Capitolul 1 OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor de cercetare a teoriei economice în general şi a microeconomiei în particular. Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului ţintesc spre: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului ei de studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţei economice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice. 1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline economice fundamentale, discipline economice aplicative (funcţionale şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu Locul Teoriei economice în sistemul ştiinţelor
OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE 1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu 1.2. Obiectul de studiu al microeconomiei şi comportamentul homo economicus
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Capitolul 1
OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE
Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor de
cercetare a teoriei economice în general şi a microeconomiei în particular.
Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică
continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice
disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului
ţintesc spre: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului
ei de studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţei
economice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de
oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în
vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice.
1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu
Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline
şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică
constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu asigură obţinerea cunoştinţelor profesionale într-un
domeniu concret de activitate, ea formează mentalitatea economică, care ajută la însuşirea
cunoştinţelor concrete prin modul de gândire format. Astfel, prin teoria comportamentului
consumatorului se explică cum acesta alege ce şi cât să cumpere pentru a-şi maximiza satisfacţia,
ea facilitând înţelegerea strategiilor de marketing aplicate de firme în vederea stabilirii,
menţinerii şi extinderii pieţei deţinute. Prin teoria comportamentului producătorului se explică
cum acesta alege ce, cum şi pentru cine să producă, ea facilitând înţelegerea măsurilor de
management operaţional şi strategic, elaborate şi promovate de către întreprinderi, precum şi a
unor probleme legate de contabilitate şi audit. Prin teoria structurilor concurenţiale se obţin
cunoştinţele necesare pentru înţelegerea strategiilor de comportament al firmelor pe piaţă,
importanţa concurenţei loiale, caracterul nefast al acordurilor anticoncurenţiale şi al abuzului de
poziţie dominantă. Astfel, Teoria economică reprezintă un fundament teoretico-metodologic
pentru alte ştiinţe economice, sau este o ştiinţă economică fundamentală, din care celelalte
Locul Teoriei economice în sistemul ştiinţelor
ştiinţe economice preiau noţiunile economice de bază cu care ele operează – cerere, ofertă, preţ,
piaţă, întreprindere, cost de producţie, profit, buget de stat, politică fiscală, politică monetară,
investiţii, balanţă de plăţi etc.
Teoria economică corelează cu alte ştiinţe. Aspectul cantitativ al legităţilor economice fiind
fondat pe matematică şi statistică, teoria economică aplică un spectru larg de analize matematice
– de la cea statistică şi probabilistică până la cea econometrică.
Semnificative sunt relaţiile cu psihologia individuală şi socială. Teoria economică aplică
legităţile psihologice, deoarece anume în conştiinţa umană se regăsesc sursele motivării
activităţii economice, iar psihologia socială permite a înţelege mai profund particularităţile
mentalităţii naţionale şi impactul ei asupra dezvoltării economice naţionale.
Foarte strânse sunt relaţiile dintre economie şi drept. Legităţile economice obiective
determină în mod substanţial conţinutul legilor juridice create de organul legislativ,
compartimente întregi ale dreptului economic reprezentând, de fapt, generalizări ale practicii
economice existente. Fenomenul „legilor nelucrative” denotă că adoptarea actelor normative
inadecvate situaţiei economice concrete contribuie la nerespectarea lor, iar lipsa legilor juridice
necesare împiedică desfăşurarea normală a activităţii economice.
Legătura Teoriei economice cu ştiinţa istorică se realizează prin intermediul disciplinelor
„Istoria economică” şi „Istoria gândirii economice”. Istoria reprezintă pentru Teoria economică
una din principalele surse ale faptelor economice, care servesc în calitate de „materie primă”
pentru ulterioarele generalizări şi de „laborator natural” pentru testarea veridicităţii teoriilor
economice elaborate. Totodată, în cercetarea evoluţiei istorice au fost aplicate instrumente de
analiză cantitativă specifice Teoriei economice, ceea ce a generat apariţia subdisciplinei istorice
„cliometrie”.
Confirmarea importanţei majore a Teoriei economice, ca ştiinţa, rezidă şi din faptul că
pentru realizările deosebite obţinute în domeniul ei îi sunt decernate Premii Nobel.
La mod general, obiectul de studiu al unei ştiinţe poate fi
delimitat doar când această ştiinţă a atins un anumit nivel
de dezvoltare. Preistoria Teoriei economice are o durată de secole. În antichitatea greacă şi
romană nivelul producţiei era redus, comerţul nu cuprindea decât o parte restrânsă din bunurile
economice, cea mai mare parte consumându-se în interiorul gospodăriilor care le-au creat, iar
întreprinderile păstrau dimensiuni artizanale. Ca urmare, reprezentările şi analizele economice,
întâlnite îndeosebi la Platon şi Aristotel sub denumirea de „Economica”1, se mărgineau la
1 Termenul „Economica” a fost propus pentru prima dată de filosoful antic Xenofont, el provenind de la două cuvinte de origine greacă: oikos – gospodărire şi nomos – lege.
Originile Teoriei economice şi evoluţia obiectului ei de studiu
economia casnică şi la operaţiunile de schimb comercial. În Evul Mediu cunoaşterea economică
a fost subordonată moralei religioase, orientate spre căutarea mântuirii.
Existenţa unor idei cu conţinut economic este insuficientă pentru transformarea lor într-un
sistem ştiinţific integru. Iniţial ele apar ca elemente ale unei cunoaşteri generale despre societate.
Perioadă îndelungată această cunoaştere generală era întruchipată în filosofia morală, care
îngloba în sine teologia, etica, jurisprudenţa, politica şi economica.
Dezvoltarea manufacturilor şi, mai ales, revoluţia industrială din Europa au impulsionat
atât producţia de bunuri, cât şi dezvoltarea rapidă a comerţului pe plan intern şi extern. Ca
urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi
motivaţiilor care le determină, ceea ce a cauzat, în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea,
procesul de detaşare a ştiinţei economice de filosofia morală.
Iniţial ştiinţa economică a existat sub denumirea Economie politică, termen utilizat de
francezul Antoine de Montchréstien în lucrarea Tratat de economie politică, dedicat regelui şi
reginei (1615). Semnificaţia termenului „politică” rezulta din problema economică centrală din
acea perioadă – formarea statelor centralizate şi gestionarea lor eficientă în vederea creşterii
puterii lor economice şi politice. Această denumire a fost preluată de şcoala fiziocrată franceză şi
de şcoala clasică engleză, a cărei fondator A. Smith este considerat „părintele” ştiinţei economice
teoretice. Prin cercetările acestor două şcoli a fost formulată problema principală de studiu –
formarea sistemului economiei de piaţă – şi primul obiect de studiu economico-teoretic –
legităţile creşterii şi distribuirii avuţiei sociale. De menţionat în acest sens că lucrarea
principală a lui A. Smith a fost intitulată Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei, iar clasicul J.B. Say, în Tratatul de economie politică, a explicat „modul în care se formează,
se distribuie şi se consumă bogăţiile”.
La mijlocul secolului al XIX-lea, în perioada anilor 1860–1870, şcoala clasică a cedat
criticilor din partea şcolii marxiste. Păstrând denumirea de Economie politică, K. Marx, în
lucrarea sa fundamentală Capitalul, a lansat un nou obiect de studiu economico-teoretic –
relaţiile de producţie şi legile economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a
societăţii. Schimbarea obiectului de studiu a avut consecinţe profunde în aspect atât teoretic, prin
perfecţionarea metodologiei de cercetare, cât şi practic, prin lansarea „acţiunilor revoluţionare”.
O nouă modificare a conţinutului ştiinţei economice teoretice a avut loc în anii ’70 ai
secolului al XIX-lea, pe parcursul „revoluţiei marginaliste”, realizată prin aportul austriacului C.
Menger, englezului W.S. Jevons şi francezului L. Walras. În această perioadă sistemul
economiei de piaţă a fost deja format şi problemă centrală de cercetare a devenit cunoaşterea
condiţiilor funcţionării lui echilibrate. Noul conţinut a dictat necesitatea schimbării denumirii
ştiinţei economice, noua denumire, „Economics”, fiind propusă de fondatorul şcolii neoclasice
A. Marshall, ea fiind tradusă din engleză fie ca „teorie economică”, fie ca „ştiinţă economică”.
Primul curs universitar de Economics a fost ţinut de însuşi A. Marshall în 1902 la Universitatea
din Cambridge. La denumirea de Economie politică nu s-a renunţat definitiv, ea fiind
actualmente aplicată de reprezentanţii şcolii de la Virginia pentru desemnarea spaţiului de
cercetare teoretică a mecanismelor opţiunii publice.
A fost schimbată nu doar denumirea, dar şi obiectul de studiu al teoriei economice.
Relaţiile de producţie au fost înlocuite cu comportamentul uman, dedus din raportul „nevoi-
resurse”. Astfel, L. Robbins, în lucrarea Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice, a
caracterizat ştiinţa economică drept o „ştiinţa despre activitatea umană determinată de caracterul
limitat al resurselor şi de caracterul nelimitat al nevoilor, satisfacerea cărora este scopul
activităţii umane”2, iar P. Samuelson, în lucrarea Economics, ca „ştiinţă despre modul în care
oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu ajutorul banilor sau fără ei, acele resurse de producţie
rare pentru producerea diferitor mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi oameni şi diferite
grupări ale societăţii”3. Pentru a înţelege mai bine sensul acestor definiţii ale obiectului de studiu,
devine necesară examinarea esenţei nevoilor şi resurselor economice.
Orice fiinţă umană este un produs al naturii şi societăţii, deci este o
fiinţă biologico-socială. Ea există şi se dezvoltă în măsura în care îşi
satisface multiplele nevoi.
Noţiunea „nevoi” are interferenţe cu noţiunile „dorinţe” şi „cerere”. Dorinţele
desemnează starea psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Nu orice dorinţă se
transformă în nevoie. Cât de mult nu am dori să substituim totalmente petrolul, gazul şi
cărbunele cu energia solară, la moment nu o putem face din cauza restricţiilor de ordin tehnic şi
economic, precum şi a rezistenţei din partea producătorilor de resurse energetice tradiţionale.
Drept exemple pot servi nevoia unei familii pentru alimentaţie, vestimentaţie şi locativ, a
unui copil bolnav pentru îngrijire medicală, a unei provincii pentru înzestrarea cu instituţii
şcolare, a unui oraş pentru apă potabilă, a unei economii naţionale pentru investiţii străine de
proporţii.
2 Robbins L. An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London, 1932.3 Samuelson P. Economics. An Introductory Analysis. New York, Toronto, London, 1962.
Nevoile economice reprezintă ansamblul cerinţelor care pot fi satisfăcute în cadrul
societăţii existente cu potenţialul tehnic disponibil.
Nevoile economice
Deosebirea dintre nevoi şi cerere rezidă în posibilitatea satisfacerii nevoii cu mijloacele
monetare disponibile. Dacă cantitatea mijloacelor monetare disponibile permite satisfacerea
nevoii, ea se transformă în cerere, cererea desemnând, astfel, nevoia solvabilă.
Nevoile posedă un caracter obiectiv-subiectiv. Intrate în obiceiuri şi tradiţii de consum, ele
dobândesc un caracter obiectiv. Totodată, aceeaşi nevoie pentru diferiţi indivizi este diferită, ce
conferă nevoilor o latură subiectivă, pronunţat psihologică.
Multitudinea nevoilor umane a determinat clasificarea lor după anumite criterii. Prima
încercare de clasificare a efectuat-o încă Aristotel. El a delimitat nevoile corporale de cele
spirituale. Clasificarea lui Aristotel a fost completată de A. Marshall, care a delimitat 6 perechi
de nevoi: primare şi secundare, inferioare şi superioare, pozitive şi vicii, comune şi specifice,
ordinare şi extraordinare, individuale şi colective. Însă cea mai cunoscută a devenit clasificarea
propusă de psihologul american A. Maslow, care a divizat nevoile umane în cinci categorii
(figura 1.1):
Figura 1.1. Clasificarea nevoilor economice
Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni, existând două nivele în satisfacerea
lor: minimal şi bazic. Nivelul minimal asigură consumul de bunuri şi servicii necesare
supravieţuirii, în timp ce nivelul bazic – volumul de bunuri şi servicii necesar unui nivel de viaţă
decent. Pornind de la această diferenţiere, statistica aplică noţiunile de „minim de existenţă” şi
„buget de consum”, care se calculează ca indicator mediu pe locuitor, precum şi separat pe
vârste, sexe şi mediu de trai. În urma analizei nivelului de satisfacere a nevoilor fiziologice,
economiştii au reliefat următoarea legitate economică: la nivel minimal nevoile umane sunt
relativ omogene, în timp ce la nivel bazic ele devin eterogene, fiind determinate de
preferinţele individuale şi tipurile de activitate.
Noţiunile „primar” şi „secundar” din piramida lui Maslow nu exprimă importanţa lor
pentru fiinţa umană, ci ordinea satisfacerii lor. Studierea acestei ordini l-a adus pe Maslow la
descoperirea legii ierarhizării nevoilor, în conformitate cu care nevoile secundare devin
actuale pentru om doar după ce sunt satisfăcute nevoile primare. Deşi nu sunt excluse
nevoi secundare
nevoi primare
de
autorealizare
de autoritate
de comunicare
de securitate fiziologice (alimentare, vestimentare, habitaţie)
cazurile când, la unii oameni, anumite nevoi secundare pot lipsi: de autoritate – la oamenii
modeşti, de comunicare – la oamenii solitari.
Nevoile umane se caracterizează printr-o serie de trăsături.
1. Nevoile umane sunt nelimitate/ în continuă creştere pe termen lung. Ceea ce îl deosebeşte
pe om de animale este înlocuirea nevoilor mai vechi cu altele mai noi. Astfel, sub influenţa
evoluţiei producţiei, oamenii şi-au diversificat alimentaţia şi vestimentaţia, mijloacele de
comunicaţie şi transport, modalităţile de utilizare a timpului liber. Drept exemplu pot servi
blugii. În secolul al XIX-lea, în scopuri tehnice a fost creată o nouă stofă trainică. Ocazional din
ea a fost cusută o pereche de pantaloni, ceea ce a generat o nouă nevoie – de blugi. Un alt factor
important al diversificării nevoilor este publicitatea, care incită oamenii la permanente
experimente de consum, soldate cu formarea unor nevoi noi. Analizând aceste situaţii empirice,
economiştii au formulat legea nevoilor crescânde, conform căreia pe măsura dezvoltării
societăţii nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ. Pe termen scurt, însă, nevoile
economice sunt relativ constante.
2. Nevoile umane primare sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul că
satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun. După
cum menţiona A. Smith, „tendinţa spre alimentaţie este limitată la fiecare om de mărimea
stomacului său”. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale este descrescândă pe măsură ce ea
este satisfăcută continuu. De exemplu, nevoia în hrană se modifică pe măsura consumării de
alimente, trecând de la foame la saţietate, dezgust şi chiar suferinţă. În cazul nevoilor secundare,
însă, limita în capacitate dispare. Oamenii ambiţioşi niciodată nu vor recunoaşte pentru sine un
exces de autoritate sau putere, iar cei înţelepţi un exces de cunoştinţe (vestita concluzie a lui
Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu nimic”).
3. Nevoile umane posedă capacitatea de regenerare, ceea ce semnifică că prin satisfacere ele
dispar, dar se refac în timp.
Nivelul satisfacerii nevoilor umane depinde de o serie de factori:
Nivelul de dezvoltare economică a ţării şi mărimea veniturilor disponibile: cu cât mai
dezvoltată este ţara şi cu cât mai mari sunt veniturile personale, cu atât mai înalt este nivelul de
satisfacere a nevoilor.
Nivelul de cultură al oamenilor influenţează structura nevoilor: un nivel mai înalt de
cultură denotă o pondere mai mare a nevoilor secundare.
Perioada de timp analizată. Economistul austriac E. Böhm-Bawerk a lansat ipoteza că
indivizii preferă să-şi satisfacă nevoile într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Motivele la care s-
a referit au fost incertitudinea viitorului, capacitatea limitată de previziune şi viaţa scurtă a
omului.
Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice.
Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puţin variate sunt şi bunurile care le
satisfac. Luând drept criteriu provenienţa lor, ele se clasifică în bunuri libere şi bunuri
economice. Bunurile libere sunt cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere
privată (aerul, lumina solară, apa din mări şi oceane, nisipul din pustiuri), deoarece sunt în
cantităţi ce depăşesc nevoile umane. Bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice,
fiind produse cu cheltuieli de resurse economice.
Diferenţa dintre bunurile libere şi cele economice trebuie interpretată uneori în funcţie de
timp şi de loc. Aerul de munte sau apa din mare sunt bunuri libere numai pentru cei care
beneficiază de ele în mod gratuit, iar pentru cei care fac cheltuieli pentru a accede la ele
constituie bunuri economice. Pe măsura înrăutăţirii mediului ambiant şi a agravării problemelor
ecologice, tot mai multe bunuri libere vor intra în categoria celor economice.
Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii (figura 1.2):
Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare
pentru satisfacerea nevoilor sale.
Bunurile economice
Figura1.2. Clasificarea bunurilor economice
Bunurile şi serviciile de consum sunt bunurile ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor.
Unele din ele sunt non-durabile (bunurile alimentare, serviciile de energie electrică sau de
coafor), altele sunt semi-durabile (vestimentaţie, telefoane mobile), iar a treia categorie o
reprezintă bunurile durabile, care pot fi utilizate pe parcursul mai multor ani sau chiar a întregii
vieţi (mobilă, bijuterii, case de locuit). Bunurile şi serviciile de producţie servesc la producerea
bunurilor de consum, satisfăcând astfel nevoile în mod indirect. Ele se compun din echipamente
de producţie (maşini-unelte, clădiri industriale şi comerciale, mijloace de transport), materii
prime şi semifabricate, energie, servicii acordate de o întreprindere altor întreprinderi.
După forma de existenţă bunuri materialebunuri imateriale (servicii)
După destinaţie bunuri şi servicii de consumbunuri şi servicii de producţie
După gradul de prelucrare bunuri primarebunuri intermediarebunuri finale
După gradul de interdependenţă - bunuri substituibile- bunuri complementare
După gradul de exclusivitate şi rivalitate bunuri privatebunuri publice
BU
NU
RIL
E E
CO
NO
MIC
E
Bunurile primare sunt cele desprinse din mediul natural (copacii din pădure); bunurile
intermediare – cele care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape de
prelucrare (lemnul la fabrica de mobilă); bunurile finale intră în consum fără a mai fi supuse
prelucrării (mobila din lemn).
Bunurile substituibile se pot înlocui unele cu altele atât în consum, cât şi în alte genuri de
activităţi economice. În categoria lor intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul (în cazul consumului),
automobilul, trenul, avionul şi vaporul (în cazul deplasării teritoriale). Bunurile complementare
sunt cele care se consumă doar în comun. De regulă, ele sunt prezentate ca bunuri-pereche de
Bunurile private sunt bunuri din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un
bun privat este considerat exclusiv, deoarece poate fi consumat numai de persoana care îl
posedă, care l-a cumpărat. Caracteristica de rivalitate derivă din faptul că fiecare unitate vândută
de bun diminuează oferta lui totală.
Bunurile publice se caracterizează prin non-exclusivitate şi non-rivalitate. Un bun public
este non-exclusiv, deoarece poate fi consumat de mai multe persoane. Excluderea de la utilizarea
lui a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea
bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin non-rivalitate
– oferta lui totală nu diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau
colectiv. Deci, un bun public poate asigura beneficii individuale egale, indiferent de numărul
consumatorilor. De menţionat că cele două caracteristici (non-rivalitatea şi non-exclusivitatea)
sunt întrunite numai de bunurile publice pure: apărarea naţională, iluminatul străzilor, serviciile
prestate de poliţie etc. Problemele legate de finanţarea, producerea şi prestarea lor şi le asumă
statul, ele fiind acordate consumatorilor în mod direct şi gratuit. Bunurile cvasi-publice
(serviciile de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale) trec de la producător la
consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se comercializează are la bază atât
criteriile pieţei, cât şi criteriile administrative şi de echitate.
Producerea bunurilor economice necesită posedarea, utilizarea şi combinarea resurselor
economice.
Pentru a-şi satisface nevoile de consum şi de producţie omul acţionează
asupra naturii şi realizează un proces de producţie, prin care transformă
şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale.
Resursele economice
Ca şi nevoile umane, ele sunt diverse, delimitându-se următoarele categorii (figura 1.3):
Figura 1.3. Clasificarea resurselor economice
Resursele primare, sau originare, sunt constituite din resursele naturale şi din potenţialul
demografic. Ele nu pot fi create sau sintetizate pe cale artificială. Resursele derivate sunt
obţinute în baza celor primare, fiind rezultate ale activităţii umane.
Resursele umane exprimă capacităţile fizice şi intelectuale, moştenite şi obţinute, pe care
membrii societăţii le aplică în activitatea economică. Resursele naturale includ resursele pe care
natura le-a creat şi/sau le regenerează (pământul, apa, bogăţiile subsolului). Resursele
investiţionale reprezintă bunurile cu ajutorul cărora se creează alte bunuri (spaţiile de producţie,
echipamentele, utilajele, instrumentele, mijloacele de transport productiv etc.). Resursele
informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi efectuarea acţiunii
economice.
Ansamblul elementelor ce pot fi atrase şi utilizate în producerea bunurilor
economice, necesare satisfacerii nevoilor umane, constituie resursele economice .
După sursa de provenienţă resurse primare, sau originareresurse derivate
După natura lor resurse umaneresurse naturaleresurse investiţionaleresurse informaţionale
După gradul recuperării resurselor naturale resurse regenerabile resurse neregenerabile
RE
SUR
SE E
CO
NO
MIC
E
Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie interpretate, pe termen scurt, ca
relativ rare, adică insuficiente în raport cu nevoile umane. Sunt rare suprafeţele funciare,
datorită extinderii oceanului planetar, a suprafeţelor ocupate de pustiuri, munţi şi gheţari. Sunt
relativ rare echipamentele de producţie, mai ales în ţările subdezvoltate. Sunt relativ rare
resursele umane de anumite calificări şi profesii. Deşi posibilităţile cunoaşterii sunt nelimitate,
stocul existent de cunoştinţe nu permite soluţionarea totalităţii problemelor cu care se confruntă
omenirea.
În legătură cu resursele economice se cer a fi specificate trei aspecte importante:
1. În condiţiile globalizării şi regionalizării, posibilitatea de a importa resurse nu reduce
riscul rarităţii. Chiar dacă ele există în abundenţă din import, starea de raritate poate să se
menţină în măsura în care ţara respectivă nu dispune de mijloacele de plată a importului sau
importul ridică în asemenea măsură costul resursei încât consumul său devine limitat.
2. O resursă abundentă cantitativ şi calitativ poate deveni relativ rară atunci când nu există
capacitatea valorificării ei economice. Valorificarea economică presupune eficienţă, adică
eliminarea risipei şi optimizarea consumurilor.
3. Resursa trebuie să fie evaluată pe categorii şi elemente de structură şi nu în termeni
globali. Astfel, într-o economie pot exista mulţi şomeri şi multe locuri de muncă libere, pe
motivul neconcordanţei dintre nivelul de pregătire profesională a lucrătorilor şi caracteristicile
tehnologice ale locurilor de muncă.
Ca urmare, raritatea relativă a resurselor economice pe termen scurt este considerată
lege economică generală pentru toate ţările, fie ele sărace sau bogate. Prin aceasta ea se
deosebeşte de „penurie” (deficit), care este o stare conjuncturală şi limitată în spaţiu.
Pentru a depăşi raritatea resurselor economice, oamenii aplică noi
tehnici şi tehnologii, care lărgesc posibilităţile de producere a bunurilor.
Însă bunurile suplimentare necesită resurse economice suplimentare. În acest mod se creează o
spirală de extindere a producţiei şi a resurselor necesare ei, care semnifică o contradicţie
economică majoră: creşterea economică generează şi sporeşte raritatea economică.
Consecinţele acţiunii legii rarităţii resurselor se reduc la următoarele:
raritatea resurselor economice le face preţioase, stabilindu-se la ele un anumit preţ;
stabilirea preţului la resursele economice determină suportarea anumitor costuri;
existenţa costurilor determină organizarea activităţii economice în baza unui
comportament economic raţional axat pe alegere.
Alegerea economică
La mod general, alegerea reprezintă acţiunea prin care se acordă preferinţă unei anumite
alternative, celelalte fiind eliminate. Din multitudinea bunurilor de consum consumatorii le aleg
pe cele care le sunt necesare şi accesibile după preţ şi veniturile disponibile. Alegerile pe care le
efectuează întreprinderile se bazează pe preţurile resurselor economice şi cererea consumatorilor.
Alegerea investitorilor se orientează şi ea la decalajul dintre costul mijloacelor investite şi venitul
care poate fi obţinut în viitor. Se impune, astfel, luarea unor decizii care necesită alegerea unei
alternative dintr-o multitudine posibila, luând în consideraţie factorul timp.
Dacă resursele şi bunurile nu ar fi fost rare, nu ar fi existat problema alegerii economice şi
nu ar fi existat, prin urmare, ştiinţa economică.
Structural, Teoria economică se divide în mai multe compartimente, cele mai elaborate
fiind Microeconomia şi Macroeconomia.
1.2. Obiectul de studiu al microeconomiei şi comportamentul homo economicus
Microeconomia (microeconomics) a apărut în ultima treime a
secolului al XIX-lea graţie desfăşurării „revoluţiei marginaliste”,
ai cărei precursori au fost G. Thünen şi G. Gössen, iar promotori
– austriecii C. Menger şi E. Böhm-Bawerk, englezul S. Jevons şi francezul L. Walras. Însă după
fiecare revoluţie ştiinţifică apare, de obicei, o personalitate care sistematizează inovaţiile
introduse, creând „nucleul dur” al ştiinţei pentru o anumită perioadă de timp. După „revoluţia
marginalistă” această misiune i-a revenit lui Alfred Marshall. În lucrarea sa Principiile ştiinţei
economice (1890) el a format sistemul de noţiuni şi legităţi care guvernează comportamentul
unui consumator, al unui producător, funcţionarea pieţei unui produs.
Caseta 1.2. Alfred Marshall (1842-1924)
A. Marshall s-a născut la Londra şi a studiat matematica, economia, logica şi filosofia morală la Universitatea din Cambridge. În anii 1885-1908 el activează ca profesor la această Universitate, devenind fondatorul faimoasei şcoli de la Cambridge, din care ulterior au ieşit A. Pigou, J.M. Keynes, J. Robinson şi alţi economişti iluştri. Principalei sale lucrări – Principiile ştiinţei economice (1890) – Marshall i-a dedicat 20 ani din viaţă, iar cursul Economics, introdus de el în 1902, a devenit manualul principal al studenţilor economişti până la apariţia Economics-ului lui P. Samuelson (1948).
Principalele realizări ale lui A. Marshall în domeniul analizei cererii sunt legate de deducerea curbei cererii (el fiind primul care a stabilit legătura dintre legea cererii şi legea utilităţii marginale descrescânde) şi analiza surplusului consumatorului. Tot el a universalizat noţiunea de elasticitate, aplicând-o faţă de cererea la bunurile
Teoria economica contemporană a devenit o ştiinţa comportamentală, al cărei obiect
de studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice
relativ rare.
Apariţia şi obiectul studiului microeconomic
finale şi la factorii de producţie, precum şi la oferta bunurilor.În domeniul analizei ofertei Marshall a delimitat perioada de piaţă, perioada scurtă şi perioada lungă de timp
şi a dezvoltat ideea randamentului crescător şi descrescător al factorului de producţie variabil. El a susţinut că, pentru majorarea bunăstării sociale, se cer a fi impozitate ramurile cu randament descrescător, iar subvenţionate – cele cu randament crescător; în ramurile cu randament constant intervenţia statului fiind inutilă.
Însă locul central în teoria sa îl ocupă problema formării preţului de echilibru. Dacă reprezentanţii şcolii clasice considerau că preţul bunului este determinat de costurile de producţie, iar economiştii marginalişti – de utilitatea marginală a bunului, Marshall a sintetizat aceste două abordări prin introducerea în analiză a factorului timp. Cu cât perioada de timp este mai scurtă, menţiona el, cu atât mai mare este influenţa cererii asupra formării preţului, iar cu cât perioada de timp este mai mare, cu atât mai mult creşte influenţa costurilor de producţie. Rolul cererii şi al costului asupra preţului de echilibru a fost comparat cu lamele foarfecii care taie hârtia.
Metoda lui A. Marshall cu privire la studierea echilibrelor parţiale, fiind mai puţin elaborată decât cea a lui L. Walras, totuşi are meritul de a fi mai practică şi mai apropiată de interesele omului de afaceri.
Subiecţii principali de analiză microeconomică sunt consumatorii şi producătorii
individuali.
Consumatori de bunuri finale iau decizia „ce şi cât să consume”, pornind de la
preferinţele lor, veniturile de care dispun şi modificarea preţurilor la bunurile de consum.
Producătorii de bunuri şi servicii iau decizia „ce, cum şi pentru cine să producă”,
pornind de la resursele economice şi tehnologiile disponibile, costurile necesare a fi suportate,
cererea consumatorilor şi posibilităţile de câştig.
Consumatorii şi producători interacţionează pe piaţă. În acest caz, microeconomia explică
legităţile formării şi modificării cererii consumatorilor şi a ofertei producătorilor, mecanismul de
formare a preţului la care se vând/cumpără diverse bunuri şi a cantităţii bunurilor vândute-
cumpărate (preţul şi cantitatea de echilibru), modalităţile de reechilibrare a pieţei şi cauzele
modificării echilibrului pe piaţa unui produs.
Modelul de comportament individual al agenţilor economici consumatori şi producători a
primit denumirea de homo economicus, a cărui realizare este bazată pe existenţa a patru condiţii:
1) omul este autonom, el luând decizii în mod independent, pornind de la preferinţele sale
individuale subiective;
2) omul este egoist, el orientându-se, în primul rând, la interesele personale, deşi factorii
politici şi sociali, precum şi normele morale apar în calitate de restricţii pentru egoism;
Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări)
studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe alegerea
optimala dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor economice
relativ rare.
3) omul este raţional, deciziile lui fiind bazate pe raportul optimal dintre costurile suportate
şi beneficiile obţinute în vederea atingerii scopurilor trasate;
4) omul este perfect informat, el deţinând totalitatea informaţiilor necesare pentru luarea
deciziilor optimale.
Deşi un asemenea mod de comportament este destul de răspândit, el nu este unul absolut
valabil pentru toţi indivizii. Unii oameni se comportă impulsiv, fără a ţine cont de consecinţele
negative posibil să apară, alţii acţionează după obişnuinţă, fără a utiliza fiecare posibilitate pentru
ameliorarea situaţiei proprii. Există şi oameni altruişti. Paradoxul constă şi în faptul că indivizii,
preocupaţi doar de interesul personal, devin izolaţi social, ceea ce se reflectă negativ atât asupra
confortului lor spiritual, cât şi asupra posibilităţilor de câştig. Pentru a reuşi în viaţă, oamenii
trebuie să se asocieze în baza unor relaţii de încredere.
Totodată, dacă se admite ideea că comportamentul uman este, la diferiţi oameni, total
diferit, acţiunile economice şi economia în ansamblu devin imprevizibile, ceea ce împiedică
efectuarea anticipărilor şi reglementarea economiei în baza politicilor economice. Ţinând cont de
aceasta, comportamentul homo economicus rămâne valabil studiului microeconomic.
Punctul de plecare al analizei microeconomice îl constituie conceptele de alocare, alegere şi
cost de oportunitate, reflectate în modelul posibilităţilor de producţie.
1.3. Modelul posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate
Instrumentul care pune în evidenţă diferite combinaţii alternative
de producţie este modelul posibilităţilor de producţie. Ca orice
model de analiză, el simplifică realităţile economice, însă pe
baza utilizării lui se pot formula unele concluzii cu privire la raritate, cost de oportunitate
(alternativ) şi alegere raţională.
Modelul posibilităţilor de producţie se bazează pe următoarele premise:
1) alegerea se efectuează doar între două bunuri;
2) cantitatea şi calitatea resurselor economice este constantă;
3) tehnologia fabricării rămâne nemodificată;
4) economia are un caracter închis (ce semnifică lipsa legăturilor economice cu exteriorul).
Posibilităţile de producţie reprezintă cantitatea de bunuri/servicii care pot fi produse în
condiţiile utilizării depline a resurselor economice Dacă, de exemplu, un fermier ar putea
produce grâu (în ordine descrescătoare, în tone: 10; 6; 5; 0) şi porumb (în ordine crescătoare, în
tone: 0; 1; 3; 6), atunci posibilităţile de producţie ar putea fi reprezentate tabelar şi grafic în
modul următor (tabelul 1.1, figura 1.4):
Caracteristicile modelului posibilităţilor de producţie
Tabelul 1.1 Posibilităţile de producţie
Variantealternative
Grâu (t) Porumb (t)
A 10 0
B 9 1
C 6 3
D 0 6
Figura 1.4. Curba posibilităţilor de producţie
Tabelul evidenţiază că prima variantă alternativă de utilizare a resurselor economice
presupune alocarea lor integrală la producerea grâului, ceea ce grafic este reprezentat prin
punctul pe axa OY, care desemnează cantitatea de grâu posibilă a fi produsă (punctul A). Ultima
variantă alternativă semnifică utilizarea integrală a resurselor economice la producerea
porumbului, ceea ce este reprezentat grafic prin punctul pe axa OX care desemnează cantitatea
de porumb posibilă a fi produsă (punctul D). În situaţii reale, deoarece ambele bunuri sunt
necesare, o parte din resursele economice vor fi alocate la producerea grâului, iar altă parte – la
producerea porumbului, pe grafic aceste variante alternative fiind reprezentate prin punctele B şi
C. Prin reunirea tuturor punctelor obţinute pe grafic se obţine o curbă, denumită curba
posibilităţilor de producţie (CPP).
Punctele plasate pe CPP indică volumul maximal de bunuri economice (grâu şi
porumb în exemplul propus) care poate fi produs, toate resursele economice fiind utilizate
deplin. Orice punct din exteriorul acestei curbe indică un volum de bunuri imposibil a fi produs,
deoarece resursele economice pentru acest volum sunt insuficiente (punctul E). Orice punct din
interiorul curbei semnifică un volum de bunuri mai mic decât cel posibil a fi produs, din cauza
utilizării parţiale sau ineficiente a resurselor economice (punctul F). Deci, CPP separă
combinaţiile realizabile de producere a bunurilor (A, B, C, D, F) de cele nerealizabile (E).
Panta CPP este înclinată negativ, ceea ce denotă că în condiţiile utilizării depline a
resurselor economice majorarea producerii unui bun este urmată de reducerea cantităţii produse
de celălalt bun. De exemplu, dacă se alege majorarea producerii de grâu, va fi necesar, cu
resursele disponibile şi tehnologiile existente, de a reduce producerea porumbului, prin
realocarea resurselor economice de la producerea porumbului la producerea grâului. Şi invers,
dacă se va alege majorarea producerii porumbului, va fi necesar de a reduce producerea grâului,
prin realocarea resurselor economice de la producerea grâului la producerea porumbului.
Y(grâu)
10
9
6
O 1 3 6
A B
C
D
E
F
X(porumb)
Panta CCP, calculată prin panta tangentei într-un punct oarecare a CPP, denotă în ce
proporţie un bun este sacrificat pentru a produce altul, prin realocarea resurselor economice
disponibile. Panta tangentei faţă de axa OX, măsurată prin mărimea unghiului α, denotă câte
unităţi din grâu va trebui de redus pentru a majora producerea porumbului cu o unitate. Şi invers,
panta tangentei faţă de axa OY, măsurată prin mărimea unghiului β, denotă câte unităţi din
producţia de porumb va trebui de redus pentru a majora producerea grâului cu o unitate (figura
1.5).
Figura 1.5. Costurile de oportunitate
Proporţia de înlocuire a unui bun cu altul poartă denumirea de cost de oportunitate, sau
cost alternativ.
El se calculează prin raportul dintre efectul pierdut şi cel care se obţine, sau dintre
diminuarea cantităţii bunului sacrificat (– ∆Y) şi unitatea suplimentară din bunul care se doreşte
(∆X):
.
După cum denotă tabelul 1.1 şi figura 1.4 , deplasarea din punctul A pe CPP în punctul B
determină sacrificarea unei tone de grâu pentru producerea unei tone de porumb, costul de
oportunitate a 1 tone de porumb fiind 1 tonă de grâu . Deplasarea din punctul
B în punctul C va genera un cost de oportunitate de 1,5 tone de grâu pentru o tonă suplimentară
Y(grâu)
10
– y
+x
X(porumb) 0 6
Costul de oportunitate reprezintă aprecierea (în expresie cantitativă sau monetară)
acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se
adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă
posibilă.
de porumb , iar deplasarea din punctul C în punctul D – de 2 tone de grâu
pentru 1 tonă suplimentară de porumb .
În cazul producerii suplimentare a grâului este sacrificat porumbul. Deplasarea din punctul
D în punctul C pe CPP determină sacrificarea a 1/2 tone de porumb pentru producerea 1 tone de
grâu ; din punctul C în punctul B – 2/3 tone de porumb pentru producerea 1
tone de grâu , iar din punctul B în punctul A – 1 tonă de porumb pentru
producerea 1 tone de grâu (tabelul 1.2).
Tabelul 1.2 Costurile de oportunitate ale porumbului şi grâului
Costul de oportunitate al porumbului
Costul de oportunitate al grâului
1 1
1,5 2/3
2 1/2
După cum se poate observa, costul de oportunitate manifestă tendinţă de creştere (de la 1 la
1,5 şi apoi la 2 pentru 1 tonă suplimentară de porumb şi de la 1/2 la 2/3 şi apoi la 1 pentru o tonă
suplimentară de grâu), ceea ce îi atribuie CPP o alură concavă faţă de origine. Explicaţia rezidă
în caracterul specializat al resurselor economice. Realocarea lor de la producerea porumbului la
producerea grâului şi vice-versa necesită anumite cheltuieli de adaptare a resurselor. Cu cât sunt
mai diferite bunurile necesare a fi produse şi cu cât este realocat un volum mai mare de resurse
economice nespecializate, cu atât mai mari devin costurile de oportunitate, determinând un
volum în descreştere a producerii bunului alternativ. Panta tot mai abruptă în cazul deplasării pe
CPP de la stânga la dreapta este o manifestare a acţiunii legii creşterii costurilor de
oportunitate.
De menţionat că această lege nu poartă un caracter absolut. În cazul în care resursele
economice sunt utilizate cu eficienţă similară pentru diferite bunuri, curba posibilităţilor de
producţie ia forma unei linii drepte. Exemplu pentru o asemenea situaţie poate servi utilizarea în
procesul de producţie a unui utilaj universal.
Totodată, există situaţii când majorarea producerii unui bun nu necesită sacrificarea altuia.
Astfel, în condiţiile când producţia se situează dedesubtul curbei CPP, prin antrenarea resurselor
anterior neutilizate sau prin sporirea eficienţei resurselor utilizate se poate majora producerea
atât a grâului, cât şi a porumbului.
Deci, în modelul posibilităţilor de producţie:
raritatea rezultă din existenţa combinaţiilor de bunuri care nu pot fi produse pe
motivul insuficienţei resurselor economice disponibile ( punctele aflate deasupra
CPP);
alegerea este dictată de necesitatea de a alege între combinaţiile de bunuri care pot
fi produse (punctele aflate pe CPP);
costul de oportunitate este exprimat prin panta CPP, care ilustrează cantitatea
sacrificată dintr-un bun necesară creşterii cu o unitate a producerii altui bun.
Curba posibilităţilor de producţie indică „ce şi cât de produs” în condiţiile
resurselor economice şi ale tehnologiilor constante. Dar ce se va întâmpla
dacă volumul resurselor economice va creşte, de exemplu, pe contul
atragerii de către fermier a unor lucrători suplimentari, cumpărării unei cantităţi suplimentare de
materii prime şi resurse energetice, sau dacă va fi utilizată o nouă tehnologie, mai performantă,
care, cu acelaşi volum de resurse, va permite producerea unui volum sporit de grâu şi porumb?
În acest caz posibilităţile de producţie vor creşte, grafic această situaţie manifestându-se prin
deplasarea paralelă a CPP la dreapta (figura 1.6). Dacă resursele economice se reduc sau
tehnologiile devin uzate CPP se va deplasa paralel la stânga, spre originea sistemului de
coordonate, determinând un volum mai mic de ambele bunuri produse (figura 1.7).
Figura 1.6. Creşterea posibilităţilor de producţie
Figura 1.7. Reducerea posibilităţilor de producţie
Dacă va avea loc o modificare unilaterală a resurselor şi tehnologiilor pentru un careva bun
din cele două, deplasările curbei CPP vor avea un caracter asimetric fata de originea sistemului
de coordonate. Astfel, în cazul extinderii unilaterale a producerii grâului, CPP se va deplasa în
poziţia A’D, iar în cazul extinderii unilaterale a producerii porumbului – în poziţia AD ’
(figura1.8).
Y(grâu)
O X(porumb)
Y(grâu)
O X(porumb)
Modificarea posibilităţilor de producţie
Figura 1.8. Modificarea asimetrică a posibilităţilor de producţie
1.4. Metodele de cercetare aplicate în microeconomie
În orice ştiinţă, pe lângă determinarea clară a obiectului de
studiu, un rol important îl deţine metodologia cercetării.
Ea este comparată cu „farul care luminează calea cunoaşterii”. Astfel, dacă ne confruntăm
cu o maladie, pentru a stabili un tratament corect este necesar de a cunoaşte cauzele ei şi
consecinţele care ar putea urma. Teoria economică, prin diferite principii şi metode, descrie
procesele şi fenomenele economice, explică esenţa şi cauzele apariţiei lor, anticipează posibilele
modificări pe termen scurt şi lung şi oferă recomandări în vederea stimulării sau destimulării lor.
Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice metodele de cercetare au evoluat. Prima metodă
de cunoaştere a fenomenelor economice a fost cea empirică, bazată pe colectarea şi descrierea
faptelor şi evenimentelor obţinute, preponderent, din observări. În secolul al XVII-lea, englezul
W. Petty a suplinit metoda empirică cu cea statistică, colectarea informaţiei fiind urmată de
analiza ei cantitativă. Ulterior statistica economică a devenit o ştiinţă economică autonomă.
Începând cu secolul al XVIII-lea, prin îmbinarea metodelor formal-logice de inducţie şi
deducţie, analiză şi sinteză, analogie şi comparare, a început să fie aplicată metoda cauzală,
bazată pe studiul esenţei fenomenelor economice sub aspect calitativ. Ea a permis crearea
ierarhiilor logice după principiul: din fenomenul A rezultă consecinţa B, care generează
fenomenul C etc. Aceasta a creat condiţii pentru explicarea şi anticiparea fenomenelor
economice chiar şi în cazul în care între ele există o legătură indirectă şi/sau mai puţin
Y(grâu)
O X(porumb)
A’
A
D
Y(grâu)
O X(porumb)
D D’
A
Metodologia cercetării reprezintă totalitatea principiilor şi a metodelor utilizate
pentru găsirea soluţiilor problemelor cu care se confruntă o anumită ştiinţă.
Evoluţia metodelor de cercetare economico-teoretică
importantă. În secolul al XIX-lea, D. Ricardo a fost primul care a aplicat metoda abstracţiei
ştiinţifice, ce presupune relevarea celor mai importante caracteristici ale fenomenelor şi
proceselor economice şi abandonarea celor secundare. Tot în această perioadă, K. Marx a aplicat
la ştiinţa economică metoda dialectică, care presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor
economice în interacţiune şi dezvoltare, prin trecerea de la modificări cantitative la schimbări
calitative, precum şi metodele de cercetare de la abstract la concret şi unitatea istoricului şi
logicului.
Toate aceste metode sunt utilizate şi în cercetarea microeconomică, însă la ele se mai
adaugă principiile şi metodele specifice microeconomiei.
Metodele specifice de cercetare microeconomică includ analiza
funcţională, analiza marginală şi modelarea economică.
Variabilele sunt orice mărimi măsurabile care au capacitatea de a se modifica. Ceea ce îl
interesează pe economist este legătura dintre variabile. De exemplu, cererea de noi automobile
(Da) va depinde, probabil, de preţul noilor automobile, de nivelul veniturilor familiale, de preţul
combustibilului, de preţul automobililor de mâna a doua şi de alţi factori. Relaţia poate fi
formalizată în felul următor:
Da = f (x1, x2, x3, …, xn).
Aceasta semnifică a spune că variabila dependentă (cererea de noi automobile) „depinde
de”, sau „este determinată de”, sau „este funcţie de” variabilele independente enumerate.
Dependenţa dintre variabile fiind stabilită, se purcede la stabilirea tipului ei. Astfel, cu cât
veniturile consumatorilor vor fi mai mari, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi, cu atât cererea
de automobile va fi mai mare. Prin urmare, între mărimea venitului şi cererea de automobile
există o dependenţă directă. Totodată, între nivelul preţului la combustibil şi nivelul cererii de
automobile există o dependenţă inversă: cu cât preţurile la combustibil sunt mai înalte, cu atât
cererea la automobile este mai mică, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi.
Deci, unul din principiile generale simplificatoare în analiza funcţională este supoziţia „toţi