JUNG Final

ÎNTRE VELIER ŞI STEAMER. BĂTĂLIE NAVALĂ PE APELE INCONŞTIENTULUI

- Două vise de-ale lui Jung -

Sumar

* Primul război mondial începe în... Elveţia! * Valuri

galbene invadează Europa * Batavia, „calea războiului”? * Un

Krakatoa sufletesc în pragul erupţiei * Viţa de vie rodeşte

miraculos * Cu steamerul sau cu velierul ? În drum spre Ithaca

* „Munţii de foc ai copilăriei”. Trenuleţe, vaporaşe, zbaturi *

Vârste ale umanităţii şi evoluţie personală. Recuperarea omului

premodern * Dramaturgia simbolică a forţelor psihice profunde

* Cuaternitate şi restaurarea conştiinţei totale *

Primul război mondial începe în... Elveţia!

Între 1950 şi 1957, Carl Gustav Jung şi Mircea Eliade,

invitaţi de marcă ai conferinţelor Eranos” organizate în fiecare

vară în frumoasa localitate elveţiană Ascona de pe malurile

lacului Maggiore, deveniseră foarte apropiaţi, povestindu-şi unul

altuia visele. Două dintre acestea, investite, probabil, cu o

semnificaţie aparte, sunt consemnate amănunţit de autorul

apreciatei morfologii a sacrului (Traité d’Histoire des Religions, 1949) în

propriul jurnal, în data de 25 august 1952.

„În 1912, Jung se ocupa de disocierea personalităţii. Odată,

luând trenul de la Zürich spre Schaffhausen (un ceas de drum),

îşi aminteşte doar că intră în tunel, apoi îl trezesc cuvintele

conductorului: Schaffhausen! Nu înţelege ce se întâmplă cu el, îi e

frică să nu înnebunească, să nu facă o schizofrenie. Căci, în tot

acest timp, îl stăpânise un «rêve éveillé»: vedea harta Europei,

şi vedea cum e acoperită de apă, ţară după ţară, începând cu

Franţa şi Germania. Curând, tot continentul e sub apă, afară de

Elveţia: aici, parcă ar fi fost un Munte înalt pe care valurile

nu-l puteau îneca. Jung se vede stând pe munte. Privind cu mai

multă atenţie, îşi dă seama că marea era de sânge; deasupra

pluteau cadavre, coperişuri de case, bârne arse etc.

«Visul treaz» l-a avut în octombrie 1913. În decembrie, se

repetă întocmai, tot cu prilejul intrării în tunelul care-l ducea

spre Schaffhausen (pătrundere în inconştientul colectiv, va

interpreta el mai târziu). Începe să fie tot mai preocupat.

Câteva luni în urmă, are, de trei ori, acest vis: se află cu un

prieten în Mările de Sud, vara. Undeva în sudul Sumatrei. Dar

află din ziare că în Europa s-a lăsat un ger năprasnic,

ameninţător. Jung decide să se ducă la Batavia ca să ia vaporul

spre Europa. Prietenul lui, însă, îi spune că el va veni cu un

«voilier», din Sumatra şi până la Hadramath, şi apoi, prin Arabia

şi Turcia. Jung ajunge în Elveţia. Zăpadă peste tot. O vie

enormă, cu struguri mari, dar îngheţaţi. El începe să rupă

ciorchinii şi să împartă la oamenii din jurul lui (pe care nu-i

vedea). Repetându-se de trei ori, e foarte neliniştit de vis.

Tocmai atunci trebuia să ţină o comunicare despre schizofrenie la

Aberdeen. Îşi spunea: voi scrie despre mine însumi. Comunicarea

avea loc la miezul verii (exact în perioada în care – în vis – el

afla, acolo, în Mările de Sud, că în Europa bântuia acel

misterios ger). Îşi spunea: probabil că îndată după comunicare

voi înnebuni. Dar, la 31 iulie 1914, după ce-şi ţine comunicarea,

află din ziare că a izbucnit războiul. Ia vaporul spre Olanda. În

acea dimineaţă, îmi spune, nu era pe lume om mai fericit ca mine.

Înţelesesem că nu sunt nebun şi că n-am să înnebunesc.

Înţelesesem că visurile mele veneau din inconştientul colectiv,

şi că sensul lor era cu totul altul decât intrarea într-o criză

schizofrenică. A citit apoi, puţin timp în urmă, aventuroasa

călătorie a căpitanului german von Mücke, într-un «voilier», din

Sumatra până la Hadramath.” Şi Eliade încheie consemnarea,

adăugând: „Acum, când a descoperit şi sincronismul, Jung

interpretează foarte uşor această viziune”1.

Cele două vise în stare de trezie sunt povestite de

„autorul” lor în volumul autobiografic editat sub îngrijirea

Anielei Jaffé. „În octombrie, în timp ce mă aflam singur într-o

călătorie, am fost asaltat deodată de o viziune: Am văzut un

potop imens, care se revărsa peste toate ţările nordice şi peste

cele aşezate puţin mai la sud, în zona dintre Marea Nordului şi

Alpi. Potopul se întindea din Anglia până în Rusia şi de la

coasta Mării Nordului până aproape de Alpi. Când atinse Elveţia,

am văzut că munţii creşteau, devenind din ce în ce mai înalţi, ca

pentru a apăra ţara noastră. Se dezlănţuia o catastrofă

îngrozitoare. Am văzut valurile galbene învrăjbite, ruinele

operelor civilizaţiei plutind prin torent şi moartea a mii şi mii

de oameni. Apoi marea se transformă în sânge. Această viziune

dură aproximativ o oră, mă tulbură, mă zăpăci şi îmi făcu greaţă.

Mi-era ruşine de slăbiciunea mea. Trecură două săptămâni, după

care viziunea reveni în aceleaşi condiţii, numai că transformarea

în sânge fu de astă dată şi mai cumplită. O voce interioară îmi

vorbi: «Ia te uită, este perfect real şi se va întâmpla întocmai;

nu încape nici o îndoială». În iarna următoare, cineva mă întrebă

ce gândeam despre evenimentele mondiale din viitorul apropiat. I-

am spus că nu gândeam nimic, dar că vedeam torente de sânge.

Viziunea nu-mi dădea pace. Mă întrebam dacă viziunile indicau o

revoluţie, neputându-mi reprezenta însă bine acest lucru. Aşa că

1 Mircea Eliade, Jurnal I, 1941-1969, Humanitas 1993, pp. 230-231.

am conchis că ar avea de-a face cu mine însumi şi am presupus că

aş fi ameninţat de o psihoză. Ideea războiului nu-mi trecu prin

minte. Puţin după aceea – era în primăvara lui 1914 şi apoi la

începutul verii – un vis mi se repetă de trei ori: În mijlocul

verii pătrundea un ger arctic, iar pământul împietrea, înţepenea

sub gheaţă. Vedeam astfel, de exemplu, cum întregul ţinut al

Lorenei şi canalele sale îngheţaseră. Toată regiunea era pustie,

fără nici un suflet de om, iar lacurile şi râurile – îngheţate şi

ele. Murise orice vegetaţie. Aceste imagini onirice se produseră

în aprilie şi mai, iar ultima oară, în iunie 1914.

În cel de-al treilea vis, din spaţiile cosmice se lăsă din

nou un ger cumplit. Acest vis avu însă un final neaşteptat: Se

afla acolo un copac cu frunze, dar lipsit de rod (arborele vieţii

mele, m-am gândit), ale cărui frunze se transformaseră prin

acţiunea gerului în boabe dulci de strugure, pline de un suc

tămăduitor. Am cules boabele şi le-am dăruit unei mulţimi de

oameni care stăteau în aşteptare.

La sfârşitul lunii iulie 1914 fusesem invitat de către

British Medical Association la Aberdeen, unde urma să ţin la un

congres o prelegere despre «Importanţa inconştientului în

psihopatologie». Mă aşteptam să se întâmple ceva; căci asemenea

viziuni şi vise înseamnă destin. În starea mea de atunci şi la

temerile pe care le nutream, mi se păru un semn al sorţii şi

chiar faptul că tocmai atunci a trebuit să vorbesc despre

importanţa inconştientului.

La 1 august izbucni primul război mondial”2.

Între cele două relatări sunt câteva diferenţe notabile.

Intervalul dintre prima şi a doua viziune este, conform

„Amintirilor” lui Jung, de două săptămâni  (nu de două luni, cum

reiese din notele lui Eliade)3. De asemenea, Jung nu pomeneşte de

condiţia favorizantă a declanşării acesteia, intrarea în tunel.

Specifică însă că se petrece „în aceleaşi condiţii”, fiind

consemnată şi durata ei, de „aproximativ o oră”, ceea ce

corespunde cu „ceasul de drum” dintre Zürich şi Schaffhausen,

reţinut de Eliade. Din al doilea vis lipseşte orice referire la

Mările Sudului, precum şi la revenirea în Europa cu un „volier”

din Batavia, unde aflase din ziare de valul de ger care ameninţa

vechiul continent. În schimb, cuprinde anumite detalii, care

lipsesc din versiunea lui Eliade. Astfel, munţii Elveţiei cresc

pe măsură ce se întinde potopul, soiul şi mărimea copacului

lipsit de rod ce rezistă gerului arctic nu sunt specificate, în

schimb frunzele lui se transformă în struguri. De asemenea, nu

menţionează dacă vede sau nu mulţimea căreia îi oferă boabe de

struguri. Diferenţele dintre cele două versiuni sunt explicabile,

deoarece memoriile vor fi scrise abia în 1957, într-un volum

autobiografic ce acoperă o viaţă întreagă (Jung moare patru ani

mai târziu, la vârsta de 86 ani), visele respective fiind

2 Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecţii, consemnate şi editate de AnielaJaffé, trad. Daniela Ştefănescu, Humanitas 2001, pp. 184-185.

3Diferenţa s-ar explica prin faptul că viziunile îl asaltau încontinuare: cu prilejul discuţiei asupra evenimentelor mondiale, avute „îniarna următoare” (1913-1914) afirmă că viziunea nu-i dădea pace.

menţionate într-o formă abreviată, pe câtă vreme varianta

povestită lui Eliade cu cinci ani înainte, pe îndelete, în cursul

plimbărilor şi a siestelor de la „Casa Gabriella” din Ascona,

fusese consemnată „la cald”, imediat după convorbirile între

patru ochi cu Jung. Ele avuseseră loc chiar în cadrul unui

interviu de două ore, luat de Eliade pentru revista Combat. Este

de bănuit că discuţia dintre cei doi a luat, pe alocuri, aspectul

unei adevărate confesiuni a venerabilului psihanalist, deoarece

Eliade menţionează restricţia de a reproduce sau de a dezvolta în

interviu anumite subiecte (cf. Jurnal I, ed.cit., 229-230). Prin

urmare, interpretarea pe care o propun mai jos ia în considerare

atât experienţele onirice restituite de memoria autorului la zeci

de ani după producerea lor, cât şi consemnarea lor augmentată cu

detalii inedite, aşa cum o putem citi în Jurnalul lui Eliade în

data de 25 august 1952, anterioară editării propriilor „Amintiri” povestite

Anielei Jaffé.

Deşi cele două vise în stare de trezie sunt distincte (gerul

şi revenirea lui Jung în Europa sunt elemente ce aparţin celui

de-al doilea), între ele există intruziuni reciproce, ceea ce

legitimează interpretarea lor globală. Ele pot fi privite ca

stadii ale crizei psihice prin care trece, diferenţiate de

atitudinea faţă de mesajul fiecăruia. Primul vis, doar îl pune în

gardă asupra acutizării conflictului mental latent, pe punctul de

izbucni într-un atac de schizofrenie (de care se bănuieşte în

pragul plecării la Aberdeen). Subiectul asistă pasiv la invazia

catastrofală a torentului de valuri galbene, apoi a mării de

sânge, care înghite ţară după ţară. În cel de-al doilea complex

oniric, evident încatenat cu primul, Jung devine un personaj care

acţionează, are anumite iniţiative. Semn că, de la un moment dat,

puterile profunde ale sufletului se implică în strategia de

salvare a propriei sănătăţi mintale.

Întâmplarea din tunelul de pe ruta Zürich-Schaffhausen îl

pune în gardă asupra pericolului grav ce-i ameninţă echilibrul

mental. Pentru cine îşi aminteşte că orăşelul elveţian este

celebru pentru marca de ceasuri cu acelaşi nume, exclamaţia

„Schaffhausen!”, cu care conductorul îl trezeşte pe Jung din

reveria în care e scufundat, răsună ca un semnal de alarmă pentru

conştiinţă, de parcă i-ar spune: „E timpul! dacă nu te smulgi

acum din visare, nu vei mai ieşi niciodată”! Aici şi acum se

decide criza. Hic Rhodus, hic salta!” Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat

dacă nu ar fi fost trezit în acest mod; mintea risca să se lase

copleşită de puhoiul de imagini incontrolabile. În trecut,

subiecţii neputincioşi de a mai ieşi din lumea viselor lor erau

desemnaţi prin epitetul „lunatic”. Dacă ar fi avut o constituţie

psiho-somatică mai puţin robustă, Jung risca să devină un

lunatic. „Faptul că reuşeam să rezist [fluxului de fantasme – n.

mea] era o chestiune de forţă brutală. Câţi n-au fost sfărâmaţi!

Nietzsche şi Hölderlin şi atâţia alţii. În mine sălăşluia însă o

forţă demonică şi încă de la început mi-a fost limpede că trebuia

să găsesc semnificaţia a ceea ce trăiam în fantasmele mele”4.

4 Jung, op. cit., p. 185.

Perspectiva unui conflict generalizat care, în 1912-1913, se

apropia pe nesimţite, ameninţând liniştea şi ordinea, înstăpânită

de peste patru decenii, în care se complăcuseră locuitorii şi

beneficiarii vremelnici ai acestei aşezări politice, reprezintă

obsesia de fond a intrigii onirice. Europa îşi visa încă visul

„epocii frumoase”, nebănuind că acesta se învecina, foarte de

aproape, cu coşmarul uciderii în masă, a bătăliei pe viaţă şi pe

moarte pentru sfere de influenţă şi resurse. Numai subiecţi

hipersensibili, precum Jung, receptau nelămurit această

ameninţare, atât în stare de veghe, cât şi în senzaţionale vise

premonitoare ca cele de mai sus. „Înspre toamna lui 1913,

presiunea pe care o simţisem până atunci în mine păru să se

deplaseze în afară, de parcă ar fi planat ceva în aer; într-

adevăr, atmosfera mi se părea mai sumbră ca până atunci. Era ca

şi cum n-ar mai fi fost vorba de o situaţie psihică, ci de o

realitate concretă. Această impresie mi se întări tot mai mult”5.

Tema războiului, ţesută din firele invizibile ale

inconştientului, este uşor de înţeles; în lume se acumulau

tensiuni, iar Jung avea antene deosebit de sensibile, mai ales că

evenimentele mondiale erau subiectul unor discuţii cu diverşi

cunoscuţi6, fiind reflectate şi în presa vremii. Presa pare să

aibă un rol important în aceste episoade, judecând după

febrilitatea şi frecvenţa cu care Jung consultă gazetele, în vis

sau aievea. Astfel, din ziare „află” (în cea de a doua viziune),

despre gerul năprasnic ce a cuprins Europa, din ziarele lumii

5 Ibid., pp. 183-184.6 Ibid., p.184.

reale află că a izbucnit războiul, şi tot din ziare va citi

despre aventura căpitanului german.

Două precizări se impun, cu privire la aceasta: epopeea

echipajului condus de căpitanul von Mücke a avut loc la patru-

cinci luni după începerea războiului, din noiembrie până în

ianuarie. Iar capturarea velierului „Ayesha” i-a ajutat să fugă

din I-le Cocos în Padang, Sumatra. De aici însă, au traversat

Oceanul Indian cu un steamer german care transporta cărbune7.

Nici Jung, nici Eliade nu pomenesc de faptul că, înainte de

„evadarea” căpitanului von Mücke cu velierul Ayesha spre Sumatra,

în calitate de locotenent pe vasul de război Emden, luase parte

la una din primele bătălii navale ale războiului mondial, în

apele Insulelor Cocos (Keeling), în cursul căreia scufundase un

vas britanic, fiind, la rândul lor, scufundaţi de un bastiment

australian, după care se salvează pe o insulă din apropiere.

Valuri galbene invadează Europa

Primul vis, din octombrie 1913, pune în evidenţă avantajul

poziţiei geografice a ţării natale. Apa sau marea de sânge care

acoperă tot continentul „începând cu Franţa şi Germania”,

transformă Elveţia într-o insulă-munte, un Ararat simbolic ce

oferă salvare umanităţii refugiate aici, dominând ţinuturile

periferice, mai joase, sortite să fie înghiţite de potop.

7 Vezi „The Ayesha: Adventures of the landing squad of the Emden”, bykapitanleutenant Hellmuth von Mücke, capitolele „Padang”, „Meeting with theChoising”, „Passing of the Ayesha”, http://www.sacklunch.net/Ayesha/index.php.

Topografia onirică este dispusă în trei trepte: mare – ţinuturi

continentale joase – munte, dintre care treapta intermediară, de

câmpie, va fi înghiţită de apele diluviului. Moment în care

forţele adverse devin într-adevăr ireductibile, iar primejdia

este iminentă; Jung îşi caută refugiul pe munte. De altfel,

există în Elveţia un munte impunător, de peste 4000 metri

înălţime, cu un nume apropiat: Jungfrau (Fecioara).

Apele năvalnice care transformă acest ţinut înalt, în insulă

ameninţată şi totodată privilegiată, în raport cu ţinuturile de

câmpie evidenţiază o dublă confruntare. În primul rând, cea cu

propriul inconştient, asaltat de străvechi imagini ale

primejdiei, care pun toate simţurile în stare de alarmă. Pentru

că nu este vorba de o inundaţie statică, o simplă creştere de

nivel a mării, înaintând asupra uscatului, ci de un „potop”, în

care resturile civilizaţiei europene plutesc, duse de un torent

„de valuri galbene, învrăjbite”. Sunt imagini puternice,

întipărite la vârsta psihică a maximei impresionabilităţi. În

copilărie, pe când familia Jung locuia lângă Basel, adică în

punctul cel mai de jos al Elveţiei, o inundaţie puternică a râului

Wiese, un afluent al Rinului, rupe digurile şi paisperezece

oameni îşi găsesc sfârşitul, „duşi de apele învolburate şi

galbene în Rin”8.

Peste această tensiune de fundal a forţelor psihice, se

plachează intriga onirică ţesută de obsesiile curente ale

europeanului, într-un moment al retrasării sferelor de influenţă,

8 Jung, op.cit., p.30.

„îngheţate” de peste două decenii. Într-o astfel de dramatizare

psihotică a situaţiei internaţionale, Europa ar fi asimilată

puterii colonizatoare, iar „valurile galbene”, „pericolului

galben”, pe care Kaiserul Wilhelm al II-lea nu obosea să-l

denunţe. „Pe la 1900, pericolul galben era deja o obsesie.

Europenii, care se purtau ca nişte stăpâni cu chinezii, se

temeau, fără îndoială, de revanşa celor ce-i umiliseră…

Evenimentul spectaculos a fost, desigur, victoria Japoniei în

războiul împotriva Rusiei (1904-1905)”9. Autorul reţine şi tonul

alarmist al anumitor nuvelişti de ficţiune, preluaţi în anumite

materiale de propagandă ale epocii, care descriau intrarea

triumfală a „galbenilor” în Paris: „«Pe toate ferestrele Luvrului

ies limbi de foc, Place de la Concorde este înconjurată de

flăcări, mormane de cadavre plutesc pe Sena în valurile de noroi

şi sânge»…”10. Să nu ne mire, aşadar, dacă şi în relatarea lui

Jung apare expresia „ruinele operelor civilizaţiei”, subînţeleasă

fiind cea europeană, pentru că aici se propagă războiul

devastator travestit oniric în „inundaţie”, „torente de sânge”

sau „val de ger”.

Dar imperiile europene erau responsabile de reprimarea

seculară a popoarelor din noile pământuri descoperite şi luate în

posesie. Cu infime excepţii, fuseseră tratate reducţionist, doar

ca debuşeu pentru mărfurile noii epoci industriale, în aceeaşi

măsură, ca sursă de materii prime şi forţă de muncă ieftină.

9 Cf. Lucian Boia, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Humanitas, 2007, pp. 171-172.

10 Ibid., p. 172.

Potenţialul cultural interesa doar excentrici pasionaţi de artă,

scrieri şi monumente vechi, arheologi sau etnologi izolaţi. În

timp, situaţia generase un complex al vinovăţiei pentru european,

vizibil astăzi, în epoca „discriminărilor pozitive”, dar mai

puţin conştientizat în epocă. Totuşi, în Războiul lumilor, publicată

în 1898, Wells făcea un nemilos rechizitoriu europeanului care

exterminase rase întregi, de pildă aborigenii Tasmaniei. Însă

această asumare a vinei era, în acea epocă, o excepţie.

Remuşcările erau departe de a fi conştientizate, în schimb

infestau subconştientul europeanului cu un potenţial exploziv.

Fractura mentală se contura pe ecuaţia: conştient, raţionalitate

= lumea civilizată, Europa, versus inconştient, (=

iraţionalitatea „primitivilor”, a popoarelor „exotice” din

colonii).

Elveţia, însă, care nu participase la expansiunea maritimă,

era la adăpost de reculul mareic declanşat de irupţia în istorie

a fostelor colonii. În timp ce Germania bismarckiană, soră de

limbă cu republica alpină, în sfertul de secol ce precedase anul

1914 devenise extrem de activă pe toate meridianele globului, pe

uscat şi pe mare, ajungând să concureze Imperiul Britanic. Or,

tocmai coloniile de peste mări constituie miza de profunzime a

primului război mondial.

Batavia, „calea războiului”?

Faţă-n faţă, ca două oşti adverse, stau forţele raţiunii şi

pulsiunile iraţionale11, într-un raport transpozabil cartografic

sub forma unei diferenţe de nivel elementare: relieful emers

(conştiinţa) şi zona submersă (subconştientul). Prin aceste

reprezentări, forţele psihice invazive se camuflează, dar

totodată se şi arată, numai că printr-un soi de rebusuri

eliptice: „inundaţie” şi „val de ger”, pe care, odată deşteptată,

mintea ar trebui să le dea interpretarea corectă. În prima

viziune, din trenul care-l duce de la Zürich la Schaffhausen,

octombrie 1913 (repetată identic peste două săptămâni), aceste

forţe psihice invazive revarsă asupra conştiinţei un flux de

imagini, aşa cum inundaţia de proporţii diluviene îneacă părţile

joase ale continentului (tot nordul Europei, între Alpi şi Marea

Nordului, din Anglia până în Rusia). În timp ce ochilor minţii i

se înfăţişează acest cataclism ce cuprinde toate ţările dintre

Marea Nordului şi Alpi, „începând cu Franţa şi Germania”, în

realitate, Jung se află la capătul de sus al Rinului, aproape de

punctul din care izvorăşte (Lacul Boden); pe când Olanda, la care

trimite „Batavia” din al doilea vis, se află la capătul de jos al

Rinului, fiind ţara de unde Jung se va îmbarca peste şase luni

pentru conferinţa de la Aberdeen. În dicţionarul latin-român,

„Batāvī” se referă la ceea ce ştim de la Tacitus: numele unui

11 „Trebuie să înţelegi visul, şi anume acum, pe loc!”, îi şopteşte unglas pe 18 decembrie 1913, după ce avusese un vis în care îl împuşcase pevânătorul Siegfried. Cf. Jung, op. cit., p.188. Legătura cu militarismulGermaniei i se pare evidentă: „Siegfried reprezintă ceea ce voiau germanii sărealizeze, adică să-şi impună în mod eroic propria voinţă”. Să semnifice, înplus, uciderea simbolică a spiţei genealogice coborâtă din strămoşii luialemani? Ibid., p. 319.

neam germanic din antichitate locuind la gurile Rinului de care

se ciocniseră legiunile lui Cezar. Într-un fel, „Batavia” este

prezentă în subtext şi în primul vis, ca temă invazivă a

subconştientului „impusă” chiar de râul în lungul căruia Jung se

deplasează. Izvorând din apele lacului Boden, după ce coboară din

munţii Elveţiei, Rinul formează, pe o lungime de aproape două

sute de kilometri, frontiera dintre francezi şi germani,

continuându-şi, apoi, cursul spre teritoriul anticei Batavii,

Olanda, unde se varsă în Marea Nordului. Pe axul acestui râu,

care are la obârşie orăşelul Schaffhausen, iar la vărsare

ţinuturile batavilor, se mişcă Jung în tot intervalul dintre

prima serie de viziuni şi izbucnirea războiului. El coincide cu

linia de forţă a simbolisticii Rinului, care reprezintă în mod

ipostaziat frontiera franco-germană, într-un moment în care e

gata să (re)devină front. Apele din vis încep să acopere Europa

„începând cu Franţa şi Germania”, cele două eterne rivale, a

căror adversitate a constituit „nucleul dur” al războiului.

Mergând cu trenul de-a lungul Rinului Superior, Jung se află, de

fapt, pe „calea războiului” (Batta-via) pe care se angajau cele

două puteri europene vecine şi concomitent pe calea confruntării

cu inconştientul12. Deci spaţial, temporal şi psihologic. Rinul

12 Ironia sorţii, titlul revistei de psihanaliză pentru care Eliade îiia interviu, aparţine aceluiaşi complex al „confuntării cu inconştientul”:Combat. “Revue Française De Psychanalyse – Revue Bimestrielle – Organe Officiel De La SociétéPsychanalytique De Paris”. Vezi articolul din „Combat”, în lb. spaniolă, pehttp://www.scribd.com/doc/3011032/Encontro-com-Jung-por-Mircea-Eliade-ptbr.Combat (= fr. luptă, confruntare), deci lupta cu adversarul lăuntric. Nu cumvasubconştientul a jucat şi aici un rol? Poate că Jung a acceptat acest interviu(ceea ce făcea rar şi fără tragere de inimă) numai pentru că titlul revisteidin partea căreia s-a prezentat Eliade (dincolo de afinităţile spirituale

este pricină de război (lat. battuo, battere = a bate; ital.

bàttere = a se bate, a se lupta; battúta = bătaie, lovitură),

deoarece hotarul lui nu convine nici uneia din părţi.

Dar „Batavia”, topos mental de o polivalenţă simbolică

uimitoare, mai deschide cel puţin o direcţie promiţătoare de

explorare etimologică. Dacă în prima viziune, fluviul Rin, cu

conotaţiile sale geografico-istorice, reprezintă singurul element

care trimite la ţinutul batavilor, în cea de a doua, „Batavia”

apare explicit, fiind ţinta preliminară a subiectului. Aflat

„undeva în Mările Sudului”, mai precis, „în sudul Sumatrei”,

aflând despre gerul năprasnic din Europa, este cuprins de

îngrijorare şi acţionează. Se duce mai întâi la Batavia, oraş

colonial, Jakarta de azi, cel mai important oraş al insulei Jawa,

de unde se îmbarcă pe un vapor pentru Europa.

Întrebare esenţială: de ce se îndreaptă Jung, personajul

propriei drame onirice, spre Batavia? Legat astfel de potopul

care cotropeşte ţinuturile joase ale vechiului continent, punând

în evidenţă opoziţia dintre Elveţia, ţinut alpin, şi Olanda (Ţara

de Jos). Basel (fr.Bâle), oraşul copilăriei, ar putea fi, prin

asonanţă, un corespondent pentru Ţările de Jos (Pays Bas).

Un Krakatoa sufletesc în pragul erupţiei

evidente dintre cei doi) i-a suscitat amintiri din episodul „confruntării cuinconştientul”. Oferindu-i acest interviu, Jung n-a făcut decât să-şi acorde o„talk cure”, pe o temă încă sensibilă, simţind, poate, că acea îndepărtatăcriză nu fusese în întregime tranşată (ceea ce sper să argumentez mai jos).

Din două motive, motoarele secrete ale ambelor viziuni: unul

de profunzime, ce ţine de confruntarea forţelor psihice pe câmpul

de luptă al intelectului său, şi altul care ţine de

„dramatizarea” evenimentelor politice mondiale în iminentă

desfăşurare. Realitatea politică de dinainte de 1914 („la belle

epoque”), se fisura, iar vasul imperiilor coloniale lua apă.

„Sudul Sumatrei” era, pentru memoria colectivă, sinonimul uneia

dintre cele mai mari catastrofe naturale din epoca modernă,

petrecută în 1883, când, după erupţia violentă a vulcanului

Krakatoa, un uriaş val tsunami a măturat coastele insulei şi a

scufundat mai multe vase, iar unele au fost aruncate pe uscat,

cazul navei olandeze de luptă Berow13. În primul dintre vise,

imaginea mării de sânge pe care plutesc cadavre şi resturi de

locuinţe distruse, ar putea fi contaminată de relatările despre

catastrofa provocată de erupţia vulcanului Krakatoa. O inundaţie

nu poate explica prezenţa unor bârne arse plutind pe valuri, fie

ele de sânge, iar, pe de altă parte, expresia „am văzut moartea a

mii şi mii de oameni” aduce cu relatările privind miile de

cadavre omeneşti lăsate în urmă de dezastru14.

Vulcanul se afla în strâmtoarea Sunda, adică la capătul sudic al

Sumatrei. Copil de opt ani fiind, micul Carl privise apusurile

verzi colorate de cenuşile împrăştiate în atmosfera superioară în

urma erupţiei: „Într-o seară, tata m-a luat din pat şi m-a dus în

braţe până la veranda noastră orientată spre apus, pentru a-mi

13 http://www.geology.sdsu.edu/how_volcanoes_work/Krakatau.html (accesat20.01.2015).

14 Ibidem.

arăta cerul, strălucind în amurg într-un verde de o splendoare de

neuitat. Asta a fost după erupţia vulcanului Krakatau, în 1883”15. Se înţelege de ce prima lui grijă, prima mişcare, este să

părăsească „sudul Sumatrei”, loc periculos, echivalând cu irupţia

forţelor inconştientului. Prelungirea şederii lui acolo ar

însemna stagnarea în nevroză, lipsa de iniţiativă în raport cu

tensiunea teribilă la care este supusă raţiunea, ceea ce s-ar

putea solda cu alterarea mentală definitivă. Abisul unui crater

interior se cască periculos, gata să-l înghită. Or, în acest vis,

cum am constatat, subiectul ia iniţiativa. Pleacă la „Batavia”,

unul din marile oraşe coloniale de pe mapamond, pe atunci inima

Indiilor Olandeze. Rezonanţa semantică ”(Batavia = batta-via sau

battáglia) arată de ce: este locul primei confruntări ce va avea

loc între conştient şi inconştient, sau între „personalitatea

nr.1” şi „personalitatea nr.2”. Acestea sunt concepte ale

psihologiei lui Jung, caracteristice fiecărui individ,

„personalitatea nr. 1” referindu-se la aspectul particular al

acestuia, iar „personalitatea nr. 2” la „omul interior”, omul

profund, care se identifică cu figuri religioase şi mitice, cu

arhetipuri. „Jocul alternant al personalităţilor nr.1 şi nr.2,

care s-a întins pe parcursul întregii mele vieţi, n-are nimic în

15 Jung, op. cit., p. 29. O curioasă coincidenţă face ca locul în care s-avisat Jung, să mai fi fost scenariul unei viziuni terifiante. Cea aredactorului de ştiri Edward Samson, care a visat, în noaptea de 28 spre 29august 1883, în biroul ziarului Globe din Boston, un cataclism vulcanicînfricoşător, cu valuri tsunami, în timp ce, la 20 000 de kilometri depărtarese petrecea, aproape concomitent, erupţia distrugătoare a vulcanului Krakatoa.Vezi Frank Edwards, Mistere nerezolvate, Ed. ZZ, 1995, f. loc., pp.142-146.Întâmplarea prezintă toate caracteristicile pentru a fi încadrată în ceea ceJung a numit „sincronicitate”.

comun cu o «scindare» în sensul medical obişnuit16. Afirmaţie

valabilă în special după revelarea deplină a personalităţii nr. 2

(„Jung-vindecător-de-suflete”) în urma confruntării celor două

personalităţi din 1913-1914.

Răspunzând provocării inconştientului, lupta este pe

jumătate câştigată, pentru că „Batavia” apare ca o escală, un

punct de sprijin, primul ce-i iese în cale în situaţia critică în

care se află. Din acest avanpost al lumii occidentale în colonii,

cu valoare de embrion de raţionalitate (vom vedea mai jos de ce

„Batavia” semnifică polul raţional al unităţii mentale) în magma

informă a inconştientului, se va îmbarca grabnic spre Europa,

adică spre spaţiul simbolic cartezian par excellence (deşi, pe

moment, ocultat de realitatea iraţională a războiului). Acesta

este sensul recuzitei simbolice prezentată lui Jung de forţele

profunde ale sufletului.

Raporturile dintre conştient şi inconştient sunt inversate

faţă de situaţia normală, într-un dezechilibru evident:

- În Europa domneşte iraţionalul, sub forma războiului care

ia în stăpânire continentul („inundaţie”; „torente de

sânge”; „val de ger”). Raţiunea care, în mod normal, s-ar

afla aici în elementul ei, este covârşită de acest „atac

de schizofrenie” ;

- În „Mările Sudului”, ţinut exotic, unde ar fi de aşteptat

ca elementul raţional să joace un rol secundar, se află,

dimpotrivă, în prim-plan (oraşul-metropolă „Batavia”,

16 Ibid., pp.58, 80,101 passim.

„ziarele”, „vaporul”), ocultând energiile vulcanice care

clocotesc dedesubt.

Două repere împrumută din realitate cea de a doua viziune:

unul de ordin spaţial şi altul de ordin temporal: faptul că

evenimentele se petrec în miezul verii, iar destinaţia

subiectului este Europa. Ele au trecut nemodificate din realitate

în viziune, fiind identice în ambele sisteme de referinţă. Luând

iniţiativa de a reveni pe continent, „Jung” va repune aceste

raporturi în poziţia corectă, stabilă. Dar corespunde, oare,

„Batavia” (şi) cu un loc din geografia exterioară a deplasărilor

lui Jung? Pentru că, în timp ce se visează în Mările Sudului, în

realitate, urma să se îmbarce din Olanda (în vis, substituită cu

posesiunea ei colonială) spre Scoţia, unde urma să participe cu o

comunicare la un congres de psihiatrie, de la care aştepta

dezlegarea simptomelor schizofreniei ce sta să se declare17.

Aşadar, în realitate, el străbate dus-întors Marea Nordului, nu

Mărilea Sudului. Exploatând toate consecinţele acestei inversări

(unul din procedeele travaliului oniric), rezultă că punctul

critic este legat de locul în care-şi va ţine comunicarea,

temându-se că îndată după aceea va înnebuni. Acesta corespunde,

în viziune, cu „sudul Sumatrei”, locul unde, o catastrofă

naturală petrecută cu 30 de ani în urmă, în limbajul

infraconştient al unei teribile fascinaţii negative, pune în

gardă subiectul. Este, prin urmare, de înţeles imboldul de a-l

părăsi cât mai repede, ieşind astfel din raza de acţiune a unei

17 Din relatarea episodului nu aflăm dacă a vorbit sau nu despre sine laAberdeen.

posibile erupţii a inconştientului său năvalnic, care ar fi

îngropat – aşa cum făcuse erupţia din 1883 – educaţia şi cultura

primite, toate eforturile de până atunci de a se înţelege pe

sine, în cenuşile unui Krakatoa sufletesc. Însă a pleca din

„sudul Sumatrei” (= situaţia psihică pre-Aberdeen, locul şi

momentul scontatei cedări nervotice) înseamnă implicit a te

angaja „pe calea războiului”, indiferent dacă Jung se îndreaptă

sau nu, pe drumul de întoarcere de la Aberdeen, spre o „Batavie”

reală („vaporul spre Olanda”).

În conlcuzie, Jung se duce la „Batavia”: i) pentru a părăsi

grabnic „sudul Sumatrei”, loc de maximă vulnerabilitate; ii)

pentru a pătrunde într-un spaţiu-ochi, spaţiu-mugure, guvernat de

legi raţionale; „sudul Sumatrei” semnifică o poziţie expusă

radiaţiei nefaste a locului. Acest sâmbure de raţiune care mai

rezistă asaltului forţelor iraţionale, este singurul din care ar

putea rodi iarăşi „pomul vieţii lui”; iii) pentru a declanşa

bătălia finală dintre el şi forţele devastatoare ale

inconştientului, pe terenul lui propriu, tranşând, astfel, conflictul.

Alegând ca primă escală Batavia onirică (adică încriptarea pentru

Batta-via), el merge pe „calea războiului”, ce corespunde în

lumea exterioară cu falia Rinului, de-a lungul căreia trupele

franceze şi germane stau gata să se năpustească una spre alta,

dar şi pe calea civilizaţiei industriale, civilizaţiei maşinilor

(„batteau” = steamer); iv) pentru ca, din acel avanpost

occidental în colonii, să se întoarcă definitiv pe un teritoriu

cartezian (Europa), unde va găsi un leac nu numai pentru nevroza

sa, ci şi pentru nebunia unei lumi care alege cu inconştienţă mai

degrabă autodistrugerea decât dialogul.

Viţa de vie rodeşte miraculos

Toată această cumplită dramă, se joacă în conştiinţa lui,

aflată în pragul colapsului. E, însă, departe de a fi gratuită

sau absurdă; dimpotrivă, ea are o miză capitală. Mânat de

torentul vijelios al vieţii interioare, în faţa lui apăruse pe

neaşteptate sfinxul din Teba, ademenindu-l cu o cimilitură18. Şi

numai rezolvarea acestei şarade existenţiale, ce i se prezenta

sub forma unor viziuni, îi va da cunoaşterea asupra tainiţelor

sufletului omenesc. Dacă nu avea să-şi înţeleagă criza, îl pândea

schizofrenia. În faţa lui stăteau înţelepciunea sau nebunia,

viaţa sau moartea. De aici şi graba, atât în vis, cât şi în

realitate, de a reveni în Europa; are convingerea că poate

interveni favorabil, pentru a stopa acest fenomen exterminator,

de o virulenţă nemaiîntâlnită. Pornit din „Sumatra”, unde se află

la începutul visului, în căutarea unui leac la acest ger

misterios, el se află, de fapt, în căutarea unei soluţii. Şi o

găseşte tocmai fiindcă o caută. Pe meleagurile natale, un arbore

sau o viţă de vie miraculoasă, cu boabe mari, scăpase ca prin

minune. De fapt, chiar gerul transformase frunzele în boabe cu

18 Mecanismul psihozei: pulsiunile reprimate cărora nu li s-a datatenţie, revarsă asupra conştiinţei un flux de imagini, pe care minteaveghetoare, va trebui, mai devreme sau mai târziu, să le înţeleagă pentru a leda interpretarea corectă.

suc dulce, din care începe să împartă cu dărnicie oamenilor din

jur19.

Ne atrage atenţa faptul că strugurii sunt mari, dar

îngheţaţi. La maturizarea lor, aşadar, contribuie nu numai

elementele „extraterestre” (soarele, gerul cosmic), ci şi

nutrienţii extraşi din pământ, aşa cum este şi firesc. Cu alte

cuvinte, descifrarea manifestărilor psihice nu depinde numai de

puterea de pătrundere a raţiunii, ci şi de „înţelepciunea”

informală a inconştientului. Forţele latente ale vocaţiei sale

sunt uriaşe, însă ele sunt „îngheţate” din cauza educaţiei sale

pozitiviste (specifice veacului şi locului) şi a importanţei prea

mari pe care o acorda explicării simptomelor pe cale raţională.

(Chiar Jung scrie undeva în volumul de aminitiri că ceea ce el

diagnostica frecvent ca hysteria sau dementia praecox erau tulburări

psihice, nu organice, aşa cum credeau inclusiv Charcot şi Freud19 În Germania se face o specialitate de vin cu struguri lăsaţi să

îngheţe pe ciorchine la geruri mai mari de -100 C, şi de-abia apoi suntprelucraţi. Este interesant că Valea Rinului, cea mai importantă regiuneviticolă a ţării, benficiază de un climat de adăpost, ferit de îngheţuri mari.

Un detaliu amuzant întregeşte paralelismul dintre visul lui Jung şiaventura căpitanului german von Mücke, de astă dată pe tema sucului destruguri (asimilabil cu vinul). Ajuns la Constantinopol după epuizantatraversare de la sud la nord a Arabiei, reporterul unui ziar german, îlîntreabă pe von Mücke ce preferă: să ia o baie sau un pahar cu vin de Rin? „Unvin de Rin”, vine răspunsul, consemnat în presa vremii. Vezihttp://query.nytimes.com/mem/archive-free/pdf?_r=1&res=9400E1D91338E633A2575AC2A9639C946496D6CF. Aluzia e străvezie, mai cuseamă că marşul favorit al echipajului navei Emden, intonat şi pe Ayesha, era“Watch on the Rhine,” :                            To the Rhine, the Rhine, the GermanRhine,

To guard its sacred boundary line!”Vezi http://www.greatwardifferent.com/Great_War/Naval/Emden_01.htmşi http://www.sacklunch.net/Ayesha/index.php, cap. VI “Padang”

(traducerea în engleză aparţine editorului relatării).

înainte de constituirea teoriei psihanalitice). Numai în momentul

în care începe să înţeleagă importanţa inconştietului (este chiar

tema comunicată la Aberdeen!), exprimată prin felurite mesaje cu

încărcătură simbolică: vise, viziuni, gesturi ratate etc., îşi dă

seama de valoarea lor terapeutică şi de faptul că acestea

solicită o interpretare adecvată. Zăgazurile sufleteşti sunt

desfăcute, spiritul poate circula liber din nou.

Aşadar, în miezul visului, când situaţia părea fără ieşire,

are loc o mutaţie câştigătoare, augurală: via fără rod îşi

transformă frunzele în boabe pline de suc tămăduitor,

eucharistic, din care Jung începe să împartă mulţimii din jur,

într-o postură de sacerdot. Transformare cvasiinstantanee: este

investit cu toate însuşirile unui medicine-man. Din „sterp”

(„arborele vieţii mele”, care nu rodise încă), devine vraci al

sufletelor bolnave. Dacă în primul vis, ţinutul era absolut

pustiu, „fără nici un suflet de om” şi lipsit complet de

vegetaţie, în final apare un copac înfrunzit, o mlădiţă de vie,

în jurul căreia o mulţime de oameni aşteaptă ceva în genul unei

transmutaţii alchimice. Călăuzit de un scop generos, frământat să

găsească explicaţia fenomenelor psihice obscure întâlnite la

pacienţii săi, precum şi la el însuşi, eforturile mentale

„fructifică” pe neaşteptate, chiar atunci când se aştepta mai

puţin, dăruindu-i o a doua naştere.

Cu steamerul sau cu velierul ? În drum spre Ithaca

„În acea dimineaţă…, nu era pe lume om mai fericit ca mine.

Înţelesesem că nu sunt nebun şi că n-am să înnebunesc.

Înţelesesem că visurile mele veneau din inconştientul colectiv,

şi că sensul lor era cu totul altul decât intrarea într-o criză

schizofrenică”, îşi încheie Jung relatarea. Nu ştim în ce port

debarcă în Olanda, nici ce drum de întoarcere apucă spre Elveţia,

pentru a nu fi prins de deplasările trupelor, deşi invazia

Belgiei de către germani va începe abia în 4 August. E de

presupus că traversarea Mării Nordului durează cel puţin o zi,

deci nu poate debarca pe continent mai devreme de cursul zilei de

1 sau chiar 2 August, iar întoarcerea în ţară durează alte câteva

zile. Însă, revenind pe continent în acea stare de spirit de

imensă uşurare după momentul de cumpănă de la Aberdeen, a găsit

explicaţii convenabile pentru prezenţa unor elemente ale

viziunii, cunoscând faptul că un detaliu aparent minor poate

deţine cheia descifrării „piesei” jucate de inconştient? Evident,

nu putem acorda decât un credit limitat ipotezei unei

„externalizări” a conflictului interior20, însă trebuie observat

că dacă nu ar fi izbucnit războiul, Jung nu şi-ar fi înţeles

criza, continuând să creadă că este ameninţat de schizofrenie.20 Opoziţia ireductibilă între lumea liberă şi comunism ar fi

rezultatul, potrivit scriitorului Liviu Cangeopol, scindării „psiheeiplanetare” odată cu primul război mondial, în orice caz începând din 1917: „…pentru faza actuală însă în care se află omenirea, aş socoti planeta ca fiindun teritoriu psihic unitar care, în urma unui atac de schizofrenie, s-ascindat în două forme de existenţă (…) Pentru ruptură, a fost nevoie de unşoc, ba chiar de unul reiterat – sub forma celor două războaie mondiale”. Vezicartea de dialoguri Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbirilibere într-o ţară ocupată, Minerva 1990,  pp. 6-7. De notat că imaginea torentelorde sânge îl face pe Jung să se gândească, iniţial, la o revoluţie (Jung, op.cit., p. 184).

Încredinţat că şi-a lămurit originea crizei, el reuşeşte să

se vindece pe sine; ca să vindece pe alţii, trebuie însă mai

mult: să înveţe limbajul simbolurilor. De acest „tezaur sacru” se

va ocupa mai târziu, când va fi atras în special de terminologia

alchimică. Pentru moment, a ieşit din cea mai periculoasă

tensiune psihică, a cărei perpetuare ar fi avut consecinţe

teribile. Însă nu toate mesajele adâncului au ieşit la suprafaţă.

Episodul dublului periplu oceanic cu vaporul sau pe corabie

(„prietenul” din vis), rămâne în penumbră. Rolul jucat de aceste

două tipuri atât de diferite de nave aşteaptă desluşiri de sens.

În funcţie de răspuns, ele se pot vădi a fi vehicule cu care va

reface drumul spre casă, ori, dimpotrivă, vase-fantomă aidoma

„Olandezului zburător”, ce-i vor bântui pe vecie conştiinţa. Mai

mult decât simple ambarcaţiuni, ele sunt ikonuri, embleme,

receptate de Jung ca arhetipuri, constituind, deci, o miză de

profunzime a „confruntării lui cu inconştientul”. Dacă perioada

critică a confruntării se desfăşoară sub presiunea scenariului

unor îngrozitoare catastrofe: erupţii vulcanice, război,

depăşirea ei coincide cu intrarea într-o nouă etapă, desfăşurată

în siajul acestei întreceri navale simbolice. Pe zbuciumatele

mări interioare ale subiectului bântuit de aceste viziuni,

velierul şi steamerul se înfruntă, într-o bătălie navală sui-

generis. Şi avem motive să afirmăm că rezultatul ei nu fusese

încă decis nici după ce aflase de izbucnirea războiului.

Confruntarea avea să fie mai lungă şi mai dificilă decât credea.

De fapt, navele, atât cele cu pânze, cât şi cele cu aburi,

jucaseră un rol foarte important în dezvoltarea psihologică a

tânărului Jung. Încă din copilărie şi adolescenţă Jung a simţit o

atracţie puternică faţă de aceste două tipuri de ambarcaţiuni,

care îl va urmări pe parcursul întregii vieţi. În aşa măsură,

încât mai târziu îşi va construi propriul său velier. Această

atracţie învecinată cu fascinaţia merită, cred, analizată, cu

atât mai mult cu cât Jung nu pare conştient de ea. În pofida

faptului că plăcerea, prospeţimea şi luxul de amănunte cu care

povesteşte, în Amintiri..., episoadele legate de vapoare şi

corăbii, mărturisesc o intensitate a experienţei care le fac cu

atât mai relevante. Cu cât ne adâncim în lectura pasajelor

respective, cu atât ele câştigă mai mult în greutate simbolică.

Primul episod: pe când avea 14 ani, tatăl lui l-a suit, la

Lucerna (oraş situat pe malurile Lacului celor Patru Cantoane),

pe bordul unui vas cu aburi. „Nu văzusem încă niciodată aşa ceva.

Nu mă săturam privind cum funcţiona motorul cu aburi…” Apoi urcă

într-un trenuleţ cu cremalieră tractat de o locomotivă cu aburi

pe Rigi, „…munte puternic, atât de înalt, cum nu mai văzusem până

atunci…, şi atât de aproape de munţii de foc ai copilăriei…”21.

Vasul cu aburi l-a încântat atât de tare, încât e prezent şi în

reveriile lui secrete. Astfel, după această experienţă care i-a

lăsat o impresie profundă („cadoul cel mai preţios şi bun pe care

mi l-a făcut tata vreodată”)22, se închipuie adult, bând cafea cu

cornuleţe pe terasele distinselor hoteluri din Lucerna, luând

21 Jung, op.cit., pp. 88, 89.22 Ibid., p. 90.

apoi „un vas cu aburi care ducea în direcţia Gotthard, la poalele

acelor munţi uriaşi, care sunt acoperiţi în partea de sus cu

gheţari scânteietori. Timp de multe decenii (subl. mea, C.F.),

această imagine produsă de fantezia mea mi-a revenit adesea când,

obosit după muncă multă, căutam un «punct de repaus». În

realitate, deşi mi-am promis această minunăţie, nu m-am ţinut

niciodată de cuvânt”23.

Tot pe atunci, locuind la Basel, are ocazia – cu totul

neobişnuită – de a vedea pentru prima dată şi un velier. „Era

într-o zi când o furtună de nord-vest provocă valuri înspumate pe

Rin. Drumul meu spre şcoală ducea de-a lungul lui. Deodată am

văzut venind dinspre nord o corabie mare cu o velă pătrată,

mergând înaintea furtunii în sus pe Rin – un eveniment complet

nou pentru mine: O navă cu pânze pe Rin! Asta îmi înaripă

imaginaţia. Dacă în locul fluviului cu ape repezi s-ar afla acolo

un lac care ar acoperi întreaga Alsacie! Atunci am avea nave cu vele şi vase mari

cu aburi. Atunci Basel ar fi un oraş portuar. Atunci am fi ca şi la

mare!”24 Obsesia maritimă a lui Jung, năzuinţa de a cutreiera, ca

într-o odisee mările lumii poate fi şi o sursă a dinamicii

mentale, cu momentele ei de frustrare şi fragilitate psihică.

Elveţia nu avea ieşire la mare, la oceanul planetar şi nici

„teritorii-peste-mări”. Năzuinţa şi-o va satisface cutreierând

lacurile elveţiene cu propriul velier. Dar se pare că nu e

deajuns. Fantasma lui pelagus mundi îl stăpâneşte cu o forţă de

neînţeles. Şi atunci sunt explicabile reveriile şi viziunile în

23 Idem.24 Ibid., p.92, sublinierile mele, C.F..

care ori îşi imaginează o mare interioară în Alsacia, ori visează

Lorena cuprinsă de inundaţii şi apoi de îngheţ. Dorinţa de a

naviga pe o astfel de mare interioară îl împinge să-şi realizeze

acest vis al copilăriei.

Dar Jung însuşi avea un velier propriu, cu care, în anul

1910, a efectuat o croazieră, cu un foarte bun prieten pe lacul

Zürich. „Când am împlinit treizeci şi cinci de ani, am făcut

amândoi, fără a bănui ce ne aştepta de la viaţă, o călătorie

memorabilă cu vaporul, de fapt cu velierul meu, iar ‚marea’

noastră a fost lacul Zürich”25. Fiind născut în 1875, călătoria

s-a petrecut, prin urmare, în anul 1910, cu trei ani înaintea

acelor viziuni sumbre. În timpul croazierei, prietenul lui,

Albert Oeri din Basel recita versuri din Odiseea:

De după vasul cel cu botul negru

Cuvântătoarea vajnică zeiţă

Cu păr de aur, Circe, ne trimise

Un vânt prielnic umflător de pânze,

Soţ bun de drum.

„…dar îndărătul imaginilor homerice scânteietoare se iveau,

umplându-mă de nelinişte, gânduri legate de călătoria mai mare

peste pelagus mundi pe care urma să ne-o rezerve viitorul”26. Jung

reproduce această strofă din Cântul XI, al cărui titlu este

„Nekyia” (ofranda de invocare din Hades a celor dispăruţi),

25 Ibid., p. 110.26 Ibid., p. 111.

aluzie la „coborârea” sa în lumea de imagini a inconştientului,

despre care va fi vorba în capitolul „Confruntarea cu

inconştientul”. La ea se referă, explicit, în propoziţia imediat

următoare: „…iar mie mi-a dăruit destinul, precum lui Ulise, o

Nekyia, o coborâre în întunecatul Hades”27.

Ne intrigă, totuşi, „neliniştea” resimţită de Jung. Să-şi

aibă originea în sentimentul că, în timp ce naviga pe oglinda

lacurilor alpine, adâncurile (în care puteau sălăşlui monştri)

rămâneau o necunoscută? Sau peripeţiile lui Ulise conţin ceva

neliniştitor, fiind, în fond, vorba despre o călătorie în care

eroul rătăceşte drumul spre casă? Poate şi una şi alta…Oricare ar

fi explicaţia, „prietenul” din vis, care de la Batavia va reveni

pe continent cu un „voilier”, în timp ce el va lua un vapor, pare

o reminiscenţă a croazierei de care se bucurase cu trei ani

înainte.

„Munţii de foc ai copilăriei”. Trenuleţe, vaporaşe, zbaturi

Întoarcerea acasă înseamnă vindecare. Întrebarea este, de ce

ia vaporul şi nu velierul? Explicaţia are mai multe nivele. Mai

întâi, pentru că plecarea din „sudul Sumatrei” are loc în grabă,

sub presiunea fenomenului nemaiauzit care afectează Europa. În al

doilea rând, intruziunea elementelor realităţii îşi spune

cuvântul: proiectatul drum spre Aberdeen şi înapoi se face cu

vaporul. Pe de altă parte, din „Batavia”, nu se poate lua decât

27 Idem.

vaporul, pentru că, din explorarea subconştientă a valenţelor

cuvântului, pot rezulta „battèllo” (ital.), „bateau” (fr.), adică

vapor, navă, ambarcaţiune. Prin urmare, batta-via (calea războiului)

poate fi lecturat şi ca „via-battelo” sau „via-bateau”, adică un

parcurs cu vaporul. Recuperarea controlului asupra imaginilor

livrate de inconştient are loc pe acest itinerar transpus într-o

metagramă multistratificată semantic. O frumoasă şaradă pentru

călătoria pe Marea Nordului. Traseul se înscrie pe o axă a

Europei industrializate, al cărei simbol, în sistemul de valori

al lui Jung, este vaporul, în opoziţie cu velierul, cu care

navigase, în compania prietenilor pe lacurile Elveţiei,

veritabile mări interioare („Mările Sudului”), simbol al unei

epoci mai calme.

Pare o explicaţie plauzibilă, altfel, un subiect care se

grăbeşte să părăsească grabnic punctul fierbinte din „sudul

Sumatrei”, ar fi luat orice altceva, numai un vas cu aburi nu.

Analogia dintre maşina cu aburi a steamerului şi „cazanul” de

presiune al unui vulcan (nu la acest gen de „munţi de foc ai

copilăriei” se referea în amintiri?) ar trebui să fie pentru

subconştient, motiv de îngrijorare. Contemplarea vaporului cu

zbaturi, a cazanului locomotivei care-l urcă pe Rigi pufăind „cu

suflu-i viguros”28 sunt marcate de o profundă ambivalenţă, între

fascinaţie şi teamă. Amintirile din adolescenţă contribuie şi ele

la rolul dominant pe care îl are vasul cu aburi în cea de a doua

viziune. În primele decenii ale secolului XX, când Jung era

28 Ibid., p. 89.

tânăr, pe lacurile elveţiene erau în funcţiune, încă de la

începutul navigaţiei cu aburi, o serie de steamere de agrement29,

unele construite chiar la Aberdeen30.

Munţi de foc, trenuleţ, corabie, vaporaş cu zbaturi – toate

aceste „bilduri” engramate în mintea de copil - sunt prezenţe de

profunzime în viziunile lui Jung, compartimentul de tren fiind,

în două rânduri, chiar cadrul declanşării primului vis în stare

de veghe. Este important de observat că fiecare dintre cele două

tipuri de ambarcaţiuni sugerează atât securitatea cât şi opusul

ei. În contrapunct cu velierul, sursă de frumuseţe calmă, simbol

al libertăţii de a cutreiera mări şi oceane, steamerul, chiar

dacă păstrează o notă ameninţătoare (ca emblemă a unei Europe a

maşinilor, precum şi prin forţa elementară pusă la lucru), este

mijlocul de locomoţie prin care pune rapid distanţă între el şi

nefastul loc din „sudul Sumatrei”. Pe de altă parte, cele două

poziţii situate în „spaţiul” oniric nu formează o schemă statică,

ci polarităţi a căror diferenţă de potenţial pune în mişcare

complicatul mecanism al recuperării psihice. Ele se pot subsuma

unei matrici de tip yin-yang, fiecare din termenii raportului

velier - steamer înglobând, punctiform, sub forma unui „ochi”,29 Pe Lacul Lucerna (Lacul celor Patru Cantoane) cinci vase cu zbaturi

sunt încă în serviciu: Uri (construit în 1901, capacitate 800 pasageri),Unterwalden (1902, 800 pasageri), Schiller (1906, 900 pasageri), Gallia (1913, 900pasageri, cel mai rapid vas cu zbaturi de pe lacurile Europei) şi Stadt Luzern(1928, 1200 pasageri, ultimul steamer construit pentru lacurile elveţiene).Tot cinci steamere vechi (în prezent convertite pe motoare diesel) sunt şi peLacul Geneva, două pe Lacul Zürich şi unul singur pe alte lacuri. Vezihttp://en.wikipedia.org/wiki/Steamboat, secţiunile „Early development” şi„Lake, loch, estuary and sea-going steamers”.

30 Portul scoţian era vestit pentru construcţiile de nave, atât cu pânze(între care faimosul clipper Thermopylae) cât şi, începând din 1811, cu abur.

negativul dominantei: velierul, cu toate că aminteşte de lumea

vechilor navigatori, reprezintă germenul erei tehnologice

moderne, deoarece a stat la originea primei expansiuni maritime a

europenilor, fiind în acelaşi timp un „strămoş” al navigaţiei cu

abur. La rândul lui, steamerul, deşi exponent al erei

industriale, îi evocă pitorescul vaselor cu zbaturi pe care le

admirase în copilărie pe liniştitele lacuri ale Elveţiei, unde

erau întrebuinţate exclusiv ca mijloace de agrement. Dacă vasul cu aburi

îl poartă cu gândul către vârsta copilăriei, velierul îi

sugerează copilăria omenirii moderne, simbolizată de navigaţia cu

pânze.

Astfel, cele două „embleme” se complinesc într-un singur

tot, într-o unitate a contrariilor. Jung avea să formuleze, mai

târziu, o observaţie fundamentală pentru înţelegerea proceselor

psihice, faptul că fenomenele energetice care asigură dinamica

psihică sunt posibile numai acolo unde există doi opuşi.

Vârste ale umanităţii şi evoluţie personală.

Recuperarea omului premodern

Faptul că îşi imaginează cum „un prieten” de-al lui va veni

cu un velier, funcţionează ca o supapă de presiune a psihicului.

Prin intermediul alter-egoului său din vis, prietenul de aventuri

odyseene pe lacurile ţării natale, îşi rezervă, într-un fel,

întoarcerea la navigaţia cu velierul, adică la o vârstă

anterioară a umanităţii. Deşi, cum a subliniat în memorii31, nu

s-a ţinut niciodată de cuvânt, Jung va căuta de-acum încolo, o

viaţă lipsită de agresiunile psihice specifice omului erei

industriale. El va descoperi treptat bucuriile unui trai simplu,

patriarhal, retrăgându-se într-o cabană fără iluminare

artificială, unde îşi construieşte cu mâinile lui un turn,

departe de „binefacerile” civilizaţiei tehnice. „Mai întâi n-am

plănuit o casă veritabilă, ci doar o construcţie cu un etaj, cu

şemineul în centru şi culcuşurile la pereţi, un soi de locuinţă

primitivă. Am văzut în faţa ochilor o cabană africană, în care

focul, înconjurat de câteva pietre, arde în mijloc, iar întreaga

existenţă a familiei se derulează în jurul acestui centru. În

fond, casele primitive realizează o idee a totalităţii...Trebuia

să degajeze o senzaţie de siguranţă şi de adăpost, nu numai în

sens fizic, ci şi psihic...Astfel s-a înălţat, în 1923, prima

casă rotundă”32. Experienţa amenajării unei locuinţe care să-l

reprezinte se întinde pe o perioadă de peste 12 ani. Astfel, în

1931 îi mai adaugă un turn, iar în 1935, prelungeşte curtea până

pe ţărmul lacului Zürich33. În fine, aici trăieşte complet

decuplat de la comodităţile lumii moderne: „Am renunţat la

electricitate şi fac eu însumi focul în cămin şi sobă. Seara

aprind vechile lămpi. Nu există nici apă curentă, trebuie să

pompez singur apa. Eu sparg lemnele şi tot eu gătesc mâncarea.

Aceste lucruri simple îl fac pe om simplu – şi cât de greu este

31 Jung, op. cit., p. 90.32 Ibid., pp. 231-232.33 Ibid., p. 232.

să fii simplu!”34. Întreg acest spaţiu personalizat funcţionează

ca o barieră în faţa asaltului nemilos al modernităţii

angoasante, ca o maşină retrotemporală, ajutându-l să recupereze

vârsta omului premodern: „La Bollingen, sunt înconjurat de

linişte...Răsar gânduri care coboară până în străfundul veacurilor şi

anticipează în mod corespunzător şi un viitor îndepărtat”35.

Tot despre vremuri trecute şi viitoare îi vorbeau şi navele

ce apar în cea de a doua viziune. În final, bătălia dintre velier

şi steamer pe „apele” inconştientului nu era altceva decât

înfruntarea mentală dintre două vârste tehnologice, două moduri

de a trăi: vârsta velierelor, asociată de Jung cu plutirea

reconfortantă în compania prietenilor, pe lacurile alpine

limpezi, între ţărmuri tapetate cu vii şi oleandri, şi vârsta

mult mai recentă a maşinilor cu abur care puseseră bazele erei

industriale. Dacă ar fi avut răgazul să reia croazierele cu

velierul, reminiscenţă simbolică a vechii lumi explorate de

năierii lui Ulysse, de caravelele lui Vasco da Gama, Columb şi

Maggelan, poate chiar pe adevăratele Mări ale Sudului, şi-ar fi

dizolvat şi ultimele rămăşiţe nedigerate ale confruntării cu

inconştientul, reuşind să-şi recupereze integral pierdutele

„teritoriile-de-peste-mări” - exact contrarul situaţiei puterilor

europene după primul război mondial, când acestea îşi pierd

vechile colonii. Că nostalgia plimbărilor cu velierul îl va

urmări până în anii târzii ai vieţii, reiese din faptul că

domeniul lui de la Bollingen, se deschide spre ţărmul unuia34 Ibid., p. 233-234.35 Ibid., p. 234, s. mea, C.F.

dintre marile lacuri elveţiene, acelaşi pe care navigase cu velierul cu

nouă ani în urmă în compania prietenilor: „Mi-a fost de la bun

început clar că urma să construiesc la malul apei. Farmecul cu

totul deosebit pe care-l emana ţărmul lacului Zürich superior mă

fascinase dintotdeauna, aşa că în 1922 am cumpărat terenul din

Bollingen”36. În nota de subsol, editorul cărţii Aniela Jaffé

adaugă: „Turnul din Bollingen n-a fost pentru Jung numai o casă

de vacanţă; la bătrâneţe petrecea acolo cam o jumătate din an,

lucrând şi odihnindu-se...Până la o vârstă înaintată, Jung se

destindea spărgând lemne, săpând, plantând şi recoltând. În anii

tinereţii fusese velist pasionat şi era înclinat spre orice sport

nautic”37.

Dramaturgia simbolică a forţelor profunde ale psihicului

Avem, acum, toate datele pentru a analiza resorturile

profunde ale viziunilor, structurate şi conectate prin sinapse

multiple într-un singur complex, în jurul a două nuclee topice,

dinamizate, însă, de o singură preocupare majoră, dezastrul ce

cuprinde „Europa”: Jung, singur pe muntele asaltat de ape (prima

serie de viziuni), şi Jung în Mările Sudului împreună cu un

„prieten” (a doua serie). Pericolul cel mare îl ameninţă în

situaţia din prima viziune. Aparent, se află la adăpost pe munţii

ce se înalţă, contemplând, tulburat, dezastrul ce cuprinde

Europa. În realitate, se află într-o situaţie profund ambiguă.

36 Ibid., p. 231.37 Ibidem.

Niciodată n-a fost mai aproape de dezastru; şuvoaiele de apă

transformată în sânge, care înghit ţară după ţară şi duc cu ele

„ruinele operelor civilizaţiei”, nu dau semne că se vor opri,

punând, de fapt, în evidenţă, situaţia lui sufletească reală, pe

punctul de a fi copleşit de fluxul de imagini subliminale care îl asaltează. Ca pentru

a-l pune în alarmă, acest scenariu oniric revine, la fel de

virulent, peste două luni, tot în tunelul dintre Zürich şi

Schaffhausen, urmată, la câteva luni, de seria repetitivă a celei

de a doua viziuni. Este momentul în care decide să vorbească la

conferinţa asociaţiei de psihologie, în faţa unui public avizat,

„despre importanţa inconştientului”. În strădania de a-şi

înţelege propria nevroză, îşi expune chiar propriul caz. Situaţia

are ceva dintr-un scenariu confesiv, care face posibilă depăşirea

punctului critic. Începe cu adevărat drumul întoarcerii acasă. Ia

vaporul spre Olanda. Războiul european ce se dezlănţuie în Europa,

coincide cu începutul dezlegării propriului conflict la nivel

mental şi e fericit, deoarece crede că a găsit semnificaţia

„viselor în stare de veghe”. În realitate, lupta cu puterile

inconştientului, abia se declanşase, iar simplul fapt că primise

această luptă, îl situa într-o poziţie dominantă. Dar, aşa cum se

va vedea, nu şi suficientă pentru câştigarea confruntării şi

resorbţia completă a episodului psihopatologic, în care, de

altfel, nu mai credea („...semnificaţia era cu totul alta decât

intrarea într-o criză schizofrenică”).

Ceea ce lui Jung părea să-i confirme teoria inconştientului

colectiv era, în primul rând, operă de „scenografie” a stărilor

de conştiinţă prin care trecea. Nicăieri nu se poate observa mai

bine mecanismul de funcţionare a dinamicii proceselor psihice,

decât în situaţia critică tradusă de inconştient prin

autopoziţionarea în „sudul Sumatrei”. Alarmat de gerul „arctic”

ce cuprindea Europa în plină vară, se deplasează la „Batavia”

pentru a lua vaporul spre casă. Este o ecuaţie cu doi termeni,

cuplaţi într-o altă polaritate de tip yin-yang. Gerul care face

pământul să „înţepenească” sub gheaţă, poate fi citit ca un

blocaj al raţiunii (= Europa, teritoriu cartezian) în faţa unor

fenomene care, în stadiul respectiv, i se par atât de

extravagante, încât nu şi le poate explica. Lipsa de

permeabilitate dintre cele două nivele psihice, conştient şi

inconştient, are un dublu efect nefast: pe de o parte, refuzul

conştientului de a considera demne de statutul lui informaţiile

distorsionate ale mesajele onirice, măreşte presiunea în „punga

de magmă” a subconştientului. Facultăţile intelective, la rândul

lor, atinse de suficienţă, întârzie procesul de individuaţie -

desăvârşirea spirituală prin autocunoaştere. Cu fiecare clipă în

care se complace în această falsă siguranţă de sine, maturizarea

concepţiei lui psihoanalitice, „roadele” cu efect benefic asupra

lui însuşi şi celor din jur, este amânată. Raţiunea care

încadrează fără rest categoriile realităţii şi explică

reducţionist fenomene de ordin subtil ca cele ce-i bântuie

subconştientul, nu este cu nimic diferită de raţiunea metropolei

europene care cadrilează harta Africii sau a Indiilor Orientale

pe zone de influenţă trasate cu rigla. Ambele exercită o presiune

constrângătoare asupra întregii unităţi sufleteşti, asemenea

gerului care face pământul să împietrească. Să ne mai mire că

psihicul, „colonizat” de agenţii reducţionişti ai raţiunii, se

revanşează prin şuvoaie de imagini sau tulburări sufleteşti la

limita nebuniei?

În Europa, pământul „înţepenea” sub gheaţă. Scoarţa terestră

este redusă la stadiul de monolit geologic, ceea ce contrazice

structura reală, atât a planetei, cât şi a unităţii mentale. Cu

ce contrastează această geologie primară? Cu ce formează o

pereche de opuşi? De răspunsul la această întrebare atârnă

înţelegerea fenomenelor psihice de profunzime. Pentru a-l afla,

se impune să acordăm atenţie unui amănunt aparent fără

însemnătate: direcţia de acţiune a acestui agent cosmic. Gerul se

lasă din „din spaţiile cosmice”. De aici, aplicând legea

inversiunii conţinuturilor mentale, operantă în subconştient

(mecanism psihic care are rolul de a camufla ceea ce este

angoasant sau penibil pentru subiect), putem deduce că „în sudul

Sumatrei” pericolul vine, dimpotrivă, din direcţie contrară şi este

de natură radical opusă. Este magma vâscoasă şi fierbinte,

instabilă, proteiformă, care urcă din măruntaiele pământului. Ea

se revarsă prin gura vulcanului Krakatoa („munte de foc” cunoscut

din copilărie), asemenea şuvoaielor de imagini subliminale,

ameninţând cu adevărat să modifice ireversibil topografia

mentală. Acesta este fenomenul ocultat de conştiinţă prin

negativul său, pământul împietrit. Pentru că, şi magma, prin

răcire, împietreşte.

Concluzia este indubitabilă: nu gerul din „Europa”, ci

materia telurică incandescentă e marea ameninţare pentru psihic,

de care Jung se refugiază instinctiv, plecând „la Batavia” şi de

acolo, peste mări, acasă. Îngheţul facultăţilor mentale are ca

revers iminenta izbucnire distrugătoare a magmei inconştientului.

Dar este de preferat să declanşeze „bătălia” cu forţele

devastatoare ale inconştientului pe terenul propriu, al raţiunii carteziene,

chiar reducţioniste, (Europa), decâ pe terenul instabil, larvar, al adâncurilor

inconştientului („sudul Sumatrei”). De altfel, revenit în ţară, cu

toată pustiirea lăsată de valul de ger („murise orice

vegetaţie”), întâlneşte acel arbore sau viţă de vie enormă ale

cărei frunze se transformă în boabe cu suc dulce. Este elementul

de miraculos, stropul de iraţional-inteligibil, mesager al lumii

de simboluri a inconştientului. „Vegetaţia” de imagini simbolice,

care se nutreşte din solul roditor al subconştientului, este

condamnată pieirii, arsă de gerul raţiunii atotsuficiente; în

primă instanţă, mintea refuză să le ia în seamă, să le cerceteze

rostul. Numai silită de evidenţele copleşitoare ale fenomenelor

psihice, de care ia act prin efort şi cultivare spirituală asiduă

(„desenarea” emoţiilor, traducerea fantasmelor în cuvinte,

practicarea de exerciţii yoga38, apropierea lui Jung de mit şi

simbol, elaborarea teoriei arhetipurilor), raţiunea va reuşi să

38 „Pe măsură ce reişeam să traduc emoţiile în imagini, adică să găsescacele imagini care se ascundeau în ele, se instaura liniştea interioară. Dacăm-aş fi mulţumit cu emoţiile şi-aş fi lăsat lucurile aşa, probabil că aş fifost sfâşiat de conţinuturile inconştientului”. Notarea cât mai exactă afantasmelor şi a condiţiilor psihice în care se iviseră, este una din metodeledescrise de „disciplinare” a minţii şi înţelegere a mesajelor inconştientului(Jung, op. cit., p. 186).

se descifreze pe sine, eliberând forţele plăsmuitoare de rod. Şi

atunci, transformarea este instantanee; frunzele se revelă ca fructe.

Dacă un singur copac supravieţuieşte într-o Europă pustiită, este

pentru că îşi are rădăcinile prea adânc înfipte pentru a fi smuls

- în însăşi ereditatea lui biologică şi spirituală39. Din

momentul în care îi înţelege menirea - faptul că un astfel de dar

miraculos trebuie împărtăşit semenilor (echivalentul hotărârii de

a comunica celorlalţi ştiinţa sa – ceea ce face, de fapt, la

Aberdeen), nodul care ţinuse răsucite cele două lumi opuse şi

circulaţia dintre ele strangulată, este dezlegat, iar comunicarea

restabilită. Râurile şi canalele „Lorenei” (transformate de ger

într-o „hibernală” bruegheliană) curg iarăşi liber, cuprinse de

dezgheţ. Întreg ţinutul ar putea deveni, ca în reveria lui Jung

din adolescenţă, o mare deschisă, în aşteptarea pânzelor umflate

de vânt.

Se evidenţiază din nou simetria de situaţii şi elemente

simbolice din această secvenţă. Cetatea Bataviei, ochiul de

raţionalitate al ţinuturilor exotice („Mările Sudului”) cadrul

incipient al celei de a doua viziuni, corespunde cu singura

rămăşiţă de viaţă care supravieţuieşte miraculos gerului cosmic

înstăpânit pe teritoriul Europei. Ele sunt punctele de semn opus

de pe câmpurile adverse încărcate de energiile yin, respectiv

yang: inundaţie sau val de ger în Europa, „în mijlocul verii”,

39 În memoriile sale, Jung aminteşte în mai multe rânduri de strămoşiilui franci şi alemani: „zeul străbunilor alemanici”, sau „...acel Wotan-Hermes neliniştit al strămoşilor mei alemanici şi franci...” (op. cit., pp. 315,319 passim). Astfel, psihicul său acumulează o tensiune bipolară carecorespunde cu conflictul franco-german din 1914.

energie vulcanică explozivă în sudul Sumatrei. (Erupţia din 1883

are loc pe 26-27 august, adică în plină iarnă australă).

Simptomatic pentru natura crizei, doar unul dintre aceste

fenomene apare în mod manifest în viziune – gerul – pe când

cealaltă ameninţare nu este conştientizată. Ea rămâne într-un con

de umbră, pe care fascicolul de lumină al intelectului preferă

să-l ocolească. Hic sunt leones! Ceea ce subiectul evită să precizeze

este, de fapt, mai important decât conţinutul manifest, indicând

o temere ascunsă.

Care este semnificaţia acestei perechi de contrarii? Că

unitatea psihică este pe punctul de a se scinda în două: o parte

superioară, raţiunea monolitică ce refuză orice dialog cu

„figurile de stil” propuse de inconştient, şi o parte inferioară

informă, refractară oricărei structuri. Când raţiunea

încremeneşte, adică este incapabilă să găsească explicaţii, atunci spiritul

în ansamblu are de suferit.

Pentru a rezuma, mecanismul funcţionării şi recuperării

psihice, este evidenţiat prin cele două paliere de funcţionare.

La suprafaţă, o „dramatizare” onirică a obsesiilor personale,

brodate pe trama evenimentelor diurne: preocupările legate de

evenimentele internaţionale, drumul de făcut cu vaporul spre

Aberdeen şi înapoi, nostalgia aventurilor nautice pe velierul

propriu etc. În arierplan, ceea ce pare dramatizare şi simbol, se

dovedeşte a fi, de fapt, o expresie a forţelor psihice profunde,

generatoare de tensiunii între conştient şi inconştient. Dacă ar

rămâne simple pulsiuni ale inconştientului, ar fi

incomprehensibile pentru intelect. Şi atunci, este cu adevărat

miraculos cum ele sunt „traduse” într-o serie de scenarii

vizuale, neinteligibile pentru raţiunea reducţionist-pozitivistă,

însă pline de sens pentru cel familiarizat cu simbolurile şi

înarmat cu uneltele intepretării psihanalitice. Atunci când

mintea, într-un efort de luciditate, face eforturi să înţeleagă

subconştientul, se înfiripă un comerţ de idei care converteşte

mesajele subliminale la gândirea discursivă. Dacă, însă, aceste

eforturi empatice lipsesc, dacă dorinţa de a traduce pulsiunile

profunde în limbaj inteligibil este absentă, se instalează, cu

timpul, o barieră, un perete opac între cei doi poli ai psiheei,

care împiedică circulaţia informaţiei. Tensiunile care se

acumulează vor duce, în final, la destructurare psihică.

Cuaternitate şi restaurarea conştiinţei totale

Polarizarea acestor energii pune în evidenţă, am văzut,

configuraţii arhetipale de tip yin-yang. Ele s-ar distruge

reciproc dacă nu ar fi subsumate unui proces anevoios de

integrare a datelor conştiinţei, chiar şi a celor care par

ilogice, lipsite de sens. Demersul de integrare a regiunilor

infraconştiente şi restaurarea conştiinţei totale se sprijină, de

asemenea, pe o altă structură psihică complexă, denumită

„cuaternitate”. Potrivit definiţiei dată de Jung, cuaternitatea

este o diagramă a totalităţii, a completitudinii, o structură

care exprimă întregul. Aşa cum, pentru a exprima totalitatea

orizontului, numim cele patru puncte cardinale, pentru a exprima

unitatea psihică trebuie identificate cele patru calităţi

elementare40.

În decursul travaliului psihic derulat în perioada crizei,

se pot configura două diagrame ale cuaternităţii. Prima, este o

cuaternitate statică, spaţială, „geografică”, ilustrând situaţia

de criză psihologică. Ea ilustrează calea războiului şi a luptei

cu inconştientul.

Marea Nordului

(Rinul Inferior, Ţările de Jos)

][

][

][ R

A ][ I

X ][ N

Franţa - - - - - - - -- - - - - - - - -][ - - - - - - - - -

- - - - Germania

U ][ U

L ][ L

][ U

][ I

][

„Mările Sudului”

(Lacurile Elveţiei, izvorul Rinului)

40 C.G.Jung, Amintiri, vise, reflecţii, ed. cit., p. 405.

(Rinul Superior, „Ţara de Sus”)

Figura cruciformă este alcătuită din patru „topoi” opuşi doi

câte doi, la capetele a două axe perpendiculare una pe alta:

Franţa şi Germania, ţări inamice în războiul ce stătea să

izbucnească, respectiv Rinul superior, cu izvorul în unul din

lacurile Elveţiei (asimilabile „Mărilor Sudului”), şi Rinul

inferior, care se varsă în Marea Nordului pe ţărmurile joase ale

Olandei (Nederland, Ţara de Jos). Acest ax corespunde cu linia de

front sau „calea războiului” (batta-via).

La un prim nivel de analiză, am fi înclinaţi să acordăm o

importanţă mai mare decât are cu adevărat conflictului franco-

german. Dar pentru criza subiectului Jung, conflictul real,

tensiunea critică se desfăşoară între situaţia desemnată de

termenii polari Ţara de Sus („Mările Sudului”) – Ţara de Jos

(Marea Nordului). El este cel care trebuie „să meargă la război”,

să-şi înfrunte inconştientul, iar această ieşire „la luptă” se

petrece pe axa de-a lungul căreia trebuie să se deplaseze pentru

a ajunge la Congesul psihiatric de la Aberdeen, unde îşi propune

să-şi analizeze viziunile recurente care nu-i dau pace. Este

interesant că personajele onirice (el şi prietenul pomenit în

vis), se înscriu într-o mişcare desfăşurată de la est (Sumatra)

spre vest (Europa), pe când, în realitate, el se deplasează numai

pe axa nord-sud, perpendiculară pe cea din vis.

A doua diagramă, ce aminteşte de o mandală, exprimă o

cuaternitate dinamică, în care se înscriu forţele profunde ale

psihicului şi semnifică depăşirea crizei. Configuraţia ei rezultă

din dispunerea geometrică a unor „topoi” sau „icon-uri” mentale

ce intermediază dialogul dintre forţele profunde ale psihicului

şi conştiinţă. Reflectând mişcarea eului care se străduie să se

înţeleagă pe sine, atitudinea activă a intelectului, ea indică

lupta şi depăşirea crizei. Săgeţile arată atât deplasările lui

Jung în lumea exterioară, cât şi itinerarul psihic, inscriptibil

într-o dinamică recuperatorie. Este marcată de trei momente:

decizia de a primi provocarea, deschiderea eului în faţa

explicaţiilor raţionale şi a simbolurilor aparent iraţionale şi,

în final, reîntoarcerea la omul arhaic, după ce a câştigat o nouă

înţelegere a valorilor şi actelor sale.

Axa est-vest este secundară în raport cu axa nord-sud.

Adversitatea dintre „Franţa” şi „Germania” este reconciliată prin

coexistenţa, în ereditatea lui Jung, a strămoşilor franci şi

alemani, de care aminteşte în mai multe rânduri41. Tensiunea de

pe axa verticală este mult mai puternică, pentru că cele două

capete opun personalitatea nr. 1 (conştiinţa diurnă, raţională, a

omului modern, simbolizată de vaporul cu aburi) personalităţii

nr. 2 (inconştientul mai vast, i.e. omul tradiţional, simbolizat

de velier). Pe această axă majoră se petrec transformările ce vor

integra latura îndelung refulată a personalităţii. Plecat în

călătoria cu vaporul (bateau-via ↔ via-bateau) la Aberdeen, unde

acceptă să-şi expună psihoza ca un studiu de caz sui-generis,

subiectul îşi asumă o confruntare deschisă cu inconştientul, însă

41Ibid., vezi nota 35.

nu una de tip „care pe care”, ci sub forma unui schimb de

înţelesuri subliminale, a unui dialog. Recunoscând importanţa

unor imagini la prima vedere neinteligibile, dreptul de fi

aşezate pe acelaşi palier cu gândirea discursivă, el concede că

acestea transmit un mesaj important. Jung depăşeşte cel mai

sensibil punct al crizei tocmai mobilizându-şi energiile în

căutarea sensului acelor viziuni aparent fără noimă. Mintea

reuşeşte să se cuprindă pe sine. Acum se poate întoarce acasă, pe

drumul recuperării depline. Aceasta nu va avea loc decât treptat

şi în timp, chiar dacă „sincronicitatea” face ca a doua zi după

acest moment să afle din ziare că a izbucnit războiul.

UNITATEA

Omul modern

Marea Nordului - steamer

Strămoşii franci Strămoşii

alemani

„Mările Sudului” - velier

Omul arhaic

DE CONŞTIINŢĂ

(SINELE)

Întoarcerea corespunde cu revenirea în Europa a prietenului

cu velierul, din Mările Sudului (mişcarea ocultată din cadrul

celei de a doua viziuni). De acum înainte, Jung se va ocupa tot

mai mult de înţelegerea personalităţii nr. 2. Preocupările sale

vor merge în direcţia studierii şi înţelegerii alchimiei,

miturilor şi a spiritualităţii tradiţionale a mai multor culturi,

din Africa şi până în India, incluzând şi vechea filosofie

greacă.

Dacă axele nu au încărcătură simbolică egală, nici cei patru

termeni ai cuaternităţii nu au valori egale. Aşa cum observa

Jung, „una dintre mărimile sale ocupă o poziţie de excepţie şi

este de natură diferită faţă de celelalte (...) În psihologia

analitică, funcţia «inferioară» (adică acea funcţie care nu se

află la dispoziţia conştientă a omului) este de multe ori cea

care-l întruchipează pe «al patrulea». Integrarea ei în

conştiinţă reprezintă una dintre sarcinile principale ale

procesului de individuaţie”42. Omul tradiţional îl înglobează pe

cel modern, deoarece acesta din urmă a evoluat din cel dintâi şi

nu invers, iar inconştientul este mai cuprinzător decât partea

conştientă a unităţii mentale. În mod analog, epoca vaselor cu

pânze o precede pe cea a vaselor cu aburi. În fond, „prietenul”

care va reveni „mai târziu” cu velierul în Europa desemnează

tocmai pe exponentul umanităţii preindustriale, precum şi

perioada din tinereţea lui Jung pe când obişnuia să navigheze

împreună cu prietenii cu iachtul pe lacurile Elveţiei (prin

poziţie şi semnificaţie, „Mările Sudului”). Faţă de acest prieten

lăsat în uitare, omul modern se poziţionează ca adversar,

reprimându-şi spontaneitatea copilărească, libertatea şi jocul,

hoinăreala şi visarea. Steamerul te aduce, într-adevăr, în

Europa, dar într-o Europă ajunsă la apogeul epocii industriale,

cu tendinţe hegemonice, conflictuale. Velierul, în schimb, cu

pânzele umflate de vântul din largul oceanului, te face să uiţi

de graba şi grijile lumii moderne, apropiindu-te de o Ithacă

simbolică, adevărata patrie mentală. În ea, nu te poţi întoarce

decât cu velierul.

Ştiinţa lui, pusă în slujba comunităţii, asemenea unei

ofrande, a făcut posibilă această regenerare a conştiinţei. De

aceea, în centrul simbolic al mandalei creşte arborele cu rod al

viţei de vie.

42 Ibidem, pp. 405-406.