Introducere în știința limbajului – Curs Semestrul I , Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării , Universitatea “ Dunărea de jos “ , Galați Prof . Ionel Apostolatu Curs I În sens strict, comunicarea este un proces specific uman, chiar dacă într-un sens mai larg , comunicare există și în lumea animală, prin sunete și gesturi . Limbajul uman se manifestă în comunicare reciprocă, adică în alteitate . Există 3 universalii : semanticitatea – prin limbaj înțelegem și transmitem conținuturi de idei , situate în spațiul extra lingvistic . alteitatea – faptul de a fi împreună cu alții ; etimologia cuvântului “comunicare” trimite la un lucru aflat în comun, împărtășit cu alții . creativitate – creăm prin cuvinte Oamenii se înțeleg între ei în moduri variate : cuvinte, gesturi , scriere , etc. În toate situațiile, se realizează comunicare când un conținut cognitiv este transmis de la un individ la altul prin semne care au aceeași valoare pentru vorbitor și ascultător . Comunicarea umană are loc pe 3 canale diferite : verbal paraverbal : inflexiuni verbale , geamăt, țipăt, oftat , etc non-verbal Conform unor studii , s-a constatat că , în procesul comunicării , verbalul ocupă o pondere de 7 % ,paraverbalul 38 % , iar non-verbalul 55 % . Comunicarea verbală manifestă două comportări : orală și scrisă . De câte ori comunicăm, avem în vedere 4 obiective : să fim recepționați să fim înțeleși să fim acceptați să provocăm o reacție , constând într-o schimbare de comportament și atitudine Procesele comunicării umane sunt indispensabile în constituirea fiecărui grup social .Dincolo de convingerile personale și cunoștințele acumulate prin educație , realitatea demonstrează că relațiile dintre oameni depind și de capacitatea fiecărui individ de a se face înțeles și de a-i înțelege pe alții . Fiecare individ incearcă să afle, conștient sau nu, care e locul lui în societate, atât prin comparația cu alții , cât și prin raportarea la propriile valori . 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Introducere în știința limbajului – Curs Semestrul I , Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării , Universitatea “ Dunărea de jos “ , Galați
Prof . Ionel Apostolatu
Curs I
În sens strict, comunicarea este un proces specific uman, chiar dacă într-un sens mai larg , comunicare există și în lumea animală, prin sunete și gesturi . Limbajul uman se manifestă în comunicare reciprocă, adică în alteitate . Există 3 universalii :
semanticitatea – prin limbaj înțelegem și transmitem conținuturi de idei , situate în spațiul extra lingvistic .
alteitatea – faptul de a fi împreună cu alții ; etimologia cuvântului “comunicare” trimite la un lucru aflat în comun, împărtășit cu alții .
creativitate – creăm prin cuvinte
Oamenii se înțeleg între ei în moduri variate : cuvinte, gesturi , scriere , etc. În toate situațiile, se realizează comunicare când un conținut cognitiv este transmis de la un individ la altul prin semne care au aceeași valoare pentru vorbitor și ascultător . Comunicarea umană are loc pe 3 canale diferite :
Conform unor studii , s-a constatat că , în procesul comunicării , verbalul ocupă o pondere de 7 % ,paraverbalul 38 % , iar non-verbalul 55 % . Comunicarea verbală manifestă două comportări : orală și scrisă .
De câte ori comunicăm, avem în vedere 4 obiective :
să fim recepționați
să fim înțeleși
să fim acceptați
să provocăm o reacție , constând într-o schimbare de comportament și atitudine
Procesele comunicării umane sunt indispensabile în constituirea fiecărui grup social .Dincolo de convingerile personale și cunoștințele acumulate prin educație , realitatea demonstrează că relațiile dintre oameni depind și de capacitatea fiecărui individ de a se face înțeles și de a-i înțelege pe alții . Fiecare individ incearcă să afle, conștient sau nu, care e locul lui în societate, atât prin comparația cu alții , cât și prin raportarea la propriile valori .
Răspunsul la întrebarea “cine sunt? “ , nu se poate obține decât în interiorul sistemului de relații inter-umane , sistem bazat pe interacțiunea prin limbaj. De aceea , una dintre nevoile fundamentale ale omului , ca ființă înzestrată cu spirit , este nevoia de comunicare .
1
Curs II
Factori constitutivi ai procesului de comunicare
Procesul comunicării presupune un emițător și un receptor, un mijloc de comunicare cunoscut de amândoi și un lucru despre care se vorbește . O schemă completă a factorilor constitutivi ai procesului de comunicare include , deci , un transmițător , respectiv un vorbitor ( emițător ) , care trimite un mesaj unui destinatar , respectiv ascultătorul sau receptorul . Mesajul se referă la un context numit și referent , adica lucrul sau ideea despre care se vorbește .
Mesajul este alcătuit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflați în contact :
emițător – vorbitor , locutor, transmițător
receptor – ascultător , interlocutor, destinatar
cod – inventar de semne
mesaj – structurat din elementele codului
referent(context) – realitatea despre care se vorbește
contact(canalul) – legatura stabilă între Emițător și Receptor
Emițătorul este obiectul sau sursa capabilă să transmită informații. În comunicarea verbală naturală , este persoana care inițiază comunicarea , transmite mesajul , implicând mecanismele codificării și aparatul emițător însuși.
Receptorul , aflat în simetrie cu emițătorul, implică aparatul care primește și interpretează mesajul. În comunicarea verbală naturală , este persoana care decodifică și repune mesajul în echivalențele corespunzătoare celor care au stat la baza construirii lui . Deci , dacă emițătorul construiește mesajul , receptorul îl deconstruiește , decodificarea mergând de la sunet spre sens și făcându-se la nivelul receptorului propriu zis ( creierul uman ) , care caută în memorie elementele selecționate de către transmițător și reconstituie mesajul .Există 3 niveluri de acceptare a unui mesaj :
nivelul congruenței
nivelul corectitudinii
nivelul adecvării la registrul comunicării
Contextul sau referentul constituie obiectul comunicării, sesizabil de către destinatar și apt să fie verbalizat. Mesajul este ansamblul de informații în general pe care emițătorul încearcă să îl transmită , servindu-se de semne .Codul cuprinde un sistem de semne specifice și un ansamblu de reguli de combinare a acestora .
Transmiterea unei informații presupune codificarea ei prealabilă, adică reprezentarea prin anumite semne și simboluri , adaptate proprietăților fizice ale canalului de transmisie și a căror valoare are caracter convențional . În limbile naturale., codul este reprezentat de elementele limbii , respectiv foneme, morfeme și regulile de combinare a acestora .
2
Contactul include canalul fizic sau mijlocul prin care semnele și semnalele sunt transmise . Contactul presupune inclusiv existența unei conexiuni psihologice între emițător și receptor, care permite stabilirea și menținerea comunicării, recepționarea mesajelor fiind facilitată de organele de simț..
OBS : O comunicare trebuie să fie astfel transmisă încât receptorul să o poata recepționa, să o înțeleagă, să o înregistreze și să o accepte , căci ceva exprimat, adică spus, nu înseamnă neapărat ceva deja auzit. Auzit nu înseamnă deja înțeles. Înțeles nu înseamnă ceva cu care să fii de acord. A fi de acord nu înseamnă ceva care se va aplica . Iar ceva aplicat nu înseamnă ceva menținut.
Prin urmare, există numeroase diferențe între “a spune” și “a comunica” , respectiv între “a auzi” și “a asculta” . “A spune” este un proces într-un singur sens, în vreme ce “ a comunica” presupune un transfer de informație în ambele sensuri . Răspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înțeles. Reacția respectivă se numește FEEDBACK și încheie cercul comunicării .
Curs III
Nivelurile comunicării :
comunicarea interpersonală
comunicarea intrapersonală
comunicarea de grup
comunicarea publică
comunicarea de masă
Comunicarea intrapersonală este , de fapt, comunicarea cu sine. Forma tipică a comunicării este cea interpersonală diadică , adică dialogul între 2 persoane .
Comunicarea de grup sau în echipă este dialogul care se poartă într-un cadru restrâns, de până la 10 persoane. Într-un astfel de cadru , individul își petrece mare parte din viața sa socială.
Comunicarea publică are loc în cazul unor prelegeri, expuneri sau prezentări ,ținute de o singura persoană.
Comunicarea de masă are loc prin difuzarea mesajelor scrise , vorbite sau vizuale., de către un sistem mediatic către un public numeros. Cuprinde o mare varietate de forme de realizare : cartea , presa scrisă, audiovizualul etc. Caracteristica sa principală este că răspunsul este decalat în timp , mesajul mergând în general într-o singura direcție. Funcțiile comunicării pot fi sintetizate astfel :
de informare
de interpretare
instructiv-culturalizatoare
de liant social
de divertisment
3
Un alt criteriu în funcție de care putem stabili nivelurile comunicării îl reprezintă relația dintre indivizii din cadrul unei organizații :
ascendentă – de la nivelurile inferioare către cele superioare
descendentă – de la nivelurile superioare către cele inferioare
orizontală – între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare
Planurile Comunicării
Comunicarea decurge pe 2 planuri :
planul conținutului
planul relației dintre participanți
Planul conținutului transmite informații, în timp ce planul relației transmite informțtii despre informații . Planul conținutului reprezintă “ ce se comunică “ , în timp ce planul relației se referă la “cum se comunică” . De multe ori , sensul comunicării este puternic influențat de planul relației.
Dacă între cele 2 planuri există o concordanță, atunci avem încredere în ceea ce spune celălalt. În caz contrar, dacă percepem o discrepanță între planul conținutului și planul relației , atunci nu avem încredere în mesaj, declanșându-se mecanisme de apărare, situație în care nu ne mai concentram asupra mesajului, ci asupra modului în care ne putem apara interesele, nevoile , de anumite pericole care pot apărea .
Contextul comunicării
Include 4 dimensiuni : fizică , culturală , socială și psihologică , temporală .
Contextul fizic se referă la mediul fizic concret al comunicării . Contextul cultural se referă la mentalități , credințe și valori . Contextul social și psihologic se referă la statutul social al partenerilor , la caracterul formal sau informal al relației . Contextul temporal se referă la momentul la care este plasat mesajul în timp, într-o secvență de alte mesaje succesive .
Spațiile Comunicării
Construirea unei bune relații interpersonale poate începe cu alegerea corectă a distanței potrivite pentru partenerul de comunicare . Atât o distanță prea mică , cât și o distanță prea mare pot fi percepute ca fiind neadecvate, împiedicând eficiența comunicării . Distanța adecvată poate să difere de la o persoană la alta . Sunt persoane care preferă o mai mare apropiere , dar și persoane care preferă o mai mare depărtare.
Putem vorbi de 4 categorii de distanțe sau zone interpersonale.
intimă
personală
socială
publică
4
Spațiul intim este de până la 50 de cm. În aceasta zonă permitem accesul doar persoanelor apropiate. Spațiul personal se întinde în intervalul 50-120 cm .Este distanța normală la care oamenii conversează . Zona sociala este între 120-350 de cm. Este rezervată contactelor sociale, negocierilor . Zona publică depășește 350 de cm , comunicarea pierzându-și caracterul interpersonal.
Eficiența în comunicare
Imaginea de sine, provenind din organizarea experiențelor , ne poate determina comportamentul . Atunci când comunicăm, ne adresam imaginii pe care o avem despre interlocutor, iar acesta va comunica cu noi conform versiunii sale despre el însuși . Orice persoană are cel puțin 5 imagini , care se influențeaza și se schimbă în permanență în urma procesului de comunicare. Armonia dintre aceste imagini face comunicarea să devină eficientă, simplă , nedistorsionată. Armonia se poate realiza prin testarea imaginii de sine, adică prin auto-cunoaștere sau prin deschiderea către alții. Cele 5 versiuni ale imaginii de sine sunt :
cel care cred eu că sunt
cel care cred eu că tu crezi că sunt
cel pe care nici eu , nici tu nu îl știm
cel care tu crezi că sunt
cel care tu crezi că eu cred că sunt
Fereastra Johari
ICA – informație cunoscută de ațtii
ICS – informație cunoscută de sine
5
INA – informație necunoscută de alții
INS – informație necunoscută de sine
Arena este zona din spațiul interpersonal în care informația este cunoscută atât de sine, cât și de alții . Zona în care relațiile interpersonale pot înflori . Cu cât această zonă este mai largă, cu atât comunicarea este mai eficientă . Un bun comunicator va tinde să lărgească această zonă prin procesele de autoexpunere și feedback .
Zona oarbă conține informația cunoscută de alții . Ea include comportamentele și atitudinile proprii de care nu ne dăm seama, cât și atitudinile și sentimentele altora legate de noi , pe care nu le cunoaștem , dar alții le cunosc . Această zonă constituie un handicap în comunicare, deoarece nu putem înțelege pe deplin comportamentele altora, dacă nu avem informații privind originea și motivația acestora .
Fațada este o zonă cunoscută de alții, dar cuprinde informații despre noi pe care nu vrem să le transferam în comunicare, pe care le ascundem din diferite motive. Blocarea lor constituie o protecție pentru individ. Transferul de informații către arenă se face prin auto-expunere.
Zona necunoscută se presupune că există în subconstient. Uneori , atitudini aflate în această zonă ne influențează comportamentul. Zona necunoscută conține și date psiho dinamice, potențiale talente ascunse, informații ce se pot constitui în baza de date a creativității.
Axiomele comunicării :
comunicarea este inevitabilă
comunicarea se dezvoltă în planul conținutului și cel al relației
comunicarea este un proces continuu și nu poate fi abordat în termeni de cauză efect
comunicarea este un proces ireversibil
comunicarea presupune raportul de putere între participanți
Formarea competențelor în comunicare constituie un obiectiv major în cunoașterea realității. Una din principalele căi de antrenare și de fluidizare a comunicării constă în identificarea blocajelor care reduc fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj .Blocajele comunicării pot avea o asemenea intensitate , încât între informația transmisă și cea percepută să existe diferențe vizibile.
Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influențat de mulți factori , De regulă, există bariere ce țin de sistem, identificate la nivelul agenților comunicării, fie sunt bariere de proces, care sunt mai degrabă rezultatul interacțiunilor din interiorul comunicării.
Diferențele de transmitere și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în funcție de situație și scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al persoanelor implicate, limbajul și normele grupului constituie dimensiunile complementare unor astfel de bariere. Ele se pot datora atât unor factori permanenți sau situaționali, cât și unor factori socio-culturali.
6
Evident că și la nivelul canalului de comunicare se pot percepe anumite deficiențe, zgomote și interferențe ce pot perturba comunicarea . Așadar, perturbațiile pot fi de natură internă ( fiziologice , perceptive, semantice, interpersonale sau intrapersonale ) și de natură externă , apărute în mediul fizic, unde se desfășoară comunicarea ( poluare fonică ).
Comunicarea ineficientă duce la dezinformare, conflicte, probleme sociale, insatisfacții, stres și chiar izolare în cadrul grupului. Diversitatea barierelor de comunicare care produc deformări ale mesajelor transmise , flltrarea conținutului și blocarea informațiilor este largă, putând fi focalizată spre 3 categorii mai largi :
bariere de limbaj
bariere perceptuale
bariere contextuale
Barierele de limbaj, deși au numeroase cauze și forme de manifestare, prezintă o caracteristică generală, și anume că ele trebuie raportate la limbajul în care sunt formulate mesajele. Limbajul creează dificultăți în procesul de comunicare , datorită caracterului său ermetic , greu de înțeles , sau chiar de neînțeles pentru mulți interlocutori., datorită tehnicității lui excesive în raport cu simplitatea mesajelor , din cauza specializării mult prea accentuate la nivelul grupului în care se comunică, etc .
Sunt situații în care unul sau mai mulți interlocutori orientează mesajul către sine, acesta fiind exact opusul acelei circumstanțe ce ar trebui să fie în favoarea comunicării .
Barierele perceptuale sunt determinate de modul în care are loc cunoașterea obiectelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare , respectiv de maniera în care acestea , din punctul de vedere al însușirilor sunt reflectate în conștiința umană. Apar din cauza faptului că însăși percepția umană nu este perfectă. Acest aspect are 3 cauze :
percepția este selectivă, individul nefiind capabil să recepționeze toți stimulii cu care intră în contact
percepția este obturată de anumite stereotipuri de gândire ale receptorului
percepția se realizează în mod diferit , la diferite niveluri de înțelegere , ceea ce ar putea face ca același eveniment să creeze imagini diferite
Barierele contextuale sunt determinate de dificultățile care apar în utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare . Aceste dificultăți se referă la capacitatea redusă de transmitere a mijloacelor de comunicare, calitatea defectuoasă a transmiterii , bruiaje , etc.
Conceptul de barieră sau blocaj , în cadrul actului de comunicare , necesită o viziune procesuală , progresivă. Respectând această viziune, barierele de comunicare se clasifică astfel :
barierele ce țin de sistem
barierele ce țin de proces
în prima categorie sunt cuprinse aspecte comune atât emițătorului , cât și receptorului , astfel încât deosebim :
deficiențele de transmitere , respectiv recepționare a informației
7
Atunci când mesajul transmis conține o cantitate mare de informație , receptorul pierde din vedere aspectele esențiale și obiectivele emițătorului.
Barierele care se desprind dintr-o astfel de perspectivă pot include următoarele elemente: diferențele de educație, diferențele de interes, diferențe privind nivelul de inteligență, lipsa respectului reciproc, diferențe în stăpânirea limbajului, lipsa abilităților de comunicare, atitudinea refractară în ceea ce privește fondul informațional
conceptualizarea mesajelor în functie de situație și scop
Atunci când mesajul este prea complicat , din cauza folosirii de către emițător a unul limbaj diferit , complex, dificil , ermetic, acesta poate fi greu de descifrat de către receptor
Transmiterea unui mesaj vag, neclar, implică și oferirea unor informații suplimentare, ajungându-se astfel la suprainformare, ceea ce poate deregla relația dintre informație și efectul ei
alegerea mijloacelor de comunicare
Distanta dintre Emițător și Receptor poate afecta claritatea mesajului transmis
Reguli de etichetă și de comunicare între indivizi ce fac parte dintr-un colectiv
Curs V
Funcțiile limbajului
De regulă, ca funcții ale limbajului sunt considerate următoarele :
funcția de comunicare
funcția de denumire
funcția expresivă
Funcția de comunicare este fundamentală. Funcția de denumire atribuie fiecărui obiect , acțiune, însușire , la care ne gândim , un semn cu ajutorul căruia putem stabili diferența față de alte obiecte, etc . În acest context, noțiunile se constituie în cuvinte, judecățile în propoziții și raționamentele în fraze. Funcția expresivă constă în faptul că , pe lângă idei , mesajul transmite și date cu privire la persoana vorbitorului,. Sunt utilizate în acest scop mijloace fonetice , lexicale, morfo-sintactice ,precum și mijloace para-lingvistice(intonația, timbrul vocii, tempo-ul vorbirii). Plecând de la factorii constitutivi ai comunicării , Roman Jakobson a stabilit 6 funcții ale comunicării .
1.Funcția denotativă, cognitivă sau referențială
8
orientata pe context
caracterizează relația dintre mesaj și contextul lingvistic de referință
se referă la ce se transmite prin mesaj
se numește “cognitivă” , deoarece contribuie la cunoașterea prin limbaj a realității
conferă limbajului statutul de sistem de semnalizare
se evită contactul nemijlocit cu obiectele
se numește “ denotativă” , pentru că mijloacele ei de realizare , respectiv cuvintele noționale, servesc totodata și ca denumiri ale obiectelor și fenomenelor din realitate
întrucât este funcția prin care se realizează formularea și exprimarea ideilor , a judecăților , mesajele dominate de această funcție pot fi supuse testului adevărului
domină cele mai multe tipuri de mesaje, însă mesajele în care această funcție este în mod indiscutabil dominantă sunt textele științifice, purtătoare ale unor informații controlate rațional.
2.Funcția expresivă sau emotivă
caracterizează relația dintre emițător și conținutul mesajului lingvistic
exprimă atitudinea vorbitorului față de ceea ce se spune
dezvăluie emoția reală sau prefăcută a emițătorului
prin ea , se realizează comunicarea verbală a unui conținut mediatic de ordin emoțional sau afectiv , conținut nepremeditat
vorbitorul se comunică pe sine însuși, transmite elemente din propria individualitate
este în strânsă legătură cu personalitatea vorbitorului
dispune de câteva mijloace specifice, între care cele mai reprezentative sunt interjecțiile, intonația și tempo-ul vorbirii.
unul și același mesaj , rostit cu intonații diferite , poate avea semnificații diferite
tempo-ul vorbirii, mai lent sau mai rapid , poate dezvălui ascultătorului ceva din starea vorbitorului în momentul emiterii mesajului
3.Funcția Conativă
orientată pe destinatar și vizează obținerea unui anumit rezultat, efect asupra destinatarului
poate fi verbală sau nonverbală
mijloace specifice : formele de caz vocativ ale substantivelor și pronumelor , și cele de mod Imperativ ale verbelor , subclasa interjecțiilor de apel(hei , măi, na), cuvinte și construcții incidente ( desigur, mă-nțelegi, mă asculți, alo, ești atent)
controlează atentia receptorului, reglează comportamentul acestua în raport cu destinatarul
mesajele dominate de această funcție sunt îndemnurile specifice fiecărei activități
aceste tipuri de mesaje prezintă particularitatea că nu pot fi supuse testului adevărului
4.Funcția fatică
9
orientată pe canal
se referă la verificarea menținerii contactului de către vorbitor, fiind expresia relației dintre transmițător și un mijloc de stabilire, control , prelungire și întrerupere a contactului, aflându-se în strânsă legătură cu funcția conativă
este semnalată în comunicare prin prezența unor elemente verbale , care dau impresia că sunt ticuri
funcție fatică au și saluturile în situația inițierii
5.Funcția metalingvistică
centrată pe cod, pe sistemul de semne în baza cărora are loc actul de comunicare
prin ea se verifică faptul că atât vorbitorul , cât și ascultătorul folosesc același cod , pentru ca operațiile de codificare ale Emițătorului și de decodificare ale receptorului să se realizeze cu maximă eficiență
ori de câte ori emițătorul și receptorul simt nevoia să controleze dacă folosesc același cod , limbajul se concentrează asupra lui însuși , devenind referent
rostul acestei funcții este de a explicita elementele codului în momentul în care codul este numai parțial comun celor 2 interlocutori.
se poate exercita și când membrii unei comunități aparțin unei culturi sau regiuni diferite
6.Funcția Poetică
orientată pe mesaj
interlocutorul este interesat nu de ceea ce spune, ci de felul în care spune
mesajul se construiește în așa fel încât nu doar să informeze , ci să și placă
se mai cheama și funcția estetică
În afara de aceste 6 funcții , unii cercetători au mai identificat și altele mai puțin relevante:
1.Funcția Magică
presupune convertirea unui referent într-un receptor
descântece și incantații
omul poate exercita o anumită influență asupra realității prin cuvânt
formule de mulțumire
tabu lingvistic
2.Funcția profilactică
orientată pe canal
protejează integritatea informației
3.Funcția ludică
10
în momentul exploatării în joacă a limbajului
jocuri de cuvinte
Curs VI
Semne : semiotica si comunicare
Limbajul , ca sistem de semnalizare, poate fi definit drept capacitate sau facultate general umana de a comunica verbal printr-un tip special de semne , respectiv ansamblul resurselor si procedeelor fiziologice si psihologice pe care le poseda omul pentru a vorbi.
Cel mai important sistem de semne folosit in comunicare este cel lingvistic, adica limba. Cel dintai care a aratat ca trasatura esentiala si caracteristica a limbii este faptul ca ea constituie un sistem de semne, comparabil cu alte sisteme de comunicare, a fost lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure. Ulterior, cei care au pus bazele semioticii ca stiinta a semnelor au largit foarte mult continutul conceptului de semn, atribuindu-l la tot ceea ce aduce o anumita informatie, dincolo , chiar, de granitele comunicarii interpersonale.
In sens larg, prin semn se intelege orice obiect material sau insusire a lui care aduce o informatie despre ceva. Astfel , spunem ca febra e un semn al unei maladii , fumul un semn al focului , culoarea rosie la semafor semnaleaza stopul ,etc. Este evident ca avem de-a face cu categorii diferite de semne , insa sub aspect structural, orice semn este o unitate biplana, fiind alcatuit dintr-o latura perceptibila prin simturi sau expresia numita si semnificant, si o latura conceptuala, inteligibila , numita si semnificat.
Legatura dintre cele doua laturi are caracter arbitrar sau , mai bine zis , conventional , ceea ce inseamna ca legatura dintre un anumit continut de gandire si forma lui de exprimare s-a stabilit in fiecare colectivitate umana in cursul practicii social-istorice.
La origine, alegerea unui anumit semnificant are o anumita motivare, dar de regula , in cursul istoriei , prin modificarea fie a semnificantului , fie a semnificatului, fie a ambelor , aceasta motivare se pierde, asa incat semnele apar pe plan sincronic cu forme de expresie arbitrara , nemotivata. Din legatura celor 2 rezulta semnificatia, desi in fond ele nu reprezinta decat niste abstractiuni.
Cel care a pus bazele semioticii , ca stiinta , a fost Charles S. Pierce, un American care afirma urmatoarele : “ Un semn este un reprezentamen, adica este ceva ce reprezinta ceva pentru cineva, sub un raport oarecare sau intr-o privinta oarecare. Totul este semn. Universul este un imens reprezentamen. Orice gandire este in semne. A gandi inseamna a manipula semne . “
Potrivit lui Pierce, orice proces semiotic este o relatie intre 3 componente :
semnul insusi
obiectul reprezentat
interpretantul, fara de care nimic nu poate fi semn
Aceasta relatie poarta numele de triadica. O semnificatie nu apare niciodata ca o relatie directa intre semn si referent. Semnificatia rezulta din relatia triadica, interpretantul avand rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unul semn printr-un alt
11
semn. Prin urmare, nimic nu este semn daca nu este interpretat ca semn. Daca nu ar exista interpretantul, si-ar pierde caracterul care l-ar face sa fie semn.
Un alt model triadic al semnului a fost propus de Ogden si Richards, asa numitul triunghi semiotic :
semnul , ca suport material inteles doar ca semnificant
obiectul sau referentul la care trimite
conceptul sau informatia rezultata din conceptualizarea sau abstractizarea unei intregi clase care intra sub incidenta sa.
Actul prin care unui obiect din realitate I se atribuie un nume poarta denumirea de referinta sau desemnare, iar obiectul se numeste referent sau desemnat. Relatia dintre cuvant ( inteles ca semn sau simbol) si referent nu este una directa , ci mijlocita de conceptul sau notiunea obiectului respectiv.
Conceptul poate fi definit drept ideea generala pe care o are mintea despre un lucru sau ca imaginea gandita sau vorbita a unei clase de obiecte.
Odata organizate semnele intr-un sistem se poate constata ca identitatea unui semn nu poate fi stabilita decat prin opozitie cu alte semne. Sistemele de semne se pot clasifica dupa 9 principii :
sursa semnului
statutul natural sau artificial al semnului
gradul de specificitate semiotica
statutul lor intentional sau neintentional
canalul de transmitere si aparatul receptor
raportul dintre semnificant si semnificat
caracterul reproductibil sau nereproductibil al semnului
legatura dintre semn si referent
comportamentul indus destinatarului
Inca din antichitate, filosoful si teologul Augustin a facut distinctia intre 2 categorii mari de semne :
signa naturalia – produsa fara intentia de a semnifica
signa data – semne stabilite si produse in mod intentional si conventional
Semnele naturale, numite si indicii sau simptome, exista independent de om, dar pot fi folosite de el ca izvor de informare si semnalizare.
In cadrul semnelor stabilite in mod voluntar, conventional, s-a facut distinctie intre semnele propriu zise si simboluri . Termenul “simbol” apare la diversi autori cu diverse acceptii. In conceptia lui Saussure , cuvintele sunt semne , nu simboluri, pentru ca simbolul prezinta o oarecare legatura cu obiectul simbolizat , in timp ce semnele limbii au caracter arbitrar in raport cu ce semnifica.Acest punct de vedere domina lucrarile de specialitate , unde prin simbol se
12
intelegea un obiect care printr-o conventie prestabilita reprezinta intr-un mod concretizat un continut abstract in forma alegorica , figurata.
In masura in care simbolul implica o analogie , deci o oarecare motivare a relatiei sale cu obiectul reprezentat, se poate admite ca si in limba exista anumite cuvinte cu valoare simbolica , care prin aspectul lor sonor evoca sau sugereaza obiectul la care se refera.
Ca elemente folosite in scopul comunicarii, semnul si simbolul constituie substitute ale unor obiecte materiale sau spirituale in relatie cu care intervine o reprezentare psihica.
Curs VII
Clasificarea propusa de Pierce, care ia in consideratie legatura dintre semn si referentul lui , distinge urmatoarele 3 tipuri de semne :
1.Semnele Iconice :
sunt cele care pun in evidenta relatia de asemanare dintre semn si obiectul spre care trimite, relatie care se impune imediat simturilor
un semn este iconic in masura in care poseda proprietatile denotatului sau
datorita existentei unei legaturi naturale intre obiect si icon, mesajul iconic ramane modalitatea cea mai simpla de a comunica o experienta.
astfel , reproducerea unui gest sau a tonului unei voci, realizarea unui desen, tablou, diagrama sau instantaneu fotografic, pot avea uneori un impact mult mai mare asupra receptorului decat un intreg discurs
punerea in evidenta a raportului de asemanare sau analogie este conditionat de selectionarea acelor calitati si trasaturi care sa confere semnului transparenta si sa garanteze recunoasterea obiectului
2.Semne Indiciale
indicele este un semn care trimite la obiectul denotat, nu atat in virtutea unei similaritati sau analogii cu acesta si nici pentru ca este asociat cu insusirile generale pe care se intampla sa le posede acest obiect, cat pentru ca se afla in conexiune dinamica, spatiala si temporala cu obiectul individual pe de o parte si cu simturile sau memoria persoanei careia ii serveste ca semn , pe de alta parte.
simptomele unei boli , coborarea barometrului , gestul de a arata, o pata de sange, steaua polara , etc, toate sunt semne indiciale . Tot ceea ce atrage atentia si poate fi tradus in sens larg prin injonctiunea “priveste acolo” reprezinta un indice.
in ceea ce priveste elementele limbii, caracter indicial au interjectiile. La nivelul emitatorului, indiciul poate fi voluntar sau involuntar, dar informatia pe care o aduce depinde mereu de experienta receptorului.
3.Semne Simbolice
semnul simbolic stabileste cu obiectul un raport printr-o conventie a comunitatii care utilizeaza semnul respectiv
13
simbolurile sunt produse pentru a servi drept substitut a ceva
valoarea unui simbol, datorita faptului ca e stabilit prin conventie, trebuie invatata
O semnificatie deosebita in procesul comunicarii o are semnalul. Si acest termen a fost folosit cu multe acceptii diferite . Deosebirea fata de semne si simboluri este ca semnalul e un fenomen cu existenta imediata , a carui relatie cu obiectul substituit nu implica o reprezentare psihica , o conceptualizare.
Dupa Adam Schaff, semnalul este un tip de semn care provoaca , modifica sau sisteaza o activitate. Ex : culorile la semafor
Unul din teoreticienii semioticii moderne, Charles Morris , impartea domeniul de ansamblu al semioticii generale ca stiinta a semnelor in 3 subdiviziuni :
sintaxa
semantica
pragmatica
Astfel , sintaxa este domeniul relatiilor dintre semne si consta in determinarea regulilor care permit , prin combinarea semnelor , construirea de enunturi. Semantica este domeniul relatiilor dintre semne si obiecte si isi propune sa furnizeze mijlocul de interpretare a continutului unui semn. Pragmatica este domeniul relatiilor dintre semne si cei care le utilizeaza , interpretantii. In spatiul lingvistic, pragmatica analizeaza formele limbii asa cum le folosesc vorbitorii, care intentioneaza sa actioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.
Semnul lingvistic
Tot Saussure identifica 3 caractere ale semnului lingvistic :
caracterul arbitrar
caracterul linear
caracterul mutabil/imutabil al semnului
1.Caracterul arbitrar
Istoria opiniilor referitoare la limbajul uman consemneaza pareri diferite despre existenta sau inexistenta unei legaturi intre complexul sonor si conceptul pe care acesta il reprezinta. Problema a fost larg dezbatuta de ganditorii greci , reprezentanti ai teoriei “physei”, adepti ai existentei unei legaturi naturale intre cuvant si obiectul la care acesta se refera si adepti ai teoriei “thesei”, care neaga o astfel de legatura intre cuvant si obiect.
Mai tarziu, aceasta disputa se va duce intre scolile eline, reprezentate de anomalisti, care afirmau ca exista o legatura naturala cuvant-obiect, si analogisti, care infirmau o asemenea legatura. Argumente puternice si numeroase vin in lingvistica actuala sa pledeze in favoarea celei de-a doua orientari.
14
Nimic din continutul notiunii nu impune ca ea sa fie exprimata printr-un anumit complex sonor si nu prin altul. Legatura ce uneste semnificantul de semnificat este arbitrara.
Daca intre obiect si semn ar fi o legatura naturala, ar trebui atunci ca aceluiasi obiect sa ii corespunda in toate limbile acelasi semn. Un alt argument in favoarea arbitrarului il constituie existenta sinonimelor. Aceluiasi continut ii corespund expresii diferite. Aceleasi complexe sonore pot intra in relatie cu sensuri diferite , constituind semne diferite.
2.Caracterul linear
Aceasta trasatura a fost pusa in evidenta tot de Saussure si are in vedere unidimensionalitatea semnelor lingvistice. Inscriindu-se pe axa timpului, semnele limbii se desfasoara succesiv , fiind percepute vizual, daca limbajul este transpus in scris , ca o linie.
Liniaritatea semnului vizeaza numai liniaritatea semnificantului. In ceea ce priveste latura semnificatului , aceasta se caracterizeaza prin actualizarea sa simultana, neliniara.
In cazul cuvintelor derivate sau compuse, perceperea semnificatului este partial liniara. De exemplu, intelesul cuvantului “nemaiauzit” este perceput dintr-o data , momentan neliniar. Simultan, insa, intelesul global al acestui semn este format dintr-un sir de alte semne. Prin urmare, semnificatia globala a semnelor se realizeaza linear.
3.Mutabilitatea si imutabilitatea semnului lingvistic
Se refera la faptul ca semnul nu poate fi schimbat de vorbitori , conform propriei lor dorinte. Chiar daca e conventional. Daca s-ar intampla asta, complexele sonore n-ar mai putea sa functioneze colectiv ca semne ale obiectelor pe care le denumesc.
Vorbitorii sunt , deci , obligati sa foloseasca aceleasi semne cu aceleasi intelesuri , pentru a se face intelesi si pentru a-I intelege pe ceilalti. Prin urmare, semnificantul este imutabil in raport cu vointa individului , adica acesta nu are libertatea de a interveni si a-l schimba cand si cum doreste.
Curs VIII
Motivarea anumitor semne lingvistice
Caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu ne impiedica sa delimitam intr-o limba ceea ce este in mod radical arbitrar de ceea ce nu este astfel , decat in mod relativ. Numai o parte din semne este aboslut arbitrara . La altele , intervine un fenomen ce ne ingaduie sa recunoastem grade de arbitrar, fara sa il suprimam. Prin urmare, semnul poate fi si relativ motivat.
Saussure afirma ca nu exista limba in care nimic sa nu fie motivat. De asemenea, a concepe o limba in care sa fie totul motivat este imposibil prin definitie. Intre cele 2 limite externe ale arbitrarului , gasim toate varietatile posibile. Diversele idiomuri cuprind intotdeauna elemente din cele 2 ordini ( radical arbitrare si relativ motivate) in proportii foarte variabile. Sunt motivate acele semne a caror forma se poate explica prin raportarea la continutul pe care il denumesc.
Motivarea poate fi de 2 tipuri : 15
1.Motivare relativa
Motivarea relativa sau interna vizeaza cuvintele derivate si compuse , a caror forma se poate explica prin raportarea la alte semne sau cuvinte. Prin urmare, motivare relativa au :
cuvintele derivate de la alte cuvinte, cu ajutorul sufixelor sau prefixelor
cuvinte compuse , imbinari de 2 sau mai multe cuvinte
2.Motivare absoluta
Motivarea absoluta sau externa cuprinde cuvinte care , prin sunetele lor componente, sugereaza intelesuri . In aceasta categorie intra onomatopeele , interjectiile si cuvintele cu simbolism fonetic. In cazul onomatopeelor , sunetul animalelor si reproducerea lor prezinta mari asemanari sau chiar identitati intre limbi si aparitia unor familii diferite si care , altminteri , prezinta mari deosebiri. Alteori, comparatiile pot pune in evidenta si diferentele , mai mici sau mai mari , intre limbi. Daca reproducerea onomatopeelor ar fi o copie exacta, asemenea cuvinte ar trebuie sa fie identice in toate limbile. Redarea este , insa, aproximativa si tine seama de specificul fonetic al fiecarei limbi.
De-a lungul timpului , si onomatopeele pot fi supuse , asemeni celorlalte cuvinte , unor transformari care pot merge pana la pierderea caracterului imitativ initial. La randul lor, interjectiile , exprimand senzatii , sentimente, stari sufletesti, sunt considerate expresii spontane ale realitatii, dictate de natura. Cuvintele cu simbolism fonetic au in componenta lor unele sunete ce amintesc de caracteristicile obiectului.
Pierderea motivarii
Unele cuvinte, motivate in limbile din care provin, devin neanalizabile in limbile care le imprumuta. Astfel , cuvintele romanesti nemotivate(“elevi”, “ garderoba”, “tirbuson”) imprumutate din franceza, sunt in aceasta limba motivate. Asa cum exista pierderea motivarii , exista si remotivarea. Nevoia motivarii cuvintelor genereaza uneori false legaturi etimologice. Astfel , formele unor cuvinte mai putin cunoscute si intelese , ori mai rar intrebuintate, se modifica, influentate fiind de termeni mai cunoscuti cu care se aseamana ca forma si , uneori , ca inteles. Acest fenomen al interpretarii , mai ales in limba populara , a unor cuvinte neintelese cu ajutorul cuvintelor mai cunoscute, poarta numele de etimologie populara.
Curs IX
Codurile
Codurile sunt sistemele in care sunt organizate semnele. Aceste sisteme sunt guvernate de reguli la care consimt toti membrii comunitatii care le utilizeaza. Aceasta inseamna ca studiul codurilor accentueaza dimensiunea sociala a comunicarii.
Semnele care constituie un cod pot fi , in egala masura, indici , iconi sau simboluri. Regulile de utilizare aferente semnelor sunt fie reguli de formare , fie de desemnare. Regulile de formare permit construirea si recunoasterea secventelor de semne corecte, iar regulile de desemnare asigura corespondenta dintre semne si semnificatiile lor.
Despre aproape toate aspectele vietii noastre sociale, care sunt conventionale sau guvernate de reguli general acceptate de toti membrii societatii , putem spune ca sunt
16
codificate. In legatura cu natura, caracteristicile si functiile codurilor de semne , putem formula urmatoarele observatii :
1.Nici o comunicare umana nu se realizeaza exclusiv printr-un singur cod. Putem spune , de pilda, ca participantii la o conversatie interactioneaza preponderant verbal . Insa, nu avem dreptul sa sustinem ca mesajele emise si receptate sunt formate pe baza unui cod exclusiv lingvistic . Odata cu rostirea unui cuvant, sunt folositi , in mod automat, si unii indici paraverbali. Pe de alta parte, nu putem admite nici centrarea comunicarii umane pe un cod nonverbal pur. Chiar si atunci cand mesajul emis este structurat din elemente nonverbal, apelul la registrul lingvistic este inevitabil, fie si pentru a recunoaste intentia de comunicare sau pentru a atribui semnificatii semnelor nonverbale.
2.Codurile sunt apanaje ale unor colectivitati, nu bunuri private ale unor indivizi izolati. Caracterul social si public al codului este o conditie sineqvanon a comunicarii. Dupa cum in sanul unei societati putem distinge diverse grupuri sociale, tot asa , in alcatuirea unui cod, putem evidentia mai multe subcoduri in functie de diferite criterii : geografie sau teritoriu , varsta, profesie, mod de viata. Cu toate acestea, particularitatile subcodurilor nu afecteaza unitatea de ansamblu a codului din care fac parte.
3.Toate codurile depind de un acord intre utilizatorii lor , referitor la un spatiu cultural comun. Codurile si cultura se intrepatrund intr-o maniera dinamica.
4.Codurile sunt entitati dinamice , aflate intr-o permanenta schimbare . Antrenati de la nastere si pana la moarte in practica de comunicare in cadrul unei comunitati , tindem sa ne raportam la cod, in special la codul lingvistic , ca la un fenomen imuabil si independent de noi. Fiecare dintre noi se conformeaza la o rutina a comunicarii incercand sa invete cat mai bine semnificatiile semnelor si regulile de utilizare ale acestora , ca si cum aceste reguli si semnificatii ar fi date odata pentru totdeauna. In realitate , insa, necontenitele si variatele intrebuintari ale semnelor fac ca acestea sa fie intr-o continua prefacere , transformare . Codul lingvistic nu este un produs. In plus, desi nimeni nu poate aduce de unul singur, schimbari la nivelul intregului cod, acesta se modifica prin socializarea abaterilor de la normele de folosire a semnelor. Nici un cod de semnificare nu poate fi separat efectiv de practicile sociale ale utilizatorilor sai.
5.Codurile nu pot fi insusite pe deplin de nici un comunicator. In realitatea comunicarii , nu opereaza limba in ansamblul ei , ci diferite sisteme lingvistice individuale, care iau nastere in urma unui process selective de invatare, in cursul caruia limba devine un bun personal. S-ar putea spune, deci , ca fiecare persoana se angajeaza in procesul comunicarii cu o parte anume a codului , realitate ce poarta numele de idiolect. Idiolectul este un sistem individual de semne , verbale sau nonverbale, rezultat dintr-o experienta conventionala unica. Particularitatile idiolectelor ar explica existenta unor grade diferite de performanta in actul emiterii si receptarii. Cu cat un individ are o experienta comunicationala mai vasta, cu atat idiolectul lui va fi un instrument de comunicare mai eficient. Posibilitatea comunicarii nu este asigurata de specificitatea idiolectelor , ci de ceea ce este comun intre ele.
6.Specialistii fac, de regula , distinctia intre codurile comportamentale si codurile de semnificare propriu zise . Acestea din urma au un caracter sistematic mult mai pregnant. Cele 2 tipuri de coduri sunt, de multe ori , interdependente. De exemplu, codul rutier este si de comportament si de semnificare.
7.Toate codurile sunt purtatoare de semnificatii. Unitatile lor sunt semne care se refera , prin diferite mijloace , la altceva, decat la ele insusi. Regulile de desemnare sunt reguli de referire ,
17
asigurand semantica referenta codului si mijlocind legatura dintre semnele si obiectele din afara codului.
8.Toate codurile pot fi transmise printr-un canal adecvat.
9.Intre semnele care alcatuiesc un cod se stabilesc 2 tipuri de relatii:
sintagmatice sau de combinare
paradigmatice sau de selectie
Paradigma este un set de unitati , cu o asemanare generica, dar cu trasaturi distinctive, care le diferentiaza unele de altele. In limbajul natural exista paradigme gramaticale, cum ar fi verbele sau substantivele. Intr-un context dat, un membru al setului paradigmatic poate fi structural inlocuit cu un altul.
Semnele sunt in relatie paradigmatica atunci cand alegerea unora exclude alegerea altora. Utilizarea preferentiala a unui semn in locul altuia contureaza intelesul preferat al unui text. Sintagma reprezinta o combinare ordonata de semnificanti in interactiune care formeaza un tot cu inteles in interiorul unui text. Astfel de combinari sunt efectuate pe baza unor reguli si conventii sintactice.
Curs X
Comunicarea Non-Verbala
In general , oamenii cred ca doar cuvintele sunt capabile sa poarte un mesaj , cand de fapt , orice gest, mimica, postura a corpului , element vestimentar, culoare sau miros , contribuie la crearea mesajului , precum si a dispozitiei in care omul transmite si recepteaza mesajul.
Desi suntem educati sa preferam cuvintele pentru a comunica, in procesul comunicarii interpersonale doar 7% din mesaj este transmis pe cale verbala, in timp ce 93 % este transmis extraverbal : 38% paraverbal si 55 % prin nonverbal, din care limbajul corporal detine ponderea cea mai mare. De aceea ,pentru un vorbitor de success este esential sa inteleaga importanta pe care o are non-verbalul in ansamblul actelor de discurs, precum si modul in care poate fi imbunatatita aceasta componenta a comunicarii.
Comunicarea non-verbala este acea forma a comunicarii care nu foloseste cuvinte si prin care se exprima o gama de sentimente , emotii , atitudini. Chiar si fara cuvinte , comunicam in permanenta prin ceea ce facem , modul cum stam sau umblam , cum privim , cum ne imbracam , fiecare dintre acestea avand o semnificatie si comunicand o idee , ori un continut afectiv.
Sensul acestui tip de comunicare depinde foarte mult de context si de relatiile intre indivizi. Comunicarea non-verbala este deosebit de importanta deci , in plan social. Ea completeaza, nuanteaza , intareste sensul mesajelor verbale, iar in anumite situatii poate fi mai credibila decat comunicarea verbala.
Comunicarea non-verbala se realizeaza prin mai multe coduri , care difera atat din punctul de vedere al naturii semnelor ce le alcatuiesc , cat si din punctul de vedere al canalului de transmitere :
18
comunicarea nonverbala senzoriala – se bazeaza pe ceea ce transmitem si receptam cu ajutorul simturilor
comunicarea proxemica – are in vedere modul in care individul se foloseste de spatiu pentru a comunica
comunicarea temporala – modul in care individul se foloseste de timp pentru a comunica
comunicarea kinezica – limbajul corpului , gestica si postura
comunicarea estetica – comunica emotii artistice prin formele de exprimare artistice
comunicarea nonverbala bazata pe insemne si simboluri specifice
tacerea
Corpul uman este principalul transmitator de coduri nonverbale. Un anume Michael Argyle a propus o lista de 10 coduri , plecand doar de la corpul uman :
contactul corporal
proximitatea
orientarea
aspectul
mimica
miscarile corpului
gestica
postura
miscarile ochilor si contactul vizual
aspectele nonverbale ale vorbirii
Comunicarea nonverbala este cel mai adesea neintentionata. Este alcatuita din coduri neomogene, care trebuie invatate , pentru a le putea intelege si folosi. Codurile nonverbale au un caracter sistematic mai slab in raport cu codul lingvistic, unele fiind universale , iar altele avand semnificatii diferite in culturi diferite. Abilitatea de comunicare nonverbala se dezvolta cu varsta, cu experienta, fiind in stransa legatura si cu comunicarea verbala. Mesajul nonverbal se poate constitui intr-un auxiliar al limbajului verbal sau intr-un instrument de subminare a autoritatii cuvantului.
Curs XI
19
Limbajul corpului
Limbajul corpului contribuie la comunicare , prin expresia fetei, miscare sau gesturi , prin forma si pozitie, prin aspectul general , ca si prin asa numita comunicare senzoriala, prin simturi.
Expresia fetei
Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare inestimabil . In mod normal , ochii si partea de jos a fetei sunt privite cel mai intens in timpul comunicarii . Comunicarea prin expresia fetei include mimica, zambetul , rasul si privirea .
Mimica este ansamblul de modificari ale fizionomiei prin care se exteriorizeaza anumite sentimente sau ganduri . Fruntea incruntata semnifica preocupare, manie, frustrare . Sprancenele ridicate semnifica mirare . Nasul incretit semnifica neplacere, etc .
In diferite combinatii, toate aceste miscari pot constitui o adevarata gramatica a expresiei faciale. In mod semnificativ, o astfel de gramatica comporta mai putine variatii trans-culturale decat majoritatea codurilor non-verbale , care sunt mai ancorate intr-un anumit tip de cultura .
Pe de alta parte, cercetatorii au demonstrat ca mimica se mosteneste genetic. Grimasele parintesti se mostenesc biologic . Dincolo de mostenirea biologica, specificitatea mimicii mai este data si de un anumit tipar cultural, transmis din generatie in generatie si sedimentat in ceea ce s-ar putea numi zestrea culturala si spirituala a unui popor.
Expresia inscrisa cel mai durabil in genele noastre este cea a starii de frica. O
mostenim biologic in proportie de 75%. In mai mica masura, sunt determinate de gene