globalizare_si_regionalizare

8/6/2019 globalizare_si_regionalizare

http://slidepdf.com/reader/full/globalizaresiregionalizare 1/81

CUPRINS

Introducere

……………………………………….

Capitolul 1Globalizarea – conţinut şi semnificaţii…………

Capitolul 2Corporaţiile multinaţionale – principalul vector al globalizării……………………………………..

Capitolul 3Globalizarea producţiei – firma în faţa

provocărilor globale……………………………

Capitolul 4Globalizarea economiei – argumente pro şicontra

……………………………………………..Capitolul 5

Raportul globalizare – regionalizare…………..

Capitolul 6

Uniunea Europeană ……………………………..



Globalizare şi regionalizare

Capitolul 7 Dezvoltarea regională în România

…………….

Capitolul 8 Planul Naţional de Dezvoltare………………….

Bibliografie

Capitolul 1

GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

2




Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală

a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea se

caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminarea barierelor dintre economiile naţionale, precum şi amplificarea

legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei mai

utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că

există o definiţie general acceptată.

Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii

Mondiale:

Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o

parte din ce în ce mai mare a activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite.

Formele globalizării

Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor

a luat diferite forme:

• Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a

bunurilor şi serviciilor consumate provin din importuri. În

domeniul relaţiilor financiare externe, procesul de globalizare

3




se oglindeşte aşadar în creşterea mai rapidă a comerţului

internaţional faţă de producţia mondială. În perioada 1950 –

1994, comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp ce producţia mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a

comerţului internaţional constituie o consecinţă a adâncirii

diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului pe

pieţele externe de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în

domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor.• Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii

rapide a investiţiilor străine directe sunt: liberalizarea

politicilor în domeniu; implementarea programelor de

privatizare, cu participarea investitorilor străini; achiziţiile şi

fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei;noile tehnologii, care facilitează transporturile şi

telecomunicaţiile, precum şi organizarea managementului

firmelor implantate la mari distanţe. Producţia internaţională,

inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a

altor întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prinacorduri şi alianţe, fără participarea de capital a cunoscut o

puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricaţie într-o ţară

şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de

fabricaţie internaţională. Progresul tehnologic permite

descompunerea şi dezagregarea proceselor de producţie.Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de4




producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de

producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori

vânzarea unui produs naţional către un cumpărător străin, cidecurge din diferitele localizări naţionale ale întreprinderilor

care participă la crearea aceluiaşi produs. Societăţile

multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării

economice în ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor

tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitareaaccesului la noi pieţe.

• Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost

facilitată de progresele în domeniul comunicaţiilor şi

informaticii. Odată cu pieţele financiare globale au apărut şi

crizele financiare globale care au relansat discuţiile cu privirela avantajele şi dezavantajele procesului de globalizare.

Există opinii conform cărora globalizarea nu este un

fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un secol.

Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din PIB erau comaparabile,iar datorită graniţelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce

este totuşi nou în această perioadă?

5




Pieţe noi

• Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci,

asigurări şi transporturi;• Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu

posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la distanţă, în tim real,

cu instrumente financiare noi precum produsele financiare

derivate;

• Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferareaachiziţiilor şi fuziunilor;

• O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale.

Actori noi

• Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea,dominând producţia mondială;

• Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie

multilaterală cu autoritatea de a impune reguli guvernelor

naţionale;

• O reţea internaţională în creşetere de organizaţiineguvernamentale;

• Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai

importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociaţia

Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociaţia Nord –

Americană a Liberului Schimb), etc.

6




• Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22,

OECD.

Reguli şi norme noi

• Economia de piaţă s-a răspândit la scară planetară;

• Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a

regimurilor politice;

• Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şicunoscute pe arii din ce în ce mai extinse;

• Convenţii globale referitoare la problemele de mediu;

• Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate

intelectuală, comunicaţii, investiţii, etc.

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine)

• Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan

mulţi oameni;• Telefonia celulară;

• Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea

ferată.

7




Capitolul 2

CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE

- principalul vector al globalizării –

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru

corporaţiile multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii

acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care

menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare,

deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, caurmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie

internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele

din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea

economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-

o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotareleunei singure ţări.

Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională

este cel de grup – holding, prin care se înţelege un ansamblu

format din societatea – mamă şi filiale plasate direct sub

controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie

8






ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în

apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific

şi tehnologic ridicat.În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al

multinaţionalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de

producţie. Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a

utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la scară

naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor

factorilor de producţie la scară planetară , ca urmare a

intensificării procesului de globalizare economică.

În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau

circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994,aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme

multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50

000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe

tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele

multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii,ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din

regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de

dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor

multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un

număr mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 demiliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o10






Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru

aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla

Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolariactive plasate în străinătate. Primele 50 de corporaţii

multinaţionale ce aparţin unor state în curs de dezvoltare provin

din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care

împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în

străinătate ale celor 50.În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al

companiilor multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între

primele 25 de firme este prezentă o singură companie

românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al

transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate dintotalul celor 88350 pe care îi are.

Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu

ţările reprezintă primul agent al comerţului internaţional.

Concluzii generale:

Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a

intensificării activităţii companiilor multinaţionale, cât şi o

cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional.Deşi activitatea acestora este concentrată în cea mai mare12




parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor

asupra economiilor în curs de dezvoltare.

Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoareaadăugată creată în activităţile desfăşurate în străinătate a

crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa

internă. În ultimul deceniu a crescut numărul aşa – numitelor

megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un

miliard de dolari. Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele

care prezintă cele mai mari avantaje competitive şi spre

pieţele cu un potenţial înalt de creştere a cererii, amplificat de

un grad mai mare de liberalizare şi deschidere.

Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte în multe

privinţe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de

activităţi, dominate de servicii, facilitate de instrumente

financiare extrem de sofisticate.

În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenitun parametru esenţial. Mărimea întreprinderilor condiţionează

expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie

operaţională şi financiară menită a reduce vulnerabilităţile.

13




Capitolul 3

GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI

Firma în faţa provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o

viziune globală şi cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora,

1997, p. 513 - 541

Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte

de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva

teoriei comerţului internaţional. Firma parcurge procesul de

internaţionalizare pornind de la întrebarea iniţială “să ne

extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale

procesului respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau

corporaţie multinaţională.

Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată

de motive multiple:14




necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele

naţionale;

identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile; clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita

servire internaţională., etc.

Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate

astfel: datoria externă a ţării în care se investeşte;

guvernele instabile;

problemele de schimb valutar;

restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor

străine şi birocraţia; tarifele şi alte bariere comerciale;

corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul

cooperării, încredinţând o afacere mai degrabă celui care dă

mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o

ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-un actaprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări

operează fără o asemenea interdicţie”

pirateria tehnologică;

costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a

sistemului de comunicaţie.

15




După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru

fiecare piaţă potenţială în parte şi firma a ales piaţa pe careurmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai

eficientă de acces, variantele pentru care poate opta fiind

următoarele:

Exportul indirect

Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este

exportul. Exportul de circumstanţă este o modalitate de implicare

pasivă în operaţiunile ce se desfăşoară pe o anumită piaţă, firma

exportând uneori din proprie iniţiativă sau ca răspuns lacomenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ

se desfăşoară în momentul în care firma se angajează să-şi

extindă vânzările pe o anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea

produce bunurile în propria ţară, adaptându-se sau nu la condiţiile

existente pe noua piaţă externă. Exportul necesită efectuareacelor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în

organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei.

În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de

export indirect prin implicarea intermediarilor independenţi.

Aceştia pot fi încadraţi în patru categorii:

16




Comerciant intern cu activitate de export : acest intermediar

achiziţionează mărfuri de la producători interni şi le vinde în

străinătate, pe cont propriu. Agent intern cu activitate de export : acesta caută şi negociază

achiziţii de mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.

Organizaţie cooperatistă : o astfel de organizaţie desfăşoară

activităţi de export în folosul câtorva producători, sub al căror

control administrativ se găseşte în parte. Ea operează îndomeniul valorificării pe pieţele externe a produselor agricole,

materiilor prime ş.a.

Firmă – agent exportator : acest intermediar se ocupă cu

activităţile de export ale unei societăţi, în schimbul unui

comision.Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el

implică investiţii mai mici, firma nefiind obligată să-şi constituie

un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în

străinătate sau să încheie un număr de contracte cu parteneri

străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc maiscăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate

determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă, cunoştinţe şi

servicii noi, ceea ce duce, în mod normal, la creşterea eficienţei

activităţii firmelor vânzătoare.

Exportul direct17




În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de

activităţile de export. Investiţia şi riscul sunt ceva mai ridicate,dar şi profitul potenţial este mai mare. Există câteva modalităţi

de realizare a exportului direct:

Departament sau direcţie internă de export: un director

comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de vânzare

şi de problemele pieţei, în funcţie de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament

specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de

export şi să aibă ca obiectiv central obţinerea profitului.

Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite

producătorului să – şi facă într-o mai mare măsură simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o supraveghere mai

atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi distribuţia

produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi

promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de

prezentare, reparaţie întreţinere a produselor societăţii. Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate

agenţi care să o reprezinte şi să îi găsească parteneri de

afaceri.

Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate

acorda unor distribuitori sau agenţi străini drepturile decomercializare a produselor sale, în numele şi pe contul ei.18




Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de

reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai

drepturi generale.

Licenţierea

Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a

producătorului pe piaţa internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei

firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a mărcii de

comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de

valoare, în schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are,

astfel, posibilitatea de a penetr pe piaţa externă, în condiţii de riscminime, iar licenţiatul beneficiază de experienţa de producţie, de

un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să

pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa

de marketing internaţional pe încheierea contractelor de licenţă

cu societăţi de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăţicesionare – furnizându-le acestora siropul, precum şi pregătirea

necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.

Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma

deţine un control mai redus asupra licenţiatului decât dacă şi-ar

instala propriile capacităţi de producţie. Mai mult, dacălicenţiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor 19




obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea

contractului şi-a creat un concurent. Pentru a evita această

neplăcere, licenţiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente şicomponente necesare producţiei, asupra cărora deţine dreptul de

proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de

capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile

licenţiatului, astfel încât acesta să depindă în continuare de el.

Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi,cum ar fi contractul de management . În cadrul acestuia, o firmă

încredinţează unei alte firme conducerea unui hotel, unui

aeroport sau a unei alte instituţii din străinătate, în schimbul plăţii

unei taxe. În acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un

serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piaţa externă care presupune un risc scăzut şi un profit imediat.

El este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă îşi exprimă

opţiunea de a deveni acţionar la societatea administrată, în

decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte,

relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau

dacă preia riscul întregii afaceri în scopul obţinerii unor profituri

sporite. Contractul de management este cel care împiedică

societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi.

O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale estecontractul de producţie, prin care o firmă angajează producători20




locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă

dezavantajul exercitării unui control redus asupra procesului de

producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursulacestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei şansa unui început

mai rapid, cu riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare

asocieri sau achiziţionări a producătorului local.

Societăţile mixte

Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru

a crea o societate mixtă, împărţind între ei dreptul de proprietate

şi controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o

societate mixtă poate avea motivaţii de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare,

materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc,

fie că guvernul străin face din coproprietate o condiţie a accesului

pe piaţă.

Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadăde acord asupra politicilor de investiţii, de marketing, ş.a., unul

din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării

societăţii, iar altul pentru retragerea lui. În plus, coproprietatea

poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor

de producţie şi de marketing la scară mondială.

21




Investiţia directă

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări

este proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie.

Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei

firme locale sau poate construi propriile capacităţi “pe loc gol”.

În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea deexport, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , instalaţiile de

producţie străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând,

firma ar putea obţine economii de cost, concretizate în forţă de

muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de

guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În aldoilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin

crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, şi-ar putea

consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi distribuitorii

locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele

la mediul intern de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra

investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de producţie şi cea de

marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la

nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura

accesul pe piaţă, în cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.22




Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul

că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare,

devalorizări ale monedei, înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau deexproprieri. Reducerea sau stoparea activităţii firmei ar fi

costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un

substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu –

i rămâne astfel, decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei

exprimate de a opera pe cont propriu în ţara respectivă.

Procesul de internaţionalizare

Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate deacces pe piaţa externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor

minime pe care le implică acesta, altele pot alege licenţa, iar

altele vor prefera investiţia directă. A insista însă în adoptarea

unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind

că nu toate ţările vor accepta importuri de orice fel, nicirealizarea de investiţii directe. În consecinţă, este indicat ca

firmele să-şi însuşească toate aceste metode de acces, căci chiar

dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se

adapteze oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale

importante utilizează mai multe asemenea metode.

23




Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este

aceea că prea puţine societăţi naţionale participă la comerţul

exterior, împiedicând astfel ţările să câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare,

guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor,

care trebuie să se fundamenteze pe o profundă înţelegere a

procesului de internaţionalizare a firmelor.

Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape:

1. Activităţi de export neregulate

2. Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi

3. Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate

4. Construirea de capacităţi productive în străinătate.

Firmele îşi conduc activităţile pe piaţa internaţională în cel

puţin trei moduri:

Departamentul de export: de obicei, o firmă

debutează în activităţile de comercializare a mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla expediere a acestora către

beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind,

firma ăşi organizează un departament de export compus

dintr-un director comercial şi câţiva asistenţi. Dacă

vânzările cresc şi mai mult, în departamentul de export seinclud diferite servicii de marketing, astfel încât firma să24




poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma

participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se implică

în operaţiuni de investiţii directe, acest departament nu mai poate conduce corespunzător operaţiunile de export.

Divizia internaţională: numeroase firme se implică

în mai multe afaceri pe pieţele internaţionale, o firmă

putând realiza operaţiuni de export într-o ţară, acordând

licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treiaţară şi având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai

târziu, ea îşi va crea o divizie internaţională pentru a face

faţă activităţii complexe pe care o desfăşoară în străinătate.

Această divizie va fi condusă de către un preşedinte, care

va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiindrăspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa

internaţională. Diviziile internaţionale pot fi organizate sub

o mulţime de forme. Personalul unei asemenea divizii este

alcătuit din specialişti în marketing, producţie, cercetare,

finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în funcţie deunul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii

geografice (preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt

subordonaţi vicepreşedinţii regionali pentru Europa,

America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora

le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, carerăspund pentru forţele de vânzare, sucursalele,25




distribuitorii şi deţinătorii de licenţe din ţările respective).

Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de

producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinterăspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe piaţa

mondială. Vicepreşedinţeii pot solicita specialiştilor în

materie ai companiei să analizeze situaţia existentă în

diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative

pot fi sucursale internaţionale, fiecare condusă de un preşedinte care raportează preşedintelul diviziei

internaţionale.

Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit

etapa diviziei internaţionale şi s-au transformat în

adevărate organizaţii globale. Ele au încetat să mai joacerolul unor comercianţi interni care se aventurează peste

graniţe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor

care acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi

personalul corporaţiei îşi propun să creeze condiţii

favorabile de producţie, politici de marketing, fluxurifinanciare şi sisteme de distribuţie la scară mondială.

Unităţile care operează la nivel global sunt direct

subordonate directorului executiv sau biroului executiv şi

nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este alcătuită

din manageri selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele

26




şi materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le

furnizează la cel mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate

acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.

27




GLOBALIZAREA ECONOMIEI

- argumente pro şi contra –

1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul RăzboiluiRece

Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro,

Bucureşti, 2001

pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea

propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite şi

URSS. Războiul Rece îşi avea propriile sale reguli: în plan

extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia;

în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii propriilor industrii naţionale, ţările în

curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre export, ţările

comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra

comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante:

conflictul dintre comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi

28




perestroika. Războiul Rece avea propriile tendinţe demografice:

mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în mare măsură

îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord afost un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria

anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste

elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au

influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din

lume. Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional

similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent

cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era

caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem

era simbolizat de un singur cuvânt: zidul . …. Sistemulglobalizării este puţin diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare –

integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. …

Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt:

WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli

care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizăriieconomiilor naţionale, pentru a le face mai atractive pentru

investiţiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai

8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă, iar

investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23

miliarde de dolari. În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale

29




reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644 miliarde de

dolari.

Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizareaare propria ei cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei

omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere

cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării

globului – de la Big Mac la Mickey Mouse.

Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii:comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin

satelit, fibrele optice şi Internetul. Globalizarea are, de asemenea,

propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării

oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul

urban care este mai strâns legat de tendinţele globale din modă,alimentaţie, pieţe şi divertisment.

Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul

globalizării este construit pe trei echilibre de forţă, care se

intersectează şi se influenţează reciproc. Primul este echilibrul

tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării,Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate

celelalte naţiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel de-

al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele

naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale se compun din

milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge30




aruncând bombe asupra ţării dumneavoastră, iar superpieţele vă

pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al treilea

echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. …Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă

pieţele şi statele naţionale. …. Osama bin Laden a declarat război

Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să

lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când ar

fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari

împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie)

“Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat

într-o zi şi mi-a zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii ocarte despre globalizare şi ei au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi

place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că îmi reprezint

globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind,

cred că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face

mai mult bine decât rău, mai ales dacă foloseşti ecran solar şiochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu

aş putea schimba ceva la el. Nu eu am declanşat globalizarea şi

nu eu pot s-o stopez ”

31




2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul,

crizele financiare globale, adâncirea decalajelor între bogaţi şi

săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc.

Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării:

atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999

Pg. 13“20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul

următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. .. O

cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a

produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe

care şi le poate permite societatea mondială. ..Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să

muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este

“to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom,

1999 Pg.105

“Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea

de a se mişca acolo unde este mai bine recompensat, ceea ce adus la rapida dezvoltare a pieţelor financiare globale. Rezultatul32




este apariţia unui sistem circulator gigantic, care absoarbe capital

prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl

pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de crediteşi investiţii de portofoliu, fie indirect, prin corporaţiile

multinaţionale. … Sistemul este însă profund deficient …

câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte

considerente sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se

sincronizează cu dezvoltarea societăţii globale.Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două

direcţii principale: defectele mecanismului de piaţă (instabilităţile

de pe pieţele financiare internaţionale) şi deficienţele apărute în

sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă (non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999

“Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea,

împărtăşea opinii din conştientizarea mea personală a realităţiiunei lumi conduse de speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt.

De la publicarea ei în 1995, tendinţele îngrijorătoare pe care le

descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este

astăzi atât de instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut

averi de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de alarmă.

33




Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea

reprezentată de un colaps ecologic şi social, provocat de excesele

unui sistem economic orb faţă de nevoile umane. … Ea estescrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a discursului

public şi care sună cam aşa:

Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului –

forţele globalizării economice şi noul capitalism global sunt

imuabile şi ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să neadâncim devotamentul faţă de consumerism, liber – schimbism şi

creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările

distrugerii creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei

care vor supravieţui şi vor prospera trebuie să înveţe să câştige

în competiţia nemiloasă generată de economia globală.Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai

mult decât goana după bani şi achiziţionarea din megamall-uri a

unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem

reclama la televizor, acest discurs este un îndemn dezumanizant

la disperare şi resemnare.”

34




RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie

complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea

crescândă a economiei mondiale are loc şi o fragmentare aacesteia.

Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente

comerciale regionale cu grade diferite de integrare.

În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de

integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc numeroaseîncercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe

comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi

Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale

primului val au eşuat.

Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen alanilor 1990. Este mai extins decât primul val şi este posibil să fi

fost provocat de interdependenţa internaţională crescândă şi de

progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în încercările de a

crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni

vamale şi pieţe comune.

35




Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul

General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 – 1994, o

treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiectede integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil

şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea

Europeană.

Diverse grupări regionale au apărut între statele foste

socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbuşirii Uniunii

Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării

economice, cu toate că principala orientare în politica economică

a ţărilor CSI pare să fie spre o autonomie naţională sporită.

Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţieintitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au

convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un

secretariat permanent, însă starea precară a economiilor statelor

membre pare să frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul ţărilor de

la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) auconvenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format

Zona de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au

aderat Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate

aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa Occidentală şi

doresc să adere la Uniunea Europeană.

36




Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este

o zonă de comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are

drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţuluişi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. Relaţia

trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un

PIB/Locuitor puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai

redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA.

Comerţul intra – regional între cele trei ţări este restrâns şişansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă

NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare.

În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă

în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur ,

alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii Latine, reprezintă 33% din

comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone.

Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii

între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă

membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerţliber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în

ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central -

Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras,

Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care până în prezent a

înregistrat puţine progrese pe calea integrării. La fel,Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 1537




ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane

de locuitori.

Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie

până în prezent decât o idee interesantă.

În Asia de Est, succesul strategiilor economice

individualiste înregistrate de cele opt ţări cu performanţe

economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore,

Taiwan, Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să

considere puţin avantajoasă ideea unei integrări economice

profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra

unor măsuri de creare a unor zone de comerţ preferenţial.Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) –

Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei –

au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003.

Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea comerţului lor cu alte ţări,

nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia – Pacific(APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept

obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între

ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt

SUA, Canada, Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua

Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore,Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au38




convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi

investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un

acord de formalizare a relaţiei sub forma unui bloc. De altfel,diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului

spre forme superioare de integrare.

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminatetarifele şi alte bariere comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi

însă propriile politici comerciale faţă de ţările din afara zonei.

Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile

comerciale dar care aplică o politică concertată faţă de ţările

nemembre şi un tarif extern comun pentru importurile din aceleţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri.

Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în

comerţul dintre ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune

o uniune vamală cu tarif extern comun, circulaţia liberă a

factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor şiarmonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici.

Grupări de integrare economică regională

Denumire Nivel de

integrarePactul Andin Zonă de Bolivia, Columbia, Peru, Ecuador39




comerţ liber Consiliul Arab de

Cooperare

Egipt, Irak, Iordania, Yemen

Asociaţia

Naţiunilor din

Asia de Sud – Est

(ASEAN)

Zonă de

comerţ

preferenţial

Brunei, Indonezia, Malayesia, Fil

Benelux Uniune

vamală

Belgia, Olanda, Luxemburg

Piaţa Comună

Central –

Americană

Piaţă

Comună

Costa Rica, Salvador, Guatemala,

Comunitatea Est -

Africană

Uniune

vamală

Kenya, Tanzania, Uganda

Uniunea

Europeană

Uniune

economică

şi monetară

Belgia, Olanda, Luxemburg, Fra

Danemarca, Grecia, Spania, Port

Zona Economică

Europeană

Zonă de

comerţ liber

15 ţări membre UE + 4 ţări memb

AsociaţiaEuropeană a

Liberului Schimb

(AELS)

Zonă decomerţ liber

Islanda, Norvegia, Elveţia, Liecht

Asociaţia de

Integrare Latino – Americană

Zonă de

comerţ liber

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chi

Venezuela

40




Uniunea Maghreb Piaţă

comună

Maroc, Algeria, Mauritania, Tuni

Mercosur Uniune

vamală

Argentina, Brazilia, Paraguay, Ur

Acordul Nord –

American de

Comerţ Liber

(NAFTA)

Zonă de

comerţ liber

Canada, Mexic, SUA

41




UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai

importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii

comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o gruparealcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a evouluat în

principal după al doilea război mondial.

Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice.

Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei confederaţii europene

încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propuneaînfiinţarea unor instituţii europene în secolul XVII. De asemenea,

au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca

o alternativă de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul

secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian impunea

liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană şi unnivel înalt de armonizare a legislaţiei şi practicilor economice. În

1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor

germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică

datorită apariţiei unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o

politică economică protecţionistă. Abia după al doilea războimondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului de42






Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană pentru Energie

Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma,

după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acestsens.

Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată

Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 ţări membre (Belgia,

Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia). Obiectivele

tratatului erau crearea unei pieţe comune în care ţările membre sădesfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine

dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul

final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine

rivalităţile care au dus la declanşarea a două războaie mondiale în

decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener economic şi politic egal cu SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a

devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de integrare

a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru

următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune economică.De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai

păstrau încă bariere netarifare şi impedimente în calea fluxurilor

de forţă de muncă şi de capital, majoritatea legate de problema

dreptului de decizie naţională asupra politicii economice.

Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce maicomplex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 1244




membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit

membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi

Portugalia în 1985) şi apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei,Suediei, Finlandei în 1995).

Ideea de unificare europeană a fost continuată prin

întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991, când s-a

căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană.

Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Piaţaeuropeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică,

rolul Parlamentului European, cetăţenia comună, etc.

Instituţiile Uniunii Europene

Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO,

Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar separate. Prin

tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile

celor trei comunităţi au fost unificate.

Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt: Parlamentul European;

Comisia Europeană;

Consiliul de Miniştri;

Curtea de Justiţie.

45




În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de

avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Sau

Comitetul Economic şi Social), Banca Europeană de Investiţii,Curtea de Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare

Economică (OCDE), etc.

Parlamentul European este organismul de exprimare

democratică şi de control politic al Uniunii Europene, care

participă şi la procesul legislativ. Membrii Parlamentului suntaleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secţiuni

naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul

primordial al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei

Europene (instituţia executivă).

Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână laStrassbourg, în şedinţă plenară iar când este cazul se convoacă

şedinţe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt

rezervate reuniunilor pe comisii şi o săptămână şedinţelor pe

grupuri politice.

Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17membri ai săi fiind independenţi de guvernele naţionale, deşi sunt

numiţi de ele. Competenţele Comisiei pot fi enumerate pe scurt

ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire. Ea are puteri autonome

substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în

conducerea şi administratrea unor proiecte comune. Ea

46




administrează diverse fonduri şi programe europene, inclusiv cele

care privesc ţările din afara Uniunii.

Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală,formată din miniştrii ţărilor membre. El reuneşte miniştrii în

funcţie de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe,

agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre ţările membre exercită

preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni.

Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectareadreptului comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare. UE este

constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a

sistemului legislativ al statelor membre.

România şi Uniunea Europeană

Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din

1980 când a fost semnat primul acord comercial al Comunităţii

Europene cu o ţară din Europa de Est.

Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în1991, iar în 1992 au începu negocierile pentru încheierea

Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acor semnat la

sfârşitul aceluiaşi an, România devenind una dintre cele 6 ţări

asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă,

Ungaria, Polonia, România şi Republica Slovacă). Semnarea şiaplicarea acestui acord (intrat în vigoare la 1 februarie 1995)47




constituie începutul unei noi etape în relaţiile României cu UE,

prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional

pentru integrarea noastră ca membru cu drepturi depline înUniunea Europeană. Principalele prevederi ale Acordului de

Asociere (cunoscut şi sub denumirea de Acordul European)

permit crearea şi dezvoltarea: a) dialogului politic între

Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de

liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c)cadrului de tranziţie cât mai rapidă a României către economia de

piaţă.

În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la

Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a României la

Uniunea Europeană.

48




DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea

teritorială începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare

Planul Naţional Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fostdiminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele României,

prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale.

Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale,

România are următoarele caracteristici:

1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel maimare oraş din judeţul respectiv, oraş care înglobează în

general mult peste 50% din totalul activităţii economice din

acea zonă;

2. Oraşele mici au avut în general un profil

monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei,ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la

apariţia unor probleme sociale acute.

3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii

egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de

structuri industriale proprii fiecărui judeţ, acestea dobândind o

49




structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în

toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor,

a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor deconstrucţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără

excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi

prelucrarea metalelor.

4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice

impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şiîntre mediul urban şi mediul rural.

5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind

nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative

la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor

privind calitatea vieţii.

În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni

de dezvoltare articulate, care să grupeze zone spaţiale cu acelaşi

specific de dezvoltare şi cu identitate economică. Regiunile de

dezvoltare din România sunt constituite pe principiul proximităţiispaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu prezintă aspecte

de specificitate.

Regiunile sunt următoarele:

1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui

2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea

50






2000 – 2007) trece dincolo de o singură legislatură, ceea ce

face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite

prin Programul de dezvoltare pe termen mediu a României,sau alte asemenea programe, ce exprimă păreri mai generale.

Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci

apare în principal partea de strategie.

52




PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

INTRODUCERE

Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) - atât ca

proces cât şi ca rezultat - face parte din „managementulschimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui procesşi actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare aPlanului de acţiune anual al Programului de guvernare.

Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile şi deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăţi democratice.

Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasădrept un cadru orientativ, care:

• promovează interacţiunea dintre ministere;• susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale

şi administraţiile locale;• îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a

consolidării societăţii civile şi promovării unei „societăţiinformaţionale”;

• conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborarea strategiei şi programelor de dezvoltare ale României;53




• implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.

Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă deStatele Membre, îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale.

PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea

Europeană utilizează PND pentru evaluarea şi localizareafondurilor financiare acordate României.

Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente carefundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci realizează oabordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblulstrategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în

cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă definanţare pentru realizarea obiectivelor identificate.

Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, aFondurilor Structurale, PND va trebui să evolueze spre acelaşi tipde abordare pe care o realizează şi Statele Membre în cadrul CSF

(Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijinfinanciar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale.

Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvoltaun CSF şi asigură, în acest stadiu de preaderare a ţării la UE,fundamentarea cererii României de sprijin financiar pentru

programele de dezvoltare, construcţie instituţională, adoptarea

acquis –ului comunitar.

54




Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progrescomparativ cu varianta precedentă. Aceasta este mult mai

cuprinzătoare, în sensul că deşi strategiile regionale ocupă, la felca şi în varianta precedentă, o necesară şi însemnată pondere,dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale aleministerelor.

PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de

Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientărimetodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR la elaborareaşi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cucerinţele PND.

Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de

abordarea conţinută în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării

analizelor economice şi sociale efectuate la nivel sectorial şi

regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7 Axe

prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în

perioada de plan, toate obiectivele, măsurile, programele şi

proiectele care vor concura la realizarea acestor priorităţi majore:

Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe,întărirea competitivităţii activităţilor economice şi

promovarea sectorului privat

Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii

55




Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţiiforţei de muncă de a se adapta la cerinţele pieţei şi

îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale

Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului

Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltăriitehnologice, inovării, comunicaţiilor, tehnologieiinformaţiei şi crearea societăţii informaţionale

Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor,sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi durabile

Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape deconsultări, atât cu ministerele, cât şi cu Consiliile de Dezvoltare

Regională, prin organismele executive ale acestora - Agenţiile de

Dezvoltare Regională (ADR). Pentru prima dată s-au organizat

întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare Regională prin

ADR, realizându-se un prim pas în ce priveşte corelarea planurilor sectoriale cu planurile regionale.

Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în

strânsă legătură cu elaborarea Bugetului de Stat pe anul 2002 şi

cu orientările bugetare pentru 2003 –2005, astfel că aceasta

56




include obiective, măsuri şi programe care concură la realizarea

axelor naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate

sursele de finanţare: Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturigarantate de stat, Fondurile de pre-aderare de la UE; este estimată

şi contribuţia sectorului privat la programele de dezvoltare ale

României. In acest mod se realizează coerenţa programării

fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu planificarea

investiţiilor naţionale şi cu alte politici economice şi acţiuninaţionale.

In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanimacceptat pe plan european privind rolul, conţinutul şi scopul încare se elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât mai

cuprinzător cu putinţă, pentru a-şi merita numele de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare de factori economici decare depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme relevanteregionale şi sociale care pot influenţa performanţele economice.

PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator alstrategiilor sectoriale, judeţene şi regionale. Pe parcursulelaborării lui au fost identificate mai multe acţiuni necesar a fiîntreprinse pentru întărirea contribuţiei instituţiilor implicate şiîmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului, dar şi a

perioadei de timp în care să poată fi elaborat următorul plan.Printre aceste acţiuni se numără:

• Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduriintegrate de planificare, metodologii clare, cu precizarea57




atribuţiilor, responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi în primul rând ale Ministerelor şi CDR–urilor, precum şi arelaţiilor între acestea, în procesul de elaborare a PND;

• Clarificarea şi stabilirea scopului exact al PND şi al conţinutului acestuia;

• Instruirea personalului Ministerelor pentru însuşireametodologiei şi practicii de planificare a dezvoltării;

• Intărirea structurii instituţionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regională şi Agenţiilor de Dezvoltare

Regională, astfel încât acestea să fie capabile să asigureinformaţiile necesare;• Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de date la nivel

regional, a indicatorilor statistici regionali, îmbunătăţireaaccesului la informaţii şi la analizele economice;

• Corelarea în mai mare măsură a strategiilor judeţene dedezvoltare, cu cele regionale şi sectoriale;

• Recunoaşterea PND ca un precursor al unui CSF (CadruComunitar de Sprijin), dar mai cuprinzător decât rezultă din cerinţele Uniunii Europene faţă de CSF, carereprezintă documentul înaintat Comisiei de către StateleMembre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin

financiar din Fondurile Structurale.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles importanţa participării mai largi a diferitelor instituţii la elaborarea PND,comparativ cu ceea ce s-a reuşit în anii precedenţi şi, ca urmare,

procesul de elaborare a PND a evoluat în acest sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale ale

ministerelor şi de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat prioritate şi s-au depus eforturi în promovarea

58




colaborării cu şi între MDP, ministere şi regiuni. Colaborareacu partenerii sociali se va axa pe analiza primei schiţe a PND.

Necesitatea îmbunătăţirii colaborării cu partenerii economici şi

sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND esterecunoscută, existând propuneri privind formalizarea acesteicolaborări într-o posibilă Lege a planificării. Se intenţionează,de asemenea, ca partenerii sociali să fie implicaţi şi în etapele deevaluare şi monitorizare a PND.

59




In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este esenţial să se ia în considerare necesitatea pregătiriimai temeinice a inputurilor necesare elaborării documentului de

către institute şi organisme specializate în analize şi prognoze şialocarea de timp suficient consultărilor, atât în cadrul ministerelor, cât şi între ministere şi Guvern, precum şiconsultărilor cu regiunile şi partenerii economici şi sociali.

Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin 11 luni

pentru elaborarea PND (de la lansarea orientărilor metodologice iniţiale până la definitivarea PND-ului) nu ar fiexagerată, dacă se doreşte ca organismele participante să dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuţii la PND şi pentru consultări, în afara ministerelor,între ministere şi regiuni, ministere şi parteneri economici şi

sociali.

Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de Comisia UE –

de a utiliza la elaborarea PND documente cu o largă bază şi

acceptanţă politică, actuala versiune a PND s-a realizat având ca

fundament Programul Economic de Preaderare, al României.

Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 – 2006 careva începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii

strategice actualizate, care trebuie să fie pregătite şi aprobate

până în primăvara anului 2002. Procesul de elaborare a PND va

debuta cu briefinguri şi lansarea de orientări metodologice

elaborate de MDP.

60




COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRIIECONOMICE A ROMÂNIEI

Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cudirecţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunileeconomice promovate prin Strategia Naţională de DezvoltareEconomică pe termen mediu, actualizate şi dezvoltate prinProgramul Economic de Preaderare a României la Uniunea

Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La rândul său,PEP este corelat cu Programul Naţional al României de aderare laUE, măsurile de politică economică fiind în acord cu programulde adoptare a aquis-ului comunitar şi cu opţiunea, largmanifestată la nivel politic şi pe plan social, pentru integrareaRomâniei în UE. Programul Economic de Preaderare a fostconceput şi structurat potrivit cerinţelor UE, concentrându-se pe

evidenţierea măsurilor de politică economică necesare pentruîndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite laCopenhaga. Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de Dezvoltare esteexpresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza

reformele necesare pentru integrarea României în UE, fiind înacord şi cu memorandumul stabilit cu FMI.

Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participareaministerelor şi instituţiilor responsabile de proiectarea şiimplementarea diverselor componente ale politicii economice, că

pe parcursul elaborării au avut loc ample consultări cu diverse

organizaţii neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a

61




beneficiat de sprijinul unor personalităţi ştiinţifice, se poatedeclara că orientările strategice generale preluate în Planul

Naţional de Dezvoltare din PEP reprezintă opţiunea societăţii

româneşti.

Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este conturat de Prognozaevoluţiei economiei româneşti în perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în care sunt estimaţi

principalii indicatori macroeconomici. Documentele strategice şi de prognoză prefigurează o dezvoltareeconomică şi socială a României bazată pe 5 piloni:

1. politicile macroeconomice

2. politicile de ajustare structurală

3. politicile sociale şi ale resurselor umane

4. politicile de protecţie a mediului

5. politica regională

62




1. Politicile macroeconomice

Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la afirmarea

unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este stabilizareaeconomiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu

scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, încontinuare, a decalajului care separă România de standardele

medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura înacelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea reformeistructurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese.

Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politiciimacroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum a fost

prezentată şi în Programul Economic de Preaderare, septembrie2001) au fost următoarele:asigurarea creşterii economice,

• realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurareaunor progrese semnificative în cadrul reformei structuraleşi în domeniul disciplinei financiare;

•

îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe bazaasigurării unui cadru economico-financiar şi legalcorespunzător;

• accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformeifiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate,îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporireaeficienţei colectării impozitelor şi taxelor ;

63




• accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încâttransferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare,

modernizare, investiţii;• promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale

Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă aeconomiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructuriifizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu

potenţial competitiv, construirea unei agriculturi în

concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman decare dispune România, sprijinirea activităţilor bazate petehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului ,diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentuladerării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul UE.

Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii:

• promovarea sectorului privat ca forţă majoră în procesul decreare a unei economii a bunăstării şi a unei cât maidepline ocupări a populaţiei apte de muncă;

• stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru

luarea deciziilor,• promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, ca

o precondiţie a activităţii economice;• dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a

formării continue, cu promovarea mijloacelor pentrurealizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii,

•

promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţimembrii societăţii.

64




Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu aleRomâniei, politicile macroeconomice propuse pentru perioada

2001-2005 vor pune accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pecreşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cueconomia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care săcoreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea

productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale,astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea

acestor politici.Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politicafinanciară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimulareaeconomisirii şi investiţiilor şi să răspundă rigorilor stabilităţiimacroeconomice.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada2001-2005 sunt subordonate obiectivelor de relansare economicăşi de reducere a ratei inflaţiei, stabilite prin Strategia Naţională dedezvoltare economică pe termen mediu. In acest sens, priorităţilesunt următoarele:

• controlul deficitului bugetului consolidat;

• reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal,• limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-

un mod mai eficient, a eforturilor de reducere ainflaţiei;

• exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şicreşterea veniturilor colectate la buget;

• armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene;

65




• creşterea eficienţei administraţiei fiscale;• asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public.

Înscrierea României într-un proces de creştere economică vaimpune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mairestrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate:

• fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetareîn funcţie de veniturile certe;

• restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de

ierarhizarea realistă a priorităţilor, ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice, - “bugetul pe programe”;

• creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale.

Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurărilesociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românescde impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe

baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizarea ratelor marginale de impozitare.

Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca

trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor luamăsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţadomeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici.

66




În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scădereasusţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele

principale ale programelor economice româneşti. Această

evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precumşi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentrucreşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şiaccelerarea reformelor structurale.

67




2. Politicile de ajustare structurală

Restructurarea este un element important al ajustării structurale,

menit, în principal, să pregătească companiile pentru privatizare.In acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentruechipele de management ale companiilor proprietate de stat, princare urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente;realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentrua identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea

secţiilor sau capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului,după ce s-au rezolvat problemele sociale; îmbunătăţireaechipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare.

Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar,sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi

serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are învedere implementarea unui pachet de politici care să asigurecompatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şide perspectivă în ţările Uniunii Europene, ajustarea şiconsolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivăde nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare,

inclusiv pentru folosirea mai bună a condiţiilor de acces pe piaţaUniunii Europene a produselor româneşti.

Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte,modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial decompetitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea,închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără

68




perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe – acţiunice vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale.

Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietăţii de la sectorul de stat lasectorul privat va crea o structură de proprietate care să susţinăcreşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţeiinterne şi externe , ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumateîn cadrul organismelor internaţionale. Guvernul României este

hotărât să accelereze procesul de privatizare, punând accent peaspectul calităţii procesului, pe atragerea de investitori care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă,capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate înoperatori economici performanţi viabili.

În Programul de Guvernare pentru perioada 2001-2004 se acordă

un loc important îmbunătăţirii substanţiale a mediului de afacerişi se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentrudezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansareaeconomiei naţionale.

Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi

eficient pentru afaceri. În acest sens, se urmăreşte asigurarea unuicadru economico-financiar şi legal corespunzător, fiind propus unset complex de măsuri:

• dezvoltarea competiţiei de piaţă,• calmarea inflaţiei şi continuarea procesului deliberalizare a preţurilor,• extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şifluidizarea fluxurilor financiare,

69




• revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şide colectare a acestora,• combaterea evaziunii fiscale şi vamale,• stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin,• creşterea fluxului de capital străin şi a colaborăriieconomice internaţionale,• dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării înmediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltareaeconomiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor micişi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreştevalorificarea potenţialului IMM şi a sectorului cooperatist de acontribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la creareade noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnicşi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigurăstabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada2001-2004, se prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadruluilegislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor dereprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM lafinanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru IMM.

Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosindinstrumente economice, astfel încât intervenţia publică să fielimitată, transparentă şi corespunzătoare cu necesităţileîntreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de sprijin să nudistorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şiaplicarea măsurilor de sprijin vor fi descentralizate cătreautorităţile locale sau contractate cu bănci comerciale, organizaţiineguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM.

70




Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au învedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şidisciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării uneieconomii competitive, politica financiar-bancară va armonizarigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşteriisustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui lastimularea economisirii şi a investiţiilor.

În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şislăbiciuni la nivel individual care necesită continuarea procesuluide privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat şi integrareacooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De asemenea, seare în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a

băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privindverificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nuasigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întăricooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine,

prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniulsupravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare areglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu

recomandările Comitetului de la Basel.

Condiţiile existente în societatea românească impun caadministraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui procesde schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent

pe patru planuri:

71




• în plan strategic, prin care să se redefinească rolulstatului, în sensul delimitării rolului statului de cel alorganizaţiilor private;

• în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densităţiireglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru,lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive;

• în plan organizaţional, orientată către reducereaierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea

posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de adelega execuţia sarcinilor publice către organisme carenu fac parte din administraţie;

• în planul mentalităţii profesionale, adică o schimbare amodurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor dar şi a cetăţenilor.

Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice este unobiectiv central. În consecinţă, se propun o serie de măsuri careau ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin trainingintensiv, simplificarea structurilor de management public şicreşterea utilizării tehnologiei informaţiei.

Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie doi piloniai politicii de dezvoltare integrată durabilă în spaţiul rural, careare în vedere promovarea unui amplu program de dezvoltarerurală în toate zonele ţării - în cadrul unui concept de dezvoltarerurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Seurmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil

pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii

72




programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricoleîn România precum şi în vederea diversificării economiei rurale.

Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei naţionale,cât şi multitudinea obiectivelor care trebuie realizate în vedereaintegrări în U.E. sunt argumente forte care au determinatGuvernul să acorde o importanţă deosebită implementării de

programe de reformă şi restructurare în agricultură.

În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernulconsideră că obiectivul principal al dezvoltării agriculturii petermen scurt şi mediu trebuie să fie creşterea cantitativă şicalitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţiialimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri înschimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor

protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele

propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană.

Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efecteleimplementării unui amplu pachet legislativ, cu privire la creareaunor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin

credite avantajoase, destinate creşterii gradului de mecanizare, defertilizare şi de irigare a culturilor agricole.

România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat

sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia

73




contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa

comunitară şi, în egală măsură,pentru a îmbunătăţi condiţiile deviaţă ale locuitorilor din zonele rurale.

Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituieclarificarea şi restabilirea drepturilor de proprietate precum şi

finalizarea privatizării societăţilor comerciale din mediul rural,

care să contribuie la consolidarea exploataţilor agricole.

Adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea

cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea eficientă a

pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi

serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului şi cea funciară).

În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fostdeja liberalizate. Ultimele restricţii vor fi ridicate începând cu 1ianuarie 2003 când Guvernul va asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor de piaţă. Legislaţia va fi pedeplin armonizată cu Directivele Comunităţii Europene până la30 martie 2002.

Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeştespectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şisociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în

programul său dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute

în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet,

74




pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii publice electronice.

3. Politicile sociale şi ale resurselor umane

Programul guvernului are ca scop creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa munciicu acquis-ul comunitar relevant. Politica în acest sector va trecetreptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin

accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi maimult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă.Structura stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi legicare urmăreşte reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şistimularea creării de noi locuri de muncă.

Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite

în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi aCodului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite deUniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european.

Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politiciisociale urmăresc, de asemenea, în implementarea reformei în

domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemuluisocial.

Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional este privit cao prioritate naţională de către Guvern. Programul de guvernare înacest domeniu, pentru perioada 2001-2004, se concentrează pe oserie de factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi,

capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional,

75




învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuăîn contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturalămodernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând

principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurândcondiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturaleale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.

Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziuniisociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă pentrudezvoltarea României, reforma culturală recunoscând valoareamoştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferitecategorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de

tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstăsărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii,axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi

protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele UE,lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemuluide ocrotire a copiilor.

În noul context economic al României, populaţia tânără este ocategorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul

Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului înasigurarea stabilităţii în această zonă.

76






În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special în domeniile evaluării

impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei,managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, asubstanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărireacapacităţii instituţionale specifice.

Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate

fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de finanţare o reprezintă fondurile alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA.

5. Politica regională

Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională,care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şiinstrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltareregională în România.

Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referăla diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimulareadezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate,

prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperăriiinterregionale interne şi internaţionale care contribuie la

progresul economic şi social.

78




Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în Româniavizează:• promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate

regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şirealizării unei creşteri economice permanente;

• promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţeleide localităţi;

• creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare;

• crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul lainformare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şiformare continuă a populaţiei din zonele periferice;

• promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale;

• reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre

mediul urban şi rural, dintre zone centrale şi periferice;• prevenirea apariţiei unor zone probleme

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională(PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional deDezvoltare. Prin PNDR guvernul stabileşte şi fundamentează

priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurileşi programele prin care se pot realiza şi asigură cadrulinstituţional pentru implementarea acestora. Măsurile,

programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurseinterne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regionalăşi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar

acordat României de către UE în cadrul Programul naţional Phare- componenta coeziune economică şi socială. Pentru accesarea79




fondurilor Phare – componenta coeziune economică şi socială -PNDR constituie documentul care fundamentează solicitareaRomâniei de ajutor financiar din aceste fonduri.

PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat întreinstituţii ale administraţiei centrale şi locale, agenţii de dezvoltareregională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alteinstituţii cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi

parteneri economici şi sociali.

Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperareatransfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliereeste promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor degraniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor decooperare.

∴

Obiectivul general al PND este orientarea şi stimulareadezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea uneicreşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile.Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea

axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor elaborareaşi implementarea de măsuri, programe şi proiecte care săconcretizeze aceste priorităţi.

Implementarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional deDezvoltare şi în Programul Economic de Preaderare va contribuila accelerarea modernizării economiei şi societăţii, prin punerea

în valoare în condiţii de eficienţă şi competitivitate a

80




potenţialului real de care dispune România şi va permiterealizarea unui mediu economic favorabil, stabil şi predictibil.

globalizare_si_regionalizare

Documents