OvidiuGuleş, Nicolae Ionel, Daniel Mândrilă, Daniel Ognean,Maria Olasz, Nicolae Roman, Gheorghe Secheşan, DacianSelegean şi Daniel Vighi. O parte dintre aceştia,fuseseră în primele rânduri şi la apariţiapublicaţiei Timişoara, adică Nicolae Bădilescu,Ovidiu Guleş, Gheorghe Secheşan şi Daniel Vighi.Apariţia gazetei a fost însă sprijinită, aşa cum seîntâmpla şi în cazul Timişoara, de Marcel Tolcea,Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă, Vasile Popovici,Mircea Mihăieş, Doina şi Nicolae Harsanyi.Din numele prezentate mai sus deducem lesne că eravorba de o parte dintre cei care realizaseră cu puţintimp în urmă mai multe numere din revista Forumstudenţesc, precum şi de perosonalităţi trecute, celpuţin în anii studenţiei, pe la respectiva revistă.De altfel, Gazeta de Vest avea să se şi constituie prindivizarea redacţiei publicaţiei studenţeşti. Chiar înprimul număr, Nicu Ferchiu povesteşte: „Luni, 15

239

ianuarie. Şedinţă de redacţie la Casa studenţilor.Realizatorii primelor trei numere ale Forumuluistudenţesc, fiind «contestaţi» de fosta redacţie,părăsesc şedinţa plecând spre tipografie pentru a«scoate» numărul 4 al Forumului. Pe drum ia naştereideea apariţiei unei publicaţii independente, cucaracter de opinie, care să oglindească realităţilesociale, politice şi culturale ale judeţului”.Încă de la acest prim număr, publicaţia se dovedeşteprofund ancorată în realităţile Timişoarei, Gazeta deVest fiind cea care avea să surpindă poate cel maibine diversitatea opiniilor şi confuzia de idei cedomninau vremurile. Semnificativ este şi faptul căpublicaţia se defineşte ca săptămânal independent deopinii, reportaje şi informaţii. Important în acestsens este articolul De ce 22 Decembrie, semnat de MirceaMitruţiu, un ziarist cu o carieră bogată, atât dinpunct de vedere publicistic, cât şi managerial.Obiectivul său îl constituie frustrarea generată defaptul că 22 decembrie apărea ca dată de referinţăpentru Revoluţia română. Autorul pledează, firesc,pentru perioada 16 – 22 decembrie 1989, pentru ainclude rezistenţa eroică a bănăţenilor: „De ce 22decembrie? La Timişoara între 16 şi 22 decembrie aumurit oameni. Pentru ce au murit ei? Ei nu au făcutaceastă Revoluţie? Iată doar câteva întrebări fireşti,pe care şi le pune oricare om de bun simţ. La 22decembrie, dictatura a căzut, prima fază a Revoluţieise şi încheiase. Până atunci, pe rând, flacăra s-a

240

aprins la Timişoara, Arad, Sibiu, Cluj, Târgu-Mureş,Bucureşti. Capitala are radioul şi televiziunea.Acolo este Guvernul. Sunt destule argumente pentru caea să fie într-adevăr inima ţării. La Timişoara aînceput însă minunea”.

Pledoarie pentru jurnalismul curatÎn această argumentare extrem de limpede şiechilibrată, care avea să se impună de altfel, dupăun timp, remarcăm referinţa la presa audiovizuală şila impactul generat de ea. Referinţele televizatefiind doar la Bucureşti, la „inima ţării”, se creaseimpresia că doar acolo se întâmplă ceva important...Rămânând la capitolul jurnalişti, remarcăm articolulÎn contra beţiei de cuvinte, semnat de Gheorghe Secheşan.Acesta, preluând un titlu maiorescian, se constituieîntr-o pledoarie pentru jurnalismul curat, care nupoate fi făcut decât scoţând la iveală mecanismulmincinos şi manipulativ pus în funcţiune de vechiiactivişti din presă pentru denigrarea şi murdărireaunor persoane cu principii, angajate ferm pe caleademocraţiei. Este vorba de atacurile dure la adresalui Marcel Tolcea şi Daniel Vighi. Gheorghe Secheşanavea să demonstreze cu limpezime că o cerere deintrare în partid, depusă în 1989, doar pentru a teputea încrie la doctorat înseamnă infinit mai puţindecât o viaţă de decenii petrecută ca activist înpresă, ca persoană diriguitoare a unor destinelipsite de drepturi, înfometate şi batjocorite zi de

241

zi. Apoi, este o minciună gogonată să acuzi pe cinevade impostură şi carierism atunci când tu faci acestlucru de ani buni, fără jenă şi fără milă faţă de ceipe umerii cărora te-ai căţărat. Să nu avem nicioîndoială, cu toate reţinerile, cu tot bunul simţexprimate atunci de Marcel Tolcea, Daniel Vighi,Vasile Popovici sau Ion Monoran, nu există îndoialăcă ei au fost, sunt şi vor fi ziarişti la ani-luminădistanţă faţă de toţi „profesioniştii” produşi deLuptătorul bănăţean la acea vreme! Primele numere şi-au avut redacţia provizorie (şiimprovizată!) pe strada Paris nr 1, adică la CasaUniversitarilor din Timişoara, apoi s-a mutat acasăla Ovidiu Guleş, spre strada Remus. De la numrul aldoilea, redactor şef devenea Gheorghe Secheşan, iarOvidiu Gules prelua funcţia de redactor şef adjunct.Acest al doilea număr al săptămânalului apăreadumnică, 28 ianuarie 1990, deci la cinci zile faţă deprimul, ceea ce arată cât de aleatorie era apariţiaunei publicaţii în acea perioadă, când ritmul eradictat mai ales de capacitaea tipografilor de a facetreaba şi de rezistenţa utilajelor total depăşite dindotare! Reţinem din acest al doilea număr un apel, oplângere, un denunţ, ca să numim textul cât maiexact, intitulat Către Procuratura Militară Timiş. Era semnatde către medici şi cadre medii din Clinica IIchirurgie a Spitalului Judeţean, clinică condusă deprof. Dr. Constantin Calogherea. Este vorba de oînstiinţare despre faptele de arme ale „tovarăşului”

242

Dăescu, cum este numit, şef al Apărării civile amunicipiului Timişoara, suspectat că a participat laacţiunile represive împotriva demonstranţilor dinoraş. Iată ce se spune în text: „În seara zilei de 19XII 1989, a sosit în secţia noastră, adus de domnulPopeneciu – şeful serviciului DS din spital –«tovarăşul» Dăescu, prezentat ca şeful Apărăriicivile a municipilui Timişoara, venit să caute perănitul Buzatu Robert, împuşcat în seara zilei de 17XII 1989, cu diagnosticul plagă împuşcată în coapsăşi fractură deschisă femur stâng, care era «unul dincapii mişcării, şi mai era unul, pe care l-am văzutdeja cu faţa-n sus». Buzatu Robert nu mai erainternat în clinica noastră, fiind deja transferat laClinica Ortopedie”.Pe mai departe ne sunt relatate alte fapte de armeale lui Dăescu (rămas în funcţie mulţi ani dupăRevoluţie!), căci acesta fusese prezent şi la fabricaELBA, împreună cu ceilalţi tovarăşi din conducerea destat şi partid (PCR, evident!). Pe seama lui Dăescueste pusă o declaraţie care pare aiuritoare, camotivare pentru faptul că unele persoane fuseserăucise sau rănite chiar în propriile case, vina fiinda unor cete „de tineri care a luat cu asalt un tanc,din care mai apoi au tras asupra apartamentelor”.Ceea ce se poate remarca este faptul că există odiferenţă monumentală între modul de a acţiona şi dea prezenta faptele între Clinicile I şi II dechirurgie de la Spitalul Judeţean. Clinica I, condusă

243

de controversatul conf. dr. Petru Ignat, avea să fieani de zile în centru unui scandal ale căruidedesubturi, care i-a costat viaţa pe câţivaparticipanţi la Revoluţie, nu sunt lămurite nici înziua de astăzi!

Căutând dreptatea RevoluţieiTot aici întâlnim un articol semnat de căpitanNicolae Durac, intitulat Dreptatea Revoluţiei. Este oprimă luare de atitudine publică a uneia dintre celemai curate, hotărâte şi limpezi minţi din Armataromână.Ulterior, avea să facă parte şi din Comitetulde Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), unorganism hăituit efectiv de conducerea statului în1990, cadrele militare fiind pur şi simplu date afarăşi lăsate să se descurce în haosul postrevoluţionarfără niciun sprijin. Şi totul pentru că doreau oArmată profesionistă, organizată după principiimoderne! Cel mai radical dintre ei, Nicolae (Bebe)Durac nu a avea să fie reprimit în rândurile forţelorarmate niciodată, însă avea să-şi câştige drepturileîn instanţă, după lungi şi interminabile procese (unadin cauze încă mai era pe rol şi în 2009, deci la 20de ani de la Revoluţie!). Ţinta din articolul citat oreprezintă ofiţerii superiori avansaţi la excepţionalîn urma Revoluţiei, unii despre care se ştia căfuseseră de cealaltă parte a baricadei şi, oricum, nuluptaseră în stradă cu teroriştii. Este cumva deexplicat mânia ce s-a abătut asupra lui Bebe Durac

244

după aceste interpelări, din care cea din final esteextrem de sugestivă: „O ultimă întrebare: lapropunerea cui au fost avansate la excepţional cadrecare şi-au făcut pe deplin datoria, în Timişoara, înperioada 17 – 22 decembrie 1989?”Numărul 3 al săptămânalului Gazeta de Vest avea săapară sâmbătă, 3 februarie 1990, deci după şase zileşi nu după o săptămână! Dar sâmbătă va rămâne ziuaconsacrată când publicaţia va ajunge mereu în faţaochilor cititorilor. Mai este marcată şi o altăpremieră, căci acest număr apare în opt pagini, dublufaţă de cele anterioare. Va rămâne aşa pentru multtimp. În acest număr găsim un Drept la replică, intitulatchiar aşa şi scris cu litere de o şchioapă, în faptun intrviu cu lt. col. Dumitru Dăescu, şeful Apărăriicivile a oraşului. Normal că ofiţerul dezminte ralulsău jucat în represiunea demonstranţilor laTimişoara, însă aflăm şi câteva informaţiiinteresante. Cert este că ofiţerul se mişca încercurile de conducere ale oraşului din acea perioadăşi că ştia multe secrete. Din păcate, doar uneledintre acestea vor fi dezvăluite. Astfel aflăm călista cu victemele Revoluţiei a fost recuperată cugreu: ”Ei bine, de fapt am fost împiedicat de unofiţer de Securitate să intru în posesia datelor ceurmau să fie transmise generalului Milea în seara de17/18 dec., iar în 19 dec. mi-a interzis categoricorice acces la datele despre morţi. Precizez cănimeni nu a avut acces la singurele liste cu răniţi

245

(nominal) şi morţi (numeric)! Întocmite împreună cuDirecţia medicală, nu au putut fi recuperate decât dela domnul Popeneciu – tehnician cu apărarea civilă laSpitalul Judeţean, deşi se mai aflau două exemplarela C.P.J. şi desigur la domnul colonel «securist»,care «probabil» informa direct pe dictator.Exemplarul recuperat prin meritul domnului Popeneciuse află acum la Procuratura militară”.

A fugit de generali...În ciuda unor încercări de a se prezenta pe sineîntr-o lumină favorabilă, este posibil ca DumitruDăescu să spună şi multe adevăruri, unele ascunse înforma sa edulcorată de a le prezenta. Reuşeşte sădemonteze uşor acuzele privind prezenţa sa în spital:„Încă din primele rânduri se profesează o calomnieordinară - că am venit să caut unul din capiiRevoluţiei. Ei, bine acestui cap al revoluţiei îisunt naş, cunoscându-l de când era de o şchioapă, maimult, cu tatăl sau, mr. Buzatu Marin, am fost colegde şcoală şi de muncă din 1963”. Interesant este şice i se întâmplă lui Dăescu în dimineaţa zilei de 22decembrie 1989, la sediul Inspectoratului Judeţean deMiliţie, de pe fostul bulevard Leontin Sălăjan şi cumreuşeşte să scape: „Introdus în biroul gen Nuţă, amfost luat tare de acesta: «Ia ascultă, tovule! Undesunt tabelele cu morţii şi răniţii?» Înainte ca eu săpot simula un răspuns credibil pentru ei, în birou aintrat gen Macri, care mi s-a adresat: «Mă,

246

nemernicule, ce morţi sunt, mă? Care morţi? Nu existăniciun mort, ai înţeles? Să-l arestaţi imediat!» Amfost dat în primirea generalului Mihalea, cu care amavut o mică discuţie. Profitând de ieşirea sa dinbirou, m-am strecurat afară, întorcându-mă la oameniimei”.Acest număr al treilea din Gazeta de Vest este şi celîn care Dan Mândrilă începe cunoscutul serialintitulat Armata şi uscăturile ei. Este vorba de unmaterial curajos, bine scris, care avea să facă vâlvăîn epocă, devenind un model despre cum trebuie făcutădemascarea unor indivizi cu apucături criminale.Investigaţia este făcută tacticos, cu aplecare sprefiecare persoană, spre fiecare faptă. La început,primim şi câteva repere cu privire la organizareamaterialului jurnalistic, de unde a venit ideea şicare au fost paşii făcuţi. Aceste elemente suntimportante din două puncte de vedere. Pe de o parte,ziaristul dezvăluie cititorilor nu doar informaţiiledespre subiect, ci şi modul cum a ajuns la ele, într-un exerciţiu de sinceritate şi cu credinţa căcititorul poate trage unele concluzii şi din ceea cepriveşte modul de lucru. Erau vremuri cândjurnaliştii mai mergeau şi pe teren şi aveau curajulde a intra în locuri fierbinţi, în „gura lupului”,cum se mai spune. Introul, pe de altă parte, ne esteutil astăzi pentru a desluşi câte ceva din modul de aface presă al acelei perioade: „30 decembrie 1989.Primim vizita domnului lt. col. Oancea V., care ne

247

solicită la un sondaj de opinii în rândul militarilordin U.M. Calea Lipovei, având drept scop aflarearăspunsului la controversata problemă care planeazăasupra Armatei. Cine a tras? Vis sau realitate? Luămlegătura cu şeful garnizoanei din Timişoara, general-maior Popescu. Solicitat să răspundă, printre altele,şi la întrebarea: «Cunoaşteţi faptul că pe CaleaLipovei, în noaptea de 17 decembrie 1989, unităţilemilitare au tras în demonstranţi?» acesta ne răspundeevaziv, pretextând că nu cunoaşte şi nici nu crede înasemenea zvonuri. Ne autorizează însă, la cerere, săluăm interviuri comandanţilor unităţilor amintite. Nedeplasăm în Calea Lipovei U.M. 1864”.

În gura lupuluiUrmează câteva declaraţii şocante, din carereproducem câteva: Căpitan Miu: „În 17 am fostinformaţi că Tőkes László este implicat într-ointervenţie străină din SUA, primind în acest sensmuniţie de război şi ordin să tragem în plin îndemonstranţi. Ordinul l-am primit de la gen. Rotariu.Pe Calea Lipovei se trăgea. Am văzut trupe USL(Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă, cunoscutăsub prescurtarea de USLA, n. m., L.-V. S.) şi trupe deintervenţie ale Securităţii prinzând demonstranţi. Înacea noapte lt. col. Păun ne-a transmis să tragem înplin fără probleme. Ajimbăceanu executa foc. Am văzutrăniţi. Nu se trăgea numai în aer”. Mr. TimofteNicolae: „70 % zvonuri false. Am capturat cinci

248

securişti. Doi i-am reîntâlnit a doua zi – militariliberi. Circa 30 de terorişti pe zi. Maşina blindată.Arma ultramodernă, staţii, muniţii, alimentenemaivăzute pe la noi până acum. Gen. maior Cîrneanu,gen. maior Rotariu şi lt. col. Păun ne-au dezinformatcomplet. Noroc cu soţiile noastre”. Lt. maj. CiorneiIoan: „Vă rugăm să clarificaţi cine a tras de la UM1924 în plin. M-a indignat atitudinea cpt. Gheorghe,care, instalând o mitralieră pe comandament, trăgeaîn demonstranţi. Generalul dă ordin trupelor specialesă tragă luând linia de ochire la nivelul corpului.Gen. Rotariu transmite ordinul primarului Moţ. Treisute de cearşafuri albe pentru a înveli morţii. GenRotariu asigură protecţia armată tovarăşilor Dincă,Dăscălescu, Coman, Postelnicu, Guşe”. Soldat Rada:„Am primit ordin de foc de la lt. col. Păun. Noi amtras în sus. Căpitanul Gheorghe era lângă mine.Trăgea razant. Colonelul Cherăscu strigă: Stai,Gheorghe, nu mai trage. Nu mai trag, tovarăşecolonel, a răspuns, iar către mine: dă-mi, mă, armata! Şi iar începea. Ulterior s-a lăudat că adescărcat circa 800 de cartuşe în seara aceea (17dec. 1989)”.Acesta este numărul de revistă în care GheorgheSecheşan începe publicarea unui serial despreRevoluţie, intitulat sugerstiv Jurnal însângerat. Caparticipant activ la evenimentele din decembrie 1989,Gigi Secheşan avea ce să relateze. Ulterior, va adunatoate aceste fragmente de jurnal într-o carte.

249

Talentul de scriitor răzbate dintre rânduri, iardintre scenele antologice reţinem una: „Duminică, 17decembrie, dimineaţa. În faţa Consiliului, câtevagrupuri (mici) de securişti, în civil, protejaţi,fiecare, de soldaţi, o femeie de serviciu printre ei,care mătură. Scena, dacă n-ar fi dramatică, ar aveaumor. Cu nonşalanţă, femeia îşi plimbă «instrumentul»printre picioarele celor care au venit din nou,siguri pe ei şi pe situaţie, să restabileascăordinea, cu aerul revoltător că «nimic nu s-aîntâmplat, că totul este în ordine»”.

Probele nu mintNumărul 5, din 17 februarie 1990, al Gazetei de Vestaducea unele schimbări, căci funcţia de redactor şefavea să fie preluată de Mircea Mitruţiu.Constatăm olărgire a sferei subiectelor abordate şi o reveniremai pronunţată asupra temelor legate de activitateaArmatei în timpul Revoluţiei. Deoarece intervenţiileanterioare ale lui Dan Mândrilă suportau un atacvirulent din partea unor cadre, acestea prinzândcuraj pe fondul susţinerii şi lipsei de incriminarede la nivel înalt, acest autor se vede obligat săprezinte probe. Şi aceszea vin, căci banda magneticăînregistrase tot. Materialul chiar poartă titlulsugestiv Banda magnetică nu minte. Se revine aupraepisodului din Calea Lipovei, când căpitanul Gheorghe(locotenent în 17 decembrie 1989, avansat însă laexecepţional!) a ucis demostranţi. Iată mărturia

250

soldatului Rada: „Da, am auzit că cineva a spus asta:«Nu mai trage Gheorghe. Nu mai trag, tovarăşecolonel» şi la fel...: «Dă, mă, o armă!». Şi iar aînceput tragă”.Împresionant este şi articolul Adevărul nu e o ţintă, careconţine mărturia unui militar, rămas anonim, despreceea ce s-a întâmplat în 17 decembrie 1989 în PiaţaLibertăţii.Se face referire la un episod cunoscut,dar este pentru prima dată când este indicat cuclaritate, nume şi profesie, asasinul: „Am observatapropiindu-se de garnizoană un bărbat însoţit de ofemeie şi de fiica acestora (ulterior am aflat că erafamilia Bărbat – Vasile Bărbat, Lepa Bărbat şi IoanaBărbat). Mi-a atras atenţia, în acelaşi timp, şiprezenţa în preajmă a unei a patra persoane. Mi-amdat curând seama că este ofiţerul de contrainformaţii«răspunzător» de unitatea militatră 01185 – JOIŢOIU.Am observat când a cesta a pus mâna pe armă (pistolulmitralieră), a fixat-o pe bara maşinii (camion) şi atras fără nicio ezitare în direcţia dinspre care ceitrei civili se apropiau în fugă. Un glonţ a ucisfemeia prin străungerea capului, un altul sau maimulte l-a rănit grav pe soţul acesteia, sfârtecându-ipântecele, iar fiica acestora a scăpat ca prinminune”. După cum se ştie, Joiţoiu a fost judecat şicondamnat în primă instanţă la Timişoara. A scăpatdupă câţiva ani, în recurs...Numărul 6, din 24 februarie 1990, al Gazetei de Vestavea să aducă alte mărturii importante. Cei de la

251

această publicaţie aveau talentul de a intra înamănunte, curajul de a inverstiga prin unităţilemilitare şi capacitatea de a obţine informaţiile,căci interlocutorii aveau încredere, ceea ce este unlucru de căpătâi pentru un jurnalist. Stilul deredare este unul simplu, fără înflorituri, telegraficchiar, un stil care repudiază figurile de stil şicare nici nu se încurcă în comentarii ori opinii.Uneori, abundenţa de informaţii, de lucruri noi, estecovârşitoare. Semnificativ în acest sens estegrupajul Detalii inedite privind armata. Titlul este oarecumnefericit în comparaţie cu bogăţia de noutăţi aduse.Datele sunt adunate din unitatea militară din Giroc,cunoscută pentru implicarea ei (mecanizată!) înreprimarea Revoluţiei. De la maiorul Dorel Ghibea,cel care ieşise cu prima tură de tancuri în oraş,aflăm că „oamenii pe care i-am întâlnit aici numairevoluţionari nu erau. Singura lozincă pe care oscandau era «Huo» şi singurele pancarte erau sticlelede alcool ridicate ameninţător împotriva noastră.Dorind să vedem ce vor aceşti oameni am fost loviţicu pietre şi sticle”. Suntem deci la două luni de laRevoluţie, iar acest maior încă nu s-a repliat, căcitot mai credea că tancurile însemnau o prezenţăobişnuită în Piaţa Libertăţii! De fapt, scopul lorera să apere Garnizoana militară.Acelaşi Dorel Ghibea face şi o altă declaraţieaiuritoare, niciodată dovedită, deşi acesta avea săsusţină vehement că are toate probele necesare:

252

„Trebuie menţionat şi faptul că ordinul de deschiderea focului împotriva demonstranţilor a fost dat înjurul orei 17,30. la acestă oră, în urma actelor desălbăticie, decedaseră nouă militari, alţii 28 fiindrăniţi. Eu însumi am văzut soldaţi ucişi sălbatic cuajutorul unor bare metalice ascuţite la vârf.Afirmaţiile mele nu sunt gratuite, documnetele aflateîn arhivele noastre stau mărturie”. Nici după 20 deani aceste susţineri nu au putut fi probate...Cu următoarea tură de tancuri pleacă către oraş unalt erou, lt.col. Gheorghe Badea. Nimeni altul decâtcel ce avea să fugă ruşinos din faţa demonstranţilorîn Calea Girocului. Militarii, bine aşezaţi întancurile pline cu muniţie grea, au fugit şi le-auabadonat acolo ore bune. O ruşine mai mare nu puteapăţi un ofiţer demn de gradul său! Colonelulpovesteşte cum au fost oprite tancurile (cu mâinilegoale, Doamne fereşte de un război adevărat cu astfelde comandanţi!), militarii fiind alungaţi cu pietre,sticle şi... huiduieli. Cu toată înverşunarea,ofiţerul Badea este silit să revină la realitate,căci reporterul nu îl corecteză, ci îl întreabă dacăau fost şi copii. Răspunsul este: „Da, erau foartemulţi copii”. Din martie, Gazeta de Vest se va orienta preponderentcătre evenimentele din actualitatea cotidiană şi maiales către o suită de reportaje fascinante îndiferite locuri tulburi ale României.DespreRrevoluţie şi despre opresori şi victime va mai

253

fi vorba însă doar din când în când şi în moddisparat.

UN AMIC (IN)AMIC PUBLIC

Cu ochii pe... uscăturiActivitatea publicaţiei Amicul public, devenită maiapoi Amicul public nr 1, având şi o continuare, spresfârşitul anului 1990, Amicul public bis, trecândînsă prin prefacerile unei gazete intitulale [in]Amicul

254

public nr. 1, este una relativ controversată. Este unsăptămânal făcut pe picior, de o echipă redusănumeric şi care a beneficiat de aportul unui singurom priceput, însă relativ boem, l-am numit aici peDan Mândrilă. Maritorii sunt şi intervenţiile luiAdrian Orza. La primele numere, un aport deosebt aveasă-şi aducă şi Nicolae Bădilescu, un meseriaş,desigur, pe care îl regăsisem şi în numerele deînceput ale cotidianului Timişoara sau ale Gazetei deVest. Şi Dan Mândrilă a pus umărul la editarea celordouă publicaţii amintite, în Gazeta de Vestdeclanşând ample polemici cu materialele lui despre„uscăciunile” din Armata română, referinţa fiinddesigur la acesi ofiţeri şi subofiţeri care auîndeplinit ordinele ucigaşe de a se trage înpopulaţie în timpul Revoluţiei.Nevoia lui Dan Mândrilă de a fi propriul său patron,de a practica o presă mai vijelioasă decât altepublicaţii, nevoia irepresibilă de a livra adevărul(său!) direct şi frust, neînţelegerile de abordaredintre el şi alţi colegi de breaslă, precum şidorinţa de a benficia şi de încasările din vânzareapublicaţiei l-au determinat să se despartă de Gazetade Vest şi să-şi facă propriul săptămânal. Nu esteniciun secret în faptul că polemicile s-auamplificat, Amicul public (fie nr. 1 sau altfel) avânddarul să irite multă lume. Pe de altă parte, lipsa deprofesionalism este ceva mai evidentă decât lapublicaţiile deja analizate în acest volum. Există

255

scăpări evidente în ceea ce priveşte numerotarea şiidentificarea gazetei. După două decenii de laprimele numere, putem constata că publicaţia estegreu de inventariat şi de urmărit, căci dateletehnice sunt disparate. Probleme sunt şi în ceea cepriveşte stilul de redactare, căci materialele bruteşi fruste au darul de a rămâne greu de înţeles, greude receptat. Le lipseşte datele de context, debackground, cum se spune astăzi, adică minimul deredundanţă pentru a fi accesibile. Dificultăţileacestea de receptare erau însă întâmpinate şi la datapublicării, deşi contextul era cumva cunoscutpublicului larg, căci nu trecuseră decât câteva lunide la Revoluţie.Primul număr al publicaţiei Amicul public avea să aparăîn 24 februarie 1990, pe o piaţă aproape sufocată degazete mai vechi sau mai noi (dar toate înnoite şipretins înnoitoare, după cum s-a putut constata). Nuni se spune cine sunt persoanele fizice implicate,dar aflăcm că editorul este o fantomatică Societate aintelectualilor progresişti. Scopul acesteia nu eraaltul decât de a acoperi din punct de vedere legaltipărirea Amicului public... Din acest prim număr nuputem consemna prea multe, căci este plin deobişnuitele materiale emoţionale, stârnite derăsturnarea regimului comunist. De amintit estefaptul că aici semnează tablete Adrian Orza, studentpe atunci, cel care va deveni pentru mulţi aniviceprimar al Timişoarei.

256

S-au raliat la această acţiune criminalăPiesa de rezistenţă a numărului 1 din Amicul public oconstituie articolul lui Dan Mândrilă Banda magneticănu minte, scris în continuarea celor publicate maiînainte în Gazeta de Vest. De pe bandă este scoasămărturia importantă a unui militar, plutonierulGhimbaşă de la UM 01125: „Pe platformă, în data de 18dimineaţa, unde am fost adunaţi cu toţii. Dintreofiţerii care s-au raliat la această acţiunecriminală face parte şi maiorul Adam, care aspecificat, tot pe platou, să tragem să împuşcămcâinii turbaţi de pe stradă, adică... pur şi simpludemonstranţii”. În numărul 2 găsim consemnată mărturia MonicăiCiubotaru, vânzătoare la un magazin de pâine dinoraş. Consemnarea o va face Adrian Orza, viitorulviceprimar al oraşului, şi care aici dă dovadă demult talent publicistic. După cum rezultă dindiscuţiile recepţionate, doamna cu pricina a fostprinsă într-un magazin de pâine plasat în apropiereaDispozitivului de represiune nr. 8. Acestedispozitive au funcţionat în diferite locuri dinoraş, iar în preajma lor au fost multe victime.Femeia avea să petreacă mult timp în magazin,păzindu-l, păzind de fapt pâinea risipită printrecioburi, iar apoi unitatea avea să devină loc derefugiu pentru cei din trupele de represiune. La unmoment dat, luni, 18 decembrie 1989, ducpă cum se

257

poate aprecia, prin staţie este anunţat faptul că ocoloană de 10 000 de demonstranţi se apropia pe CaleaŞagului. Nu a mai ajuns. Oricum, ordinul era să seintervină în forţă: „D-8, D-8, dacă vin, radeţi tot.Tot să radeţi!”Numărul 3 se arată deosebit de intransigent, căcinoile oficalităţi ale oraşului încearcă să pună beţeîn roate presei şi dezvăluirilor despre Revoluţie. Oface cu intenţie sau din incompentenţă, aşa cum seîntîmplă cu faimosul general Gheorghe Popescu,reactivat din pensie şi pus la cârma garnizoaneimilitare, la cârma judeţului de fapt, căciautorităţile civile erau aproape în întregime lipsitede... autoritate. Dan Mândrilă îl pune la punct pegeneral, deoarece acesta a avut proasta inspiraţie sănege că ar fi dat unele declaraţii şi unele aprobări.Ziaristul vine cu probe zdrobitoare. O fotografie îlînfăţişează pe Dan Mândrilă uşor aplecat pestegeneral, ţinând aproape de acesta un reportofon!Astfel vedem că tehnica modernă intrată de puţin timpîn dotarea ziariştilor români nu avea doar rolul de aimpresiona lumea, ci era folosită efectiv înexerciţiul funcţiunii, uneori şi ca mijloc de probă!Mai jos dăm de o mărturie stupefiantă, despre care nuavem îndoială că a fost reţinută pe banda magnetică.Este vorba de mărturie soldatului Beceli Karol, carespune: ”La impactul cu demonstranţii, căpitanul Surtza ordonat foc de avertizare. Noi, soldaţii, amşovăit. Căpitanul Sultz a smuls pistolul mitralieră

258

din mâinile soldatului din imediata sa apropiere. L-aarmat, ordonându-i soldatului să tragă îndemonstranţi. Soldatul a refuzat. Fără nicio ezitare,căpitanul Surtz l-a împuşcat (în cap)”. Este vorba deo întâmplare din noaptea de 17 spre 18 decembrie1989. O mărturie cutremurătoare, căreia Dan Mândrilăîi adaugă o altă dezvăluire, pentru ca tabloul şocantsă fie complet: „Investigând acest caz, am aflat cădupă Revoluţie, pentru meritele sale deosebite,căpitanul Surtz a fost avansat”. Acest ofiţer nu afost niciodată inculpat şi judecat...

Apariţii intermitenteDin numărul al patrulea al Amicului... reţinemtragedia unei familii din Timişoara. Faptele suntrelatate de Donka Doboşan. Se întorceau toţi patru,mama, tata şi cele două fete, de la bunici, dinSânmihaiu Român. Maşina a fost oprită în dreptulSpitalului de Copii şi dirijată către o parcare dinzonă. Au coborât să vadă ce se întâmplă. Eraduminică, 17 decembrie 1989, după ora 19. S-a trasasupra lor. Sora, Gabriela, a căzut într-o baltă desânge, mama a fost rănită la şold, iar un glonţ azgâriat-o pe Donka la umăr. A intervenit tatăl, carea dus fata la Spitalul de Copii. „Tata a rămasalături de ea, iar eu am dus-o pe mama cu o salvarela Spitalul Judeţean”, relatează Donka. Mama dă semnede însănătoşire, aşa că fata se întoarce la sora ei.

259

Mai apucă să povestească cu ea, căci, a doua zi,Gabriela avea să moară...Dezvăluirile sunt multe şi penetrante şi în numereleurmătoare ale publicaţiei, însă aceasta începe săapară cu sincope. Titlul este şi el schimbat, fiindredat cu prefix în paranteze drepte, sub forma [in]Amicul public nr. 1. La publicaţie lucrează puţinepersoane, iar patronul Dan Mândrilă îşi pierdetreptat din entuziasm şi din capacitatea de a facegazeta aproape singur. Mai mult, omul intră înnumeroase dispute, atât cu autorităţile, cu diferiteinstituţii, cât şi cu colegii de breaslă, care nu-liartă şi-i fac viaţa grea. Concurenţa este acerbă şi,încet-încet, publicaţia îşi pierde din acuiate. Pe lasfârşitul anului 1990 avea să apară doar cuintermitenţe, amintind doar de săptămânalul extrem deofensiv de la începutul anului.

260

REVERBERAŢIILE PUBLICAŢIEI Ecou 17

A face presă „altfel”Primul număr din Ecou 17 avea să apară duminică, 11martie 1990, într-o perioadă când avântul publicisticîn Timişoara şi în România atinsese cote maxime. Dejase putea spune că exista deja semnele unei minimestabilizări pe piaţa presei, activităţileredacţionale şi de distribuţie intrând într-ooarecare normalitate. Desigur, pentru Ecou 17 a fostgreu să se impună, deoarece nu avea oameni cu o mareexperienţă în domeniu, editorul nu deţinea prea multefonduri şi nici distribuţia nu era asigurată. Existaînsă o dorinţă puternică de a face presă „altfel”, un„altfel” destul de neclar şi neprecizat, ca un fel dereplică atât la vechile publicaţii comuniste, cât şi

261

la cele noi, de după Revoluţie. Exista o presiune dea dezvălui anumite aspecte nerelevate până atunci, dea spune lucrurilor pe nume. Mai direct şi maieficient, ceea ce a plasat gazeta pe palieruljurnalismului de calitate. La aceasta a contribuit şifaptul că publicaţia era una îngrijită, aiciaducându-şi aportul şi tipografii cooptaţi laeditarea ei.Primul număr îl evidenţiază drept coordonator pereputatul artist grafic Emil Grama. Ulterior, încaseta tehnică apare numele lui Horvath Ioan, celcare avea să conducă efectiv publicaţia. Acesta erade meserie tipograf, unul care luptase şi fuseserănit în Revoluţie. De la început, este pus sub egidaAsociaţiei 17 Decembrie 1989, asociaţia răniţilor şia rudelor eroilor-martiri. În pagina a doua, esteredat un amplu şi impresionant articol semnat de IoanBânciu, vicepreşedinte al asociaţiei amintite. Temaeste cea a luotei pentru libertate din 17 decembrie1989, făcându-se legătura cu împuşcarea soţiei sale,Leontina Bânciu. Detaliile despre moartea tragică atinerei mame şi soţii sunt cunoscute, însă redarealor de către soţul ei neconsolat stârneşte întodeaunarevolta şi mânia ascultătorilor şi cititorilor. Acasăo aşteptau trei copii minori, dar care nu aveau să omai vadă niciodată, căci trupul ei avea să fie luatşi făcut dispărut, cel mai probabil prin ardere laCrematoriul Cenuşa din Bucureşti. Există însă şiunele elemente care ne fac să credem că este posibil

262

ca o parte din cenuşa rezultată să nu fi ajuns încanalele de la Popeşti Leordeni, lângă Bucureşti, ciundeva pe la Slatina (dacă nu au fost făcuteincinerări şi aici!) sau chiar la Timişoara, încurtea întreprinderii Azur. Semnificativ este fragmentul în care Ioan Bânciudescrie reacţia copiilor săi în momentul tragiceiveşti a morţii mamei lor: „M-am întors plângândacasă. Copiii m-au întrebat: «De ce plângi, tată?»Le-am răspuns: «MAMA VOASTRĂ A MURIT! AU ÎMPUŞCAT-ODIRECT ÎN INIMĂ!» I-am îmbrăţişat pe toţi trei şi amplâns împreună. Arion, încă nu are trei ani, aîntrebat: «Cine a împuşcat-o pe mama mea?» Eu i-amspus adevărul, iar el grăbit şi-a luat pistolul(jucărie) şi a zis: «Vreau să-i împuşc pe toţisecuriştii, miliţienii şi militarii!»”

Televiziunea „unora”Mai jos este redat un interviu realizat de Emil Gamacu o tânără de 18 ani, participantă la Revoluţie.Avea glonţul încă în ea, chirurgii fiind de părere căîl vor scoate la sfărşitul anului. Suntem în martie1990 şi Corina Untilă avea impresia că poporul românera minţit în continuare. Mărturia fetei estesemnificativă pentru modul cum era perceputăteleviziunea în acea perioadă: „În primul rândteleviziunea, care se pare că este numai a «unora»,care pot vorbi când vor, derutând masele şi începândsă la manipuleze în favoarea lor, nemaivorbind de

263

birocraţia care a rămas în drepturi depline”. Aldoilea număr aduce un alt interviu al săptămânii,unul cu Constantin Jinga, pe atunci student. Acestaavea să redea propriile peripeţii în Revoluţie,semnificativ fiind sub raportul noutăţii un episodderulat în seara zilei de 17 decembrie 1989 laintersecţia străzilor Paris cu Republicii dinTimişoara: „Cel care-i conducea pe militari a armatpistolul TT, a ordionat cordonului să se retragăcinci paşi, apoi s-a deschis foc asupra noastră fărăniciun avertisment. La început, am crezut că se tragecu cartuşe de manevră, dar în apropierea mea a căzutun bărbat care a fost împuşcat în cap. Căutând să-miapăr prietena şi având intenţia de a o culca lapământ, am fost împuşcat în umărul drept”.Următoarele apariţii dedică articole Procesului de laTimişoara, raportările fiind critice şi chiarrevoltate la adresa unor inculpaţi. Ca element denoutate reţinem o referire la declaraţia lui IonDeheleanu, fostul şef al Miliţiei Timiş, care„susţine, nici mai mult nici mai puţin, că în zilelede 16 – 17 decembrie 1989, a acţionat, cu risculvieţii propriilor subordonaţi, pentru a împiedicaaruncarea în aer a lăcaşului de cult din PiaţaMaria”. Avea în vedere Biserica reformată, undefusese asediat pastorul Tőkes László. Interesant esteun articol din numărul 4 al săptămânalului Ecou 17,intitulat Omul care şi-a strâns echivalentul (130 kg) în aur.Informaţiile au apărut în Procesul de la Timişoara,

264

în încercarea de a-l scoate basma curată pe căpitanulViorel Bucur. Acesta răspundea, în cadrul Miliţieijudeţene, de traficul cu aur. Articolul face însăreferire şi la marile abuzuri făcute de acest căpitancu comportament brutal.Numărul 6 din Ecou 17 este axat în primul rând peprocesul de la Timişoara. Este consemnată reluareaacestuia, anumite amănunte oferite de reporter fiindilustrative pentru modul de lucru din acea perioadă:„12 aprilie 1990, s-a reluat procesul celor 21. laintrare, constatăm că s-a schimbat paza, asigurată detrupe şi ofiţeri ai MApN. Suntem verificaţi cu grijă,inclusiv cu detectorul de metal, apoi pătrunem însală. Îi revedem pe inculpaţi. Alte feţe, maidestinse, chiar vesele. Le-a crescut părul. Ce mai,arătă mult mai bine decât la ultima întâlnire”.Precizările sunt necesare, căci reaminteşte câte cevadin condiţiile de lucru ale ziariştilor români dinperioada de după 22 decembrie 1989. Procesul de laTimişoara a însemnat pentru mulţi condeieri oprofesionalizare bruscă, o manieră mult mai serioasă,mult mai aşezată în abordarea evenimentelor.

Maturizare rapidăProfesionalizarea nu mai putea aştepta. Posibilitateade a scrie despre Procesul de la Timişoara i-adeterminat pe jurnalişti să-şi ascută simţul critic,să devină mai organizaţi, mai buni în relatări, iar

265

publicaţiile mai serioase. Întreaga presă a avut decâştigat. Amintim aici câteva idei pe scurt: 1. Asistarea la proces presupunea acceptareacondiţiilor de acces şi disciplină în sală, cu multdiferită de abordările spontane şi manifestările dinalte zone publice;2. Concentrarea pe reţinerea celor exprimate întimpul lucrărilor, notarea cu acurateţe a celorrelatate şi perceperea corectă a gesturilor şiatitudinilor ale inculpaţilor şi ale persoanelornumite să înfăptuiască actul de justiţie;3. Corelarea faptelor şi informaţiilor cu altele deacest gen şi punerea lor în context, căci mulţidintre inculpaţi, precum şi unii dintre martorifăceau declaraţii punctuale în vădit contrast cuordinea lucrurilor aşa cum era cunoscută;4. Rezistenţa în sală, unde activitatea dura şi câteopt – zece ore pe zi, iar apoi redactarea şiprezentarea textelor pentru publicare;5. Renunţarea, în cea mai mare parte, la limbajulvindicativ şi încrâncenat în favoarea relatării câtmai obiective.Ca o impresie, care poate fi luată însă şi ca oconcluzie, oamenii de presă care s-au ocupat deProcesul de la Timişoara au devenit în scurt timpadevăraţi profesionişti ai jurnalismului deinvestigaţie. Activitatea celor mai mulţi dintre einu s-a mărginit la relatarea acestui maraton juridic,ci s-au implicat în dezvăluirea unor fapte

266

reprobabile comise de cadre ale Miliţiei, Securităţiişi Armatei înainte de Revoluţie, în timpul acesteiaşi după instaurarea puterii democratice.

Paşi către presa aşezatăAu mai fost şi alte publicaţii care, apărute înînvălmăşeala de după Revoluţie, au avut preocupăriinsistenste în relevarea adevărului despre crimelesăvârşite de regimul comunist, dar şi de represiuneasângerroasă din decembrie 1989. Foarte repede s-aadaptat noilor condiţii, mai degrabă libertăţiiapărute prin sânge şi jertfă, revista Forum studenţesc.Aici au apărut articole importante pentru mersuldemocraţiei, devenind şi o rampă pentru exprimareanoilor principii ale democraţiei. La revistă existasetot timpul o şcoală de presă, de presă bună, una caredădea bobârnace puterii comuniste. Tirajul redus şiconstrângerile de ordin ideologic nu au permis însămanifestarea plenară a talentului unor tinerigazetari aflaţi pe băncile facultăţilor. S-amanifestat însă năvalnic după căderea lui Ceauşescu. Importantă a fost şi publicaţia Victoria, editată deasociaţia cu acelaşi nume, condusă de Lorin Fortuna.Nu a beneficiat de cât puţin de aportul unor ziariştiprofesionişti, drept pentru care apariţiile au fostsporadice, cu articole redactate greoi, lungi şiîncâlcite. Există însă meritul unor dezvăluirinecesare, al unor precizări binevenite, chiar dacăadesea erau făcute pe un ton vindicativ. Remarcăm şi

267

faptul că în februarie 1990 apărea săptămânalulAgenda, o gazetă care va deveni tot mai puternicăpeste ani. Poate şi datorită influenţei remarcabile alui Zoltan Kovacs, care, de la început, a refuzatpolemicile inutile şi zvonistica intensă în legăturăcu Revoluţia, una nebazată pe fapte concrete, şi aimpus o publicaţie limpede, clară, pur informativă.Menţionăm în context şi săptămânalul Contact, foartebine făcut, implicat, orientat mai degrabă sprereportaj, spre genul publicistic numit feature întermenii presei internaţionale. Nu lipsea informaţia,însă contextualizarea era făcută prin apelul la dateistorice, geografice şi din alte diferite domenii.Tonul este unul mai relaxat, fiind furnizate amănunteinteresante şi chiar amuzante. Relevant este dinContact un material semnat de eminentul istoric IoanHaţegan, unul relevant pentru dimensiunea fenomenuluipublicistic de la Timişoara în acea perioadă. Estepublicat chiar în primul număr, cel de miercuri, 21februarie 1990. Îl reproducem aici pentru aducereaminte, pentru că reprezintă o adevărată pagină deistorie, dar şi ca o posibilă concluzie:

PRESA TIMIŞOREANĂ

Incitaţi de numeroasele dimineţi şi amieze pierdute (câştigate) lainterminabilele cozi la chioşcurile şi punctele volante de difuzare apresei ca şi de lectura paginilor lor, fie-ne permisă o scurtă privire

268

asupra acestui fenomen social cu largi şi adânci implicaţii asupra urbeinoastre.Timişoara a fost şi înainte de decembrie 1989 singurul oraş al Românieiunde existau şase publicaţii în patru limbi. Tot Timişoara a fost înaintede anul 1947 oraşul cu un număr de zeci şi zeci de ziare, gazete, revisteetc, tipărite exclusiv sau parţial în cel puţin opt limbi, în tiraje de zeci şisute de mii de exemplare. Din 22 decembrie 1989, Timişoara cunoaşte oadevărată explozie de informaţie, ca urmare a foamei de informaţie.Primele schimbări s-au înregistrat la ziarele şi revistele „tradiţionale”prin schimbarea numelor şi, uneori, a părţilor din redacţie. FostulDrapel roşu s-a transformat pentru zece numere în Luptătorulbănăţean, apoi în Renaşterea (un număr) şi completat în Renaştereabănăţeană, ce apare cotidian. Fostul Szabad Szó se numeşte astăziTemesvári Uj szó şi are aceeaşi apariţie cotidiană. Neue BanaterZeitung şi-a păstrat neschimbate numele şi apariţia zilnică, dar îşischimbă „din mers” optica şi îşi primeneşte redacţia. Orizontul a rămascu acelaşi nume şi un nucleu valoros de condeieri-gazetari. Fostulsăptămînal Banatske Novine a devenit săptămânalul Naša Reč înevoluţie. Revista literară Knijevni Život reapare cu acelaşi nume.Un alt capitol îl reprezintă presa „nouă”, fie ca tematică, fie ca mod deînfiinţare. Un singur număr a apărut din Victoria al Frontului judeţeanal Salvării Naţionale – o apariţie fulgurantă în peisajul de la răscruceaanilor. Tânăra Timişoara a demarat vijelios, devenind subiect deaprinse discuţii şi dispute între cititori, între foruri şi, mai ales, întrevechea şi tânăra gardă de gazetari. Intră deja într-un statut deprobitate şi profesionalitate, chiar dacă apare doar de trei ori(deocamdată) pe săptămână. Forum studenţesc, revistă tradiţională a tineretului studios, a reapărutimediat după Revoluţie în patru numere succesive, prin grija unui

269

colectiv timişorean, contestat de redacţia lărgită. Scindarea s-a produsrapid şi actualmente redacţia „mamă” scoate publicaţia omonimă,reîncepând cu nr. 1 (ianuarie), deci lunară, şi un supliment în limbamaghiară Diakfórum. Cele patru numere scoase anterior suntconsiderate” pirat” nefiind recunoscute. Redacţia acestora s-a regrupatşi scoate acum Gazeta de Vest, săptămânal de sâmbătă, cu o ţinutăjurnalistică în conturare.Dialog liberal, periodic bisăptămânal al partidului Naţional Liberal, îşicontinuă drumul cu semne îmbucurătoare pentru viitor, cele şasenumere tipărite reprezentând o certitudine. Vecin de clădire, dar de altăorientare, tot politică, este proaspăt apărutul Vestul, al cărui primnumăr îndeamnă la mai mult şi mai bine. Sindicatul bănăţean, la celedouă numere săptămânale (sâmbăta) se constituie într-un periodic almişcării sindicale timişene, ce doreşte să ajute organizaţiile sindicale îndificila sarcină de constituire, organizare şi oferă opţiuni pentruafilierea la mulţimea de posibilităţi ce se deschid mişcării.Naša Glas, periodic în limba bulgară (reapariţie după mai bine dejumătate de veac de absenţă a acestei limbi din presa timişoreană) aredeja două numere, care sunt difuzate aproape în exclusivitatecunoscătorilor acestei limbi. Tot două numere au apărut şi din primulsăptămânal (scuzaţi, periodic) umoristic independent, dar lipsaposibilităţilor de periodizare din cuprins ne-a făcu tsă scăpăminvoluntar exclamaţia din paranteză. O sciziune „umoristică” între ceidoi membri fondatori a dus la apariţia periodicului de satiră şi umorMerçi, pardon, scuzaţi! al cărui număr a intrat pe piaţă săptămânatrecută. „Verzii”, cum sunt cunoscuţi îndeobşte ecologiştii, au scos dejadouă numere din Ecologistul, semn că lozinca lor, „Un om curat, într-oţară curată” se doreşte semn de însănătoşire naturală şi, poate, socială.

270

Tot „verde” prin program şi cerneală tipografică se anunţă şi Drepturileomului, ce ni se pare că prefigurează viitoarea revistă Natura şi omul.Revista electronicii timişorene, publicaţie de specialitate, are dejadouă numere apărute şi un altul în pregătuire. Aprecierile pot veni doardin partea specialiştilor.Iată că a apărut şi primul săptămânal particular, Agenda, adevăratdeschizător de pârtie în publicistica timişoreană. Un conţinut variat, opregătire atentă a numărului îl recomandă pentru viitor. Fiţuicaliceenilor, apărută prin grija şi truda copiilor noştri atât de iubiţi,deschide noi orizonturi pe care le credeam demult stinse. Prinos derecunoştinţă şi sprijin pentru mai departe. O surpriză la început, acumun fapt cotidian, Curierul sportiv bănăţean, acum trecut de 25 denumere, se impune cititorului de dimineaţă prin comţinutul deinformaţii şi imagini circumscrise fenomenului sportiv al zonei.

271

ION MONORAN

Blând, cu pletele în vântIon Monoran a fost, desigur, cel mai candid jurnalistcare mi-a fost dat să-l cunosc. Ca un loc comun, darun loc comun în sensul bun, de lucru bine cunoscut şitemeinic, se impune asociera cu faptul că el erapoet. Un mare poet. De aici o sensibilitatea aparte,o simţire adâncă, când gravă, când ludică, dar osimţire profundă. În acelaşi timp, Mono (cum eracunoscut) era un prieten, un tovarăş, un camarad.Unul blând şi atent, sfios, chiar delicat, în ciudastaturii impozante. Ferm, însă şi tenace în afirmareaşi apărarea valorilor, în care omenia îşi avea un locimportant. Căci dincolo de alura lui de poet cu

272

pletele în vânt, de atitudinea lui rebelă, deîncrâncenarea lui molcomă, de statutul lui derevoluţionar adept al unor cauze metafizice (deşi,deşi,deşi... a fost unul dintre liderii din balconulOperei în decembrie 1989!), de omul ce dădea mereu omână de ajutor, Ion Monoran rămâne ziaristulimplicat, omul care aduna necazurile şi durerilecelorlaţi şi încerca să le rezolve, uneori chiar fărăsă le scrie, sacrificând, aşa credea el că este bine,ceva din latura lor spectaculoasă. Căci, credea şisimţea el, gazeta uneori vulgarizează, că estompeazăsau pierde esenţialul, că unele fapte sau mai alesunele trăiri trebuie să rămână nerelevate. A trăit cu o oarecare neîncredere în presă şi maiales în spectacolul ei. Neîncrederea aceasta veneaclar şi din aversiunea faţă de presa surogat de pevremea comuniştilor, dar venea şi din sfiiciune,venea şi din teama de ridicol, de a te da înspectacol. Deşi a pus umărul din greu la apariţiaunor publicaţii serioase, mai ales în redacţiaziarului Timişoara, apărut în 23 ianuarie 1990, Mono atrăit mai mult din cele ce se întâmplau înainte depublicarea gazetei, înainte ca ziarul tipărit săplece spre public. Ba chiar s-a consumat intens încele petrecute înainte de scrierea articolelor,cărora nu le acorda, ulterior, o prea mareimportanţă. Făceau parte din normalitate... Esenţialeşi pline de emoţie erau întâlnirile cu oamenii, cuproblemele lor, oameni pe care îi asculta mereu cu

273

interes şi pentru care avea mereu timp. Îşi pusese,era prin februarie 1990, o masă şi câteva scaune înholul ce dă spre sala de şedinţă şi spre birourilerevistei Orizont. Acolo petrecea ore în şirascultându-i pe toţi cei veniţi „cu probleme laziar”. Multe lucruri e rezolvau însă fără a mai finevoie să fie publicate. Unii dintre solicitanţi nicinu aveau neapărat pricini de rezolvat, ci doreau să-iasculte sau să vorbească cu cineva. Or, Ion Monoranera cel mai potrivit. Făcea acest lucru cu rigoare şiînsufleţire.

Un om de acţiunePutem spune chiar că din această discrepanţă se naştecontradicţia lui Monoran. Făcea presă la modulvigoros, cu conştiinţa faptului că societatearomânească are nevoie de valori noi, dar, în acelaşitimp, nu credea în presa ca spectacol, ba chiar înpresă în general, una limitată, aproapenepunticioasă, dar şi una care nivelează şialienează. Îl înfuriau greşelile din ziarul la carelucra, îl mâhneau erorile de abordare şi-l umpleau deobidă exagerările şi atacurile nejuste, mizerabiledin mass-media în general. El era pentru decenţă şibun simţ. În acelaţi timp, era omul acţiunii, căci nucunosc persoană în lumea aceasta care să fi reuşit sămobilizeze mai mult şi mai des mase de oameni, derevoluţionari şi să le canalizeze apoi pentruatingera unui scop. Pentru el nu existau cauze mici

274

sau mari. Plânsul unei mame nedreptăţite era la felde important ca şi nevoia de a schimba un sistem dintemelii.Ion Monoran nu se ferea să i-a atitudine, deşi un felde ruşine de ruşinea altora îl făcea să se comportecu reţinere. Când însă era nevoie nu doar că se puneaîn fruntea grupurilor de menifeastanţi, pe care ştiasă le adune şi să le conducă cu mare talent, ci şicobora în arena scrisului. Iată ce spunea înarticolul Ciolanul – putere, apărut în Timişoara nr 50, din17 mai 1990: „Deja de mai mult timp, pentru mareamajoritate a românilor Revoluţia timişorenilor adevenit un fenomen obositor”. Analiza astfelfenomenul de discreditare a Timişoarei, a spirituluiTimişoarei, acel element novator din societatearomânească care avea să facă posibilă avansarea pecalea democraţiei cumva înpotriva voinţeiguvernanţilor de la Bucureşti. Căci, spune IonMonoran: „Simţindu-i-se forţa şi importanţa istorică,noua şi vechea nomenclatură au declarat Timişoaradrept un centru... reacţionar”.Ion Monoran avea să moară în decembrie 1993, într-operioadă când vremurile se mai liniştise şi pentruel. Se întorsese spre poezie şi avea în lucru un primvolum, unul îndelung amânat, căci în literatura saMono era un perfecţionist. Întotdeauna i se părea cămai trebuie să şlefuiească ceva, că întotdeauna maieste loc de o corectură, de o virgulă, de oîntorsătură de frază, de o metaforă abruptă. Acest

275

prim volum avea să apară la câteva luni de la moartealui, prin grija prietenilor, în primul rând a luiViorel Marineasa. Dar vremurile nu erau încă pentrupoezie, iar cartea lui, una revoluţionară ca fondpoetic, nu a avut ecoul cuvenit. Ulterior, a maiapărut şi un alt volum din creaţia lui Ion Monoran,unul integrator, fiind lansat şi promovat cuinsistenţă. Dar tot nu a venit vremea poeziei, căciaceastă voce inconfundabilă a lieraturii noastre esteîncă departe de a fi receptată la adevărata eivaloare.Datele biobibliografice pot fi mai multe sau maipuţine. Reţinem câteva: Ion Monoran s-a născut în 18ianuarie 1953, la Ciacova, judeţul Timiş, decedat la2 decembrie 1993. În 1971 a fost exmatriculat pentruîncercarea de trecere frauduloasă a frontierei,absolvind liceul de Filologie-Istorie din Timişoaraabia în 1978. A fost membru activ al cenacluluiliterar Pavel Dan al Casei de Cultură a Studenţilordin Timişoara şi fondator al cotidianului Timişoara şial societăţii Timişoara, totodată participant, calider, la Revoluţia din Decembrie 1989. Rămâne însăimplicarea, nevoia de libertate. Şi faptul că înmartie 1990 a adăpostit la el în casă redacţiapublicaţiei Timişoara, aflată în căutarea unui spaţiustabil. Erau acolo redactori şi cititori, personaltehnic şi de la distribuţie, în trei camere, unde ellocuia cu tatăl său, soţia şi doi copii mici...

276

GEORGE ŞERBAN

Sufletul Proclamaţiei de la TimişoaraÎn datele lui civile, George (Gheorghe) Şerban s-anăscut în 25 iunie 1954 la Buzău şi a murit în 15ianuarie 1999 la Timişoara. A fost absolvent alFacultăţii de filosofie şi sociologie din cadrulUniversităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. A ajunsprin repartiţie profesor la un liceu din Timişoara, iarîn 1987 a devenit asistent suplinitor la InstitutulPolitehnic Traian Vuia din Timişoara. A fost căsătoritcu Liana Şerban, având împreună un fiu, pe Alexandru.

277

După Revoluţie s-a manifestat drept unul dintre cei maiimportanţi ideologi ai noilor timpuri. Este cunoscut înspecial pentru faptul că este iniţiatorul şi cel maiimportant autor al Proclamaţiei de la Timişoara. Adeţinut funcţia de vicepreşedinte şi apoi preşedinte alSocietăţii Timişoara. A lucrat ca jurnalist la ziarulTimişoara, pe care l-a şi condus în calitate de redactorşef şi de director general. A fost deputat PNŢCD deTimiş între 1996 şi 1998.George Şerban face faţă din clasa rară a ideologilorveritabili. Cuprinzător şi exact, cu cunoştinţetemeinice în privinţa ştiinţelor social-politice,cunoştinţe dobândite adesea pe căi proprii, greuaccesibile, principalul autor al Proclamaţiei de laTimişoara avea să dovedească nu doar că era uncunoscător al principiilor ce politice şi socialefundamentale, ci şi faptul că avea capacitateauimitoare de a opera cu ele. În caracteriza odialectică profundă, una răsturnată însă, cu puterireversibile, fapt venit în contradicţie cu setul deprincipii politice vehiculat în România înainte deRevoluţia din decembrie 1989. Nu vreau să insist asupraacestui subiect şi să-l încâlcesc, ci doresc doar săprecizez că George Şerban a cunoscut profundpseudoprinciipiile impuse forţat de comunişti, precumşi faptul că acestea sunt false, iar caducitatea lor nuputea să ducă decât la reinstalarea temeiurilorprofunde ale democraţiei, libertăţii de opinie,

278

pluripartidismului şi a legilor bune şi care să fierespectate.

Idei înlănţuite logicDupă victoria Revoluţiei, ideologul timişorean,bănăţean prin adopţie, avea să demonstreze şi ocapacitate enormă de a dezvolta idei pertinente şi de ale urmări cu tenacitate vreme de mai mulţi ani. Şi nueste puţin lucru, într-o societate marcată deîncropeli, idei de suprafaţă şi incapacitatea de efort,de a finaliza proiecte. George Şerban lucra după reguliclare, simple şi avea un stil ordonat. Stilul lui decomunicare era unul direct, folosind cuvintele cusensul lor propriu, iar ideile şi le exprima înpropoziţii construite clar, în fraze înlănţuite logic,fără înflorituri inutile. Atunci când avea ceva deexplicat, când argumenta şi dorea să fie înţeles pedeplin recurgea la un discurs mai amplu, demonstraţiacurgea din aproape în aproape, epuizând un subiectînainte de a trece la altul. Sistemul acesta îi erapropriu în conversaţiile uzuale de zi cu zi, atât înredacţia ziarului Timişoara sau la Societatea Timişoara,cât şi în replicile schimbate cu politicieni sau cuprieteni. Aceste elemente prorii de discurs se vădesccu prisosinţă în scris, în articolele publicate, darmai ales în documentele redactate, căci dovada cea maibună privind claritatea şi supleţea argumentării estedată chiar în Proclamaţia de la Timişoara.

279

Era mai degrabă un om introvertit, unul ce nu seexpunea prea uşor, având o reţinere faţă de expunerea aceea ce putea fi nu legat neapărat de intimitate, cimai ales de a acorda importanţă unor aspecte care nuaveau această calitate. Altfel, mai ales în relaţia cucei apropiaţi, căci nu ştiu câţi prieteni a avut înadevăratul sens al cuvântului, George putea fi jovial,deschis, amator de o glumă bună, ba şi copilărosuneori. O umbră gravă, discretă, plana însă mereuasupra a ceea ce făcea. Sugestivă pentru modul cumgândea George Şerban şi despre cum ştia să punăproblemele este o relatare de la întâlnirea pe caretrei membri ai Societăţii Timişoara o avuseseră cu IonIliescu. Timişorenii reclamau un dialog, însă unul pepicior de egalitate, deci nu o simplă audienţă la undemnitar cu funţie mare. Dialogul era mai mult decâtnecesar şi între diferitele sectoare ale societăţiiromâneşti, trăitoare de aspre confruntări, unele chiarde stradă, la acea dată.Această tentativă de dialog avea să eşueze, deoarecedelegaţia Societăţii Timişoara înţelegea să-şi menţinăşi să-şi promoveze ideile ce o animau: „Întrevederea s-a desfăşurat într-o atmosferă relativ destinsă, mizanefiind satisfacerea unor revendicări, ci numaiobţinerea acordului pentru un dialog. Ceea ce n-aîmpiedicat totuşi delegaţia timişoreană să reafirmeideile din Proclamaţie şi să acuze practicilenedemocratice de care uzează FSN pentru a păstraputerea: contrademonstraţii, dezinformări, instigări,

280

calomnii, cult de personalitate... I s-a atras de pildăatenţia domnului Iliescu asupra faptului că la niciunuldin mitingurile electorale ale domniei sale nu s-ascandat «Jos comunismul!», dar s-a scandat «JosTimişoara!» şi lozinci de genul «Iliescu apare -soarele răsare». (Nici Ceauşescu n-a atins performanţalui Kim Ir Sen de a fi comparat cu soarele)”.

IOSIF COSTINAŞ

Nevoia intervenţiilor personalizateIosif Costinaş a fost ca jurnalist un om implicat. Şia făcut astfel prin declinarea şi în scris acalităţii de reporter, personalizându-şiintervenţiile. A făcut-o nu a se lustrui pe sine, casă amintim de expresia folosită de Eminescu, de a sescoate în evidenţă, ci pentru a întări cele spuse, dea întări spusele celorlalţi şi a le valoriza şi princalitatea sa de ziarist martor sau chiar implicat înevenimente. În general, jurnalistul scrie la persoanaa treia, abordarea fiind una cât mai obiectivă, câtmai impersonală.Uneori, mai ales în lucrărileştiinţifice ori în abordările polemice (spre exemplu)este folosit pluralul modestiei: noi considerăm că... înloc de eu consider că... Costinaş credea, poate, că acestăabordare mai academică ţine de formalism, ba chiar deo falsă modestie, una chiar ipocrită. Ca ziaristdinamic însă persoana I singular a abordăriijurnalistice îi era necesară atât pentru a se

281

prezenta pe sine, dar mai ales pentru a se delimitade ceilalţi. Procedeul înseamnă păstrarea unei micidistanţe faţă de interlocutor, distanţă nepermisă deplurarul modestiei. Formula „Noi considerăm că ne-amfăcut datoria faţă de ţară” poate avea efectedevastatoare dacă este folosită în legătură cumilitarii care au deschis focul asuprademonstranţilor din cazarma din Calea Lipovei.Distanţa se cere păstrată şi faţă de inerlocutoriiconsideraţi apropiaţi, prieteni ai autorului,deoarece Continaş vrea să le lase personalitatea şiimaginea întregi, neumbrite de asocieri ce pot generaconfuzie.Stilul acesta prietenesc de abordare la persoana Isingular îi era propriu şi în viaţă lui IosifCostinaş, căci făcea parte din cartegoria oamenilorcare nu se formalizează şi nici nu au mari orgolii deapărat. Pe de altă parte, nici nu era vorba de opersoană zglobie şi de care să te apropii uşor. Prinafirmarea eului jurnalistic propriu (însă numai acolounde era nevoie, nu în exces) cititorul era surprins,ca apoi să fie introdus în lumea adunăriiinformaţiilor şi redactării textului, spaţiu în care,în mod obişnuit, publicul nu are acces. Omul de presăaducea astfel un plus de informaţie, dar şi reuşea săcontureze mai bine faptele şi atmosfera. Drepturmare, textul căpăta în consistenţă, limpezime şidinamism. Exemplară în privinţa acestei abordări esteprezentarea (introducere, intro, chapeau, şapou) făcută la un

282

interviu publicat în revista Orizont nr 5, din 2februarie 1990: „Unul dintre oamenii care au intrat,meteoric, în existenţa mea este locotenent-colonelulPetre Ghinea. În dimineaţa zilei de 23 decembrie ’89,m-am postat, purtând o cocardă tricoloră la piept –aceasta fiind în acel timp (care, acum, mi se parefoarte îndepărtat) cea mai elocventă legitimaţie – m-am postat, deci, în faţa Comandamentului GarnizoaneiTimişoara din Piaţa Libertăţii. Scopul meu era, laînceput, pur gazetăresc. Printre transportoareblindate, mitraliere antiaeriene, ostaşi şi ofiţerimarcaţi de oboseala unei nopţi albe, în care fusesedeslănţuit un adevărat război urban de gherilă,printre zecile de tineri veniţi, voluntar, să ajuteArmata, printre feluriţii gură-cască (netemători,spre mirarea mea, de rafalele pornite din automateleteroriştilor), printre teleaşti şi reporteri străinil-am remarcat pe ofiţerul Petre Ghinea”.

O viaţă trăită intensBoem într-o oarecare măsură, Iosif Costinaş eraadeptul unei vieţi trăite intens, însă de care să teşi bucuri la un pahar de vin sau cu o mâncare bună înfaţă. În scris însă, ca jurnalist a dat dovadă de otenacitate ieşită din comun. Şi-a urmărit subiectelecu scrupulozitate şi le-a redactat cu o oarecarepedanterie, în care se vede aplecarea spre amănunt,argumentarea fiind deplină şi uneori aproapesofisticată. Manuscrisele lui erau întotdeauna clare,

283

curate, pe coli albe şi imprimate la maşina de scris,aceasta fiind prevăzută mereu cu bandă nouă sauaproape.Iosif Costinaş a dus o activitate intensă ca activistcivic. A pus bazele Forumului cetăţenesc, organismcare avea să funcţioneze în colaborare cu SocietateaTimişoara, dar independent de aceasta, profitând deun cadru specializat şi în acelaşi timp mai liber deacţiune. Obiectivul era unul cât se poate de limpede:demascarea foştilor securişti şi a informatoriloracestui organism de represiune din vremeacomuniştilor. Eforturile depuse au fost titanice,căci reprezentanţii vechiului şi noului regim nudoreau să-i lase pe reprezentanţii societăţii civilesă-şi vâre nasul prin dosare. Reprezentanţii Forumulcetăţenesc sunt purtaţi dintr-un loc în altul, fărăsă ajungă la mult-căutatele dosare. Semnificativăeste în acest sens relatarea făcută de la întâlnireacu noul comandant al garnizoanei militare: „Îndrumaţide domnul locotenent-colonel Bot Vasile (o parte dindosare se află la Garnizoana militară Timişoara), neprezentăm în ziua de 5 mai, în jurul orei 10, laComandamentul garnizoanei. Suntem primiţi, cu oexcepţională amabilitate, de domnul colonel IlieMarin, comandantul garnizoanei. Dumnealui înţelegeimediat de ce vrem să... ajungem la dosarele pe careSecuritatea le-a întocmit, repetăm, în mod abuziv,concetăţenilor noştri în urma denunţurilor şiinformaţiilor culese de la informatorii plătiţi şi

284

neplătiţi”. Dezamăgire însă, căci la Garnizoanamilitară nu erau decât dosarele întocmite de ofiţeriide contrainformaţii din armată. Iosif Costinaş avea să dovedească însă tenacitate,căci a bătut pe la multe porţi şi a obţinutinformaţii şi documente interesante. Nu a ajuns ladeconspirarea Securităţii ca poliţie politică, căcinici în ziua de astăzi nu există suficientă voinţăpolitică pentru a o face. Ce-i drept, unii paşi,mărunţi, au fost făcuţi prin înfiinţarea ConsiliuluiNaţional pentru Studierea Arhivelor fosteiSecurităţi, dar a cărui activitate a fost tot timpulsabotată, adesea prin îngrădiri legale, dar imorale!Cu toate acestea, activitatea Forumului cetăţenesc afost una intensă şi relevantă, multe persoane careau suferit de pe urma securiştilor şi informatoriloracestora fiind ajutate să scoată adevărul la iveală. La biografie trebuie să adăugăm că Iosif Costinaş s-anăscut în 16 februarie 1940 în Bucureşti. A trăitînsă cei mai mulţi ani la Timişoara, implicat fiindîn activitatea cinecluburilor. A scris şi cărţi deproză, însă publicistica s-a dovedit marea sapasiune. În vara lui 2002, când a fost văzut pentruultima dată, înainte de atăt de misterioasa luidispariţie, avea doar 62 de ani şi multe, foartemulte proiecte...

285

286

INDICE DE NUMEAchimescu, Ildico: 44, 70Abruda, Traian: 5Albu, Vasile: 69Aldan, Ana: 103Apetrei, Cristi: 49Ardelean, Radu: 5Armanca, Brînduşa: 5, 108Arieşanu, Ion: 82Asoltanei, Costică: 106

287

Atanackovic, Mirko: 100, 101Atudoroaie, Gheorghe: 39, 105,124, 125Babeţi, Adriana: 12, 81Babeţi, Coriolan: 119Badea,Gheorghe: 143Barbu, Dani (Dinu): 31, 32Băcanu, Petre Mihai: 12Bădilescu, Nicolae: 113, 114, 135, 145Băran, Georgian: 42Bălan, Radu: 29, 32, 33, 34, 36, 39, 70, 86, 127, 128Bănicioiu, Ion: 60Bărbat. Ioana: 47, 142Bărbat, Lepa: 142Bărbat, Vasile: 142Bânciu, Ioan: 46, 117, 149Bânciu, Leontina: 117, 149Beceli, Karol: 147Bendariu, Eugen: 76Benea, Trofin: 132Bobu, Emil: 74Bociort, Axente: 51Bogdan, Cornel: 5, 100, 103, 104, 105,107, 108Boia, Lucian: 112Boldureanu, Ioan-Viorel: 5Bonţe, Aurelia: 77Bordoş, Doru: 127Bot, Vasile: 166Brandl-Ghergha, Mariana: 5Brucan, Silviu: 30

288

Bucur, Viorel: 74, 106, 150Bulza, Teodor: 24, 32, 70Bunaru, Eugen: 81, 118Bush, George: 19, 20, 35Butunoi, Gheorghe: 121, 122Buzatu, Marin: 139Buzatu, Robert: 137Buzea, Tudorel: 43, 55Calogherea, Constantin: 137Cerneţ, Laurenţiu: 107Cernicova-Bucă, Mariana: 5, 85Chişa, Elisabeta: 97Chiţac, Mihai: 75, 123, 125, 128, 133Cinade, Dorel: 58Ciocârlie, Livius: 135Ciobotea, Radu: 5Ciornei, Ioan: 140Ciucă, Valentin: 56, 121Colţescu, Viorel: 81Coman, Ion: 45, 52, 127, 141Corpodeanu, Ion: 74, 121Costinaş, Iosif: 5, 6, 8, 12, 81, 85, 86, 96, 97, 100, 103, 107, 165, 166, 167Cozmiuc, Constantin: 5Crăciun, Gheorghe: 99Crăciun, Ioan: 5, 120, 132Csizmarik, Ladislau: 42Damian, Dumitru: 88Dan, Ioan: 78, 79, 103

289

Dancea, Ioan: 24, 43, 46David, Petru: 5Davideanu, Dorin: 5Dăescu, Dumitru: 137, 138, 139Dănilă, Ruja Rodica: 55Dăscăleascu, Constantin: 50,98,141Deaconescu, Vasile: 5Deheleanu, Ion: 150Diaconescu, Dănuţ: 119Dima, Simion: 24, 46Doboşan, Donka: 147Doboşan, Gabriela: 147Drăghicescu, Nicolae: 108, 109Dressler, Milan Leonard: 64, 65, 66, 118Drumeş, Valeriu: 5Dumbrăveanu, Anghel: 35, 81Durac, Nicolae: 138Elena, Adelina: 86, 87Epure, Lia-Lucia: 5, 55Ferchiu, Nicu: 135Florescu, Eugen: 100Foarţă, Şerban: 5, 112, 135Fortuna, Lorin: 43, 54, 152Gagyi,Ladislau: 5Gheorghiu, Lucian: 5Ghibea, Dorel: 142Ghilezan, Marius: 5Ghinea, Petru: 74, 96, 166Gigi, Mihai: 43

290

Golberine, Willy: 79, 80Gorbaciov, Mihail: 17, 18, 19, 35Grama, Emil: 149Guleş, Ovidiu: 5, 32, 135, 137Guşe, Ştefan: 104, 133, 141

Harsany, Nicolae: 5, 135Harsany-Paşca, Doina: 5, 89, 116, 124Haţegan, Ioan: 152Hîrţa, Ilie: 96Honecker. Erich: 19Horvath, Ioan: 149Ignat, Petru: 123, 125, 137Iliescu, Ion: 30, 31, 34, 36, 37, 162Indrieş, Alexandra: 5, 122Ionel, Nicolae: 135Ionică, Lucian: 5Iordache, C. Antoaneta: 82, 83, 88Iordache, Claudiu: 81, 83, 113, 115, 118Iordănescu, Ştefan: 84Jivkov, Teodor: 18, 35Jurcă, Remus: 5 Lână, George: 5, 116Jinga, Constantin: 150Joiţoiu, Constantin: 115, 142Koos, Alexandru: 129, 130Kovacs,Zoltan: 152Lăzărescu, Mircea: 122Leia, Sorin: 123

291

Luchian, Ion: 55Macri, Emil: 75, 104, 125, 139Marcu, Ion: 97Marcus, Solomon: 112Marin, Ilie: 166Marineasa, Gabriel: 5Marineasa, Viorel: 5, 12, 81, 88, 89, 92, 95, 99, 100, 106, 112, 113, 124, 158Matei, Ilie: 45, 127Mazowiesczky, Tadeusz: 19Măgureanu, Virgil: 38, 105Mănescu, Manea: 74Măntăluţă, Aurel: 42Mândrilă, Dan: 135, 139, 141, 145, 146, 147, 148Medeleţ, Florin: 46, 47Micu, Constantin: 63Mihalcea, Florian: 5,129Mihăieş, Mircea: 12, 81,82, 100, 135Miheţ, Ioan: 129Mihiţ, Dorel: 120Milin, Miodrag: 83, 87, 91, 95Mitruţiu, Mircea: 5, 136, 141Mitterannd, Francois: 19Miţiga, Victor: 76Mladenov, Petru: 35Molnar, Ilona: 105Monoran, Ion: 5, 6, 72, 81, 90, 112, 113, 114, 115, 120, 130, 157, 158, 159Moraru, Petru: 53, 76, 77

292

Motica, I. Radu: 45 Moţ, Petru: 86, 88, 140Mureşan, Mircea: 97, 100Nagy, Imre: 19Negruţiu, Lucian: 5Neumann, Victor: 99Nicoară, Florin: 115 Nicolaescu, Sergiu: 51Nuţă, Constantin: 53, 77, 104, 106, 107, 125, 132,139Ognean, Daniel: 135Olasz, Maria: 135Olteanu Tudor-Mihai: 5Onisei, Octavian: 120, 121, 122, 123Oprea, Sorin: 41, 92Opriş, Nicolae: 73Orban, Traian: 7Orza, Adrian: 145, 146Oteliţă, Aurel: 114Oteliţă, Irina: 114

Pamfil, Eduard: 112Papp, László: 93, 106Paraschiv, Dominic: 44, 121, 122, 123Paris, Ianoş: 78, 102Pârvu, Nicolae: 81Petre, Constantin: 46Petrescu, Vladimir: 130, 131Pleşu, Andrei: 112

293

Pleşu, Cornel: 76Popa, Eleonora: 47Popa, Florin: 42Popescu, Gheorghe: 44, 45, 55, 88, 114, 140, 147Popescu, Ion: 74, 104, 125Popovici, Cornel: 24Popovici, Dan: 5, 20 Popovici, Jeanne-Marie: 5Popovici, Vasile: 5, 12, 72, 88, 92, 95, 100, 106, 112, 113, 114, 115, 118, 124, 135, 136Pora, Mircea: 5, 113Postelnicu, Tudor: 52, 74, 141Preisach, Herbert: 41Proks, Romulus Marius: 12, 92, 95, 100, 106, 118Rado, Gino: 7Răileanu, Gheorghe: 64Ritivoi, Toma: 128Robu, Alexandru: 102Roman, Nicolae: 135Savu, Ioan: 56Sămânţă, Marcel: 5, 115, 120Sânmartinean, I. Gheorghe: 6, 116Schmidt, Edgar: 129Secheşan, Gheorghe: 5, 31, 32, 81, 135, 136, 137, 141Secu, Cornel: 99, 112Selegean, Dacian: 135Sima, Traian: 74, 104Simion, Eugen: 112Soljeniţân, Alexandr: 87

294

Sorincău, Ioan: 5Stan, Ion: 24, 46Suciu, Tiberiu: 52Szabo, Eva-Angelica: 5Szabo, Lucian-Vasile: 113, 114, 116, 120Şelaru, Alexandru: 63Şerban, George: 5, 6, 94, 116, 124, 161, 162Taşcău, Grigore: 132Teodorescu, Filip: 105, 125Timofte, Nicolae: 140Tinu, Radu: 8, 105, 125Todoran, Eugen: 90, 91Tolcea, Marcel: 5, 31, 61, 62, 70, 71, 72, 81, 111, 112, 114, 120, 135, 136Tőkes, László: 8, 12, 18, 20, 21, 25, 75, 84, 85, 87, 88, 92, 94, 95, 100, 102, 105, 106, 140, 150Traian Pop Traian: 115Urdea, Angeliu: 94 Ungureanu, Cornel: 12, 81, 82, 83Untilă, Corina: 150Vaida, Corneliu: 56Vartiade, Ştefan: 24, 46Văleanu, Adrian: 46Vărcuş, Claudiu: 132Veverca, Iosif: 78, 102, 107, 133Vighi, Daniel: 5, 12, 67, 71, 81, 99, 113, 115, 118, 120, 124, 135, 136Viorică, Radu: 5Vîlceanu, Nicolae Paul: 127

295

Zimmerman, Harald: 5, 51, 63, 120Zâmbroianu, Gheorghe: 107Zub, Alexandru: 112CUPRINS

De undeplecăm..........................................5O revendicare: libertatea presei..................9De la mişcare populară la revoluţie..........16Un Drapel (foarte) roşu............................24Schimbarea care schimbă puţin................28Saltul în realitate al revistei Orizont.........81Asaltul stereotipiilor cu Timişoara.........111Necruţătoarea Gazetă de Vest.................135Un Amic (in) Amic public......................145Reverberaţiile publicaţiei Ecou 17..........149IonMonoran............................................157GeorgeŞerban..........................................161IosifCostinaş...........................................165Indice denume.........................................168

296