Universitatea Babeş-Bolyai Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE - Suport de curs pentru învăţământ la distanţă - Conf. univ. dr. Călin Hinţea Asist. univ. drd. Balogh Márton Cluj-Napoca 2003 1
62
Embed
Introducere in Managementul Organizatiilor Neguvernamentale
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Universitatea Babeş-BolyaiFacultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative
INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE
- Suport de curs pentru învăţământ la distanţă -
Conf. univ. dr. Călin Hinţea Asist. univ. drd. Balogh Márton
Cluj-Napoca2003
1
CUPRINS
Introducere în managementul organizaţiilor neguvernamentale
Prezentarea cursului
Modul I –Organizaţii neguvernamentale - evoluţie,
roluri şi cadrul de funcţionare în societăţile moderne
Obiective
Ghid de studiu
Bibliografie obligatorie/recomandată
Unitatea 1 - Organizaţiile neguvernamentale: a) definire, concepte de bază;
b) evoluţie (apariţia şi evoluţia sectorului asociativ);
Unitatea 2 - Sectorul neguvernamental: principalele caracteristici şi funcţii ale
organizaţiilor neguvernamentale; contextul apariţiei şi dezvoltarea sectorului în anii
90.
Unitatea 3 - Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale
Modulul II – Specificităţi ale managementului organizaţiilor neguvernamentale
Modul I –Organizaţii neguvernamentale - evoluţie, roluri şi cadrul de
funcţionare în societăţile moderne
Obiective: Acest modul îşi propune o introducere în elementele de bază ale studierii sectorului non-
profit şi introducerea termenilor specifici acestui domeniu. Un element important al acestei părţi a
cursului va consta în prezentarea rolului ocupat de sectorul neguvernamental în societăţile moderne
dar, în acelaşi timp se va acorda o atenţie sporită cadrului de funcţionare.
Ghid de studiu: Primul modul al acestei discipline trebuie privit cu maximă atenţie deoarece pe
baza informaţiilor puse la dispoziţia cursanţilor aceştia vor dobândi informaţii şi abilităţi importante
în perspectiva înţelegerii funcţionării sectorului asociativ. Cursantul trebuie să acorde atenţie atât
datelor teoretice, cât şi dezvoltării unei capacităţi de sinteză şi analiză indispensabile. La sfârşitul
fiecărui curs vor fi propuse mai multe intrebări care îl vor ajuta pe student la evaluarea cunoştinţelor
dobîndite.
Bibliografie obligatorie
1. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid
practic, ed. Brumar, Timisoara 2002
2. J. Steven Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado.
Bibliografie recomandată:
1. ****, The 1998 NGO Sustenability Index, USAID – Bureau for Europe, 19982. Stolle, Dietlind; Rochon, Thomas R, Are all associations alike?, American Behavioral Scientist,
Sep98, Vol. 42 Issue 1.
3. Sibian, I. – Legislaţia cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene, FDSC
4. ****, Ghid legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, Ed. Exclus, Bucureşti,
2002.
5
Unitatea 1 - Organizaţiile neguvernamentale: a) definire, concepte de bază;
b) evoluţie (apariţia şi evoluţia sectorului asociativ);
Obiective:
Stabilirea şi definirea conceptelor de bază;
Prezentarea principalelor etape din evoluţia sectorului asociativ, cu accente asupra sectorului
non-profit din România
Identificarea principalelor tipuri de organizaţii neguvernamentale.
Concepte cheie
al treilea sector, sector neguvernamental, sector asociativ, sector non-profit,
În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de vedere politic, au fost deosebiţi două
categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe de altă parte. Datorită acestui model
societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Această diferenţiere
clasică este reflectată în sistemul juridic continental prin existenţa a două ramuri de drept: drept
privat şi drept public. Dar cu trecerea timpului această diferenţiere s-a dovedit a fi perimată. În
societăţile moderne s-a manifestat din ce în ce mai accentuat o nouă diferenţiere în cadrul societăţii
civile: un sector orientat spre obţinerea profitului şi un altul care nu urmăreşte acest lucru (sector
non-profit, aşa numitul cel de-al treilea sector).
Dacă în zilele noastre importanţa acestui sector rezidă în primul rând în puterea economică
avută la îndemână, nu acelaşi lucru se putea spune la apartiţia lui. La începuturile lor aceste asocieri
cetăţeneşti aveau mai ales un rol politic, acela de a apăra şi de a constitui instituţiile de bază ale
statului de drept şi a economiei de piaţă. Aceste obiective în decursul timpului nu s-au schimbat,
poate doar importanţa lor a scăzut. Din punct de vedere economic putem spune că cel de-al treilea
sector este un mijloc de perfecţionare a economiei de piaţă şi s-a născut pentru a asigura anumite
servicii inexistente până atunci. Motivul pentru care aceste servicii nu erau asigurate de către
sectorul de stat sau cel orientat spre obţinerea profitului era unul relativ simplu: veniturile rezultate
din urma acestor activităţi nu reprezentau un profit pentru sectorul de afaceri şi nici nu conduceau la
creşterea veniturilor bugetare pentru instituţiile publice. În perioada capitalismului timpuriu aceste
6
servicii făceau parte mai ales din domeniul social şi din acest motiv întâlnim ca denumiri ale
organizaţiilor neguvernamentale şi denumirea de organizaţii de caritate.
După cel de-al doilea război mondial guvernele naţionale, mai ales cele din vestul Europei au
recunoscut importanţa sectorului nonprofit în asigurarea stabilităţii democratice. În acea perioadă s-
a remarcat importanţa deosebită pe care cel de-al treilea sector îl joacă în asigurarea şi întărirea
democraţiei. Ca urmare a acestei recunoaşteri s-a trecut la elaborarea unui cadru juridic unitar
pentru a reduce influenţa statului asupra acestui sector şi pentru a aduce un plus de transparenţă în
activitatea organizaţiilor nonprofit.
Dacă acceptăm acea idee că societatea este “ordinea continuă şi structurată a relaţiilor dintre
oameni”, atunci trebuie să remarcăm că această ordine este cu două sensuri. O ordine care este
impusă de sus de la nivelul statului şi o ordine venită de jos care derivă din iniţiativele cetăţeneşti, o
ordine “spontană”. Această ordine spontană este instituită de către societatea civilă. Cele două
ordini nu se află întotdeauna în consens, de foarte multe ori existând între ele o stare conflictuală.
Tratarea acestor stări conflictuale într-un mod sănătos însă, are efecte benefice asupra dezvoltării
democraţiei.
Definiţia sectorului nonprofit. Încercarea de definire a unui domeniu de ştiinţă, a unui
concept sau a unui fenomen social devine de actualitate în momentul atingerii maturităţii de către
acesta. Găsirea unei definiţii unanim acceptate pentru sectorul nonprofit sau cel de-al treilea sector
este însă o sarcină complexă. Considerăm însă că definiţia cea mai completă a fost formulată în anul
1992 de către Lester Salmon şi Helmut Anheier în lucrarea lor intitulată “ Social Origins of Civil
Society”. Ei au stabili şapte criterii care în opinia lor caracterizează sectorul nonprofit. Cele şapte
criterii sunt:
instituţionalizarea,
separarea de stat,
non-distribuţia profitului,
autonomia,
voluntariatul,
nemisionarismul religios
apolitismul.
Un alt termen ce trebuie definit de la începutul acestui material este cel de societate civilă
care în viziunea lui Jean Cohen şi Andrew Arato însumează trei trăsături definitorii. În primul rând,
societatea civilă trebuie să se ancoreze cu totul în sfera publică, separându-se astfel atât de sectorul
7
privat, cât şi de instituţiile politice. Dar unii analişti consideră partidele politice cu orientare şi
ideologie pluralist democratică o forţă importantă în construirea şi menţinerea societăţii civile. Cu
toate acestea, în concepţia lui Cohen şi Arato, aceste organizaţii tind în cele din urmă să obţină
putere pentru ele însele şi pentru reprezentanţii lor situându-le astfel împotriva intereselor
împărtăşite şi negociate prin intermediul instituţiilor specifice societăţii civile.
O a doua trăsătură evidenţiată de această definiţie este reprezentată de tendinţa de
instituţionalizare a acţiunilor care contribuie la construirea şi menţinerea societăţii civile. Altfel
spus, nu este suficientă o simplă dezaprobare individuală a practicilor şi politicilor guvernamentale,
chiar dacă aceasta este exprimată în public. Această opoziţie trebuie exprimată de către o
organizaţie care are o structură bine definită, ce-i permite coordonarea activităţilor şi stabilirea de
interacţiuni cu alte organizaţii sociale, având scopuri şi obiective în concordanţă cu activităţile
desfăşurate.
În ultimul rând, cu toate că opţiunea pluralistă nu este o condiţie sine qua non pentru
instituţiile care participă la crearea societăţii civile, ele încetează să mai participe la acest proces
atunci când depăşesc cadrul legal al dialogului public în statul de drept.
Sectorul non-profit în România.
Evoluţia sectorului non-profit din România se concentrează pe o structură ambivalentă care
surprinde relaţia dintre dezvoltarea statului şi sectorul voluntar. În vreme ce statul român se
caracteriza printr-o slabă dezvoltare în perioada modernă timpurie acelaşi lucru se putea afirma şi
despre instituţiile filantropice, dar după 1864, când instituţiile şi implicarea statului au crescut
sectorul al treilea a rămas în continuare insuficient dezvoltat. În perioada interbelică protecţia
socială şi organizaţiile neguvernamentale au cunoscut o dezvoltare acccentuată, aceasta fiind stopată
în perioada comunistă de implicarea instituţiilor statului în asigurarea unor servicii care erau până în
acel moment furnizate de ONG-uri. După 1989 statul a renunţat la pretenţiile sale autoritariste iar
dezvoltarea sectorului neguvernamental a fost reluată.
Chestionar de evaluare
1. Ce se înţelege prin termenul de cel de-al treilea sector?
8
2. Care sunt cele 7 criterii pe baza cărora Lester Salmon şi Helmut Anheier au definit
ONG-le?
3. Definiţi termenul de societate civilă.
4. Care sunt principalele etape în dezvoltarea sectorului neguvernamental din România?
Unitatea 2 - Sectorul neguvernemental: principalele caracteristici şi funcţii ale
organizaţiilor neguvernamentale; contextul apariţiei şi dezvoltarea sectorului în
anii 90.
Obiective
Descrierea contextului de dezvoltare a sectorului nonprofit după Revoluţia din 1989 din
România.
Stabilirea principalelor funcţii ale sectorului neguvernamental
Concepte cheie
garant al democraţiei, programe internaţionale, funcţie de prevenire, funcţie de dezvoltare
Sectorul non-profit după 1989
Pe parcursul timpului afirmarea organizaţiilor neguvernamentale a devenit din ce în ce mai
dificilă, pe măsură ce liderii politici au început să vadă în organizaţiile neguvernamentale adevărate
ameninţări la adresa legitimităţii guvernului. Odată cu extinderea controlului asupra celui de-al
treilea sector statul a obstrucţionat orice activitate filantropică desfăşurată în altă zonă decât cea
guvernamentală.
Prăbuşirea comunismului a creat posibilitatea dezvoltării unor politici pluraliste şi construirii
societăţii civile, dar moştenirile acestui regim nu au permis crearea unor condiţii propice pentru
astfel de schimbări în România datorită ambiguităţii schimbărilor politice ce au avut loc. Un
vacuum de încredere a înlocuit resentimentele românilor faţă de viaţa politică şi publică.
Voluntariatul fusese atât de compromis de politicile coercitive ale regimului Ceauşescu, încât
9
majoritatea publicului a ajuns să identifice ”liberalizarea” cu retragerea din activităţile cu specific
civic. Aşa se explică dezvoltarea de mică amploare şi importanţa marginală a organizaţiilor
neguvernamentale din perioada de început a tranziţiei, limitată doar la câteva persoane care au avut
iniţiativa de a umple golul creat de dispariţia serviciilor sociale guvernamentale.
În această perioadă de început s-a conturat o generaţie de tineri educaţi, neîncrezători în
legitimitatea statului, care au intrat în competiţia pentru sectoarele economic şi de servicii pulice
neguvernamentale. Implementarea programelor internaţionale private (Open Society, Helsinki
Watch) şi a celor guvernamentale (Phare şi Fullbright), cu birouri în România a prilejuit o primă
cunoaştere a posibilităţii de a lucra într-un domeniu dinamic, competitiv şi economic. Deşi succesul
acestor programe nu a fost raportat la aşteptările partenerilor internaţionali sau ale benenficiarilor
români, ele au contribuit la formarea noţiunilor de activitate publică într-un sens categoric mai bun
decât cel prevalent în 1989. Dorinţa de a beneficia de protecţia socială a început să ia locul
respingerii totale a implicării în treburile publice, astfel încât interesul cetăţenilor români faţă de
participarea în cel de-al treilea sector a crescut. Posibilitatea aderării României la Uniunea
Europeană a constituit un important factor de susţinere al organizaţiilor neguvernamentale mai ales
pentru acelea ale căror activităţi au fost marcate de priorităţile ideologice sau administrative ale
Uniunii Europene. Influenţele exterioare în sectorul nonprofit au dat naştere unor presiuni pentru
politicile guvernamentale.
Inconsecvenţa politicilor guvernamentale faţă de cel de-al treilea sector este în parte
explicabilă prin atitudinea guvernanţilor dornici, pe de o parte, să finanţeze costurile serviciilor de
protecţie socială şi aflaţi, pe de altă parte sub presiunea organismelor internaţionale care au avut ca
scop sistarea controlului statului asupra preţurilor.
În ciuda tuturor tensiunilor existente de-a lungul perioadei post-decembriste organizaţiile
neguvernamentale au cunoscut o relativă dezvoltare pe măsură ce legislaţia specifică a devenit mai
puţin rigidă şi a început să reflecte şi alte interese publice. Organizaţiile neguvernamentale sunt o
puternică forţă în sfera publică şi au o foarte bună şansă de a deveni parteneri ai instituţiilor
guvernamentale – şi nu rivali ai acestora – în conturarea obiectivelor şi acţiunilor pentru viitoarele
programe în cadrul celui de-al treilea sector.
Funcţiile sectorului nonprofit.
1
Pentru a stabili funcţia sectorului nonprofit este bine să pornim de la ideea deja acceptată a
delimitării societăţii. Din acest punct de vedere pot fi delimitate trei sectoare: sectorul de stat,
sectorul “profit” (economic) şi sectorul nonprofit. În concordanţă cu acest lucru figura 1 prezintă
care este relaţia între cele trei sectoare. Principul parteneriatului, unul foarte des invocat, dintre cele
trei sectoare poate fi observat şi aici.
În cadrul sistemului sectorul nonprofit are două funcţii principale. Prima funcţie ar fi cea de
prevenire şi de corecţie, care încearcă să prevină şi să corecteze eventuale probleme, lipsuri în
funcţionarea sectorului de stat şi cel de afaceri. O a doua funcţie este cea de dezvoltare, care ajută
la dezvoltarea societăţii civile, a societăţii în general prin apărarea valorilor civile, prin întărirea
colaborării şi prin crearea cadrului activităţilor comune. Dacă acceptăm cele două funcţii – atunci
în concordanţa cu terminologia folosită în managementul ONG-lor1 - acestea pot fi considerate chiar
menirea sectorului non-profit, iar rezultatele obţinute de sectorul civil pot fi evaluate în funcţie de
aceasta
În istoria post-decembristă a sectorului non-profit din România s-au consumat episoade când
aceste organizaţii şi-au îndeplinit funcţiile din cadrul societăţii. Cele mai elocvente sunt cazul
Dracula Parc şi chiar Roşia Montana când datorită unor puternice acţiuni de protest organizaţiile
neguvernamentale au reuşit să atragă atenţia sectorului de stat şi chiar a societăţii asupra pericolelor
care derivă din implementarea unor decizii greşite. Tot pentru îndeplinirea funcţiilor sale se constată
1 Organizaţii neguvernamentale în cele ce urmează – ONG.
1
Societatea
Sectorul de stat
Sectorul de afaceri
Sectorul nonprofit
o intensă activitate ce sprijină asociativitatea, crearea de reţele de informare (ex. Birouri de
consiliere pentru cetăţeni – un program finanţat de Uniunea Europeană care prevedea că aceste
birouri trebuie gestionate de către ONG-uri în parteneriate cu instituţii ale administraţiei publice
locale) sau organizarea de conferinţe, seminarii, târguri (Târgul Naţional al Organizaţiilor
Neguvernamentale din România). Totuşi există voci care susţin că societatea civilă trăieşte una din
cele mai negre perioade din existenţa sa. Această perioadă neagră se datorează în primul rând
inactivităţii societăţii civile faţă de excesele puterii (pentru detalii vezi Cine este societatea civilă? –
Cornel Nistorescu Evenimentul Zilei, ediţia 15 iulie 2003).
Chestionar de evaluare
1. Enumeraţi principalele funcţii ale sectorului neguvernamnetal ?
2. De ce a devenit dificilă afirmarea organizaţiilor neguvernamentale ?
3. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt cele trei sectoare ale societăţilor moderne.
Unitatea 3 - Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale
Obiective:
Descrierea cadrului legal de funcţionare al organizaţiilor neguvernamentale
Introducerea specificităţilor româneşti privind funcţionarea sectorului non-profit.
Alături de asociaţii şi fundaţii, întâlnim şi alte forme de organizaţii, a căror apartenenţă la
sectorul non-profit este discutabilă. Inexistenţa unor prevederi legale prin care să fie stabilite
criteriile de determinare a sectorului non-profit duce la tratarea acestor organizaţii ca fiind în
vecinătatea sectorului sus numit.
1
cooperativele – se definesc ca fiind asociaţii cu caracter economic care se constituie pe baza
consimţământului liber exprimat al persoanelor ce devin membri ai acestora în scopul
desfăşurării de activităţi în comun cu mijloace de producţie în proprietate colectivă sau
închiriate. Astfel sunt cooperativele de invalizi, care au ca scop integrarea în producţie a
persoanelor cu deficienţe – sunt scutite de impozitul pe profit (regim fiscal favorizant). În
cazul cooperativelor există posibilitatea împărţirii profitului între angajaţi, participarea la
profit fiind trăsătura care le determină să aibă o poziţie discutabilă faţă de sectorul non
profit.
casele de ajutor reciproc - asociaţii fără scop lucrativ, organizate pe liberul consimţământ al
salariaţilor din unităţile economice în scopul sprijinirii şi întrajutorării financiare a
membrilor. CAR au dobîndit personalitate juridică prin Legea 28/1994. Veniturile dobândite
nu se împart între membri, ele se întorc în cadrul unui fond social destinat susţinerii
împrumuturilor.
organizaţiile patronale de stat – au fost înfiinţate în 1991, misiunea lor fiind aceea de a
menţine dialogul cu sindicatele şi de a se constitui ca parteneri în ceea ce priveşte
negocierile salariale
sindicatele - sunt organizaţii fără caracter politic, constituite în scopul apărării şi promovării
intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor. Legea
care reglementează sindicatele este Legea 54/1998. Sindicatele au un statut independent faţă
de organele de stat, faţă de partidele politice sau faţă de orice altă organizaţie
neguvernamentală. Sindicatele nu funcţionează în baza Legii 26/2000 dar definirea,
organizarea şi funcţionarea sindicatelor justifică includerea lor în sectorul non-profit. Există
un număr mic de sindicate care funcţionează în baza cadrului legat care reglemntează
funcţionarea ONG-lor, însă amploarea activităţilor lor este foarte redusă.
Societatea Naţională de Cruce Roşie – funcţionează ca persoană juridică de drept public,
neguvernamentală, apolitică, autonomă şi fără scop patrimonial. Legea care o reglementează
e Legea 139/1995. Crucea Roşie beneficiază de măsurile pe care le stabileşte legea şi
beneficiază şi de sprijin financiar pentru desfăşurarea unora din activităţile sale.
cluburile sportive – funcţionează în subordinea MTS şi au ca surse de finanţare atât venituri
extrabugetare, cât şi subvenţii de la bugetul de stat. Ele se află sub patronaje multiple,
raporturile atât cu instituţiile de stat cât şi cu sectorul privat justifică încadrarea cluburilor
sportive între situaţiile hibride public–privat.
1
fundaţiile de tineret – moştenitoare ale unor părţi din fosta UTC; sunt autonome, chiar dacă
cele mai multe din programele lor sunt finanţate prin granturi de la MTS
Camerele de Comerţ şi Industrie a României şi cele teritoriale - organizatii non-
guvernamentale autonome şi de utilitate publică; au personalitate juridică şi sunt înfiinţate
prin libera asociere a comercianţilor; veniturile se obţin din taxele percepute pe servicii
specializate. În cadrul Camerelor nu se desfăşoară activităţi comerciale.
partidele politice - asociaţii ale cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod
liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice. Partidele sunt persoane juridice de drept
public. Finanţarea partidelor se face din cotizaţii, donaţii, subvenţii de la bugetul de stat
pentru partidele parlamentare sau venituri din activităţi economice proprii.
Se poate observa că majoritatea organizaţiilor nu respectă criteriile pentru a fi incluse pe
deplin în sectorul non-profit, noţiunea de hibrid fiind cea care le desemnează apartenenţa.
Organizaţiile şi cultele religioase. După 1989, bisericile din România şi-au dobândit o reală
şi efectivă autonomie. În prezent în România cultele religioase sunt libere şi autonome, statul
garantând şi respectând aceste drepturi. Cultele sunt egale în raporturile dintre ele, sunt egale în faţa
legilor şi a autorităţilor, fără privilegii sau discriminări. Statul sprijină activitatea cultelor religioase,
în Constituţia României fiind menţionate câteva modalităţi ale acestui sprijin: înlesnirea activităţilor
religioase în armată, spitale, azile, orfelinate, penitenciare. Potrivit legii, cultele religioase nu intră
în sfera sectorului non-profit, însă acestea au posibilitatea de a înfiinţa asociaţii sau organizaţii cu
caracter religios care însă se supun regimului comun pe care îl stabileşte O.G. nr. 26/2000 sau alte
legi în vigoare. Legea 21/1924 a stat la baza înfiinţării tuturor organizaţiilor până în 2000.
Asociaţiile şi fundaţiile întrunesc cel mai bine trăsăturile organizaţiei non-profit, fapt pentru
care în cele ce urmează când se face referire la sectorul non-profit neguvernamental, în cadrul
acestu curs, sunt vizate asociaţiile şi fundaţiile.
În ţările Uniunii Europene legislaţia cu privire la organizaţiile non-profit (dintre care cele mai
cunoscute tipuri sunt fundaţiile şi asociaţiile) aparţine uneia dintre următoarele două tradiţii juridice:
Ţările de drept cutumiar (ex. Marea Britanie) consideră că acordul benevol între persoanele
care fondează o asociaţie este suficient pentru ca asociaţia să primească personalitate
juridică;
1
Ţările de drept scris (ex. Franţa) cer ca anumite formalităţi cum ar fi înregistrarea şi
publicitatea să fie îndeplinite înaintea acordării personalităţii juridice.
Fiecare ţară are propriile definiţii pentru organizaţiile cuprinse în sectorul nonprofit.
Aspecte juridice privind funcţionarea organizaţiilor non-profit în România.
Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale din România este stabilit prin
intermediul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii si fundaţii, aprobată prin
Legea nr. 246/2005. Potrivit acestor reglementări asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane juridice,
adică subiecte de drept civil. În domeniul statutului asociaţiilor fără scop patrimonial şi al
fundaţiilor – prima reglementare generală, unitară şi sistemică a apărut abia în anul 1924. Cunoscută
sub numele de Legea Mârzescu, după numele ministrului justiţiei de la acea epocă, Legea nr.
21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţiuni şi Fundaţiuni), a reprezentat una din cele mai
moderne şi reuşite reglementări, reuşind să reziste, în pofida vicisitudinilor istorice, până în anul
2000 când a fost abrogată de Ordonanţa nr. 26/2000.
Ordonanţa nr. 26/2000 se caracterizează printr-o abordare liberală în ceea ce priveşte
modalităţile şi procedurile simplificate de constituirea a asociaţiilor şi fundaţiilor, organizarea şi
funcţionarea internă a acestora, precum şi raporturile lor cu autorităţile şi instituţiile publice. În
sistemul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile sunt definite în primul rând
prin calitatea lor de subiecte de drept şi numai mediat şi derivat prin natura contractuală sau
voliţională a celor care le compun ori, după caz, le constituie, deoarece aceste entităţi sunt şi rămân
subiecte de drept de sine stătătoare, independente de membrii lor sau, după caz, de creatorii acestora
(art. 14 şi 15).
Distincţia fundamentală dintre Legea 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 constă
în libertatea mai largă de care se bucură cei care creează astfel de entităţi care privesc asocierea,
dobândirea personalităţii juridice şi modul de structurare internă a raporturilor dintre ei. Totodată
această ordonanţă urmăreşte să consacre rolul statului de partener şi, într-o oarecare măsură, de
promotor al organizaţiilor cu scop nepatrimonial, atât în ceea ce priveşte o concentrare comună
asupra problemelor ce interesează în egală măsură, sfera publică şi cea privată, cât şi în sensul
sprijinirii acestor organizaţii prin acordarea anumitor facilităţi de ordin fiscal, economic sau de altă
natură.
1
Chestionar de evaluare
1. Enumeraţi organizaţiile non-profit tipice şi cele atipice.
2. Definiţi asociaţia şi fundaţia.
3. Care sunt principalele diferenţe dintre Legea nr. 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000?
Modulul II – Specificităţi ale managementului organizaţiilor neguvernamentale
Obiective: În cadrul acestui modul se va pune accent pe diferenţa/asemănarea care există între
managementul general, studiat de către cursanţi în cadrul altor discipline, şi managementul
organizaţiilor nonprofit. Un alt obiectiv pe care ne propunem să îl atingem constă din prezentarea
principalelor tipuri de activităţi manageriale derulate în cadrul ONG-lor.
Ghid de studiu: Modulul de faţă urmăreşte mai ales înţelegerea aspectelor practice privind
funcţionarea/conducerea organizaţiilor neguvernamentale. Acest lucru este atins prin efectuarea
unei analize atente asupra mediului în care funcţionează organizaţiile neguvernamentale, dar şi prin
analiza principalelor tipuri de activităţi desfăşurate de aceştia.
Bibliografie obligatorie
1. J. Steven Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado2. Vera Dakova, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, Review of the Romanian
NGO Sector, september 2000, Bucureşti.3. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid