Tema II. Istoria filosofiei dreptului şi contemporaneitatea 1. Filosofia dreptului în antichitate (Solon, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero). 2. Momente din filosofia dreptului din Evul Mediu (Aureliu Augustin, Toma D´Aquino). 3. Filosofia dreptului în epoca modernă (Nicolo Machiavelli, Jean Bodin, Hugo Grotius, Thomas Hobbes, John Locke, Charles Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant, Georg Hegel). 4. Momente din filosofia dreptului din epoca contemporană (Emile Durkheim, Hans Kelsen, Mircea Djuvara, Jean Carbonnier). Este folositor a cunoaşte istoria oricărei ştiinţe. Importanţa cunoştinţei istorice însă se arată mai ales în disciplinele filosofice, căci aici prezentul nu se înţelege fără trecut, trecutul retrăieşte în prezent. Problemele filosofice astăzi discutate sînt în mod esenţial care s-au prezentat şi gînditorilor antici. 1. Filosofia dreptului în antichitate FILOSOFIA GREACĂ SOFIŞTII – Protagoras, Gorgias, Ippias, Callicles ş. a. Fiind sceptici considerau că fiecare om are un mod propriu de a vedea şi de a cunoaşte lucrurile, prin urmare, nu poate exista o adevărată ştiinţă obiectivă şi universal valabilă, ci numai opinia individuală. Este celebră fraza lui Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor. Negînd orice adevăr obiectiv, sofiştii negau de asemenea că există o justiţie absolută; chiar dreptul este, pentru ei, relativ, opinie schimbătoare, expresie a arbitrariului şi a forţei; just este ceea ce foloseşte celui mai puternic. La întrebarea este justiţia un bine sau un rău, sofiştii răspund că justiţia este în realitate un bine al altuia, este un avantaj pentru cel care comandă şi un rău pentru cel care se supune. Callicles – ce vrea natura este ca omul puternic să domine pe cel slab. El ajunge la nihilism juridic susţinînd că legea este făcută de cei slabi şi nevolnici pentru a se 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Tema II. Istoria filosofiei dreptului şi contemporaneitatea
1. Filosofia dreptului în antichitate (Solon, Socrate, Platon, Aristotel, Cicero).2. Momente din filosofia dreptului din Evul Mediu (Aureliu Augustin, Toma D´Aquino). 3. Filosofia dreptului în epoca modernă (Nicolo Machiavelli, Jean Bodin, Hugo Grotius, Thomas
Hobbes, John Locke, Charles Montesquieu, Jean-Jacques Rousseau, Immanuel Kant, Georg Hegel).
4. Momente din filosofia dreptului din epoca contemporană (Emile Durkheim, Hans Kelsen, Mircea Djuvara, Jean Carbonnier).
Este folositor a cunoaşte istoria oricărei ştiinţe. Importanţa cunoştinţei istorice însă se arată mai ales
în disciplinele filosofice, căci aici prezentul nu se înţelege fără trecut, trecutul retrăieşte în prezent.
Problemele filosofice astăzi discutate sînt în mod esenţial care s-au prezentat şi gînditorilor antici.
1. Filosofia dreptului în antichitate
FILOSOFIA GREACĂ
SOFIŞTII – Protagoras, Gorgias, Ippias, Callicles ş. a.
Fiind sceptici considerau că fiecare om are un mod propriu de a vedea şi de a cunoaşte lucrurile, prin
urmare, nu poate exista o adevărată ştiinţă obiectivă şi universal valabilă, ci numai opinia individuală.
Este celebră fraza lui Protagoras – omul este măsura tuturor lucrurilor.
Negînd orice adevăr obiectiv, sofiştii negau de asemenea că există o justiţie absolută; chiar dreptul
este, pentru ei, relativ, opinie schimbătoare, expresie a arbitrariului şi a forţei; just este ceea ce foloseşte
celui mai puternic. La întrebarea este justiţia un bine sau un rău, sofiştii răspund că justiţia este în realitate
un bine al altuia, este un avantaj pentru cel care comandă şi un rău pentru cel care se supune. Callicles –
ce vrea natura este ca omul puternic să domine pe cel slab. El ajunge la nihilism juridic susţinînd că legea
este făcută de cei slabi şi nevolnici pentru a se proteja de cei puternici, întrucît omul cu destulă inteligenţă
va dispreţui legea ca o convenţie umană, iar cel abil şi curajos o va ocoli, făcînd el însuşi legea.
SOLON (640 î. Ch. – 558 î. Ch. ). Solon a fost unul dintre cei mai mari legiuitori ai tuturor timpurilor,
unul dintre părinţii democraţiei.
Solon intuieşte rolul legii în asigurarea echilibrului vieţii sociale, necesitatea ca legea să dea satisfacţie
cerinţelor timpului istoric în care este dată. Solon a dat numeroase legi civile şi penale. Astfel, spre
exemplu, Solon conservă principiul răspunderii juridice şi posibilitatea procedurală ca orice persoană să
sesizeze tribunalul în această privinţă, posibilitatea întemeiată pe ideea de responsabilitate şi solidaritate
socială.
Faima lui Solon a fost sporită şi de soluţii juridice inedite pentru vremea sa, actuale şi astăzi, ca de
pildă, scutirea de datorii (Solon anulînd legile lui Dracon a redat libertatea celor ce se vînduseră ca sclavi
pentru datorii).
SOCRATE (469-399 î. Ch.). Ideile lui Socrate despre drept şi dreptate au fost întruchipate de viaţa sa
care a fost un neîntrerupt proces contra injustiţiei, precum şi în moartea sa, cu valoare de simbol, care a
devenit condamnarea răsunătoare a tuturor tiranilor.
1
Ceea ce îl interesa în primul rînd pe Socrate era omul şi viaţa lui în cetate (stat). Diviza sa era
inscripţia delphică – cunoaşte-te pe tine însuţi.
Socrate insista asupra respectării legilor pe care sofiştii le dispreţuiau şi nu numai a legilor scrise, ci şi
a celorlalte care, deşi nescrise, valorează, cum spunea el, peste tot la fel şi sînt impuse oamenilor de zei.
Astfel, Socrate afirmă credinţa sa într-o justiţie superioară, pentru validitatea căreia nu este necesară o
sancţiune pozitivă, nici vreo formulare scrisă. Supunerea faţă de legile statului este de asemenea, pentru
Socrate, o datorie: bunul cetăţean trebuie să se supună şi legilor rele, pentru a nu încuraja pe cetăţeanul
rău să le violeze pe cele bune. Însuşi Socrate a pus în practică acest principiu cînd acuzat de a fi introdus
zei noi (este inspirat de divinitate care este conştiinţa sa) şi condamnat pentru aceasta la moarte, a vrut să
fie executată condamnarea care putea fi evitată. El menţiona că nu ştie dacă moartea este un rău, însă
viaţa fără libertate şi demnitate nu merită să fie trăită, fiind mai rea ca moartea.
PLATON (427-347 î. Ch.) – genialul ucenic al lui Socrate.
Platon este părintele tradiţiei raţionaliste – adevărata cunoaştere este cunoaşterea ideilor, care sînt
adevăratele realităţi. Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea
Binelui. Ideea de Bine este principiu universal, deoarece: universul este ordonat, este armonic, iar
armonia presupune dreptate; nu putem gîndi armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea şi
dreptatea, fără ideea de Bine, ce se identifică cu Dumnezeu (demiurgul), creatorul lumii. Astfel, lumea
sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre şi de păreri ce nu au realitate decît dacă se
împărtăşesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.
Pe aceste coordonate filosofice fundamentale poate fi înţeleasă concepţia lui Platon despre cetate,
dreptate, drept şi legi.
Avînd în vedere natura socială a omului, cît şi necesitatea unei înţelegeri contractualiste între oameni
şi societate, Platon argumentează în „Republica” faptul că „o cetate se naşte deoarece fiecare dintre noi nu
este autonom, ci duce lipsa de multe...” şi de aceea oamenii se strîng mulţi într-un singur loc spre a se
întrajutora. Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcţii individuale, ca un
individ de proporţii mai mari, astfel încît trebuie să cercetăm mai întîi în ce fel este dreptatea în cetăţi. Iar
pentru Platon dreptatea este ceea ce este în interesul statului ideal, să faci ce este al tău şi să nu te ocupi cu
mai multe, fiind concepută nu ca o relaţie între indivizi, ci ca o proprietate a întregului stat.
Platon schiţează paralela între Stat şi individ şi o continuă chiar în amănunte, dînd concepţiei sale o
bază psihologică. Există trei facultăţi în individ: raţiunea care domină, curajul care acţionează,
sentimentul care se supune; astfel, în Stat se disting trei clase: acea a înţelepţilor, destinată să domine,
acea a luptătorilor, care trebuie să apere organismul social, acea a meseriaşilor şi agricultorilor, care
trebuie să-l hrănească. După cum individul este condus de raţiune, tot astfel Statul, de clasa care
reprezintă înţelepciunea, adică de filosofi. Cauza participării şi supunerii individului în Stat este
imperfecţiunea individului. Fiinţa perfectă care absoarbe şi domină totul este Statul.
2
După Platon ţelul întregii activităţi este binele, iar mijlocul de atingere a acestui ţel este virtutea, cu
tripla ei facultate (sufletul omenesc are trei puteri: raţiunea, voinţa (curajul) şi dorinţa (sentimentul).
Fiecărei puteri îi corespunde o formă distinctă de virtute; virtutea raţiunii este înţelepciune, a voinţei –
vitejia şi a dorinţei - cumpătarea) şi apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptăţii.
Misiunea cetăţii este de a aduce în viaţa socială aceeaşi ordine şi armonie pe care dreptatea o aduce în
funcţiile sufletului individual.
Astfel, la Platon problema cetăţii este problema realizării dreptăţii, iar dreptatea este principiu şi
metodă pentru viaţa cetăţii. În acest context, scopul dreptului este binele cetăţii, care este dreptatea,
dreptul fiind subordonat moralei. Însă în acelaşi timp, în concepţia lui Platon elementul individual este cu
totul sacrificat în favoarea celui social şi politic. Ideea că fiecare individ are anumite drepturi originare,
lipseşte în întregime. Statul domină în mod absolut. Platon ajunge să susţină desfiinţarea proprietăţii şi a
familiei, propunînd folosirea în comun a femeilor şi a bunurilor, spre a forma o singură familie, astfel ca
să rezulte o întreagă şi perfectă unitate organică şi armonică – Statul, aceasta fiind valabil doar pentru
primele clase superioare.
Atitudinea lui Platon faţă de legile pozitive cunoaşte o anumită evoluţie, cu aspecte contradictorii, de
la 1) adeziunea socratică la respectarea legilor la 2) absenţa legilor şi 3) subordonarea legilor unei ierarhii
de valori.
1) adeziunea socratică la respectarea legilor. Însă, caracterul nedrept al legii dovedit prin
condamnarea lui Socrate îl determină pe Platon să caute soluţia înlăturării legii în înţelepciune, în
filosofie, în domnia regelui-filosof.
2) absenţa legilor. Dacă ori filosofii nu vor domni în cetăţi, ori cei ce sînt numiţi acum regi şi
stăpîni nu vor filosofa autentic şi adecvat şi dacă acestea două – puterea politică şi filosofia – n-ar ajunge
să coincidă, nu va încăpea contenirea relelor. După Platon conducătorul desăvîrşit se poate lipsi de legi,
căci nu există lege mai presus de cunoaştere, iar spiritul nu trebuie subordonat nici unei legi.
Platon relevă imperfecţiunea inerentă a legii, avînd în vedere că legea n-ar fi în stare niciodată să
conceapă cu exactitate ceea ce este cel mai bun şi cel mai drept şi nici să dea cea mai bună prescripţie
pentru toţi în acelaşi timp.
3) subordonarea legilor unei ierarhii de valori. Platon recunoştea că ideea domniei regilor-
filosofi, înzestraţi cu ştiinţa binelui şi a dreptăţii, este utopică. Prin urmare, este ceva necesar şi oricît de
imperfectă ar fi ea, îşi are criteriul într-o ierarhie a valorilor. Platon consideră că există două feluri de
asemenea valori: unele umane, acre sînt minore (sănătatea, frumuseţea, bogăţia), iar altele divine
(înţelepciunea, inteligenţa, dreptatea, curajul), acestea din urmă determinîndu-le pe primele.
Platon vede pentru stat o funcţie educatoare, vrea ca legile să fie însoţite de comentarii şi cuvîntări,
care să explice scopurile lor. Astfel, legile penale au prin esenţa lor un scop curativ. Platon consideră pe
delicvenţi ca bolnavi (boala sa este o rătăcire, o ignorare a adevărului), legea fiind mijlocul de a-i
3
însănătoşi, pedeapsa este medicamentul. Fiind vorba de un delicvent incorijibil, dacă sănătatea statului o
cere, el trebuie să fie eliminat sau suprimat pentru binele comun.
ARISTOTEL (384-322 î. Ch.) – cel mai original discipol al lui Platon.
Pentru Aristotel binele suprem este fericirea produsă de virtute. Statul nu este o simplă alianţă, adică o
asociaţie temporară făcută pentru a realiza anumite scopuri particulare, statul este o necesitate, o uniune
organică perfectă, care are drept scop fericirea universală; este o comunitate necesară, concepută în
scopul perfecţionării vieţii.
După Aristotel statul există înaintea indivizilor, tot aşa după cum organismul există înaintea părţilor
sale. După cum nu este să concepem, de pildă, o mînă vie despărţită de corp, tot aşa nu poate fi imaginat
individul în afara statului. Statul reglementează viaţa cetăţenilor prin intermediul legilor. Acestea domină
viaţa întreagă, pentru că indivizii nu-şi aparţin lor, ci Statului. Individul, pentru a nu avea nevoie de
societate, ar trebui să fie sau mai mult sau mai puţin decît un om: un animal sau un Dumnezeu.
Conţinutul legilor este justiţia şi Aristotel instituie o analiză profundă a ei, explicînd termeni din
domeniul justiţiei, ca: dikaiosune – care exprimă în general moralitatea, evocă ideea de ordine, armonie,
bune relaţii cu alţii în cetate; dikaios – om just, justiţia în mine; dikaion – justiţia obiectivă, în afara mea.
Aristotel distinge mai multe specii ale justiţiei caracteristice dreptului:
justiţia distributivă care se aplică la repartizarea onorurilor şi bunurilor şi tinde ca fiecare să
primească o porţiune potrivit meritului său. Dacă persoanele nu sînt egale ca merite, spune Aristotel, ele
nu vor primi nici bunuri egale. Prin aceasta se reafirmă principiul egalităţii, deoarece tocmai el ar fi violat
în funcţia sa specifică dacă s-ar acorda un tratament egal la merite inegale. Justiţia distributivă consistă
deci într-un raport proporţional.
Justiţia corectivă (rectificativă sau egalizatoare) ce reglementează raporturile de schimburi
reciproce. Şi aici se aplică principiul egalităţii, dar într-o formă deosebită de cea precedentă: aici este
vorba numai de măsurarea în mod impersonal a cîştigului sau daunei, adică de lucruri şi acţiuni în
valoarea lor obiectivă. Această specie de justiţie tinde a face ca fiecare dintre cele două părţi aflate într-un
raport să se găsească una faţă de alta într-o condiţie de paritate, în aşa fel ca nici una să nu fi dat sau să nu
fi primit nici mai mult, nici mai puţin (exemplu, părţile într-un contract de schimb, vînzare-cumpărare
etc.) – justiţie comutativă. Acest tip de justiţie trebuie înţeles într-un sens mai larg, aplicîndu-se şi
relaţiilor ce se nasc din delict, pentru că şi acolo se cere o anumită egalitate, adică o corespundere exactă
între delict şi pedeapsă repararea, împotriva voinţei uneia din părţi, a daunei produse pe nedrept – justiţie
judiciară.
Aristotel s-a preocupat şi de dificultatea aplicării legilor, avînd în vedere caracterul lor general, la
cazuri concrete, invocînd echitatea ca criteriu de aplicare a legii, care permite a o adapta la cazuri
particulare, moderîndu-i asprimea. Sensul echităţii, după Aristotel constă în a corecta legea, în măsura în
care aceasta se dovedeşte insuficientă, din cauza caracterului ei prea general. Legile sînt formale,
4
abstracte , schematice, justa lor aplicare cere o anumită adaptare; această adaptare o constituie echitatea,
care poate să ajungă, în cazurile neprevăzute expres de legiuitor, pînă la sugerarea normelor noi.
Să menţionăm că Aristotel este primul care a făcut o distincţie între funcţiile legislativă, executivă şi
judecătorească a puterii de stat considerînd că organizarea acestor ramuri trebuie să fie consfinţită printr-
o constituţie politică. După cum puterea supremă aparţine unuia singur, cîtorva sau tuturor, Aristotel
distinge trei tipuri de constituţii: monarhică, aristocratică şi populară, pe care le consideră deopotrivă de
bune, dacă acela care deţine puterea o exercită pentru binele tuturor. Dar dacă puterea este întrebuinţată
de cel ce guvernează în folosul propriu, aceste forme normale vor degenera, dînd loc respectiv tiraniei,
oligarhiei şi demagogiei.
ŞCOALA STOICĂ derivă din Şcoala Cinicilor (Antistene, Diogene). Pentru Cinici, înţeleptul nu are
aproape nici o trebuinţă şi dispreţuieşte ceea ce doresc oamenii de rînd, el nu ea în consideraţie legile
pozitive. Astfel, el nu este străin în nici un loc, el este cosmopolit, cetăţean al lumii. Cinicii dispreţuiesc
toate legile şi obiceiurile, au o atitudine negativă faţă de stat, încercînd să reîntoarcă individul la
simplitatea primitivă a lumii naturale.
Şcoala Stoică se leagă de cea Cinică, fondatorul ei fiind Zeno din Cipru, apoi – Cleantes, Seneca,
Epictet. Stoicii au conceput un ideal al omului înţelept; acesta este cel care a învins toate pasiunile şi s-a
liberat de influenţele externe. Numai aşa se obţine adevărata libertate – de a trăi conform naturii, or,
există o lege naturală care domină lumea şi se reflectă în conştiinţa individuală. Acest concept al legii
universale face ca omul să se considere cosmopolit – stoicii suprimă statele particulare în favoarea
Statului universal. Stoicismul afirmă că există o libertate pe care niciodată, nici o putere nu va putea s-o
distrugă, acea care derivă din învingerea pasiunilor. Există o societate a geniului uman, peste hotarele
statelor politice, întemeiată pe identitatea dintre natura umană şi legea raţională care îi corespunde.
ŞCOALA EPICURIANĂ se opune Şcolii Stoice. Pentru această şcoală, plăcerea este singurul bine
şi nu există un alt temei al îndatoririlor pe care le avem decît acela care are drept scop plăcerea. Epicur
(306-270 î. Ch.) neagă că omul este sociabil de la natură; la origine, el ar fi fost într-o luptă permanentă
cu ceilalţi oameni, dar această luptă producînd durere, a fost înlăturată prin formarea Statului. Astfel,
pentru Epicur, dreptul este numai un pact de utilitate, iar Statul este efectul unui acord, pe care oamenii ar
putea să-l rupă ori de cîte ori nu ar găsi în această uniune folosul urmărit. Prin urmare, Statul lui Epicur
există într-o condiţie de anarhie, cu toate că aici găsim primele formulări rudimentare a doctrinei
contractuale a statului.
Justiţia pentru Epicur este o convenţie, un contract încheiat între oameni pentru a nu se vătăma
reciproc. Unde nu este contract, ca de exemplu între animale sau între oameni şi animale, nu există nici
justiţie, nici injustiţie.
JURIŞTII ROMANI. Roma nu a avut o filosofie originală, însă obiectul suprem al activităţii
spirituale în Roma a fost dreptul. Curentele filosofice din Roma îşi trăgeau rădăcinile din Grecia. Astfel,
spre exemplu, stoicismul l-a avut ca reprezentant pe Seneca şi pe Marc Aureliu.
5
MARCUS TULLIUS CICERO (106-43 î. Ch.). Pentru Cicero există un drept deasupra tuturor legilor
omeneşti, care descinde din aceeaşi raţiune din care descinde însăţi ordinea universală – jus naturale.
Legea, remarcă Cicero, nu este în edictul pretorului, ea este raţiunea supremă înscrisă în natura noastră
dar dezvoltată şi perfecţionată prin cugetul nostru.
Legile au în ele ceva nepieritor deoarece ele derivă nu din părerile variabile ale oamenilor ci din
natura noastră care se conduce după voinţa devină. Adevărata lege este înţelepciunea dreaptă conformă cu
natura, prezentă în toţi oamenii, consecventă, eternă, care ne cheamă la datorie şi ne dă porunci,
interzicîndu-ne să comitem fraude. Divinitatea ne interzice să modificăm în vreun fel această lege, să
procedăm la vreo derogare sau s-o abrogăm integral; nu putem fi exceptaţi de la ea nici prin intervenţia
Senatului, nici prin cea a poporului. Ea este eternă şi fixă, una acum şi în viitor, pentru toate popoarele şi
pentru toate vremurile.
Aceasta nu înseamnă, apreciază Cicero, că tot ce se cuprinde în legile pozitive şi datini ar fi just şi
bun. Ignoranţa şi atîtea defecte omeneşti se pot amesteca în făurirea legilor, aşa că sînt unele legi care nici
nu-şi merită numele acesta, tot aşa cum sînt „leacuri” date de vrăjitor care nu merită numele de „leacuri”.
Numai cînd este justă, o lege merită consideraţie, iar criteriul de apreciere a justului Cicero îl găseşte în
conştiinţa valorică (simţ intim de discriminare). El apără dreptatea chiar şi împotriva dreptului, or, uneori
rezultă nedreptăţi dint-un anumit abuz al legii şi dintr-o interpretare extrem de ingenioasă, dar înşelătoare
a dreptului.
Statul, de asemenea, este pentru Cicero un produs al naturii, or, un instinct natural îl atrage pe om la
sociabilitate sau mai precis la conveţuirea politică.
6
II. Momente din filosofia dreptului din Evul Mediu
Filosofia creştină, apărută în epoca antică, dezvoltată în special în Evul Mediu, se împarte în două
perioade principale: Patristica şi Scolastica.
Patristica - AURELIU AUGUSTIN (354-430). Punctul de plecare al filosofiei lui Augustin este lupta
contra scepticismului şi căutarea unui adevăr absolut. După Augustin, adevărul este în sufletul omului, în
gîndirea şi simţirea lui, iar adevărul absolut este Dumnezeu – Dumnezeu este izvorul Adevărului, este
temelia existenţei şi principiul binelui. Biserica este singurul mijloc de izbăvire. Cei predestinaţi a se
mîntui sînt cei „aleşi” (eclecti), el alcătuiesc Cetatea lui Dumnezeu (Civitas Dei), chemaţi la fericirea