1 INTRODUCERE Modulul “Instituţii politice” face parte, alături de Dreptul Constituţional, dintre disciplinele fundamentale de pregătire a viitorilor jurişti. Acesta are ca scop analizarea şi explicarea fenomenelor şi instituţiilor legate de modalitatea de exercitare a puterii de stat şi de instituţiile prin care aceasta se exercită. Pe lângă oferirea unei forme suplimentare de pregătire, care vine să continue suportul anterior, care oferă explicaţii în materia dreptului constituţional, lucrarea de faţă, aprofundează demersul anterior şi explică formele în care se organizează şi se exercită puterea, mai exact organele care sunt chemate să exercite puterea politică şi normele care apar în procesul instaurării, exercitării şi menţinerii puterii de stat. Aşadar, după înţelegerea noţiunilor generale de drept constituţional pe parcursul primului semestru, actualul modul îşi propune să fixeze cadrul procedural şi instituţional în care se exercită puterea. Obiectivele generale ale modulului: - să poată opera cu noţiuni specifice instituţiilor politice; - să sesizeze modalitatea de organizare a puterii; - să înţeleagă noţiunea de partid politic, rolul, scopul, tipologia şi formele de organizare ale acestora; - să surprindă care sunt cele mai importante forme de exprimare a suveranităţii poporului (dreptul de vot şi referendumul precum şi diferitele tipuri de scrutin şi de sisteme electorale); - să definească statul şi să identifice elementele statului, organizarea statală şi caracterele statului; - să cunoască normele privitoare la organizarea şi funcţionarea principalelor autorităţi prin care se exercită puterea de stat (Parlament, Guvern, Şeful Statului, Autoritatea Judecătorească) şi celelalte organe cu atribuţii constituţionale (Curtea Constituţională, Avocatul Poporului); - să poată soluţiona o speţă concretă, pe baza conceptelor teoretice asimilate. Modulul este structurat în zece unităţi de învăţare, care îşi propun să prezinte şi explice sintetic elementele şi conceptele de bază ale diferitelor instituţii politice. În finalul modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru aprofundarea cunoştinţelor prezentate în cele zece unităţi de învăţare ale acestuia.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
INTRODUCERE
Modulul “Instituţii politice” face parte, alături de Dreptul Constituţional, dintre
disciplinele fundamentale de pregătire a viitorilor jurişti. Acesta are ca scop analizarea şi
explicarea fenomenelor şi instituţiilor legate de modalitatea de exercitare a puterii de stat şi de
instituţiile prin care aceasta se exercită.
Pe lângă oferirea unei forme suplimentare de pregătire, care vine să continue suportul
anterior, care oferă explicaţii în materia dreptului constituţional, lucrarea de faţă,
aprofundează demersul anterior şi explică formele în care se organizează şi se exercită
puterea, mai exact organele care sunt chemate să exercite puterea politică şi normele care apar
în procesul instaurării, exercitării şi menţinerii puterii de stat.
Aşadar, după înţelegerea noţiunilor generale de drept constituţional pe parcursul
primului semestru, actualul modul îşi propune să fixeze cadrul procedural şi instituţional în
care se exercită puterea.
Obiectivele generale ale modulului:
- să poată opera cu noţiuni specifice instituţiilor politice;
- să sesizeze modalitatea de organizare a puterii;
- să înţeleagă noţiunea de partid politic, rolul, scopul, tipologia şi formele de
organizare ale acestora;
- să surprindă care sunt cele mai importante forme de exprimare a suveranităţii
poporului (dreptul de vot şi referendumul precum şi diferitele tipuri de scrutin şi de sisteme
electorale);
- să definească statul şi să identifice elementele statului, organizarea statală şi
caracterele statului;
- să cunoască normele privitoare la organizarea şi funcţionarea principalelor
autorităţi prin care se exercită puterea de stat (Parlament, Guvern, Şeful Statului, Autoritatea
Judecătorească) şi celelalte organe cu atribuţii constituţionale (Curtea Constituţională,
Avocatul Poporului);
- să poată soluţiona o speţă concretă, pe baza conceptelor teoretice asimilate.
Modulul este structurat în zece unităţi de învăţare, care îşi propun să prezinte şi
explice sintetic elementele şi conceptele de bază ale diferitelor instituţii politice. În finalul
modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru aprofundarea
cunoştinţelor prezentate în cele zece unităţi de învăţare ale acestuia.
2
La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele
specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele, explicarea conceptelor
dar şi aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei dreptului constituţional,
dar şi dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician jurist.
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă textul de
bază şi elemente grafice, teme de reflecţie, teste de autoevaluare, lucrări de verificare şi
bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii
cunoştinţelor de bază de către studenţi.
Din punct de vedere grafic se respectă aceiaşi regulă: în partea stângă a paginii sunt
prezente casete de text ce conţin ideile principale, în partea dreaptă este textul de bază al
temei.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi o lucrare de verificare, care
constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea nivelului de
pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se stabileşte de către tutore
şi se anunţă la începutul anului.
Lucrările de verificare, dacă este cazul, se transmit tutorelui prin metoda stabilită de
comun acord (email, predare direct etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să
conţină neapărat numele complet al studentului şi denumirea modulului.
3
Organizarea statală a puterii
Unitatea de învăţare 1
PUTEREA DE STAT
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1
1.1. Raportul dintre puterea de stat-stat-puterea politică
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor în stat
1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1
1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1
Obiectivele unităţii de învăţare 1
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• identificaţi raporturile dintre stat, puterea de stat şi puterea politică;
• explicaţi principiul separaţiei puterilor în stat;
• înţelegeţi intervenţia legislativului în activitatea executivului;
• înţelegeţi intervenţia executivului în activitatea legislativului;
• stabiliţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.
4
1.1. Raportul dintre stat-puterea de stat-puterea politică
• Pentru înţelegerea fenomenului de putere este necesar să fie examinată relaţia popor – putere politică –
stat – putere de stat. Unicul deţinător al puterii politice este poporul, care nu o poate exercita direct, iar, pe
cale de consecinţă, instituţionalizează (creează) statul, în accepţiunea sa de sumă a autorităţilor publice
(statale). Statul, pentru a-şi realiza scopurile, este înzestrat cu putere de stat.
• Puterea statală este forma de organizare statală a puterii poporului (sau a puterii politice). Dacă această
organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi, puteri) de organe de stat, cu funcţii
(împuterniciri) şi trăsături clar definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională, precum şi
prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa separaţiei/echilibrului puterilor. Această stare este
specifică sistemelor de guvernământ democratice. Dacă ea se caracterizează printr-o exercitare unitară şi
uniformă, realizată de organe de stat aflate sub controlul unuia singur, de regulă investit cu puteri supreme, ne
aflăm în prezenţa fenomenului de unicitate sau confuzie a puterilor în stat.
Temă de reflecţie 1.1.
1.2. Separaţia şi echilibrul puterilor
• În procesul de exercitare a puterii de stat se observă o anumită separare a funcţiilor (competenţelor)
autorităţilor publice care nu implică o separare în cadrul puterii unice politice. Această separare presupune
echilibru şi colaborarea dintre “puterile”, care realizează funcţiile separate.
• Conform teoriei separaţiei puterilor în stat, cel care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, de aceea
puterea trebuie să fie îngrădită. Îngrădirea trebuie făcută prin divizarea puterii unice (absolute monarhice), în
trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), pentru ca “puterea să fie înfrântă de putere”.
Teoria a evoluat în timp, astazi manifestându-se mai ales prin echilibrul si colaborarea dintre autoritatile statului
însarcinate cu realizarea celor trei forme de manifestare a puterii de stat.
Explicaţi relaţia popor-putere politică, stat - putere de stat. Definiţi aceste categorii.
Puterea de stat
Trăsăturile puterii de stat
Caracterul de putere
Caracterul de putere de constrângere
Caracterul social
Necesitatea de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă general - obligatorie
Caracterul organizat
Suveranitatea
5
Temă de reflecţie 1.2.
1.3. Raporturile dintre legislativ şi executiv
a) Raporturile Parlament – Executiv – presupun implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a
guvernului şi, invers, implicarea celor două autorităţi în activitatea adunării reprezentative.
Implicarea legislativului în activitatea executivului:
1) În raporturile cu şeful statului, Parlamentul:
• primeşte jurământul Preşedintelui; (82 alin 2)
• poate prelungi mandatul acestuia, în caz de război sau catastrofă; (83 alin 3)
• poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru înaltă trădare; (96)
• ascultă mesajele şefului de stat; (65 alin 2 lit a)
• ratifică tratatele internaţionale încheiate de şeful de stat în numele României şi negociate de Guvern;
(91 alin 1)
• aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate; (92 alin 2)
• încuviinţează instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă; (93 alin 1)
• poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a
încălcat prevederile Constituţiei; (95)
• stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României.(101)
2) În raporturile sale cu Guvernul, Parlamentul:
• acordă votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului; (103 alin 3)
• retrage încrederea acordată; (113 alin 1)
• poate cere informaţii şi documente privind activitatea Guvernului; (111 alin 1)
• prin deputaţi şi senatori se pot pune întrebări şi adresa interpelări; (112)
• apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului; (109)
• abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. (115 alin
1)
Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un aspect al implicării
reciproce. (105 alin 1)
Implicarea executivului în activitatea legislativului:
1) Preşedintele României
• promulgă legile, putând cere, o singură dată reexaminarea legii; (77)
• poate dizolva Parlamentul, în condiţiile art. 89.
Identificaţi şi explicaţi principalele ideii ale teoria separaţiei puterilor în stat.
Implicarea legislativului în activitatea executivului
Implicarea executivului în activitatea legislativului
6
2) Guvernul
• are iniţiativă legislativă; (74)
• poate solicita adoptarea, cu procedură de urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative; (76 alin 3)
• îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, asupra unei declaraţii de
politică generală, sau proiect de lege acestea considerându-se aprobate dacă Guvernul nu este demis;
(114)
• poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice; (art. 115 alin. 1)
Temă de reflecţie 1.3.
1.4. Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească
• Raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească implică, în primul rând, principiul independenţei
judecătorilor şi supunerii lor numai legii. Prin urmare, intervenţia în sfera justiţiei a celorlalte autorităţi ale
statului contravine principiului separaţiei puterilor în stat. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi
constituţionale:
- organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii; (art. 126)
- Constituţia nominalizează numai Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, sistemul judecătoresc fiind stabilit
prin lege; (art. 126)
- contenciosul electoral parlamentar este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun;
- acolo unde judecarea excepţiei de neconstituţionalitate este de competenţa instanţelor judecătoreşti,
justiţia intervine practic în activitatea legislativă.
Temă de reflecţie 1.4.
Test de autoevaluare 1.1. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
Principiul separaţiei puterilor în stat este sau nu înscris în Constituţia României în vigoare?
Analizaţi raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească.
1. Trăsături generale ale puterii de stat sunt:
a. caracterul de putere; putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza voinţa
guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea puterii de stat;
b. suveranitatea puterii de stat; caracterul de putere; putere socială; putere de a exprima şi realiza
voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat; caracterul organizat; putere de constrângere;
c. putere politică; putere socială; putere de a exprima şi realiza voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat;
caracterul organizat; supremaţia puterii de stat.
2. Categoria putere apare în diferite exprimări ca:
a. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, suveranitate de stat;
b. putere de stat, putere politică, putere publică, autoritate publică, suveranitate de stat;
c. putere de stat, putere politică, putere publică, puteri publice, şi uneori suveranitate.
7
Răspunsuri la testul de autoevaluare 1.1.: 1. b; 2. c; 3. b.
1.5. Lucrare de verificare Unitatea 1
I. 1. Explicaţi evoluţia separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
2. Identificaţi raporturile dintre legislativ şi executiv
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
3. Exercitarea puterii politice este încredinţată:
a. întotdeauna de către stat – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – poporului;
b. de către popor, statului – înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă – cu excepţia cazurilor în care
poporul o exercită direct, prin referendum;
c. întotdeauna, de către popor, statului (înţeles în accepţiunea sa juridică restrânsă).
1. Potrivit concepţiei lui Montesquieu între cele trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiuni care ţin de dreptul ginţilor şi puterea executivă privitoare la chestiunile care ţin de dreptul civil)
trebuie să existe următoarea relaţie:
a. să se exercite separat, independent şi trebuie să colaboreze între ele;
b. să se exercite separat, independent, dar să nu se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele;
c. să se exercite separat, dar nu independent, să se autolimiteze, echilibrându-se şi trebuie să colaboreze
între ele.
2. Ce anume a determinat ca în prezent separaţia / echilibrul puterilor să nu se mai realizeze între “puteri”, ci
între majoritate şi opoziţie parlamentară ?
a. instaurarea regimurilor politice totalitare;
b. introducerea votului universal, secret, direct şi liber exprimat;
c. apariţia partidelor politice şi a rolului lor în configurarea instituţiilor politice şi juridice.
3. Constituţia României reglementează câteva structuri necesare garantării libertăţilor publice şi bunei
funcţionări a autorităţilor statale. În acest sens, sunt prevăzute:
a. Parlament, Guvern, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
b. Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia Juridică a Camerelor Parlamentare;
c. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi.
4. Conform Constituţiei actuale a României implicarea executivului în activitatea Parlamentului poate interveni
în următoarele situaţii:
a. promulgarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.;
b. controlează activitatea Parlamentului; cu prilejul promulgării legilor; iniţiativa de revizuire a
constituţiei;
c. aprobarea legilor de către Preşedinte care poate cere o singură dată reexaminarea legii; iniţiativa
legislativă; poate fi abilitat să emită ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, etc.
5. Potrivit Constituţiei României revizuită în 2003, poporul exercită puterea:
a) prin reprezentanţi
b) prin referendum
c) prin referendum şi prin reprezentanţi
8
Răspunsuri:
I. 1. se va analiza evoluţia principiului separaţiei şi echilibrului puterilor
2. se va identifica intervenţia executivului în activitatea legislativului şi intervenţia legislativului în
activitatea executivului
II. Răspunsuri la întrebările - grilă: 1. c; 2. c; 3. a; 4. a; 5. c
1.6. Bibliografie pentru Unitatea 1
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999;
2. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. GHEORGHE, G., Separaţia puterilor în stat. Teorie şi realitate, Editura S.E., Bucureşti, 1976;
8. MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, I, ES, Bucureşti, 1964;
9. PÂRVULESCU, C., Montesquieu – Despre spiritul legilor, în Laurenţiu Ştefan Scarlat (coord.)
Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000;
10. POPA, N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
Articole:
1. IONESCU, C., Principalele forme de interferenţă a instituţiilor de guvernare în statul de drept, în
Studii de drept românesc, nr. 2/1995;
2. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Rolul Curţilor Constituţionale în asigurarea echilibrului
puterilor în stat, în Dreptul nr. 9/1996;
2. MURARU, I., Hotărâri judecătoreşti generatoare de conflicte constituţionale, în Pandectele Române,
nr. 9/2007;
5. ENACHE, M., Funcţiile statului în lumina principiului separaţiei puterilor, în RDP nr. 1-2/1996;
6. DEACONU, Ş., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, Revista
2. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, S., Constituţia României
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
3. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
6. DRĂGANU, T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1992;
7. GILEA C., Teoria statului de drept, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
8. IONESCU, C., Tratat de drept constituţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
9. IONESCU, C., Drept constituţional comparat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
10. IORGOVAN, A. - Tratat de drept administrativ, vol. I, Introducere. Organizarea administrativă.
Funcţia publică, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
11. KELSEN, H.- Teoria generală a statului, traducere de J. H. Vermeulen, Tiparul Oltenia, Bucureşti,
1928;
12. LIJPHART, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de
ţări, Editura Polirom, 2006;
13. MACHIAVELLI, N., Principele, Editura Minerva, Bucureşti, 1994;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. S., ENACHE, M., IANCU Gh.,
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
15. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
16. Coord. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
17. MURARU, I., IANCU, G. ş.a., Constituţiile române, Ed. RAMO, 1993.
18. NEGULESCU, P., ALEXIANU, G., Tratat de drept public, Tom I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942;
Articole:
1. DELEANU I., Sancţiunea supremaţiei constituţiei, în Dreptul nr. 7-8/1991;
2. POIANĂ, I. LASCU, I. Statul de drept şi starea de necesitate, în Dreptul, nr. 10/1999;
3. CRĂCIUNESCU, D.A., Dimensiunea competenţelor Uniunii Europene şi suveranitatea
comunitară, Revista română de drept comunitar nr. 3/2009;
4. DAUSES, M., Prioritatea dreptului comunitar european în raport cu dreptul intern al statelor
membre ale Uniunii Europene, Revista Dreptul nr. 6/2003;
5. DEACONU, Ş., Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, Revista română de
drept comunitar nr. 5/2009;
28
6. DUCULESCU, V., Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului constituţional
european, Revista de drept comercial nr. 1/2004;
7. ORLIN, T.S., Evoluţia limitărilor suveranităţii pentru o nouă comunitate globală – Limitarea
Leviathanului prin dreptul internaţional, Revista română de drept internaţional nr. 8/2009 şi nr.
9/2009;
8. ALBI, A., ELSUWEGE, P. Van, The EU Constitution, national constitutions and sovereignty: an
assessment of a European constitutional order, European Law Review no. 6/2004;
9. CRAIG, P., The treaty of Lisbon, process, architecture and substance, European Law Review no.
33(2)/2008;
10. EMERI, C., Les systèmes polyarchiques européens, Revue française de droit constitutionnel nr. 9/1992;
11. LAUDER, K.H., Towards a Legal Theory of Supranationality – The Viability of the Network
Concept, European Law Journal no. 1/1997;
12. LINDSETH, P., The Maastricht Decision ten years later: Parliamentary democracy, separation of
powers, and Schmittian interpretation reconsidered, RSC nr. 18/2003, EUI Working Paper,
European University Institute, 2003;
13. MACCORMICK, N., Questioning post-sovereignty, European Law Review no. 29(6)/2004.
29
SISTEMUL ELECTORAL
Unitatea de învăţare 4
SISTEMUL ELECTORAL
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4
4.1. Noţiunea de sistem electoral
4.2. Drepturile exclusiv politice
4.3. Scrutinul
4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale
4.6. Lucrare de verificare Unitatea 4
4.7. Bibliografie Unitatea 4
Obiectivele unităţii de învăţare 4
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• definiţi noţiunea de sistem electoral;
• explicaţi drepturile exclusiv politice;
• identificaţi tipurile de scrutin;
• explicaţi organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
30
4.1. Sistemul electoral
• Normele juridice prin care sunt reglementate relatiile sociale care privesc alegerea prin vot a deputatilor si
senatorilor, a sefului de stat si a autoritatilor locale alcatuiesc sistemul electoral.
4.2. Drepturile exclusiv politice
• Drepturile fundamentale exclusiv politice, care au o sferă mai restrânsă decât sfera drepturilor electorale ale
cetăţenilor, sunt:
• dreptul de vot;
• dreptul de a fi ales.
În sistemul juridic românesc nu este reglementat dreptul de revocare.
Dreptul de vot
Presupune lămurirea trăsăturilor votului:
• Universalitatea votului - Trebuie diferenţiată de votul restrâns, care la rândul său îmbracă două
aspecte: votul cenzitar şi votul capacitar. (Censurile pot fi: de avere; de domiciliu; de sex; de vârstă;
profesional etc.). Votul capacitar - alegătorul poate participa la alegeri doar dacă dovedea un anumit
grad de instruire.
O persoană poate vota în România dacă:
• este cetăţean român;
• are vârsta de 18 ani împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv;
• este în deplinătatea facultăţilor mintale;
• are aptitudinea morală de a vota (sunt consideraţi a nu avea aptitudini morale cei condamnaţi,
prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale, pe toată perioada
stabilită prin hotărârea judecătorească de condamnare).
• are deplinătatea facultăţilor mintale (nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintali puşi sub
interdicţie, prin hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă).
• Egalitatea votului - concretizare a principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor (art. 16 din
Constituţie). În conţinut presupune:
• fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat (egalitatea
de valoare a fiecărui vot)
• circumscripţiile electorale, pentru alegerea aceluiaşi organ de stat, să fie egale ca număr de
locuitori (“norma de reprezentare”).
Presupune şi înlăturarea unor tehnici şi procedee electorale care alterează egalitatea votului cum ar fi:
• Geografia electorală presupune crearea unor circumscripţii electorale inegale ca număr de
locuitori pentru alegerea aceluiaşi organ de stat. Prin acest procedeu se pot crea circumscripţii
mari ca număr de locuitori, care pot cuprinde adversari ai partidelor de guvernământ şi în care
se alege un număr egal sau mai mic de parlamentari decât în circumscripţii mai mici.
• Colegiile electorale. Conform acestui sistem, corpul electoral este grupat legal, în vederea
alegerilor, în două sau mai multe categorii, în funcţie de avere, denumite colegii electorale.
Aceste colegii electorale, inegale ca număr de alegători, fie aleg acelaşi număr de parlamentari,
fie un număr diferit de parlamentari dacă colegiile sunt egale.
• Votul plural - Constă în faptul că anumite categorii de cetăţeni, într-o singură circumscripţie,
pe lângă votul pe care îl au toţi alegătorii, mai dispun şi de unul sau mai multe voturi
31
suplimentare, pentru alegerea aceluiaşi organ sau autoritate de stat. Aceste categorii de cetăţeni
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de avere, număr de copii, titluri ştiinţifice etc. pentru
a beneficia de votul plural.
• Votul multiplu - asemănător votului plural, numai că, potrivit acestuia, alegătorul care trebuie
să îndeplinească anumite condiţii, dispune de mai multe voturi pentru acelaşi organ sau
autoritate de stat, dar în circumscripţii electorale diferite, putând astfel să voteze de mai multe
ori în aceste circumscripţii.
• Prima electorală - Procent, legal stabilit, de mandate (un plus de mandate), care se atribuie
automat grupării declarate majoritară, peste ceea ce i se cuvenea proporţional cu voturile obţinute
şi care a realizat un anumit procent în alegeri, nu neapărat de peste 50%.
• Caracterul direct al votului - Presupune că alegătorul poate şi trebuie să îşi exprime opţiunea sa
personal şi nu prin intermediari sau reprezentanţi. În unele sisteme constituţionale, este admis şi votul
indirect, cu mai multe faze, prin care alegătorii nu îşi aleg ei reprezentanţii (electorii), ci desemnează, în
acest scop un număr de intermediari (alegători de gradul al doilea).
• Caracterul secret al votului - Este trăsătura constituţională care dă posibilitatea alegătorului de a-şi
manifesta opţiunea sa cu privire la candidaţii propuşi astfel încât această opţiune să nu fie cunoscută de
alţii sau supusă vreunei presiuni. Votul este public dacă scrutinul se realizează la vederea tuturor.
• Caracterul liber al votului - Este liber exprimat, în cazul participării la vot, prin aceea că, alegătorul are
posibilitatea de a-şi manifesta liber opţiunea pentru o anumită listă sau un anumit candidat. Unele
sisteme electorale folosesc votul obligatoriu, care se fundamentează pe ideea calităţii de alegător privită
ca o funcţie publică (Italia, Grecia, Luxemburg, Australia, Chile, Brazilia, Belgia). În ţara noastră, votul
obligatoriu a funcţionat sub regimul Constituţiilor din 1923.
Dreptul de a fi ales
• Condiţiile impuse pentru ca acest drept să poată fi exercitat nu trebuie confundate cu
incompatibilităţile. Condiţiile constituţionale sunt prevăzute în art. 37 din Constituţie.
Temă de reflecţie 4.1.
Test de autoevaluare 4.1.
4.3. Scrutinul
• Reprezintă modalitatea prin care alegătorii desemnează autorităţile publice reprezentative. Există trei tipuri
de scrutin:
• majoritar (uninominal şi de listă); • cu reprezentarea proporţională (la nivel naţional; la nivel de circumscripţie, sistemul d’Hondt); • mixt (echilibrat, preponderent majoritar şi preponderent cu reprezentare proporţională).
Identificaţi şi explicaţi pe scurt drepturile electorale fundamentale. Care sunt trăsăturile constituţionale
ale votului?
În dreptul românesc există drept de revocare ? Examinaţi-l.
32
Temă de reflecţie 4.2.
4.4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor parlamentare
Reglementare: Legea nr. 35/2008, pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului si pentru modificarea
Legii nr. 67/2004, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004, privind Statutul
alesilor locali, publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 13 martie 2008, cu modificările şi completările
ulterioare;
Operaţiunile electorale sunt:
• Stabilirea datei alegerilor;
• Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale;
• Alcatuirea listelor electorale şi a cărţilor de alegător:
Permanente;
Speciale.
• Stabilirea componentei birourilor electorale:
Central (BEC);
De circumscripţie;
Al secţiei de votare.
• Stabilirea secţiilor de votare;
• Înregistrarea candidaturilor:
• Stabilirea buletinelor de vot, a semnelor şi ştampilelor electorale;
• Campania electorală;
• Desfăşurarea votării;
• Stabilirea rezultatelor obţinute în alegeri:
La secţii;
La circumscripţiile electorale
Pe ţară.
4.5. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor prezidenţiale
Reglementare: Legea nr. 370/2004, pentru alegerea Presedintelui Romaniei, publicată în Monitorul Oficial nr.
887 din 29 septembrie 2004.
• Aceleaşi operaţiuni electorale, cu unele nuanţări legate de:
• Candidaturi.
• Rolul Curţii Constituţionale în supravegherea acestor alegeri.
• Stabilirea rezultatelor alegerilor.
Sistemul d 'Hondt este un scrutin - reprezentare proporţională - sau o modalitate de repartizare a resturilor?
33
Temă de reflecţie 4.4.
4.6. Lucrare de verificare Unitatea 4
I. 1. Explicaţi tipurile de scrutin, după schema următoare:
2. Analizaţi şi explicaţi care sunt procedeele de alterare a egalităţii votului.
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
Definiţi conceptul de prag electoral şi analizaţi necesitatea existenţei sale. Identificaţi în reglementările
sistemelor electorale ale statelor moderne prezenţa pragului electoral. Comentaţi pe scurt aceste
reglementări în legislaţia românească.
1. Teoria mandatului imperativ presupune:
a. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în cazul în
care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-I revoce după o motivare solidă;
b. parlamentarii primesc un mandat dat de întreaga naţiune fără să li se stabilească dinainte de către
alegători obligaţiile, ei fiind autorizaţi de către naţiune să o reprezinte;
c. parlamentarii pot acţiona numai potrivit instrucţiunilor obligatorii date de alegătorii lor, iar în cazul în
care încalcă aceste instrucţiuni alegătorii pot să-i revoce fără vreo motivare.
2. Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor:
a. sistemul uninominal, sistemul de listă şi sistemele mixte;
b. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemele mixte;
c. sistemul majoritar, reprezentarea proporţională şi sistemul cu două tururi de scrutin.
3. Alegerile parlamentare se organizează şi se desfăşoară pentru desemnarea:
a. primarilor şi consilierilor locali;
b. deputaţilor şi a senatorilor;
c. şefului de stat.
4. Listele electorale sunt de două feluri:
a. obişnuite şi speciale;
b. permanente şi anuale;
c. permanente şi speciale.
5. Sistemul reprezentării proporţionale:
a) Asigură reprezentarea minorităţilor politice în fiecare circumscripţie
b) Presupune atât scrutin de listă, cât şi uninominal
c) Presupune fie unul, fie două tururi de scrutin
Tipuri de scrutin Majoritar
Reprezentare proporţională
Uninominal
De listă
La nivel de ţară
Apropiată Mixte
34
Răspunsuri:
I. 1. se vor prezenta tipurile de scrutin
2. se vor analiza procedeele de alterare a egalită�ii votului
2. BÎRSAN, C., Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol. I, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005;
3. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
4. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
5. IANCU, Gh., Sistemul electoral, Editura RAMO, Bucureşti, 1998;
6. IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2006;
7. LIJPHART, A., Democraţia în societăţile plurale (trad. de L. – D. Dîrdală), Iaşi, Editura Polirom,
2002;
8. MARTIN, P., Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1999;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României - comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. În exercitarea atribuţiilor sale, Biroul Electoral Central lucrează legal după cum urmează:
a. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi
şi se aduc la cunoştinţă în şedinţă secretă;
b. în prezenţa majorităţii membrilor săi; emite hotărâri, care se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi;
hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică;
c. în prezenţa majorităţii absolute membrilor săi; hotărârile se iau cu votul a 50 % plus unu dini membri
prezenţi; hotărârile se aduc la cunoştinţă în şedinţă publică.
7. Votul egal se realizează dacă:
d) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea aceluiaşi organ de stat
e) Fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea a organe diferite
f) Circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt egale ca număr de locuitori
Varianta corectă este:
A. a+c
B. a+b
C. b+c
8. Alegerea Preşedintelui României se poate desfăşura:
a. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a votului
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin de listă;
b. într-un singur tur de scrutin, fiind desemnat câştigător cel ce a obţinut cel mai mare număr de voturi;
c. în două tururi de scrutin, dacă în primul tur nici un candidat nu a obţinut cel puţin majoritatea votului
alegătorilor înscrişi în listele electorale, prin scrutin uninominal.
35
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. II,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. RADU, A., BUTI, D., Sistemul politic românesc, Bucureşti, Editura ProUniversitaria, 2010;
12. RADU, A., Sisteme politice contemporane, Forme de guvernare în 29 de state, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2010;
13. TĂNĂSESCU, E.S., Legile electorale – comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
Articole:
1. MURARU, I., Drepturile electorale ale cetăţenilor români, în revista Drepturile omului nr. 1/1992;
2. FĂRCAŞ, A., Reglementarea alegerilor pentru Parlamentul European, Revista română de drept
comunitar nr. 1/2006;
3. AVRIL, P., Un homme, une voix ?, Pouvoirs nr. 120/2006;
4. DE CAZALS, M., La dématérialisation du vote: un nouvel horizon pour la démocratie
représentative?, Revue de droit public nr.1/2008;
5. COLLIARD, J.C., Les systèmes électoraux dans les Constitutions des pays de l’Union européenne,
Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
6. DELPEREE, F., Le contentieux électoral en Europe, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
8. FATIN-ROUGE STEFANINI, M., Les discriminations positives en matière électorale aux États-Unis
et en France, Cahiers de droit constitutionnel nr. 23/2007;
9. GHEVONTIAN, R., La notion de sincérité du scrutin, Cahiers du Conseil Constitutionnel nr. 13/2002;
10. GUISELIN, E.P., L’âge, variable juridique des élections politiques, Revue de droit public nr. 1/2009;
11. HERIN, J.L., Les exclus du droit de vote, Pouvoirs nr. 120/2006;
12. MAYER, N., Qui vote pour qui et pourquoi?, Les modèles explicatifs du choix électoral, Pouvoirs nr.
120/2006;
13. PERRINEAU, P., Les usages contemporains du vote, Pouvoirs nr. 120/2006.
36
REFERENDUMUL
Unitatea de învăţare 5
REFERENDUMUL
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5
5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României
5.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
5.4. Lucrare de verificare Unitatea 5
5.5. Bibliografie pentru Unitatea 5
Obiectivele unităţii de învăţare 5
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• stabiliţi elementele definitorii ale democraţiei directe şi ale democraţiei
reprezentative
• analizaţi instrumentele democraţiei semi-directe din Constituţia României;
• identificaţi efectele tipurilor de referendum.
37
5.1. Democraţia directă şi democraţia reprezentativă
• Sistemul electoral descrie realitatea conform căreia cetăţenii pot participa în mod nemijlocit la exercitarea
puterii de stat prin desemnarea unor reprezentanţi care, o dată aleşi, pe durata mandatului ce le-a fost acordat,
vor exercita puterea în numele şi pe seama întregului popor. Acest mod de instaurare şi exercitare a puterii de
stat poartă denumirea de democraţie reprezentativă, datorită faptului că deţinătorul puterii de stat, poporul, nu
o exercită în mod direct, nemijlocit, ci deleagă exerciţiul puterii unui grup restrâns de cetăţeni (guvernanţii) prin
procedeul alegerilor. Democraţia reprezentativă nu este lipsita de unele dezavantaje, cel mai des citat fiind acela
că există posibilitatea ca clasa guvernanţilor să se distanţeze atât de mult de cei guvernaţi încât să ajungă să
exercite puterea de stat pentru sine şi nu pentru popor. Pentru a preveni acest neajuns au fost imaginate multiple
instituţii şi mecanisme, politice şi juridice, precum separaţia puterilor în stat, sau forme de control din partea
poporului asupra reprezentanţilor săi, cum ar fi răspunderea în dreptul public.
• Acest procedeu de guvernare nu este unic. Astfel, se cunosc state care practică exercitarea directă, de către
popor, a puterii de stat doar în privinţa funcţiei legislative, celelalte funcţii statale fiind delegate unor autorităţi
desemnate de fie prin alegeri, fie pe calea numirii.
• Într-o încercare de înlăturare a neajunsurilor celor două sisteme de guvernământ menţionate anterior şi
pentru a valorifica aspectele lor pozitive, mai ales după al doilea război mondial s-au înscris în constituţii, alături
de regulile tradiţionale ale democraţiei reprezentative şi unele instrumente specifice democraţiei directe.
Instrumentul democraţiei directe cel mai des utilizat a fost şi rămâne referendumul, întrucât el reprezintă modul
cel mai eficient şi clar de consultare directă a voinţei populare, dar mai pot fi citate în acelaşi sens şi plebiscitul
sau iniţiativa populară. Sistemul de guvernământ născut din îmbinarea democraţiei reprezentative cu unele
instrumente proprii democraţiei directe a primit în doctrină denumirea de democraţie semi-directă sau, în
măsura în care participarea directa a poporului se realizează nu doar prin instrumente juridice, ci şi prin unele de
natură eminamente politică (dezbaterea publică a proiectelor de lege, veto popular, etc.), democraţie
participativă.
Temă de reflecţie 5.1.
5.2. Instrumentele democraţiei semi-directe în Constituţia României
• Constituţia României adoptată în 1991 a reţinut atât referendumul, cât şi iniţiativa populară ca modalităţi
de facilitare a participării directe a poporului la exercitarea puterii de stat. De aici rezultă că nu poate exista o a
treia modalitate prin care puterea de stat să fie exercitata în România, dar şi că oricare din cele două modalităţi
menţionate pot fi utilizate cu egală îndreptăţire, în condiţii legale, nici referendumul şi nici exercitarea puterii
prin organe reprezentative neputând fi considerate a avea natură subsidiară unul faţă de celălalt.
Iniţiativa populară
Iniţiativa populară reprezintă o procedură prin care populaţia unui stat dă impulsul (iniţiază) un proces
decizional; acest început de decizie se poate finaliza tot cu intervenţia poporului (referendum) sau printr-o
decizie adoptată de autorităţile legal desemnate de acesta (lege adoptată de Parlament).
Identificaţi şi explicaţi pe scurt formele de manifestare ale democraţiei directe reglementate în
Constituţia României.
38
Referendumul La un nivel foarte general, referendumul este definit în doctrină drept o procedură de consultare democratică a
populaţiei. Consultarea poate fi iniţiată de autorităţile statului sau chiar de populaţia înseşi; ea poate avea un pur
caracter informativ, spre o mai clară exprimare a voinţei generale, sau un caracter decizional, care să se impună
şsi autorităţilor care au solicitat-o. Însă, datorită faptului că prin referendum, cel mai adesea, poporul apare în
calitate de arbitru pentru probleme fie extrem de importante, fie extrem de generale se consideră că el este prin
excelenţă un mod de exercitare directă a puterii de stat.
Iniţiativa populară - procedură de iniţiere a unui proces decizional de către populaţia unui stat (se poate
finaliza cu o nouă intervenţie – decizională - din partea populaţiei)
Referendum
(lat. gerunziu refero)
- procedură de consultare democratică a populaţiei de către autorităţile statului.
Populaţia = arbitru → garanţie pentru legitimitatea deciziei.
Plebiscit
(lat. plebs + scire)
- procedură de consultare a plebei / populaţiei de către autorităţile unui stat, de regulă
pentru confirmarea / întărirea legitimităţii autorităţii iniţiatoare
Tipuri de referendum
• Art. 90 din Constituţie consacră un referendum de tip consultativ, facultativ, referitor la chestiuni de
principiu şi prin care se urmăreşte o simplă consultare populară şi nu luarea unei decizii, care are, aşadar,
toate trăsăturile unui plebiscit.
• Art. 95 din Constituţie consacră un referendum obligatoriu, de natură decizională, dar care vizează un
anumit aranjament instituţional şi nu adoptarea sau abrogarea unui act normativ. Prin această consultare
populară se realizează una din singularele forme ale mandatului imperativ, prin aceea că referendumul
organizat ulterior suspendării din funcţie a Preşedintelui României pentru a decide revocarea sau nu a
mandatului său, are dubla dimensiune a unei forme de răspundere specifică dreptului public, fiind în acelaşi
timp şi o manifestare a particularităţilor sancţiunilor normelor de drept constituţional.
• Art. 151 din Constituţie consacră un referendum de tip obligatoriu, decizional, normativ la nivel
constituţional. Decizia astfel adoptată este una de o importanţă care justifică recursul la exercitarea directă a
puterii de stat de către popor, legitimitatea ei fiind astfel pusă în afara oricărei îndoieli. Reglementarea
juridică a referendumului se regăseşte în Constituţie şi în legea organică corespunzătoare. Legea stabileşte
detaliat modul de organizare şi desfăşurare al referendumurilor, atât naţionale, definite ca forma şi mijlocul
de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român, cât şi locale, ce pot fi organizate
cu privire la probleme de interes deosebit pentru unităţile administrativ-teritoriale.
Temă de reflecţie 5.2.
Temă de reflecţie 5.3.
Care este diferenţa dintre plebiscit şi referendum ?
În sistemul juridic românesc există consacrat dreptul de revocare a mandatului ? Examinaţi-l.
39
Test de autoevaluare 5.1. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Iniţiativa legislativă aparţine:
a) Deputaţilor şi senatorilor, preşedintelui României, guvernului
b) Deputaţilor sau senatorilor, preşedintelui României, Guvernului
c) Deputaţilor şi senatorilor, guvernului, cetăţenilor
2. Iniţiativa populară constituţională aparţine:
a) Tuturor cetăţenilor
b) Cetăţenilor cu drept de vot
c) Anumitor cetăţeni cu drept de vot
3. Iniţiativa legislativă populară aparţine:
a) 100 000 cetăţeni cu drept de vot
b) 500 000 cetăţeni cu drept de vot
c) 250 000 cetăţeni cu drept de vot
4. După criteriul efectelor produse, referendumul poate fi
a) Normativ, constituţional
b) Decizional, consultativ
c) Obligatoriu, facultativ
5. După criteriul competenţei discreţionare, referendumul poate fi:
a) Obligatoriu, facultativ
b) Decizional, consultativ
c) Veto popular, convenţional
6. Referendumul consacrat de art.90 din Constituţia României este un referendum
a) Facultativ şi decizional
b) Consultativ şi facultativ
c) Obligatoriu şi consultativ
7. Referendumul consacrat de art.151 din Constituţia României este un referendum_
a) Facultativ şi decizional
b) obligatoriu şi consultativ
c) Obligatoriu şi decizional
8. Singura voinţă care nu poate fi limitată este voinţa:
a) Parlamentului
b) Poporului
c) Partidelor politice
9. Referendumul pentru revizuirea Constituţiei este un referendum
a) Decizional
b) Obligatoriu
c) Facultativ
d) Consultativ
e) Legal
f) Constituţional
40
5.3. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 5.1.:1. c, 2. c, 3. a, 4. b, 5. a, 6. b, 7. c, 8.b, 9.B.
5.4. Lucrare de verificare Unitatea 5
I. 1. Comentaţi următoarea schemă:
Condiţii formale → quorum de participare – nerecomandat (detentorul puterii) de aprobare – recomandabil (legitimitatea deciziei) Control jurisdicţional asupra dreptului de vot (exercitare)
Manifestare de voinţă a electoratului ≠ initiativă populară
Texte aprobate de parlament
Proiect Propunere concretă Chestiune de principiu
41
Quid rolul parlamentului într-o democraţie reprezentativa de tip participativ ?
2. Identificaţi şi analizaţi textele din Constituţia României care consacră referendumul. II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
Răspunsuri:
I. 1. se va analiza schema respectivă
2. se vor identifica si analiza textele constituţionale
II. 1. a, 2. b, 3. a, 4. a, 5. a, 6. b.
1. În funcţie de obiectul asupra căruia poartă decizia luată de către popor, se distinge între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
2. Nu reprezintă niciodată o procedură cu caracter decizional:
a) iniţiativa popularã constituţionalã;
b) referendumul;
c) plebiscitul.
3. În funcţie de tipul de decizie adoptată în cadrul referendumului, se face distincţia între:
a) referendumul obligatoriu şi referendumul facultativ;
b) referendumul normativ şi referendumul abrogativ;
c) referendumul decizional şi referendumul consultativ;
d) referendumul constituţional, referendumul legal şi referendumul convenţional.
4. Referendumul naţional organizat în condiţiile art. 90 din Constituţie este:
a) consultativ şi obligatoriu;
b) decizional şi facultativ;
c) decizional şi obligatoriu;
d) consultativ şi facultativ.
5. Referendumul privind revizuirea Constituţiei României este valabil dacã la acesta participã:
a) cel puţin jumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
b) majoritatea absolutã a persoanelor înscrise în listele electorale speciale;
c) cel puţin douã treimi din numărul persoanelor cu drept de vot;
d) cel puţin trei pătrimi din numărul persoanelor înscrise în listele electorale;
e) jumătate din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.
6. În România, organizarea şi desfăşurarea referendumului este reglementatã prin:
a) lege organicã;
b) lege ordinarã;
c) ordonanţã simplã;
d) hotărâre a Guvernului României.
42
5.5. Bibliografie pentru Unitatea 5
Cărţi:
1. DĂNIŞOR, D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
2. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
3. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
4. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., TĂNĂSESCU, E. - S., ENACHE, M., IANCU, Gh. –
Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
5. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S. (coord.), Constituţia României-comentariu pe articole, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
6. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 1,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
7. SARTORI, G., Teoria democraţiei reinterpretată, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
Articole:
1. COMAN-KUND, F., Consideraţii privind referendumul local în România, în Revista de Drept
Public nr.3/2004;
2. POPESCU, C. – L., Referendumul consultativ privind parlamentul unicameral şi reducerea
numărului parlamentarilor, în Curierul Judiciar nr. 10/2009.
43
PARLAMENTUL
Unitatea de învăţare 6
PARLAMENTUL
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6
6.1. Funcţiile Parlamentului;
6.2. Structura Parlamentului;
6.3. Organizarea internă a Parlamentului;
6.4. FuncţionareaParlamentului;
6.4.1. Legislatura
6.4.2. Sesiunea
6.4.3. Şedinţele
6.4.4. Sistemul de vot
6.5. Deputaţii şi senatorii;
6.5.1. Drepturi şi îndatoriri
6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi
6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor
6.6. Actele Parlamentului
6.6.1. Tipuri de acte
6.6.2. Legea ca act juridic al Parlamentului
6.6.3. Regulamentele Parlamentare
6.6.4. Hotărârea ca act juridic al Parlamentului
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare;
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
6.9. Bibliografie Unitatea 6
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• stabiliţi diferenţa între structura Parlamentului şi organizarea sa internă;
• identificaţi funcţiile Parlamentului;
• explicaţi categoriile de acte ale Parlamentului;
• realizaţi distincţia dintre incompatibilităţile şi imunităţile parlamentare
44
6.1. Funcţiile Parlamentului
• Împuternicirile parlamentului trebuie să valorifice poziţia statală pe care acesta o ocupă şi trebuie să fie
specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale, pentru că este ales direct de către cetăţeni;
reprezintă voinţa poporului. Ca urmare, funcţiile parlamentului sunt de conducere (deliberative).
• Parlamentul este puterea legislativă, unicul organ legiuitor. Au fost exprimate si rezerve pentru că,
Parlamentul nu este singurul care “face” legi, el împarte această funcţie cu guvernul (iniţiativa legislativă,
legislaţia delegată), (limite ale funcţiilor parlamentului).
• Parlamentul are funcţii de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate avea funcţia de
constituantă, precum şi funcţii jurisdicţionale. Funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se confundă,
pentru că parlamentul doar legiferează. Parlamentul poate avea funcţii constituante, dar dacă le primeşte numai
prin dispoziţii constituţionale exprese. O altă problemă este dacă parlamentul are o funcţie jurisdicţională.
Răspunderea şefului de stat sau miniştrilor, urmată de posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcţie, are
prin excelenţă, un caracter politic. Pe cale de consecinţă, parlamentul nu are funcţii jurisdicţionale.
• Parlamentul are o competenţă, în principiu, nelimitată. Această opinie se fundamentează pe caracterul său
larg şi direct reprezentativ, adică prin aceea că este investit cu împuterniciri direct de către popor. Această
competenţă trebuie însă să fie prevăzută în constituţie.
Funcţiile parlamentului pot fi clasificate în funcţie de criteriul conţinutului acestora în:
• legislativă (adoptarea legilor);
• stabilirea principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice;
• alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;
• controlul parlamentar;
• exercitarea conducerii în politica externă;
• organizarea şi funcţionarea proprie.
1. Funcţia legislativă - Legiferarea rămâne funcţia principală a parlamentului. Această funcţie legislativă constă
în edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de litigii şi pentru puterea jurisdicţională.
Legea are două accepţiuni:
• una largă ca act juridic normativ;
• una restrânsă ca act al parlamentului, la care trebuie să ne referim. În această accepţiune adoptarea
legilor aparţine numai parlamentului ca unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 58 din Constituţie).
Executivul se implică în funcţia legislativă, în diferite modalităţi, iar aceste implicări şi consideră limitări ale
puterii legiuitoare. Limitările parlamentului rezultă şi din determinarea domeniului rezervat legii (liste de
materii, care prin natura lor trebuie reglementate numai prin lege).
2. Funcţia de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social – economice, culturale, statale şi juridice
- Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante, prevăzute în Constituţie. Această funcţie se
realizează prin lege şi se exercită:
• fie de parlament în întregul său;
• fie de una din adunările (Camerele) parlamentului, în cazul structurii bicamerale.
În realizarea acestei funcţii parlamentului îi revin următoarele atribuţii:
• adoptarea bugetului;
• aprobarea programului guvernului;
• declararea mobilizării generale sau parţiale;
• reglementarea alegerilor;
45
• reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;
• organizarea şi funcţionarea organelor de stat, precum şi a partidelor politice;
• organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale;
• stabilirea regimului juridic al stării de asediu şi a celei de urgenţă;
• stabilirea infracţiunilor şi pedepselor;
• acordarea amnistiei;
• reglementarea cetăţeniei;
• stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea persoanelor fizice şi juridice;
• stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;
• emisiunea de monedă;
• stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii;
• stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;
• organizarea învăţământului;
• organizarea administrativă a teritoriului;
• stabilirea statutului funcţionarilor publici;
• stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc.
3. Funcţia de alegere, formare, avizare a formării, numire sau revocare a unor autorităţi statale - Exprimă
o anumită preeminenţă a parlamentului faţă de alte autorităţi publice, în special faţă de executiv. Parlamentele:
• aleg şi revocă şefi de state (republica parlamentară), şefi de guverne;
• aprobă componenţa guvernelor sau revocă guverne (moţiuni de încredere, moţiuni de cenzură);
• numesc în funcţii înalţii funcţionari, aleg şi revocă judecători.
4. Funcţia de control parlamentar - Controlul parlamentar este necesar, deplin şi diferenţiat. Se exercită fie
direct, de către întregul parlament, fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi
forme de control. El este:
• necesar deoarece parlamentul, căruia poporul îi deleagă funcţia deliberativă, trebuie să constate direct,
cum sunt respectate şi aplicate constituţia şi legile, cum autorităţile publice îşi realizează rolul ce-l au în
mecanismul statal;
• deplin, pentru că se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate, potrivit constituţiei şi legilor;
• diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate cât şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii
controlate. Aceasta explică nuanţările din dispoziţiile constituţionale, precum şi diversitatea formelor şi
mijloacelor de control.
5. Funcţia de conducere în politica externă – Parlamentul este competent să:
• ratifice şi denunţe tratatele internaţionale;
• declare starea de război;
• suspende sau înceteze ostilităţile militare.
6. Funcţia de organizare internă şi funcţionare autonomă: - Parlamentul are următoarele principale atribuţii:
• Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor.
• Adoptarea regulamentului de organizare şi funcţionare.
• Alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului.
• Aprobarea bugetului propriu.
• Alte atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor.
46
Temă de reflecţie 6.1.
Test de autoevaluare 6.1. Explicaţi funcţiile Parlamentului după următoarea schemă:
Care sunt caracteristicile controlului parlamentar, formele şi mijloacele prin care se realizează ?
Funcţiile Parlamentului
legislativă
de control parlamentar
de conducere în politica externă
de organizare internă proprie şi funcţionare
de stabilire a principalelor direcţii ale activităţii social - economice,
culturale, statale şi juridice
prin dări de seamă, mesaje, rapoarte şi programe
prin comisii parlamentare
prin întrebări şi interpelări
prin dreptul parlamentarilor de a cere şi obţine informaţiile
necesare
prin rezolvarea de petiţii
prin Avocatul Poporului
validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
adoptarea regulamentelor
alegerea organelor interne ale camerelor parlamentului
aprobarea bugetului propriu
alte atribuţii privind statutul parlamentarilor
47
6.2. Structura Parlamentului
Parlamentele pot fi formate:
• fie dintr-o singură adunare (structura unicamerală);
• fie din două sau mai multe adunări (structura bicamerală sau multicamerală).
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura de stat. În unele sisteme constituţionale,
considerându-se inutilă şi fără importanţă o a doua cameră a parlamentului, aceasta a fost suprimată (Danemarca
1953, Suedia 1969). Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceeaşi legitimitate, precum şi aceeaşi
competenţă sau competenţe diferite. Cea de a doua cameră se poate prezenta sub patru ipostaze:
• camera aristocraţiei;
• camera federală;
• camera democratică;
• camera economică.
Justificarea şi criticile bicameralismului în statele unitare
• Cât priveşte justificarea bicameralismului în statele unitare:
ingeniozitatea constituţională;
ponderare în activitatea legislativă, temperează avântul camerei reprezentative, de
deputaţi (aleasă prin vot universal şi direct);
contrapondere, balanţă, chiar frână;
se înlătură despotismul parlamentului;
chibzuinţă în adoptarea legii;
se evită surpriza, votarea pripită;
se asigură timpul pentru ca opinia publică să ia cunoştinţă şi să reacţioneze;
reduce conflictele dintre parlament şi guvern.
• Cât priveşte criticile în legătură cu sistemul bicameral în statele unitare:
este ilogică faţă de unitatea statului şi a naţiunii;
poate înmulţi conflictele constituţionale.
În opinia noastră structura bicamerală a parlamentului în statele unitare:
trebuie să fie o garanţie solidă că parlamentul nu se va îndepărta de la mandatul dat;
trebuie găsite criterii care să unească cele două camere, dar să le şi diferenţieze,
conferindu-le fiecărei camere un statut propriu.
Parlamentul României este format din două camere, Camera Deputaţilor şi Senatul, ambele alese prin vot
universal, egal, direct şi liber exprimat şi, în principiu, au aceleaşi atribuţii cu unele nuanţări. Urmare a
revizuirii Constituţiei din 2003 competenţele legislative ale celor două camere ale Parlamentului sunt diferenţiate
după cum rezultă din tabelul alăturat:
Structura Parlamentului
Justificarea şi criticile bicameralismului
48
Legi organice
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR
COMPETENŢA DECIZIONALĂ SENAT
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
1. Art. 3 alin. 2 Regimul frontierei Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
Art. 31 alin. 5 Servicii publice de radio şi TV Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
Art. 67 alin. 1 Jurământul parlamentarilor Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului de la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi a depunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.
2. Art. 5 alin. 1 Regimul cetăţeniei Cetăţenia româna se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică.
Art. 37 alin. 3 (în legile cu caracter instituţional) Incompatibilităţi la asocierea în partide politice Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii si alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Art. 68 alin. 3 Incompatibilităţi pentru parlamentari Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
3. Art. 12 alin. 4 Stema şi sigiliul ţării Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
Art. 55 alin. 1 Regimul instituţiei Avocatului Poporului Avocatul Poporului este numit de Senat, pe o durată de 4 ani, pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor. Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului se stabilesc prin lege organică.
Art. 72 alin. 3 lit. c) Statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora
4. Art. 41 alin. 2 Protecţia proprietăţii private Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală.
Art. 72 alin. 3. lit. e) Prin lege organică se reglementează organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
5. Art. 48 alin. 2 Regimul dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Art. 72 alin. 3. lit. k) Prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
6. Art. 60 alin. 1 Prelungirea mandatului Camerelor Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în
Art. 72 alin. 3. lit. j1) Prin lege organică se reglementează contenciosul administrativ;
49
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR
COMPETENŢA DECIZIONALĂ SENAT
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
caz de război sau de catastrofă. 7. Art. 72 alin. 3. lit. a)
Prin lege organică se reglementează sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente
Art. 72 alin. 3. lit. m) Prin lege organică se reglementează organizarea generală a învăţământului;
8. Art. 72 alin. 3. lit. b) Prin lege organică se reglementează organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
Art. 72 alin. 3. lit. n) Prin lege organică se reglementează organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală
9. Art. 72 alin. 3. lit. d) Prin lege organică se reglementează organizarea şi desfăşurarea referendumului;
Art. 79 alin. 2 Consiliul Legislativ Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege organică.
10 Art. 72 alin. 3. lit. f) Prin lege organică se reglementează regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
Art. 101 alin. 3 Componenţa Guvernului Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
11 Art. 72 alin. 3. lit. g) Prin lege organică se reglementează regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
Art. 104 alin. 2 Incompatibilităţi ale funcţiei de mebru al Guvernului Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
12 Art. 72 alin. 3. lit. h) Prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
Art. 116 alin. 3 Înfiinţarea de autorităţi administrative autonome Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.
13 Art. 72 alin. 3. lit. i) Prin lege organică se reglementează acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
Art. 117 alin. 2 Sistemul de apărare Structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică.
14 Art. 72 alin. 3. lit. j) Prin lege organică se reglementează statutul funcţionarilor publici;
Art. 117 alin. 3 Serviciile secrete, de poliţie şi alte componente ale forţelor armate Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, poliţiei şi serviciilor de informaţii ale statului, precum şi celorlalte componente ale forţelor armate.
15 Art.72 alin. 3. lit. l) Prin lege organică se reglementează regimul juridic al proprietăţii si al moştenirii
Art. 125 alin. 3 (pentru procedură - Camera Deputaţilor) Organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, regulile de
50
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
CAMERA DEPUTAŢILOR
COMPETENŢA DECIZIONALĂ SENAT
COMPETENŢA DECIZIONALĂ
ŞEDINŢĂ COMUNĂ
funcţionare, competenţa şi procedura de judecată se stabilesc prin lege organică.
16 Art.72 alin. 3. lit. o) Prin lege organică se reglementează regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială
Art. 125 alin. 4 Înfiinţarea de instanţe specializate Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.
17 Art. 72 alin. 3. lit.p) Prin lege organică se reglementează statutul minorităţilor naţionale din România
Art. 140 alin. 4 Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.
18 Art. 72 alin. 3. lit.r) Prin lege organică se reglementează regimul general al cultelor
19 Art. 83 alin. 3 Prelungirea mandatului Preşedintelui României Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Test de autoevaluare 6.2. Explicaţi structura Parlamentului, după următoarea schemă:
Structura Parlamentului
unicamerală
bicamerală Camera aristocratică
Camera federală
Camera democratică
Camera economică
51
7.3. Organizarea internă a Parlamentului
• Camerele parlamentului sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid
numai în plenul lor. Ca munca parlamentară să fie eficientă şi activitatea să fie pregătită se organizează şi
formaţiuni restrânse de lucru, parţiale şi închise, care constituie organizarea internă a camerelor. Cuprinde:
• birouri;
• comitete;
• comisii;
• grupuri.
• Structura internă se organizează potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele sunt alese, numite, formate de
către fiecare cameră, fără amestecul executivului (guvernul). Organizarea internă a camerelor parlamentului
cuprinde:
• birouri;
• comitete;
• comisii.
Grupurile politice parlamentare
Partidele sunt resortul esenţial şi principal al parlamentului şi fără partide nu există un regim parlamentar.
Grupările politice reunesc parlamentari ai aceluiaşi partid sau proferând aceleaşi idei. Constituirea grupurilor
parlamentare este, în general, o facultate. Constituirea grupurilor politice parlamentare implică şi acordarea de
drepturi sau înlesniri pentru membrii acestora. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli
cutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. În Parlamentul României, deputaţii şi
senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei Camere (art. 61 din
Constituţie).
Opoziţia parlamentară
Un sistem democratic permite însă reflectarea, în deciziile parlamentare şi a opoziţiei. Opoziţia, care poate fi
majoritatea de mâine, ocupă un rol oficial în cadrul parlamentului. În unele sisteme constituţionale şeful opoziţiei
este o veritabilă funcţie, fiind considerat omologul primului – ministru. Minoritatea parlamentară trebuie să fie
protejată, iar intervenţiile sale să fie exprimate în conţinutul deciziilor luate de către parlament.
Temă de reflecţie 6.2.
Birourile şi comitetele
Fiecare cameră sau parlamentul în întregul său îşi aleg birouri denumite uneori permanente:
• Sunt formate din deputaţi, respectiv senatori.
• Sunt alese pe durata unei legislaturi sau numai a unei sesiuni.
• Cuprind, de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori.
• Au atribuţii referitoare la buna organizare şi desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii
deputaţilor sau senatorilor.
Definiţi rolul opoziţiei parlamentare.
Organizarea inernă a Camerelor
52
Comisiile parlamentare
Au rol de pregătire a lucrărilor, precum şi în exercitarea funcţiilor parlamentare, în special a celor legislative şi
a celor de control. În raporturile lor cu camera parlamentară decizia aparţine numai camerei sau parlamentului,
care nu pot fi înlocuite de nimeni.
Clasificarea comisiilor parlamentare
• Comisiile parlamentare pot fi clasificate pe criteriul timpului, pentru care sunt alese:
• Permanente - alese pe durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii; specializate
pe domenii de activitate corespunzător unor ministere sau departamente.
• Temporare (ad - hoc) - pot fi alese pentru orice probleme determinate sau domenii de
activitate. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă sunt alese comisii
temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea unui control
aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca “de anchetă”,
“speciale” etc.). Trebuie să li se stabilească atât atribuţiile cât şi modul de lucru. În lipsa unor
dispoziţii exprese, comisiile temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor
permanente.
• Există comisii parlamentare comune, pentru ambele camere şi proprii fiecărei camere (comisii
speciale, comisii de anchetă, comisii de mediere).
• În unele state este prevăzută obligaţia de a face parte dintr-o comisie, în altele în care parlamentarii pot
face parte numai din cel mult două comisii. De asemenea, în unele sisteme există şi membri supleanţi.
• Reguli privind funcţionarea comisiilor parlamentare - înscrise în regulamentele Camerelor:
• Privesc comisiile permanente, pentru că acestea au rolul cel mai important.
• Reguli specifice comisiilor temporare, dar numai în măsura în care ele derogă sau completează
pe cele privind comisiile permanente.
• Şedinţele comisiei sunt convocate de către preşedintele sau vicepreşedintele acesteia, cu o
perioadă prestabilită înainte.
• Deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să participe la aceste şedinţe.
• Şedinţele nu sunt publice, dar pot fi invitate să participe şi alte persoane. Comisia însă poate
hotărî ca şedinţa să fie publică.
• Cvorumul de lucru este cel puţin jumătate plus unu din membrii săi şi se hotărăşte cu votul a
cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
• Votul este, de regulă, deschis, dar comisia poate hotărî şi vot secret.
• Regulamentele prevăd că zilele rezervate activităţii în comisie se stabilesc de Camere,
conform programului săptămânal.
• Sesizarea comisiilor se face de către biroul permanent al camerei.
• Comisiile pot ţine şedinţe comune cu aprobarea camerelor.
Temă de reflecţie 6.3.
6.3. Dezvoltarea constituţională a României în perioada 1944 până la adoptarea Constituţiei din 1948.
Clasificaţi comisiile parlamentare.
53
6.4. Funcţionarea Parlamentului
6.4.1. Legislatura
• Prin legislatură se înţelege perioada de timp, pentru care este ales parlamentul (sau camerele) şi în care îşi
exercită împuternicirile sale. Legislaturile pot fi de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la
2 sau 3 ani, câte o treime, (Senatul SUA). În general legislatura începe cu data când au loc alegerile de deputaţi
şi senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. De obicei, legislatura se încheie la
expirarea termenului, afară de cazul când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă. Unele
constituţii prevăd posibilitatea prelungirii legislaturii de către parlament, în cazul în care se constată existenţa
unor împrejurări care fac imposibilă efectuarea alegerilor (starea de război, starea de asediu, calamităţi naturale).
6.4.2. Sesiunea
Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic în sesiuni:
• ordinare în care camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se întruni (art. 61(1) din Constituţie);
• extraordinare, care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare (art. 63(2) din
Constituţie).
Convocarea în sesiuni şi durata lor:
• Dreptul de a convoca aceste sesiuni a aparţinut guvernului (executivului în general). Pe parcurs,
parlamentul şi-a dobândit dreptul de a decide singur când să se reunească în sesiune. Adunările pot fi convocate
în sesiuni fie de către preşedinţii camerelor, fie de către alte organisme (birouri, comitete). Convocările pot fi:
• la datele stabilite de parlament, de lege sau de constituţie (uneori obligatoriu, conform art.
114 din Constituţie);
• la cererea (de regulă a şefului statului, în prima şedinţă, după alegeri);
• de drept, în situaţii excepţionale (stare de asediu şi stare de urgenţă).
• Convocarea sesiunilor se poate face şi de către şeful de stat, iar aceasta apare ca o imixtiune în autonomia
parlamentară.
• Durata sesiunilor este:
• fie stabilită explicit prin lege;
• fie, de regulă, durează până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi.
Temă de reflecţie 6.4.
6.4.3. Şedinţele
• În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe (separate şi comune). Constituţia
nominalizează situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.
• Şedinţele sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.
Ordinea de zi şi programul de activităţi al camerelor
• Ordinea de zi este aprobată de parlament, datorită autonomiei sale funcţionale.
• Conform Regulamentului Senatului proiectul ordinii de zi şi programul se întocmesc de Biroul
permanent. Conform Regulamentului Camerei Deputaţilor, proiectul ordinii de zi şi programul se
întocmesc de Biroul permanent al camerei Deputaţilor şi se supun aprobării Comitetului ordinii de zi.
Definiţi legislatura şi sesiunile.
Definiţia legislaturii
Tipuri de sesiuni
54
6.4.4. Sistemul de vot
Asupra problemelor discutate, camerele parlamentului hotărăsc prin vot, care poate fi:
• Deschis – se exprimă prin:
• ridicarea de mâini;
• apel nominal;
• ridicare în picioare;
• vot electronic.
• Secret:
• buletine de vot;
• prin bile;
• electronic.
Se stabileşte pentru fiecare problemă în parte şi felul votului, afară de cazul în care chiar prin regulamentele de
organizare şi funcţionare nu se stabileşte şi caracterul votului. (exemplu art. 34 din Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei deputaţilor şi Senatului, prevede votul secret cu bile pentru acordarea votului de încredere
Guvernului).
Test de autoevaluare 6.3. Comenta�i schema următoare:
6.5. Deputaţii şi senatorii
• Membrii parlamentului poartă, de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. În structura bicamerală, o
cameră este denumită adunarea sau camera deputaţilor, camera reprezentanţilor şi cealaltă senat. Deputaţii şi
senatorii sunt aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber exprimat, numiţi sau pot reprezenta unele categorii
sociale minoritare (art. 4 din Legea privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României), soluţie preluată
de către Constituţie în art. 59(2). Senatorii pot fi aleşi, de drept, şi numiţi.
• Alegerea parlamentarilor le conferă o mai mare independenţă faţă de executiv, un prestigiu aparte, ei sunt
mai aproape de sursa puterii decât miniştrii, iar camera din care fac parte are atribuţii mai importante. În
România (şi aceasta este regula) deputaţii şi senatorii intră în deplinătatea drepturilor şi îndatoririlor de la
data alegerii, confirmată prin certificatele doveditoare a alegerii, sub rezerva validării alegerii. Calitatea de
deputat sau de senator încetează la data întrunirilor legale a Camerelor nou alese sau în caz de demisie, de
pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces.
Funcţionarea parlamentului
Legislatura(mandat)
Sesiunea
Şedinţele
55
6.5.1. Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor
• Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor sunt stabilite atât prin constituţie cât şi prin regulamentele
camerelor. În funcţie de conţinutul lor pot fi grupate în:
• drepturi şi îndatoriri, care privesc organizarea internă a adunărilor;
• cele pe care le au în cadrul raportului de reprezentare şi a responsabilităţilor faţă de alegători.
• În funcţie de timpul în care pot fi exercitate, drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor pot fi
clasificate în:
• drepturi şi îndatoriri, pe care deputaţii le exercită în timpul şedinţelor;
• cele pe care le exercită între şedinţe.
• În funcţie de actul normativ în care sunt cuprinse acestea se pot clasifica în:
• drepturi şi îndatoriri prevăzute de Constituţie;
• cele prevăzute în legi.
Temă de reflecţie 6.5.
6.5.2. Incompatibilităţi şi imunităţi
Incompatibilităţile constau în: imposibilitatea exercitării concomitente a unor funcţii sau demnităţi;
parlamentarul trebuie să se concentreze numai asupra activităţii parlamentare.
Imunitatea parlamentară urmăreşte punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare
abuzive sau şicanatorii şi nu pentru înlăturarea răspunderii parlamentarului. Există două categorii de imunităţi
parlamentare:
• inexistenţa răspunderii (iresponsabilite), care priveşte activitatea legală de exercitare a
mandatului său (discursuri, opinii, vot);
• inviolabilitatea, care cuprind reguli speciale privind percheziţia, reţinerea, arestarea sau
trimiterea în judecată, penală sau contravenţională, a deputaţilor sau senatorilor.
Temă de reflecţie 6.6.
6.5.3. Răspunderea şi sancţiunile parlamentarilor
Deputaţii şi senatorii au o serie de obligaţii referitoare la respectarea regulamentelor. În cazul încălcării acestora
pot fi sancţionaţi potrivit regulamentelor. Procedura de aplicare a sancţiunilor este prevăzută tot de
regulamente.
6.6. Actele Parlamentului
6.6.1. Tipuri de acte
Care sunt drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor în Parlamentul României?
Definiţi incompatibilitatea şi imunitatea parlamentară şi identificaţi formele acesteia în Constituţia României.
56
Parlamentul adoptă:
• legi;
• regulamente;
• hotărâri;
• declaraţii;
• moţiuni;
• mesaje;
• apeluri.
Între actele parlamentului există deosebiri:
• de denumire;
• de conţinut;
• de forţă juridică;
• privind procedurile de adoptare.
Constituţia stabileşte doar actele prin care organele statului îşi exercită atribuţiile nu şi caracterul acestor acte
sau clasificarea lor. În activitatea parlamentelor se întâlnesc unele manifestări de voinţă lipsite de efecte juridice
şi care nu se încadrează în categoria actelor juridice. Acestea sunt acte cu caracter exclusiv politic. Ele cuprind
manifestări de voinţă, în scopul de a produce anumite efecte sociale, afirmaţii de principiu sau luări de atitudine,
lipsite de efect juridic imediat, dar care, prin faptul că emană de la organele situate pe cele mai înalte trepte ale
aparatului de stat, se bucură de un deosebit prestigiu şi de o largă influenţă în viaţa socială şi politică. Aceste acte
sunt:
• declaraţia;
• mesajul;
• apelul.
Clasificarea actelor juridice ale Parlamentului
Prin Constituţii sunt nominalizate următoarele acte juridice ale Parlamentului:
• legile;
• regulamentele Camerelor;
• hotărârile;
• moţiunile.
În funcţie de faptul dacă conţin sau nu norme juridice, actele pot fi clasificate în două categorii şi anume:
• acte juridice cu caracter normativ - legile şi regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi
hotărârile cu caracter normativ.
• acte juridice cu caracter individual (nenormativ) - hotărârile individuale (care cuprind drepturi şi
obligaţii în sarcina unor subiecte de drept determinate) şi moţiunile.
6.6.2. Legea ca act juridic al parlamentului
Termenul de lege este folosit în două accepţiuni:
• o accepţiune largă (lato sensu), care exprimă orice act normativ;
• o accepţiune restrânsă (stricto sensu), prin care se desemnează actul juridic al parlamentului. Ambele
accepţiuni sunt corecte şi în mod curent utilizate.
În definirea legii se au în vedere două aspecte şi anume conţinutul actului normativ (criteriul material) şi
procedura sa de adoptare (criteriul formal). Definiţia legii ca act juridic al parlamentului conduce la
Accepţiunile termenului de lege
Actele juridice ale Parlamentului
Actele politice ale Parlamentului
57
identificarea domeniului rezervat legii. Legea reglementează cele mai generale şi mai importante relaţii
sociale. Practic legea nu poate reglementa totalitatea relaţiilor sociale, deşi ideal aşa ar trebui să fie. S-a impus
deci o selecţie valorică a relaţiilor ce revin spre reglementare legii, sau numai legii, selecţie ce a impus în timp
categoria de domeniu rezervat legii.
Clasificarea legilor
Tradiţional legile sunt clasificate în:
• legi constituţionale - de revizuire a Constituţiei sunt acele legi, care conţin reglementări ale relaţiilor
sociale fundamentale şi esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. Sub aspect
procedural ele se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere şi sunt
aprobate prin referendum;
• legi organice - care reglementează în domeniile prevăzute de art. 73, precum şi în alte domenii din
Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.;
• ordinare - reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural sunt adoptate cu votul
majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.
Introducerea referendumului ca mod de adoptare a unor legi, a dus la clasificarea legilor în patru categorii:
• legi constituţionale;
• legi referendum (adoptate prin referendum);
• legi organice;
• legi obişnuite, ordinare.
Supremaţia legii - “Acea caracteristică a ei care îşi găseşte expresia în faptul că normele pe care le stabileşte nu
trebuie să corespundă nici unor alte norme în afară de cele constituţionale, iar celelalte acte juridice emise de
organele statului îi sunt subordonate din punctul de vedere al eficacităţii lor juridice.” Supremaţia legii
reprezintă o condiţie a unităţii întregului sistem de izvoare ale dreptului.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii
Opinii exprimate în doctrină:
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin caracterele generale ale puterii şi îndeosebi prin
deplinătate şi suveranitate.
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin poziţia în sistemul statal a autorităţii eminente
(parlamentul).
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin supremaţia Constituţiei. Este exactă, dar nu este
motivată.
• Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei legii prin cauzele care o determină şi o explică şi care
generează conţinutul şi forma legii, precum şi poziţia sa supraordonată în sistemul normativ, opinia pe
care o împărtăşim.
Supremaţia legii în raport cu supremaţia constituţiei
Argumente care justifică examinarea supremaţiei legii:
• nu întotdeauna şi peste tot s-a făcut distincţie (cât priveşte supremaţia) între Constituţia şi lege;
• constituţia este documentul politic şi juridic fundamental, care cuprinde principiile întregii vieţi
economice, politice, sociale, culturale şi juridice. Legea dă reglementări unor relaţii sociale din anumite
compartimente ale vieţii;
• vasta reţea de norme juridice se elaborează în baza, în aplicarea şi executarea legii, se raportează
direct, mai întâi la lege, urmărindu-se permanent conformitatea cu ea;
Tipuri de legi
58
• în practică şi în teorie referirile se face numai la lege.
Consecinţe juridice ale supremaţiei legii
Din supremaţia legii în sistemul normativ rezultă o serie de consecinţe juridice, privind legea ca atare, care vor
fi explicate şi care sunt:
elaborarea legii;
modificarea, suspendarea şi abrogarea legii;
conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de organele statului şi privind normele
existente în sistemul constituţional.
Elaborarea legii
Este prestabilită prin Constituţie şi lege. În procedura de elaborare a legii, intervin, cu titluri diferite, organisme
politice, sociale şi statale, precum şi cetăţenii. Determinantă este participarea parlamentului, care este de fapt
autoritate legiuitoare. Procedura de elaborare a legilor este în directă legătură cu clasificarea legilor. În
procedura de elaborare a legilor trebuie nominalizate numai operaţiunile de care parlamentul ia cunoştinţă direct,
astfel spus numai acelea prevăzute de Constituţie şi regulamentele Camerelor Parlamentului şi anume:
• iniţiativa legislativă - Cuprinde posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi,
corelată cu obligaţia parlamentului de a le examina, dezbate şi a se pronunţa asupra lor. Prin Legea nr.
24/2000 sunt reglementate regulile de tehnică – legislativă pentru întocmirea şi depunerea iniţiativelor
legislative.
• sesizarea Camerei competente – vezi tabelul de mai sus.
• examinarea şi avizarea proiectului de lege de către comisiile parlamentare - Comisiile
parlamentare examinează iniţiativa legislativă şi pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente
sau respingerea proiectului. Ele nu pot însă propune un alt text decât cel prezentat de către iniţiatori.
Asupra iniţiativei legislative hotărăşte numai Parlamentul.
• includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţelor camerelor - Iniţiativa legislativă implică
obligaţia includerea ei pe ordinea de zi a şedinţelor Camerei. La întocmirea proiectului ordinii de zi,
biroul camerei trebuie să aibă în vedere proiectele de legi şi propunerile legislative înregistrate.
• dezbaterea proiectului de lege în Plenul fiecărei Camere - După votare sau dupa expirarea
termenului prevazut pentru examinarea proiectului sau propunerii legislative de camera prima sesizata
proiectul sau propunerea se trimite celeilalte Camere a Parlamentului.
• votarea proiectului de lege în fiecare Cameră - Votarea intervine în fiecare Cameră după discutarea
amendamentelor, rezervelor sau declaraţiilor, după caz, ori după constatarea că, la acea iniţiativă, nu
au fost formulate asemenea propuneri
• (medierea şi concilierea) - Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele
camere, în conţinut şi formă identice.
• semnarea legii de către preşedinţii Camerelor - Semnătura atestă respectarea procedurii de elaborare
a legilor.
• promulgarea şi publicarea legii - legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. Şeful statului,
preşedinte de republică, este obligat să promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar.
Publicarea legilor este operaţiunea prin care acestea, de regulă, intră în vigoare. Legea poate să prevadă
o altă dată de intrare în vigoare, dar cu respectarea principiului neretroactivităţii legii.
• aprobarea legii prin referendum - În procedura de legiferare, unele sisteme constituţionale au
59
instituţionalizat referendumul. Referendumul este legislativ sau constituţional, iar fiecare la rândul
său poate fi aprobativ, abrogativ, de modificare ori de completare a actului normativ respectiv.
Explicaţia referendumului constă în aceea că, legiferarea trebuie să se desfăşoare sub controlul
permanent al poporului.
Alte reguli constituţionale privind elaborarea legii
Din Constituţie şi din regulamentele Camerelor rezultă unele situaţii, în care procedura de elaborare a legii, aşa
cum am prezentat-o, cunoaşte anumite nuanţări:
• adoptarea proiectelor de legi sau propunerile legislative cu procedură de urgenţă.
• angajarea răspunderii Guvernului - procedura se desfăşoară conform Regulamentului şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
• legile adoptate în şedinţe comune.
Alte aspecte privind legea ca act juridic al Parlamentului:
Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii - Procedurile de modificare, suspendare şi abrogare a legii trebuie
să pună în valoare supremaţia acesteia. Modificarea, suspendarea şi abrogarea legii se realizează tot printr-o lege,
adoptată la rândul său cu majoritatea prevăzută de Constituţie, conform principiului simetriei în drept.
Deosebirile dintre constituţie şi legi:
• de conţinut;
• de formă;
• de forţă juridică.
Conformitatea cu legea a celorlalte acte emise de către organele statului
Supremaţia legii fundamentează (şi se fundamentează) chiar pe principiul legalităţii, pentru că, într-o accepţiune
restrânsă, legalitatea înseamnă respectarea legii, ca act juridic al parlamentului.
• Conformitatea cu legea a tuturor actelor juridice este o consecinţă a supremaţiei legii.
• Conformitatea tuturor actelor juridice cu legea este asigurată prin o serie de garanţii (îndatorirea
constituţională de respectare a legii, controlul judecătoresc al legalităţii).
6.6.3. Regulamentele parlamentare
Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi adoptă câte un regulament
propriu de organizare şi funcţionare, precum şi un regulament al şedinţelor comune. Regulamentul este supus
obligaţiei de publicare, sub semnătura preşedintelui camerei, sau a ambilor preşedinţi, în cazul celui al
şedinţelor comune. Regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate.
Temă de reflecţie 6.7.
6.6.4. Hotărârea, ca act juridic al parlamentului
Hotărârile pot avea atât caracter normativ cât şi caracter nenormativ.
6.6.5. Moţiunile şi actele structurilor parlamentare
Moţiunile - privesc, în general, poziţia faţă de guvern în cadrul raporturilor parlament – guvern şi dreptul
parlamentului de a control activitatea guvernului. Moţiunile sunt simple (art. 111(2) – din Constituţie) şi de
cenzură (art. 112 şi 113 din Constituţie).
Care este natura juridică a Regulamentelor parlamentare ?
60
Actele structurilor parlamentare – acestea sunt acte ale structurilor din cadrul organizării interne a
parlamentului. În România preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor sau
pentru asigurarea conducerii Camerei pe perioada lipsei preşedintelui acesteia. Cât priveşte comisiile
permanente, aşa cum am mai arătat deja, ele emit: • avize;
• rapoarte.
Temă de reflecţie 6.8.
6.7. Răspunsuri la testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 6.1. - se vor identifica func�iile parlamentului
Test de autoevaluare 6.2. - se va analiza schema respectivă privind structura parlamentului
Test de autoevaluare 6.3. - se va analiza func�ionarea parlamentului
Temă de reflecţie 6.1. - se vor stabili formele �i caracteristicile controlului parlamentar
Temă de reflecţie 6.2. - se va stabili rolul opozi�iei parlamentare
Temă de reflecţie 6.3. - se vor clasifica comisiile parlamentare
Temă de reflecţie 6.4.- se vor defini legislatura �i sesiunile
Temă de reflecţie 6.5.- se vor identifica drepturile �i obliga�iile senatorilor �i deputa�ilor
Temă de reflecţie 6.6.- se vor stabili deosebirile dintre incompatibilită�i �i imunită�i
Temă de reflecţie 6.7.- se va explica natura juridică de hotărâri a regulamentelor parlamentare
Temă de reflecţie 6.8. - se vor explica regulile referitoare la mo�iunea de cenzură
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
I. 1. Incompatibilităţile şi imunităţile parlamentarilor
2. Explicaţi actele Parlamentului după următoarea schemă:
Identificaţi şi explicaţi regulile constituţionale referitoare la moţiunea de cenzură.
Actele parlamentului
politice
juridice
declaraţia
mesajul
apelul
normative
nenormative
legile constituţionale
organice
ordinare
referendare
regulamentele
hotărârile
hotărârile
moţiunile
de cenzurăsimple
61
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
1. Controlul parlamentar în România poate fi exercitat prin una din următoarele forme:
a. control exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; control exercitat
prin comisiile parlamentare asupra activităţii preşedintelui României;
b. control exercitat prin întrebări şi interpelări; control exercitat prin avocatul poporului;
c. dreptul deputaţilor de a cere şi obţine informaţiile necesare de la senatori; control exercitat prin rezolvarea
petiţiilor cetăţenilor; control exercitat prin Avocatul Poporului.
2. Controlul parlamentar prezintă următoarele caracteristici:
a. este necesar, deplin, diferenţiat;
b. este politic, indirect şi supraordonat;
c. este politico-jurisdicţional, direct şi deplin.
3. Menirea constituţională a Avocatului Poporului este:
a. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele
executive;
b. de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile judecătoreşti;
c. de a media conflictele ce pot să apară între stat şi cetăţeni.
4. Camerele parlamentului reprezintă:
a. organe de lucru ale parlamentului;
b. organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor;
c. grupări parlamentare, cu o compoziţie numeroasă, care lucrează şi decid numai în plenul lor.
5. Imunitatea parlamentară are drept scop:
a. înlăturarea răspunderii politice a parlamentarului;
b. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii şi nu
înlăturarea răspunderii parlamentarului;
c. punerea parlamentarului la adăpost împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii pe perioada
exercitării mandatului.
6. Inexistenţa răspunderii reprezintă una dintre formele imunităţii parlamentare care:
a. cuprinde reguli speciale privind reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecată penală, în
cazul în care deputaţii sau senatorii sunt învinuiţii de crime sau delicte;
b. pune parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului său
(discursuri, opinii, vot);
c. cuprinde reguli speciale privind trimiterea în judecată civilă a parlamentarilor.
7. Clasificarea legilor române în legi de revizuire a Constituţiei, legi organice şi legi ordinare se realizează în baza a
trei criterii. Acestea sunt:
a. conţinutul actului normativ, forţa juridică a normelor sale, procedura de adoptare;
b. conţinutul actului normativ, organul competent să adopte actul normativ, forţa juridică a normelor sale;
c. organul căruia îi aparţine iniţiativa legislativă, organul competent să adopte actul normativ, procedura de
adoptare.
8. Parlamentul adoptă:
a. legi, regulamente, hotărâri;
b. legi, regulamente, ordonanţe, moţiuni, mesaje, apeluri;
c. legi, regulamente, hotărâri, declaraţii, moţiuni, mesaje, apeluri.
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura
All Beck, Bucureşti, 1999;
3. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
4. BENTOIU, A., Responsabilitatea ministerială, Bucureşti, 1935;
5. BLONDEL, J., Guvernarea comparată (trad. de T. Moldovanu), Iaşi, Editura Institutul European,
2009;
6. CARP, R., Responsabilitatea ministerială, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
7. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
8. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia
României revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
9. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
10. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
11. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
12. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998;
13. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2004;
14. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Drept parlamentar românesc, Editura Actami, Bucureşti,
1999.
15. MURARU, I., CONSTANTINESCU, M., Ordonanţa guvernamentală. Doctrină şi jurisprudenţă,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
16. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
17. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
18. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită,
Editura Hamangiu, 2008;
19. TEODORESCU, A., Delegaţiunea de putere, 1942;
20. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti,
1994.
Articole:
1. ANGHEL, I. M., Practică recentă din România în domeniul ratificării/aderării la tratate
internaţionale prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului, în Dreptul, nr. 11/2006;
2. APOSTOL – TOFAN, D., Angajarea răspunderii Guvernului, în Revista de drept public nr. 1/2003;
3. APOSTOL, D., Despre natura juridică şi regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, în
Revista de Drept Public nr. 1/1995;
71
4. APOSTOL-TOFAN, D., Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor
Guvernului, în Dreptul, nr. 4/1998;
5. APOSTOL-TOFAN, D., Interpretarea unor dispoziţii constituţionale privind Guvernul şi
administraţia ministerială, în Revista de Drept Public nr. 1/1997;
6. APOSTOL-TOFAN, D., Neconstituţionalitatea Guvernului în exerciţiu, în Curierul Judiciar nr.
2/2009;
7. APOSTOL-TOFAN, D., Remanierea guvernamentală între neconstituţionalitate şi nelegalitate.
Trecerea de la un Guvern aşa-zis „interimar” la un Guvern demisionar, în Curierul Judiciar, nr.
10/2009;
8. APOSTOL-TOFAN, D., Un punct de vedere în legătură cu noua reglementare privind organizarea
şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în Revista de Drept Public nr. 2/2001;
9. BASARAB ŞINC, A., Consideraţii privind practica delegării legislative, în Dreptul nr. 4/1994;
10. CÂRSTEA, V., Condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) din Constituţie pentru adoptarea
ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului în Revista de Drept Public, nr. 1/2005;
11. CIUNCAN, D. Răspunderea penală a parlamentarilor şi membrilor Guvernului, în Dreptul nr.
1/1995;
12. CONSTANTINESCU, M., Conţinutul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului, în Dreptul nr. 8/1998;
13. CONSTANTINESCU, M., Natura juridică a ordonanţei de urgenţă, în Dreptul, nr. 7/1998;
14. DEACONU, Şt., Răspunderea penală a membrilor Guvernului, în Răspunderea în dreptul
constituţional, coord. E. – S. Tănăsescu, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
15. DELEANU, I., Delegarea legislativă – Ordonanţele de urgenţă ale guvernului, în Dreptul nr.
9/2000;
16. DRĂGANU, T., Responsabilitatea penală a miniştrilor în lumina Constituţiei din 1991, Analele
Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, seria Drept, Bucureşti, 1997;
17. DUMITRESCU, C., Delegarea legislativă – între exigenţele constituţionale şi exerciţiul
parlamentar, în Revista de Drept Public nr. 1/2007;
18. IORGOVAN A., APOSTOL TOFAN D., Delegarea legislativă în România. Analiză comparativă în
raport cu statele occidentale, în Revista de Drept Public nr. 1/2001;
19. LASCU, I., Consideraţii referitoare la imunitatea parlamentară şi la răspunderea ministerială, în
Dreptul nr. 6/2008;
20. MURARU, I. CONSTANTINESCU, M., Delegarea legislativă, în Studii constituţionale, Editura
Actami, Bucureşti, 1995;
21. POPESCU, C.-L., Domeniile de reglementare care nu pot face obiectul Ordonanţelor de urgenţă
ale Guvernului, în Dreptul nr. 4/2006;
22. POPESCU, C.-L., Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia delegării legislative privind
ratificarea tratatelor internaţionale, în Dreptul, nr. 1/1999;
23. SELEJAN-GUŢAN, B., Răspunderea penală a membrilor Guvernului între politică şi Constituţie,
în Acta Universitatis Lucian Blaga, seria Iurisprudentia, nr. 1/2008;
24. VIDA, I. Delegarea legislativă, în Revista Studii de Drept românesc, nr. 3-4/1999.
72
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
Unitatea de învăţare 8
INSTITUŢIA ŞEFULUI DE STAT
CUPRINS
Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 8
8.1. Consideraţii generale
8.2. Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
8.3. Rolul, funcţiile i atribuţiile şefului de stat în alte sisteme constituţionale
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
8.5. Desemnarea Şefului de stat
8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor
8.7. Răspunderea Şefului de stat
8.8. Actele Şefului de stat
8.9. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
8.10. Lucrare de verificare Unitatea 8
8.11. Bibliografie Unitatea 8
Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 8
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• identificaţi funcţiile Şefului de stat;
• stabiliţi modurile de desemnare a Şefului de stat;
• analizaţi răspunderea Şefului de stat;
• cunoaşteţi actele Şefului de stat.
73
8.1. Consideraţii generale
• Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de locul şefului
de stat în acest executiv. Acest loc exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat. Am arătat deja că în unele
state executivul este format dintr-un organ statal unic, adeseori un preşedinte, care-şi legitimează
împuternicirile pe votul universal. Suntem evident în regimurile prezidenţiale pure, în care preşedintele dispune
de o echipă care-l ajută în atribuţiile sale de guvernare, dar membrii acestei echipe sunt de fapt funcţionari şi nu
guvernanţi.
• Într-un al doilea grup de state puterea executivă este realizată de două organe de stat - şef de stat şi guvern.
Acest sistem este legat de dezvoltarea regimului parlamentar în Anglia. El a rezultat din slăbirea progresivă a
coroanei şi din creşterea corelativă a puterii miniştrilor care nu erau la origine decât simpli auxiliari ai
monarhului. Alături de şeful de stat, care personifică naţiunea, a apărut cabinetul, mai exact spus un grup de
funcţionari cu misiunea de a asigura concret gestiunea afacerilor publice. Această structură a puterii executive,
devenită deseori dualistă, se regăseşte în multe ţări considerate a avea un “regim de cabinet”. Evoluţia
cabinetului este definitivă acolo şi atunci când, unul dintre membrii acestuia ocupă o poziţie juridică superioară
şi când alături de şeful de stat există şi un şef de guvern (prim-ministru, preşedinte).
• În unele ţări, funcţia de şef de stat a fost îndeplinită de organe colegiale, denumite prezidii, consilii de stat,
consilii prezidenţiale. Asemenea organisme au existat în România (l947-l974) în alte ţări foste socialiste
(Bulgaria, Ungaria, Polonia). Pentru ţara noastră vom da explicaţiile cuvenite. Pentru celelalte state vom observa
că, fundamentate pe unicitatea puterii, organismele menţionate erau considerate organe ale puterii de stat şi nu
organe executive.
• În fine, un exemplu de regim colegial, considerat unic, este regimul elveţian.
8.2.Evoluţia instituţiei Şefului de stat în România
În istoria statală românească au existat trei categorii de şef de stat:
• domn (specific ţării noastre);
• rege;
• preşedinte.
Într-o anumită perioadă de timp (1948 – 1974) această demnitate a avut caracter colegial. Domnul a fost
considerat şef de stat sub imperiul constituţiilor de la 1864 şi 1866 (până în anul 1884). Regele a fost şeful
statului român sub imperiul constituţiilor de la 1866 (după anul 1884), 1923 şi 1938, până la 30 decembrie 1947.
În baza Legii nr. 363/1947 se instaurează un şef de stat colegial. Constituţia din 1948, încredinţează funcţia de
şef de stat unui alt organ colegial, Prezidiului Marii Adunări Naţionale, menţinut şi de Constituţia din 1952. În
anul 1974 s-a creat funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană. După revoluţia din
decembrie 1989, prin Decretul – Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Frontului Salvării Naţionale se creează funcţia de preşedinte al consiliului. Decretul – Lege încredinţează
atribuţiile de şef de stat preşedintele consiliului. Prin Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului
şi a Preşedintelui României, funcţia de şef de stat este încredinţată Preşedintelui României, ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a
României.
Categorii de Şef de stat
74
8.3. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat în alte sisteme constituţionale
Atribuţiile şefului de stat (împuternicirile) depind de structura, funcţiile şi raporturile dintre puterile publice,
garanţiile constituţionale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a şefului de stat
(ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia (Ioan Muraru).
Atribuţiile şefului de stat ar putea fi următoarele:
• reprezentarea statului;
• semnarea tratatelor;
• aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe de stat;
• semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării;
• prezidarea şedinţelor unor organe de stat;
• acordarea unor calităţi şi titluri;
• numiri în funcţii superioare;
• acordarea graţierii (de regulă individuală);
• proclamarea stării de asediu sau de urgenţă;
• primirea scrisorilor de acreditare etc.
Această enumerare nu este limitativă, ea fiind deosebit de utilă şi pentru stabilirea domeniilor în care şeful de stat
intervine prin acte juridice cu caracter normativ sau individual.
8.4. Rolul, funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României
8.5. Desemnarea Şefului de stat
Desemnarea şefului de stat se face în funcţie de forma de guvernământ şi este legată de funcţiile şi
raporturilor şefului statului cu celelalte autorităţi publice. Există patru moduri de desemnare a şefului de
stat:
• pe cale ereditară;
Atribuţiile Preşedintelui României
Atribuţii privind legiferarea
Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice
Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice
Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice
Atribuţii în domeniul politicii externe
Alte atribuţii
Atribuţiile Şefului de stat
Moduri de desemnare a Şefului de stat
75
• prin alegere de către parlament;
• prin alegere de către un colegiu electoral;
• prin alegere prin vot universal.
Temă de reflecţie 8.1.
8.6. Durata mandatului Şefului de stat. Numărul mandatelor.
• În formele de guvernământ monarhice “mandatul” este pe viaţă. În celelalte forme de guvernământ,
mandatul şefului de stat este limitat. De regulă aceeaşi persoană poate ocupa funcţia de şef de stat pentru cel
mult două mandate.
• Investirea unei persoane cu calitatea de şef de stat presupune depunerea jurământului.
Temă de reflecţie 8.2.
8.7. Răspunderea Şefului de stat
• Răspunderea şefului statului nu este cunoscută în formele de guvernământ monarhice, datorită, în primul
rând procedurii de contrasemnare a actelor normative (art. 87 din Constituţia română din 1923 şi art. 44 din
Constituţia română din 1938). În formele de guvernământ republicane, şeful statului nu este în afara
responsabilităţii, chiar în condiţiile existenţei contrasemnăturii, răspunderea putându-se angaja pentru alte
motive.
• Imunitatea. Şefii de stat se bucură de imunitate în condiţiile prevăzute de constituţii.
• În România Preşedintele se bucură de inexistenţa răspunderii şi de inviolabilitate. Răspunderea Preşedintelui
României este:
• politică - se angajează pentru fapte grave, prin care se încalcă Constituţia; aparţine şi Preşedintelui
interimar; daca propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea Preşedintelui României
se poate decide numai de către un referendum şi care se organizează în cel mult 30 de zile.
• juridică – este penală si civilă (se angajează în aceleaşi condiţii ca pentru orice cetăţean al României).
Temă de reflecţie 8.3.
8.8. Actele Şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sunt denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau
caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate, cel care contrasemnează luându-şi răspunderea
Care sunt modalităţile de desemnare a şefului de stat?
Explicaţi pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile preşedintelui în România.
Un şef de stat, preşedinte, poate fi făcut răspunzător ? Dacă da, în ce condiţii?
Răspunderea Şefului de stat
76
îndeplinirii prevederilor acelui act contrasemnat. Contrasemnarea este o condiţie de valabilitate a actului.
Constituţia României prevede reguli referitoare la contrasemnătură în art. 99(2).
Test de autoevaluare 8.1.
8.9. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
Test de autoevaluare 8.1. – se vor dezbate şi exemplifica situaţiile în care Preşedintele are funcţia
de mediator.
Temă de reflecţie 8.1. – se vor identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
Temă de reflecţie 8.2. – se vor explica pe scurt rolul, funcţiile şi atribuţiile Şefului de stat
Temă de reflecţie 8.3. – se vor stabili condiţiile în care un Preşedinte poate răspunde
8.10. Lucrare de verificare Unitatea 8
I. 1. Stabiliţi modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. Analizaţi funcţiile Şefului de stat după următoarea schemă:
Dezbateţi pe scurt rolul Preşedintelui de mediator între puterile statului. Exemplificaţi situaţii în care
Preşedintele şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului.
Atribuţiile şefului de stat
Reprezentarea statului
Semnarea tratatelor
Aprobarea unor acte normative elaborate de anumite
organe de stat
Semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării
Prezidarea şedinţelor unor organe de stat
Acordarea unor calităţi şi titluri
Numiri în funcţii superioare
Acordarea graţierii (de regulă individuală)
Proclamarea stării de asediu sau de urgenţă
Primirea scrisorilor de acreditare
77
II. Răspundeţi la următoarele întrebări-grilă:
Răspunsuri:
I. 1. se va identifica modalităţile de desemnare a Şefului de stat
2. se va analiza schema privind atribuţiile Şefului de stat
II. 1.c , 2. b3. c, 4. b, 5. b, 6. a.
8.11. Bibliografie Unitatea 8
Cărţi:
1. APOSTOL TOFAN, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
2. CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţie revăzută şi
completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
1. În istoria statală românească au existat următoarele categorii de şef de stat:
a. domnitor şi preşedinte;
b. domn, rege şi preşedinte;
c. domn, principe, rege şi preşedinte.
2. Preşedintele României are următoarele atribuţii :
a. reprezentarea statului; semnarea tratatelor; aprobarea unor acte normative elaborate de anumite organe
de stat;
b. atribuţii privind legiferarea; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice; atribuţii
privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice; atribuţii în
domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice; atribuţii în domeniul politicii externe;
c. de reprezentare; de apărare; de ordin ceremonial; de arbitraj.
3. Rezultatul alegerilor pentru funcţia de preşedinte este validat de:
a. Curtea de Conturi;
b. Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună;
c. Curtea Constituţională.
4. Durata mandatului de preşedinte în România este de :
a. de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă;
b. pe parcursul a două mandate de 5 ani;
c. cel mult 8 ani, cu posibilitate de prelungire prin lege organică în caz de război sau catastrofă.
5. Preşedintele poate emite următoarele acte:
a. ordonanţe preşedinţiale;
b. decrete cu caracter normativ sau individual;
c. hotărâri de aplicare a legilor.
6. Răspunderea penală a Preşedintelui României intervine:
a. pentru crima de înaltă trădare;
b. pentru crima de genocid;
c. pentru crime de război.
78
3. CONSTANTINESCU, M., IORGOVAN, A., MURARU, I., TĂNĂSESCU, E.S., Constituţia României
revizuită, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
4. DĂNIŞOR, D. C., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2007;
5. DELEANU, I. Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
6. DISSESCU, C. G., Dreptul constituţional, Editura Librăriei Socec, Bucureşti, 1900;
7. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1998;
8. IONESCU, C. Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Ediţia 2, Bucureşti, 2004;
9. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., (coordonatori), Constituţia României-comentariu pe articole,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
10. MURARU, I., TĂNĂSESCU, E. S., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, vol. 2, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
11. SELEJAN-GUŢAN, B., Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura
Hamangiu, 2008;
12. VIDA, I., Puterea executivă şi administraţia publică, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.
Articole:
1. APOSTOL-TOFAN, D., Răspunderea preşedintelui de republică în unele state europene cu privire
specială asupra regimului constituţional românesc, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Drept,
nr. III-IV/2008;
2. CARP, R., Reflecţii pe marginea statutului juridic al decretelor emise de Preşedintele României, în
Revista de drept public nr. 4/2004;
3. COMAN – KUND, Fl., Scurtă privire introspectivă asupra „puterii executive” a Uniunii
Europene. Consiliul, Comisia şi agenţiile executive comunitare, în Analele Universităţii Bucureşti,
seria Drept, nr. I-II/2008;
4. CONSTANTINESCU, M., VIDA, I. Promulgarea legii, în Dreptul, nr. 6/2000;
5. DEACONU, Şt., Preşedintele României şi raporturile sale constituţionale cu Parlamentul, în
Dreptul, nr. 3/2009;
6. DIMA, B., Raporturile dintre şeful statului şi primul-ministru în România. O abordare
comparativă, în Revista de drept public nr. 3/2006;
7. DUCULESCU, V., Instituţia şefului de stat şi răspunderea Preşedintelui în România, în Revista de
drept public nr. 2/2009;
8. GUŢAN, M., Convenţia de la Paris din 1858 şi debuturile executivului modern în România, în
Acta Universitatis Lucian Blaga din 2004;
9. IONESCU, C. Rolul şi funcţiile Preşedintelui României în sistemul constituţional românesc, în
Dreptul, nr. 11/1996;
10. IORGOVAN, A, Regimul juridic al decretelor prezidenţiale şi al răspunderii Preşedintelui
României pentru emiterea acestora, în Revista de drept public nr. 1/2005;
11. MURARU, I. Interpretarea dispoziţiilor constituţionale privind răspunderea şefului de stat în
România, în Răspunderea în dreptul constituţional, (Coord. S. -E. Tănăsescu) Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
79
12. TOMESCU, C., Raporturile dintre şeful statului şi primul ministru în ţările Uniunii Europene, în
Revista de drept public nr. 3/2009;
80
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
Unitatea de învăţare 9
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
CUPRINS
Obiectivele de unităţii de învăţare nr. 9
9.1. Consideraţii generale şi terminologie
9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale
9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
9.4. Organele judecătoreşti
9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul
9.6. Lucrare de verificare Unitatea 9
9.7. Bibliografie Unitatea 9
Obiectivele unităţii de învăţare ale Unităţii 8
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• identificaţi principiile constituţionale de realizare a justiţiei;
• stabiliţi care sunt organele judecătoreşti;
• analizaţi raporturile autorităţii judecătoreşti cu celelalte puteri.
81
9.1. Consideraţii generale şi terminologie • Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia, ca funcţie (activitate) şi ca sistem.
Prin justiţie tradiţional se înţelege:
a. sistemul organelor judecătoreşti;
b. activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc.
• În timp, faţă de sensul tradiţional, justiţia şi-a îmbogăţit conţinutul în sensul efectuării controlului
asupra modului cum guvernanţii acţionează în limitele constituţiei şi dreptului, adică în realizarea
principiului legalităţii. Statul de drept a devenit de neconceput fără justiţie. Funcţiile justiţiei au fost şi sunt
încredinţate unor autorităţi distincte, investite cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie
independente şi imparţiale, instanţele judecătoreşti. S-au dezvoltat şi activităţi înfăptuite şi de alte
organisme decât instanţele judecătoreşti care presupun folosirea aceleaşi proceduri judecătoreşti. Pentru
a lega aceste activităţi cu justiţia se utilizează (în legislaţie şi doctrină) denumirea de activitate
jurisdicţională, care cuprinde atât aceste activităţi cât şi justiţia.Justiţia rămâne însă partea substanţială a
activităţii jurisdicţionale. Este necesară individualizarea justiţiei, faţă de restul activităţii jurisdicţionale
(care împrumută trăsăturile şi principiile justiţiei).
• Ansamblul judecăţilor (hotărârilor judecătorilor) formează jurisprudenţa, care limpezeşte textele
obscure. Întrebarea este până unde poate merge jurisprudenţa în interpretarea textelor obscure ale legii.
Rolul justiţiei este de a aplica dreptul şi nu de a crea drept. În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se
stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept (participanţi în proces), se aplică sancţiuni, se
stabilesc despăgubiri, se dau ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice.
Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
Temă de reflecţie 9.1.
Temă de reflecţie 9.2.
9.2. Specificul activităţii jurisdicţionale • Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi
spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte justiţia
caută să afle adevărul, în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,
cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
Prezentaţi raportul dintre justiţie şi activitatea jurisdicţională.
Care este rolul jurisprudenţei în acoperirea lacunelor legii ?
Semnificaţia termenului justiţie
82
9.3. Principiile constituţionale de realizare a justiţiei Principiul legalităţii - Acest principiu este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte:
legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Garanţii ale independenţei judecătorilor sunt:
• condiţiile de recrutare;
• inamovibilitatea;
• avansarea;
• controlul activităţii judecătorilor.
Principiile constitu�ionale de realizare a justi�iei sunt următoarele:
Temă de reflecţie 9.3.
9.4. Organele judecătoreşti
Organele judecătoreşti sunt:
• instanţele judecătoreşti
• Ministerul public, care cuprinde procurorii, organizaţi în parchete şi care în mod generic intră
Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor?
Principiile constituţionale de realizare a justiţiei
Principiul legalităţii
Justiţie este unică şi egală pentru toţi
Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie
Dreptul la apărare
Organizarea activităţii jurisdicţionale pe trei grade de jurisdicţie (fond, apel şi recurs)
Prezumţia de nevinovăţie
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Principiile realizării justiţiei
83
în categoria magistraţilor;
• Consiliul Superior al Magistraturii, care este autoritatea creată în vederea exercitării a două
funcţii, prevăzute de Constituţie.
Sistemul instanţelor judecătoreşti este format în general din:
• judecătorii;
• tribunale;
• curţi de apel;
• curţi supreme etc.
Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt stabilite prin lege.
9.5. Raporturile cu legislativul şi executivul Raporturile autorităţii jurisdicţionale cu Parlamentul:
• organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se realizează numai potrivit legii, prin
care se stabileşte competenţa şi procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea;
• prin lege se stabilesc infracţiunile şi pedepsele.
• În unele state autoritatea judecătorească (justiţia) poate interveni în activitatea legislativă prin
controlul constituţionalităţii legilor.
Raporturile autorităţii judecătoreşti cu executivul:
• numirea şi avansarea magistraţilor aparţine executivului (şefului de stat, ministrului justiţiei
etc.), prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa profesională a celor în cauză;
• controlul legalităţii actelor administrative de către justiţie.
Temă de reflecţie 9.4.
9.6. Lucrare de verificare Unitatea 9
I. 1. Parlamentul poate avea atribuţii jurisdicţionale?
25. Comentaţi schema următoare:
Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului şi executivului, dacă da, cum?
84
II. Răspunde�i la următoarele întrebări-grilă:
1. Principiul legalităţii:
a. este de esenţa statului de drept şi cuprinde două aspecte: legalitatea instanţelor judecătoreşti şi
legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor;
b. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul civil;
c. nu excede justiţiei, având aplicare în principal în domeniul penal.
2. Considerarea unei persoane nevinovate atât timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare reprezintă conţinutul:
a. principiul dreptului la apărare;
b. principiul justiţiei unice şi egale pentru toţi;
c. principiul prezumţiei de nevinovăţie.
3. Principiul independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii presupune că:
a. judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale;
b. judecătorul se supune numai legii şi soluţiilor date în procesele anterioare;
c. judecătorul se supune numai legii şi ordinelor date de ministrul justiţiei.
4. Inamovibilitatea constă în :
a. recrutarea judecătorilor numai pe bază de concurs;
b. recrutarea judecătorilor prin numire de către ministrul de justiţie;
c. judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat
fără consimţământul său.
5. Controlul hotărârilor judecătoreşti trebuie efectuat în următoarele condiţii:
a. numai de către Înalta Curte de Casatie si Justiţie şi numai după proceduri jurisdicţionale;
b. numai de către instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale;
c. numai de către ministrul justiţiei în conformitate cu prevederile exprese ale legii.
Sistemul organelor
judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti
Ministerul Public
Judecătorii
Tribunale
Curţi De apel
Supreme
Consiliul Superior alMagistraturii
Parchete
85
Răspunsuri: I. 1. – se va stabili dacă Parlamentul are atribu�ii jurisdic�ionale
2. se va analiza schema
II.1.a , 2.c, 3.a, 4.c, 5.b, 6.a, 7b.
9.7. Bibliografie Unitatea 9 Cărţi:
1. ALEXANDRU, I., Ministerul Public, între executiv şi justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
2. APOSTOL TOFAN D., Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999;
3. CIOBANU, V., Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, volumul I, Teoria generală,
Editura Naţional, Bucureşti, 1996;
4. DELEANU, I., Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul
comparat, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
5. DRĂGANU, T., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;