INTRODUCERE 2

2

Capitolul I

INTRODUCERE

3

Reforma armatei române în noul cadru democratic după

1989

Schimbările radicale de la sfârşitul anului 1989 care au afectat întreaga

societate, nu au ocolit nici armata, ca şi componentă esenţială a vieţii sociale.

Procesul de reformă a armatei a avut drept obiectiv principal crearea unei

armate compacte, flexibile, profesionalizate, în concordanţă cu nevoile

interne de securitate naţională ale ţării, dar şi cu schimbările mediului

internaţional şi regional de securitate. Constituţia adoptată în 1991 stipula că

armata este exclusiv subordonată voinţei poporului în scopul “garantării

suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi democraţiei

constituţionale”1, pentru atingerea acestui obiectiv fiind necesară parcurgerea

tuturor etapelor în direcţia restructurării şi modernizării întregului sistem

militar românesc.

I.1. Fundamente ale reformei Forţelor Armate Române

Reforma Forţelor Armate Române, ca proces ce cuprinde măsuri şi

acţiuni pe termen scurt, mediu şi lung având drept obiectiv reorganizarea şi

perfecţionarea structurii de forţe, s-a fundamentat pe o serie de determinate

interne şi externe.

1 Constituţia României, Articolul 117, paragraful 1, Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

4

Ca determinante interne, trebuie precizat faptul că procesul de reformă

a instituţiei militare nu este un proces de sine-stătător, ci se integrează în

procesul mai amplu de reformă structurală şi funcţională prin care trece

întreaga societate românească începând cu anul 1989.2 Astfel, democratizarea

societăţii în ansamblu a determinat şi democratizarea sistemului militar prin

instituirea controlului civil asupra forţelor armate şi prin consolidarea

relaţiilor civili-militari, specifice unei armate moderne. În acelaşi timp,

dificultăţile economice care s-au făcut simţite în România în contextul

tranziţiei spre economia de piaţă au determinat reducerea şi echilibrarea

costurilor sistemului militar în concordanţă cu resursele materiale şi

financiare disponibile pentru asigurarea securităţii ţării.

La nivel extern, o determinantă importantă a restructurării forţelor

armate române a constat în transformarea mediului internaţional de securitate

prin diminuarea riscurilor convenţionale, abordabile cu mijloace armate,

concomitent cu diversificarea şi intensificarea riscurilor non-militare, non-

convenţionale, care necesită un alt tip de răspuns. În acest context, era absolut

necesară o armată redusă numeric, flexibilă, mobilă, profesionalizată şi

înzestrată cu mijloace şi tehnici moderne de luptă, structurile şi mijloacele

militare tradiţionale fiind ineficiente în combaterea noilor riscuri şi

ameninţări.3

Un alt moment care a contribuit la declanşarea restructurării şi

reformei armatei a fost semnarea, în 1990, a Tratatului de reducere a forţelor

convenţionale în Europa (CFE), care a determinat România să întreprindă

reduceri atât la nivelul structurii de forţe, cât şi la nivelul armamentului aflat

în dotarea forţelor armate. Ca rezultat, în perioada cuprinsă între 17 iulie

1992, data intrării în vigoare a tratatului şi 19 noiembrie 1995, data încheierii

2 Gl. Bg. Vasile Paul, Col. Teodor Frunzetti, „Constrângeri şi determinări ale contextului geopolitic şi geostrategic asupra reformei instituţiei militare naţionale“, în „Gândirea Militară Românească“, Anul XI, Nr. 5, septembrie-octombrie 2000. 3 Ibidem.

5

ultimei faze a reducerii armamentelor, România a redus 5.065 piese de

armament şi echipamente, respectiv: 1.591 tancuri de luptă, 973 vehicule

blindate de luptă, 2.423 piese de artilerie şi 78 avioane de luptă.4

Principala determinantă a restructurării forţelor armate şi, mai ales, a

accelerării procesului de reformă a armatei a fost, însă, voinţa României de a

se integra în structurile europene şi euro-atlantice de securitate şi apărare,

respectiv NATO şi Uniunea Europeană, eforturile pe care România le-a făcut

pentru aderarea la NATO având drept obiectiv nu doar îndeplinirea cerinţelor

şi criteriilor de integrare, dar mai ales consolidarea democraţiei, stabilităţii şi

prosperităţii ţării.5

Pentru atingerea acestor obiective a fost elaborată, la nivelul

Ministerului Apărării Naţionale, „Concepţia de restructurare şi modernizare a

Forţelor Armate ale României (FARO 2005/2010)“ şi „Planul cadru de

acţiune“ pentru implementarea acestuia începând cu anul 2000.

Potrivit acestor două programe, procesul de restructurare şi

modernizare a Armatei României se derulează în două faze: „prima fază

(2000-2003) vizează restructurarea şi operaţionalizarea structurii de forţe la

nivelul cerinţelor minime, impuse de necesitatea asigurării unei capacităţi

defensive credibile şi a nivelului de interoperabilitate planificat şi asumat de

România; faza a doua (2004-2007) presupune modernizarea înzestrării

forţelor armate, continuarea realizării capacităţii operaţionale a structurii

realizate la nivelul planificat, precum şi finalizarea unor programe majore de

înzestrare“.

Coerenţa procesului de restructurare, potrivit documentelor menţionate,

este asigurată prin respectarea unor principii, precum:

4 România - NATO. Cartea Albă, Bucureşti, 1996. 5 „Plan pentru pregătirea aderării la NATO“, Declaraţia premierului Adrian Năstase cu privire la politica guvernului pentru pregătirea aderării României la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (şedinţă comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor), Bucureşti, aprilie 2002, preluat din România-NATO - Vol. I Preaderarea, Editura UMC, Bucureşti, 2003.

6

- concordanţa între structurile forţelor şi spectrul de misiuni pe care

acestea trebuie să le îndeplinească;

- respectarea strictă a limitelor impuse României prin tratatele privind

limitarea armamentelor şi forţelor convenţionale;

- asigurarea condiţiilor necesare pentru diferite eşaloane de a desfăşura

acţiuni, independent sau în compunerea forţelor multinaţionale, pe teritoriul

naţional sau în afara acestuia;

- realizarea unor structuri luptătoare, de asiguare de luptă şi logistice,

de tip modular, flexibile, cu mare capacitate de reacţie;

- interoperabilitatea cu structurile similare din armatele ţărilor NATO;

- asigurarea stării operative necesare unităţilor existente la pace şi a

resurselor necesare în starea de război“.

I.2. Realizări ale reformei armatei

Procesul de restructurare şi democratizarea a armatei României a

început imediat după 1989 prin instituirea unui cadru legal pentru

implementarea unui control democratic civil asupra armatei şi prin

reorganizarea instituţiei militare în conformitate cu necesităţile unei armate

moderne şi democratice. Una dintre cele mai importante decizii adoptate în

direcţia democratizării armatei a fost aceea de înfiinţare a Consiliului Suprem

de Apărare a Ţării (CSAT),6 având drept scop „organizarea şi coordonarea

unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională”.7

Adoptarea Constituţiei în decembrie 1991 a constituit o completare a cadrului

legal necesar democratizării armatei, prin aceasta fiind statuate clar

6 „Legea privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea CSAT, nr. 39/1990“, în Controlul democratic asupra armatei, pag. 248-250. 7 Constituţia României, 1991, articolul 118.

7

principiile democratice de guvernare, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,

instituţiile puterii de stat şi relaţiile dintre ele.

Procesul de restructurare a armatei a continuat cu reorganizarea

structurală a Ministerului Apărării Naţionale prin numirea primului secretar

de stat civil (Ioan Mircea Paşcu - martie 1993), urmată de numirea unui

ministru civil al apărării (ambasadorul Gheorghe Tinca în 1994).8 De la acea

dată, toate funcţiile de secretari de stat în Ministerul Apărării Naţionale, ca şi

cea de Ministru al Apărării Naţionale sunt deţinute de civili.

A doua etapă a restructurării armatei, a fost generată de opţiunea

României de integrare în structurile europene şi euro-atlantice de securitate, a

cărei condiţie esenţială a fost aceea a derulării unei reforme consistente,

având drept scop racordarea armatei României la armatele „lumii

democratice“. O dată cu semnarea Parteneriatului pentru Pace (ianuarie 1994)

- văzut ca premisă a integrării României în NATO -, România s-a înscris pe

un drum dificil al reformelor structurale şi funcţionale ale întregului organism

militar.

I.2.1. Cadrul juridic şi instituirea controlului civil asupra armatei

În conformitate cu Legea privind planificarea apărării naţionale a

României nr. 63/2000 planificarea apărării se bazează pe deciziile şi opţiunile

politice şi strategice făcute de Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul

României, ca şi de alte instituţii publice care îşi asumă responsabilităţi în

domeniul securităţii şi apărării naţionale. Potrivit Legii, preşedintele ţării

elaborează Strategia de Securitate Naţională în funcţie de valorile şi

interesele naţionale, riscurile şi ameninţările la adresa acestor valori şi

8

principalele linii de acţiune în direcţia asigurării securitătii naţionale a

României, document prezentat oficial Parlamentului. În scopul îndeplinirii

prevederilor Strategiei de Securitate Naţională, guvernul elaborează Carta

Albă a Apărării, stabilind obiectivele, sarcinile şi bugetul instituţiilor de

securitate şi apărare. Fiecare minister sau instituţie publică cu sarcini în

domeniul apărării şi securităţii trebuie să îşi pregătească propriul plan

departamental, program sau strategie potrivit programului de guvernare şi

prevederilor Cărţii Albe. La nivelul strategiilor departamentale, Ministerul

Apărării Naţionale, ca autoritate responsabilă pentru apărarea militară a ţării,

elaborează Strategia Militară.

Prima Strategie de Securitate Naţională de după 1989 a fost aprobată

de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) în iunie 1999, obiectivele

strategiei de securitate a României statuate în acest document fiind:

garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români;

apărarea suveranităţii şi independenţei României, ca stat naţional unitar şi

indivizibil, în conformitate cu spiritul şi litera Constitutiei; consolidarea

statului de drept şi a instituţiilor democratice; îmbunătăţirea standardului de

viaţă a populaţiei; şi protejarea şi promovarea intereselor României în

întreaga lume9. În conformitate cu dispoziţiile Legii privind planificarea

apărării naţionale, guvernul a adoptat Carta Albă a Guvernului la sfârşitul

anului 199910 şi tot în acelaşi an Ministerul Apărării Naţionale a elaborat

Strategia Militară.

În decembrie 2001, preşedintele Ion Iliescu a prezentat Parlamentului

noua Strategie de Securitate Naţională a României11, elaborată pentru a

include transformările ce au avut loc la nivel global în domeniul securităţii, în 8 Claudiu Degeratu, „Security Sector in Romania“, în Security Sector Reform. Does it Work? - Problems of Civil-Military and Inter-Agency Cooperation in the Security Sector, Geneva Center for the Democratic Control of Armed Forces, Sofia, 2003. 9 Strategia de Securitate Naţională a României, 1999. 10 Carta Albă a Guvernului, Forţele Armate Române 2005/2010, Guvernul României, Bucureşti, 1999. 11 Stategia de Securitate Naţională a României, în „Monitorul Oficial“, partea I, no. 822, 20 decembrie 2001.

9

contextul apariţiei unor noi riscuri şi ameninţări la adresa securităţii, în

principal terorismul şi al iniţierii eforturilor internaţionale de combatere a

acestor riscuri.

I.2.2. Reforma structurală a armatei române

Relansată în forţă începând cu anul 2000, reforma în domeniul militar

vizează, din perspectiva întăririi capacităţii de apărare a ţării şi integrarea

deplină în NATO, obţinerea unei armate mai compacte, performante,

eficiente, flexibile şi compatibile cu standardele NATO, în limitele a 112.000

militari şi 28.000 civili în perspectiva sfârşitului anului 2003 - Forţa proiect

2003 - şi în limitele a 75.000 militari şi 15.000 civili în perspectiva anului

2007 - Forţa obiectiv 2007.

Direcţiile principale de acţiune stabilite în scopul realizării reformei în

domeniul militar şi, implicit, în scopul integrării României în NATO, sunt,

potrivit Cărţii Albe a Guvernului, următoarele: perfecţionarea conducerii,

redimensionarea şi restructurarea armatei în conformitate cu modelul

occidental, profesionalizarea şi aplicarea criteriilor şi standardelor de

performanţă în domeniul managementului resurselor umane, asigurarea unui

management adecvat al resurselor de apărare, modernizarea înzestrării cu

echipament militar la nivelul standardelor NATO, cu prioritate în domeniiile

C4I (comunicaţii, control, comandă, computere şi informaţii), apărare aeriană

şi managementul spaţiului aerian, logistică şi infrastructură.12

Prin Concepţia de restructurare şi modernizare a Forţelor Armate ale

României (FARO 2005/2010),13 s-a stabilit că pentru atingerea obiectivelor

procesului de restructurare, trebuie parcurse două faze:

12 Carta Albă a Guvernului. 13 Ibidem.

10

- Faza I (2000-2003) – constă în restructurarea şi operaţionalizarea

structurii la nivelul cerinţelor minime, impuse de necesitatea asigurării unei

capacităţi defensive credibile şi a nivelului de interoperabilitate planificat şi

asumat de România prin Procesul de Planificare şi Analiză a Parteneriatului

(PARP);

- Faza a II-a (2004-2007) - presupune modernizarea înzestrării forţelor

armate, continuarea realizării capacităţii operaţionale a structurii realizate, la

nivelul planificat, precum şi finalizarea unor programe majore de înzestrare.

În ianuarie 2001, guvernul României a adoptat „Ordonanţa privind

organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale“. Potrivit acestei

legi, forţele armate române sunt conduse de un Stat Major General şi constau

în 3 categorii de forţe - forţe terestre, forţe aeriene şi de apărare antiaeriană şi

forţe navale, fiecare dintre acestea fiind conduse de un Stat Major. Ele sunt

organizate în Forţe Operaţionale sau Active şi Forţe Teritoriale.

Forţele operaţionale cuprind: o Forţă de avertizare timpurie, o Forţă de

reacţie rapidă şi o Forţă de suplimentare, fiind alocate atât pentru misiuni de

securitate colectivă (sub egida NATO, ONU, UE sau OSCE), cât şi pentru

apărarea naţională. Forţele teritoriale constau în forţe de pregătire redusă şi

forţe de rezervă.

Potrivit „Forţei Obiectiv 2007“, forţele active vor consta din 60.000 de

persoane (50.000 militari şi 10.000 civili), vor fi operaţionalizate în proporţie

de 90% în ceea ce priveşte personalul şi de 100% în ceea ce priveşte

înzestrarea şi gata de luptă în 7-30 zile. Forţele teritoriale vor cuprinde

30.000 persoane (25.000 militari şi 5.000 civili), pregătite la nivelul

personalului în proporţie de 5-70% şi la nivelul echipamentului în proporţie

de 70-100% şi gata de acţiuni de luptă în 90-360 zile.14

14 Mihail Popescu, „Planul de acţiuni prioritare pentru pregătirea aderării României la NATO. Componenta militară“, în România-NATO - Vol. I Preaderarea, Editura UMC, Bucureşti, 2003.

11

În procesul de reducere a structurii de forţe, realizările sunt

considerabile. Astfel, de la o forţă complet mobilizată de 850.000 (191.000

militari, 32.000 civili şi 627.000 forţă de rezervă) în anul 1989, s-a ajuns deja

la îndeplinirea „Forţei Program 2003“ ce cuprinde un număr de 230 000 de

persoane în timp de război, respectiv 112.000 militari, 28.000 civili şi 90.000

rezervişti.15 Această reducere va continua până în anul 2007, când este

prevăzută finalizarea „Forţei Obiectiv 2007“.

Summit-ul de la Praga a constituit momentul decisiv pentru ca

România să devină membru al NATO. Acesta este însă doar un pas în

procesul complex de integrare. România trebuie, acum, să facă dovadă că este

capabilă să îşi asume obligaţiile ce decurg din calitatea de membru NATO şi

să contribuie activ la eforturile Alianţei pentru asigurarea securităţii şi

stabilităţii regionale şi globale.

Pe plan intern, România va trebui să continue şi să finalizeze reformele

din domeniile politic, militar, economic, instituţional şi administrativ pentru

a-şi putea asuma statutul de membru NATO. În domeniul militar, reforma

armatei va fi continuată în principal în direcţia implementării „Forţei Obiectiv

2007“, a finalizării programelor de înzestrare a armatei române, a

operaţionalizării noii structuri de forţe, a compatibilizării cu structurile

NATO. Invitaţia de aderare la NATO a stimulat continuarea reformei armatei

române, aderarea la Alianţa Nord-Atlantică oferind posibilitatea „unei mai

mari flexibilităţi în proiectarea forţei şi a unei accelerări semnificative a

procesului de restructurare şi modernizare a organismului militar“.16

Pe plan extern, este necesară atât intensificarea relaţiilor cu statele

membre NATO şi cu statele din regiune şi partenerii strategici şi tradiţionali,

cât şi continuarea participării la iniţiativele regionale de securitate, la

15 Ibidem. 16 Ibidem.

12

eforturile comunităţii internaţionale de combatere a noilor riscuri, în principal

la lupta împotriva terorismului.

Ca urmare a reformei derulate până în prezent în structura militară,

trupele româneşti participante la misiuni în sprijinul păcii şi-au îndeplinit

misiunile la cele mai înalte standarde, în comun cu militari din state NATO.

Prin participarea la aceste misiuni, România a demonstrat că poate fi şi

„furnizor“, nu doar „consumator“ de securitate în cadrul Alianţei, forţele

armate române fiind capabile atât să se auto-menţină în teatrul de operaţii pe

o perioadă determinantă de timp, cât şi să-şi transporte trupele şi tehnica de

luptă în teatru folosind mijloace aeriene şi maritime proprii.

Pe scurt, se poate spune că factorii care au remodelat activităţile din

domeniul apărării au fost, în principal, următorii:

- transformarea arhitecturii internaţionale de securitate: vechea ordine

globală bipolară a dispărut şi odată cu aceasta a dispărut şi ameninţarea unui

război convenţional sau nuclear pe scară largă. Cu toate acestea, mediul de

securitate s-a confruntat cu apariţia unor noi ameninţări, asimetrice,

multidimensionale, dificil de combătut cu mijloace tradiţionale, manifestate

în principal prin: hipernaţionalism, etnicitate, fundamentalism religios şi

penetrarea graniţelor de mişcări masive de refugiaţi sau activităţi ale crimei

organizate;

- democratizarea: adoptarea unor fome parlamentare de guvernământ

şi instituirea controlului democratic asupra foţelor armate;

- transformarea economică: înlocuirea vechii economii centralizate

de stat cu o economie de piaţă viabilă.

Studiul de faţă se concentrează în special pe reconversia profesională a

resurselor umane şi pe restructurarea industriei de apărare, precum şi pe

costurile economice, sociale şi umane ale acestora. În literatura occidentală,

13

conversia/reconversia resurselor de apărare înseamnă găsirea unor modalităţi

alternative de utilizare a acestora astfel încât să se evite atât irosirea, cât şi

utilizarea iraţională şi ineficientă a acestora. În mod simplist, reconversia

profesională înseamnă crearea de noi locuri de muncă pentru cei vizaţi de

acest proces.

Analiza este focalizată pe două niveluri metodologice: unul descriptiv

şi altul explicativ. Abordarea descriptivă se va centra asupra politicilor de

securitate şi apărare în general, asupra procesului de remodelare a structurilor

militare şi a raţiunilor acestui proces, dar şi asupra restructurării industriei de

apărare.

Pornind de la datele empirice, studiul va încerca să ofere o explicaţie a

procesului de tranziţie spre democraţie în România, focalizându-se asupra

tranziţiei din domeniul apărării. Din studiile anterioare se poate afirma că

moştenirile istorice, globalizarea şi dezvoltarea economică sunt principalii

factori care au modelat structurile militare în Europa de Sud-Est. Moştenirea

istorică este o problemă foarte importantă în Balcani, iar războaiele din

spaţiul ex-iugoslav au demonstrat acest lucru. Fenomenul globalizării a

facilitat nu doar apariţia unor noi ameninţări la adresa securităţii

(transnaţionale sau interne), dar şi o abordare globală a securităţii pentru a

combate aceste ameninţări. Totuşi, toate politicile de reformă sunt influenţate

de constrângerile bugetare; prin urmare, dezvoltarea economică este un factor

important.