INTARIREA PARTENERIATULUI PARINTI - PROFESIONISTI CURS DE FORMARE MODULUL IV Prof. univ. dr. Traian Vrasmas Universitatea „Ovidius” Constanta Prof. univ. dr. Ecaterina Vrasmas Universitatea Bucuresti Conf. univ. dr. Alois Ghergut Universitatea „Al. I. Cuza” Iasi Psiholog pr. Corina Murariu-Botez Asociatia RENINCO
51
Embed
INTARIREA PARTENERIATULUI PARINTI - PROFESIONISTI CURS … 2.pdf · CURS DE FORMARE MODULUL IV Prof. univ. dr. Traian Vrasmas Universitatea „Ovidius” Constanta Prof. univ. dr.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
INTARIREA PARTENERIATULUI
PARINTI - PROFESIONISTI
CURS DE FORMARE MODULUL IV
Prof. univ. dr. Traian Vrasmas Universitatea „Ovidius” Constanta Prof. univ. dr. Ecaterina Vrasmas Universitatea Bucuresti Conf. univ. dr. Alois Ghergut Universitatea „Al. I. Cuza” Iasi Psiholog pr. Corina Murariu-Botez Asociatia RENINCO
CUPRINS
Rolul familiei in dezvoltarea copilului.
Parteneriatul scolii si comunitatii cu familia.
Servicii necesare pentru familie
Consilierea si educatia familiei
1. Rolul familiei in dezvoltarea copilului.
Familia este definită ca un microgrup alcătuit din persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopţie.
În raport cu alte grupuri familia se caracterizează prin:
roluri specifice între membrii săi; factori specifici care influenţează pe fiecare dintre membri; funcţii particulare în domeniul perpetuării speciei, educaţiei, susţinerii membrilor; educaţie reciprocă la nivelul familiei.
Fiecare familie are un model propriu de existenţă, propriile criterii valorice, norme şi comportamente provenite din educaţia membrilor, caracteristici personale, influenţa mediului. În cadrul unei familii tradiţionale există:
roluri clasice, general valabile; relaţii standard între membri; norme şi roluri clare pentru fiecare membru; situaţii tip pentru viaţa de familie; reţete tip pentru diferite situaţii generale sau particulare.
Cunoaşterea/înţelegerea familiei cu care colaborăm într-o reţea de suport presupune:
identificarea trăsăturilor particulare ce o definesc în raport cu alte microgrupuri; depistarea trăsăturilor specifice care o delimitează faţă de familia tradiţională; găsirea elementelor specifice acelei familii; stabilirea statutului pe care îl are elevul în cadrul familiei sale; stabilirea beneficiilor integrării acelei familii în reţea.
Bariere şi disfuncţii în realizarea unei reţele din care să facă parte familia sunt:
presiunea timpului şi a problemelor curente; existenţa familiilor dezorganizate sau social defavorizate; situaţia materială precară a unor familii; interesul limitat faţă de educaţia copiilor la unii părinţi; comunicarea slabă între şcoală şi familie.
Pentru atragerea familiei intr-o reţea suport mediatorul şcolar trebuie să aibă în vedere următoarele priorităţi:
implicarea efectivă în atragerea familiilor în reţea; permanentizarea şi diversificarea informării părinţilor cu privire la activităţile şcolii; atragerea părinţilor în activităţi educative împreună cu elevii; organizarea unor activităţi comune părinţi – elevi; formularea unor oferte explicite de colaborare; constituirea unor asociaţii ale părinţilor; oferirea de servicii părinţilor.
Sprijinul oferit de familie se poate concretiza prin:
participarea la activităţi de întreţinere şi renovare a şcolii; organizarea unor activităţi gen serbări, momente festive, acţiuni în folosul comunităţii; participarea la şedinţele cu părinţii; obţinerea unor sponsorizări.
În ciuda competenţelor pe care le aveţi şi ale eforturilor pe care le depuneţi există părinţi cu care vă este foarte greu să vă înţelegeţi din cauza atitudinii şi comportamentului lor. Nu puteţi fi calm deşi sunteţi bine intenţionat şi ştiţi că trebuie să vă îndepliniţi scopul chiar dacă părinţii sunt persoane dificile. Pentru aceasta puteţi apela la următoarele activităţi:
identificarea punctelor tari şi punctelor slabe în comunicare; identificarea tipurilor de persoane cu care aveţi de regulă dificultăţi şi a cauzelor
care generează impasul; identificarea unor soluţii care v-au scos din impas altă dată; recurgeţi la ajutorul altor mediatori şcolari sau al specialiştilor (consilieri
educativi, asistenţi sociali); exersarea unor abilităţi de comportament.
Definită ca un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorie sau adopţie", familia exercită o aura de mister asupra oricarui cercetator in domeniu, ca si o influenţă deosebit de mare aupra propriilor copii. Putem vorbi despre mai multe tipuri de familii sau grupuri familiale, după numărul de membri sau după relaţiile stabilite în interiorul lor. În stabilirea tipurilor de familie se au în vedere toate tipurile de relaţii din cadrul lor, nu numai relaţiile dintre părinţi. Tipuri de familii In societatea românească sunt răspândite două versiuni principale ale familiei: familia nucleu şi familia extinsă. În anumite comunităţi mai poate fi întâlnită şi o a treia versiune: familia poligamă. Familia nucleu: doar părinţi şi copii Este compusă din doi adulţi de sex opus care întreţin o relaţie de cuplu aprobată de societate, împreună cu proprii lor copii sau cu copii adoptaţi. Familia nucleu poate fi de două feluri: de origine şi de procreare. Familia nucleară de origine este familia în care ne naştem şi în care ocupăm statutul de copil, până la vârsta dobândirii autonomiei de viaţă. Familia nucleară de
procreare este familia pe care o creăm prin căsătorie, după ce am obţinut statutul de adult, urmând ca în cadrul ei sa apară copiii noştri. Din punctul de vedere al legii, membrii familiei nucleare se află în gradul unu de rudenie. Familia extinsă: cu bunici şi alte rude Constă din două sau mai multe familii nucleare unite prin legătura părinte-copil, legăturile între fraţi şi surori, dar şi între mai multe generaţii (bunici şi străbunici), precum şi familii ale fraţilor. Familia extinsă nu se bazează doar pe domiciliul sub acelaşi acoperiş, ci şi pe o convieţuire din multe puncte de vedere: copiii sunt îngrijiţi în comun, se împart resursele familiei, este petrecut mult timp impreună. Desigur, familia extinsă poate fi şi ea de origine sau de procreare. Copiii care sunt crescuţi în familii extinse beneficiază de avantaje, dar suporta şi unele dezavantaje. Avantajos este faptul că în viaţa lor familială sunt prezente relaţii mai complexe, iar îngrijirea şi educarea copiilor poate fi împărţită între adulţi, dezavantajos poate fi faptul că persoanele implicate în educaţie pot avea concepţii diferite, astfel încât copiii pot exploata pe adulţii cu autoritate mai mică, persoane care sunt de cele mai multe ori bunicii. Familii atipice Unii cetăţeni ajung, prin diverse imprejurări, să alcătuiască familii care nu funcţionează bine şi nu constituie un mediu prielnic pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor. Cele mai răspândite în societatea românească sunt familiile nelegitime, cele dezorganizate, cele descompuse şi cele reconstituite. Familia nelegitimă Familia nelegitimă este aceea care, deşi poate funcţiona după regulile unei familii, nu este recunoscută de autorităţi, nefiind înregistrată legal, prin actul căsătoriei civile a părinţilor. Relaţia de convieţuire dintre aceşti părinţi se numeste concubinaj. Există numeroase dezavantaje pentru copilul crescut în familie nelegitimă, pornind de la confuzia asupra numelui de familie şi ajungând până la lipsa beneficiilor materiale şi sociale care ar fi putut veni din partea autorităţilor.
Familia dezorganizată Când, deşi sunt căsătoriţi legitim, părinţii locuiesc la diverse domicilii, lipsesc mult de la domiciliul comun sau nu mai întreţin relaţii de tip familial, putem vorbi de o familie dezorganizată. Resursele familiei nu mai sunt împărtăşite, comunicarea nu mai funcţionează, apropierile emoţionale dintre părinţi lipsesc, iar aceste aspecte au impact direct asupra dezvoltării copiilor.
Familia descompusă Familia din care părinţii se separă durabil în urma unui divorţ sau a altui eveniment de viaţă nu este un mediu educativ ideal pentru copii. Condiţiile de viaţă ale copilului orfan de un părinte depind foarte mult de capacitatea celui rămas de a oferi afecţiune, compensând dragostea părintelui dispărut. În trecut, divorţul era considerat extrem de dăunător pentru copii. În prezent, este susţinut divorţul. Acest lucru este susţinut de două argumente: în primul rând, din păcate, rata divorţurilor este în coninuă creştere, iar acest lucru a început să fie perceput ca o normalitate, în al doilea rând, comunitatea este tot mai implicată în educarea copiilor, iar rolul părinţilor este tot mai mult jucat de instituţii ale statului sau alte structuri sociale dinafara familiei. Familia reconstituită Recăsătorirea creează o familie reconstituită, formată din doi părinţi, din care cel puţin unul aduce în aceasta unitate familială nouă unul sau mai mulţi copii dintr-o căsătorie anterioară.
Atunci când copiii provin din două familii diferite, se poate întâmpla ca mama să protejeze pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva copiilor celuilalt.
Modele parentale şi tipuri de părinţi Modelele parentale sunt nişte ansambluri de cerinţe şi recomandări asociate rolului şi statutului de părinte impus de societate la un moment dat ca exemplu ideal. Ele vizează în special modul de a desfăşura relaţia cu copiii, strategiile de educare folosite, răspunderile sociale ce revin părinţilor pe linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor. Comportamentul părinţilor acţionează asupra copiilor din două direcţii: o dată prin relaţia directă pe care o au cu aceşti copii, dar şi prin relaţia pe care o au părinţii între ei, ca soţi. În acest fel, ei oferă copiilor un model parental, dar şi un model de conduită conjugală, pentru familia de procreare de mai târziu.
Atitudinea educativă pe care o adoptă părinţii asupra copiilor lor poate fi văzută sub două aspecte importante:
Aspectul autorităţii, care poate varia între îngăduitor şi sever Aspectul emoţional, care variază între cald şi rece
Din combinarea acestor atitudini, pot rezulta diverse stiluri de comportament al părinţilor:
atitudine caldă şi îngăduitoare
atitudine rece şi îngăduitoare
atitudine caldă şi severă
atitudine rece şi severă
Părinţii calzi, părinţii reci Unii părinţi sunt foarte iubitori, ei manifestând căldură şi acceptare deosebite şi te poţi apropia uşor de ei. Le place să-şi ştie copiii pe aproape, să-i îmbrăţişeze, să-i asculte şi să-i încurajeze. La extrema cealalta se afla parintii ostili. Ei sunt reci, respingatori şi distanţi. Mesajele pe care le transmit acestia sunt: “Lasa-ma odata în pace!”, ”Nu ma mai deranja!”. Părinţii severi, părinţii îngăduitori De asemenea, exista parinti severi şi parinti ingaduitori. Cei severi iau multe decizii în locul copiilor, uneori prea multe, iar copiii trebuie sa fie ascultatori tot timpul. Parintii ingaduitori sunt aceia care permit copiilor lor sa ia decizii oricand acest lucru este posibil, chiar şi atunci cand s-ar putea sa nu fie pregatiti pentru aceasta. Linia de mijloc intre sever şi ingaduitor este cea mai buna în prima perioada a copilariei, cand copilul invata care sunt limitele. O data cu debutul adolescentei , ideal este sa se adopte o poziţie mai democratica. Părinţii “în amestec” Daca sunteti un parinte iubitor şi sever, parinte cu tendinte autoritare, probabil veţi avea un copil care este supus şi ascultator. El ar obtine aprecieri deosebite legate de infatisare, de politete şi disciplină. Dar datorita autoritatii instituite, copilul ar putea deveni dependent, nu prea prietenos şi nici creativ.
Daca sunteţi un parinte indulgent şi iubitor, copilul poate deveni sociabil, independent, creativ, iar initiativele lui vor fi adesea reusite, va fi motivat pentru a lua note bune la scola şi pentru a gasi o slujba buna. E adevărat, unele reuşite ale copilului ar putea fi şi în sensul năzdrăvăniilor mai mult sau mai puţin riscante, dar comunicând frecvent cu acesta şi dezbătând consecinţele faptelor, , va avea ocazia să înveţe din faptele proprii.
Daca copiii dumneavoastră nu se simt iubiti, daca stilul adoptat este unul sever, dictatorial, ei vor deveni excesiv de ascultatori, incapabili sa ia decizii care ii privesc pe ei insisi. Sunt nesiguri pe ei, sunt foarte timizi fata de cei de-o varsta cu ei şi adesea au probleme de sanatate mintala. Copiii ai caror parinti sunt ostili şi autoritari au de multe ori nevoie de un ajutor profesionist, pentru a depasi ranile psihologice pe care le-au suferit crescand intr-un camin care a functionant deficitar. La cealalta extrema, daca parintii sunt indiferenti (reci) şi ingaduitori, copiii tind sa fie neascultatori şi extreme de agresivi, mergand uneori pana la delincventa.
1. Rolul protector. Pericole există pretutindeni...
Câte pericole pândesc în preajma unui copil? În casă sunt curentul electric, obiectele ascuţite, animalele, mobilierul, focul, substanţele toxice etc.; pe stradă sunt autovehicule, persoane agresive, şantiere, canale etc; în excursie sunt prăpăstii, animale sălbatice, rătăciri, îmbolnăviri. Pericole pot veni din partea străinilor, dar şi din partea celor mai apropiaţi... Majoritatea părinţilor consideră că trebuie să stea permanent cu ochii pe copiii lor, pentru a evita acţiunea nefastă a diverselor pericole. Nu trebuie să uitaţi că frica este o racţie care nu este înăscută, ci se formează de-a lungul vieţii, iar un factor care cotribuie la formarea ei este sugestia din partea părinţilor, prin expresii cum ar fi: n-ai să reuşeşti, te ajut eu, pentru că tu nu poţi etc.
Nici neglijent, nici prea protectiv
Unii părinţi îşi lasă copiii în voia soartei, expuşi deiverselor riscuri, cu gândul că dacă se vor descurca singuri vor face faţă vieţii mai uşor. Adesea, este vorba de părinţi care au dificultăţi materiale sau sociale, persoane pentru care un copil în plus înseamnă un car de probleme în plus; aceştia sunt părinţi care au tendinţa de a exploata pe copiii lor, pentru a obţine avantaje materiale. Alţii îşi protejează copiii în amănunt, interzicându-le asumarea celor mai simple riscuri şi creându-le o dependenţă prelungită până la vârste înaintate. Cu siguranţă, nici una dintre aceste atitudini nu este cea optimă, în interesul copilului.
2. Rol de îngrijire
Ce înseamnă să îngrijeşti?
Îngrijirea este un ansamblu de atitudini şi acţiuni în interesul copilului, desfăşurate de părinţi sau alţi îngrijitori atât în manieră cotidiană, cât şi în situaţii speciale. Există mai multe resurse pe care se bazează rolul de îngrijitor al părintelui: aptitudinile rezultate din instinctul matern, cunoştinţele dobândite din experienţa proprie sau a altora şi resursele materiale procurate din societate. Contrar unor preconcepţii, instinct matern pot avea şi bărbaţii, unii fiind chiar mai grijulii decât mamele.
Îngrijirea de fiecare zi
Un copil nu-şi poate purta singur de grijă. Cu cât este mai mic, cu atât nevoia lui de îngrijire se regăseşte în mai multe momente ale zilei. Nevoia de îngrijire nu rezultă numai din incapacitatea copilului de a-şi purta singur de grijă, ci şi din modul lui de a concepe lumea: pentru copilul mic, lumea este el, în amestec cu părinţii lui. Ataşamentul pe care-l dezvoltă copilul faţă de părinţi face astfel încât orice gest al lui să-i implice şi pe aceştia. Când îşi toarnă apă în cană, cel mic îşi spune fii atent, cu vorbele rostite de mama lui cândva. Această întâmplare simplă ne dezvăluie un lucru important: că grija pentru copilul nostru se poate manifesta şi când nu suntem de faţă. Modalitatea cea mai bună de a purta de grijă copilului
este aceea de a-i fi alături în viaţa pe care o trăieşte. A purta de grijă nu înseamnă a face în locul lui, nici a oferi doar strictul necesar.
Îngrijirea specială
Îngrijirea specială a copilului se referă la a oferi copilului cele necesare dezvoltării lui în situaţii în care este deosebit de vulnerabil. În protecţia copilului există termenul de copil aflat în dificultate, care se referă la situaţii durabile nefavorabile în cadrul larg al societăţii. Iată câteva situaţii în care copilul necesită îngrijire specială:
Boală dizabilitate abuz din partea unui părinte pierderea unei persoane de care era ataşat
3. Rolul educativ
Ce înseamnă a educa?
Am putea spune că astăzi nu mai există cei şapte ani de acasă. În casele părinţilor există telefonul, televiziunea, radioul, internetul, o viaţă suficient de trepidantă încât influenţa din exteriorul familiei să fie mai puternică decât influenţa părinţilor asupra propriilor copii. La aceasta se adaugă timpul tot mai redus pe care părinţii îl acordă educării copiilor. Unii părinţi au ajuns să creadă că a te ocupa de copii înseamnă a-i aproviziona, a-i transporta, a-i preda unor instituţii, a-i supraveghea. A educa înseamnă a asista pe copil să cunoască lumea astfel încât comportamentul lui să permită împlinirea propriilor interese, dar şi adaptarea la ceea ce este în jur: oameni, natură, situaţii de tot felul. A educa nu înseamnă a stăpâni copilul, a modifica brutal comportamentul lui sau a-l manipula.
Cine face educaţia?
Educaţia ar trebui făcută în primul rând de către persoana (sau persoanele) de care copilul este cel mai ataşat. Este important însă ca aceste persoane să cunoască şi să aplice educatia pozitiva.
Desigur, oricare dintre membrii familiei sau ai anturajului copilului va avea o influenţă asupra comportamentului acestuia. Fiecare trebuie să-şi păstreze stilul, în acord cu rolul pe care-l joacă faţă de copil (rol de protector, de autoritate, de confident, de sursă de informaţie etc). Din acest motiv, persoanele care joacă rol educativ în viaţa unui copil (părinţi, bunici, fraţi, profesori, prieteni, specialişti) ar trebui să comunice şi să se pună de acord asupra contribuţiei fiecăruie dintre ei.
Educaţie negativă
Educaţia negativă este aceea care se opune sensului de dezvoltare a copilului. Iată câteva atitudini care constituie stilul negativ în educaţie:
Interdicţia (a spune nu e voie în situaţii în care copilul încearcă să cunoască ceva)
Pedeapsa (a folosi puterea fizică sau emoţională asupra copilului pentru a-l face să renunţe la un comportament anume)
Critica (a observa şi a comenta doar aspectele negative sau nereuşite ale comportamentului celui mic)
Ridiculizarea (a face uz de capacităţile de adult pentru a-l umili pe copil în faţa altora pentru nereuşitele lui)
Excluderea (a nu permite copilului să participe la decizile care-l privesc)
Constrângerea (a obliga pe copil să se comporte doar aşa cum consideră adultul, fără explicaţii)
Abandonarea (a-l lăsa pe copil să suporte consecinţele greşelilor lui fără a-l ajuta să înţeleagă şi să iasă din situaţie)
Educaţie pozitivă
A oferi educaţie pozitivă înseamnă a fi alături de copil în tendinţa lui naturală de a cunoaşte lumea, protejându-l acolo unde este periculos, încurajâdu-l acolo unde este şovăielnic, oferindu-i alternative şi ajutându-l să aleagă ce e mai bine.
Încurajarea (a-i transmite mesaje în acord cu acţiunea lui)
Asistarea (a sta alături şi nu în calea lui atunci când face ceva)
Cunoaşterea experienţială (a-l ajuta să înţeleagă făcând, prin îndemnuri precum hai să vedem împreună cum este)
Accesul la alternative (a-i oferi posibilitatea de a alege, ca mai târziu să poată decide)
Atmosfera emoţională pozitivă (a-i zâmbi, a face uz de umor, a fi tandru în interacţiune)
A favoriza iniţiativa (astfel încât copilul să iasă din rolul de simplu executant supus al ordinelor părinţior)
A folosi situaţiile normale de viaţă pentru a oferi educaţie (nu e necesar să-l scoateţi pe copil din acţiunile lui pentru a-l educa)
4. Rolul social
Familia este o structură socială. În cadrul familial, copilul exersează primele relaţii (care sunt la baza relaţiilor cu adulţii de mai târziu), primele reguli (care prefigurează legile care vor trebui respectate ca adult), primele conflicte, primele competiţii, primele recompense, primele petreceri etc. Părintele trebuie să facă astfel încât la scara familiei să poată fi reproduse din timp cât mai multe dintre situaţiile care pot fi întâlnite în societate.
Părintele are acces la nivelul macro-social, adică poate să intre în instituţii, poate să se confrunte cu autorităţi, poate să organizeze evenimente la care să participe şi copilul său. Copiii au nevoie să vadă ce este dincolo de ghişeu, să vadă cum este la serviciul părinţilor, să stea de vorbă cu poliţiştii fără teamă. Înafară de familie, medii propice pentru dezvoltarea socială a copiilor sunt în cadre precum:
Grădiniţă, şcoală,
club al copiilor, tabără, vizite, aniversări, spectacole
5. Rolul emoţional
Toţi copiii au nevoie de iubire şi au dreptul la ea. Dacă în ceea ce priveşte condiţiile materiale se pot ivi situaţii de imposibilitate, în ceea ce priveşte iubirea, ea este pe deplin posibilă, pentru toţi copiii. Părinţii sunt aceia care pot şi care sunt îndreptăţiţi să o aducă în viaţa copiilor pe care îi au în grijă.
Un părinte inteligent emoţional
Inteligenţa emoţională este capacitatea unei persoane de a conştientiza emoţiile proprii, de a le comunica şi de a le trăi în acord cu situaţiile de viaţă, precum şi capacitatea de a trăi împreună cu ceilalţi emoţiile lor. Unele emoţii durează doar câteva momente, cum ar fi teama, mila, surprinderea, altele se dezvoltă chiar şi ani de zile, sub forma sentimentelor şi pasiunilor. Există trăiri emoţionale cu semnificaţie pozitivă, cum ar fi iubirea, prietenia, ataşamentul, dar şi unele care au însemnătate negativă.
Ce nevoi emoţionale au copiii?
Aşa cum se nasc cu o nevoie naturală de a cunoaşte, copiii au încă de mici o nevoie constantă de a primi şi a oferi afectivitate. Trăirea adecvată a emoţiilor, buna dispoziţie, precum şi construirea sentimentelor sunt o adevărată hrană pentru dezvoltarea lor. Emoţiile îi ajută să perceapă culorile vieţii şi să ţină minte ceea ce se petrece cu ei. Sentimentele şi pasiunile îi ajută să se împlinească. Dacă persoanele din jurul lor nu creează un climat emoţional pozitiv, emoţiile negative vor inunda viaţa acestor copii şi tot emoţii negative vor oferi la rândul lor celor din jur. Un copil are nevoie să dezvolte capacitatea de a se împăca după un conflict, capacitatea de a vorbi despre ceea ce simte, capacitatea de a simţi iubirea altcuiva şi multe alte capacităţi de care depinde starea lui de bine emoţional. Părinţii au cel mai important rol în acest domeniu.
6. Rol de reprezentare
În confruntarea cu autorităţile, cu persoanele dinafara familiei, în situaţiile în care copiii nu au capacitatea socială de a-şi apăra propriile interese, părinţii sunt îndreptăţiţi de lege să îi reprezinte pe cei mici. Toată lumea consideră că dacă un copil este al tău, tu eşti persoana care poate vorbi cel mai bine despre el. La rândul lor, copiii simt nevoia de a fi reprezentaţi de părinţii lor, în virtutea sentimentului de apartenenţă Când au o confruntare cu o persoană mai mare, copii îşi cheamă părinţii, iar aceştia ar trebui să vină, să îi protejeze şi să medieze desfăşurarea acelei confruntări.
7. Rol de autoritate
Mulţi părinţi consideră că a avea autoritate înseamnă a fi ascultaţi de copii lor fără comentarii. În realitate, a avea autoritate înseamnă a fii responsabil. O persoană cu autoritate este o
persoană care poate lua decizii, îşi poate asuma consecinţele lor şi le poate susţine în faţa altora. Părintele are autoritate în faţa copilului său pentru că i-o recunoaşte copilul, nu doar pentru că este mai în vârstă şi se numeşte părinte. Autoritatea părintelui este câştigată odată cu respectul şi nu poate fi impusă. În sfârşit, dacă un părinte are autoritate, aceasta nu trebuie să se manifeste doar în faţa copilului, ci şi în faţa altor persoane; pentru a-şi putea exercita dreptul de reprezentare a copilului, părintele trebuie să fie recunoscut de ceilalţi adulţi ca autoritate parentală.
2. Parteneriatul scolii si comunitatii cu familia.
PRINCIPII ALE COLABORĂRII ŞCOLII CU FAMILIIILE ELEVILOR
Activităţile de colaborare şcoală-familie se adresează tuturor părinţilor interesaţi de educaţia copiilor; Promovarea activităţilor de colaborare şcoală-familie trebuie să fie în termeni de beneficiu şi de parteneriat pentru toate părţile implicate; Problemele personale sunt abordate în cadrul întâlnirilor numai cu acordul explicit al părinţilor implicaţi; Cadrul didactic ce monitorizează întâlnirile, mediază discuţiile şi concluzionează sub formă de informaţie cu caracter general valabil, nu de adevăr indubitabil; Cadrul didactic nu este „expert” în educaţia copiilor.
FORME DE ORGANIZARE A PĂRINŢILOR: Comitetul de părinţi al clasei / şcolii Centru de consultanţă pentru părinţi Grupuri de sprijin cu / pentru părinţi Echipe specializate formate din personal didactic, părinţi şi elevi (de exemplu, pentru strângere de fonduri, pentru organizare de evenimente, de sprijinire a copiilor care au nevoi speciale, de ajutor pentru vârstnicii din comunitate etc.) Asociaţie a părinţilor
Problema comunicării familie-şcoală, a relaţionării şi colaborării celor două medii educaţionale, se rezolvă în măsura în care părinţii şi profesorii dispun de mecanisme de evaluare a activităţii şcolare. Criticile aduse instituţiei şcolare de diverşi specialişti, protestele elevilor dar şi ale cadrelor didactice alături de alte tensiuni sociale duc la slăbirea liantului şi aşa destul de fragil dintre şcoală şi familie.
Relaţia familie - şcoală se justifică atunci când încrederea colectivităţii în instituţia educativă este restabilită. Există două teorii importante privind relaţia şcoală - familie: Teoria profesionalismului - aceasta considerând ca element esenţial serviciul făcut altora fără a se gândi la beneficiile personale, având drept criterii competenţa, servirea clienţilor şi etica profesională.
Teoria schimbului - aceasta considerând acţiunea umană în funcţie de un câştig personal şi având drept criterii de bază autonomia, competiţia şi beneficiul material. Evolutiv, relaţia şcoală - familie a parcurs trei etape şi anume: o primă etapă în care şcoala era considerată închisă, autosuficientă, neinfluenţând mediul familial şi nelăsându-se influenţată de acesta; o a doua etapă, a incertitudinii profesionale în care este recunoscută de către profesori influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare ale copiilor; şi ultima etapă, a dezvoltării încrederii între cele două instituţii ce implică încurajarea relaţionării. În acest sens, la nivel mondial au apărut o serie de organisme parentale din care enumerăm: „Asociaţiile de părinţi” organizate pe lângă o şcoală anume, având în vedere bunul mers al educaţiei copiilor (acestea organizează convorbiri între părinţi, dar şi între părinţi şi profesori, cursuri de educaţie parentală etc.). Din punct de vedere legislativ este reglementată înfiinţarea acestora, însă la nivelul realităţii comune apar o serie de probleme. Asocierea nu poate fi confundată cu societatea, ci presupune existenţa unui raport contractual. Asociaţia de părinţi din şcoala românească poate constitui un pas înainte în ce priveşte viitorul coeducaţiei celor două instanţe educaţionale, şcoală - familie; „Organizaţiile de părinţi şi profesori” constituite tot pe lângă o serie de şcoli cu intenţia stabilirii de relaţii optime între şcoală şi familii (acestea se ocupă cu organizarea unor cursuri, întâlniri, conferinţe, excursii, spectacole şi seri culturale, au drepturi şi îndatoriri bine stabilite şi participă la conducerea şcolii); „Consiliile, comitetele şi comisiile de părinţi” constituite în fiecare clasă sub forma unui grup organizat de părinţi ce-şi aleg un reprezentant şi care are drept funcţie de bază apărarea şcolii de anumite intervenţii negative şi responsabilităţi administrative (ele sunt menite să întărească colaborarea dintre cele două instituţii educaţionale). Dacă în ţara noastră comitetele de părinţi pe clasă au în genere responsabilităţi administrative, în alte ţări, ca de exemplu în Germania, preşedintele asociaţiei părinţilor are dreptul de a participa la consiliile pedagogice. În Polonia, membrii comisiilor de părinţi au ca sarcină formarea unor noi comisii care să se ocupe de probleme ca: selectarea temelor ştiinţifice şi academice, răspândirea ideilor educative în rândul părinţilor activităţile culturale din timpul liber, problemele economice şi sanitare, alimentaţia copiilor, taberele de vacanţă pentru aceştia. Această comisie activează în maniera unei şcoli pentru părinţi, organizând consultaţii individuale şi colective, îndemnând părinţii să participe la şedinţe de consiliere, organizând cursuri şi întâlniri educative, colaborând cu sindicatele ori cu alte organizaţii ce se ocupă de educarea copiilor şi cu anumiţi specialişti în pedagogie, psihologie, pediatrie etc.
O cale pentru implicarea părinţilor în educarea copiilor lor este crearea Centrului pentru părinţi, în sau în apropierea şcolii. Acolo, într-un cadru informal, părinţii pot întâlni alţi părinţi, profesorii copiilor lor, dezvoltă planuri de activităţi şi fac schimb de informaţii. Centrele pentru părinţi sunt în special binevenite în regiunile urbane. În oraşe, dar şi în localităţi mai mici, presiunile de zi cu zi, stresul cotidian, sentimentul izolării pot fi prevenite în familii, prin învăţarea ajutorului acordat copiilor lor şi participarea la activităţile şcolii.
Centrele pentru părinţi sunt valoroase pentru şcoli. Ele furnizează un loc unde profesorii, consilierii şcolari şi directorii pot asculta nevoile părinţilor, unde părinţii şi cadrele didactice pot comunica, se pot înţelege, respecta şi sprijini unii pe alţii, unde personalul şcolii observă abilităţile şi energia părinţilor voluntari implicaţi.
Multe dintre programe susţin îmbunătăţirea rezultatelor şcolare ale copiilor săraci, datorită implicării părinţilor în activităţi, astfel încât centrele pentru părinţi devenind funcţionale şi utile.
Ce este un centru de calitate pentru părinţi? Un CP (centru pentru părinţi) de succes este un loc unde cei
implicaţi trăiesc experienţe variate Se furnizează părinţilor informaţii despre şcoala şi copiii lor Are materiale care să ajute părinţii în optimizarea abilităţilor de
învăţare a copiilor lor: cărţi, pliante, video, şi ideal, computere, Internet
Îi ajută să aibă sentimente pozitive şi optimism în legătură cu educaţia copiilor lor
Creşte rolul lor în încurajarea copiilor lor de a învăţa Este de dorit să fie plasat într-un loc accesibil, deschis într-o
perioadă de timp când părinţii îl pot vizita (de ex. dimineaţa devreme sau seara, înainte sau după programul de lucru)
Să fie atractiv şi să ofere siguranţă, o atmosferă caldă, deschisă, cu mobilier care să permită lectură, discuţii, relaxare, un loc confortabil
În programul centrului sunt identificate şi organizate evenimente, la care părinţii pot participa
Să manifeste seriozitate în serviciile oferite părinţilor, fără a se neglija activităţile distractive, pentru atragerea de noi participanţi
În modelul tradiţional (cel puţin în condiţiile ţării noastre) relaţiile familiei cu şcoala
sunt aproape inexistente sau au un caracter informal, ocazional. În condiţiile şcolii incluzive
părinţii participă direct la viaţa şcolii şi pot influenţa anumite decizii care privesc actul
educaţional1. Absenţa sau indiferenţa părinţilor în ceea ce priveşte problemele educaţionale
ale copilului vine în opoziţie cu ideea de integrare sau incluziune. În acest sens apar o serie de
dificultăţi datorită atitudinii de reţinere sau neîncrederii părinţilor care sunt tributari unor
reprezentări/mentalităţi eronate cu privire la viaţa şi evoluţia şcolară a unui copil cu cerinţe
speciale. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv părinţii au dreptul să-şi
exprime propria lor viziune asupra modului de funcţionare a şcolii şi să participe concret la
influenţarea actului managerial din şcoală. De asemenea, familiile copiilor cu cerinţe speciale
au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor şi să dea dovadă de răbdare şi
înţelegere faţă de schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
Pentru o mai eficientă susţinere a şcolii incluzive din partea familiilor, membrii acestora trebuie să satisfacă un minimum de cerinţe:
1 Scopul educaţiei incluzive este nu numai de a educa copiii cu cerinţe speciale care învaţă în şcoli obişnuite, ci şi de a-i menţine în familie şi comunitate. Prin viziunea şi mai largă a educaţiei pentru toţi, învăţarea este văzută ca un concept holistic – acel ceva care are loc în şcoli dar şi în familie şi comunitate sau în alte servicii educaţional-recuperatorii pentru copiii cu dizabilităţi.
să fie participanţi activi la toate activităţile şcolii şi să se implice în promovarea
practicilor de integrare şcolară a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii
sociale, inclusiv la nivel politic;
să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării
persoanelor cu cerinţe speciale din comunităţile lor;
să sprijine profesorii în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi
formarea copiilor în şcoală şi în afara ei;
să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de
specialişti care se ocupă de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună
progresul înregistrat de copil în diverse situaţii de viaţă;
să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi
altora experienţele personale cu proprii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul
familiei;
să fie convinşi de avantajele oferite de şcoala incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi
să accepte fără resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea
deficienţelor acestora.
Şcoala incluzivă şi toate cadrele didactice implicate trebuie să creeze un mediu
primitor pentru implicarea familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil cu
cerinţe speciale, prin:
solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale
să participe la aplicarea programului educaţional şi terapeutic propus;
recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, cum, când şi în
ce măsură pot participa la cât mai multe activităţi terapeutice, pentru continuarea
lor acasă;
includerea familiilor, în mod obişnuit şi consecvent, în schimbul de informaţii
despre copil;
identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-
terapeutic al elevilor cu cerinţe speciale prin care se pot sprijini activităţile
părinţilor;
anunţarea familiilor în legătură cu activităţile propuse în programul
recuperator-terapeutic şi completarea lui la solicitările părinţilor;
informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul programului;
acceptarea feedback-ului primit de la familii drept informaţii utile în
ameliorarea programelor destinate educării şi recuperării elevilor cu cerinţe
speciale.
Printr-un program educaţional coordonat, toţi partenerii vor urmări să obţină
maximum de autonomie posibilă pentru copil, pentru o viaţă normală şi activă în societate. Un
parteneriat între profesionişti/cadre didactice şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre
cei implicaţi înţeleg rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Ceea ce ştie familia despre
dezvoltarea copilului sunt informaţii de mare valoare pentru înţelegerea cerinţelor
educaţionale ale acestuia (informaţii despre modul în care acţionează copilul acasă şi în
comunitate, despre dezvoltarea acestuia, despre părerile şi dorinţele sale etc.). Dacă părinţii
şi cadrele didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele
sale pot fi îndeplinite într-o măsură mult mai mare. Există modalităţi relativ simple prin care
părinţii pot susţine progresele copilului, prin consolidarea experienţelor de învăţare acasă şi
prin încurajarea reuşitelor acestuia, utilizarea jocului şi diversificarea contactelor sociale. Un
parteneriat între familie şi şcoală nu se poate construi foarte repede, ci se formează prin paşi
foarte bine planificaţi, care au ca scop stabilirea unei relaţii de încredere şi parteneriat activ
cu cadrele didactice şi alţi profesionişti. Părinţii sunt factorii a căror contribuţie este esenţială
în procesul de integrare şcolară a copiilor, oferind puncte de vedere şi experienţe la care
cadrele didactice nu pot ajunge decât prin aceştia: oferă informaţii despre comportamentul
elevului în afara şcolii, identificând puncte forte şi dificultăţile care nu sunt evidente la
şcoală; descriu dezvoltarea anterioară a elevului; se implică în educaţia şi sprijinul copilului;
oferă cadrelor didactice şi specialiştilor un feed-back privind eficienţa muncii lor cu copilul.
Scolile pot, si chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependente; părintii
se întorc către scoală pentru a fi îndrumati. Când cadrele didactice si conducerea scolii sunt
dornici să-i atragă pe părinti, atunci rezultatele copiilor se îmbunătătesc. Majoritatea
institutiilor educationale au un grup formal de legătură scoală-familie, relatiile sunt denumite
diferit: „implicare parentală”, „parteneriat”, „relatie scoală-familie”, dar toate reprezintă
convingerea că dacă adultii, în cadrul celor două institutii, comunică si colaborează, atunci cei
care vor avea de câstigat sunt numai si numai copiii.
Termenul de „parteneriat scoală-familie” este folosit pentru a sublinia faptul că scolile,
familiile si comunităttile împart responsabilitătile care vizează copiii, prin suprapunerea
sferelor de influntă. Ele pot fi separate, în cazul în care institutiile respective îsi alocă foarte
putin în ceea ce priveste resursele, scopurile sau responsabilitătile sau se pot suprapune creând
un spatiu pentru activitătile de parteneriat. Cercetările arată că, indiferent de mediul economic
sau cultural al familiei, când părintii sunt parteneri în educatia copiilor lor, rezultatele
determină performata elevilor, o mai bună frecventare a scolii, reducerea ratei de abandon
scolar si scăderea fenomenului delicventei.
Iată câteva exemple de actiuni concrete pe care părintii, scoala si comunitătile le pot întreprinde pentru a-i ajuta pe copii să învete:
a. Să elaboreze un program zilnic pentru teme - să existe un loc linistit de studiu, în care părintii să încurajeze eforturile copilului si să fie disponibili să le răspundă la întrebări, precum si să discute cu ei ceea ce si-au însusit;
b. Să citească împreună cu copilul - studiile arată că atunci când părintii le citesc copiilor sau îi ascultă cum citesc, în mod frecvent, performantele acestora se îmbunătătesc;
c. Să folosească televizorul cu întelepciune - să stabilească anumite ore pentru privit la TV si să-l ajute pe copil să-si selecteze programele pe care să le urmărească si să discute împreună subiectele respective;
d. Să păstreze legătura cu scoala - să stie ce învată copilul, care-i sunt temele si cum si le rezolvă;
e. Să-i laude pe copii, să le aprecieze efortul - să-i încurajeze să persevereze, să cultive acasă o atmosferă caldă si suportivă, dar în acelasi timp să stabilească si standarde referitoare la modul de elaborare a temelor;
f. Să le vorbească adolescentilor - să le cunoască prietenii si locurile în care îsi petrec timpul liber, să-i sprijine în activitătile extrascolare si să-i implice în activitătile familiei.
De cealaltă parte, școlile ar trebui: a. Să încurajeze familiile si profesorii să stabilească acorduri de învătare - să
definească scopurile, expectantele si responsabilitătile scolilor si părintilor, ca parteneri egali la succesul elevilor;
b. Să instruiască pe cei din conducerea scolii – în dezvoltarea unui parteneriat va fi necesară instruirea directorilor, cadrelor didactice si a altor membri din conducerea scolii, precum si a părintilor, în scopul de a-i ajuta pe toti colaboratorii să obtnă abilitătile necesare;
c. Să ofere teme, care să-i atragă pe părinti - cele pe termen lung i-ar implica pe acestia în procesul de învătare, oferind-le si teme/subiecte care sa-i motiveze (autocunoastere, comunicare cu copiii în familie etc.);
d. Să existe un program prelungit în scoală – fiind deschise după-amiezile, seara si la sfârsitul săptămânii, scolile permit elevilor si familiilor să se angajeze în activităti de învătare si recreative si oferă programe de educatie a adultilor si de instruire a părintilor;
e. Să acorde părintilor dreptul de a decide – mai ales în hotărâri care privesc scolarizarea copiilor;
f. Să creeze un centru de resurse pentru părinti - să delimiteze o zonă în scoală unde să invite părintii să împărtăsească experientele celorlalti si să lucreze cu profesorii si conducerea scolii în activitătile specifice institutiei respective de învătământ.
Familia a avut şi are un rol important în viaţa copilului, o importanţă fundamentală
fiind acordată relaţiei mamă-copil. În viaţa fiecărui copil familia reprezintă primul mediu de
socializare caracterizat prin securitate afectivă, susţinere, sprijin, cooperare, viaţă comună,
aspiraţii şi interese comune. În literatura de specialitate sunt analizate şi clarificate o serie de
concepte socio-psiho-pedagogice, considerate de referinţă în înţelegerea dinamicii şi evoluţiei
familiei: solidaritatea între generaţii, armonia intrafamilială, comunicarea între membrii
familiei, negocierea în cadrul familiei, identificarea şi autonomizarea persoanei,
responsabilitatea coeziunii familiale, calitatea raporturilor şi relaţiilor parentale,
formarea/educarea parentală etc. Uneori, despărţirea copilului de familie poate duce la ruperea
relaţiei părinte-copil, cu efecte ireversibile în dezvoltarea psihică a acestuia. În plus, în viaţa
oricărui individ, există anumite perioade mai delicate, cum ar fi : mica copilărie, pubertatea,
adolescenţa, în care copiii au cea mai mare nevoie de suportul părinţilor.
Percepţia socială a copiilor cu deficienţe nu este întotdeauna constantă şi foarte
favorabilă, ea variază de la societate la societate, furnizând semnificaţii diferite, funcţie de
cultura şi de valorile promovate în respectiva societate. În acest context, cu atât mai mult,
copilul diferit de ceilalţi se adaptează destul de greu la relaţiile interpersonale şi de aceea
părinţii trebuie să intervină şi să joace rolul de tampon, de mediator între copil şi persoanele
străine. Din nefericire, uneori părinţii pot dramatiza excesiv reacţiile inadecvate venite din
partea unei persoane străine, identificând la aceasta o falsă rea intenţie într-un gest oricât de
neutru. În alte situaţii, ei neagă tot ceea ce copilul observă în jurul său legat de propria
deficienţă, insistă pe răutatea şi ipocrizia persoanelor din anturaj, cultivând la copil
convingerea că lumea în care trăieşte este rea. Pe de altă parte, unii părinţi refuză să ţină cont
de dificultăţile sociale determinate de deficienţă, în acest fel, împiedicându-i pe copii să
înţeleagă şi să accepte toate aspectele legate de propria deficienţă.
Pornind de la aceste tipuri de reacţii întâlnim mai multe categorii de părinţi
a. părinţii echilibraţi – au o atitudine matură, plină de realism în tratarea situaţiei, ajung
rapid în stadiul de acceptare, şi îşi organizează viata în aşa fel încât să acorde atenţie
copilului cu cerinţe speciale. Părinţii echilibraţi sunt calmi, cooperanţi, stabili
emoţional, îşi manifestă frecvent dragostea, au o atitudine de deschidere faţă de cei din
jurul lor, le acordă atenţie, tandreţe, ataşament, îşi încurajează copiii fără a abuza de
un ton critic, de pedepse sau ameninţări. În funcţie de diagnostic şi de prognosticul
specialiştilor vor găsi resursele necesare pentru a acţiona, mai ales că ei ştiu ce este
necesar, când şi cum trebuie oferit, ce, cum şi cât de mult se poate cere copilului aflat
într-o situaţie mai specială datorită deficienţei de care suferă. Aceşti părinţi joacă un
rol important în medierea relaţiei dintre copil şi mediul exterior, menţinând un climat
de încredere şi de egalitate în sânul familiei si în societate. În cadrul unei familii
echilibrate copilul cu deficienţe are drepturi şi obligaţii în egală măsură, în fratrie are
relaţii de reciprocitate şi de egalitate cu fraţii şi cu surorile sale, se regăseşte pe acelaşi
plan afectiv cu aceştia; prin urmare, dacă se simte egal în familie, el va ajunge să se
simtă egal şi în societate. Practic, familia joacă rolul unui „laborator” în care copilului
cu deficienţe i se oferă oportunitatea de a-şi găsi locul, de a experimenta situaţii de
viaţă autonomă şi de a se obişnui cu situaţia în care se află. În acest context copilul se
dezvoltă în armonie cu cei din anturajul său şi are şanse foarte mari să se integreze în
activităţile sociale.
b. părinţi indiferenţi – aceşti părinţi reacţionează prin lipsă de interes şi nepăsare, lipsă
de afecţiune şi chiar respingerea copilului. Frecvent, aceşti părinţi, sunt reci, ostili, îşi
ceartă copilul, îl pedepsesc sau îl ignora. În aceste familii au loc frecvente conflicte,
iar copilul este antrenat în disputele dintre părinţi. În situaţii de eşec ale copilului
părinţii reacţionează prin reproşuri şi chiar pedepse repetate, care duc la apariţia
sentimentului de neputinţă, incapacitate şi inutilitatea efortului, alimentând
sentimentul de inferioritate care va determina şi alte eşecuri, instalându-se un cerc
vicios în care principala victimă este copilul deficient.
c. părinţi exageraţi – caracteristica de bază a acestor părinţi este supraprotecţia; acest
independenţa personală, iniţiativa şi respectul de sine, fiind o sursă de dependenţă.
Frecvent, aceşti părinţii care se simt vinovaţi devin exagerat de atenţi, transformând
copilul într-un individ dependent şi solicitant pentru familie. Uneori, această
permanentă solicitare va genera reacţii de nemulţumire şi ostilitate din partea
părinţilor, reacţii care-l vor face pe copil să devină nesigur. Pe acest fond copilul, când
va fi confruntat cu greutăţile vieţii, nu va fi capabil să le facă faţă, deoarece nu are
abilităţile necesare cu ajutorul cărora să acţioneze şi să se apere.
d. părinţi autoritari – această categorie de părinţi au o voinţă puternică şi manifestă tot o
formă de hiperprotecţie, controlându-şi copiii într-o manieră dictatorială. Aceşti părinţi
stabilesc reguli care trebuie respectate fără prea multe explicaţii, iar copilul este
transformat într-o marionetă, dirijat permanent, fără să poată să-şi asume
responsabilităţi şi iniţiative şi fără sa-şi dezvolte capacitatea de decizie şi acţiune,
necesare în procesul de integrare socială. Uneori autoritatea poate evidenţia şi atenţia
acordată copilului şi grija pentru o îndrumare corespunzătoare.
e. părinţi inconsecvenţi – cel mai adesea este vorba despre părinţi instabili, nesiguri şi
incapabili de a opta ferm pentru o anumită atitudine în raport cu proprii copii. În alte
situaţii copilul este „pasat” la diferiţi membri ai familiei, fiind supus unor experienţe
educative diferite, adesea contradictorii. Astfel, crescuţi într-un mediu inconstant,
lipsit de confortul afectiv stabil, copiii devin nesiguri şi uşor de influenţat, fără a-şi
pune în valoare propria personalitate.
Relaţiile interpersonale dintre membrii unei familii pot fi :
relaţii de înţelegere, dragoste, sprijin, implicare reciprocă şi educare;
relaţii de răsfăţ şi îndeplinirea tuturor dorinţelor;
relaţii de dominare/dependenţă; pe de o parte, dominare, dirijare, control, inhibarea
iniţiativelor şi pe de altă parte supunere, acceptare, incapacitate de ripostă;
relaţii ostile şi tensionate - pe de o parte critică, insulte, sancţiuni, iar pe de altă
parte ripostă şi manifestări de violenţă, rezultând o continuă stare de tensiune;
relaţii ambivalente, conflicte şi împăcări succesive sau inconsecvenţă şi lipsă de
logică a sancţiunilor şi recompenselor ;
relaţii de respingere, excludere ;
relaţii de indiferenţă şi neglijare (Lăzărescu, 1994).
Aceste relaţii pot fi întâlnite între toţi membrii familiei, atât timp cât există o legătură
reciprocă între aceştia care funcţionează efectiv.
În momentul în care în familie se naşte un copil cu dizabilitate, majoritatea părinţilor se
simt vinovaţi. Prezenţa unui copil deficient într-o familie poate produce o modificare mai
mult sau mai puţin profundă a relaţiilor din cadrul familiei, afectând atât echilibrul interior
cât şi echilibrul exterior care vizează relaţiile familiei cu societatea; unii autori vorbesc
chiar despre declanşarea unei „crize” familiale. Însănătoşirea climatului familial, asanarea
lui, intervenţia terapeutică şi consilierea familiei, reprezintă priorităţile intervenţiei în cazul
unui copil cu deficienţe. Momentul în care familia este anunţată că are un copil deficient
trebuie bine pregătit, trebuie să se ţină seama de structura psihologică a părinţilor, precum şi
de nivelul socio-cultural. Unii părinţi nu reuşesc să se împace cu acest gând, nu admit
această realitate, o resping, se luptă cu ea, se înşeală pe ei înşişi, se amăgesc, caută
explicaţii, uneori forţează unele explicaţii.
În faţa sentimentului de culpabilitate majoritatea acestora vor adopta cinci strategii de
apărare: nevoia de reparaţie, supraprotecţia, culpabilizarea celorlalţi, refuzul de a accepta
deficienţa, nevoia de pedeapsă. Cel mai frecvent, părinţii reacţionează printr-o încercare de
reparaţie a situaţiei date; în faţa dificultăţilor copilului încearcă să găsească soluţii cât mai
bune, prin gesturi şi cuvinte caută să protejeze şi să liniştească copilul, dând dovadă de multă
generozitate şi răbdare. O altă reacţie frecvent întâlnită printre părinţi este cea de
supraprotecţie; în faţa dificultăţilor cu care se confruntă copilul se simt obligaţi să preia
controlul total al existenţei copilului lor, afectând în mod semnificativ procesul de dezvoltare
a autonomiei acestuia. În al treilea caz părintele preferă să pozeze în victimă şi să dezvolte o
atitudine de abandonare a responsabilităţii îngrijirii şi creşterii copilului deficient prin
identificarea de vinovaţi în rândul persoanelor din jur sau în altă parte (partenerul de viaţă,
rude apropiate, sistemul social etc.). O altă soluţie folosită de părinţi pentru a se autoproteja
este refuzul acceptării deficienţei care poate lua două forme extreme: o forma pasivă în care
trăiesc o stare de „anestezie” a sentimentelor faţă de copilul cu deficientă (copilul devine un
obiect, i se permite să locuiască împreună, dar nu au nici un fel de sentimente faţă de acesta)
şi o formă activă în care părinţii vor să demonstreze că, de fapt, copilul lor este normal, tratat
la fel ca ceilalţi fraţi, având aceleaşi responsabilităţi, chiar dacă adesea nu reuşeşte să le facă
faţă. Ultima strategie de apărare este reprezentată de nevoia de a fi pedepsiţi; au impresia că
au de plătit un tribut, că au o imensă datorie, că plătesc pentru o greşeală personală, consideră
problemele copilului ca un sacrificiu cerut de divinitate pentru a-şi dovedi credinţa. Copilul
devine astfel un fel de pretext care permite întreţinerea şi permanentizarea unei situaţii ce
ascunde o incapacitate afectivă a părinţilor (Ringler, 1988).
Studiind atitudinea adoptată de părinţi faţă de copilul deficient unele cercetări
demonstrează că ea depinde de mai multi factori :
gradul deficienţei sau al anomaliei pe care copilul o prezintă ;
factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul în care
părinţii trăiesc această realitate ;
nivelul de aspiraţie familială;
măsura în care copilul satisface aşteptărilor părinţilor în sensul unei realizări
sociale sau intelectuale.
Ameliorarea raporturilor părinţe-copil se face relativ uşor atunci când părinţii ştiu să
discrimineze comportamentele şi să răspundă într-un mod adecvat, respectiv când şi cum
trebuie să răspundă cerinţelor copiilor lor. Învăţarea acestei conduite de către părinţi se
dovedeşte a fi destul de dificilă, dar cu ajutorul unor persoane specializate (terapeuţi,
consilieri) şi în cadrul unui program de intervenţie şi suport vor depăşi dificultăţile.
Spre exemplu, pentru stabilirea unui astfel de program, terapeutul/consilierul împreună cu părinţii stabilesc un inventar de comportamente frecvent întâlnite în relaţiile pe care copilul
deficient le stabileşte cu membrii familiei. Pentru fiecare comportament al copilului se stabileşte comportamentul de reacţie al părinţilor. Terapeutul/consilierul va explica pe larg părinţilor cum trebuie să procedeze şi de ce trebuie să procedeze aşa şi nu altfel. Pentru început, un astfel de program nu trebuie să cuprindă decât puţine comportamente, în aşa fel încât părinţii să le poată urmări şi realiza. Pe măsură ce părinţii acumulează o oarecare experienţă planul poate să includă un număr mai mare de comportamente. În alcătuirea programului se va acorda prioritate comportamentelor grave şi periculoase întâlnite la copil. După elaborarea unui program, periodic terapeutul/consilierul analizează şi discută modalităţile de rezolvare a dificultăţilor întâmpinate pe parcurs. În funcţie de nivelul socio-cultural al părinţilor, precum şi de unele particularităţi comportamentale ale copilului defi-cient se vor putea organiza, în perioada de intervenţie şi terapie, două sau trei programe, până când părinţi deprind un mod eficient de gestionare a situaţiei şi pot asigura condiţii optime de dezvoltare şi evoluţie a copilului în familie.
Unele studii şi cercetări recente au evidenţiat influenţa şi importanţa câtorva factori ai
mediului socio-familial în dezvoltarea copilului; astfel, s-au făcut investigaţii asupra
interacţiunilor specifice ale copilului cu mama, relaţiei dintre nivelul intelectual al mamei şi al
copilului, impactului mediului familial asupra rezultatelor şcolare, influenţei limbajului
mamei asupra dezvoltării psiho-intelectuale a copilului, rolului imaginii de sine aspra
dezvoltării copilului în familie etc.
mai multe studii au demonstrat că nivelul intelectual al mamei reprezintă un predictor important şi sigur asupra dezvoltării inteligenţei copilului (C. Ramey şi F. Campbell, 1980); acest fapt este mai evident în cazul mamelor care au un IQ mai mic de 80 – cu cât coeficientul de inteligenţă al mamei este mai scăzut, cu atât este mai mare probabilitatea ca scorurile copilului la testele de inteligenţă să fie mai mici (altfel spus, mamele cu un nivel intelectual scăzut creează un mediu familial şi social mai puţin favorabil stimulării şi dezvoltării intelectuale şi afective a copilului);
alte cercetării (D, Farran, C. Ramey şi F. Campbell, 1980) au pus în evidenţă rolul complexul de factori determinat de atitudini, comportamente şi interacţiuni existente între mamă şi copil în primele luni şi în primii ani de viaţă (scorurile obţinute de copii, cu vârste de până la 36 de luni, la itemii scării Stanford-Binet au confirmat ipotezele referitoare la efectul calităţii interacţiunilor specifice existente între mamă şi nou născut asupra dezvoltării optime a acestuia);
studiile asupra relaţiei dintre mediul familial şi rezultatele şcolare ale copilului au evidenţiat efectul global al mediului familial asupra adaptării şcolare a copilului; s-au avut în vedere două nivele de analiză – primul se referea la date descriptive asupra mediului familial (nivelul social şi cultural, anumite trăsături de personalitate ale părinţilor, nivelul intelectual al mamei, adaptarea socială şi familială, atitudini educative în familie), iar al doilea nivel se referea la practicile educative existente în familie;
alte cercetări au pus în evidenţă rolul activ al mamei în învăţarea de către copil a structurilor morfologice şi sintactice ale limbii, dezvoltarea gândirii şi limbajului, efectul calităţii mediului familial în dezvoltarea şi consolidarea imaginii de sine la copil, consecinţele în plan comportamental şi social (mai ales în şcoală) a imaginii de sine a copilului.
Donellan şi Mirrenda (1984, apud Shea şi Bauer, 1994) propun câteva standarde
fundamentale pentru programele de colaborare a părinţilor în educaţia specială:
- toate intervenţiile ar trebui să plece de la presupunerea că nu părinţii sunt cauza
dizabilităţilor copiilor lor; se are în vedere riscul ca părinţii să fie blamaţi pentru
dizabilităţile copiilor lor;
- cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul celei mai puţin periculoase presupuneri;
de pildă, dacă un program educaţional utilizat de un părinte a fost ineficient, aceasta s-
a întâmplat nu pentru că familia a aplicat necorespunzător acest program;
- o explicaţie completă a dificultăţilor copilului la şcoală este esenţială pentru părinţi;
- niciun specialist sau cadru didactic nu ar trebui să le spună părinţilor că nu mai este
nimic de făcut pentru copilul lor;
- programele de intervenţie şi sprijin ar trebui să implice familiile la maximum. Ele ar
trebui să fie construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al
nevoilor familiei. Părinţii ar trebui să fie recunoscuţi ca fiind cei mai potriviţi în
relatarea istoriei, comportamentului şi nevoilor copilului. Ei ar trebui să aibă acces
total la informaţiile educaţionale şi la “diagnosticele” copilului.
În multe ţări dezvoltate ale lumii părinţii au drepturi sporite (mai puternice decât cele
actuale în România) în ceea ce priveşte participarea la educaţie a copilului cu CES. În
SUA, de pildă, părinţii au dreptul de:
- a controla toate datele despre educaţia copilului lor;
- a face o evaluare independentă, o caracterizare a copilului lor ca elev;
- a primi înştiinţări scrise despre orice schimbare în identificarea, evaluarea şi orientarea
copilului lor sau despre orice schimbare în PEI (Planul Educaţional Individualizat) al
copilului;
- a participa în mod egal cu personalul şcolii în dezvoltarea şi revizuirea PEI a copilului.
Ca şi în cazul copiilor, familiile sunt foarte diferite; necesităţile lor de a fi sprijinite sau
posibilităţile de a oferi sprijin sunt extrem de diverse. Fiecare familie are potenţialul şi
nevoile sale unice, care trebuie valorizate corespunzător de către şcoală.
Comunicarea şi colaborarea eficientă dintre cadrele didactice şi părinţi se bazează pe
câteva elemente (Beckman, Newcomb, 1996):
- Respectul (reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice. Este
important să se plece de la premisa că părinţii sunt cei mai importanţi profesori din
viaţa copilului; respectul şi tactul dovedit de cadrul didactic faţă de complexitatea unor
probleme poate induce respectul reciproc;
- Atitudinea imparţială, care solicită gândirea pozitivă şi deschisă despre familii,
evitarea judecăţilor evaluative şi dezaprobatoare. Atitudinea imparţială înseamnă
încurajarea familiilor de către cadrele didactice să-şi evaluaze propriile decizii fără a
influenţa cu propria lor părere;
- Empatia faţă de părinte poate fi uşor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog şi
comunicare sinceră.
Formele de colaborare şi sprijin reciproc între şcoală şi familie sunt:
- Activităţile de oferire a informaţiilor – în cadrul acestora familile primesc informaţii
din partea persoanelor autorizate (aviziere, scrisori şi bilete, carnete de corespondenţă,
telefoane, publicaţii / buletine periodice ale şcolii, diferite ştiri, programe de întâlnire
cu părinţii, şedinţe.
- Activităţile de împărtăşire a informaţiilor – cele mai obişnuite activităţi de acest tip
sunt şedinţele părinţi – cadru didactic. În educaţia cerinţelor speciale, şedinţele cu
părinţi iau foarte des forma unor şedinţe axate pe PEI. Se planifică acum activităţile de
colaborare şi se rezolvă problemele apărute în aplicarea planului. Informaţiile sunt
oferite de asemenea prin intermediul unor carnete în care se notează istoria devenirii
copilului, performanţele acestuia, dar şi problemele întâmpinate. Înformaţiile pot veni
atât de la cadrul didactic la părinte, cât şi invers.
- Sprijinul colaborativ pentru curriculum-ul şcolar – activităţile de sprijin presupun o
implicare activă a membrilor familiei în cadrul programelor şcolii. Cele mai obişnuite
activităţi de acest gen sunt intervenţiile comune familie –şcoală, în care membrii
familiei lucrează împreună cu cadrele didactice pentru fixarea obiectivelor PEI.
Părinţii pot juca rolul de profesori acasă şi pot supraveghea studiul suplimentar al
copilului în scopul sprijinirii derulării PEI sau a temelor şcolare.
- Colaborarea cu comunitatea şcolară - presupune cooperarea pentru îndeplinirea unei
sarcini anume împreună, membrii familiei şi cadrele didactice. În cardul acestei
colaborări, membrii familiei pot juca rolul în cadrul şcolii de instructori, voluntar,
membri de comitet de intervenţie, tutori, instructori de “minipredare”, asistenţă în
cadrul călătoriilor în afara şcolii, ajutor în pregătirea materialelor didactice şi
echipamentului necesar.
- Pregătirea părinţilor – cere atât părinţilor cât şi specialiştilor să-şi aloce timp pentru
pregătirea şi programele educaţionale ce vor fi aplicate. Pregătirea părinţilor este o
activitate foarte constructivă deoarece implică învăţarea şi acumularea cunoştinţelor şi
tehnicilor folositoare părinţilor în schimbarea comportamentelor neadecvate ale
copiilor. Sensibilizarea părinţilor pentru obiectivele, ţintele, abilităţile programelor
este esenţială în educarea şi pregătirea acestora.
Situaţiile de non-colaborare între şcoală şi familie sunt frecvente. Ele sunt cauzate de
motive diverse, de percepţii diferite ale părinţilor şi cadrelor didactice cu referire la
valoarea şcolii, a copiilor etc. În munca cu problemele părinţilor, Bemporad, Ratey şi
O’Driscoll (1987, apud Shea şi Bauer, 1994), susţin că există trei tipuri de asemenea
probleme, cu care şcoala se confruntă:
- problemene native ale părinţilor: vigoarea fizică şi energia psihică de a putea trăi şi
sprijini copilul care are o dizabilitate;
- tendinţele psihologice de apărare folosite de părinţi pentru a face faţă epuizării, furiei
şi durerii survenite în urma necazurilor derivate din situaţia de părinte;
- apare o schimbare a experienţelor sociale ale părinţilor ca rezultat al dizabilităţii
copilului; adesea părinţii îşi alocă o mare parte de timp şi resurse financiare pentru a se
documenta singuri în problematică specifică dizabilităţii, pentru a căuta servicii de
reabilitare adecvate, pentru a încerca să devină chiar ei intervenanţi în ameliorarea
unei situaţii.
Recunoaşterea complexităţii problemelor personale ale elevilor poate creşte
sensibilizarea cadrelor didactice faţă de nevoile părinţilor.
Sunt şi părinţi ale căror dificultăţi nu pot fi atenuate prin intervenţia cadrelor. Aceşti
părinţi trebuie orientaţi către specialişti calificaţi (consilieri, psihologi, psihopedagogi,
asistenţi sociali, medici etc.). Orientarea este binevenită atunci când părinţii:
- resimt probleme financiare;
- sunt implicaţi în neînţelegeri maritale sau alt gen de crize;
- simt deseori sentimente de neajutorare, disperare;
- cred că nu sunt pregătiţi pentru educarea copilului lor;
- sunt situaţi constant la nivele înalte de stress;
- încep deseori să se plângă mai degrabă de probleme personale decât de cele
manifestate de copil sau de programul educaţional al acestuia.
Modalităţi de stimulare a implicării familiale – cu referire la grădiniţă (Step by Step, 2001):
• Invitarea părinţilor în activităţi la clasă (grupă) poate înlesni o experienţă pozitivă prin:
- selectarea unei activităţi care poate fi demonstrată uşor;
- angajarea părinţilor să lucreze doar cu grupuri mici de copii (2-3);
- încurajarea bunei dispoziţii, a unei atmosfere relaxante;
- evitarea declarării de învingători;
- consilierea în îndrumarea comportamentului copiilor.
• Grupurile de sprijin constituite din părinţi (ai copiilor cu CES). Părinţii acestor copii au
nevoie de a se întâlni cu alţi părinţi care au copii cu CES, mai ales dacă este vorba de
probleme de acelaşi fel sau asemănătoare. Grupurile de sprijin constituite din părinţi le oferă
acestora şansa de a-şi comunica informaţii, de a da şi de a primi un suport emoţional, de a
lucra ca o echipă cu interese comune în favoarea copiilor. Iniţiativa constituirii unor asemenea
grupuri este bine să vină de la părinţi. Modalităţile de organizare şi activităţile pe care şi le
propune grupul de sprijin pot fi foarte diverse, în funcţie de problematica şi potenţialul
copiilor, ale şcolii, ale contextului comunitar etc. Ceea ce este important şi esenţial în buna
funcţionare a grupului este cultivarea sentimentului de comunitate.
• Păstrarea confidenţialităţii informaţiilor este foarte importantă, cel puţin din două motive. Pe
de o parte, părinţii copiilor cu CES au nevoie de mai multe informaţii pentru a se putea
implica, pe de altă parte multe din aceste informaţii pot fi dureroase.
• Implicarea părinţilor ca factori de decizie este esenţială. Părinţii copiilor cu CES îşi
stabilesc, cel mai adesea anterior venirii la şcoală (grădiniţă) relaţii cu specialişti şi servicii ale
comunităţii, sunt ei înşişi surse de informaţii, deci pe ansamblu resurse importante pentru
şcoală, pentru alţi părinţi. Informaţiile oferite de părinţi pot fi incluse în modalităţi diverse de
luare a deciziilor privitoare la copiii cu CES.
• Formarea unei echipe de sprijin care să includă şi părinţii. Funcţionarea unor asemenea
echipe formate din cadre didactice şi / sau diverşi specialişti este optimizată dacă ele cuprind
şi părintele copilului, ca şi cadrul didactic care predă la clasa respectivă. Uneori chiar şi
membri ai personalului nedidactic al şcolii pot aduce date utile la reuniunile acestei echipe.
În concluzie, instituirea respectului reciproc, a relaţiilor empatice, ca bază a unei colaborări
autentice între cadrele didatice, elevi, familiile lor şi specialişti este un proces complex, care
cere timp, energie, prudenţă, adesea mult bun simţ şi bună credinţă. Este important de
menţionat că în acest proces nu numai copiii sunt cei care învaţă, ci şi adulţii.
Recomandări pentru o comunicare eficientă părinte-copil - Fii disponibil pentru copilul tău ori de câte ori solicită sprijin sau dorește să
comunice - deschide discuţia, astfel copilul tău va realiza că-ţi pasă de ceea ce i se întâmplă;
- Arată-i copilului tău că este ascultat - când copilul tău îţi vorbeşte, ascultă-l, arată-te interesat de ceea ce spune, respectă-i punctul de vedere, chiar dacă este foarte diferit de al tău;
- Răspunde-i în aşa fel încât să te asculte - dacă vei deveni mânios sau defensiv copilul te va evita; exprimă-ţi părerea fără a i-o respinge pe a lui;
- Vorbeşte cu copilul tău - nu-i ţine predici, nu-l critica, nu-i spune lucruri care l-ar putea răni; este posibil să-ţi spună doar o mică parte din ceea ce îl supără. Ascultă cu atenţie ceea ce spune, încurajează-l să vorbească şi astfel poate îţi va spune toată povestea.
3. Servicii necesare pentru familie
INTERVENTIA IN CAZUL COPIILOR CU DIZABILITATI
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului prevede că, în
vederea dezvoltării personalităţii sale, copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare,
compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii. Copilul cu handicap are
dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale, nevoi care trebuie identificate în baza unei
evaluări multidisciplinare. Totodată, este în interesul superior al copilului ca familia să se
implice sau să fie implicată în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copilul cu
dizabilităţi şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia, în
vederea incluziunii lui sociale.
Pentru copiii cu dizabilităţi severe serviciile sunt necesare imediat după naştere, din ratiuni
stiintifice, economice si morale. Traseul educaţional cuprinde etapele parcurse de copuil şi
serviciile necesare atât pentru el cât şi pentru familia lui.
Acest document utilizează conceptul de servicii educaţionale prin care se face referire la
depistare, intevenţie timpurie, şcolarizare, programe de respiro şi relaxare.
În acest context, traseul educaţional cuprinde etapele parcurse de un copil şi serviciile
necesare atât pentru el cât şi pentru familia lui.
Intervenţia integrată face referire la responsabilităţile autorităţilor implicate şi la modul în
care acestea se completează sau colaborează pentru a facilita includerea educaţională şi
socială a copilului.
Modelul de intervenţie educaţională este cel centrat pe familie care promovează, pe cât
posibil, sprijinirea copilului cu dizabilităţi severe de tip intelectual în familia sa de origine,
implicând resursele existente în familie şi comunitate, punând accent pe forţele acestora şi pe
parteneriatul la nivel comunitar şi profesional, alături de familie.
Serviciile publice de asistenţă socială (SPAS), organizate la nivelul municipiilor, oraşelor şi
comunelor au obligaţia de a monitoriza situaţia copiilor şi modul de respectare a drepturilor
acestora, precum şi de a realiza activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa. La
nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, atribuţiile SPAS sunt exercitate de Direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Comisia pentru protecţia copilului (CPC), prevăzută la art. 104 din Legea nr. 272/2004, este
organul de specialitate, fără personalitate juridică, al consiliului judeţean, respectiv al
consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia
protecţiei şi promovării drepturilor copilului. Organizarea şi metodologia de funcţionare a
comisiei pentru protecţia copilului sunt reglementate prin HGR nr. 1437/2004.
Serviciul de evaluare complexă pentru copii (SEC) „efectuează reevaluarea pe ciclu şcolar a
condiţiilor privind orientarea şcolară/profesională a copiilor cu dizabilităţi, la cererea
părintelui sau a reprezentantului legal ori a comisiei interne de evaluare continuă; cererea este
formulată cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului
sau în situaţia în care se constată schimbarea condiţiilor pentru care s-a eliberat certificatul de
expertiză şi orientare şcolară/profesională.”
Comisia internă de evaluare continuă din cadrul unităţilor de învăţământ special, integrat
şi/sau inclusiv realizează urmărirea evoluţiei şcolare a copilului cu dizabilităţi în vederea
reevaluării condiţiilor privind orientarea lui şcolară. Ele au obligaţia să sesizeze CPC cu cel
puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului de expertiză şi
orientare şcolară/profesională sau în situaţia în care se constată schimbarea condiţiilor pentru
care s-a eliberat certificatul. O dată cu sesizarea scrisă se trimit traseul educaţional şi raportul
de reevaluare a situaţiei şi progreselor şcolare ale copilului.
Certificatul de orientare şcolară şi profesională se eliberează pe ciclu de învăţământ, conform
prevederilor art. 21, lit. i din HGR nr. 1437/2004 privind organizarea şi metodologia de
funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului (DGASPC) este instituţia publică
cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliului
local al sectorului municipiului Bucureşti, cu rolul de a asigura pe teritoriul
judeţului/sectorului aplicarea politicilor şi strategiilor de asistenţă socială în domeniul
protecţiei copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu
handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie. De asemenea, DGASPC
coordonează activităţile de asistenţă socială şi protecţie a copilului la nivelul judeţului,
respectiv al sectorului municipiului Bucureşti.
Drepturile copiilor cu dizabilităţi
Fiecare copil, înainte de a avea o dizabilitate, indiferent de gravitatea acesteia, este un copil
cu drepturi egale cu ceilalţi, căruia îi sunt asigurate prin măsuri sociale, educaţionale şi
medicale, şanse egale la învăţare, dezvoltare, integrare şi participare şcolară şi socială. Aceste
drepturi sunt afirmate în Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România în
anul 1990 şi de Convenţia pentru drepturile persoanelor cu dizabilităţi, adoptată de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite în anul 2006.
Asigurarea şanselor egale la dezvoltare şi educaţie precum şi integrarea socială constituie un
demers care depinde nu numai de legislaţie ci şi de măsurile concrete preconizate de instituţii
sociale care trebuie să dezvolte mecanisme de depistare, evaluare, intervenţie şi monitorizare
prin servicii publice specializate dar şi prin serviciile bazate pe comunitate.
Asigurarea şanselor egale la educaţie constituie responsabilitatea tuturor organismelor sociale
implicate în depistarea timpurie, intervenţia şi monitorizarea copilului cu dizabilităţi severe.
Pentru fiecare copil, inclusiv pentru cei cu dizabilităţi severe, finalitatea şcolarizării este
participarea şi implicarea în viaţa socială, după posibilităţile şi competenţele sale.
Acest document promovează în mod deosebit dreptul la educaţie a copiilor cu dizabilităţi
severe intelectuale, implicând integrat trei domenii: educaţia, sănătatea, asistenţa şi protecţia
socială.
Pentru toate aceste domenii trebuie specificat atât lucrul direct cu copiii cât şi lucrul cu
părinţii şi rolul lor în şcolarizarea şi educaţia şi educaţia copiilor lor.
Principiile generale ale traseului educaţional
a) Orice copil cu dizabilităţi este înainte de toate un copil cu drepturi egale cu ceilalţi
copii.
b) Fiecare copil este important şi valoros pentru societate, pentru comunitatea în care
trăieşte şi pentru familia în care s-a născut.
c) Fiecare copil poate învăţa şi se dezvoltă în mod unic, în ritmul şi stilul său.
d) Societatea, comunitatea, familia şi şcoala contribuie major la învăţarea şi dezvoltarea
fiecăriu copil.
e) Dreptul la educaţie este pus în practică prin măsuri sociale şi educaţionale în care se
implică toate instituţiile comunităţii şi societăţii.
Momentele traseului educaţional
1. Depistare
2. Evaluare, intervenţie timpurie şi orientare spre servicii
3. Acces şi participare la procesul de învăţământ
4. Preluarea, susţinerea şi împuternicirea familiei.
1. Depistare
Înainte de naştere există servicii de depistare genetică şi de sfat genetic. Acestea sunt
recomandate de către medicul de familie şi pot fi furnizate prin laboratoare specializate.
Profesioniştii implicaţi în depistarea timpurie a dizabilităţii sunt: