INGERINŢE ŞI PROVOCĂRI ECONOMICE LA ADRESA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ÎN TIMPUL PATRIARHULUI JUSTINIAN MARINA (1948-1977)

1

INGERINŢE ŞI PROVOCĂRI ECONOMICE LA ADRESA BISERICII

ORTODOXE ROMÂNE ÎN TIMPUL PATRIARHULUI JUSTINIAN

MARINA (1948-1977) Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat

1

Key words: communist period, Romanian Orthodox Church, Patriarch Justinian,

clergy, secularization, monasticism.

Abstract: The communist period marked the historical evolution of relationship of

Romanian Orthodox Church with Romanian state in the way which today can be not

imagine. After the end of hostilities of second world war, Romania will be entered on the

communist coalition. Under this political regime the Romanian Orthodox Church will serve

the Romanian people, no matter what the historical vicissitudes. The Orthodox Church was

the subject of the repressive treatment, showed by the political purification of the clergy, by

the nationalization (secularization) of its proprieties, by the destruction of many Orthodox

monasteries etc.

On this paper I will try to present on Orthodox point of view about the economical

challenges of Romanian Orthodox Church on the time of Patriarch Justinian. On this way I

will be presented and clarified some positions of historians (Olivier Gillet, Lavinia Stan,

Lucian Turcescu etc.) about Romanian Orthodox Church actions, especially of Patriarch

Justinian Marina, on the time of this regime.

Perioada comunistă este una dintre cele mai dificile perioade istorice din

viaţa poporului român. În istoria sa lungă, poporul român a cunoscut multe

năvăliri barbare. Ultima năvălire barbară a fost cea a comunismului sovietic şi

totalitarismului ateu, deoarece era explicit contra-istoriei şi contra-culturii

româneşti. Dar românii erau prea absorbiţi de o istorie adevărată ca să fie

convertiţi la o istorie contra-făcută de materialismul istoric. Această înghiţire în

istorie nu trebuie însă să devină o forţă negativă. Căci continuitatea istoriei

contemporane nu poate fi înţeleasă fără sincopa comunistă.

După încheierea ostilităţilor celui de-a doilea război mondial, după

înţelegerea de la Yalta (1945)2, România şi, implicit, Biserica Ortodoxă

Română vor intra în fostul bloc comunist. În aceste condiţii, în ciuda

persecuţiilor şi interzicerilor de tot felul, Biserica Ortodoxă Română va sluji

1 Cadru didactic al Facultăţii de Teologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Valahia din Târgovişte.

2 În opinia lui Stelian Tănase, trei procese politice se produc începând cu a doua jumătate a anului 1947:

satelizarea ţărilor aflate sub controlul URSS, sovietizarea regimurilor şi bolşevizarea partidelor comuniste.

Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998,

p. 30.

2

poporului român, rămânând alături de acesta, confruntându-se cu prigonirile şi

încercările vremii3. "Biserica Ortodoxă, alături de celelalte Biserici şi

confesiuni, a fost supusă unui tratament represiv, intensificat după preluarea

totală a puterii politice de către Partidul Muncitoresc Român, ea fiind aservită

statului prin succesive epurări ale clerului, prin naţionalizarea proprietăţilor

lor..."4.

Odată cu consolidarea puterii Partidului Comunist în România, acesta va

căuta să limiteze prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în viaţa socială. Ca

urmare, Biserica va căuta prin diverse mijloace să găsească soluţii de

supravieţuire. Aceste soluţii vin ca urmare a alegerii preotului Justinian Marina

ca episcop vicar, mitropolit al Moldovei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe

Române. El va şti să negocieze cu reprezentanţii sistemului, găsind metode

potrivite pentru a păstra Biserica vie şi lucrătoare în viaţa poporului român5.

Fost preot de mir în Râmnicu-Vâlcea, Ioan Marina a ajuns Patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române începând cu anul 1948. Încă de când era numai un

simplu preot, influenţat de mentorul său, episcopul Vartolomeu Stănescu al

Râmnicului, preotul Ioan Marina dorea să implementeze valorile creştinismului

social şi să transforme Biserica Ortodoxă într-o Biserică vie. Tocmai de aceea

odată ce a ajuns patriarh, el va căuta să iniţieze reforma monahală, dorind ca

monahismul românesc să revină la spiritul patristic, de îmbinare a muncii cu

rugăciunea.

De asemenea, încă din 1941, el se va strădui să înfiinţeze prima bancă

populară cooperatistă din ţară. Anuarul Mitropoliei Olteniei din 1941 prezintă

faptul că parohia Sfântul Gheorghe din Râmnicu-Vâlcea, condusă de preotul

3 Una dintre cele mai însemnate acţiuni ale regimului comunist după instaurarea sa la putere a fost distrugerea

elitelor poporului român (printre acestea şi elitele intelectuale şi spirituale). "Împotriva lor au fost mobilizate şi

concentrate eforturile aparatului politic şi represiv, ale justiţiei şi administraţiei. Politica elitei comuniste era

concepută în termenii eliminării fizice şi politice şi nu ai guvernării democratice pe criteriile reprezentativităţii.

Politica era, ca şi la Lenin, un război dus cu alte mijloace, care nu se termina decât o dată cu distrugerea

celorlalţi". Ibidem, p. 63. 4 Carmen Chivu-Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 11.

5 Iată cum caracteriza un mare teolog al secolului al XX-lea relaţia Bisericii cu Statul totalitar în România:

„Armonia ce pare să domnească în relaţiile dintre Biserică şi Stat, în ciuda incontestabilului servilism la care

sunt obligaţi episcopii, nu asigură totuşi bisericii o situaţie prea stabilă. Mai cu seamă renaşterea monastică a

îngrijorat conducerea care, la începutul anului 1959, a arestat mai mulţi conducători spirituali, printre care şi

secretarul personal al Patriarhului. Acesta din urmă a fost pus sub reşedinţă supravegheată pentru o scurtă

perioadă de timp. Accesul în mănăstiri a fost interzis celor ce aveau o vârstă care îi făcea apţi de muncă. Se

relatează că în a doua jumătate a anului 1960, mai mult de 4000 de monahi şi monahii au fost arestaţi. Aceste

măsuri au fost urmate de restricţii importante aduse activităţii Bisericii care, evident, au urmat exemplul

măsurilor antireligioase luate în U.R.S.S. în aceeaşi perioadă. Viitorul Bisericii, în România ca şi în alte ţări

ale Europei răsăritene, atârnă deci de rezultatele propagandei antireligioase în rândurile tineretului.

Mijloacele de care dispune Biserica sunt foarte reduse şi constau exclusiv în mărturia personală pe care

creştinii o pot aduce împotriva edificării unui nou univers materialist”. Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă

ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, pp. 139-140. A se vedea și D. I. Doens, La reforme legislative du

patriarche Justinien de Roumanie. Sa reforme et sa regle monastique, în „Irenikon”, vol. XXXIV, 1961, p. 199.

3

Marina, era una din cele mai bine organizate6. Aceste preocupări vor rămâne vii

şi atunci când preotul Marina va ocupa scaunul de patriarh al Bisericii Ortodoxe

Române.

Aşa cum susţine majoritatea istoricilor, patriarhul Justinian a fost "o

persoană agreată de regim"7. Cu toţii sunt de acord, însă, că prin această

alegere presiunea exercitată de regimul comunist asupra Bisericii a scăzut, că el

a fost omul potrivit la locul potrivit, lucru confirmat de întreaga sa slujire

patriarhală.

Contrar opiniilor unor istorici din străinătate8, ca şi a zvonurilor

răspândite, Patriarhul Justinian Marina s-a arătat a fi un vrednic slujitor al

Bisericii Ortodoxe Române, căutând să conducă corabia Bisericii printre

valurile şi vânturile unui regim profund ostil. Asupra acestui aspect se exprimă

cercetătorul Radu Ciuceanu, cel care a studiat arhivele Securităţii şi notele

elaborate de aceasta: "Patriarhul Justinian Marina a fost, după aceste «note»,

nu numai el însuşi un rezistent la politica oficială de stat împotriva Bisericii

Ortodoxe, dar şi un organizator al rezistenţei în cadrul ei"9.

Inspirându-se din modelul sovietic, regimul comunist s-a folosit de două

instrumente pentru controlul cultelor din România: cel administrativ,

reprezentat de Ministerul Cultelor şi, mai apoi, de Departamentul Cultelor; şi

cel represiv ca poliţie politică, adică Securitatea. În faţa unei astfel de ofensive,

a abuzurilor inspectorilor de la Ministerul Cultelor, Biserica Ortodoxă Română

şi Patriarhul Justinian Marina intră în conflict direct cu aceştia10

. Conflictul a

6 ***, Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941, pp. 78-80.

7 George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,

Editura Partener, Galaţi, 2009, p. 40. 8 Patriarhul Justinian Marina a fost numit de unii istorici patriarhul roşu, pe fondul aşa-zisului colaboraţionism

cu autorităţile comuniste. A se vedea Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe

Române sub regimul comunist, traducere de Mariana Petrişor, Editura Compania, Bucureşti, 2000; Sergiu

Grossu, Calvarul României creştine, Editura Vremea, Bucureşti, 2006; Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie

şi politică în România postcomunistă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010. 9 Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist. 1945-1958, vol. I,

Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001, p. 27. "Justinian se supune la cererile

regimului politic, dar el se apără în faţa acestui tendenţios, că nu poate realiza totul din ceea ce i se cere

pentru motivul că întâmpină rezistenţa Sinodului, ceea ce este absolut fals". Raportul DGSS privind relaţiile

dintre Biserica Ortodoxă Română şi Statul comunist din 1950 spune: "Ajuns Patriarh, Justinian a schimbat

completamente macazul, reluându-şi vechile legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii, întocmind un Statut de

organizare a Bisericii care este copia fidelă a proiectului de Statut preparat de legionari, prin care el şi-a

arogat drepturi despotice de conducere în Biserică, pe care o îndrumă după bunul său plac, fără ca măcar

aceasta să vie în vreun fel în sprijinul măcar al democraţiei populare. A înlăturat din administraţia

bisericească toate elementele preoţeşti promovate de democraţie în Biserică, chiar doi preoţi parlamentari:

preotul Alex. Ionescu şi preotul Al. Vlaiculescu, numind în posturile importante bisericeşti preoţi legionari,

reacţionari sau chiar criminali de război, cum este cazul preotului D. Cristescu de la biserica Sfânta Vineri-

Hereasca". Ibidem, p. 228. 10

ACNSAS, fond Informativ, dosar 1470, vol. 1, f. 60, 97; ANIC, fond DGP, dosar 78/1946, f. 128, 182.

4

fost dezamorsat de conducerea centrală a Partidului Comunist, care avea tot

interesul să păstreze pacea socială.

1. Realizări şi realităţi ale epocii

Preluarea de către comunişti a puterii în România a însemnat instaurarea

unui regim totalitar cu consecinţe nefaste pentru întreaga societate.

Colectivizarea iniţiată de comunişti nu a ocolit Biserica Ortodoxă Română. Ea a

atras după sine şi preluarea unui însemnat patrimoniu imobiliar şi funciar

deţinut de Biserică. Acest patrimoniu era o puternică sursă de venit, pe care

regimul o lua în posesie. Scopul a fost dublu: a) de a limita sursele de venit

pentru a controla Biserica şi influenţa sa în cadrul societăţii româneşti; b) de a

intra în posesia unor bunuri - mobile şi imobile - ce au fost folosite în interesul

regimului.

Decretul 92 din 1950 hotăra naţionalizarea imobilelor tuturor cultelor şi

asociaţiilor religioase din Republica Populară Română, cu excepţia bunurilor

afectate exclusiv cultului. În rândul unor astfel de bunuri erau incluse biserica şi

casa parohială sau cele care deserveau în mod direct personalul monahal. În

urma decretului au fost salvate de la colectivizare foarte puţine bunuri, iar

acestea cu eforturi foarte mari11

.

Cu toate acestea se poate observa diferenţa dintre ceea ce s-a întâmplat în

România şi ceea ce s-a întâmplat în URSS. În URSS nu numai bunurile

Bisericii au fost naţionalizate, ci şi multe dintre lăcaşurile de cult. După ce le

confisca, statul comunist le închiria comunităţilor religioase pe sume din ce în

ce mai mari. Tocmai de aceea, în România, păstrarea lăcaşurilor de cult a

reprezentat un câştig deosebit de mare pentru Biserică şi societate. În acest mod

s-a păstrat nealterată unitatea de bază a Bisericii, parohia. Chiar şi atunci când

unele biserici au fost dărâmate, mai ales în perioada de sistematizare iniţiată de

Nicolae Ceauşescu, reprezentanţii Bisericii au ştiut să găsească metodele pentru

a ridica noi lăcaşuri de cult, de a consolida şi repara cele existente12

.

Tot ca o consecinţă a aşa-zisului compromis dintre Patriarhul Justinian

Marina şi regimul comunist în România au fost ridicate un număr important de

biserici noi13

. Pe de altă parte, pierderea unui număr important de bunuri din

patrimoniul Bisericii a însemnat şi o reducere a veniturilor acesteia. Astfel,

11

Nicoleta Ionescu Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-1950. Transformări

instituţionale, Editura All, Bucureşti, 2005, p. 401. 12

Menţionez faptul că atunci când regimul dorea dărâmarea unei biserici se ocupa, în primul rând de degradarea

acesteia, pentru ca apoi, invocând acest aspect, să o poată demola. În faţa unei astfel de politici episcopii şi

preoţii români au făcut eforturi deosebite, cu resurse limitate, pentru a menţine în bună stare bisericile. 13

Am folosit acest cuvânt compromis, redând aici uzuala acuză adusă Bisericii Ortodoxe Române şi

Întâistătătorului său din această perioadă. Politica Patriarhului a avut la bază întotdeauna binele Bisericii şi

poporului român, căutând prin orice mijloace ca Biserica Ortodoxă Română să aibă aceiaşi soartă cu Biserica

Ortodoxă Rusă, ci să reuşească să treacă prin această perioadă păstrându-şi nealterată structura, învăţătura şi

unitatea sa organică.

5

Biserica se va baza şi pe ajutorul financiar venit din partea statului14

. Statutul de

organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, adoptat în 1949,

prevedea: "Art. 189 - Cheltuielile pentru întreţinerea cultului ortodox vor fi

acoperite din contribuţiile consimţite de credincioşi şi din venituri proprii ale

Bisericii. Salariile slujitorilor şi ale funcţionarilor bisericeşti şi aşezămintelor

Bisericii Ortodoxe, precum şi cheltuielile pentru centrele eparhiale şi

patriarhale sunt plătite de către stat, în conformitate cu bugetul său anual. Art.

190 - Salarizarea personalului Bisericii Ortodoxe se va face conform normelor

generale în vigoare pentru funcţionarii publici"15

.

Prin intermediul acestor prevederi statutare Biserica Ortodoxă Română

beneficia de sprijinul statului în exercitarea cultului, iar statul căuta să îşi

exercite influenţa în cadrul Bisericii. Tocmai de aceea lupta şi străduinţa

Patriarhului Justinian Marina de a asigura veniturile necesare clericilor, în

condiţiile tendinţei tot mai accentuate a regimului de a micşora sumele

acordate, este demnă de întreaga apreciere.

După colectivizare, regimul a luat măsuri deosebite referitor la

exploatarea pământului: plata impozitelor şi colectarea cotelor pentru cei

consideraţi chiaburi sau mari proprietari. În această categorie erau încadraţi şi

preoţii16

. Astfel, au fost rechiziţionate bisericile şi casele parohiale, au fost luate

sesiile parohiale, icoanele şi odoarele sfinte. Ca urmare, clerul ortodox va avea

o atitudine ostilă faţă de colectivizare. Asupra acestuia aspect mitropolitul

Nicolae Bălan spunea în martie 1950: "Biserica şi slujitorii săi se îngrijesc

numai de mântuirea sufletească a credincioşilor. Dacă colhozurile pot avea un

rol în mântuirea sufletească rămâne de văzut"17

.

Considerată a fi mare proprietară de pământ Biserica nu s-a putut

sustrage hotărârilor statului. În faţa unor astfel de provocări patriarhul Justinian

va face demersuri pe lângă guvernul comunist condus de Petru Groza, dorind

păstrarea sesiilor sau proprietăţilor fiecărei parohii, cu scopul de a asigura

suficiente surse de venit pentru întreţinerea personalului cultic, pentru realizarea

14

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,

p. 79. 15

***, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1953, p. 47. 16

"Preoţii, dascălii şi cântăreţii sunt elemente care în trecut au făcut politică ostilă actualului regim ca

legionari, liberali, ţărănişti, care datorită funcţiunii lor ce o îndeplinesc, sunt elemente oportuniste. Preoţii mai

ales, datorită intelectului lor, întrebuinţează cuvinte cu două înţelesuri, continuând astfel organizarea de

grupuri Oastea Domnului pentru a persista în opoziţie faţă de realităţile democratice. Preoţii, precum şi unii

dascăli, fac parte datorită situaţiei materiale, din clasa de chiaburi şi mijlocaşi, astfel că ideologia lor şi cu a

restului de chiaburi sunt în concordanţă". ACNSAS, fond Documentar, dosar 74, vol. 3, f. 44. 17

Ibidem, p. 184.

6

unui fond funciar la dispoziţia Bisericii, cu scopuri filantropice şi de

reprezentare18

.

Încercarea de negociere a patriarhului s-a lovit însă de opoziţia regimului.

Chiar şi propunerea unei donaţii către stat în mod benevol a acestor pământuri,

urmând ca statul să împroprietărească fiecare preot şi cântăreţ cu câte 5 hectare,

iar la impozite să fie încadraţi cu câte 1-3 hectare, nu a avut sorţi de izbândă19

.

În asemenea condiţii, Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe

Române va trebui să prevadă: "Terenurile agricole parohiale (sesii, donaţii

etc.), ale eparhiilor, schiturilor şi mânăstirilor vor fi folosite de proprietari şi

uzufructuari, conform normelor stabilite de forurile competente ale statului"20

.

Cu toate că Patriarhul Justinian reuşeşte să obţină salarizarea clerului de

la stat, regimul îşi va rezerva dreptul de a scoate de la buget pe toţi aceia care

manifestau atitudini duşmănoase la adresa sa21

. Aceste cazuri au fost destul de

frecvente. Episcopii erau nevoiţi să lupte cu Ministerul Cultelor pentru ca toţi

acei clerici, după revenirea din detenţie, să poată fi reîncadraţi în posturi

bugetate22

.

În anul următor (1950) problema salarizării personalului clerical a fost

reluată. Limitarea posturilor clericale se află pe agenda de discuţii dintre

Patriarhul Justinian Marina şi Ministerul Cultelor23

. Din aceasta, ca şi din multe

18

Nicoleta Ionescu Gură, op. cit., p. 401. 19

ANR, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. 2

(1949), Bucureşti, 2003, doc. 15, pp. 116-117. 20

***, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, articolul 192, p. 47. 21

"Refuzul majorităţii preoţilor de a deveni «turnători», ca şi opoziţia Patriarhului ca în Biserică să se

manifeste dictatura preoţilor membri de partid au dus la întărirea supravegherii". Cristina Păiuşan, Radu

Ciuceanu, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, vol. I, p. 21. 22

"Î.P.S.S. Justinian, primind felicitările clerului şi ale funcţionarilor bisericeşti (...), a declarat că nu se vor

face comprimări de preoţi din cauza trecutului lor şi că toţi cei ce se încadrează în actualul regim vor fi

menţinuţi în salarizarea statului". Ibidem, p. 105.

De asemenea, confruntat cu problema desfiinţării de parohii, prin comprimare, Patriarhul Justinian a hotărât:

"Preoţii vor fi mai puţin supuşi comprimărilor sau pensionării lor... vor fi comprimate din buget toate posturile

de cântăreţi. Acolo unde sunt trei preoţi vor fi obligaţi să facă şi slujba de cântăreţi la biserică. Salariile

preoţilor se spune că vor fi între 3.000 şi 5.000 de lei. În Bucureşti, din cei câteva sute de cântăreţi, au fost

menţionaţi numai 70, restul fiind scoşi din buget. Săptămâna aceasta este o mare fierbere în rândul cântăreţilor

ce se pretind nedreptăţiţi. Au şi început cu diferite memorii pe la minister şi Patriarhie, arătând că unii sunt

îndreptăţiţi să rămână pentru că au la activul lor un statut politic, favorabil regimului de democraţie

populară". Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist..., p. 116.

Guvernul va profita de pe urma acestei situaţii, căutând să creeze disensiune între preoţi şi cântăreţi. 23

"În ziua de 5 iunie a.c. (1950), fiind solicitat să discute posibilitatea mobilizării preoţilor la campania pentru

strângerea recoltei, patriarhul Justinian a încercat să se sustragă, spunând că nu poate face nimic până când

nu se dă o dispoziţie în acest sens de la Ministerul Afacerilor Interne, justificând atitudinea sa prin aceea că

există organe speciale însărcinate cu această muncă. Explicându-i-se că şi preoţii, prin predicile pe care le ţin,

ar putea atinge această problemă, precum şi cea a întăririi RPR, patriarhul Justinian a arătat că el a putut

mobiliza pe preoţi pentru campania semnării apelului pentru pace, însă la problema strângerii recoltei nu va

putea să-i mobilizeze decât printr-o dispoziţie de la MAI şi aceasta din cauza fricţiunilor ce există între

patriarh şi Ministerul Cultelor, Securitatea preoţilor, cum a numit-o Justinian, care întreprinde măsuri injuste,

prin care nu a făcut altceva decât a întărit solidaritatea dintre preoţi şi ţărani şi a ridicat satul împotriva

7

alte decizii şi fapte ale Patriarhului Justinian Marina, se vede diferenţa dintre

ceea ce trebuia să spună şi ceea ce făcea pentru Biserica ce o conducea.

În seria acţiunilor menite a întări Biserica Ortodoxă Română Patriarhul

Justinian Marina va încerca să pună toate sindicatele din cadrul Patriarhiei sub

controlul Bisericii. Nota informativă referitoare la acest eveniment spune:

"Luni, 16 ianuarie 1950, toţi salariaţii Patriarhiei au fost convocaţi de

Justinian Marina în sala Sinodului din Palatul Patriarhal, cu care ocazie

acesta a ţinut o cuvântare expusă într-un ton foarte violent, din care

consemnăm următoarele: Vicarul patriarhal Partenie Ciopron, directorul

administrativ Modoran şi directorul contabilităţii Alexandrescu au făcut

propuneri pentru avansarea unor funcţionari şi în acest fel au creat o stare de

spirit ostilă patriarhului printre funcţionari, care văd în el singurul obstacol al

îmbunătăţirii situaţiei lor material... Apoi, Justinian Marina a afirmat că acei

salariaţi ai Patriarhiei, care sunt credincioşi ortodocşi şi care nu se comportă

ca apărători ai credinţei ortodoxe ar face mai bine să plece! Cei ce se socotesc

neîndreptăţiţi la salariile pe care le primesc să plece în altă parte, unde vor fi

mai bine salarizaţi, căci Biserica atâta poate să plătească"24

.

Partidului. Pe această linie, patriarhul Justinian a amintit de cazul preotului Bălteanu, care a fost sancţionat

de Ministerul Cultelor, în urma cărui fapt s-a ridicat tot satul.

Dintre măsurile Ministerului Cultelor, patriarhul a mai citat faptul că a scos preoţii din buget, adăugând

că el nu ştie pentru ce s-a luat această măsură.

Justinian a arătat că apoi că Ministerul Cultelor trebuie să aibă o atitudine mai împăciuitoare şi să nu

procedeze cu anchete care duc la întărirea alianţei dintre ţărani şi preoţi.

Revenind la problema scoaterii preoţilor din buget, măsură pe care o consideră injustă, Justinian a afirmat

că articolul respectiv «a fost strecurat» în legea prin care s-a votat bugetul, fără a ţine seama de Legea

cultelor.

Patriarhul a mai afirmat că este hotărât ca în momentul când nu se aplică hotărârile trasate de tovarăşul

Vasile Luca, să se retragă, fiindcă el are impresia că Ministerul Cultelor nu face altceva decât să vorbească

despre respectarea acestor hotărâri, fără ca efectiv să le pună în practică". ACNSAS, fond Documentar, dosar

67, f. 610. 24

***, ACNSAS, fond informativ, dosar 2252, vol. II, f. 450-452.

Patriarhul Justinian Marina considera că toţi salariaţii Patriarhiei trebuie să fie educaţi în spiritul învăţăturii

şi moralei Bisericii. "Ei trebuie să apere Biserica, pe patriarh şi să lămurească oriunde rolul Bisericii în Stat.

Educaţia antireligioasă care se face sindicaliştilor în toate celelalte sindicate - inclusiv al Ministerului Cultelor

de care depind salariaţii Patriarhiei - nu-şi poate avea locul". George Enache, Adrian Nicolae Petcu,

Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, p. 158.

Dacă Patriarhul Justinian Marina ia această decizie făcând referire la faptul că cei care sunt salariaţi

(angajaţi) în cadrul Bisericii Ortodoxe Române nu pot să facă parte din vreo organizaţie sindicală (cu atât mai

mult cu cât acest aspect era încurajat şi sprijinit de Statul român), astăzi această problemă a fost destul de

dezbătută. Astfel, în data de 6 iunie 2008, la Mânăstirea Neamţ a avut loc şedinţa Sinodului Permanent al

Bisericii Ortodoxe Române, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care hotărăşte: "În legătură

cu iniţiativa unor preoţi din diferite zone ale ţării de a înfiinţa sindicate ale clerului, Sinodul Permanent a

precizat că înfiinţarea unor astfel de sindicate este necanonică, nestatutară şi nelegală, constituind o abatere

de la Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în vigoare. Potrivit prevederilor

statutare, problemele şi doleanţele preoţilor au fost şi continuă să fie exprimate şi discutate în conferinţele

preoţeşti administrative lunare, cercurile pastorale, conferinţele preoţeşti pastoral-misionare semestriale sau,

direct, în cadrul Permanenţelor Consiliilor eparhiale. Ca urmare, preoţii care au tendinţe de constituire

sindicală sunt chemaţi să intre în duhul vieţii bisericeşti şi în disciplina canonică şi statutară a Bisericii

8

2. Apostolatul social

O critică acidă asupra scrierilor şi vieţii Patriarhului Justinian Marina a

fost declanşată de unii istorici, care, interpretând într-un mod ce exclude

contextul epocii, l-au denumit patriarhul roşu25

. Pe marginea operei sale,

Apostolatul social, au fost formulate diverse opinii: unii consideră că această

operă este o sinteză a perioadei respective; alţii cred că prin aceasta Patriarhul a

căutat să combine doctrina marxist-leninistă şi morala socială creştină, formând

un element nou26

; alţii pornesc de la premisa că ideea apostolatului social nu

este nouă în Biserica creştină, fiind preluată din Biserica primară, dar este

reafirmată într-un moment dificil din istoria Bisericii Ortodoxe Române27

.

Formulările cu tentă comunistă pot induce de multe ori în eroare cititorul, dar

au facilitat nu sinteza celor două elemente (marxismul şi morala creştină), ci

tranzitarea unei epoci dominate de un regim dictatorial. Nu doctrina dogmatică

sau morală a acestor studii are de suferit atunci când sunt parcurse aceste

Ortodoxe Române. Se reaminteşte că misiunea sfântă a clerului, încredinţată lui de Biserică şi asumată în mod

liber la hirotonie, nu este compatibilă cu acţiuni de tip sindical".

http://basilica.ro/stiri/hotararile_sinodului_permanent_al_bisericii_ortodoxe_romane.html.

O interpretare juridică a acestei hotărâri, în sens extins, în opinia mea, face referire şi la personalul clerical

care funcţionează în diverse medii sociale: azile, şcoală (profesori), spitale, închisori, unităţi militare etc. Din

nefericire Sfântul Sinod nu a făcut o referire expresă asupra acestui aspect. Unii clerici consideră că pot fi

afiliaţi la un sindicat profesional (Educaţie, Sănătate etc.), fără a încălca această hotărâre. Personal, consider că

această hotărâre face referire la toate "acţiunile de tip sindical" şi ca atare se extinde asupra tuturor formelor

sindicatelor. 25

"Colaborarea Bisericii cu autorităţile comuniste a inclus încercări din partea unor ierarhi importanţi ai săi

de a pune de acord teologia ortodoxă cu ideologia dominantă a acelor vremuri. În Apostolat Social, o colecţie

de eseuri şi predici scrise de-a lungul întregii sale cariere, patriarhul Justinian a promovat conceptul de

«apostolat social», care aducea împreună analiza socială marxist-leninistă şi teologia creştin ortodoxă...

Această doctrină, ale cărei inconsistenţe intrinseci nu au fost niciodată complet rezolvate, a avut o influenţă

importantă asupra teologilor români contemporani care au stabilit programa şcolară specială a seminariilor şi

a institutelor de pregătire a clerului, în special, asupra mitropolitului Transilvaniei Antonie Plămădeală".

Lavinia Stan, Lucian Turcescu, Religie şi politică în România postcomunistă, p. 35, nota 12. 26

Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr. consideră că „dată fiind esenţa ideocratică a comunismului, gravitatea acestei

tentative de a transcrie în cheie marxistă noţiunile antropologiei, moralei şi ecleziologiei ortodoxe nu poate fi

îndeajuns subliniată”. Aceste lucrări (Apostolatul social şi Biserica slujitoare), în opinia teologului sus-

menţionat, nu numai că au anticipat „teologiile” latino-americane ale „eliberării” de inspiraţie marxistă, ci „au

întreprins imposibilul şi incredibilul: nici mai mult nici mai puţin decât o încreștinare a lui Marx şi Lenin (care

s-a vrut similară aceleaşi a lui Platon de către patristică şi a lui Aristotel de către scolastica medievală)”. Diac.

Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., „Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme”, în vol.

Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, pp. 539-540. 27

Subscriu acestei idei, considerând că pentru acea perioadă, ca şi pentru întreaga istorie bisericească, ideea

slujirii sociale, a apostolatului social a avut şi va avea rezonanţe sonore în societatea românească şi în misiunea

Bisericii Ortodoxe Române.

Pe aceeaşi linie se înscrie şi studiul elaborat de George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul

Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, pp. 43-53, care analizând lucrarea Patriarhului

Justinian afirmă: "Se poate vorbi mai corect de un «justinianism», care ar desemna poziţia patriarhului român

şi, prin el, a Bisericii, faţă de Puterea comunistă. «Apostolatul social» este un concept care face referire la o

viziune generală asupra rostului Bisericii, care nu priveşte o etapă istorică concretă, particularizarea lui

putând conduce la confuzii şi la o limitare nepermisă a înţelesului acestuia, care, vom vedea, va avea o

utilizare foarte versatilă" (p. 46).

9

cuvântări ale Patriarhului Justinian Marina, ci forma specifică epocii,

impregnată de limbajul specific.

Pentru Patriarhul Justinian Marina slujirea lui Dumnezeu înseamnă în

mod necesar slujirea oamenilor. Acest crez al său capătă sens prin însăşi

formularea ideii de Apostolat social: "A sluji lui Dumnezeu ca preot este într-

adevăr cea mai de seamă dintre toate vredniciile omeneşti, dar a sluji lui

Dumnezeu înseamnă a sluji pe oameni, a te dărui cu toată puterea fiinţei tale

pentru mai-binele şi fericirea lor. Am numit lucrul preoţimii pe tărâmul acesta

«Apostolat social»"28

.

Autori precum Olivier Gillet29

sau Sergiu Grossu30

au făcut o paralelă

între apostolat şi sergianism. Însă, aceşti doi termeni nu sunt identici.

Sergianismul a căpătat odată cu trecerea timpului o conotaţie mai tehnică,

definind "acceptarea şi justificarea din partea Bisericii Ortodoxe Ruse a

coabitării cu statul comunist"31

. Cei care s-au aflat în afara sistemului opresiv

sau cei care au realizat o critică a acestuia după 1990, nu au înţeles pe de-a-

ntregul succesiunea evenimentelor şi opresivitatea sistemului. "Mai întâi,

trebuie înţeles că tot ceea ce s-a făcut pentru afirmarea slujirii misionare a

Bisericii noastre a cerut mari eforturi, un adevărat eroism al credinţei. De

aceea, orice neîmplinire nu o putem «taxa» drept trădare sau colaboraţionism,

cum s-au grăbit unii să o facă după evenimentele din decembrie 1989"32

.

Pentru Patriarhul Justinian apostolatul social nu înseamnă numai simpla

supravieţuire a Bisericii Ortodoxe sub regim ostil, ci, mai ales, redescoperirea

slujirii Bisericii primare. "Noi credem nestrămutat, spunea Patriarhul

Justinian, că cu cât ne vom alipi mai mult de preoţia şi slujirea Mântuitorului

Hristos, cu atât vom putea sluji mai bine şi mai deplin şi pe Dumnezeu şi pe

oameni. «Apostolatul social», pe care l-am propovăduit şi practicat până în

prezent, dorim să fie mai departe un apostolat al iubirii şi al slujirii

evanghelice şi patristice, plin de răspundere faţă de Dumnezeu şi faţă de

oameni"33

.

Spre deosebire de acest mod de înţelege, Patriarhul Justinian Marina a

considerat potrivit ca mesajul Bisericii să fie în permanenţă înnoit. În opinia sa,

Biserica trebuie să se implice în viaţa cetăţii, cu atât mai mult cu cât acest lucru

28

† PF Justinian Marina, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol. 10, Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1971, pp. 82-84. 29

Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Editura

Compania, Bucureşti, 2001, 313 p. 30

Sergiu Grossu, Calvarul României creştine, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, 335 p. 31

Cf. George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian..., p. 45. 32

Pr. Conf. Dr. Vasile Nechita, Pr. Conf. Dr. Ştefan Buchiu, Pr. Emilian Stănescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru

Popescu (coord.), Apostolatul creştin şi social al Bisericii Ortodoxe Române: 1925-2005, Editura Vasiliana '98,

Iaşi, 2005, p. 160. 33

† PF Justinian Marina, Apostolat social, vol. 10, p. 338.

10

este cerut de oameni: "Biserica este tot mai mult chemată de vremuri şi de

oameni să purifice, să înnoiască şi să înnobileze viaţa omenească; să aducă în

viaţa poporului duhul păcii, al înfrăţirii, al dreptăţii sociale şi al jertfelniciei

pentru înălţarea patriei, pentru întărirea solidarităţii tuturor popoarelor

paşnice şi iubitoare de libertate din lume"34

.

Făcând referire la opera Patriarhului Justinian Marina, unul dintre cei mai

mari istorici ai Bisericii Ortodoxe Române, a afirmat următoarele: "Ca patriarh

rămâne în istoria Bisericii româneşti prin cunoscutul său «apostolat social»,

prin care a ştiut să dea o nouă orientare activităţii Bisericii în condiţiile noi de

viaţă instalate de regimul comunist. În ciuda tuturor dificultăţilor, în cei 29 de

ani de patriarhat, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au

ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină şi l-au făcut o

figură reprezentativă a întregii Ortodoxii"35

.

De altfel, atitudinea Patriarhului Justinian faţă de regimul comunist şi de

ideologia acestuia reiese şi din următorul eveniment. Ministrul cultelor Stanciu

Stoian i-a cerut lui Olimp Căciulă, bibliotecar al Institutului Teologic din

Bucureşti, să scrie un articol laudativ la adresa regimului. În data de 6 februarie

1949, Justinian îi comunica autorului că articolul nu poate fi publicat întrucât

"guvernul nu merită atâtea laude, pentru că a lipsit Biserica de autonomie, a

supus înalţii conducători ai acesteia la controluri şi nu i-a primit pe nici unul în

Parlament. Biserica trebuie să fie mai diplomată faţă de Guvern, fără a-l

aproba mereu, ţinând seama de nemulţumirile fireşti ale clerului"36

. La finalul

notei informative se spune că "Olimpiu Căciulă a precizat apoi că Justinian i-

ar fi comunicat la sfârşitul discuţiei sus-menţionate, să nu se enerveze, căci

peste 50 de ani dacă se va mai vorbi despre Karl Marx, se va vorbi numai

despre un filosof oarecare, ale cărui învăţături nu au avut rezultate practice

durabile"37

.

3. Desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice

Într-o amplă prezentare asupra subiectului, făcând trimitere la diverse

surse istorice, istoricul Cristian Vasile analizează momentul unirii Bisericii

34

Ibidem, vol. 1, p. 80. 35

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2002, p. 273. 36

Legat de intervenţiile patriarhului Justinian în favoarea preoţilor arestaţi, un referat al Securităţii din 17

ianuarie 1949 semnala: „Întrucât telegrama patriarhului Justinian a provocat vâlvă pe tot cuprinsul ţării şi a

dat loc la variate comentarii şi întrucât sub pretextul stabilirii numelui şi numărului celor arestaţi, Episcopiile

au procedat la un adevărat recensământ de notorietate publică şi luând în considerare faptul că această

iniţiativă nu a fost discutată cu Ministerul Cultelor, opinăm a se proceda la verificările necesare pentru a se

stabili dacă nu cumva IPSS Justinian a dispus această lucrare cu scopul de a lăsa impresia în mediul clerical

că poate realiza imixtiuni în munca organelor de securitate şi a Justiţiei”. ***, Arhivele Naţionale Istorice

Centrale, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosarul nr. 35/1943, f. 226. 37

Nota informatorului "Matei", în Cartea albă a Securităţii, vol. II, Bucureşti, 1994, doc. 45.

11

Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă Română de la 194838

. Văzut de unii ca o

atitudine abuzivă a autorităţilor comuniste39

, analizat şi simţit de alţii ca fiind

momentul reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române40

, ca urmare a unirii realizate

la 1700, apreciat de alţii ca fiind o acţiune pur politică a unui regim totalitar,

Decretul 358 din 194841

va rămâne în istoria noastră naţională, având

repercusiuni peste veacuri.

Acest decret îşi are rădăcinile în dorinţa comuniştilor români de a

controla Biserica, cu atât mai mult cu cât Biserica Greco-Catolică se afla sub

ascultarea Vaticanului, considerat a fi duşmanul democraţiilor populare.

Comuniştii considerau că politica Vaticanului a ajuns să fie aservită total clasei

conducătoare americane42

. Aceste considerente porneau şi de la faptul că după

al doilea război mondial Vaticanul a abandonat prudenţa sa diplomatică, afişând

o atitudine proamericană şi prooccidentală43

. Astfel, la 1 iulie 1949 Biserica

Romano-Catolică a decretat excomunicarea comuniştilor44

.

Cea care a beneficiat din punct de vedere formal de pe urma desfiinţării

Bisericii Greco-Catolice a fost Biserica Ortodoxă Română. Spun formal

întrucât: această hotărâre nu îi aparţine; bunurile deţinute de această Biserică au

intrat în marea majoritate în posesia statului; a fost mai curând o decizie politică

38

Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, Editura

Curtea Veche, Bucureşti, 2003, 381 p. 39

Dan Ciachir, "Partea şi întregul", în Cuvântul, anul III (VIII), nr. 5 (241), mai 1997, p. 10 susţine că decizia

de suprimare a Bisericii Greco-Catolice a aparţinut Moscovei. 40

† IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, "În jurul unei aniversări", în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1317,

1998, p. 10, ca şi de întreaga Biserică Ortodoxă Română. 41

Decretul 358 din 1 decembrie 1948 avea următorul conţinut:

"Art. 1 - Ca urmare a revenirii la cultul ortodox român a comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-

catolic şi în conformitate cu art. 1 al Decretului nr. 177 din 1948, organizaţiile centrale ale acestui cult

(mitropolie, episcopii, capitulari, fundaţii, asociaţii precum şi orice alte instituţii şi organizaţii de orice altă

natură sau nume ar fi) încetează de a mai exista.

Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor menţionate la art. 1 din prezentul

decret, cu excepţia bunurilor fostelor parohii, revin statului român, care o va lua imediat în posesie.

O comisie interministerială, compusă din delegaţi ai Ministerului Cultelor, Finanţelor, Internelor,

Agriculturii şi Domeniilor şi Instrucţiunii Publice va decide destinaţia acestor bunuri; ea le va putea atribui o

parte Bisericii Ortodoxe Române sau celorlalte părţi componente". Dr. Vasile Marcu, Drama Bisericii Române

Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Editura Cartier, Bucureşti, 1997, p. 88. 42

***, Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fond D, dosar 2326, ff. 198-199; ***, Vaticanul, unealtă

josnică a aţâţătorilor la război, Editura Partidului Muncitoresc Român, fără loc, 1950, p. 19. Pe de altă parte,

analizând poziţia Bisericii Romano-Catolice exprimată de pontifii romani, prin enciclice precum Rerum

Novarum (1891), Quadragesimo Anno (1931), Divinis Redemptoris (1937), se observă o critică dură la adresa

regimurilor comuniste din lume. "Acolo unde a cucerit puterea - spunea papa Pius al IX-lea în enciclica

Quadragesimo Anno -, comunismul se dovedeşte sălbatic şi inuman într-un mod incredibil şi inexplicabil, aşa

cum o demonstrează înspăimântătoarele masacre şi ruinele pe care le-a acumulat în imense ţări din Europa

orientală şi din Asia". Cf. Alain Besançon, Confuzia limbilor. Criza ideologică a Bisericii, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1992, p 45. 43

Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială. Pacea şi războaiele de la Yalta până în zilele noastre,

traducere de Mircea Vasilescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 14. 44

Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, p. 27.

12

decât una religioasă. În sprijinul celor afirmate pot fi amintite celelalte acţiuni

ale regimului comunist, ce vizează Biserica Ortodoxă Română: epurarea

Bisericii de elementele ostile; arestarea multor clerici şi credincioşi numai din

considerente religioase; decretul 410 din 1959 cu privire la viaţa monastică,

dărâmarea multor biserici şi mânăstiri; secularizarea averilor bisericeşti45

;

desfiinţarea şi trecerea tuturor şcolilor confesionale, a şcolilor teologice, a

fundaţiilor şi asociaţiilor filantropice din proprietatea Bisericii în proprietatea

statului.

Este adevărat faptul că întreaga Biserică Ortodoxă Română, în frunte cu

patriarhul Justinian Marina şi cu toţi membrii Sfântului Sinod, s-au bucurat de

reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române46

. Era o bucurie legitimă, determinată

de revenirea la Ortodoxie a unei părţi a Bisericii ce a fost pierdută la 1700.

După cum Biserica Romano-Catolică împreună cu Imperiul austro-ungar s-au

bucurat şi au facilitat prin celebrele diplome leopoldine unirea unei părţi a

Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, era firesc ca

şi Biserica Ortodoxă Română să se bucure de acest eveniment. Făcând referire

la acest aspect, teologul român Dorin Oancea susţine faptul că ortodocşii nu au

văzut în revenirea Bisericii Greco-Catolice la Biserica Ortodoxă Română un act

silnic, îndreptat împotriva unei Biserici surori, ci punctul final al unui proces

îndelungat, care i-a adus înapoi în patria lor spirituală pe fraţii până atunci

rătăciţi. "Domnea un sentiment de mulţumire care nu permitea sesizarea

adevăratelor năpaste prin care treceau fraţii greco-ortodocşi"47

.

45

Iată ce spune † PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, referitor la secularizarea bunurilor deţinute

de Biserică în timpul regimului comunist: "Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în

proprietate, cu excepţia locaşurilor de cult, dar a menţinut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru

toate cultele religioase, atât în ceea ce priveşte salarizarea personalului bisericesc, cât şi în ceea ce priveşte

restaurarea, conservarea şi întreţinerea locaşurilor de cult, cu precădere a monumentelor istorice". † PF

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 150 de ani de la adoptarea legii secularizării averilor

mănăstireşti din 1863, la http://basilica.ro/stiri/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizrii-averilor-mnstireti-

din-1863_11603.html.

A se vedea și ***, Restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în comunism, la

http://basilica.ro/stiri/restituirea-imobilelor-preluate-in-mod-abuziv-in-comunism_12430.html. Aici sunt

prezentate repere juridice referitoare la eforturile Bisericii Ortodoxe Române de a recupera bunurile şi

proprietăţile secularizate în timpul regimului comunist. 46

"La 21 octombrie 1948, spune Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, s-a întrunit o mare Adunare Naţională

bisericească la catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, în prezenţa patriarhului Justinian şi a celorlalţi membri ai

Sfântului Sinod, prin care s-a consfinţit reîntregirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania. S-au citit acum actul

sinodal prin care se hotăra anularea uniaţiei şi primirea tuturor preoţilor şi credincioşilor greco-catolici în

sânul Bisericii strămoşeşti, precum şi «legământul» lor de credinţă faţă de Biserica Ortodoxă Română, de a

păstra întregul tezaur de credinţă ortodoxă şi de a sluji cu devotament ţara şi toate năzuinţele poporului român.

În felul acesta, s-a înlăturat actul nedrept din 1698-1701, prin care o parte din credincioşii români

transilvăneni au fost rupţi, prin silnicie şi amăgire, din trupul Bisericii Ortodoxe". Pr. Prof. Dr. Mircea

Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 490. 47

Diac. Lect. Dorin Oancea, "Bisericile Greco-Catolice într-o perspectivă ortodoxă", în Revista Teologică, VII

(79), nr. 1, 1997, pp. 63-64.

13

De altfel, continuând să prezentăm ideea teologului român, nici nu se

putea realiza ceva concret pentru greco-catolici, întrucât atitudinea adoptată de

Biserica Ortodoxă Română faţă de autoritatea comunistă "nu prevedea aproape

nici un fel de accente critice la adresa acesteia: pornindu-se de la tragica

experienţă a Bisericii Ortodoxe Ruse, bine cunoscută ierarhiei ortodoxe

române din acea vreme, s-a mers pe ideea supravieţuirii, pentru ca Biserica să-

şi poată îndeplini misiunea sa harică faţă de credincioşi. În aceste condiţii,

rezistenţa episcopilor şi a mai multor clerici greco-catolici împotriva

reunificării forţate s-a bucurat de o prea puţină înţelegere, sau cea care va fi

fost nu s-a putut manifesta. Se aprecia că aceşti clerici au trădat o nobilă

intenţie, şi au împiedicat o necesară reparaţie"48

.

Acuzaţi de multe ori de către diverşi teologi greco-catolici prin afirmaţii

de genul: "noi am suferit, în vreme ce ortodocşii au fost nişte privilegiaţi"49

,

numeroşi clerici şi credincioşi din Biserica Ortodoxă Română s-au confruntat

cu aceeaşi situaţie, cu aceleaşi persecuţii precum greco-catolicii50

. Suferinţa

acestor persecuţii a fost provocată şi pentru unii şi pentru ceilalţi de acelaşi

regim comunist.

Dacă am realiza o comparaţie, fără a fi părtinitori, între aceste două uniri

am constata că în evenimentul de la 1700 cei care s-au împotrivit uniaţiei au

avut parte de tunurile generalului Bukow51

, iar cei din 1948 au avut parte de

prigoana comunistă. Prin această comparaţie nu vreau să spun că prigoana de

care a beneficiat Biserica Greco-Catolică este justificată în vreun fel şi nici că

Biserica Ortodoxă Română ar avea vreo contribuţie la acest lucru52

.

48

Ibidem, p. 64. În acelaşi fel vorbeşte şi Iuliu Man, "Zece ani de la reîntregirea Bisericii româneşti din Ardeal",

în Biserica Ortodoxă Română, LXXVI (1958), nr. 10-11, p. 902; Adrian Nicolae Petcu, "Participarea Bisericii

Ortodoxe Române la rezistenţa anticomunistă", în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România,

Editura Kullusys, Bucureşti, 2003, pp. 192-195. 49

A se vedea la Daniel Barbu, "Biserică şi societate", în Verbum, anul II, nr. 7-12, 1991, p. 8. 50

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, făcând referire la suferinţele îndurate de românii greco-catolici din

Transilvania, spunea: "Au fost arestaţi şi închişi toţi ierarhii uniţi din Ardeal; unii dintre ei au murit în

închisoare sau la domiciliul forţat care li s-a impus; aceeaşi soartă au avut şi alţi slujitori ai Bisericii Unite.

Tot aşa au fost arestaţi şi întemniţaţi episcopii romano-catolici din Alba Iulia, Timişoara, Bucureşti şi Iaşi

(ultimii trei morţi în închisoare), precum şi mulţi preoţi romano-catolici sau pastori ai cultelor protestante şi

neoprotestante". Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, "Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1989. Patriarhii

Justinian şi Justin. Noua organizare şi legislaţie bisericească. Diaspora românească", în vol. Pastoraţie şi

misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partener, Galaţi, 2007, p. 270. 51

Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, pp. 387-390. 52

Aceste opinii personale le exprim analizând cuvintele rostite de Mitropolitul Nicolae Bălan: "Astăzi, românii

din Ardeal, şi cei uniţi şi cei ortodocşi, cercetează aceeaşi şcoală, care este un pe întreg cuprinsul ţării; flăcăii

fac parte din aceeaşi oaste, ei vin aici, în capitala ţării noastre, şi în călătoriile lor pe pământul scump al

patriei de la o graniţă până la cealaltă, ei văd că fraţii lor din Ardeal în majoritatea sunt ortodocşi, văd că

fraţii lor de peste Carpaţi sunt cu toţii ortodocşi şi atunci, credeţi că este atât de puţin inteligent ţăranul din

Ardeal să nu tragă concluziile care se impun din această situaţie?...

14

Ideea reîntregirii spirituale a poporului român, a unirii celor două Biserici

româneşti53

, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Greco-Catolice, este

mult mai veche decât unificarea religioasă din octombrie 1948. Alegerea ca

mitropolit primat al României a episcopului de Caransebeş, Miron Cristea, la 31

decembrie 1919, reprezenta pentru Ortodoxie speranţa revenirii la Biserica

mamă a greco-catolicilor din Transilvania. Pe această temă, ca şi pe tema

unificării bisericeşti, după realizarea marii uniri de la 1 decembrie 1918, se vor

desfăşura ample dezbateri.

Dezbaterea din Senat pe tema revenirii la Ortodoxie a greco-catolici îi va

avea ca protagonişti pe mitropolitul Nicolae Bălan al Transilvaniei şi

mitropolitul greco-catolic Vasile Suciu. Alături de mitropolitul Nicolae Bălan

vor exista în rândul clericilor şi mirenilor personalităţi vrednice ale neamului

care vor elabora diverse proiecte de unificare bisericească. Printre acestea

amintim aici pe: profesorul Onisifor Ghibu54

, profesorul Nae Ionescu55

, preotul

Dumitru Stăniloae etc.

De altfel, poporul nici nu ştie despre deosebiri; el nu a primit nici o deosebire în credinţă atunci când a

fost trecut la unire, aşa după cum v-am arătat. Nici Prea Sfinţiile Lor nu fac deosebiri. «Filioque» nu se citeşte

în Simbolul credinţei nici chiar în biserica catedrală din Blaj.

Sfânta cuminecătură o face Î.P.S.S. mitropolitul Blajului întocmai cum o fac şi eu la Sibiu. Dar poporul

nici n-ar primi sfânta cuminecătură aşa cum o fac catolicii puri (romano-catolicii) (...).

De purgatoriu nu ştiu. Şi atunci ce le-a mai rămas (uniţilor) din credinţa catolică? A mai rămas papa. Dar

papa e departe şi legătura cu el nu intră deloc în sfera preocupărilor religioase ale poporului aparţinător

Bisericii Unite. Iată, deci, că nimic nu desparte acest popor de Biserica strămoşească a neamului. Poporul

aparţinător Bisericii Unite trăieşte şi astăzi în aceleaşi tradiţii de viaţă religioasă şi bisericească în care a fost

crescut până la 1700 şi în care trăieşte majoritatea fraţilor săi rămaşi credincioşi Bisericii Ortodoxe...". Cf. Pr.

Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 444.

Pentru Patriarhul Justinian actul de revenire a greco-catolicilor la Ortodoxie reprezenta actul fundamental al

păstoririi sale. Tocmai de aceea evenimentele de la 3 octombrie 1948 au fost pictate în sala sinodală, iar în

testamentul său patriarhul va consacra multe pagini unităţii spirituale a poporului român. A se vedea George

Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, p. 122.

Cu acest prilej patriarhul Justinian Marina spunea: "Încercăm aici, cu adevărat, o avalanşă de sfinte emoţii,

ascultând proclamaţia şi declaraţia ce o faceţi de a vă reîntoarce la altarul şi strana Bisericii noastre Ortodoxe

şi vă mărturisim că trăim cea mai frumoasă şi sfântă zi din viaţa noastră şi a Bisericii noastre strămoşeşti.

Timp de două sute cincizeci de ani am stat despărţiţi, dar n-am încetat nici o clipă a ne ruga pentru unirea

noastră într-o credinţă şi într-un duh... Şi astăzi când privesc faţa voastră luminoasă, strânşi în jurul scaunului

patriarhicesc al Bisericii noastre Ortodoxe, exprim cuvintele Scripturii, care spune: «ce bine şi ce frumos este

când fraţii sunt împreună». De mult v-am aşteptat, de mult am năzuit cu inimile înfrigurate să trăim această zi

istorică... Sunt fericit să constat că chemarea noastră părintească ce v-am făcut-o cu prilejul înscăunării

noastre, de a vă întoarce la izvoarele credinţei strămoşeşti, a găsit ecou în sufletele şi inimile preoţilor din

Ardeal". Cf. Cristian Vasile, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului comunist, p.

192. 53

Constituţia României din 1923 stipula în art. 22 că "Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică sunt

Biserici româneşti". Această prevedere va fi reluată şi în Constituţia din 1938, art. 19. A se vedea Ioan Muraru,

Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare comparativă, ediţia a III-a, Regia Autonomă

"Monitorul Oficial", Bucureşti, 1955, pp. 66 şi 92. 54

A se vedea Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a statului român,

Institutul de Arte Grafice "Ardealul", Bucureşti, 1924, p. 274. În 1924, el susţinea înfiinţarea unei patriarhii

româneşti de care să depindă - pe lângă credincioşii ortodocşi - atât catolicii de rit latin, cât şi greco-catolici.

Patriarhul român ar fi avut "independenţa ierarhică faţă de ambele aceste vechi centre ale Bisericii creştine

15

Este adevărat faptul că după realizarea unirii din 1918 şi după alegerea ca

mitropolit primat a episcopului Miron Cristea a existat o revenire de preoţi şi

credincioşi greco-catolici la Biserica Ortodoxă. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu

susţine faptul că după 1918 "zeci de preoţi şi mii de credincioşi uniţi au revenit

la Biserica Ortodoxă"56

. În acest context se înscrie şi chemarea-manifest

semnată de mitropoliţii Nicolae Bălan din Sibiu şi Alexandru Nicolescu de la

Blaj din 1939, prin care, adresându-se "tuturor românilor din Transilvania", i-a

chemat pentru ziua de 27 februarie 1939, la o mare Adunare la Alba Iulia57

.

Acest sinod s-a ţinut la Alba Iulia (27 februarie 1939), cu participarea celor 2

mitropoliţi, a reprezentanţilor de frunte din cultura şi politica românească, ca şi

a 50.000 de români. În urma acestei adunări a fost întocmit un act, ce trebuia

dus la îndeplinire de ambele Biserici. Din nefericire zorii războiului au anulat

toate aceste dorinţe ale românilor transilvăneni58

.

Începând cu anul 1944 exista chiar în sfera politici o preocupare pentru

realizarea acestei unificări bisericeşti. La această idee aderau diverşi

reprezentanţi ai mediilor intelectuale simpatizante din Partidul Naţional

Ţărănesc, în special greco-catolice. Ei doreau constituirea unei patriarhii pentru

ambele confesiuni, pusă sub autoritatea pontifului roman59

. Acest lucru, însă,

însemna o nouă uniaţie, care, de această dată, ar fi cuprins întreaga Biserică

Ortodoxă Română.

Cu prilejul întrunirii Adunării jubiliare de la Blaj, din 15 mai 1948,

mitropolitul Nicolae Bălan s-a arătat a fi un susţinător asiduu pentru realizarea

(Roma şi Constantinopol)" (Ibidem, p. 275). Idem, În jurul catolicismului şi a unirii Bisericilor, Editura

Librăriei Diecezane, Arad, 1925. 55

Profesorul Nae Ionescu susţinea că "suntem, ca atare, ortodocşi pentru că suntem români şi suntem români

pentru că suntem ortodocşi...". Nae Ionescu, Sorţi de isbândă ai nouei ofensive catolice, în vol. Roza vânturilor,

Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 205. 56

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a V-a, Editura Sophia, Bucureşti,

2000, p. 453; Idem, "Încercări şi reveniri de preoţi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti până în anul

1948", în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVI (1968), nr. 9-10, pp. 1108-1112. În acest studiu teologul român

Mircea Păcurariu prezintă exemple viabile de preoţi şi parohii care au revenit la Ortodoxie înainte de anul 1948.

Preluând această informaţie din studiu sus-menţionat, amintim aici următoarele parohii: Feiurd (Cluj), Şoimuş

(Târnave), Ucea de Sus (Făgăraş), Hamba (Sibiu), Meţiş, Băgaciu, Lepindea, Cetatea de Baltă, Chesler, Valea

Lungă (toate pe Târnave), Cheile Cibinului şi Poiana (lângă Baia Mare), Gâmbaş (Alba), Săniob (Turda) etc. 57

Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a

poporului român, Sibiu, 1989, p. 201. 58

† Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-vestul ţării în timpul

prigoanei horthyste, Bucureşti, 1986, 213 p. 59

Organele Securităţii din Sibiu semnalau într-o notă informativă din decembrie 1944 că "în cercurile

intelectuale ale PNŢ din Ardeal, îndeosebi în acelea unite, se discută cu insistenţă problema unificării

Bisericilor naţionale româneşti, cerându-se ca ortodocşii şi uniţii să se înglobeze în cadrul aceleiaşi Patriarhii

româneşti, care să-şi păstreze ritualul ei special, dar să fie pusă sub autoritatea Bisericii Catolice". ***,

Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fond D, dosar 2330, f. 15. A se vedea şi Cristian Vasile, "Biserica

Română Unită după 1944", în 22, anul X, nr. 14 (476), 6-12 aprilie 1999, p. 10.

16

unităţii bisericeşti, prin întoarcerea uniţilor la credinţa strămoşească60

. Aceeaşi

dorinţă o va exprima şi Patriarhul Justinian Marina în cuvântul său de instalare

ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, la 6 iunie 194861

.

Evenimentul reîntregirii bisericeşti din Transilvania s-a petrecut la 1

octombrie 1948. Atunci s-au întâlnit la Cluj, în sala Liceului George Bariţiu, 38

de protopopi şi preoţi, din 22 judeţe (cu adeziunea a 430 de canonici, protopopi,

preoţi, în numele a numeroşi credincioşi), care au hotărât revenirea la Biserica

Ortodoxă Română62

. În urma acestei adunări s-a constituit o delegaţie ce trebuia

să ducă în capitala României Proclamaţia şi Apelul adunării.

În după amiaza zilei de 2 octombrie 1948 delegaţia amintită a fost primită

de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Justinian

Marina. După ce a fost citită Proclamaţia, Patriarhul Justinian a răspuns,

exprimându-şi bucuria refacerii unităţii spirituale a poporului român. "Sunt

fericit, spunea el, să constat că chemarea noastră părintească ce v-am făcut-o

cu prilejul înscăunării noastre, de a vă reîntoarce la izvoarele credinţei

strămoşeşti, a găsit ecou în sufletele şi în inimile preoţilor din Ardeal. Nu

puteam ca odată cu întărirea noastră în scaunul patriarhicesc al Bisericii

Ortodoxe Române să nu reflectez adânc la marea răspundere ce o am faţă de

Dumnezeu, care ne porunceşte prin glasul Evangheliei «să ne punem viaţa

pentru ei» şi iarăşi să nu sbor cu gândul că am şi «alte oi, care nu sunt din

staulul acesta şi pe care trebuie să le aduc şi să asculte de glasul Meu». V-am

pus atunci întrebarea: Ce ne mai desparte? Şi iată că această caldă chemare a

început să aibă răsunet în sufletul vostru şi să răspundeţi cu această sfântă

hotărâre de curajoasă bărbăţie românească, aşa că astăzi ne unim pentru

totdeauna"63

.

La 21 octombrie 1948, Patriarhul Justinian Marina "a prezidat - în

prezenţa membrilor Sf. Sinod - o mare Adunare bisericească la Catedrala

ortodoxă (fostă a «Încoronării») din Alba Iulia, prin care se consfinţea

refacerea unităţii noastre de credinţă. Toţi preoţii uniţi au fost încadraţi fie în

parohiile lor, devenite acum ortodoxe, fie la alte parohii. Ulterior, din

60

Pr. Prof. Ştefan Lupşa, "Încercări de reîntregire a Bisericii Române după 1700", în Biserica Ortodoxă

Română, LXXV (1957), nr. 10, p. 1042; Asist. Diac. Al. I. Ciurea, "Rezistenţa Bisericii Româneşti faţă de

prozelitismul catolic", în Studii Teologice, I (1949), nr. 3-4, pp. 222-223. 61

A se vedea amănunte în revista Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 9-10. 62

Amănunte asupra desfăşurării întâlnirii sunt prezentate de Diac. Gheorghe I. Moisescu, "Întregirea Bisericii

româneşti din Transilvania", în Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 9-10, pp. 414-415; D.V. Sădeanu,

"21 Octombrie 1948: Ziua Reîntregirii Bisericii româneşti din Ardeal. Adunarea de la Alba Iulia", în vol. De la

suferinţa despărţirii la bucuria reîntregirii, Alba Iulia, 1998, pp. 48-75. 63

Cf. Diac. Gheorghe I. Moisescu, "Întregirea Bisericii româneşti din Transilvania", p. 429. O descriere pe larg

a evenimentelor o realizează şi Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III,

tom I (Biserică. Naţiune. Cultură), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 2006, pp. 158-167.

17

rândurile lor au fost promovaţi doi ierarhi, profesori de teologie, vicari şi

protopopi. În felul acesta, s-a ajuns la refacerea unităţii noastre de credinţă în

Transilvania"64

.

După decretarea unirii de către regimul comunist, Patriarhul Justinian

Marina a căutat să integreze preoţii greco-catolici, având grijă ca fiecare să aibă

buget, ca toate parohiile revenite să aibă preoţi, trimiţând absolvenţi ai

Institutului Teologic din Bucureşti. Pentru arondarea nouă a parohiilor a fost

constituită o comisie din care au făcut parte şi cei trei vicari de la eparhiile din

Transilvania. În acest mod preoţii reveniţi la Ortodoxie au fost rânduiţi în mod

echitabil în parohii şi în posturi de protopopi65

.

În acelaşi mod se va proceda şi la centrele eparhiale din Sibiu, Cluj şi

Oradea. Aici va numi un vicar şi un consilier dintre preoţii reveniţi, iar 50% din

membrii adunărilor eparhiale şi ai Adunării Naţional Bisericeşti este formată

din preoţii şi mirenii reveniţi. De asemenea va fi prevăzut în bugetul Patriarhiei

pentru anul 1951 suma de 1.500.000 pentru ajutorarea bisericilor revenite66

.

Aşa cum reiese din decretul 358 din 1948 bunurile materiale deţinute de

Biserica Greco-Catolică intrau în posesia statului comunist. Numai lăcaşurile de

cult, ce deserveau credincioşii greco-catolici, intrau în posesia Bisericii

Ortodoxe Române. Textul Decretului spunea: "Averea mobilă şi imobilă

aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor menţionate la art. 1 din prezentul

decret, cu excepţia bunurilor fostelor parohii, revin statului român, care o va

lua imediat în posesie"67

.

Decretul 358 precizează că bunurile ce au aparţinut fostelor parohii să fie

împărţite de către "o comisie interministerială, compusă din delegaţi ai

64

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, "Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1989. Patriarhii Justinian şi

Justin. Noua organizare şi legislaţie bisericească. Diaspora românească", p. 276. 65

Noul episcop al Oradiei, Valerian Zaharia, întocmea o dare de seamă a eparhiei, discutând şi stadiul unificării.

În cadrul acestui document înaintat Sfântului Sinod sunt prezentate şi următoarele propuneri:

"Rugăm Sfântul Sinod a acorda atenţia cuvenită şi sprijinul necesar material şi moral, în marea şi nespus

de greaua operă a consolidării unificării între cele două Biserici româneşti din Ardeal.

Ca să intervină la Onoratul Guvern pentru acordarea de ajutoare materiale pe seama bisericilor revenite

şi a preoţilor cu activitate deosebită pe teren misionar.

Să fie trimişi misionari buni pe câteva luni în parohiile revenite, expuse agenţilor de rezistenţă.

Să se creeze un fond misionar general pentru susţinerea activităţii misionare în parohiile respective.

Pentru reuşita generală a operei de unificare să se înfiinţeze câte un post de misionar permanent pe lângă

eparhiile din Ardeal, plătit de Onoratul Minister sau Sfântul Sinod, pentru a se putea face faţă rezistenţei şi

propagandei catolice şi neoprotestante.

Să se intervină la Onoratul Guvern pentru oprirea agresiunii romano-catolice în parohiile revenite.

Să se intervină la Onoratul Guvern pentru luarea măsurilor necesare ca preoţii nereveniţi, aflaţi în funcţii

de stat, să fie transferaţi în mediul ortodox.

Să se îmbogăţească materialul de colportaj cu obiecte necesare ieftine (iconiţe, cruciuliţe) în cantităţi

suficiente". ***, ACNSAS, fond Documentar, dosar 67, f. 1-13. 66

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,

pp. 124-125. 67

Cf. Dr. Vasile Marcu, op. cit., p. 88.

18

Ministerului Cultelor, Finanţelor, Internelor, Agriculturii şi Domeniilor şi

Instrucţiunii Publice", "o parte Bisericii Ortodoxe Române sau celorlalte părţi

componente"68

. Partea despre care vorbeşte decretul ca revenind Bisericii

Ortodoxe Române face referire la bisericile parohiale împreună cu casele

parohiale ce au aparţinut acestora, întrucât aici se continua pastoraţia şi

misiunea. Aceste biserici parohiale vor deservi în continuare spiritual

comunitatea locală şi, ca atare, era firesc să intre în patrimoniul Bisericii

Ortodoxe Române.

După revoluţia din decembrie 1989, decretul 9 (31 decembrie 1989) a

recunoscut existenţa Bisericii Greco-Catolice, iar Decretul-lege nr. 126 din 24

aprilie 1990 a stabilit condiţiile prin care erau retrocedate bunurile ce au

aparţinut acestei Biserici înainte de 1948. Retrocedarea a ridicat probleme

deosebit de delicate. Astfel, multe dintre comunităţile din Transilvania majoritar

ortodoxe trebuiau să retrocedeze minorităţii greco-catolice lăcaşele de cult şi

bunurile ce au aparţinut acestora. S-au fost create tensiuni şi animozităţi ce au

bulversat comunităţile locale şi media publică69

. Soluţionarea acestora a

constituit una dintre cele mai delicate probleme în relaţia Bisericii Ortodoxe

Române cu Vaticanul70

.

Decretul 358 din 1948 este un reper important în relaţia Bisericii

Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică, reper ce s-a dorit a fi

soluţionat odată cu vizita papei Ioan Paul al II-lea în România, în 199971

. De

altfel, tema retrocedărilor de proprietăţi şi biserici din Transilvania72

a

68

***, Decretul 358, art. 3. 69

A se vedea în acest sens: ***, "Comunicatul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, privind recentul

conflict de la Cluj. O pată ruşinoasă în istoria conştiinţei româneşti", în Vestitorul Ortodoxiei, X (1998), nr.

200-201, p. 3; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, "Ne întoarcem la Bukow", în Telegraful Român, 146 (1998), nr.

13-14, pp. 1-2. 70

Diversele întâlniri dintre reprezentanţii celor două Biserici au reliefat faptul că baza rezolvării acestor conflict

din sânul naţiunii române o constituie dialogul. Ierarhii ortodocşi au susţinut faptul că bazele principiilor unui

dialog constructiv sunt: renunţarea ocupării prin forţă a locaşurilor de cult; renunţarea la acţiunile juridice;

renunţarea la orice formă de prozelitism; rezolvarea prin dialog a folosirii locaşurilor de cult. A se vedea la:

***, "Reacţii, Proteste, Scrisori, Declaraţii de presă - la încercarea de impunere, prin intermediul autorităţii

politice, a unor stări de lucruri de natură să tensioneze relaţiile dintre culte", în Telegraful Român, 145 (1997),

nr. 23-24, pp. 3-4; ***, "Episcopatul Ortodox Român din Transilvania către Parlamentul României. Adevărata

ţintă a ofensivei greco-catolice: nu locaşurile de cult, ci credincioşii din ele", în Vestitorul Ortodoxiei, IX

(1997), nr. 187, p. 1. 71

Vasile Vranău, Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna Dej, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2007, 60 p.,

prezintă istoric cazul unei biserici greco-catolice, cu accente marcante de confesionalism. Consider că lămurirea

tuturor acestor diferende au fost şi vor fi lămurite numai prin dialog şi comunicare. 72

Şi în acest caz situaţia a fost destul de delicată, întrucât configuraţia confesională s-a schimbat, iar, pe de altă

parte, este luat în consideraţie numai evenimentul de la 1948 şi nu şi cel din 1698-1701. Tocmai de aceea

rezolvarea acestor diferende a fost şi este dificilă.

19

reprezentat una dintre cele mai importante teme ale dialogului ortodoxo-catolic

în România, imediat după revoluţia din decembrie 198973

.

4. Decretul 410 din 1959

La instalarea regimului comuniste în România monahismul cunoştea "o

perioadă de redresare şi chiar de înflorire"74

. Se ajunge ca pe parcursul a 20 de

ani (1938-1958), prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina, numărul

vieţuitorilor aşezămintelor monahale româneşti să crească de la 4.000 la

6.00075

.

La începutul regimului comunist, cei care intrau în monahism erau

persoane cu vocaţie, care nu căutau doar un refugiu de moment76

. Acest aspect

va fi mult mai evident şi după adoptarea Decretului 410, atunci când cei care

sunt excluşi din monahism vor continua să poarte haina monahală sau vor trăi în

aşa-numita călugărie albă. "De aceea, periodic, mulţi dintre monahii alungaţi

din mânăstiri erau chemaţi la examene psihiatrice, unde se constata cu

surprindere că sunt perfect sănătoşi"77

.

Pentru regimul comunist monahii ortodocşi erau consideraţi a fi o

adevărată "armată neagră" la dispoziţia Bisericii Ortodoxe. Organele de stat

comuniste vedeau în ei un pericol pentru regim. Mânăstirile exercitau o mare

înrâurire spirituală, o influenţă economică şi culturală asupra maselor populare.

Considerat a fi una dintre cele mai grele lovituri date Bisericii Ortodoxe

Române, Decretul 410 legiferează prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe, a

slujitorilor şi a monahilor săi78

. Începută încă din 1948, atunci când Mişcarea

73

A se vedea Mitropolia Clujului, Albei şi Maramureşului, Relaţia actuală dintre ortodocşi şi romano-catolici

în România, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, 74 p. 74

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, "Decretul lui Al. I. Cuza din 1864 şi Decretul nr. 410 din 1959 - privire

comparativă: context, conţinut, consecinţe", în vol. Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959,

Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 57. 75

Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă sub regimul comunist, vol. I, INST, Bucureşti, 2001, p.

323. 76

În opinia Pr. Nicolae Cătălin Luchian monahismul, după război, se afla într-un proces de reorganizare. În

rândurile sale vor pătrunde "elemente, care se vor dovedi nefolositoare şi chiar dăunătoare în viitor. Între noii

aspiranţi la viaţa monahală s-au numărat şi mulţi care s-au îndreptat spre mânăstiri prin forţa împrejurărilor,

lipsindu-le elementara vocaţie... Nu mai puţin adevărat este că alţii, în sărăcia care domnea în România

perioadei imediat următoare terminării războiului, din lipsă de perspectivă, au mers la mânăstiri, unde

întrevedeau posibilitatea de a-şi ostoi măcar foamea trupească. O categorie aparte, care va fi mult incriminată

de către comunişti, o constituie cei care odată cu schimbările survenite pe plan politic şi social în ţară, nu-şi

mai găseau locul în societate şi sub imperiul fricii de a nu cădea victime ale sistemului, s-au retras la

mânăstiri, care nu mai beneficiau de mult de dreptul de azil". Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Monahismul moldav

în primele decenii ale comunismului românesc 1947-1977, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, p. 34. 77

Lect. Dr. George Enache, "Problema monahală în România modernă", în vol. Răstignirea monahismului

românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 100. 78

Redau aici textul Decretului 410/1959: "Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române

decretează

Art. 1. - Decretul 177 din 4 august 1948, pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum

urmează:

După art. 7 se introduce art. 71 având următorul cuprins:

20

Naţională de Rezistenţă şi-a găsit un sprijin deosebit în bisericile, mânăstirile şi

schiturile Bisericii Ortodoxe Române, campania împotriva mânăstirilor şi a

monahilor va fi reluată în perioada 1958-1960 cu o intensitate mărită.

După evenimentele din august 1944, regimul comunist se va concentra

asupra unor probleme considerate a fi stringente momentului. Înţelegând rolul

Bisericii Ortodoxe Române în cadrul societăţii româneşti, Partidul Comunist

"şi-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul

societăţii şi de încadrare şi «neutralizare» a acestora în cadrul noii

orânduiri"79

.

După preluarea deplină a puterii de către comunişti, în 1948, aceştia vor

da Decretul 177/1948, care căuta să reglementeze viaţa religioasă din România.

Prin intermediul acestui decret regimul dorea transformarea cultelor în simple

marionete propagandistice, şi golirea treptată a acestora de vitalitatea lor

spirituală80

.

Decretul 175 din 1948 stabileşte primele restricţii cu privire la cinul

monahal. Prin intermediul său era separată Biserica de şcoală. Învăţământul

"este organizat exclusiv de Stat pe temeiul unităţii de structură şi este aşezat pe

baze democratice, populare şi realist-ştiinţifice"81

. Astfel, "toate şcolile

confesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat"82

. Bunurile şi

clădirile deţinute de aceste instituţii de învăţământ confesionale intrau în

proprietatea statului, fiind confiscate Bisericii83

.

Art. 7 - Monahismul poate funcţiona numai în mânăstirile autorizate ale cultelor legal recunoscute.

Autorizarea de funcţionare a mânăstirilor se dă de către Departamentul Cultelor.

Absolvenţii şcolilor de pregătire a clerului pot intra în monahism la orice vârstă, dacă au satisfăcut serviciul

militar.

Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani bărbaţii şi 50 de ani

femeile, dacă au renunţat la salariu şi la pensia de Stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii deja

stabilite pe baza Codului Familiei.

În cazul când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va autoriza pe unii monahi să ocupe

funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit.

Dispoziţiile de mai sus se aplică mânăstirilor şi schiturilor existente.

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ioan Gheorghe Maurer

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Stoica

Bucureşti, 28 octombrie 1959, Nr. 410". 79

Lect. Dr. George Enache, "Problema monahală în România modernă", p. 92. 80

Decretul lege din 1948 a suferit unele modificări pe parcursul timpului, dar a reglementat activitatea Bisericii

în raport cu Statul până în 2002, când a fost abrogat. după revoluţia din 1989, Patriarhul Teoctist a înaintat un

memoriu Ministerului Culturii şi Cultelor prin care cerea abrogarea unor articole din decret, ce contraveneau

Constituţiei României. A se vedea Arhim. Timotei Aioanei, "Consecinţele nefaste ale Decretului 410/1959", în

vol. Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 103. 81

Decretul 175/1948 publicat în Monitorul Oficial, nr. 177/3 august 1948, decret abrogat prin legea nr. 7 din 8

ianuarie 1998, privind declararea ca abrogate a unor acte normative. 82

Ibidem. 83

Decretul 176/1948 publicat în Monitorul Oficial, nr. 177 din 03 august 1948.

21

Anul 1955 aduce cu sine noi schimbări. În URSS se declanşase un nou

val de persecuţie religioasă, care dorea transformarea Uniunii Sovietice într-un

stat ateu. De asemenea, tot acum se petrec evenimentele de la mânăstirea

Vladimireşti. Vieţuitorii acestei mânăstiri, influenţaţi de Episcopul Nicolae

Popovici al Oradiei84

, vor începe să vorbească despre limitarea libertăţii,

opunându-se regimului. În ciuda opoziţiei Patriarhului Justinian, Securitatea va

interveni, arestând în prima fază pe cei consideraţi a fi principalii vinovaţi, iar

mai apoi întreaga obşte85

.

Din această perioadă datează şi primele acţiuni ale regimului împotriva

monahismului ortodox. În primă instanţă se încearcă oprirea dezvoltării

monahismului prin mijloace economice - falimentarea atelierelor mânăstireşti86

.

"Prin limitarea resurselor mânăstirilor, regimul comunist spera ca o parte

importantă din călugări să renunţe la viaţa monahală"87

.

De asemenea, regimul comunist va aplica şi diverse mijloace

administrative (limitarea posibilităţilor de intrare în monahism), represive

(urmărirea şi arestarea monahilor cu activitate ostilă regimului), ca şi

propaganda împotriva religiei şi a vieţii monahale, pentru controlul şi

subordonarea Bisericii Ortodoxe Române88

.

Un document deosebit de interesant ce anticipează emiterea Decretului

410 îl reprezintă referatul Ministerului de Interne Român, din 22 octombrie

1955. Acest document considera monahismul românesc ca fiind o problemă şi o

ameninţare la adresa regimului, fiind catalogat a fi o formă de manifestare

religioasă antisocială, antipopulară, constituind nuclee de legionari, precum şi

puncte de sprijin pentru moşieri şi burghezi89

. Drept urmare, autorii referatului,

directorul col. Aranici şi căpitanul Chiricu Dumitru, susţineau că "este necesară

găsirea unei soluţii menite să contracareze activitatea duşmănoasă a

călugărilor şi călugăriţelor. Una dintre aceste soluţii, şi cea mai radicală, ar fi

desfiinţarea mânăstirilor. A doua soluţie ar fi concentrarea călugărilor în

84

George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, pp.

157-279. 85

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor '50,

Editura Partener, Galaţi, 2009, pp. 66-68. 86

Aceste ateliere au fost înfiinţate pentru a reorganiza monahismul, îmbinând munca cu rugăciunea, iar, pe de

altă parte, spre a crea o anumită independenţă economică a mânăstirilor româneşti faţă de regimul aflat la

putere. Mânăstirile fuseseră văduvite de majoritatea surselor de subzistenţă. Cu toate acestea, "printr-o politică

economică bine chibzuită, patriarhul Justinian nu numai că a menţinut pe toţi monahii în mânăstiri, dar, din

contră, numărul acestora a crescut considerabil...". George Enache, "Problema monahală în România

modernă", p. 94. 87

George Enache, "Problema monahală în România modernă", p. 94. 88

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor '50, pp.

38-50. 89

Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, "«Desfiinţaţi mănăstirile» un ordin care nu a mai sosit", în Magazin

istoric, XXXII, nr. 8 (377) august 1998, p. 29.

22

câteva mânăstiri mai mari. În sfârşit, cea de-a treia soluţie ar fi luarea unor

măsuri menite pe de-o parte să scoată masele de credincioşi de sub influenţa

mânăstirilor, iar pe de altă parte să se limiteze posibilităţile mânăstirilor de a

recruta noi călugări"90

.

Pe fondul apariţiei revoluţiei maghiare din 1956, în România regimul

comunist începe să dea semne de îngrijorare. Printre cele mai importante cauze

identificate de regim în apariţia mişcărilor revoluţionare se numără existenţa

unor grupuri intelectuale ce au mobilizat populaţia contra regimului. În

România, o bună parte a acestor intelectuali se refugiaseră în mânăstirile şi

schiturile ortodoxe. De asemenea Securitatea constatase o adevărată alianţă

între intelectuali şi oamenii Bisericii. Un exemplu îl constituie şi apariţia

mişcării Rugul aprins, care va coopta personalităţi bisericeşti şi intelectuale ale

vremii91

. Arestarea celor din Rugul aprins de către organele Securităţii, s-a dorit

a fi un semnal al începutului distrugerii monahismului românesc92

.

În anul 1958 Alexandru Drăghici va înainta mai multe propuneri

referitoare la mânăstirile ortodoxe din România93

. Unele din aceste propuneri se

vor regăsi şi în textul Decretului 410 din 11 octombrie 1959. Ca urmare, în

perioada anterioară Decretului se va observa o presiune crescândă exercitată de

Securitate şi de celelalte organe de control ale statului asupra Bisericii

Ortodoxe.

Pasul următor a fost întreprins de secretarul general al Departamentului

Cultelor, Dumitru Dogaru, care în 16 septembrie 1958 trimitea Patriarhului

Justinian o notă prin care propunea o serie de măsuri menite a reorganiza

90

Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 302. 91

Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele comuniste, Editura Ramida,

Bucureşti, 1993; André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2000. 92

Acum vor fi arestaţi şi unii apropiaţi ai Patriarhului Justinian Marina, care făceau parte din Rugul aprins. A se

vedea George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, p. 428. 93

Printre măsurile propuse de Alexandru Drăghici menţionăm:

- Călugării bănuiţi de legionarism sau care au îndeplinit funcţii în aparatul de stat de dinainte de 1945 să fie

scoşi din monahism şi să li se interzică portul hainelor călugăreşti;

- Desfiinţarea seminariilor monahale şi interzicerea frecventării de către călugări şi călugăriţe a Institutului

Teologic;

- Intrarea în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor regionali pentru culte;

- Interzicerea cu desăvârşire a înfiinţării de mânăstiri şi schituri şi închiderea celor care au fost înfiinţate

după 23 august 1944, urmând ca acestora să li se dea destinaţia anterioară, adică de biserici deservite de un

preot de mir;

- Numărul mânăstirilor să fie redus la jumătate;

- Terenul, inventarul agricol şi utilajele mânăstirilor desfiinţate să fie predate GAC-urilor din jur;

- Interzicerea intrării elementelor tinere în mânăstiri fixându-se limita de vârstă de la 50 de ani în sus. A se

vedea la Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2005, p. 259.

23

monahismul ortodox94

. Aceste măsuri erau cu mult mai blânde decât cele ce vor

urma, odată cu adoptarea Decretului 41095

.

Cauzele acestei politici dure faţă de Biserica Ortodoxă a Statului

comunist, ce au culminat cu Decretul 410, constau în: dorinţa statului comunist

de a intra în proprietatea terenurilor şi bunurilor deţinute de Biserică, prin

mânăstirile sale; sărăcirea acestor lăcaşuri spirituale pentru a controla sau

eradica activitatea lor; existenţa în cadrul acestor mânăstiri a unor elemente ce

se manifestau contrar regimului; existenţa în cadrul mânăstirilor a unor

elemente tinere, care puteau fi folosiţi în câmpul muncii, spre construcţia

socialismului. Chiar şi în cazul vârstnicilor sau a celor bolnavi statul comunist

s-a implicat direct şi abuziv, căutând să reducă pe cât posibil apartenenţa lor la

aceste mânăstiri şi implicit desfiinţarea lor. Astfel, statul condiţiona primirea

statului de pensionar (primirea pensiei cuvenite) de plecarea din mânăstire. Cei

bolnavi, în schimb, pentru a putea rămâne în mânăstire trebuia să fie evaluaţi de

o comisie medicală, care s-a arătat intransigentă chiar şi cu cei care erau într-

adevăr bolnavi, obligându-i să se retragă din mânăstire. În acest fel,

"monahismul românesc trebuia să întrupeze deci, prin excelenţă principiul

apostolatului social, deoarece călugării contemplativi au fost obligaţi să se

94

Măsurile cerute erau: a) "Sinodul şi episcopii să-şi asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în

monahism, modificând art. 11 din Regulament, în sensul că, episcopul şi nu stareţul să aprobe intrarea

provizorie, de încercare, în mânăstiri; b) Episcopii să controleze ca noii candidaţi să îndeplinească toate

celelalte condiţii cerute de regulament şi de canoane; c) Să se evite admiterea minorilor; d) Numărul noilor

admişi să ţină seama de posibilităţile de întreţinere pe care le au mânăstirile şi de nevoile reale ale Bisericii, de

măsura în care ei pot lucra pentru nevoile Bisericii şi nu pentru piaţă sau export ca în prezent; e) Să se reducă

numărul schiturile şi mânăstirilor prin concentrarea călugărilor în locurile cu posibilităţi de cazare; f) Să se

excludă din monahism toţi călugării care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politică de azi, nu au nimic

comun cu călugăria, de asemenea, să fie excluşi şi cei care nu îndeplinesc condiţiile regulamentului în vigoare;

g) Să nu fie hirotoniţi preoţi sau diaconi călugări care nu au studiile necesare preoţilor de mir; h) Să se

reglementeze cu stricteţe ieşirile şi învoirile din mânăstiri; i) Biserica Ortodoxă Română să facă o analiză a

nevoilor reale de călugări şi a posibilităţilor proprii de întreţinere a acestora şi să nu mai conteze în viitor pe

sprijinul masiv şi organizat al Statului; j) Să se desfăşoare o muncă sănătoasă de îndrumare şi orientare a

călugărilor şi călugăriţelor prin reorganizarea programului cursurilor şcolilor monahale; k) Să se înceteze

acţiunea de recrutare de călugăriţe care vizează îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre mânăstire să fie un act

personal al celei în cauză, nu ca rezultat al promisiunilor şi propagandei ce se fac în prezent de unele stareţe sau

călugăriţe; l) În funcţie de îndeplinirea condiţiilor de mai sus, să se dea dispoziţii U.C.C.O.M.-ului să menţină

provizoriu sistemul actual, însă la un volum redus la 50% pentru a nu mai încuraja noi intrări în monahism şi

pentru a evita, totuşi, dezorganizarea bruscă a mânăstirilor; m) Împuterniciţii Departamentului Cultelor să fie

autorizaţi să sprijine organele locale în plasarea în câmpul muncii a călugăriţelor care doresc să părăsească

monahismul; n) Comitele executive ale Sfaturilor populare, şcolile şi căminele culturale să se ocupe de minorii

care vor să plece la mânăstiri, analizând cauzele (orfani, copii prea mulţi la părinţi, lipsă de orientare etc.) şi

luând măsuri de îndrumare a lor în vederea plasării şi calificării într-o meserie; o) Patriarhul să examineze toate

acestea cu mitropoliţii şi să ia măsuri". A se vedea A.S.R.I., fond "D", dosar nr. 7755, vol. 7, ff. 71-73, la

Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., pp. 319-320. 95

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan, "Decretul Al. I. Cuza din 1864 şi Decretul nr. 410 din 1959", în vol. Răstignirea

monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 59.

24

transforme în muncitori pentru cauza noului regim social, în ciuda opoziţiei pe

care au manifestat-o la începuturile regimului comunist"96

.

Dorind să preîntâmpine măsurile regimului comunist contra

monahismului românesc, Biserica Ortodoxă Română s-a reunit în şedinţa

Sfântului Sinod din iulie 1959 şi a aprobat Regulamentul pentru organizarea

vieţii monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române97

. Deciziile luate cu

privire la organizarea vieţii monahale nu au satisfăcut organele Statului, care s-

au grăbit să emită Decretul 410 din 11 octombrie 1959.

Decretul 410 din 1959 se inspira din legislaţia lui Cuza. Încălcând unul

dintre principiile fundamentale ale dreptului (principiul neretroactivităţii),

decretul urmărea îndepărtarea tinerilor din mânăstiri şi, ca atare, distrugerea lor

economică. Cei bătrâni nu se mai puteau întreţine singuri.

Realizând o analiză asupra textului Decretului 410, Pr. Prof. Dr. Ion

Vicovan identifică trei contradicţii: 1. Pe de-o parte Biserica Ortodoxă Română

era un cult legal-recunoscut în România. Ca urmare toate mânăstirile funcţionau

legal. Pe de altă parte, măsurile luate de regimul comunist vizau desfiinţarea

mânăstirilor retroactiv şi nu a celor care urmau să se înfiinţeze; 2. Asupra

monahilor decizia nu trebuia să afecteze pe cei care se aflau în mânăstiri (nu

retroactiv), ci pe cei care doreau de atunci înainte să intre în monahism; 3. În

ciuda faptului că Decretul stabilea condiţiile ce trebuiau întrunite de cei care

doreau să intre în monahism, efectele lui s-au resimţit asupra celor care se aflau

deja în mânăstiri98

.

În faţa deciziilor adoptate de regimul comunist, Biserica Ortodoxă

Română a trebuit să reacţioneze. În cadrul acesteia au existat două curente de

opinie: unul ce s-a manifestat categoric împotriva politicii comuniste,

îmbrăţişând ideea martiriului; altul care a considerat ca fiind potrivită supunerea

faţă de hotărârile regimului, cu nădejdea venirii unor vremuri mai bune. Dintre

cei care au luat atitudine împotriva hotărârilor regimului şi a decretului 410,

menţionăm: Patriarhul Justinian Marina, care a fost trimis la schitul

Dragoslavele, fixându-i-se domiciliu forţat pentru şase luni99

; arhimandritul 96

Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, p. 73. 97

A se vedea Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2002, p. 255. 98

Idem, "Decretul Al. I. Cuza din 1864 şi Decretul nr. 410 din 1959", p. 63. 99

Pr. Prof. Dr. Ioan Dură, "Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune

monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981", în Memoria, nr. 2-3, 2006 (55-56), p. 163. Iată ce

se spunea într-un raport al Securităţii din 28 mai 1959: "În ultima vreme, patriarhul Justinian Marina se

manifestă tot mai alarmant în legătură cu unele evenimente ce au loc în cadrul Bisericii Ortodoxe (...).

Concludentă este poziţia sa faţă de excluderea din mânăstiri a mai multor categorii de călugări. Într-o discuţie

cu mai mulţi clerici, patriarhul a afirmat deschis că el nu va aplica dispoziţiile Departamentului Cultelor cu

privire la această problemă, pentru că acestea nu ar fi în conformitate cu hotărârile Sinodului. El susţine că, în

Sinod, s-a hotărât să fie scoşi numai acei călugări care nu corespund din punct de vedere al disciplinei

interioare a fiecărei mănăstiri, iar scoaterea acestora să fie hotărâtă de stareţi şi exarhii respectivi. Justinian

Marina a convocat pe toţi stareţii din eparhia Bucureştilor cu care a întocmit lista de călugări ce trebuie scoşi

25

Mina Dobzeu de la Huşi, care a fost închis în perioada 1959-1964100

;

ieromonahul Hrisostom Asaver (mânăstire Durău)101

; ieromonahul Alexandru

Eftimie Bilan (a vieţuit în mai multe mânăstiri între care şi Secu)102

;

protosinghelul Nifon Corduneanu (mânăstirea Neamţ)103

; ierodiaconul Ilie

Emilian Nichifor (mânăstirea Neamţ)104

; ieromonahul Dionisie Udişteanu

(Mânăstirea Secu)105

; ieromonahul Ioan Justinian Petrinca (mânăstire

Văratec)106

; ieromonahul Alexandru Agaton Daniil Teodorescu (mânăstirea

Sihăstria şi schitul Rarău)107

; arhimandritul Haralambie Vasilache (mânăstirea

Neamţ)108

; arhimandritul Vasile Vasilache (mânăstirea Neamţ-Pocrov)109

etc.

În general, marea majoritate a ierarhilor Bisericii au îndemnat monahii să

ţină cont de hotărârile Statului. Pentru a preîntâmpina sau a atenua duritatea

măsurilor decretului, în perioada 1958-1959, mitropolitul Justin Moisescu va

lua câteva măsuri, reducând numărul monahilor din mitropolie cu câteva sute.

Astfel, la data de 31 decembrie 1958, în mânăstirile Mitropoliei Moldovei se

aflau cca. 2100 de vieţuitori110

, numărul lor scăzând la 1701, la data de 1

octombrie 1959111

, cu puţin înainte de aplicarea Decretului. "Din statisticile

autorităţilor aflăm că, la 31 martie 1960, mai existau 132 de mânăstiri

ortodoxe, 62 fiind desfiinţate ca rezultat al aplicării Decretului 410/1959. Încă

înainte de apariţia decretului, în perioada 1 ianuarie - 28 octombrie 1959

fuseseră «închise» alte 30 de mânăstiri"112

.

Prin decizia 14 din 1959 mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu,

reorganiza viaţa monahală astfel încât se înlătura intervenţia iminentă a Statului

din mănăstiri, analizând situaţia lor conform aceluiaşi criteriu, neluând în consideraţie listele date de

Departamentul Cultelor. Din toate informaţiile obţinute de organele noastre rezultă, în momentul de faţă, cu

claritate, că intenţia patriarhului este aceea de a arunca toată răspunderea măsurilor luate în privinţa

mănăstirilor asupra autorităţilor de stat şi asupra lui Justin Moisescu (mitropolitul Moldovei şi Sucevei), în

timp ce acreditează, în mod sistematic, în rândul clerului, zvonul că el este împotriva acestor măsuri şi luptă

pentru înlăturarea lor". Cf. † Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, "Monahismul

din Moldova şi Decretul 410/1959", în vol. Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura

Doxologia, Iaşi, 2009, pp. 31-32; Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, "Contra armatei negre a călugărilor şi

călugăriţelor", în Magazin istoric, XXX (1996), nr. 2 (347), p. 18. 100

Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ediţia a III-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,

2004, pp. 96-97. 101

Ibidem, p. 32. 102

Ibidem, p. 49. 103

Ibidem, p. 83. 104

Ibidem, p. 180. 105

Ibidem, p. 183. 106

Ibidem, p. 195. 107

Ibidem, p. 250. 108

Ibidem, p. 263. 109

Ibidem. 110

***, Arhiva Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei (ACEI), Dosar nr. 135/1959. 111

Ibidem, Dosar nr. 147/1959. 112

***, Raportul Tismăneanu, http:/www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL-CADCR.pdf, 66-69.

26

comunist. De aceea mitropolitul se adresa în septembrie 1959 Departamentului

Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri: "Avem onoarea a vă aduce la

cunoştinţă că, trecând la aplicarea noului regulament pentru organizarea vieţii

monahale, prin Decizia noastră Nr. 14/1959 am stabilit numărul aşezămintelor

monahale, care vor funcţiona în cuprinsul Arhiepiscopiei Iaşilor, iar în

consfătuirea avută cu stareţii din Moldova, în ziua de 11 septembrie anul

curent, la Mânăstirea Neamţ, am dat îndrumările necesare pentru aplicarea

măsurilor.

Aşezămintele monahale din Arhiepiscopia noastră numără în prezent 20

de mânăstiri şi 6 schituri dependente de mânăstirile mai mari, faţă de numărul

de 52 de unităţi monahale câte au fost în trecut. Un număr de 11 schituri au

fost declarate metoace.

Alăturat, înaintăm decizia noastră Nr. 14/1959 şi vă rugăm a dispune să

se ia act"113

.

Aplicarea Decretului 410 la nivelul întregii Patriarhii Române a avut

implicaţii majore. Aproximativ 5.000 de monahi şi monahii au fost scoşi din

mânăstirile ortodoxe. În mânăstiri au rămas numai cei care aveau peste 55 de

ani, cei cu studii teologice superioare114

, cei cu pensii, dacă renunţau la ele,

precum şi cei bolnavi ce nu puteau fi folosiţi în câmpul muncii. Pentru cei care

erau bolnavi sau bătrâni, Biserica a reuşit să organizeze câteva mânăstiri

sanatorii sau azile, în care aceştia primeau îngrijirea cuvenită. Cele dintâi

mânăstiri de acest fel au fost organizate la Mănăstirea Sihăstria, pentru monahi,

şi la Mânăstirea Slatina, pentru monahii. De asemenea, pentru cei care au plecat

din mânăstiri au fost acordate ajutoare în alimente, permiţându-li-se să îşi ia

lucrurile personale, să-şi desfacă şi să transporte anumite lucruri de pe lângă

casele mânăstireşti în care locuiau şi să le ducă acolo unde se vor stabili115

.

Monahii ce plecau în viaţa civilă, mai primeau din fondurile mânăstiri câte

1.000 lei ajutor pentru haine civile şi transport116

.

După aplicarea Decretului 410 multe dintre mânăstiri au rămas fără

vieţuitori. Acestea vor fi transformate în biserici de enorie. "Pe lângă plecarea

multora dintre călugări, mânăstirile au trebuit să mai facă faţă şi confiscării

proprietăţilor, a pământurilor şi a clădirilor, mai ales ale mânăstirilor şi

schiturilor desfiinţate, bisericile trecând la parohii, iar clădirile mânăstirilor în

proprietatea diferitelor instituţii ale statului: Sfatul Primării Popular,

113

Ibidem, Dosar nr. 8, vol. IV/1959, n., septembrie. 114

Pe lângă fiecare mânăstire vor fi înfiinţate şcoli monahale, pentru a conferi monahilor un minim de pregătire

şi diploma de şcoală elementară de 7 clase. Această măsură avea rolul de a preîntâmpina efectele viitorului

Decret 410, ştiut fiind că toţi cei care nu ştiau carte urmau să fie excluşi din monahism. 115

Ibidem, Dosar nr. 122, vol. II/1960, 4 ianuarie. 116

Ibidem, Dosar nr. 8, vol. V/1959, n., 7 septembrie şi Dosar nr. 118, vol. I/1959, n.

27

cooperative, spitale etc."117

. În lipsa unui personal adecvat multe dintre

mânăstiri şi schituri s-au văzut în faţa imposibilităţii de a mai cultiva

pământurile, de a mai întreţine clădirile avute în proprietate.

Cu toate acestea, au existat multiple încercări de revenire a celor excluşi

din monahism. Aceste încercări veneau atât din partea lor, cât şi din partea

ierarhiei bisericeşti. "Numărul crescut de monahi care s-au întors în mânăstiri

şi au fost reprimiţi, vine să întărească părerea unanimă, că după aplicarea

Decretului din 1959, Biserica, prin ierarhii săi, şi prin mitropolitul Iustin al

Moldovei, a reuşit să readucă viaţa monahală la un nivel acceptabil, în pofida

condiţiilor vitrege"118

.

Pe de altă parte, au existat unii monahi care au refuzat să plece din

mânăstiri. Ei au rămas ilegal acolo, fără a avea o situaţie clarificată. Drept

urmare, de multe ori, la intervenţia abuzivă a Securităţii unii dintre monahi erau

arestaţi condamnaţi. Mărturii despre aceste evenimente specifice epocii au

apărut abia după 1989 sau după ce aceştia erau eliberaţi din închisoare.

Un bilanţ asupra efectelor Decretului 410 în viaţa bisericească ortodoxă

ne arată că la 28 noiembrie 1959 existau în România 192 de mânăstiri şi schituri

şi 6187 de călugări, iar la 21 noiembrie 1963, numărul mânăstirilor şi schiturilor

era de 78, iar al călugărilor de 2126119

. După Decret, pentru a intra în mânăstire

era necesară obţinerea aprobării chiriarhului locului120

, spre deosebire de

vechiul regulament care prevedea numai aprobarea stareţului mânăstirii. De

asemenea era necesar ca orice candidat să aibă următoarele acte: certificat de

sănătate (cap. II, art. 17, lit. b); certificat de studii, din care să reiasă că are cel

puţin şcoala elementară (cap. II, art. 17, lit. c); certificat de la organele de

resort, din care să se vadă corecta atitudine cetăţenească a petiţionarului (cap. II,

art. 17, lit. d); certificat de stare civilă, din care să se constate că nu are nici una

dintre obligaţiile prevăzute de codul familiei în vigoare (cap. II, art. 17, lit. c);

adeverinţă asupra bunurilor sale şi a satisfacerii îndatoririlor fiscale (cap. II, art.

17, lit. f).

În ciuda tuturor prigoanelor şi interdicţiilor, "mânăstirile ortodoxe de la

noi au reprezentat în tot cursul deceniilor şase-şapte un adversar statornic al

autorităţilor comuniste. Considerate de către regimul ateu «puncte de

117

† Emilian Lovişteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, "Monahismul din Moldova şi Decretul

410/1959", p. 38. 118

Ibidem, p. 46. 119

Arhim. Melchisedec Velnic, "Ce s-a urmărit prin Decretul 410/1959?", în vol. Răstignirea monahismului

românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 127. 120

Acesta aproba sau respingea cererea de intrare în monahism ţinând cont de spaţiul existent, posibilităţile de

trai şi condiţiile specifice aşezământului respectiv (cap. I, art. 14 din Regulamentul pentru organizarea vieţii

monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, votat la 3 iulie 1959, aprobat şi de regimul comunist prin

Decizia numărul 11525, la 13 iulie 1959).

28

rezistenţă ideologică a religiei», mânăstirile s-au aflat permanent sub o atentă

supraveghere a securităţii, mulţi călugări fiind condamnaţi la ani grei de

închisoare pentru împotrivirea lor faţă de amestecul brutal al autorităţilor în

viaţa monahală"121

.

5. Concluzii

Măsurile luate de regim împotriva Bisericii Ortodoxe au însemnat o grea

lovitură pentru patriarhul Justinian. Starea sa spirit din această perioadă este

descrisă de unul dintre colaboratorii săi, vicarul Antim Nica: "De o vreme

încoace, e bântuit de rele gânduri patriarhul. Este supărat foc pe toată lumea şi

ar vrea să facă totul aşa cum a făcut acum 10 ani, fără nici o împotrivire. Când

vede că se loveşte de împotriviri, vorbeşte fără măsură şi zice că se retrage din

scaun. Îşi tot face bilanţul activităţii şi se vaită că i se năruie opera"122

.

Caracterizând întreaga perioadă de păstorire a Patriarhului Justinian

Marina, istorici precum George Enache şi Adrian Nicolae Petcu, susţin

următoarele: "Patriarhul Justinian a sperat că, dacă va fi «corect» faţă de

puterea politică, şi aceasta va răspunde la fel. Pentru a-şi atinge scopurile,

patriarhul a făcut numeroase concesii, însă nici unul gratuit. Acest lucru este

important de subliniat când evaluăm activitatea lui Justinian Marina: nu făcea

nimic întâmplător, ci permanent desfăşura un joc complex din care Biserica să

câştige ceva. În acest joc a făcut şi greşeli, unele grave, sau a sacrificat unele

persoane, dar nu a făcut acest lucru din capriciu, ci sperând că, pe ansamblu,

Biserica va fi întărită"123

.

6. Bibliografie 1. ***, "Comunicatul Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, privind recentul

conflict de la Cluj. O pată ruşinoasă în istoria conştiinţei româneşti", în Vestitorul

Ortodoxiei, X (1998), nr. 200-201

2. ***, "Episcopatul Ortodox Român din Transilvania către Parlamentul României.

Adevărata ţintă a ofensivei greco-catolice: nu locaşurile de cult, ci credincioşii din

ele", în Vestitorul Ortodoxiei, IX (1997), nr. 187

3. ***, "Reacţii, Proteste, Scrisori, Declaraţii de presă - la încercarea de impunere, prin

intermediul autorităţii politice, a unor stări de lucruri de natură să tensioneze relaţiile

dintre culte", în Telegraful Român, 145 (1997), nr. 23-24

4. ***, Arhiva Centrului Eparhial Iaşi, fondul Cancelariei (ACEI), Dosar nr. 135/1959.

5. ***, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosarul

nr. 35/1943

121

Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, p. 260. 122

***, ACNSAS, fond Informativ, dosar 701, vol. 1, f. 274. 123

George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964,

p. 223.

29

6. ***, Arhivele Naţionale Române, Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale

Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol. 2 (1949), Bucureşti, 2003

7. ***, Arhivele Serviciului Român de Informaţii, fond D, dosar 2326

8. ***, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953

9. ***, Raportul Tismăneanu, http:/www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL-

CADCR.pdf, 66-69.

10. ***, Restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în comunism, la

http://basilica.ro/stiri/restituirea-imobilelor-preluate-in-mod-abuziv-in-

comunism_12430.html

11. ***, Vaticanul, unealtă josnică a aţâţătorilor la război, Editura Partidului

Muncitoresc Român, fără loc, 1950,

12. ***, Viaţa bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1941

13. Aioanei, Arhim. Timotei, "Consecinţele nefaste ale Decretului 410/1959", în vol.

Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi,

2009

14. Aioanei, Constantin - Troncotă, Cristian, "«Desfiinţaţi mănăstirile» un ordin care nu a

mai sosit", în Magazin istoric, XXXII, nr. 8 (377) august 1998

15. Idem, "Contra armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor", în Magazin istoric, XXX

(1996), nr. 2 (347)

16. Andrei, † IPS Arhiepiscopul Alba Iuliei, "În jurul unei aniversări", în Ziua, serie

nouă, anul V, nr. 1317, 1998

17. Barbu, Daniel, "Biserică şi societate", în Verbum, anul II, nr. 7-12, 1991

18. Besançon, Alain, Confuzia limbilor. Criza ideologică a Bisericii, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1992

19. Chivu-Duţă, Carmen, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura

Polirom, Iaşi, 2007

20. Ciachir, Dan, "Partea şi întregul", în Cuvântul, anul III (VIII), nr. 5 (241), mai 1997

21. Ciurea, Asist. Diac. Al. I., "Rezistenţa Bisericii Româneşti faţă de prozelitismul

catolic", în Studii Teologice, I (1949), nr. 3-4

22. Corneanu, † Dr. Nicolae, Mitropolitul Banatului, Biserica românească din nord-

vestul ţării în timpul prigoanei horthyste, Bucureşti, 1986

23. Daniel, † PF Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 150 de ani de la adoptarea legii

secularizării averilor mănăstireşti din 1863, la http://basilica.ro/stiri/150-de-ani-de-

la-adoptarea-legii-secularizrii-averilor-mnstireti-din-1863_11603.html.

24. Doens, D. I., La reforme legislative du patriarche Justinien de Roumanie. Sa reforme

et sa regle monastique, în „Irenikon”, vol. XXXIV, 1961

25. Dură, Pr. Prof. Dr. Ioan, "Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun

şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981",

în Memoria, nr. 2-3, 2006 (55-56)

26. Enache, George - Petcu, Adrian Nicolae, Monahismul ortodox şi puterea comunistă

în România anilor '50, Editura Partener, Galaţi, 2009

27. Idem, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Editura

Partener, Galaţi, 2009

28. Enache, George, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Editura

Nemira, Bucureşti, 2005

30

29. Idem, "Problema monahală în România modernă", în vol. Răstignirea monahismului

românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009

30. Ghibu, Onisifor, Catolicismul unguresc în Transilvania şi politica religioasă a

statului român, Institutul de Arte Grafice "Ardealul", Bucureşti, 1924

31. Idem, În jurul catolicismului şi a unirii Bisericilor, Editura Librăriei Diecezane,

Arad, 1925.

32. Gillet, Olivier, Religie şi naţionalism. Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub

regimul comunist, traducere de Mariana Petrişor, Editura Compania, Bucureşti, 2000

33. Grossu, Sergiu, Calvarul României creştine, Editura Vremea, Bucureşti, 2006

34. http://basilica.ro/stiri/hotararile_sinodului_permanent_al_bisericii_ortodoxe_romane.

html.

35. Ică jr., Diac. Prof. Dr. Ioan I., „Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române:

radiografia unei probleme”, în vol. Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis,

Sibiu, 2002, pp. 539-540.

36. Ionescu Gură, Nicoleta, Stalinizarea României. Republica Populară Română: 1948-

1950. Transformări instituţionale, Editura All, Bucureşti, 2005

37. Ionescu, Nae, Sorţi de isbândă ai nouei ofensive catolice, în vol. Roza vânturilor,

Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

38. Lovişteanul, † Emilian, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, "Monahismul

din Moldova şi Decretul 410/1959", în vol. Răstignirea monahismului românesc.

Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009,

39. Luchian, Pr. Nicolae Cătălin, Monahismul moldav în primele decenii ale

comunismului românesc 1947-1977, Editura Doxologia, Iaşi, 2010

40. Lupşa, Pr. Prof. Ştefan, "Încercări de reîntregire a Bisericii Române după 1700", în

Biserica Ortodoxă Română, LXXV (1957), nr. 10

41. Man, Iuliu, "Zece ani de la reîntregirea Bisericii româneşti din Ardeal", în Biserica

Ortodoxă Română, LXXVI (1958), nr. 10-11

42. Manea, Vasile, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ediţia a III-a, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2004

43. Marcu, Dr. Vasile, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Documente şi mărturii, Editura Cartier, Bucureşti, 1997

44. Marina, † PF Justinian, Apostolat social. Pilde şi îndemnuri pentru cler, vol. 10,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1971

45. Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996

46. Mitropolia Clujului, Albei şi Maramureşului, Relaţia actuală dintre ortodocşi şi

romano-catolici în România, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006

47. Moisescu, Diac. Gheorghe I., "Întregirea Bisericii româneşti din Transilvania", în

Biserica Ortodoxă Română, LXVI (1948), nr. 9-10

48. Moraru, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000, vol. III, tom I

(Biserică. Naţiune. Cultură), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006

49. Muraru, Ioan - Iancu, Gheorghe, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentare

comparativă, ediţia a III-a, Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1955

31

50. Nechita, Pr. Conf. Dr. Vasile - Buchiu, Pr. Conf. Dr. Ştefan - Stănescu, Pr. Emilian -

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru (coord.), Apostolatul creştin şi social al Bisericii

Ortodoxe Române: 1925-2005, Editura Vasiliana '98, Iaşi, 2005

51. Oancea, Diac. Lect. Dorin, "Bisericile Greco-Catolice într-o perspectivă ortodoxă", în

Revista Teologică, VII (79), nr. 1, 1997

52. Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, "Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1989.

Patriarhii Justinian şi Justin. Noua organizare şi legislaţie bisericească. Diaspora

românească", în vol. Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Partener,

Galaţi, 2007

53. Idem, "Încercări şi reveniri de preoţi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti

până în anul 1948", în Biserica Ortodoxă Română, LXXXVI (1968), nr. 9-10

54. Idem, "Ne întoarcem la Bukow", în Telegraful Român, 146 (1998), nr. 13-14

55. Idem, Dicţionarul teologilor români, Ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

2002

56. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2+3, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, 1994

57. Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a V-a, Editura Sophia, Bucureşti,

2000

58. Păiuşan, Cristina - Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul

comunist. 1945-1958, vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului,

Bucureşti, 2001

59. Petcu, Adrian Nicolae, "Participarea Bisericii Ortodoxe Române la rezistenţa

anticomunistă", în Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România,

Editura Kullusys, Bucureşti, 2003

60. Rădulescu, Mihai, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei, sub lespezi, în gherlele

comuniste, Editura Ramida, Bucureşti, 1993

61. Romano, Sergio, 50 de ani de istorie mondială. Pacea şi războaiele de la Yalta până

în zilele noastre, traducere de Mircea Vasilescu, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 1999

62. Sădeanu, D.V., "21 Octombrie 1948: Ziua Reîntregirii Bisericii româneşti din Ardeal.

Adunarea de la Alba Iulia", în vol. De la suferinţa despărţirii la bucuria reîntregirii,

Alba Iulia, 1998

63. Scrima, André, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană,

Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

64. Stan, Lavinia - Turcescu, Lucian, Religie şi politică în România postcomunistă,

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010.

65. Tănase, Stelian, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1998

66. Vasile, Cristian, "Biserica Română Unită după 1944", în Revista 22, anul X, nr. 14

(476), 6-12 aprilie 1999

67. Idem, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2005

68. Idem, Între Vatican şi Kremlin. Biserica Greco-Catolică în timpul regimului

comunist, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

32

69. Velnic, Arhim. Melchisedec, "Ce s-a urmărit prin Decretul 410/1959?", în vol.

Răstignirea monahismului românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi,

2009

70. Vicovan, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi,

2002

71. Idem, "Decretul lui Al. I. Cuza din 1864 şi Decretul nr. 410 din 1959 - privire

comparativă: context, conţinut, consecinţe", în vol. Răstignirea monahismului

românesc. Decretul 410/1959, Editura Doxologia, Iaşi, 2009

72. Voicu, Constantin, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea

spirituală şi naţională a poporului român, Sibiu, 1989

73. Vranău, Vasile, Intoleranţă religioasă. Cazul Ocna Dej, Editura Gutenberg, Târgu

Lăpuş, 2007.