CAPITOLUL I CONSIDERAŢII GENERALE 1.Scurt istoric asupra semnalmentelor şi portretului vorbit Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul, folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau şi anume: aspectul exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau accidentale, anumite ticuri sau obiceiuri. Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu trecerea timpului, şi de organele judiciare ale statelor în vederea identificării infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele referitoare, pe de o parte, la identificarea 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
1.Scurt istoric asupra semnalmentelor şi portretului vorbit
Din cele mai vechi timpuri s-a impus nevoia diferenţierii unui om de altul,
folosindu-se în acest scop deosebirile care-i individualizau şi anume: aspectul
exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau accidentale,
anumite ticuri sau obiceiuri.
Deosebirile dintre aspectele exterioare ale persoanelor au fost folosite, cu
trecerea timpului, şi de organele judiciare ale statelor în vederea identificării
infractorilor. Printre preocupările de bază ale organelor judiciare au fost şi cele
referitoare, pe de o parte, la identificarea persoanelor în virtutea trăsăturilor
exterioare caracteristice fiecărui individ, iar pe de altă parte, la crearea, pe această
bază, a unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor ce încălcau normele
juridice.
În acest context a apărut şi a intrat în terminologia judiciară noţiunea
de ,,semnalmente’’.
Prin semnalmente înţelegem trăsăturile exterioare, generale şi particulare, ale
unei persoane, pe baza cărora aceasta poate fi recunoscută şi identificată1.
1 C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Serviciul Cultural, Presă şi Editorial al Ministerului de Interne, 1974, p. 3
1
Semnalmentele unei persoane trebuie privite atât sub aspect anatomic şi
funcţional, cât şi în ceea ce priveşte particularităţile morfologice ale acestora.
Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi
identificării, trebuie făcută în mod clar şi sistematic, folosindu-se o terminologie
elaborată, unitară şi precisă, pentru a se asigura eliminarea confuziilor şi greşelile
ce se pot ivi. Aceasta se poate face cu ajutorul metodei portretului vorbit, care
reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei
persoane sau ale unui cadavru2.
Bazele portretului vorbit au fost stabilite în sec.XV de către Leonardo da
Vinci, care arată că tehnica descrierii portretului vorbit constă în ,,maniera de a
reţine şi reproduce profilul unei figuri umane după ce a fost văzută o singură dată’’.
El a sistematizat organele corpului uman, considerându–le a fi de diverse tipuri:
drepte, concave, convexe.
Tehnica identificării persoanelor după semnalmente a intrat însă în practica
organelor de poliţie datorită lui Alphonse Bertillon (1853-1914), ajutor de grefier la
Prefectura poliţiei din Paris, care în anul 1879 a propus, în vederea recunoaşterii
recidiviştilor, măsurarea lungimii unor elemente invariabile ale scheletului şi
corpului uman, creând astfel antropometria.
Metoda lui Alphonse Bertillon a constat în măsurarea, cu ajutorul unor
instrumente (metrul şi compasul), a ansamblului corpului (talia, lungimea braţelor
şi a bustului), a capului (înălţimea şi lăţimea lui), a înălţimii şi lăţimii urechii drepte
şi a membrelor (lungimea labei piciorului stâng, a degetelor mijlociu şi mic de la
mâna stângă şi a antebraţului aceleiaşi mâini).
Bertillon a elaborat, pe lângă înregistrarea antropometrică şi câteva metode
de identificare pe baza semnalmentelor exterioare, fiind vorba, în principal, de
metoda portretului vorbit, precum şi de albumul fotografic, ultimul marcând un salt
calitativ în fotografia semnalmentelor.
2 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 4
2
Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost oficializat în Franţa în 1888,
România situându-se printre primele ţări europene care a introdus această metodă,
prin înfiinţarea în 1892, la Bucureşti, de către profesorul dr. Mina Minovici, a unui
Serviciu de Antropometrie.
Ca urmare a înfiinţării acestui serviciu, sarcina pregătirii agenţilor de poliţie
şi a funcţionarilor de la penitenciare şi-a asumat-o dr. Nicolae Minovici, profesor al
Şcolii Româneşti de Antropologie.
Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de către o serie de oameni de
ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Calinescu, etc.
2. Fundamentul ştiinţific al identificării după semnalmentele
exterioare
Fundamentul ştiinţific al acestei identificări îl constituie individualitatea şi
relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale fiecărui individ adult.
Pentru ca o persoană să poată fi deosebită de alta, sub raport criminalistic şi
deci identificată, este necesar ca descrierea caracteristicilor sale anatomice să se
facă după metode ştiinţifice, recurgându-se la o terminologie adecvată şi la criterii
precise de apreciere a dimensiunilor3.
Descrierea semnalmentelor (metoda portretului vorbit) are în
vedere caracteristicile întregului corp, accentul fiind pus pe
particularităţile anatomice ale feţei, în descriere fiind vizate volumul, forma, poziţia
şi culoarea părţilor observate, fiecare element fiind apreciat nu în funcţie de un
anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc
ansamblul descris4.
3 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II a, Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 1654 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 5
3
Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care le efectuează,
precum şi de utilajul tehnic ajutător destinat acestui scop. Uneori descrierea unui
individ de către un martor ocular este incompletă, chiar eronată, din cauza unor
împrejurări obiective sau subiective ce împiedică o bună percepţie.
În acest context trebuie subliniată unitatea dintre cele două domenii ale
criminalisticii şi anume, domeniul tehnic şi tactic. În esenţă, identificarea se face cu
ajutorul unor metode şi tehnici specializate, în cadrul unor activităţi de urmărire
penală, desfăşurate potrivit unor reguli tactice specifice ascultării martorilor sau
victimelor infracţiunii5.
3. Principiile care stau la baza portretului vorbit
Identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe
principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare;
principiul dinamicităţii precise între ceea ce este identic şi ceea ce este
asemănător6.
Toate obiectele lumii materiale, incluzând în această categorie şi fiinţele şi
fenomenele, sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale, însuşirile acestora
nerepetându-se.
Fiecare fiinţă are o individualitate certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în
esenţa ei şi uşor de recunoscut. Prin urmare, identitatea se constituie
în ,,proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel puţin un anumit timp, ceea ce este,
calitatea de a-şi păstra un anumit timp caracterele fundamentale”7.
5 E. Stancu, op. cit., p. 1666 V. Bercheşan, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Little Star, Bucureşti, 2004, p. 6217 V. Bercheşan, Valorificarea ştiinţifică a urmelor infracţiunii, curs de tehnică criminalistică, vol. III, Little Star, Bucureşti, 2003, p. 171
4
Metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea şi datorită faptului
că omul are însuşirile cele mai variate şi complicate, la el manifestându-se cele mai
numeroase elemente de asemănare, dar, în acelaşi timp, şi multiple posibilităţi de
diferenţiere.
Totodată, trebuie avută în vedere transformarea continuă şi permanentă a
omului, care se manifestă prin schimbarea în timp şi ca intensitate a trăsăturilor sale
specifice. În cazul persoanei se poate vorbi de modificări lente, produse
independent de voinţa sau dorinţa individului, având loc după stabilirea maturităţii
fizice (când apare stadiul de alterare şi involuţie) şi care privesc, printre altele, şi
forma capului, a feţei, a dentiţiei.
Trăsăturile corpului uman, însă, pot suferi şi modificări rapide, determinate
în mare măsură de dorinţa persoanei, ca portul bărbii, al mustăţii, dezvoltarea
corpolenţei, schimbarea culorii părului, etc.
Unele modificări pot fi cauzate şi de anumite boli sau traumatisme suferite de
corpul uman, precum şi de intervenţii chirurgicale, ele constituind semnele
particulare ale persoanei respective.
Vârsta, de asemenea, dă naştere la modificări ce privesc, de regulă,
dimensiunile anumitor organe sau părţi ale corpului, fără ca ele să afecteze relieful
exterior al acestora – apariţia ridurilor, obezitatea, etc. Sunt foarte puţin afectate de
modificări, cu excepţia celor cauzate de accidente, părţile corpului care au o
structură osoasă sau cartilaginoasă, ca de exemplu: forma frunţii, a septului nazal,
forma şi dimensiunile urechii.
Indiferent de natura modificărilor, trebuie să se ţină seama de faptul că ele nu
exclud identificarea, chiar dacă generează o serie de dificultăţi.
Aceasta pentru că, pe de o parte, urmărirea unui infractor nu se întinde pe o
perioadă atât de mare încât anumite trăsături ale aspectului exterior să sufere din
cauza vârstei modificări esenţiale, de natură să-l facă de nerecunoscut, iar pe de altă
parte, chiar dacă modificările cuprind un volum mare de trăsături fizice, astfel încât
5
nu mai este posibilă identificarea în temeiul lor, rămâne posibilitatea identificării
lor după trăsăturile funcţionale sau după alte metode şi mijloace criminalistice8.
Aşadar, trăsăturile exterioare ale unei persoane prezintă o stabilitate destul de
mare, valoarea de identificare a acestora depinzând nu numai de gradul de
stabilitate, ci şi de frecvenţele lor, în sensul că trăsăturile rare au o valoare mai
mare decât cele întâlnite des.
Pentru a se asigura o descriere ştiinţifică a semnalmentelor persoanei, trebuie
să se ţină cont de o serie de reguli cu valoare de principii:
Descrierea trăsăturilor exterioare ale persoanei trebuie să cuprindă
caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului, respectiv capul,
umerii, mâinile, picioarele, precum şi elementele caracteristice feţei;
Înfăţişarea persoanei se va descrie atât sub aspectul semnalmentelor anatomice
(statice), cât şi sub aspectul semnalmentelor funcţionale (dinamice).
Semnalmentele statice au în vedere particularităţile morfologice ale corpului,
capului, feţei şi ale elementelor componente ale acestora, indiferent dacă persoana
este în acţiune sau în repaus relativ.
Semnalmentele dinamice se referă la caracteristicile exterioare ale
persoanelor care pot fi sesizate în timpul mişcării, respectiv în timpul mersului,
vorbirii sau al altor activităţi desfăşurate de individ.
În strânsă legătură cu semnalmentele anatomice şi funcţionale este necesară
individualizarea acelor caracteristici referitoare la variaţiile morfologice
dobândite ereditar sau ca urmare a unor fenomene patologice, intervenţii
chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobândite de persoană ca urmare
a rănirii şi deformării unor organe sau părţi ale corpului uman, de cicatrice, negi,
aluniţe sau alte semne legate de naştere, accidente, etc.
8 V. Bercheşan, M. Ruiu, op. cit., p. 623
6
Observarea unei persoane în vederea reţinerii şi înregistrării semnalmentelor se
va face, de regulă, din faţă, adică din plan frontal şi din profil. Dacă este posibil,
persoana este observată şi din spate.
Posibilităţile de descriere diferă în funcţie de persoana care efectuează
această operaţie, de existenţa unor mijloace tehnice, de durata şi de distanţa de la
care se face observarea. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele
planuri (forma nasului, proeminenţa ochilor, buzelor), dar şi elemente care pot fi
observate numai din planul frontal (poziţia ochilor, depărtarea urechilor, lăţimea
nasului) sau din cel lateral (forma urechilor, profunzimea rădăcinii nasului,
înclinarea bărbiei).
Pentru identificarea cu ajutorul metodei portretului vorbit, după redarea
semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanei, se vor descrie
îmbrăcămintea şi obiectele aflate asupra ei;
La descrierea semnalmentelor o importanţă deosebită trebuie acordată folosirii
unei terminologii comune, precise şi unitare, în felul acesta evitându-se anumite
greşeli sau confuzii;
Descrierea semnalmentelor trebuie făcută într-o succesiune logică, ce va fi
respectată şi atunci când, din diverse motive, nu se pot observa toate
semnalmentele persoanei;
La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea semnalmentelor
se va face în funcţie de mărime, formă, poziţie sau culoare.
Mărimea, în principiu, nu se redă prin valoarea absolută a rezultatului
măsurătorii, ci prin comparaţii cu mărimea altor părţi ale corpului şi se va nota
cu ,,mic’’, ,,mijlociu’’ şi ,,mare’’.
În cazul în care detaliul este deosebit de mic sau deosebit de mare, se notează
cu termenii ,,foarte mic’’ sau ,,foarte mare’’.
Mărimea unui element al corpului, capului, figurii se poate referi la înălţime,
lungime, grosime, lăţime.
7
De aceea, termenii pot fi în funcţie de caracteristica ce se descrie şi anume:
înalt, mijlociu ,scund – pentru înălţime;
lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;
gros, mijlociu, subţire – pentru grosime;
lat, mijlociu, îngust – pentru lăţime9.
În practică, însă, pot fi folosiţi, atât termenii – mare, mijlociu, mic - cu
referire la caracteristica ce se descrie, cât şi termenii menţionaţi anterior.
Forma este dată de conturul liniar exterior al organului (părţii de organ) ce
trebuie să fie descris, urmând a fi încadrat în una din figurile geometrice cu care se
Poziţia (amplasamentul) unui detaliu al figurii sau al corpului uman se
apreciază după planuri imaginare, verticale sau orizontale, ce trec prin detaliu, sau
după elemente învecinate, notarea urmând a evidenţia dacă este orizontal, vertical
sau oblic.
Astfel, bărbia poate fi verticală, proeminentă sau retrasă, având în vedere un
plan vertical imaginar ce pleacă de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală,
cu comisuri ridicate sau coborâte, în funcţie de un plan imaginar orizontal ce trece
prin colţurile sale.
Culoarea se va menţiona pentru detalii care au această însuşire, cum ar fi
tenul, părul, ochii sau alte organe (părţi de organe) care prezintă o coloraţie
deosebită de restul pielii.
Pentru realizarea portretului vorbit trebuie să existe o conlucrare între
specialistul criminalist, victimă şi martori, atât pentru identificarea infractorului, cât
şi pentru stabilirea identităţii unui cadavru, în ultimul caz fiind necesară şi apelarea
la cunoştinţele medicului legist.
Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit işi găseşte
aplicabilitatea în diverse domenii, respectiv:
9 C. Dumitrescu, E. Gacea, Elemente de antropologie judiciară, M. I., Bucureşti, 1993, p. 13
8
identificarea autorului unei infracţiuni prin prezentarea pentru recunoaştere a
persoanei suspecte de către cel care l-a observat şi i-a reţinut semnalmentele;
darea în urmărire a infractorilor care se sustrag urmăririi penale sau
executării pedepsei;
identificarea persoanelor cu identitate necunoscută sau a celor care işi ascund
identitatea;
identificarea cadavrelor necunoscute;
căutarea persoanelor dispărute în mod suspect de la domiciliu;
identificarea autorilor infracţiunilor rămase cu autori necunoscuţi după
semnalmentele descrise de victimă, martori;
recunoaşterea unei persoane care apare după o absenţă îndelungată.
4.Factori obiectivi şi subiectivi în domeniul portretului vorbit
Identificarea persoanelor după trăsăturile exterioare depinde în mare măsură
şi în mod direct de modul în care s-a făcut perceperea şi memorarea
semnalmentelor10.
La ascultarea persoanei care urmează să facă recunoaşterea trebuie să se ţină
seama de factorii obiectivi şi subiectivi care pot influenţa plenitudinea şi fidelitatea
perceperii. Principalii factori obiectivi care exercită o asemenea influenţă sunt
următorii:
distanţa de la care se execută observarea persoanei;
locul unde se află persoana respectivă;
timpul când se face observarea şi condiţiile atmosferice şi de vizibilitate;
durata observării;
poziţia persoanei observate şi îmbrăcămintea acesteia;
capacitatea de percepere şi apreciere a celui care face observarea11.10 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 1411 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 10
9
Este cunoscut faptul că percepţia se realizează de cele mai multe ori în
momentul săvârşirii infracţiunii. Ori percepţia realizată în acest moment are, de
regulă, o durată scurtă de timp, persoana neavând posibilitatea să studieze detaliile
care duc la identificare. Dacă la aceasta se adaugă şi faptul că persoana de
recunoscut a fost văzută o singură dată, rezultă dificultăţile pe care le întâmpină cel
chemat să facă identificarea.
De asemenea, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să se ţină
cont şi de factorii de natură subiectivă, adică de aptitudinile persoanei de a percepe,
reţine şi reproduce amănuntele după care urmează să facă recunoaşterea,
determinate de vârstă, sex, ocupaţie, experienţă de viaţă, structură psihofiziologică,
starea de spirit în momentul reţinerii semnalmentelor.
Fidelitatea şi plenitudinea percepţiei depind în mare măsură de modul de
comportare a omului faţă de manifestările din jurul său. Evenimentul sau persoana
care trezesc interesul şi solicită atenţia se percep mai bine decât cele care îl lasă
indiferent pe individ.
Plenitudinea percepţiei este influenţată, în acelaşi timp, într-o mare măsură
de deficienţele organelor de simţ ale celui care percepe.
Păstrarea în memorie a celor percepute şi redarea lor fidelă sunt influenţate
de o serie de factori, printre care un loc important îl ocupă timpul. Dacă ascultarea
persoanei în vederea recunoaşterii este efectuată la scurt timp de la percepere,
redarea va fi mai exactă şi invers.
De aceea se impune ca ascultarea să se facă într-un moment cât mai apropiat de cel
în care s-au perceput faptele. Se apreciază că dintre semnalmentele exterioare se
reţin mai uşor vârsta, sexul, înălţimea, mărimea capului, forma nasului, culoarea
părului, mersul, eventualele malformaţii12.
12 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 15
10
CAPITOLUL II
DESCRIEREA SEMNALMENTELOR DUPĂ METODA
PORTRETULUI VORBIT
În folosirea metodei portretului vorbit semnalmentele pot fi clasificate astfel:
semnalmente anatomice (statice);
semnalmente funcţionale (dinamice);
semne particulare;
11
îmbrăcăminte şi obiecte portabile.
1. Semnalmentele anatomice (statice)
Semnalmentele anatomice vizează elemente caracteristice privind statura,
constituţia fizică, aspectul general al persoanei, forma capului şi a feţei, etc. În mod
convenţional, în aceste semnalmente se includ sexul şi vârsta.
Sexul (bărbat sau femeie) poate fi apreciat prin folosirea a trei modalităţi :
observarea directă a persoanei;
verificarea sexului la introducerea în arest;
determinarea medico-legală a sexului.
În observarea directă a persoanei trebuie avute în vedere şi alte semnalmente
ale acesteia, respectiv: înălţimea, constituţia corpului, expresia fizionomiei, gradul
de dezvoltare a sânilor, prezenţa sau absenţa pilozităţii faciale, vocea şi vorbirea,
dezvoltarea şoldurilor şi a gambelor, mersul şi vestimentaţia.
Verificarea sexului se face şi cu ocazia introducerii în locurile de detenţie şi
arest preventiv, respectându-se prevederile Codului de procedură penală referitoare
la percheziţia corporală13.
Atunci când există îndoieli cu privire la sexul unei persoane, se impune
efectuarea unui examen medico-legal, prin care se va determina cu exactitate sexul.
Vârsta - se apreciază cu o anumită probabilitate, întrucât pot fi prezenţi o
serie de factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică (aparentă) şi cea
cronologică, cum ar fi: tipul constituţional al persoanei, starea generală a
organismului, condiţiile de muncă şi de locuit, mediul de viaţă, climă, bucuriile şi
suferinţele omului.
În ceea ce priveşte periodizarea vieţii persoanei, există următoarele etape
fiziologice:13 C. Pr. Pen., art. 106 alin. 2, Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea percheziţionată.
12
viaţa intrauterină (până la naştere);
copilăria (până la 14 ani);
tinereţea (14-30 ani);
maturitatea (30-60 ani);
bătrâneţea (peste 60 ani).
Întrucât în aprecierea vârstei pot fi săvârşite erori, este indicat ca aceasta să
se facă per ansamblu. Astfel, înălţimea de 150cm este caracteristică vârstei
prepubertare, dar ea poate fi întâlnită şi la un om matur; aspectul părului şi pielii,
procesele de uzură ale dentiţiei au relevanţă numai în măsura în care sunt asociate.14
Medico-legal, valoarea medie a vârstei poate fi dedusă şi din luarea în calcul
a unor elemente: talia, perimetrul toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului,
circumferinţa braţelor, circumferinţa coapselor, dimensiunile bazinului (la
persoanele de sex feminin), dezvoltarea pilozităţii (la nivelul axilelor, regiunii
genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului), modificarea elasticităţii pielii
(ridurile), modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, forţa musculară,
dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos.
Cel mai stabil element este dentiţia care, prin constanţa apariţiei, creşterii şi
uzurii, oferă criterii importante pentru determinarea vârstei.
Deoarece vârsta nu se poate aprecia cu exactitate, s-a recurs la încadrarea ei
între anumite limite.
Astfel, s-a stabilit că pâna la 25 de ani vârsta să fie apreciată cu o
aproximaţie de 3 ani; de la 25 la 60 de ani vârsta să fie apreciată cu o aproximaţie
de 5 ani, iar de la 60 de ani în sus, vârsta să fie apreciată cu o aproximaţie de 10
ani.
Înălţimea - valoarea înălţimii se exprimă în centimetri, atunci când
semnalmentele se stabilesc având persoana (cadavrul) în faţă. În caz contrar, se vor
folosi termenii de: foarte mic, mic, mijlociu, înalt, foarte înalt.
14 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 22
13
Pentru bărbaţi scara înălţimii se prezintă astfel:
foarte mic – sub 150 cm;
mic - 151-160 cm;
mijlociu – 161-170 cm;
înalt – 171-185 cm;
foarte înalt – peste 185 cm.
În cazul femeilor, aceste valori se vor considera cu 5 cm mai puţin.
În aprecierea înălţimii trebuie să se ţină seama şi de înălţimea pălăriilor,
căciulilor, coafurilor, încălţămintei, pentru a putea fi scăzute corespunzător din
statura aparentă a persoanelor cărora le sunt redate semnalmentele.
Constituţia corpului - este determinată de dezvoltarea sistemului osos, a
musculaturii şi a ţesutului adipos. Aprecierea constituţiei persoanei se face pe trei
gradaţii:
atletici – persoanele la care dezvoltarea sistemului osos, a musculaturii şi
a ţesutului adipos este normală;
slabi – persoanele subdezvoltate;
graşi – se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului adipos.
Aspectul general sau ţinuta unei persoane poate fi apreciată ca sportivă,
elegantă, atletică, greoaie sau asociată unor profesii ca: marinar, balerin, ofiţer, etc.
Forma liniilor de contur ale corpului şi capului uman
Conturul corpului depinde de forma coloanei vertebrale, de obişnuinţa
ţinutei acesteia. El poate fi:
drept;
încovoiat;
piept proeminent;
cocoşat.
Umerii pot fi apreciaţi după înălţime, putând fi orizontali, ridicaţi, coborâţi,
precum şi după volumul lor (lăţime), fiind înguşti, mijlocii şi laţi.
14
Ca particularităţi se pot semnala fenomenele de asimetrie atât în privinţa
volumului, cât şi a înclinaţiei (un umăr mai ridicat faţă de celălalt).
Membrele, atât cele superioare, cât şi cele inferioare, se descriu după
lungimea şi grosimea acestora, la mâini descriindu-se şi degetele.
După lungime, membrele pot fi :
lungi;
mijlocii;
scurte.
Sub aspectul grosimii, întâlnim membre:
groase;
mijlocii;
subţiri.
Ca particularităţi se reţin: picioarele în formă de : “X” sau de “O”, prezenţa
platfusului, polidactilia, lipsa unui deget, mâinile prea lungi sau prea scurte în
raport cu corpul. De asemenea, în raport de anotimp, la aprecierea conturului
corpului trebuie să se ţină cont şi de îmbrăcămintea persoanei, aceasta putând
masca anumite trăsături caracteristice ale corpului.
Forma capului depinde de forma, dezvoltarea şi poziţia oaselor ce-l
alcătuiesc. Aprecierea conturului capului se face atât din planul frontal, cât şi din
cel lateral.
Privit din faţă, capul poate fi încadrat în una din următoarele forme:
pătrată;
dreptunghiulară;
ovală;
rotundă;
triunghiulară;
rombică.
15
Din acest plan se poate stabili şi plasamentul simetric sau asimetric al unor
organe (ochi, nas, gură, pomeţi).
Privit din profil, capul poate prezenta următoarele contururi:
rotund (normal);
alungit;
ţuguiat;
plat.
Particularităţi ale conturului capului văzut din profil prezintă forma osului occipital,
care poate fi turtit sau bombat.
formă pătrată formă rotundă
16
formă dreptunghiulară formă ovală
formă triunghiulară formă rombică
17
Detaliile figurii umane
Figura umană se examinează din faţă şi din profil, ea cuprinzând zonele feţei
de la linia de inserţie a părului până la vârful bărbiei (osul mentonier).
Figura umană cuprinde trei zone:
zona frontală, aflată între inserţia părului, arcadele sprâncenoase şi
rădăcina nasului;
zona nazală, aflată între rădăcina nasului şi baza acestuia;
zona bucală, aflată în partea inferioară a figurii, între baza nasului şi
vârful bărbiei15.
În funcţie de necesităţi, însă, pot fi luate în calcul cinci zone, respectiv:
fruntea, ochii, nasul, gura şi bărbia16.
Repartizarea celor trei regiuni pe dimensionări aproximativ egale reprezintă o
faţă construită proporţionat şi orice abatere a vreunei zone de la dimensiunea de 1/3
din totalul lungimii feţei indică o neregularitate de construcţie morfologică deosebit
de caracteristică pentru persoana sau cadavrul respectiv.
Depăşirea de către o zonă a feţei a dimensiunii de 1/3 din totalul profilului se
notează, după clasificarea tripartită cu: mare, mijlociu sau mic, sau după
clasificarea pentapartită cu: foarte mare, mare, mijlociu, mic şi foarte mic. Astfel,
zona frontală poate depăşi dimensiunea de 1/3 în detrimentul zonei nasului sau al
zonei bucale, în ultimul caz mutând centrul feţei mai jos.
Se pot întâlni şi situaţii inverse, când centrul feţei pare mutat spre zona
superioară datorită dezvoltării mai pronunţate a zonei nazale sau bucale, sau chiar a
ambelor. Sunt cazuri în care zona nazală domină întreaga faţă prin depăşirea
delimitării de 1/3 şi prin retranşarea zonelor frontală şi bucală.
În acelaşi timp, figura umană poate fi apreciată şi sub aspectul lăţimii în
anumite zone, precis delimitate, şi anume:
zona dintre cele două oase parietale;15 C. Dumitrescu, E. Gacea, op. cit., p. 2116 E. Stancu, op. cit., p. 167
18
zona dintre cele două oase zigomatice;
zona dintre extremităţile mandibulei.
Fiecare zonă poate fi încadrată în cele trei dimensiuni: lată, mijlocie, îngustă.
După descrierea zonei capului şi a feţei în ansamblu, se trece la analiza separată a
fiecărei părţi a feţei, insistându-se asupra caracteristicilor individuale şi mai ales
asupra particularităţilor.
Fruntea este limitată în partea superioară de inserţia părului, iar în partea
inferioară de baza arcadelor.
Se observă din faţă şi din profil, descriindu-se următoarele elemente:
înălţimea, lăţimea, înclinarea, conturul şi particularităţi ale frunţii.
Înălţimea se apreciază observând persoana din faţă, fruntea putând fi înaltă,
mijlocie sau scundă (mică), în raport de distanţa dintre inserţia părului şi rădăcina
nasului.
Lăţimea frunţii se observă privind persoana tot din faţă, apreciindu-se
distanţa de la o tâmplă la alta. Ea poate fi:
lată;
mijlocie;
îngustă.
19
Zona frontală
Zona nazală
Zona bucală
Înclinarea frunţii se apreciază din profil, raportând înclinarea reală la un plan
vertical imaginar care străbate rădăcina nasului. În raport de acest plan imaginar,
fruntea poate fi socotită:
oblică înapoi (teşită, retrasă);
verticală (dreaptă);
proeminentă (bombată).
Conturul frunţii se observă tot din profil, putând fi concav sau convex
(arcuit).
Ca particularităţi ce pot fi întâlnite la descrierea frunţii se pot menţiona:
sinusul frontal;
proeminenţa boselor frontale;
proeminenţa arcadelor;
fruntea concavă;
asimetria arcadelor;
fruntea concavă cu arcade proeminente;
fruntea foarte înaltă cu contur curbat;
prezenţa ridurilor.
Sinusul frontal este o proeminenţă osoasă situată deasupra rădăcinii nasului,
în partea de mijloc a frunţii, iar bosele frontale sunt proeminenţe osoase aflate în
părţile laterale superioare ale frunţii.
Arcadele sunt apreciate ca mari, mijlocii sau mici. Mărimea lor variază în
funcţie de unghiul de înclinare a frunţii, şi anume cu cât fruntea este mai înclinată,
ele sunt mai mari şi invers.
În ceea ce priveşte prezenţa ridurilor, acestea pot fi întâlnite sub forma a
două – trei şanţuri adânci sau pot fi riduri numeroase, dar puţin adânci, care însă
acoperă întreaga frunte. Ridurile adânci pot avea forma unor vălurele, pot fi curbate
cu marginile în coborâre, pot prezenta frânturi în coborâre sau pot fi dispuse
neregulat.
20
frunte înaltă şi lată
frunte mijlocie
frunte mică şi îngustă
frunte mijlocie şi lată
21
Nasul constituie unul din elementele ce se reţin cu destulă uşurinţă în cazul
observării semnalmentelor, el având un rol însemnat în conturarea fizionomiei
persoanei.
Examinarea nasului se face din faţă şi din profil, elementele cere interesează
portretul vorbit fiind: rădăcina nasului, linia conturului, baza nasului (orientare şi
17 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit., p. 3818 Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 43119 Camil Suciu, op. cit., p. 431
23
Conformaţia nărilor se notează ţinând seama de unele caracteristici, fără
folosirea gradaţiilor de mărime, apreciindu-le ca: lipite, dilatate, întoarse, strânse,
ridicate sau turtite numai într-o parte.
Vârful nasului se notează, de asemenea, fără folosirea gradaţiilor ca: subţire,
gros, bilobat, deviat spre dreapta sau spre stânga.
Culoarea nasului este în general de aceeaşi nuanţă cu a restului feţei, dar nu
în toate cazurile. Uneori culoarea nasului poate să difere, îndeosebi a vârfului, care
poate prezenta o nuanţă roşie, roşie-maron, violetă, indicând ori unele boli de piele,
ori o stare de debilitate sau consum excesiv de alcool.
Nasul poate prezenta o serie de particularităţi, dintre care menţionăm:
vârful nasului în formă de sferă;
vârf turtit;
vârful nasului deviat dreapta sau stânga;
osul nazal zdrobit;
nas ondulat (neregulat);
nas în şa;
nas cu nările lipite;
aripi cărnoase;
aripi ridicate;
prezenţa cicatricelor, a negilor;
abundenţa părului în nările nasului;
malformaţii congenitale sau accidentale;
culoarea deosebită a nasului – roşie, vânătă.
24
nas convex nas cârn (concav)
Profilul fronto-nazal, alcătuit din prelungirea liniei frunţii peste linia dosului
nasului, începe de la linia de inserţie a părului şi se termină la vârful nasului.
Se observă din planul lateral şi pot fi întâlnite următoarele forme de profil:
continuu, formând o linie aproape dreaptă;
frânt, ce are forma unei linii frânte datorită rădăcinii nasului care esre de
profunzime mică;
paralel, caz în care linia frunţii prelungită şi linia conturului nasului
formează două paralele;
unghiular, atunci când liniile frunţii şi nasului formează un unghi la
nivelul rădăcinii nasului;
arcuit, reprezentând o combinaţie a unei frunţi bombate cu un nas ce are
un contur convex sau coroiat;
25
ondulat, respectiv o combinaţie dintre o frunte bombată şi un nas cu
contur concav.
Profilul naso-bucal este alcătuit din zona cuprinsă între baza nasului şi
vârful bărbiei, fiind conturat de structura şi dezvoltarea maxilarelor superior şi
inferior.
Acest profil poate prezenta una din următoarele forme:
ortognat, caracterizat printr-o linie de profil ştearsă, fără ridicături osoase
la nivelul nasului prognat, când profilul este dur, cu maxilare bine
dezvoltate, gură şi al gurii;
retrognat, atunci când oasele maxilarului inferior sunt retrase, profilul
gurii formând o linie concavă;
profil cu maxilar proeminentă;
inferior proeminent, atunci când bărbia este bine reliefată.
profil retrognat profil prognat profil cu maxilar inferior proeminent
26
Zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii umane, întinzându-se de la
şanţul subnazal până la vârful bărbiei. La descrierea aceste zone trebuie avute în
vedere următoarele:
distanţa naso-labială;
buzele şi proeminenţa acestora;
mărimea, forma şi particularităţile gurii;
dinţii;
bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.
Distanţa naso-labială cuprinde porţiunea dintre baza nasului şi marginea
exterioară a buzei superioare. Se descrie sub aspectul înălţimii şi lăţimii sale. Din
punct de vedere al înălţimii, distanţa naso-labială poate fi mare, mijlocie, mică, iar
din punct de vedere al lăţimii, poate fi lată, mijlocie sau îngustă.
Buzele sunt formaţiuni cărnoase care delimitează gura şi acoperă dinţii,
reproducând exact, în regiunea bucală, forma arcadelor alveolo-dentare. Cele două
buze se unesc lateral, formând comisurile gurii. Pot fi descrise apreciindu-se
grosimea, proeminenţa, culoarea şi alte particularităţi.
După grosime, se întâlnesc buze subţiri, mijlocii şi groase, iar după
proeminenţă pot fi:
buză superioară proeminentă;
buză inferioară proeminentă;
ambele buze proeminente.
Descriindu-se culoarea buzelor, se menţionează dacă sunt palide, roşii sau
violete.
Ca particularităţi ale buzelor se pot întâlni:
ambele buze crăpate;
buza superioară sau inferioară crăpată;
buza superioară foarte ridicată;
27
buza inferioară coborâtă;
malformaţiile ca, de exemplu, buza de iepure.
gură oblică cu buze subţiri buze foarte subţiri
buză inferioară proeminentă ambele buze proeminenteGura constituie prima porţiune a aparatului digestiv, fiind reprezentată
printr-o cavitate care conţine limba şi dinţii. Este delimitată de restul gurii prin
buze, obraji, vălul palatin, planşeul bucal, comunicând posterior cu faringele.
Gura se observă din plan frontal, examinându-se dimensiunea, forma şi
particularităţile ei. Dimensiunea gurii se apreciază ca mare, mijlocie sau mică.
Forma gurii este dată de poziţia comisurilor (colţurilor gurii) în raport cu un
plan orizontal ce traversează centrul ei. Se pot întâlni:
guri orizontale;
guri cu comisuri coborâte;
guri cu comisuri ridicate.
În examinarea gurii se pot examina şi unele particularităţi, cum ar fi:
gura exagerat de mare;
gura în formă de inimă;
gura oblică.
28
Interiorul gurii, atunci când poate fi examinat, permite constatarea unor
anomalii ca: hipertrofia gingiilor, diferite tumori (chisturi), perforaţia sau
deformarea bolţii palatinului20.
gură în formă de inimă comisuri orizontale
comisuri coborâte comisuri ridicate
Dinţii se găsesc în cavitatea bucală, fiind fixaţi în alveolele dentare ale
maxilarului şi mandibulei printr-o articulaţie proprie. Sunt în număr de 32 la adult
atunci când se formează dentiţia permanentă.
După forma şi caracteristicile individuale ale dinţilor, se deosebesc patru
feluri de dinţi: incisivi (8), canini (4), premolari (8) şi molari (12).
Descrierea dinţilor se referă numai la cei din faţă, respectiv incisivi şi canini,
şi mult mai rar sunt descrişi premolarii, dacă aceştia devin vizibili în timpul râsului
şi al vorbirii.
La descrierea dinţilor se au în vedere: mărimea, culoarea, aşezarea, uzura,
precum şi particularităţi ale acestora. Ca mărime, întâlnim dinţi mici, potriviţi şi
mari. După culoare, dinţii pot fi: albi, gălbui, gri sau negri.
20 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p.63
29
Aşezarea dinţilor se referă atât la orientarea lor, cât şi la gruparea în
maxilare. Astfel, dinţii pot fi clasificaţi ca: drepţi, ieşiţi în afară, orientaţi înspre
înăuntru, iar după grupare se împart în: regulaţi, rari sau îndepărtaţi.
Sub aspectul uzurii se menţionează dacă sunt rupţi sau tociţi din cauza
alimentaţiei, a profesiunii sau a fumatului. De asemenea, la dinţi se pot aprecia şi
unele particularităţi, ca:
dinţi laţi;
dinţi asimetrici;
dinţi falşi;
prezenţa tartrului;
existenţa unor lucrări dentare de tipul plombelor sau protezelor;
dinţi îmbrăcaţi;
absenţa congenitală a întregii dentiţii;
fenomenul de homodontism (toţi dinţii au aceeaşi formă).
Ca particularităţi ale gurii în legătură cu vizibilitatea danturii, se menţionează
cele două extremităţi, vizibilitatea gingiilor în timpul vorbirii sau acoperirea dinţilor
în timpul vorbirii, astfel încât aceştia nu pot fi descrişi.
Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, conturând faţa şi dându-i
forme caracteristice. Ea se examinează din plan frontal, sub aspectul înălţimii şi
lăţimii şi din plan lateral, din punct de vedere al înclinaţiei.
Înălţimea bărbiei se stabileşte ţinându-se seama de distanţa de la linia bucală
până la vârful bărbiei, şi poate fi mare, mijlocie sau mică.
Lăţimea bărbiei poate fi apreciată ca îngustă (ascuţită), mijlocie, lată.
Înclinaţia bărbiei privită din profil pate fi:
oblică interior (retrasă);
verticală;
proeminentă.
Ca particularităţi ale bărbiei reţinem:
30
bărbia dublă;
bărbia bilobată;
bărbia alungită;
bărbia cu gropiţă;
bărbia plată;
bărbia proeminentă.
bărbie bilobată bărbie lată
bărbii alungite
31
bărbie mijlocie
bărbii verticale
bărbie dublă
32
bărbie cu gropiţă
Marginea inferioară a mandibulei poate fi orizontală, intermediară sau oblică.
Ochii sunt situaţi în cavitatea orbitală, la nivelul bazei acesteia, având
următoarele părţi vizibile:
pupila – ocupă centrul ochilor şi este un orificiu rotund, aparent d culoare
neagră;
irisul – este o bandă colorată situată în jurul pupilei şi dă culoare ochilor;
sclerotica sau albul ochilor.
Ochii se descriu după formă, mărime, aşezare în orbită, culoare şi alte
particularităţi. Forma ochiului poate să varieze în raport cu poziţia unghiurilor
interne şi externe. Astfel, există:
ochi drepţi, când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul extern şi
intern al ambilor ochi.
ochi cu comisurile interne coborâte;
ochi cu comisurile externe coborâte.
Mărimea ochilor se apreciază în funcţie de lungimea şi lăţimea lor, ei putând
fi mari, mijloci sau mici.
Aşezarea în orbită a globului ocular se observă din profil şi poate fi :
normală;
înfundată;
proeminentă.
33
Culoarea ochilor este dată de pigmentaţia irisului, în funcţie de care pot fi:
albaştri, negri, căprui, verzi, etc.
Ca particularităţi ale ochilor putem reţine: privirea saşie; ochii ciacâr
(culoarea diferită a celor doi ochi); absenţa unuia sau a ambilor ochi; ochii
asimetrici; prezenţa anumitor boli (cataracta, strabismul); inelul alb al pupilei
(gerantoxon).
Mai poate fi apreciat, de asemenea, spaţiul interocular, respectiv distanţa
dintre cei doi ochi, ca mare, potrivită sau mică.
ochi mari
ochi cu comisuri orizontale
ochi cu comisuri interne ridicate
34
ochi mijlocii cu comisuri orizontale
ochi cu comisuri interne coborâte
deformaţie a ochiului drept
Pleoapele sunt în număr de două – superioară şi inferioară – ele mărginind
orificiul palperbral (deschizătura ochilor). Sunt descrise după lungime, lărgime,
forma deschiderii şi particularităţi.
Pentru aprecierea lungimii pleoapelor se ţine seama de distanţa de deschidere
dintre cele două pleoape, putând fi apreciată ca: mare, mijlocie sau mică.
35
Forma deschiderii pleoapelor se apreciază după poziţia colţurilor externe faţă
de cele interne, iar particularităţile pleoapei constau în:
negi;
inflamaţii cronice;
cicatrice;
răsfrângerea pleoapei inferioare;
pungi simple sau duble sub pleoapele inferioare;
grosimea exagerată a pleoapelor;
pleoapa superioară coborâtă pe ochi;
culoarea deosebită, etc.
Genele sunt fire de păr implantate pe marginea pleoapelor. Genele pleoapei
superioare sunt mai dese, mai groase, mai tari şi mai lungi ca cele ale pleoapei
inferioare.
Se descriu după lungime, desime şi orientare, putând fi:
lungi, potrivite sau scurte;
dese, potrivite sau rare;
drepte, orientate în sus sau orientate în jos.
Sprâncenele se examinează din punctul de vedere al amplasării, direcţiei,
formei, dimensiunii în lungime şi lăţime, nuanţei de culoare şi particularităţilor.
Amplasarea sprâncenelor priveşte poziţia lor reciprocă, cât şi faţă de globii
oculari. Se pot întâlni sprâncene:
reunite;
apropiate;
depărtate;
ridicate sau
coborâte pe ochi.
Direcţia sprâncenelor poate fi oblică interior, orizontală sau oblică exterior.
După formă, sprâncenele pot fi:
36
rectilinii (drepte);
arcuite;
unghiulare;
sinuoase (neregulate).
După dimensiune, se au în vedere lungimea firului de păr şi lăţimea
sprâncenelor. Astfel, după lungimea firului de păr, sprâncenele pot fi: lungi,
intermediare, scurte, pensate, iar după lăţime ele sunt late, mijlocii sau înguste.
Nuanţa de culoare este, în general, asemănătoare cu cea a părului de pe cap, deşi
încărunţirea sprâncenelor se produce mai lent. Se pot întâlni sprâncene negre,
blonde, şatene, albe, roşcate, etc. Ca particularităţi ale sprâncenelor, se pot
semnala: abundenţa lor, lipsa sau faptul că sunt rare, precum şi acea ridicare
nervoasă a unor fire de păr din componenţa lor.
sprâncene oblice exterior
sprâncene pensate
37
sprâncene coborâte pe ochi
sprâncene groase reunite
sprâncene orizontale
sprâncene asimetrice
38
sprâncene unghiulare
Barba şi mustăţile se apreciază, atunci când sunt prezente la o anumită
persoană, după formă, mărime şi culoare.
Barba este formată din părul care creşte la bărbaţi pe bărbie şi obraji. Ea
poate fi:
mare, când cuprinde toată faţa şi părul ei este lung;
barbişon, când cuprinde toată faţa, dar părul este scurt;
guler, când este o continuare a perciunilor şi cuprinde întreaga faţă până
sub bărbie;
muscă, când este un mănunchi de fire sub buza inferioară;
cioc, când este de dimensiuni mici şi cuprinde întreaga bărbie21.
Potrivit unui alt autor22, barba poate fi descrisă astfel:
după lungimea firului de păr, poate fi mare, mijlocie sau mică;
după formă întâlnim:
barbă plină;
barbă marinar;
zgardă (când acoperă numai marginea inferioară a maxilarului);
barbişon (când cuprinde numai bărbia);
cioc (partea centrală a bărbiei);
21 C. Panghe, C. Dumitrescu, op. cit.,p. 8222 Camil Suciu, op. cit., p. 435
39
muscă (o mică porţiune sub buza inferioară).
Mustaţa este formată din părul care creşte deasupra buzei inferioare le bărbaţi
şi poate fi:
mare cu colţuri drepte;
mare cu colţuri ridicate;
mare cu colţuri coborâte;
tăiată mărunt pe buză;
tăiată pe porţiunea foselor nazale;
coadă de rândunică.
Barba şi mustăţile au, în mod obişnuit, aceeaşi culoare cu cea a părului, dar
se pot diferenţia uneori. În caz de diferenţiere se menţionează culoarea. De
asemenea, se menţionează dacă sunt cărunte, au numai fire răzleţe albe sau sunt
complet albe.
mustaţă coadă de rândunică
40
mustaţă cu colţuri drepte barbă mare
mustaţă mare cu colţuri coborâte
Părul se descrie apreciindu-se linia de inserţie, natura, desimea, portul,
lungimea, culoarea. De asemenea, se studiază favoriţii şi chelia.
Linia de inserţie a părului se observă la partea superioară a porţiunii verticale
a osului frontal, ea marcând locul de implantare a părului pe suprafaţa capului.
Această linie se poate încadra în una din următoarele forme:
dreaptă;
ascuţită;
circulară în sus;
circulară în jos;
ondulată.
41
Natura părului este determinată de modul firesc de creştere a firelor. Din
acest punct de vedere putem întâlni păr drept, ondulat, buclat, creţ.
După desime, părul poate fi des, normal sau rar. Din punct de vedre al
lungimii părul poate fi: lung, mijlociu sau scurt.
Portul părului este determinat de felul de pieptănare, prezentând variaţiile:
cărare pe partea stângă;
cărare pe partea dreaptă;
părul purtat peste cap;
părul adus pe frunte.
După un alt autor23, coafura mai poate prezenta şi următoarele variante:
păr purtat cu cărare pe mijloc;
păr tuns scurt;
ras complet;
păr purtat cu plete la spate;
păr complet netuns.
Culoarea părului poate fi: neagră, castanie, blondă, roşcată, albă. În cazul în
care se constată prezenţa încărunţirii, se va menţiona gradul de răspândire,
respectiv dacă este parţială, totală sau sub forma unor şuviţe cărunte. Trebuie avută
în vedere şi posibilitatea modificării culorii părului cu ajutorul mijloacelor
cosmetice.
Favoriţii (perciunii) pot fi apreciaţi după lungime (lungi, mijlocii, scurţi) şi
după direcţia lor (drepţi, oblici).
Calviţia (chelia) se apreciază în raport cu zona capului pe care o afectează,
putând fi:
frontală – când cuprinde regiunea dinspre frunte a capului;
temporală – când se află pe părţile laterale ale capului;
frontal-parietală – când este plasată pe partea superioară a capului;
23 Camil Suciu, op. cit., p. 436
42
occipitală – când se găseşte spre ceafă;
totală – când afectează întreaga zonă a capului.
inserţie ondulată
inserţie dreaptă
inserţie circulară în sus
43
calviţie totală
calviţie frontal-parietală
Urechea reprezintă unul din elementele esenţiale ale figurii umane,
apreciindu-se că prezintă cele mai multe calităţi identificatoare. Urechile prezintă
un dublu caracter: sunt imuabile ca formă, de la naştere până la moartea persoanei
şi variabile, respectiv nu se întâlnesc două urechi identice.
Urechea se descrie, pe de o parte, ca aspect general, mărime şi poziţia ei faţă
de cap, iar pe de altă parte, ca detalii morfologice ale pavilionului urechii şi
eventuale particularităţi.
Ca aspect general, urechea poate fi de formă rotundă, ovală, triunghiulară şi
rectangulară.
Ca mărime, se apreciază înălţimea şi lăţimea urechii, grupându-le într-o
gradaţie tripartită de: mare, mijlocie şi mică, respectiv lată, mijlocie şi îngustă.
Pentru stabilirea înălţimii urechii se măsoară intervalul dintre vârful urechii şi
44
partea cea mai de jos a lobului, iar pentru stabilirea lăţimii se măsoară zona
mediană a pavilionului urechii, între marginea exterioară a helixului şi tragus.
Depărtarea urechilor se apreciază în funcţie de distanţa acestora faţă de
conturul capului, putând întâlni:
urechi lipite;
urechi depărtate superior;
urechi depărtate inferior;
urechi depărtate total;
urechi depărtate asimetric.
Pavilionul exterior al urechii se compune din mai multe elemente
caracteristice, principalele fiind: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul şi
conca.
Helixul este marginea exterioară, cartilaginoasă a urechii, care începe de
deasupra tragusului, chiar din concă, şi se continuă până la lob. Se împarte în trei
zone: helix originar, helix superior şi helix posterior.
Helixul originar începe din concă şi ţine până la vârful superior al urechii.
Poate fi apreciat ca lung, mijlociu sau scurt.
Helixul superior începe de la vârful urechii şi se termină la îndoitura dinapoi
a acesteia. El se poate aprecia după lungime (lung, mijlociu, scurt) şi după lăţime
(lat, mijlociu, îngust).
Helixul posterior începe de la îndoitura dinapoi a părţii superioare a urechii şi
ajunge până la lob. Şi el poate fi apreciat după lungime şi lăţime în cele trei
gradaţii: mare, mijlociu, mic.
Ca particularităţi ale helixului se pot observa:
caracterul deosebit al acestuia (helix rotunjit, ascuţit, în echer);
helix incomplet;
helix atrofiat;
lăţimea pronunţată a helixului;
45
prezenţa unor proeminenţe sau nodozităţi.
Antehelixul este paralel spre interiorul urechii cu helixul, el fiind o
proeminenţă cartilaginoasă de formă concavă, rectilinie sau convexă, amplasată fie
în acelaşi plan, fie sub sau peste nivelul helixului. Se mai pot face aprecieri în
legătură cu dezvoltarea antehelixului, putând fi şters (aproape absent), hipertrofiat,
atrofiat sau poate lipsi.
Tragusul este un cartilagiu mic, de regulă de formă triunghiulară, formând
peretele anterior al canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixată de faţă, iar
vârful se află înspre marginea posterioară a urechii, respectiv spre helixul posterior.
Tragusul poate fi ascuţit, şters sau bine conturat.
Antetragusul este plasat la partea inferioară a antehelixului, opus tragusului şi
deasupra lobului urechii. El este format dintr-un cartilagiu mai mult sau mai puţin
dezvoltat. Antetragusul se descrie după:
înclinaţie (orizontal, oblic);
formă (concav, rectiliniu, convex);
mărime (mic, mijlociu, mare).
Lobul este amplasat în partea inferioară a urechii, în continuarea helixului
posterior şi sub antetragus, alcătuind partea cărnoasă a urechii. Prezintă valoroase
elemente de individualizare legate de mărime, formă, aderenţă şi alte particularităţi.
După mărime, lobul poate fi mic, mijlociu, mare, iar după formă oval,
rotunjit, ascuţit. După aderenţă, lobul poate fi lipit, semilipit sau liber.
Şi în cazul lobului trebuie să se pună accent pe evidenţierea particularităţilor
acestuia, respectiv: perforat, absent total sau parţial, mărimea exagerată.Conca este
orificiul urechii care permite sunetului sa pătrundă spre urechea internă. Poate
prezenta o serie de caracteristici apreciate după mărimea şi profunzimea ei:
împinsă înapoi;
de-a curmezişul;
îngustă;
46
largă;
înaltă;
atrofiată;
foarte mică;
foarte profundă.
Urechea mai prezintă două scobituri, şi anume: fosa digitală şi fosa
naviculară. Fosa digitală (depresiunea digitală) este situată în partea superioară a
pavilionului urechii, între partea anterioară a helixului şi partea superioară a
antehelixului. Fosa naviculară (depresiunea luntri) este situată între regiunea
posterioară a helixului şi a antehelixului.
Particularităţile pavilionului urechii: absenţa pavilionului, absenţa unei părţi
din pavilion, pavilion atrofiat, pavilion hipertrofiat.