CUPRINS CAPITOLUL I. TEORIA GENERALA A STATULUI 1.1.Statul si dreptul 1.2.Elemente constitutive ale statului 1.2.1.Teritoriul 1.2.2.Populaţia 1.2.3.Suveranitatea 1.3. Guvernământ vs Guvernare 1.3.1..Forma de guvernământ 1.3.2. Structura de stat 1.4. Forma de guvernamnt din Anglia CAPITOLUL II.STATUL- SUBIECT AL RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL 2.1.Evolutia formelor de guvernamant in Romania 2.2. Forma de guvernământ a României 2.2.1.România, stat naţional, unitar şi indivizibil 2.2.2. România, stat suveran şi independen 2.2.3. România, stat de drept, democratic şi social 2.3.Democraţia. Forme de acţiune. CAPITOLUL III. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT 3.1.Principiul separaţiei puterilor în stat 3.2.Cazul Romaniei CAPITOLUL IV.REPUBLICA SI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN ROMÂNIA 4.1.Rolul Preşedintelui României 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
CUPRINS
CAPITOLUL I. TEORIA GENERALA A STATULUI
1.1.Statul si dreptul
1.2.Elemente constitutive ale statului
1.2.1.Teritoriul
1.2.2.Populaţia
1.2.3.Suveranitatea
1.3. Guvernământ vs Guvernare
1.3.1..Forma de guvernământ
1.3.2. Structura de stat
1.4. Forma de guvernamnt din Anglia
CAPITOLUL II.STATUL- SUBIECT AL RAPORTURILOR DE DREPT
CONSTITUŢIONAL
2.1.Evolutia formelor de guvernamant in Romania
2.2. Forma de guvernământ a României
2.2.1.România, stat naţional, unitar şi indivizibil
2.2.2. România, stat suveran şi independen
2.2.3. România, stat de drept, democratic şi social
2.3.Democraţia. Forme de acţiune.
CAPITOLUL III. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT
3.1.Principiul separaţiei puterilor în stat
3.2.Cazul Romaniei
CAPITOLUL IV.REPUBLICA SI INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN ROMÂNIA
4.1.Rolul Preşedintelui României
4.2.Alegerea preşedintelui României
4.3.Durata mandatului prezidenţial
4.4.Incompatibilitatea funcţiei preşedinţiale cu orice altă funcţie publică şi privată
4.5.Complexitatea raporturilor dintre Preşedinte şi Guvern
4.5.1.Numirea Guvernului
1
4.5.2.Revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului
4.5.3.Consultarea Guvernului
4.5.4.Participarea la şedinţele Guvernului
CONCUZII
BIBLIOGRAFIE
2
INTRODUCERE
Privită global, istoria Europei din ultima jumătate de mileniu este şi istoria
constituirii statelor naţionale ca entităţii opuse formulei imperiale. Statele naţionale au devenit
tiparul de organizare a societăţii moderne, cadrul de referinţă în care s-a derulat aventura
modernităţii. Ca instituţii de integrare macrosocială, ele se situează pe un nivel intemediar,
depăşind fărămiţarea medievală a etniilor, dar şi conglomeratele imperiale. Lumea actuală este
organizată fundamental pe suportul statelor naţionale.
Democraţia în România este unul din subiectele cel mai des dezbătute în presa
scrisă, pe posturile de radio sau la televiziune după Revoluţia din 1989. Motivul pentru care
românii au dorit să înfăptuiască această revoluţie a fost însăşi libertatea ce stătea la baza
acestei forme de guvernământ. Democraţia devenea pentru români garantul nu doar al libertăţii
dar şi al egalităţii şanselor. Dar regimul democratic, precum oricare alt regim are nevoie de
structură care poate fi asigurată de instituţii ce sunt reglementate prin Constituţie. Apariţia sau
redefinirea unor instituţii este de asemenea un proces care a avut loc în acea perioada. O
instituţie redefinită după revoluţia din 1989 este Instituţia Prezidenţială. Cu toate că au existat
unele întrebări referitoare la existenţa statului de drept în România, criteriu de bază pentru
existenţa democraţiei (ceea ce ar face un studiu foarte interesant) această lucrare nu îşi
propune să stabilească raportul dintre puterile statului şi a modului în care ele îşi exercită
puterea.
Preşedintele care atunci în baza primei Constituţii postcomuniste, era ales pe patru
ani iar acum cu noua Constituţie este ales pe cinci ani, a început uşor să îşi exercite drepturile.
Preşedintele a început astfel să îşi ţină discursurile în faţa naţiunii dar şi a Parlamentului şi
Guvernului. Aceste discursuri, precum şi comunicatele de presă emise de Biroul de Presă al
Preşedinţiei, au fost preluate de către mass-media şi transmise cetăţenilor într-o formă
prelucrată. În felul acesta, Preşedintele dar mai ales Instituţia Prezidenţială a început să capete
formă, să fie percepută de populaţie într-un anumit mod. Cu toate că cele două pot fi
identificate ca fiind două lucruri, ele sunt de fapt unul şi acelaşi, neputând exista separat şi
fiind imposibil de analizat una în lipsa celeilalte.
Pornind de la ideea că România are un regim semiprezidenţial, se poate spune că
atribuţiile preşedintelui sunt limitate şi astfel vor fi foarte puţine la număr. Este de aşteptat ca
Preşedintele să aibă o atitudine pozitivă dar şi o acoperire a tuturor temelor selectate. De
3
asemenea concluziile ar putea să arate o imagine a preşedintelui care să fie foarte mult diferită
faţă de cea din ziarul de opoziţie şi oarecum asemănătoare cu cea din ziarul favorabil.
Pentru a putea demonstra cele mai sus menţionate am pornit de la principiul
separaţiei în stat şi de la instituţiile regimului politic românesc. În felul acesta am delimitat
foarte bine care este baza apariţiei dar şi a existenţei principului separării puterii precum şi a
modului în care ele sunt aplicate în România.
4
CAPITOLUL I. STATUL IN DREPTUL CONSTITUTIONAL
1. 1.Statul si dreptul
Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică
anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenilor cu care se operează. De aceea,
câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rareori,
sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea
limbajului românesc poate uneori deruta.1
Termenul societate, despre care vom vorbi deseori, are multiple sensuri şi întrebuinţări.
în mod deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în dicţionare de
ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie
şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare
traiului lor individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex
de oameni, grupuri, clase, stări, realităţi (economice, politice).
Societatea umană se deosebeşte de societatea animală nu numai prin calităţile fiinţei
umane (raţiune şi conştiinţă), ci şi prin caracterul său organizat rezultat din exigenţele
existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Societatea umană determină sensurile şi
scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau
fericire.
Ce este interesant de reţinut este faptul că o societate umană poate să existe, să se
dezvolte şi să se impună numai în structuri organizate, iar structura care s-a impus, a rezistat şi
rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.
Cel mai des se afirmă, şi nu fără temei, că statul este cea mai importantă instituţie sau
chiar instituţie politică.
Cuvântul stat are două accepţiuni. într-o accepţiune, prin stat este înţeleasă suma a trei
elemente şi anume: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi
1 Muram, Ioan; Tănăsescu. Elena Simina: Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I, ediţia a Xl-a, Ed. AII
Beck, Bucureştii, 2003, p. 1.
5
suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepţiunea strict juridică).2
In această accepţiune, statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, într-o a doua
accepţiune, o accepţiune restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii poporului, mai
exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accepţiune strict juridică.
Statul este un concept şi o realitate. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi,
deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau
averea lor sunt puse în pericol.
Strict juridic (sau într-un sens restrâns) statul este un ansamblu sistematizat de organe de
stat (autorităţi), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţi executive, organe judecătoreşti,
armată, poliţie şi închisori. In aceste organe de stat (autorităţile publice) lucrează demnitari,
funcţionari publici şi agenţi publici.1
Statul are o serie de funcţii ce sunt de regulă examinate sub mai multe ipostaze. Astfel pot
fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi
Ca şi statul, categoria drept cunoaşte două accepţiuni: dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv.
Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Cât priveşte dreptul subiectiv, el
este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în
vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să
ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate.2
Dreptul obiectiv, deci normele juridice, cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept
public şi drept privat.
1 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, C.H. Beck, 2006;p. 159 - 176
2Muram, Ioan: Drept constituţional şi instituţii politice. Ediţia a Vi-a, revăzută şi adăugită, voi. I, Ed. Actami, Bucureşti. 2005, p. 7.
6
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi
raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau
juridice (morale) şi raporturilor dintre ele. în dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul
comercial etc.
Deşi cel mai frecvent în limbaj, termenul politică este cel mai greu de definit. Termenul
politică are multiple sensuri, definite prin dicţionare. în sensul ce ne interesează, politica este o
formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte
grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
Interesant de reţinut pentru noi este că politica este determinată în conţinutul său de starea
socială a unei ţări. De aceea există politici şi politici. Statul şi dreptul sunt greu de explicat cât
priveşte conţinutul şi forma lor în afara politicii.3
Morala este în general definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în
principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi
colectivitate (familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale). într-un cuvânt, morala
implică norme şi exigenţe valorice. Corelaţiile dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt
dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi
valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea
trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi, trebuie să fie morală.4
Regulile şi exigenţele morale sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de cutumă, ele
exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa
coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi
fericirea oamenilor.
1.2.Elemente constitutive ale statului
3 Deleanu, Ion: Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex, Bucureşti. 2005. p. 214.4 T. Draganu, Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina Lex, 2000;p. 130 - 143
7
Statul poate fi definit ca forma instituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi
umane constituită istoric şi localizată geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de
indivizi, deţinând - în virtutea suveranităţii poporului şi ca o expresie a acesteia - prerogativele şi
instrumentele exercitării autorităţii publice impune voinţa colectivă ca voinţa general –
obligatorie.
Statul cunoaşte două accepţiuni, atât în limbajul comun cât şi în literatura de specialitate. în
sens larg, statul cuprinde teritoriul, populaţia şi puterea organizată statal. în acest caz se
consideră că statul este un grup uman, fixat pe un teritoriu determinat, asupra căruia se exercită o
autoritate politică suverană. în sens restrâns, statul se referă numai la puterea de stat, adică o
instituţie cu natură specifică, întruchipată într-un sistem de organe care conduc şi organizează
societatea.
Chiar dacă este privit dintr-o perspectivă mai restrânsă, ca instituţie, pentru a fi considerat
stat, acesta presupune neapărat existenţa unui teritoriu şi a populaţiei, "din momentul în care o
putere politică - arăta profesorul C. Leclercq - este bazată pe instituţii, pornind din clipa în care
îşi creează organe (de ex. Guvern, Parlament) şi stabileşte competenţele acestor organe în
raporturile lor, în serviciul unei populaţii mai mult sau mai puţin omogene, într-un cadru
geografic limitat de frontiere, se naşte şi există noţiunea de stat".
Din punct de vedere al dreptului constituţional, au relevanţă ambele accepţiuni, întrucât
puterea politică se exercită pe un anumit teritoriu şi în legătură cu o anumită populaţie.5
1.2.1.Teritoriul
Este mediul geografic delimitat de frontierele consfinţite de puterea statală a unei
colectivităţi, prin înţelegerea cu statele vecine, potrivit reglementărilor internaţionale. Acesta
cuprinde solul, subsolul, apele, coloana aeriană de deasupra solului şi a apelor.
Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariţia şi existenţa statului. Nu se
poate spune că există stat, fără teritoriu. El este unul din elementele constitutive ale statului.
Teritoriul este spaţiul în care se exercită puterea în raport cu persoanele care se află în limitele
lui. Autorii G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper adăugau că "el este condiţia indispensabilă pentru
ca autoritatea politică să se exercite eficace".
5 M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, S. Tanasescu, Constitutia Romanieirevizuita, comentarii si explicatii, Bucuresti: All Beck, 2004; p. 68 - 74
8
Puterea statului asupra teritoriului nu se confundă cu dreptul de proprietate, care printre
altele, presupune şi posibilitatea juridică a schimbării titularilor. Dacă teritoriul nu se poate
identifica cu proprietatea, acest lucru nu exclude posibilitatea statului de a fi proprietar al unei
părţi din teritoriu. Astfel, în Constituţia noastră, în art. 136 al. 3 se arată "bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
Intrucât teritoriul este un element constitutiv al statului şi nu se identifică cu dreptul de
proprietate, el nu poate fi înstrăinat.
1.2.2.Populaţia
Reprezintă un ansamblu de oameni aşezaţi pe un anumit teritoriu, care sunt supuşi unei
ordini juridice determinate. între ei există, de obicei legături etnice, lingvistice, religioase,
economice, culturale şi altele care îi fac să constituie o naţiune. în unele state sunt grupuri ale
populaţiei care au origine etnică, limbă, cultură, tradiţii diferite. în acest caz, fie sunt state
multinaţionale, fie sunt state în care există o singură naţiune şi minorităţi naţionale. Cu toate că
aceste grupuri se diferenţiază prin anumite particularităţi, ele intră sub jurisdicţia aceluiaşi stat.
Totuşi convieţuirea îndelungată pe acelaşi teritoriu, în special relaţiile economice şi cele politice,
creează multe elemente comune între oamenii care constituie populaţia unei ţări. La închegarea
acestora contribuie şi organizarea statală. Una dintre aceste legături o constituie apartenenţa la
acelaşi stat, şi anume faptul că au aceeaşi cetăţenie.6
într-o accepţie restrânsă, statul este o instituţie, în sensul de structură organizaţională,
având o anumită activitate, cu obiective şi scopuri proprii. O formulare mai nuanţată consideră
instituţia ca fiind o grupare de oameni organizată pe baza normelor juridice, pentru realizarea
unui scop, în virtutea căruia se desfăşoară anumite activităţi. Ceea ce caracterizează instituţia
este natura ei durabilă, independentă de schimbările intervenite în componenţa grupului
respectiv. Caracterul îndelungat sau permanent se referă în special la rolul şi scopul instituţiei.
"Ceea ce caracterizează această grupare - menţiona profesorul T. Drăganu - este faptul că ea este
6 Inceputurile si dezvoltarea regimului parlamentar in Romania pana in 1916, Cluj-Napoca: Dacia, 1991, p. 93 - 102
9
astfel organizată încât continuă să existe chiar atunci când cei care au constituit-o iniţial au
încetat de a mai face parte din ea".
Fireşte că elementele definitorii menţionate mai sus sunt caracteristice şi altor instituţii,
cum ar fi partidele politice, o universalitate, o unitate economică etc. în ceea ce priveşte statul, el
este tot o instituţie, dar mult mai complexă, cu particularităţi specifice.
Originile statului se pierd în vremuri foarte îndepărtate. în decursul acestei îndepărtate
istorii a fost supus unor transformări extrem de complexe, ceea ce face mai dificilă înţelegerea
acestui fenomen social.
Faptul că statul este o instituţie nu a fost perceput de la început. în antichitate, statul nu a
fost identificat cu cei care conduceau societatea, ci era apreciat ca o entitate aparte. în evul
mediu, statul era confundat cu monarhul. Puterea publică era considerată un atribut al
monarhului în virtutea căruia acesta putea, de exemplu, să împartă teritoriul nobililor, să-1
înstrăineze sau să-1 lase moştenire. De asemenea, putea să-şi asume toate prerogativele care
decurgeau din puterea de stat (de a legifera, de a administra, de a judeca). Treptat, monarhia a
început să fie gândită ca o instituţie oarecum independentă de persoana care exercită concret
atribuţiile. De abia în secolul XVI putem vorbi despre stat ca instituţie, în sensul pe care îl dăm
astăzi. :
In afară de faptul că este o instituţie cu o durată îndelungată şi de o mare complexitate, o
altă particularitate a statului se referă la scopul acestuia, de unde decurg şi principalele forme de
activitate prin care se manifestă. Scopul principal al statului este asigurarea ordinii sociale, a
convieţuirii, stabilirea unui echilibru într-o comunitate în care există interese diyerse şi chiar
opuse.7
Scopul statului este acela de a asigura echilibrul dintre libertate şi autoritate. Există
contradicţii între guvernanţi şi guvernaţi, între individ şi colectivitate. Tocmai de aceea libertatea
şi autoritatea nu se exclud J. Gicquel arăta: "libertatea, dacă nu se exercită, degenerează în mod
necesar în anarhie şi duce la tiranie".8
7 I. Muraru, M. Constantinescu, Drept parlamentar, Bucuresti: Actami, 1999; p. 57-708 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentarecomparativa“, ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995;p.112 - 138
10
în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că statul se mai deosebeşte de alte
instituţii şi prin natura specifică a activităţilor pe care le îndeplineşte. De obicei, ele sunt
denumite funcţii.
Dacă le clasificăm după criterii politico-sociale, putem distinge următoarele atribuţii ale
statului: să conducă relaţiile internaţionale, să apere teritoriul, să facă justiţie, să bată monedă, iar
în statele mai moderne se mai adaugă şi asigurarea unor servicii publice (educaţie, transport,
Din punct de vedere juridic şi sub influenţa principiului separaţiei puterilor, activităţile
statului se pot clasifica în: funcţie legislativă, funcţie executivă şi funcţie judecătorească.
Funcţia legislativă constă în elaborarea normelor juridice, pentru toate domeniile de
activitate care intră în sfera de preocupare a statului la un moment dat.
Funcţia executivă organizează aplicarea legilor şi punerea în aplicare în situaţii concrete.
Funcţia jurisdicţională constă în soluţionarea conflictelor care pot să apară între membrii
comunităţii, individual sau grupaţi, sau între aceştia sau autorităţile publice.
Statul este o persoană juridică sau morală de drept public. Persoana juridică sau morală
este o construcţie juridică care face ca o grupare de oameni, o colectivitate, să se poată prezenta
ca subiect distinct al raporturilor juridice, ca entitate deosebită de indivizi care o compun. Statul
este o persoană juridică, el apare ca subiect în raporturile juridice de drept public, ca titular de
drepturi şi obligaţii. Totuşi, statul este o persoană juridică de o natură specială. Georgio del
Vecchio arată că "statul este subiect de drept prin excelenţă. Existenţa sa precede orice altă
existenţă juridică pozitivă. De aceea, el nu are nevoie de recunoaştere, se recunoaşte pe sine
însuşi întrucât există, spre deosebire de orice altă persoană juridică".9
Statul este o entitate independentă de persoana fizică a guvernanţilor. El are o organizare
proprie: guvernanţii, organele statului primesc competenţe de la stat şi le exercită în numele lui.
Statul dispune de resurse proprii (bugetul). P. Pactet preciza: "astfel, statul, simbolul comunităţii
naţionale (care supravieţuieşte membrilor săi) şi titularul puterii politice, ai cărui guvernanţi nu
sunt decât depozitarii puterii şi agenţii de exercitare, se erijează în mod necesar în persoana
morală (sau juridică) de drept public, singura soluţie de a asigura continuitate şi de a fi un centru
de decizie".
9Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti:Humanitas, 1991, p. 98 - 129
11
Statul este persoana juridică cea mai importantă, dar nu este singura. In cadrul statului
există, prin voinţa sa şi prin organizarea politică şi juridică pe care o determină, un număr mare
de colectivităţi, care sunt persoane juridice sau morale. Astfel, sunt persoane juridice de drept
public unităţile administrative: judeţul, comuna, oraşul. Legea partidelor politice din ţara noastră
recunoaşte partidelor calitatea de persoane juridice sau morale.
întrucât statul este şi el o persoană juridică de drept public, ceea ce îl distinge în cea mai
mare măsură de celelalte subiecte este atributul suveranităţii.10
1.2.3.Suveranitatea
Suveranitatea este o caracteristică a statului, care îi conferă o poziţie superioară oricărei
entităţi interne. Suveranitatea constă în faptul că statul poate să decidă cu privire la populaţia şi
teritoriul său, precum şi soluţionarea propriilor probleme interne şi internaţionale, fără
amestecul altei puteri. în literatura de specialitate se consideră că suveranitatea are două
dimensiuni: supremaţia puterii de stat şi independenţa sau neatârnarea în exterior.
Aceste subdiviziuni au apărut de fapt în practică, întrucât în unele state ele au fost
disociate, pentru o anumită perioadă de timp. De exemplu, au fost state care au dispus de
supremaţie, dar au fost lipsite de independenţă.
Când ne referim la suveranitatea statului, avem în vedere de fapt un atribut al
puterii de stat care a apărut din punct de vedere istoric odată cu acesta. Elaborarea
conceptului şi consideraţiile teoretice cu privire la suveranitate au început însă în
evul mediu.11 ;.
In timpul monarhiilor absolutiste nu s-a pus problema titularului suveranităţii. Regele se
confundă cu statul, era suveran, în calitate de autoritate care comandă la toţi în interior. El
dispunea de totalitatea puterii de stat şi nu era reprezentantul nimănui, pentru că se considera
că deţine puterea de la Dumnezeu.
Ulterior, când puterea monarhului a început să fie limitată şi s-a lărgit accesul la
exerciţiul puterii a unor categorii sociale, titularul suveranităţii a devenit şi mai greu de
10 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Bucuresti: C.H. Beck, 2006;p.205 - 225
11 Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex,2000; p. 170 - 181
12
determinat. Astfel, şi-au făcut loc expresiile de "suveranitateanaţiunii" şi
"suveranitateapoporului" 35
In Declaraţia Drepturilor Omului din 1789 se arată că: "Principiul oricărei suveranităţi
rezultă din naţiune. Nici un corp. nici un individ UD poate exercita suveranitatea decât dacă
emană expres de la ea." în Constituţia Franţei din 1791. care se consideră a fi inspirată de
Montesquieu, proclamă: "Suveranitatea este unică, indivizibilă, inalienabilă şi
imprescriptibilă. Ea aparţine naţiunii şi nu i se poate atribui exerciţiul nici unui individ şi nici
unei părţi a poporului Numai de la naţiune emană toate puterile". în schimb, în Constituţia din
Franţei din 1793 şi din 1795 se foloseşte expresia de "suveranitatea poporului". De exemplu, în
Constituţia din 1793 se precizează: ""Suveranitaiea rezultă de la popor. Nici o parte a
poporului nu poate să exercite puterea poporului întreg; dar fiecare parte a suveranului adunată
trebuie să se bucure de dreptul său de a-şi exprima voinţa în deplină libertate. Constituţia din
1795 s-a exprimat într-un mod mai simplu: "Universalitatea cetăţenilor francezi este suverană";
vezi J. GtcqueL op. cit., p. 198-201.12
Din punct de vedere teoretic, s-au conturat două mari doctrine.
Prima susţine că suveranitatea aparţine naţiunii, privită ca entitate abstractă, distinctă de
indivizii care o compun. Ea nu se confundă cu suma cetăţenilor care trăiesc la un moment dat pe
un anumit teritoriu, pentru că exprimă trecutul, prezentul şi viitorul, adică se defineşte luând în
considerare continuitatea generaţiilor sau interesul general, care transced intereselor particulare.
Din această teorie sunt extrase o serie de consecinţe. în primul rând, inalienabilitatea şi
indivizibilitatea naţiunii. Fiind o entitate abstractă, o persoană juridică are o singură voinţă care
nu poate fi împărţită, eventual, în elemente contradictorii. în al doilea rând, din aceleaşi
considerente, ea nu poate să exercite democraţia direct; voinţa ei se exprimă numai prin
reprezentanţi, pe care nu îi poate controla nimeni, odată ce au fost stabiliţi. în al treilea rând,
votul nu este un drept, ci o funcţie, încredinţată de naţiune numai celor capabili să o exercite (cei
care posedă bunuri, au o profesie, plătesc impozite etc). în al patrulea rând, mandatul imperativ
este interzis, adică reprezentanţii nu pot fi revocaţi de cetăţeni.
12 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;183 -186Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana,2000, p. 115 - 129
13
Cea de-a doua teorie susţine că suveranitatea aparţine poporului, universalitatea
cetăţenilor, ca un ansamblu de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat. în această concepţie,
poporul are o existenţă reală şi, ca atare poate să-şi exercite el însuşi suveranitatea, fie direct, fie
să o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de suveranitatea, fie direct, fie să
o delege. întrucât poporul are o existenţă reală, el se distinge de guvernanţii săi, pe care poate să-
i aleagă, să-i controleze sau să-i revoce. Ideile doctrinei suveranităţii populare atrag următoarele
consecinţe: sufragiul universal, principiul potrivit căruia posibilitatea de a alege este un drept,
elemente ale democraţiei directe, cum ar fi referendumul şi mandatul imperativ, adică
posibilitatea de a-i revoca direct pe cei aleşi.
Aceste teorii au reflectat viziunea unor categorii sociale din perioada iluminismului.
Burghezia dobândise accesul la putere, dar nu dorea să o mai împartă cu nimeni, conform teoriei
suveranităţii naţiunii. Pe de altă parte, alte categorii sociale tindeau să lărgească posibilitatea
participării la conducerea statului şi susţineau suveranitatea poporului.
Teoriile au sugerat noţiuni valabile şi astăzi, dar consecinţele deduse din aceste doctrine nu
s-au tradus exact nici în constituţii, nici în practică. Realitatea mult mai complexă a adaptat la
necesităţile ei ceea ce îi era adecvat.
Autorii francezi G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper arătau: "nu trebuie să înţelegem
Constituţia pornind de la principii, ci principiile pornind de la Constituţie", care surprind o
anumită secvenţă a istoriei.13
Cele două noţiuni "naţiune" şi "popor" nu au avut aceleaşi sensuri în perioade istorice
diferite sau în ţări diferite. Uneori au fost considerate sinonime. Câteodată, s-a întâmplat ca
autorii constituantelor să le acorde o anumită semnificaţie, iar interpreţii să le acorde alte
înţelesuri, în cursul procesului de aplicare a constituţiilor.14
Sistemele constituţionale democratice au păstrat expresiile de "suveranitate naţională"
şi/sau de "suveranitate a poporului", dar în practică au împletit consecinţele pe care teoriile
le-au susţinut la început. Aşa s-a întâmplat cu unele constituţii ale Franţei, precum şi cu
Constituţia ei actuală, din 1958, care afirmă că: "suveranitatea naţională aparţine poporului, care
o exercită prin reprezentanţii săi sau pe calea referendumului". Poporul este deci titularul puterii
13 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentare comparativa“,ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995; p. 140-14714 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti: Humanitas,1991; p. 130-133
14
suverane; el o poate exercita fie prin reprezentanţii săi, fie direct. Deşi votul este universal şi
poporul se poate manifesta şi direct, nu se admite mandatul imperativ, ci numai cel
reprezentativ.
1.3. Guvernământ vs Guvernare
În legătură cu forma statului interesează trei concepte si anume: (1) forma de guvernământ,
(2) structura de stat si (3) regimul politic.
1.3.1.Forma de guvernământ
Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea si exercitarea puterii de stat prin
intermediul organelor supreme ale acesteia, precum si la împărtirea atributiilor între respectivele
organe.15
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:
(a) republici si (b) monarhii.
a. În cadrul republicii, seful statului (presedinte) este ales de parlament sau direct de către
popor, pentru o perioadă limitată (de regulă, 4 ani).
Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de guvernământ a statului român este
republica”. De asemenea, în România, conform art. 81 alin. 1 din Constitutie, presedintele este
ales prin “vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat”. După revizuirea legii
fundamentale prin Legea nr. 429/2003, mandatul presedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin.
1).16
La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidentiale. În republicile parlamentare
(Germania, Italia) rolul cel mai important în exercitarea puterii de stat revine parlamentului,
15 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, C.H. Beck, 2006;p. 225-230Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex, 2000; p.181-184
16 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;p.186-187Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana, 2000. p.130-132
15
presedintele având o poziŃte secundară. În republicile prezidentiale (S.U.A., Rusia) seful
statului (presedintele) are atribute sporite fată de parlament în cadrul exercitării puterii.
Uneori se vorbeste si despre o a treia formă de republică, cea semiprezidentială, în care
raportul dintre atributiile presedintelui si cele ale parlamentului este sensibil egal.
b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care seful statului (monarhul – rege,
împărat) nu este ales de popor sau de parlament, el ocupând această pozitie prin succesiune la
tron sau, mai rar, prin numire pe viată.
Monarhiile pot fi constitutionale sau absolutiste. Monarhiile constitutionale (Regatul Unit
al Marii Britanii si al Irlandei de Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că
monarhului îi revin atributii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel mai important fiind jucat
de parlament.
În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori discretionare, iar celelalte
institutii ale statului, desi există, au atributii restrânse, nesemnificative.
Una din bazele organizării puterii statale este teritoriul. Teritoriul interesează dreptul
constituţional în primul rând sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a puterii în raport cu
teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre.
Structura de stat formează obiect de cercetare, în egală măsură atât pentru dreptul
internaţional public cât şi pentru dreptul constituţional.
Dreptul internaţional public este interesat în cercetarea structurii de stat îndeosebi pentru
identificarea subiectelor raporturilor de drept internaţional. Pentru dreptul constituţional
interesul ştiinţific ce-1 prezintă structura de stat trebuie căutat în realitatea că teritoriul este o
bază a organizării puterii, că structura de stat este organizarea puterii în raport cu teritoriul şi că
dreptul constituţional reglementează acele relaţii sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Forma statului exprimă modul de organizare a puterii, structura internă şi externă a puterii.
Laturile competente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul politic.
Laturile componente ale acesteia sunt: structura de stat, forma de guvernământ şi regimul
politic. Aceste aspecte sunt determinate de trei criterii de analiză:
a) modul de organizare şi exercitare a puterii în raport cu teritoriul;
b) natura instituţiei investită cu prerogativele de şef al statului;
16
c) modul de guvernare, concretizat în gradul de participare a poporului la
conducerea societăţii şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
In funcţie de acestea, distingem o structură de stat unitar sau federal, o formă de
guvernământ monarhică sau republicană şi un regim politic democratic sau nedemocratic.
1.3.2. Structura de stat
Structura de stat reprezintă organizarea puterii în raport cu teritoriul, adică împărţirea
statului în unităţi administrativ-teritoriale sau în părţi politice autonome şi raporturile
dintre stat, considerat ca întreg, şi părţile sale componente. Din acest punct de vedere, statele se
împart în state simple sau unitare şi state compuse sau federative, care presupun o grupare sau o
uniune.
Structura de stat intră în sfera de preocupare a dreptului constituţional, cât şi în cea a
dreptului internaţional public! Primul are în vedere modul cum este organizată puterea în
interiorul statului. Cel de al doilea se ocupă de state ca subiecte ale raporturilor de drept
internaţional.17
Statul unitar sau simplu. Se bazează pe un singur centru de decizie, în sensul că "o
voinţă unică se transmite asupra teritoriului într-o manieră de fluid electric". Suntem în prezenţa
unui stat unitar atunci când are un singur Parlament, un singur executiv, un singur organ de
jurisdicţie suprem şi o singură ordine juridică. Locuitorii unui stat unitar au în principiu o
singură cetăţenie sau, mai bine zis, statul respectiv acordă o singură cetăţenie. In statele unitare,
organele administraţiei locale se subordonează uniform în raport cu puterea centrală.
Statele unitare pot fi, din punct de vedere administrativ, mai mult sau mai puţin
centralizate. Descentralizarea reprezintă delegarea unor atribuţii administrative ale puterii
centrale pe plan local, în favoarea unor reprezentanţi aleşi. Descentralizarea reprezintă
recunoaşterea unor sfere de competenţe mai mare. Ea conduce la un grad de autonomie mai
mare, dar nu la independenţă.
17 Muraru I., Iancu Gh., „Constitutiile romane. Texte. Note. Prezentarecomparativa“, ed. a II-a, Bucuresti: Regia Autonoma „Monitorul Oficial“, 1995;p.112 - 138
17
Statul federativ sau compus. Federaţia este formată din mai multe state membre, din
unirea cărora apare un stat nou, ca subiect unitar de drept. Statul federal cuprinde unităţi
federale care poartă diferite denumiri. în Australia, India, SUA poartă denumirea tot de state, ca
şi statul federal. în schimb, în alte ţări, poartă denumirea de provincii (Canada), landuri
(Germania şi Austria), regiuni (Belgia) etc.
Statele federative dispun de o organizare distinctă de cea a statelor federale. Ele au o
putere legislativă, executivă şi jurisdicţională proprie. La rândul lor, unităţile federale au
propriile lor organe, parlamente, guverne, organizate jurisdicţional. Uneori, unitatea federală
dispune în mod simbolic de un drapel. In S.U.A. există 51 de Constituţii, inclusiv aceea a
statului federal; Guvernatorul unui stat american este replica Preşedintelui S.U.A.
Statele federale şi unităţile federale au o ordine juridică comună şi una proprie. Din
această cauză, în unele state federative există o mare diversitate a ordinei de drept, de la o
unitate federală la alta. Dreptul elaborat de statul federativ este prioritar în raport cu dreptul
statului federat.18
Statul federativ este subiect de drept internaţional, la fel ca şi un stat unitar. El dispune de
suveranitate deplină, îşi asumă drepturile şi obligaţiile pe plan economic, monetar, diplomatic,
militar. Unităţile federale nu dispun de atributul suveranităţii şi nu apar ca subiecte de drept pe
plan internaţional, dar îşi păstrează o anumită organizaţie statală, care reprezintă mai mult decât
autonomie administrativă. în virtutea acestei calităţi îşi păstrează o anumită independenţă, de
exemplu dreptul de a se desprinde din federaţie.19
Relaţiile dintre unităţile federale, precum şi cele dintre acestea şi statul federativ, sunt
relaţii de drept intern.
Suprapunerea celor două nivele ale statului implică repartizarea competenţelor între statul
federal şi statele federale. Aceste probleme sunt determinate, în principiu, de constituţia
federală, care stabileşte expres domeniile care reprezintă interesele superioare (şi sunt deci
atribuţii federaţiei). Celelalte domenii rămân de competenţa statelor federate. Unele constituţii
18 Focsenenu E., Istoria Constitutionala a Romaniei 1859-1991, Bucuresti:Humanitas, 1991, p. 98 - 129
19 Deleanu I., Institutii si proceduri constitutionale, Bucuresti: C.H. Beck, 2006;p.205 - 225
18
stabilesc competenţe relativ limitate pentru statul federativ, altele rezervă o sferă mai largă de
probleme. Uneori, constituţia statului federal are domenii concurente cu cele ale statului federal
de exemplu în Germania, unde statele federale pot să intervină, dacă federaţia nu o face.
Controlul efectuat de Curţile Supreme ale federaţiilor reprezintă o garanţie a respectării
competenţelor. Astfel, acestea judecă conflictele între statul federal şi statele membre, între
statele membre şi între particularii care aparţin unor state diferite.
Statelor federative le este specifică o structură parlamentară bicamerală: o cameră
reprezintă populaţia statului în întregime, iar cealaltă cameră reprezintă statele federale
(respectiv Senatul sau Camera Superioară).
Este adevărat că există şi state unitare care au o structură parlamentară bicamerală. Ele au
la bază diferite consideraţii, printre care se numără şi tradiţia istorică sau dorinţa de a realiza un
anumit echilibru între cele două Camere.
Majoritatea statelor din lume au o structură unitară; aproximativ 20 de state sunt
federative. Factorii care determină apariţia unui sistem federal de guvernare sunt numeroşi, ei
pot fi de natură istorică, geografică, culturală. Un loc important printre aceştia îl determină şi
mărimea ţării. Prin urmare, nu este surprinzător că cele mai multe ţări din lume au o structură
federală. Astfel, 40% din populaţia lumii trăieşte în state federale. Vom ilustra cele menţionate
mai sus cu câteva exemple.20
Argentina are 22 de provincii, fiecare cu propria Adunare, propriul guvernator şi propria
constituţie. Curtea Supremă, formată din 5 membri, judecă conflictele constituţionale ale statului
federal.
Australia are 6 state, cu propria lor constituţie şi organe legislative. Conflictele federale
sunt rezolvate de înalta Curte australiană, formată din 7 membri.
Austria are 9 landuri, fiecare cu propria sa Adunare. Puterea lor este limitată la problemele
planificării regionale, agricultură, spitale şi electricitate. Curtea Constituţională este formată din
14 membri şi rezolvă conflictele federale.21
Brazilia are 23 de state, care au Adunări unicamerale, un guvernator ales şi constituţie.
20Draganu T., Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti: Lumina-Lex,2000; p. 170 - 181
21 Constantinescu M., Iorgovan A., Muraru I., Tanasescu S., Constitutia Romanieirevizuita – comentarii si explicatii-, Bucuresti: All Beck, 2004;183 -186
19
Insulele Comore sunt un grup de 3 insule; fiecare are un guvernator ales şi o Adunare a
insulei, cu autonomie legislativă şi administrativă parţială.
Germania, după unificare, are 16 landuri, fiecare cu propria sa constituţie, Adunare aleasă
şi Guvern, care are în frunte un premier.
India are 25 de stat| organizate în special pe bază de limbă; fiecare are Adunarea sa aleasă,
un Consiliu de miniştri şi un premier. Există şi un guvernator stabilit de preşedintele federal.
Mexic are 31 de state, cu Adunările lor proprii, alese, guvernatori şi constituţii.
Elveţia are 26 de cantoane. Fiecare canton are propria sa constituţie, Adunare legislativă şi
Guvern; acestea au puteri substanţiale în sfere socio-economice, cum ar fi educaţia, mediul,
turismul, transportul.
Emiratele Arabe Unite au 7 şeicate. Fiecare şeic este un conducător ereditar absolut în
propriul său şeicat.22
S.U.A. au 50 de state, care au propria Constituţie, Adunare, Guvernator ales şi o Curte
Supremă. Conducerea federală are responsabilitate pentru problemele externe şi cele de apărare
şi pentru coordonarea problemelor dintre state. Există o Curte Supremă formată din 9 judecători,
care se ocupă cu disputele constituţionale la nivelul federaţiei.
Literatura de specialitate precizează că, uneori, în statele federale există două cetăţenii. în
realitate, creşterea puterilor federaţiilor a condus fie la dispariţia, fie la reducerea rolului
cetăţenilor în statele federale. Prin urmare, cetăţenia cu mai multe grade a devenit o excepţie. în
Europa, aceasta a continuat să existe în Elveţia, unde o persoană este nu numai cetăţeanul
Confederaţiei, dar şi al cantonului şi al comunei (localităţii) de unde provine. Cetăţenia
(naţionalitatea) cantonală (denumită şi "indigenat") şi cetăţenia (naţionalitatea) comunală
(denumită "dreptul de cetate") se dobândesc, la fel ca şi cetăţenia (naţionalitatea federală), prin:
filiaţie, căsătorie, neutralizare. Termenul "naţionalitate" este echivalentul celui de "cetăţenie". în
multe ţări nu se face distincţie între ele.
Alte state federale din Europa nu cunosc cetăţenia pe mai multe grade. în Germania a
existat sub Imperiu şi în timpul Republicii de la Weimer. Nu a fost exclusă din Constituţia
actuală, dar nu şi-a găsit concretizarea.
în Austria nu există două tipuri de cetăţeni.
22 Boc E., Separatia puterilor in stat, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana,2000, p. 115 - 129
20
In Belgia, care a evoluat încet spre federalism, nu a fost introdusă o cetăţenie diferenţială,
ci se ia în considerare numai conceptul de naţionalitate în sens etnic.
In Constituţia S.U.A., în amendamentul XIV, se prevede că "orice cetăţean al S.U.A. este
în acelaşi timp cetăţean al statului în care trăieşte". Există deci, o cetăţenie cu două grade, numai
formal. "întrucât se confundă cu rezidenţa -arată Pierre Garrone - într-o ţară în care mobilitatea
este mai mare, ea nu poate fi considerată ca un atribut stabil al persoanei şi nu are deloc
influenţă, nici juridică, nici simbolică".36
în ceea ce priveşte Uniunea Europeană, a început să fie introdusă cetăţenia cu două grade.
Astfel, în Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht - 1992 s-a hotărât să se introducă în
Tratatul de la Roma o parte intitulată "Cetăţenia Uniunii". Unul dintre articolele acestei părţi
precizează că "este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea statului membru".
După cum se poate constata, deocamdată, cetăţenia naţională rămâne centrală. De altfel,
drepturile conferite Uniunii nu se referă decât la anumite domenii specifice şi care existau şi
înainte de proclamarea unei cetăţenii a Uniunii. In orice caz, un pas important pe planul
principiilor a fost traversat: "existenţa unei cetăţenii europene, manifestată prin modelul cu
paşaport uniform, este un element al construcţiei unei Europe federale".37
Asociaţiile de state. Grupurile de state pot fi împărţite în două mari categorii: federaţiile şi
asociaţiile. Asociaţiile nu pot fi considerate forme ale structurii de stat; ele nu constituie
subiecte unitare ale raporturilor de drept internaţional. Asociaţiile reprezintă formaţiuni ale
evolua spre regimuri politice totalitare, aşa cum se şi întâmplă astăzi în multe din ţările Americii
Latine. Esenţial pentru tipul de regim politic existent într-un stat este rolul şi atribuţiile şefului de
stat, indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau
absolutiste, şeful de stat deţine puterea discreţionară, iar principiile constituţionale, în măsura în
care acestea există, sunt fie pur formale, fie nerespectate.â
Monarhia constituţională în România
Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România
se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere
în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la
Paris din 1858. Termenul de „ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi
suficiente care să evite declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la
succesiunea tronului.38
Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la
naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi
regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se întemeia pe
principiul separaţiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de
către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă fiind încredinţată Domnului,
în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându-se, totodată, faptul că acesta
nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se introducea, de asemenea,
răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un
ministru, prin ordin verbal sau scris.39
Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într-o societate în care la
nivelul deceniului şapte din secolul al XIX-lea, sistemul partidelor politice se afla abia la
începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor nefiind încă
constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de temperare a disputelor politice
având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este incontestabil că liberalii şi
38 I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti, 2003
39 I. Moraru - “Drept constituţional şi Instituţii Politice”, Ed. “Actami”, Bucureşti, 2007
34
conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere, au urmărit să şi atragă de partea lor
instituţia monarhului.
Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au
încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării
puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea ca acesta să aibă numai dreptul de „veto
suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul de veto absolut” al
monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante atribuţii Carol I a intervenit
personal, fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului, pentru ca
prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se
impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.
Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I (1866-1914), Domnul şi
apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost elementul moderator
şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituţional.
Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, şefii partidelor politice şi
colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor. Aceştia au devenit factori hotărâtori în
luarea deciziilor guvernamentale.40
Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor
propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere de
poporul român, Carol I s-a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea opiniei
publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a
părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind
condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul Constituţiunii şi stricta exercitare a
legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop, guvernul „cere concursul activ al tuturor cetăţenilor
pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ
vom putea ridica prestigiul autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a
libertăţii, bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”.
În atenţia monarhiei s-au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru progresul
moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul
anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a puterii statului, „la gradul 40 A. Iorgovan - “Drept administrativ - tratat elementar”, vol. IV, Ed. “Arcadia” Bucureşti, 1994
35
de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o acţiune salutară asupra societăţii”. Se
trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care,
a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc
în urmă cu interese îndoite”.41
Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină numai trecutului
şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanţi în ceea ce priveşte
cultura şi în general educaţia naţională.Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de
monarhia constituţională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se
poate încadra într-unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi
sociologul german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s-a bazat, în
principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un rege
constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă
de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiţia a fost
cea care a conferit legitimitate monarhului, fundamentându-se pe o relaţie personalizantă în
cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său,
monarhul le datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această relaţie biunivocă, monarhul Carol
I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi
constituţionali ai vremii.Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de
legalitate conferit de Constituţia din 1866 s-a completat, în timp, cu cel de credibilitate în faţa
clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor
acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învăţământul public, a
programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viaţa socială a
principiilor monarhiei constituţionale.42
Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1823 consacra principiul
separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii, recunoscând
existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele
având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti.
41 A. Negoiţă - “Drept administrativ”, Bucureşti, 1996
42 T. Drăganu - "Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008
36
Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei
puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura juridică interbelică, sub imperiul
Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care
reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi exercita un control asupra lor; el juca în
consecinţă rolul unei puteri moderatoare.Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia
din 1866 referitoare la persoana monarhului, Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil
atribuţiile constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire
şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate
elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, are dreptul
de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea
executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum şi dreptul de
a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi
nici nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiţiei. Cu toate că avea asemenea drepturi,
Regele nu putea exercita alte atribuţii decât „acele date lui prin Constituţiune” (articolul 91).
Este important a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale existent în perioada
respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în
practică a formulei politice prin noi înşine, atât de apreciate în epocă, formulă care, analizată prin
prisma consecinţelor sale, a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potenţând refacerea
şi dezvoltarea economică, precum şi consolidarea poziţiei externe a ţării.
În concluzie, apreciem că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din
1923 s-a dovedit a fi mai complicată şi dificilă de înfăptuit decât în Occident. „Uzanţa”
constituţională stabilită de Carol I s-a perpetuat şi în timpul lui Ferdinand I, Carol al II-lea
abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi Constituţia adoptase principiul englez
(regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831), potrivit căruia regele domneşte, dar nu guvernează,
practica vieţii politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II-lea care a căutat să
domnească şi să guverneze.Analizând poziţia monarhiei în practica politică, apreciem că numirea
guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi
alegeri, era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu delegaţi ai
principalelor partide şi numai într-o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi
personale manifestate în jocul politic al vremii.43
43 M. Constantinescu, I. Moraru - "Studii de Drept constituţional" Ed. “Actami”, Bucureşti, 2005
37
. Republica în perioada postbelică (1947-1989)
Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au
fost consacrate prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 şi 3 este reglementată
noua formă de stat. Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituin-
du-se ca formă de stat Republica Populară.În plan istoric, în mod obişnuit, monarhia
constituţională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existenţa unui regim
politic democratic. Spre deosebire Republica, în perioada interbelică, în intervalul mai
sus-amintit, se caracterizează prin existenţa unui regim politic de tip totalitar cu anularea
garanţiilor specifice statului de drept. În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este
una politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.
Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de-a face cu
un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni
ultimative din partea Partidului Comunist, sprijinite din afara ţării. Din punct de vedere juridic,
abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era
prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea, oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte
cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi
viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-lea a abdicat în
septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.
Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie
1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În
realitate, Legea nr. 363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea
Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.
Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să-i urmeze
declanşarea procedurii prevăzute în articolul 79 din Constituţie, referitoare la vacanţa tronului.
Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a
monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s-a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema
plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic,
deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.
38
Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este
adevărat, Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un
regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial democratic. Acest lucru nu impietează, în
noile condiţii politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic
şi constituţional specific statului de drept.
. Constituţia din 1991 şi forma de guvernământ44
Articolul 1, alineat 2 din Constituţia României în vigoare, consacră: Forma de
guvernământ a statului român este republica.Dispoziţiile articolului 152, alineat 1 din
Constituţie, stabilesc că nu poate forma obiectul revizuirii Legii fundamentale, printre altele,
„forma republicană de guvernământ”.
Aşa cum arătam mai sus, opţiunea legiuitorului constituant pentru republică drept formă de
guvernământ este în primul rând politică, opţiune consacrată constituţional şi implicit juridic. Se
pune problema legitimităţii unei astfel de opţiuni şi a interdicţiei cuprinse expres în articolul 152,
alineat 1 din Constituţie, privind revizuirea formei de guvernământ.
Fără a intra în amănunte sau într-o analiză aprofundată, remarcăm faptul că articolul 1,
alineat 3 din Constituţie arată că România este un stat de drept, democratic şi social, constituit în
spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român. Istoria a demonstrat că perioada guvernată
de constituţiile din 1866 şi 1923 este asociată unei forme şi structuri democratice a organizării
puterilor statului, a funcţionării acestora şi implicit a formei de guvernământ. Nu acelaşi lucru se
poate spune şi despre perioada postbelică (1947-1989), în care în mod indiscutabil regimul
politic a fost unul de tip totalitar, absolutist, asociat cu forma de guvernământ republică.
Raţionamentul juridic constituţional duce la concluzia că tradiţiile democratice ale poporului
român nu sunt de natură a legitima forma de guvernământ republicană. Desigur, acesta este un
raţionament juridic departe de a avea un caracter determinant în a legitima o formă de
guvernământ sau alta. Trebuie reamintit faptul că republica este o formă de guvernământ
compatibilă cu statul de drept şi în general cu toate valorile democratice pe care le implică
societatea contemporană.
44 M. Douverger - “Le Sistem Politique Francais”, 20 e edit, Presses Universitaires de France, 2000
39
Totuşi, modul de exercitare în concret a puterii statale în perioada postdecembristă
demonstrează în mod neechivoc tendinţa autorităţilor executive centrale cu deosebire la nivelul
Şefului de stat şi al Guvernului de a interpreta discreţionar şi tendenţios dispoziţiile
constituţionale şi de a desfăşura o activitate decizională de natură politică în sensul denaturării
instituţiilor democratice, chiar a nerespectării separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, cu
tendinţa clară de concentrare a deciziei politice şi juridice la nivelul celor două instituţii mai
sus-amintite. Consecinţa unei astfel de guvernări a dus la crearea unor dezechilibre sociale şi
economice importante şi chiar instituţionale şi mai grav, la desconsiderarea unor valori şi
drepturi fundamentale esenţiale consacrate constituţional, în mod deosebit a caracterului social al
statului.
O astfel de realitate socială, economică şi politică, conduce inevitabil la reflecţii în legătură
cu viabilitatea actualului sistem de organizare politică a statului bazat pe republica
semi-prezidenţială.În legătură cu legitimitatea dispoziţiilor constituţionale care interzic
revizuirea Legii fundamentale sub aspectul unor valori sau realităţi consacrate este necesară o
analiză amănunţită. În acest studiu redăm ideile ilustrului profesor Tudor Drăganu, care referitor
la acest aspect, sublinia: „...în momentul de faţă realitatea legislativă este concretizată de textele
Pactelor drepturilor omului din 1966, care recunosc popoarelor dreptul de a-şi stabili liber
statutul lor politic. Este evident însă că acest drept nu poate fi răpit de generaţiile de azi
generaţiilor viitoare. Pe de altă parte, realitatea politică demonstrează că interdicţiile de revizuire
a unor texte ale constituţiei nu au putut împiedica modificarea acestora atunci când concepţiile
colectivităţilor sociale au suferit vădite schimbări”.
2.2. Forma de guvernământ a României
Intre forma de guvernământ şi regimul politic există o strânsă legătură, astfel încât este
greu de făcut o distincţie precisă.
In multe manuale de drept constituţional din ţările occidentale s-a renunţat să se mai
abordeze forma de guvernământ datorită faptului că ar fi lipsită de
importanţă practică. Se tratează pe larg structura de stat şi regimurile politice. Clasificarea
acestora din urmă se referă în special la modul în care este distribuită puterea între organele
statului, conform criteriului separaţiei puterilor în stat şi mai puţin potrivit altor considerente
care se referă la natura mai mult sau mai puţin democratică a puterii.
40
Totuşi, în dreptul constituţional român continuăm să analizăm forma de guvernământ ca o
parte componentă a formei de stat, datorită tradiţiei, dar şi din considerente practice. în
Constituţia noastră (dar şi în alte constituţii, cum ar fi cea a Franţei) se proclamă forma de
guvernământ republicană, ţi mai mult chiar, se precizează că este una din problemele care nu
poate fi supusă revizuirii.
în literatura juridică din ţara noastră, există mai multe definiţii ale formei de guvernământ.
Uneori, ele se opresc asupra unor aspecte, care conform opiniei unor autori, intră în domeniul
regimului politic. De altfel, această dilemă a traversat istoria gândirii din cele mai vechi timpuri
până în prezent.
Din considerente didactice, ne vom opri asupra unei definiţii mai simple, fără să pretindem
că aceasta acoperă în întregime complexitatea acestei probleme. Prin urmare, forma de
guvernământ se referă la natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului şi la modul
în care acest organ este constituit.
Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga evoluţie istorică de la
formarea statului unitar român 1859 până în prezent.
Constituţia din 1866 sub secţiunea I "Despre domn" reglementează monarhia ca formă de
guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor
nelegitimi, primogenitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin.
Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi din 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din
30 decembrie 1947. republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După revoluţia din decembrie 1989 prin Decretul-lege nr. 2 s-a reafirmat forma de
guvernământ republicană, iar potrivit legislaţiei s-a instituit funcţia de Preşedinte al României.
Constituţia actuală a României prin art. 1 stabileşte că forma de guvernământ a statului român
este republica.
Preşedintele României este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.
In Dreptul constituţional prin forma de guvernământ înţelegem în general modul în care
sunt constituite şi funcţionează organele supreme. Ea este raportată în principiu la trăsăturile
definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ vom reţine că cele mai utilizate au fost
monarhia şi republica.
41
Monarhia ca formă de guvernământ se caracterizează prin aceea că şeful statului este
un monarh (rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri
specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
în evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia
În funcţie de alte criterii, în timp şi spaţiu, este cunoscută o gamă largă de alte forme de
democraţie:
- după criteriul înţelegerii/colaborării între diverse partide sau forme sociale -
democraţia consociativă;
- după cultul dominant în societate - democraţia creştină;
- după domeniul de acţiune al democraţiei (local, economic, social, educaţional) -
democraţia locală, democraţia economică şi socială;
- după raportul minoritate – majoritate - democraţia formală;
- după numărul instituţiilor care permit exprimarea diversităţii de interese şi de opţiuni
ale cetăţenilor - democraţia pluralistă;
- după perioada în care aceasta se manifestă – democraţia modernă.
Democraţie directă49, ca sistem de guvernare în care deciziile de interes public sunt luate
direct de populaţie şi nu indirect, prin reprezentanţi aleşi. În Atena, de exemplu, cetăţenii se
adunau şi discutau propunerile privind legile şi alte aspecte ale vieţii cetăţii. “Demos”-ul era
limitat la un număr mic de cetăţeni, fiind excluse din rândul cetăţenilor diferite categorii ale
populaţiei. În evul mediu democraţia directă se practica în cadrul adunărilor orăşeneşti, unde
populaţia fiind redusă ca număr, era posibil ca bărbaţii să participe la dezbaterea problemelor
publice şi luarea deciziilor. În societatea modernă, în urma creşterii populaţiei orăşeneşti şi a
47 TĂMAŞ Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1993, p. 7248 COTEANU Ion et all., Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Academia Română, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 276; COLAS Dominique, Dicţionar de gândire politică, traducere de
Dumitru Purnichescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 7949 Idem, p. 76
46
formării naţiunilor, la care se adaugă şi imposibilitatea populaţiei de a consacra mult timp
participării la viaţa politică, democraţia directă s-a redus, fiind înlocuită cu democraţia
reprezentativă. Cu toate acestea democraţia directă continuă să fie prezentă, în diverse state şi
în forme diferite. De regulă, ea se practică în comunităţile mici ( de exemplu, în unele cantoane
elveţiene, în adunările orăşeneşti din Noua Anglie ). La nivel naţional ea se mai realizează în
multe state prin referendum ( plebiscit ), care oferă poporului posibilitatea de a-şi exprima prin
vot poziţia sa în probleme majore pentru destinul său.
Democraţia reprezentativă50 este caracterizată de faptul că poporul îşi manifestă voinţa
sa prin intrmediul unor reprezentanţi aleşi. Ea a fost susţinută de ideea că populaţia unei ţări, sau
comunităţi are o idee clară asupra scopurilor, dar idei imprecise asupra mijlocelor necesare
pentru a le realiza, îndrituind cu această competenţă anumiţi reprezentanţi care vor avea rolul de
delibera şi decide asupra căilor de realizare a scopurilor stabilite.
Democraţia participativă51, caracterizată prin implicarea directă a cetăţenilor în
procesul de decizie al autorităţilor publice, la nivel central, intermediar şi local.
Cu privire la evoluţia democraţiei reprezentative spre democraţie participativă în
America, John Naisbitt constata că încă din anii ’60, etica participării s-a răspândit de jos în sus,
schimbând radical felul în care oamenii sunt conduşi în cadrul instituţiilor.
Principiul călăuzitor al democraţiei participative este acela că oamenii trebuie să i-a parte
la procesul care conduce la luarea deciziilor care le afectează viaţa. Acelaşi autor afirma că
democraţia participativă revoluţionează în America politica locală şi e pe cale să schimbe şi
cursul guvernării naţionale. 52
În Europa, în cursul procesului de integrare a statelor şi mai ales acum, după apariţia
proiectului Constituţiei Europei sunt puse în discuţie dreptul administrativ european şi
“principiile în cadrul cărora administraţia publică europenă îşi manifestă puterea sa
discreţionară”53.
După cum se cunoaşte din doctrină, puterea discreţionară este specifică democraţiei
reprezentative.54
50 Idem, p. 7851 Idem, p. 77
52 NAISBITT John, Megatendinţe, traducere de Constantin Coşman, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p. 234
53 ALEXANDRU Ioan et all., Drept administrativ european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 13
47
Aceasta înseamnă că, prin reducerea caracterului dominant al democraţiei reprezentative
şi aplicarea în măsură tot mai mare a democraţiei participative, va scădea gradul de liberatate de
acţiune al autorităţilor publice, respectiv puterea lor discreţionară cu care au fost investite, vor fi
controlate mai bine şi în mod direct, aspectele de exces şi de abuz de putere, chiar de către cei
care le-au transmis puterea, au fost dezamăgiţi şi care acum constată că sunt nevoiţi să se implice
direct în procesul de administrare al treburilor publice, la nivel local sau chiar naţional.
Referitor la principiile dreptului administrativ european, acestea sunt considerate:
încredere şi previzibilitate, deschidere şi transparenţă, eficienţă şi eficacitate. Chiar din simpla
enumerare a acestora oricare cetăţean poate realiza că nu se poate aştepta doar din partea statului
şi a autorităţilor publice la rezultatele cele mai bune şi că în acest scop este necesară o implicare
directă şi cât mai largă a sa şi a componentelor societăţii civile.
Democraţia consociativă55 (practică democratică ce se întâlneşte în unele ţări în care
viaţa politică se caracterizează prin existenţa unui mare număr de partide sau forme sociale între
care este dificil să se realizeze coaliţii (Finlanda, Olanda, Belgia, Austria, Elveţia). În aceste
condiţii, principalele decizii şi politicii se elaborează prin înţelegerii între liderii diferitelor
grupări, prin luarea în considerare a opiniilor colegilor din alte partide, cu preţul unor repetate
compromisuri. Aceasta are ca trăsături: guvernarea pe baza înţelegerilor dintre liderii
principalelor forţe sociale; folosirea veto-ului mutual care înlocuieşte regula majorităţii;
reprezentarea în guvern şi în alte corpuri decizionale proporţional cu numărul populaţiei
corespunzător fiecărui grup; autonomia fiecărui grup.
Este bine cunoscut faptul că uneori, negocierea chiar între două părţi poate fi dificilă, cu
atât mai mult va creşte dificultatea obţinerii convergenţei de opţiuni în adoptarea unei decizii
între un număr mare de participanţi.56
Democraţia creştină57 se manifestă ca o mişcare ce promovează în viaţa politică
principiile democraţiei în asociere cu principiilor filosofiei şi eticii creştine, ea avându-şi
originea în sfârşitul secolului XIX .
54 TOFAN Dana Apostol, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck,
Bucureşti,1999, p. 955 TĂMAŞ Sergiu, op. cit., p. 7456 FISHER Roger, URY William, Getting to yes, Penguin Books, N.Y., 1991, p. 757 TĂMAŞ Sergiu, op. cit., p. 74
48
Democraţia locală 58 este caracterizată de acţiune la nivel local pe baza principiilor
autonomiei locale şi descentralizării.
Democraţia economică şi socială59, gândită ca un sistem de intervenţie a statului care
urmăreşte să corecteze inegalităţi datorate unei anumite politici economice, prin măsuri concrete
privind securitatea socială, protecţia contra şomajului, gratuitatea învăţământului etc..
Democraţia formală60 caracterizată de folosirea unei faţade democratice (parlament,
alegeri etc.) de către o minoritate care manipulează puterea. Deseori, ea este motivată prin ideea
că poporul trebuie educat, iar educatorul ( oligarhia ) are capacitatea şi menirea de a identifica
voinţa sa cu cea a poporului.
Democraţia pluralistă61, ca sistem de guvernare dominat de prezenţa unei multitudini de
instituţii care permit exprimarea diversităţii de interese şi de opţiuni ale cetăţenilor ( partide,
grupuri de interese, componente ale societăţii civile, separarea puterilor ).
Democraţia modernă62 este considerată etapa actuală a dezvoltării democraţiei pe plan
mondial.
Democraţia participativă – pilon al unei administraţii publice moderne.
În Tratatul Constituţiei Europene sunt consfinţite la art. I-46 şi I-47 principiul
democraţiei reprezentative şi principiul democraţiei participative.63
Principiul democraţiei reprezentative - în conformitate cu care instituţiile Uniunii
reprezintă direct sau prin intermediul Statelor membre, cetăţenii. Cetăţenii europeni au dreptul să
participe la viaţa politică a Uniunii şi la conturarea curentelor politice, inclusiv prin intermediul
partidelor politice la nivel european;
Principiul democraţiei participative - în conformitate cu care cetăţenii, asociaţiile
reprezentative şi societatea civilă îşi vor putea face cunoscute punctul de vedere, Uniunea
urmând să întreţină un dialog continuu şi consultări, prin intermediul Comisiei, cu aceste
structuri: este reglementat dreptul de iniţiativă legislativă populară: cel puţin un milion de
58 Idem, p. 7759 Idem, p. 7660 Idem, p. 7661 Idem, p. 7762 Idem, p. 7763 GALEA Ion –coordonator et all, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa – text comentat şi adnotat,
octombrie 2004, www.mae.ro
49
cetăţeni dintr-un număr reprezentativ de State membre pot invita Comisia să prezinte o
propunere legislativă, în conformitate cu o procedură ce va fi stabilită printr-o lege europeană.
Faţă de cele prezentate mai sus, putem concluziona că pentru a se acţiona în mod
democratic, trebuie respectate principiile autonomiei locale şi decentralizării.
Decentralizarea este privită ca expresie a democraţiei, deoarece asigură cetăţenilor
participarea la conducerea activităţilor publice locale, prin reprezentare sau/şi prin implicare
directă.64
În cadrul administraţiei reprezentative, autorităţile sunt investite de către cetăţeni, pentru
rezolvarea intereselor lor publice, cu putere discreţionară. Uneori însă apar situaţii în care aceste
autorităţii se îndepărtează de litera şi spiritul legii şi de scopul în care ele au fost investite,
acţionând din diverse considerente, la limita prevederilor legale sau chiar cu încălcarea acestora.
În aceste situaţii, se discută despre excesul de putere sau chiar abuzul de putere al a autorităţilor
publice.65
64 CÂRCIUMARU Adriana, Descentralizarea în administraţia publică locală, articol, revista Economie şi
administraţie locală, Editura Tribuna economică, nr. 3/ 2005,
p. 3
65 TOFAN Dana Apostol, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, p. 14
50
CAPITOLUL III. SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN STAT
3.1.Principiul separaţiei puterilor în stat
În literatura de specialitate principiul separaţiei puterilor în stat ocupă un loc important în
procesul de explicare şi înţelegere a modului în care democraţia funcţionează. Fără acest
principiu nu ar putea să existe parlament, guvern, preşedinţie sau putere judecătorească. Printre
cei ce au pus bazele acestui principiu se numără John Locke şi Montesquieu, ale căror opere au
tratat acest subiect, iar un rol edificator l-a avut Revoluţia Franceză.
John Locke este considerat ca fiind primul care a adus în discuţie problema mecanismelor
de control dintre puterile statului sau altfel spus separaţia puterilor în stat. Legitimitatea de care
se bucură cei ce deţin puterea în stat, legitimitate ce le este oferită de către cetăţeni prin vot liber,
nu este suficientă conform contractului social al lui Locke. El afirmă că interesul ce ar trebui să
se regăsească în modul de conducere al celor aleşi nu poate exista atâta timp cât ei nu se
confruntă cu o moderare a puterilor ce le deţin. De aici rezultă teoria pe care o propune Locke,
teoria frânelor şi contraponderilor.
Astfel, autorul consideră că în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă
şi puterea confederativă. Primele două sunt puteri ce nu trebuie explicate, pentru că nu ridică
51
probleme de definire, pe când a treia trebuie detaliată. Locke înţelege prin putere confederativă
„o putere pe care o putem numi naturală, deoarece ea corespunde unei facultăţi pe care o are în
mod natural fiecare om înainte de a intra în societate. Această putere cuprinde dreptul de pace
şi de război, cel de a forma ligi şi alianţe şi de a purta tot felul de negocieri cu persoanele şi
comunităţile străine statului”66. Ea nu se confundă cu puterea executivă: „aceste două puteri,
executivă şi confederativă, sunt, fără îndoială, în ele însele realmente distincte”67. Pentru Locke
puterea confederativă este puterea ce i se atribuie monarhului sau preşedintelui acelui stat.
Puterea judecătorească ce nu se regăseşte în cele trei puteri de bază, revine implicit puterii
legislative. Aşadar cele trei puteri identificate de Locke au patru funcţii.
Montesquieu porneşte în demersul său de la analiza făcută asupra guvernământului
englez de către Locke. La fel ca şi predecesorul lui, Montesquieu separă puterile din raţiuni
practice deoarece „scopul urmărit este asigurarea libertăţii individuale în faţa puterii publice”68.
El are în vedere moderaţia puterii pentru că „libertatea politică se găseşte doar în
guvernămintele moderate. Ea nu există decât dacă nu se abuzează de putere; dar este o
experienţă eternă că orice om care are puterea este tentat să abuzeze de ea; el merge până acolo
unde găseşte bariere…Virtutea însăşi are nevoie de limite. Pentru a nu se abuza de putere,
trebuie ca prin rânduiala lucrurilor puterea să oprească puterea”69.
Dacă puterea ar fi împărţită între organisme distincte şi independente, fiecare organ va
rămâne cantonat în limitele ce i se desemnează, astfel „puterea va opri puterea”70. Pentru a putea
îndeplini cele trei funcţii ar trebui să existe „puterea legislativă, puterea executivă a lucrurilor
care depind de dreptul ginţilor şi puterea executivă a celor ce depind de dreptul civil”71; cu alte
cuvinte, cele trei puteri sunt puterea legislativă, executivă şi judecătorească.
Montesquieu prin această împărţire încearcă să diminueze cumulul acestor puteri în
mâinile unui singur organism. Astfel, „legislatorul nu va putea adopta legilor soluţiilor de speţă,
executivul nu le va putea modifica potrivit intereselor de moment, iar judecătorul doar va
interpreta dreptul, fără să-l creeze şi fără să poată impune el însuşi sentinţa”72.
66 John LOCKE, Essay on civil government, 1960, p..67 idem, p..68 Dan Claudiu DĂNIŞOR, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 69 MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, vol. 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p..70 idem, p. 71 ibidem 572 ibidem 3
52
Revoluţia franceză a fost evenimentul ce a schimbat raportul dintre cei ce conduc şi cei
ce sunt conduşi, deoarece de acum înainte puterea este aleasă de cei ce sunt conduşi la toate
nivelurile. Reprezentanţii puterii primesc de la naţiune, prin delegare, puterea legislativă, puterea
executivă şi cea judecătorească, pe care, fiecare dintre acestea o exercită fără amestecul celorlalte
şi fără să poată acţiona una asupra alteia în mod discreţionar, suveran. O astfel de situaţie duce la
izolarea celor trei puteri şi la crearea unui sistem constituţional rigid, impracticabil, acestuia
lipsindu-i mijloacele de a face puterile să funcţioneze concertat73.
Montesquieu a formulat clar principiul separaţiei puterilor în stat, inspirat fiind atât de
Aristotel, cât şi de filosoful englez J. Locke. Montesquieu a avut ca model regimul englez, care
a cunoscut separaţia puterilor din secolul XIII.
Principiul separaţiei puterilor în stat este indisolubil legat de regimul parlamentar. În
lucrarea sa „De l'ésprit des lois”, Montesquieu a realizat un tip de regim politic în care se punea
în valoare o guvernare moderată, prin asigurarea separaţiei puterilor şi a libertăţilor politice. El
afirma că libertăţile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată.
Montesquieu distinge trei tipuri de putere:
1.legislativă;
2.executivă;
3.judecătorească.
Puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă
şi de funcţia judecătorească.
În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atribuţii care constituie obiectul
activităţii unor autorităţi publice distincte. În rândul acestor atribuţii, Jacques Cadart
nominalizează:
-definirea politicii generale a ţării;
-elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestor politici;
-adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
“Preşedintele este şeful statului şi reprezintă unitatea naţionala”; art.104 din Constituţia Turciei
prevede ca: “Preşedintele este şeful statului. în aceasta calitate el reprezintă republica Turcia şi
unitatea naţiunii turce”.
Funcţia de reprezentare, rezulta din caracterul “reprezentativ” al Preşedintelui Roman, în
sensul ca el este împuternicitul statului, pentru a-l reprezenta şi acţiona în numele sau. Cu alte
cuvinte el are calitatea de a fi purtătorul de cuvânt al poporului roman, deci împuternicitul
întregii societăţi, deoarece este titularul unui “mandat legal”, al cărui conţinut este prestabilit prin
Constituţie pe o durata limitata şi care îşi are originea în alegerea prin vot universal, liber
exprimat şi direct, mandat care-i încetează la îndeplinirea termenului ori prin voita uneia dintre
parţi.
Reprezentarea se exprima prin câteva atribuţii. Astfel pe plan extern, conform art.91 din
Legea fundamentala Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, aproba
înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României, primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor
diplomatici ai altor state. Pe plan intern, conform art.2, al.1, Preşedintele României participa la
exercitarea suveranităţii naţionale, asumându-si totodată răspunderea pentru independenta,
unitatea şi integritatea teritoriala a tarii (art. 80, al.1).
Funcţia de garant al statului se exercita de către preşedinte prin răspunderile pe care le are
privind independenţa, unitatea şi integritatea teritoriala a tarii. Aceasta funcţie se reglează intr-o
dubla direcţie: garant al statului şi garant al Constituţiei. în calitatea sa de garant al Constituţiei,
preşedintele veghează la respectarea acesteia şi garantarea astfel a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale cetăţeneşti. Respectarea Constituţiei, care constituie esenţa statului de drept, este
îndeplinită prin următoarele mijloace legale:
se poate adresa Curţii constituţionale, înainte de promulgarea ei pentru verificarea
constituţionalităţii legii(art. 144, lit. a).
numeşte în funcţie judecătorii şi procurorii cu excepţia celor stagiari, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii (art.133, al.1).
66
solicita reexaminarea legii de către Parlament înainte de promulgare (art.77, al.2).
Funcţia de garant al statului se exercita de către preşedinte prin răspunderile pe care le are
privind unitatea, integritatea teritoriala şi independenta tarii. în vederea îndeplinirii acestei
funcţii, Preşedintele are la dispoziţie reglementările constituţionale:
in caz de agresiune armata împotriva ţării, el ia masuri pentru respingerea agresiunii;
Preşedintele este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de Preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Tarii1 ;
declara mobilizarea parţială sau generala a forţelor armate;
instituie starea de asediu sau starea de urgenta în toata tata ori în localităţile unde se impune
luarea acestor masuri.
Alegerea prin vot universal şi direct permite preşedintelui României s-a exercite funcţia
de mediere în plenitudinea ei, mediere care se refera la reglarea raporturilor intre puterile
statului, deci intre autorităţile care exercita funcţiile puterii statale dar şi intre stat şi societate.
Aceasta funcţie de mediere are la baza atât principiul legitimării larg şi autentic
democratice a Preşedintelui cat şi principiul non apartenenţei Preşedintelui la nici un partid
politic. Astfel, în acest sens, reglementările art. 84, al.1, din Constituţia României prevede ca: “in
timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid politic şi nici nu
poate îndeplini o alta funcţie publica sau privata”. Ca urmare, Preşedinte este un factor reglator
în mecanismul statal precum şi în raporturile dintre stat şi societate.
Rolul preşedintelui cu privire la desfasurarea vietii de stat în conditii de ordine
constituţionala este exprimat de faptul ca lui ii revine menirea de a veghea al buna funcţionare a
autorităţilor publice în sensul de a evita sau a aplana blocajele instituţionale, care pot surveni în
exerciţiul atribuţiilor acestora. în rezolvarea acestor posibile blocaje sau chiar conflicte, el trebuie
sa se situeze pe o poziţie de neutralitate în măsura sa-i confere posibilitatea de a transa orice
neînţelegere exclusiv prin prisma intereselor tarii. Trebuie evidenţiată abilitatea Adunării
Constituţionale de evitare a folosirii terminologiei de “arbitru ori arbitraj” întâlnit în alte legi
fundamentale ca funcţie a preşedintelui. S-a urmărit ideea ca Preşedintele conform legitimităţii
conferite de Constituţie, pune de acord opiniile acestora ori declanşează procedura
constituţionala în fata electoratului roman2
1 Vezi Legea nr.39/1990 din Monitorul Oficial nr.142, pag.13, 1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii.2 Vezi I. Deleanu - Drept Constituţional şi Instituţional Politic, vol. II, pag.209, nota 10.
67
Obligaţia de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor publice, se traduce în fapt prin
aptitudinea de observaţie atenta şi continua dar echidistanta şi din exterior a procedurii de
funcţionare a autorităţilor statale.
Iată câteva din procedurile constituţionale consacrate în acest scop:
convocarea în sesiune extraordinară a Comisiei Deputaţilor şi a Senatului (art. 63, al. 2);
adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii(art. 88);
solicitarea Parlamentului pentru reexaminarea legii adoptate înainte de promulgarea acesteia,
daca se considera necesar(art. 77, al. 2);
daca este cazul, iniţiază la propunerea Guvernului revizuirea constituţionala (art. 146, al. 1);
promulgarea legilor adoptate de parlament(art.77, al. 1);
sesizează Curtea Constituţionala, înainte de a promulga legea, daca apreciază ca unele
depoziţii ale acesteia sunt ne constituţionale (art.144, lit. u);
desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim - ministru, după consultarea partidului care
deţine majoritatea absoluta în Parlament sau daca nu exista asemenea majoritate, a partidelor
cu reprezentare parlamentara (art. 102, al. 1);
dizolva Parlamentul daca prin refuzul acestuia de a se acorda investirea Guvernului, se
blochează sistemul instituţional (art. 189, al.1);
revocarea şi numirea la propunerea primului ministru a unor membri ai Guvernului, în caz de
remaniere guvernamentala sau de vacanta a postului, (art.89, al. 2);
poate cere poporului sa-si exprime prin referendum voinţa cu privire la problemele de interes
naţional (art.90);
Consultarea Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanta deosebita(art.86);
numeşte în alte funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege(art.84, lit. c);
participarea daca este necesara la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
naţional referitoare la politica externa, apărarea tarii, asigurarea ordinii publice si, la cererea
primului ministru, în alte situaţii. Cu acest prilej prezidează şedinţele (art. 87);
propune Parlamentului numirea directorului S.R.I. (art.62, al. 2, lit. g);
prezidează Consiliul Suprem de Apărare a tarii(art.92, al.1);
68
In analiza criteriilor de clasificare ale atribuţiilor Preşedintelui României, s-a pornit de la
faptul ca atribuţiile Preşedintelui nu alcătuiesc un tot unitar. Ca urmare împărţirea şi gruparea lor
devine mai mult decât necesara. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României este diversificata
având la baza o mulţime de criterii.
Astfel, din punct de vedere al conţinutului atribuţiilor acestea sunt grupate astfel:
a. atribuţii privind legiferarea;
b. atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formarii, numirea sau revocarea unor
autorităţi publice;
c. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice;
d. atribuţii privind domeniul politicii externe;
e. atribuţii privind domeniul apărării tarii şi asigurării ordinii publice;
f. alte atribuţii3 .
Se mai propune o clasificare a atribuţiilor Preşedintelui României, folosindu-se mai multe
criterii, astfel:
1. Din punct de vedere al subiectelor fata de care se exercita, sunt grupate:
a. atribute exercitate în raportul cu Guvernul;
b. atribute exercitate în raportul cu alte autorităţi ale administraţiei publice;
c. atribuţii în raporturile cu Curtea Constituţionala;
d. atribuţii în raport cu “puterea judecătorească”;
2. Din punct de vedere al procedurii, atribuţiile sunt grupate:
a. atribuţii care se exercita fără condiţii şi restricţii;
b. atribuţii care sunt condiţionate de termene, de propuneri ale Guvernului, informarea,
avizul sau aprobarea parlamentului;
3. Din punct de vedere al funcţiilor (sarcinilor) atribuţiile sunt grupate:
a. atribuţii specifice şefului de stat;
b. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;
c. atribuţii de apărare a Constituţiei şi de asigura a bunei funcţionari a autorităţilor
publice;
4. Din punct de vedere al frecventei exercitării, se deosebesc:
a. atribuţii obişnuite, curente în activitatea de stat;
3 Vezi I. Moraru - Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. II, Ed. “Proarcadia”, Bucureşti, 1993, pag. 207
69
b. atribuţii ieşite din comun (declanşarea mobilizării, a stării de urgenta, a stării de
asediu);
5. Din punct de vedre al formelor tehnico-juridice prin care se realizează, se disting
următoarele:
a. atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice4;
b. atribuţii care se realizează prin decrete;
c. atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative;
Literatura franceza de specialitate foloseşte drept criteriu pentru clasificarea atribuţiilor
prezidenţiale regimul juridic al acestora5 , sau condiţiile în care se exercita6 .
Potrivit acestui criteriu, apare următoarea clasificare:
1. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele ori faptele prezidenţiale sunt supuse unor condiţii
exterioare
2. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele prezidenţiale nu sunt supuse nici unei
condiţii exterioare, clasificare care vizează actele Preşedintelui.
Din categoria atribuţiilor pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui sunt
supuse unor condiţii exterioare, fac parte acele acte pentru care este necesara aprobarea
Parlamentului, fie contrasemnarea lor, fie îndeplinirea altor condiţii exterioare.
a. Aprobarea Parlamentului trebuie sa intervină în cazul actelor Preşedintelui României
emise pentru exercitarea atribuţiilor reglementate de art.92 alin.2 şi art.93 alin.1 din Constituţie
şi anume:
- mobilizarea parţială sau generala a forţelor armate;
- instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta în întreaga tara sau în unele localităţi.
Mobilizarea parţială sau generale a forţelor armate va fi de regula precedată de aprobarea
prealabila a Parlamentului7 . Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune
ulterior aprobării Parlamentului în cel puţin 5 zile de la adoptare.
Exercitarea acestei atribuţii se face în conformitate cu reglementarea constituţionala a
art.92 alin.1, prin care Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte
funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a tarii.
4 A. Iorgovan - “Drept administrativ, tratat elementar”, vol. II, Bucureşti, 1994, pag.60-615 M. Prelat, J. Boulouis, op. cit. nr. 441, pag. 716 6 J. Gioquel, Op. cit., pag.6487 potrivit art. 62, al. 2, lit. c, din Constituţie, declararea mobilizării generale sau parţiale o poate face şi Parlamentul, în şedinţa comuna a Camerelor.
70
Aceasta calitate a şefului statului de comandant al forţelor armate se regăseşte în cele mai
multe constituţii ale unor state democratice8 .
Cât priveşte activitatea Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, aceasta este prevăzută de
art. 118, din Legea fundamentala, acesta se convoacă de Preşedinte trimestrial, sau ori de cate ori
este nevoie, sau la cererea a cel puţin o treime din numărul membrilor săi. Consiliul lucrează în
prezenta a cel puţin doua treimi din numărul membrilor, adoptând hotărâri cu majoritatea
membrilor prin vot deschis. Potrivit art. 62, lit. f, din Legea Fundamentală, Consiliul Suprem de
Apărare a tarii prezintă rapoarte Parlamentului unit în şedinţa comuna a celor doua Camere.
Pentru instituirea stării de asediu sau a stării de urgenta, este necesara încuviinţarea
Parlamentului, încuviinţare care este totdeauna ulterioara adoptării, dar în cel mult 5 zile de al
adoptare.
Consecinţele constituirii acestor stări de asediu sau de urgenta sunt:
restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale cetăţeneşti;
se transfera unele prerogative şi responsabilităţi de la autorităţile civile către cele militare;
constituirea unor zone de securitate;
extinderea prerogativelor politiei şi sporirea competentelor instanţelor militare fata de
organele jurisdicţionale obişnuite;
supravegherea presei şi a emisiunile radio - TV.
Art.93, al. 2, statutează rolul Parlamentului în rezolvarea problemelor survenite pe
timpul luării acestor masuri excepţionale. Astfel, daca Parlamentul nu se afla în sesiune el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore, de la instituirea stării de sediu sau a stării de urgenta şi
funcţionează pe toata perioada pentru care măsură excepţională a fost luată.
O situaţie şi mai grava o reprezintă agresiunea armata îndreptată împotriva ţării. In aceste
condiţii, ne mai existând posibilitatea solicitării prealabile a încuviinţării parlamentare,
Preşedintele ia masuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce la cunoştinţă neîntârziat
Parlamentului printr-un mesaj, acesta fiind actul de sesizare al acestei autorităţi, autoritate care
după dezbaterea în plenul Camerelor, aproba masurile luate şi dispune mobilizarea generala sau
parţială. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
Din punct de vedere juridic, aprobarea este o cale prin care se exercita controlul
parlamentar, dar totodată ea este şi o condiţie de valabilitate a actului Preşedintelui.
b. Contrasemnarea decretelor prezidenţiale de către primul ministru.
Potrivit art. 99 din Constituţie, decretele emise de Preşedintele României, în exercitarea
atribuţiilor prevăzute în art. 91, al. 1 şi 2, art. 92, al. 2, art. 93, al. 1, art. 84, lit. a, b, d, se
contrasemnează de primul ministru.
Deci contrasemnarea vizează următoarele atribuţii:
încheierea tratatelor internaţionale în numele României.
Valabilitatea tratatelor încheiate de Preşedinte depinde de următoarele condiţii:
a. tratatele trebuie în prealabil negociate de Guvern;
b. tratatele, odată semnate, nu intra în vigoare, decât daca sunt ratificate de Parlament,
respectiv de Camerele reunite, conform procedurii de adoptare a Legii;
c. supunerea spre ratificare se va face în termen de 60 de zile.
Existenta acestor condiţii, constituie o modalitate de restrângere a prerogativelor
Preşedintelui9 .
acreditarea sau rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României la propunerea
Guvernului, şi aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor
diplomatice.
Prin această atribuţie prezidenţiala se asigura organizarea relaţiilor diplomatice ale tarii
noastre. Atât acreditarea şi rechemarea, cât şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice se exercită la propunerea Guvernului, întrucât aceasta este autoritatea care
asigură şi realizează politica externa a României. Aceasta prin organul sau de specialitate
(Ministerul Afacerilor Externe), cunoaşte nevoile reale de înfiinţare sau modificare a rangului
misiunilor noastre diplomatice din străinătate, fiind în măsura sa facă propunerile care se impun.
Cu prilejul dezbaterilor Legii cu privire la înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi consulare, au existat şi păreri în sensul ca o asemenea atribuţie ar trebui
să fie încredinţată Guvernului, ca şi părerea că problema înfiinţărilor misiunilor diplomatice ar
trebui soluţionată printr-o lege votată de parlamentul României.
9 Colectiv - Constituţia României comentata şi adnotata, Op. Cit. nota 1, pag. 206
72
Practica în domeniu cunoaşte şi consultarea camerelor parlamentare cu privire la
persoana care urmează să fie numita Preşedinte. Notăm obligaţia şefului statului de a semna
scrisorile de acreditare ale ambasadorilor tarii noastre în alte tari.
declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate;
luarea masurilor necesare în vederea respingerii agresiunii armate declanşată împotriva ţării;
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară sau în unele localităţi.
Preşedintele va lua aceste masuri după dezbaterea lor în Consiliul Suprem al Apărării, iar
decretul Preşedintelui va fi contrasemnat de Prim - ministru.
conferirea decoraţiilor şi a titlurilor de onoare;
acordarea gradelor de mareşal, general, amiral;
acordarea graţierii individuale.
Aceste atribuţii se exercita de către Preşedinte în calitate de şef al statului şi se manifesta
în domeniul relaţiilor interne.
Distincţiile constând în ordine şi medalii se acorda pentru merite deosebite într-un
domeniu, pentru o fapta eroica sau pentru servicii excepţionale aduse statului şi poporului român.
Titlurile de onoare scot în evidenta reputaţia şi prestigiul, faima şi preţuirea deosebită
de care se bucura o persoană datorită valorii sale, din partea statului român.
Legea care va reglementa decoraţiile şi titlurile de onoare conferite de Preşedintele
României, ar trebui să prevadă condiţiile care sunt îndeplinite pentru acordarea acestora.
Acordarea gradelor de mareşal, general şi de amiral se realizează în strânsă legătură cu
calitatea de comandant al forţelor armate a Preşedintelui României, deşi propunerile nu pot veni
decât din partea organelor centrale de specialitate din domeniul militar.
Acordarea graţierii individuale (cea colectiva făcându-se doar în temeiul legii, potrivit
art.72, lit. g) care poate fi totala sau parţială, este o măsură de clementa, un act de conştiinţă
suverană a Preşedintelui şi ia naştere după introducerea de către cel condamnat a unei cereri de
acest sens.
În legătură cu semnificaţia contrasemnării, opiniile formulate sau interpelările făcute
Constituţiei sunt diferite, astfel:
într-o opinie s-a spus ca ar constitui un mijloc tehnic prin care Preşedintele se asociază cu
activitatea Guvernului;
73
o alta părere priveşte contrasemnarea ca fiind un transfer al unor prerogative ale Preşedintelui
către Guvern;
o alta părere susţine că, contrasemnarea constituie “partajarea” exerciţiului unora dintre
atribuţii intre preşedinte şi Guvern;
în sfârşit, ar fi un procedeu tehnic juridic prin care exerciţiul unora dintre atribuţii este
“negociat” astfel încât actul emis este produsul acordului de voinţă dintre Preşedinte şi
Guvern, prin intermediul primului ministru11 .
Aceasta ultima opinie este în concordanta cu ideea ca, intr-un sistem constituţional în
care atribuţiile Preşedintelui şi cele ale Guvernului sunt riguros precizate şi delimitate, ele
constituind competenţa de atribuţiune a acestor organe, stabilită prin însăşi legea, într-un sistem
în care însăşi prerogativele prezidenţiale sunt constituite în considerarea legitimării Preşedintelui
prin sufragiu universal, nu poate fi vorba nici de “asocierea” Preşedintelui la activitatea
Guvernului, nici de “transferul” atribuţiilor lui, nici de împărţirea exerciţiului lor.
Importanţa contrasemnării este pusa în evidenţă de rezultatele acesteia:
contrasemnarea autentifica sau certifica semnarea actului de către Preşedinte;
actul emis, prin contrasemnare devine un act juridic complex, pentru ca presupune acordul de
voinţă al semnatarilor;
prin contrasemnare, Guvernul înţelege să-şi asume responsabilitatea politică, se va angaja
politic pentru o parte din actele Preşedintelui, care, se ştie, nu răspunde politic în faţa
Parlamentului.
c. Actele şi faptele supuse altor condiţii decât cele arătate sunt multe şi diferite, acoperind
activitatea complexă a şefului statului în România.
Aceste acte se refera la următoarele atribuţii:
Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim ministru (art. 85, al. 1 din
Constituţie) însă, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori,
daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament(art. 85, al. 1);
Preşedintele numeşte Guvernul pe baza votului de încredere de Parlament (art. 85, al. 1);
in caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revoacă şi
numeşte pe unii membri ai Guvernului “la propunerea primului ministru”(art. 85, al. 2);
11 Vezi G. Bordeau, Op. cit., pag. 497; P. Paqctet, Op. cit., pag. 377; M. Prelat, J. Boulois, Op. cit., pag. 716, nota nr. 441; J. Gioquel, Op. cit., pag. 675.
74
După consultarea Parlamentului, Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime prin
referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional (art.90);
Preşedintele poate să dizolve Parlamentul, daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea
a cel puţin două solicitări de investitură, însă numai după consultarea preşedinţilor celor doua
Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare (art. 89, al. 1);
Dizolvarea autorităţilor legiuitoare are loc în anumite condiţii: în cursul unui an, Parlamentul
poate fi dizolvat o singura data (art. 89, al. 2); Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6
luni ale mandatul Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă
(art.89, al. 3);
Preşedintele poate iniţia revizuirea Constituţiei însă numai la propunerea Guvernului (art.
146, al. 1);
Preşedintele dispune suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului dacă “a fost
trimis în judecată pentru o faptă penală săvârşită în timpul funcţiei”.(art. 108, al. 2);
Unele din atribuţiile Preşedintelui nu fac parte din această categorie, deoarece fie în
exercitarea lor nu se emit acte, ci se săvârşesc fapte, fie că înfăptuirea respectivelor atribuţii nu
implică obligatoriu realizarea unor condiţii exterioare şi prealabile.
Astfel:
Preşedintele, dacă apreciază necesar, poate participa la şedinţele în care se dezbat probleme
de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice 12 . Dar
poate participa şi în alte “situaţii” la “cererea primului ministru”(art. 87, al. 1). Totdeauna
când participa la şedinţele Guvernului el este acela care le prezidează13 (art. 87).
Potrivit reglementarilor constituţionale (art. 94, lit. c), Preşedintele numeşte în funcţii publice
în condiţiile legii. Astfel, numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor
stagiari, Preşedintele o face la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii(art.133, al. 1).
Potrivit reglementarilor art. 105 şi 106 al. 2, primul ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului
i-si pot prezenta demisia Preşedintelui României. Este maniera individuală de a pune capăt
funcţiei ministeriale prin manifestare de voiţă. Trebuie facută însă o distincţie: dacă demisia
vine de la un membru al Guvernului, altul decât prim ministrul, acceptarea ei va conduce la 12 Aceasta presupune comunicarea ordinii de zi a şedinţei Guvernului ori de cate ori include probele arătate. 13 Preşedintele nu-si exprima votul fata de proiectele de hotărâri ale Guvernului, supuse dezbaterii în şedinţa pe care el o prezidează şi chiar daca l-ar exprima, acesta n-ar putea avea o valoare deliberativa pentru prea simplul motiv ca Preşedintele nu face parte din organul deliberativ.
75
remaniere guvernamentala; daca demisia aparţine primului ministru, dat fiind faptul ca este
şeful echipei guvernamentale, Preşedintele va numi un prim ministru interimar, pana la
formarea noului Guvern.
2. Atribuţii pentru exercitarea cărora actele sau faptele Preşedintelui nu sunt supuse nici
unei condiţii exterioare.
Din categoria aceasta fac parte următoarele atribuţii:
Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei (art.80, al. 2);
Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice. Pentru aceasta, exercita
funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate (art.80);
Preşedintele poate cere convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaţilor şi
Senatului14 .(art. 63, al. 2);
Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale
natiunii15 (art.88);
Preşedintele promulgă legea adoptată de Parlament în termen de 20 de zile de la primirea
acesteia sau, când a cerut reexaminarea ei ori verificarea constituţionalităţii acesteia în
termen de 10 zile de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i-a confirmat
constituţionalitatea16 (art. 77, al. 1 şi 3);
înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului o singură data reexaminarea
legii(art. 77, al. 2);
Preşedintele propune Parlamentului numirea directoratului Serviciului Român de Informaţii
(art. 62, lit. g);
Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită(art. 86);
Preşedintele numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege(art. 94, lit. c);
Preşedintele numeşte trei dintre judecătorii Curţii Constituţionale şi procedează din trei în trei
ani la înnoirea acestora(art. 140, al. 2 şi 4);
14 Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora. Solicitarea sesiunii extraordinare se va face pe o ordine de zi determinata. Deci sesiunea extraordinara se încheie prin epuizarea ordinii de zi.15 Dreptul de mesaj este o prerogativa tradiţională a şefului statului, prin exercitarea căreia acesta comunica cu Parlamentul. în principiu, mesajele nu sunt urmate de dezbateri parlamentare. Mesajul poate fi prezentat personal sau printr-un împuternicit. De regula mesajul nu este producător de efecte juridice. In principiu mesajele nu sunt urmate de dezbateri parlamentare.16 Termenele arătate sunt imperative onerative, aşa încât după expirarea lor, Preşedintele decade din dreptul de a mai promulga legea şi aceasta intra în vigoare chiar fără promulgare.
76
Preşedintele sesizează Curtea Constituţională, înainte de promulgare, pentru a se pronunţă
asupra constituţionalităţii legii trimise spre promulgare;
în situaţiile reglementate de art. 105 din Constituţie precum şi în cazul în care prim ministrul
este în imposibilitatea exercitării atribuţiilor Preşedintele desemnează un alt membru al
Guvernului ca prim ministru interimar, pana la formarea noului Guvern17 (art. 106, al. 2);
Preşedintele îndeplineşte atribuţiile ce îi revin în calitatea de preşedinte al armatei şi în
calitatea de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării(art. 82, al. 1);
Preşedintele în calitate de şef al statului, primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor
diplomatici ai altor state(art.91, al. 3);
Solicită urmărirea penală împotriva membrilor Guvernului pentru fapte comise în exerciţiul
funcţiei lor(art. 108, al. 2).
4.2.Alegerea preşedintelui României
Preşedintele României „se alege prin vot direct prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat”78. Astfel, Preşedintele nu este ales sau influenţat de către gruparea politică ce a
câştigat alegerile parlamentare şi poate să îndeplinească funcţia de mediere între partide şi
societatea civilă.
Preşedintele României este ales în urma sufragiului universal, fapt ce îi conferă
legitimitate populară şi care îl face din punct de vedere reprezentativ egal cu Parlamentul.
Deosebirea dintre cele două organe reprezentative este că Parlamentul reprezintă poporul iar
Preşedintele reprezintă statul. Legitimitatea populară este motivul principal pentru care spunem
că România are la bază un regim semiprezidenţial, deşi, în regimul francez (considerat etalon
pentru regimurile semiprezidenţiale) puterea Preşedintelui este mult mai mare comparativ cu cea
a Parlamentului, iar în România Parlamentul este cel care acumulează o forţa considerabilă, în
defavoarea Preşedintelui care prin prerogativele ce i s-au conferit, are aproximativ puterile unui
preşedinte de republică parlamentară.
17 “Interimatul” funcţiei de prim ministru poate sa rezulte pentru o scurta durata şi din delegarea unora dintre atribuţiile ce revin şefului Guvernului, atunci când acesta nu este în măsură sa le exercite efectiv(de exemplu, el se afla în străinătate). Faţă de cele precizate în art. 106, al. 2, consideram ca pentru un astfel de interimat nu trebuie sa intervină un decret prezidenţial, delegarea fiind ca însăşi o prerogativă a primului ministru.78 Constituţia României, art. Legea 29 octombrie 2003 Legea pentru alegerea Preşedintelui României, art. 81 alin. 1.
a) Incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte al României şi calitatea de membru al
vreunui partid politic;
b) Incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică, indiferent care ar fi domeniul în care s-ar
exercita aceasta şi natura funcţiei;
c) Incompatibilitatea cu orice funcţie privată.
Preşedintele ales nu poate fi membru de partid pentru a nu crea confuzie în ceea ce
priveşte respectarea atribuţiei de imparţialitate. În cazul în care Preşedintele care până la data
depunerii jurământului nu şi-a declarat public retragerea din partidul din care a făcut parte el va
fi sancţionat de Curtea Constituţională în baza art. 95 din Constituţie.
Regimul imunităţi prezidenţiale
Regimul imunităţii Preşedintelui României este reglementat de articolul 84 din
Constituţia României care face trimitere la articolul 69 despre imunitatea parlamentară. Astfel
Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului. Preşedintele României are asigurată imunitatea pe tot parcursul
exercitării funcţiei dar este posibil ca în baza art. 95 şi art. 84 alin. 3 din Constituţie, ca şi
parlamentarii, să poată fi suspendat sau pus sub acuzare.
Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României
Preşedintele României este răspunzător de actele sale numai în cazul în care ele contravin
prevederilor Constituţiei, prin săvârşirea de fapte grave. Aceste cazuri nu sunt stipulate în legea
fundamentală sau în alte acte speciale, ele rămânând să fie dovedite a fi întemeiate sau nu de
către Parlament, Curtea Constituţională şi cetăţenii cu drept de vot. În tot acest proces fiecare din
părţile sus amintite poate juca un rol important în procesul de decizie care se încheie, dacă se
ajunge în acest stagiu, cu Referendumul organizat pentru votul cetăţenilor.
Propunerea de suspendare din funcţia de Preşedinte poate fi iniţiată de cel puţin o treime
din numărul deputaţilor şi senatorilor, se aduce la cunoştinţa Parlamentului care în şedinţă
comună a celor două camere, stabilesc trimiterea ei la Curtea Constituţională, care va analiza şi
va asculta intervenţiile Preşedintelui României. Raportul va fi trimis înapoi la Parlament unde se
80
va hotărî dacă se instituie interimatul funcţiei prezidenţiale în urma suspendării din funcţie a
acestuia. După această etapă se declanşează organizarea Referendumului de către Guvern.
Cetăţenii sunt chemaţi să voteze dacă sunt sau nu sunt de acord cu demiterea Preşedintelui
României, vot ce cântăreşte la fel de mult cât cel al Parlamentului şi cel al Curţii Constituţionale.
Toate aceste caracteristici care aparţin identităţii juridice a instituţiei prezidenţiale din
România permit stabilirea cadrului în care se va desfăşura analiza propriu-zisă. Prezentarea
aceasta ne va permite conturarea identităţii personajului politic Ion Iliescu în calitatea sa de
Preşedinte al României cu ajutorul comunicării politice. Analiza se desfăşoară pe o perioadă
determinată situată din punct de vedere temporal după încheierea campaniei electorale.
4.5.Complexitatea raporturilor dintre Preşedinte şi Guvern
Această importantă atribuţie a Preşedintelui este reglementată atât de art. 85, cat şi de art.
102 din Constituţie. Aceste dispoziţii constituţionale exprimă sintetic procedura după care are loc
formarea Guvernului. Acesta procedura de investitură a Guvernului cuprinde patru etape:
1. Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru;
2. Solicitarea de către candidatul la funcţia de prim - ministru a votului de încredere;
3. Acordarea votului de încredere;
4. Numirea Guvernului de către Preşedintele României.
Intr-o prima variantă a proiectului Constituţiei toate aceste etape erau grupate în textul
art. 102, deşi etapa a patra se regăsea ca atribuţie şi la instituirea Preşedintelui României. în final,
prin admiterea a mai multor amendamente, s-a adoptat textul art. 102 în forma actuală, care însă
cuprinde numai primele trei etape ale procedurii investiturii. Din dispoziţiile art.102, rezulta
următoarele aspecte:
Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim - ministru;
persoana este desemnată pentru a candida la funcţia de prim - ministru după ce Preşedintele se
consultă cu conducerea partidului care a obţinut în urma alegerilor parlamentare majoritatea
absoluta în Parlament;
in cazul în care nu se înregistrează o majoritate absolută în Parlament de nici un partid, atunci
Preşedintele va proceda la consultarea tuturor partidelor parlamentare.
In îndeplinirea acestei atribuirii, care este esenţialmente politică, Preşedintele României
organizează consultări politice cu partidele reprezentate în Parlament, în scopul degajării unei
81
majorităţi parlamentare pentru desemnarea şi stabilirea unei personalităţi care sa candideze la
funcţia de prim - ministru.
In legătură cu desemnarea unui candidat la funcţia de prim - ministru s-a ridicat problema
dacă primul ministru trebuie să fie un deputat sau un senator. Această problemă a format obiectul
unor vii discuţii în adunarea constituţională22 . S-a convenit că nu este necesar să se prevadă
expres acest lucru deoarece se pot ivi şi situaţii când Preşedintele ţării să fie obligat de
împrejurări să recurgă la o persoană independentă deci ne alese în corpurile legiuitoare, dar care
sa convină forţelor politice. O asemenea soluţie este corecta deoarece permite Preşedintelui un
mai larg evantai de opţiuni în desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru.
La desemnarea candidatului pentru funcţia de prim - ministru se are în vedere ca
Preşedintele nu numeşte pe primul ministru, ci o persoană care candidează în faţa Parlamentului
pentru această funcţie. Ca urmare, până la obţinerea votului de investitură, persoana nu are decât
calitatea de candidat şi nu cea de prim - ministru cum este în Constituţiile altor tari 23 .
Semnificaţia acestei desemnări constă în faptul ca organul chemat sa hotărască asupra viitorului
prim - ministru nu este Preşedintele ţării - care are numai atribuţia de a desemna un candidat - ci
Parlamentul, ca organ suprem, reprezentativ al tarii.
Desemnarea candidatului la funcţia de prim - ministru are semnificaţia unui mandat
acordat de Preşedintele României, personalităţii desemnate pentru formarea listei viitorului
Guvern, elaborarea programului de guvernare a acestuia şi prezentarea cererii pentru acordarea
votului de încredere de către Parlament.
Aliniatul 2, art. 102 din Constituţie prevede ca în termen de 10 zile de la desemnare,
candidatul pentru funcţia de prim - ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra
programului şi a întregii liste a Guvernului.
In acest scop, între candidatul la funcţia de prim - ministru şi partidul sau coaliţia de
partide care susţin desemnarea acestuia de către Preşedinte, au loc consulari politice. Lista
Guvernului şi programul de guvernare se elaborează, în cadrul acestor consultări politice, cu
acordul candidatului la funcţia de prim ministru, care este singurul îndreptăţit să solicite
acordarea votului de încredere.
22 Vezi şedinţa din 29. octombrie. 1991, publicata în Monitorul Oficial al României, partea a -II -a, nr. 32/31, octombrie.1991, pag. 8- 10.23 A se vedea în acest sens art. 8 din Constituţia Franţei, art. 92 din Constituţia Italiei - o republica parlamentara la fel ca şi Grecia (art.37, al.1), art.36, lit. f, art. 190 din Constituţia portugheza. Soluţia din Constituţia noastră este similară cu cea cuprinsă în Constituţia spaniolă (art.62, lit. d ).
82
Votul Parlamentului care se constituie într-un fapt juridic înseamnă încheierea
contractului de guvernare, de aceea apare şi răspunderea politică exclusivă a Guvernului în faţa
Parlamentului potrivit reglementarilor art. 108 din Legea Fundamentală.
Votul de încredere, după cum rezultă din art. 102, priveşte acceptarea în bloc, a două
elemente ce constituie obiectul acceptului: lista Guvernului şi programul de guvernare, între care
trebuie să existe o legătură intrinsecă. Ca urmare, primul - ministru se angajează la înfăptuirea
unui program anume (care constituie suportul principal al aşa numitului “contract de guvernare”)
cu un Guvern al cărui componenţă garantează realizarea acestui program.
In cazul în care, în termenul de 10 zile, candidatul la funcţia de prim ministru nu va reuşi
să întocmească lista guvernului şi să elaboreze programul de guvernare, el poate depune
mandatul încredinţat de Preşedintele României. Depunerea mandatului poate avea loc şi înainte
de împlinirea acestui termen dacă, în cadrul negocierilor politice ce au avut loc imposibilitatea
stabilirii unei formule guvernamentale este evidentă. După împlinirea termenului de 10 zile,
Preşedintele României poate retrage mandatul acordat, mai ales dacă impasul creat este cert,
începând noi consultări politice pentru desemnarea unui nou candidat. Termenul de 10 zile nu
poate fi privit ca fiind de decădere, ci doar limita de la care Preşedintele României poate retrage
candidatului mandatul acordat, spre a începe noi negocieri.
Votul de încredere se acordă de către cele două Camere ale Parlamentului în şedinţă
comună, ca expresie a majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pe baza dezbaterii atât a programului
de guvernare cat şi a listei Guvernului. Cele două camere se întrunesc în şedinţa comună iar
pentru obţinerea încrederii, este nevoie de un forum majoritar absolut.
Încercând să scoatem în evidenţă rolul Parlamentului României în acordarea votului de
încredere, exemplificăm acest rol prin Hotărârea Parlamentului din 12. septembrie. 1996 pentru
acordarea încrederii Guvernului care prevede următoarele:
“Având în vedere dezbaterile care au avut loc în şedinţă comună a Camerelor Deputaţilor
şi Senatului, din data de 11. decembrie. 1996, asupra Programului de guvernare şi a întregii liste
a Guvernului, prezentate de domnul Victor Ciorbea candidatul pentru funcţia de prim - ministru,
în conformitate cu rezultatul votului consemnat în proces verbal din data de 11. septembrie.
1996, în temeiul art. 102, al. 3 din Constituţia României.
Parlamentul României adoptă prezenta hotărâre.
83
Articol unic - Se acorda încredere Guvernului, în componenţa prevăzută de anexa nr. 1
pentru realizarea programului sau de guvernare prevăzut în anexa nr.2”24 .
In cazul neacordării votului de încredere procedura de investire reîncepe prin organizarea
de noi consultări politice de către Preşedintele României pentru desemnarea candidatului la
funcţia de prim - ministru.
4.5.1.Numirea Guvernului
Conform art. 85, al. 1, din Constituţie, Preşedintele României numeşte Guvernul pe baza
votului de încredere acordat de Parlament.
Cu alte cuvinte, Preşedintele României numeşte Guvernul, având ca fundament al acestei
atribuţii tocmai votul de investitură al Parlamentului. Şeful statului nu numeşte Guvernul aşa
cum îl propune primul - ministru, ci aşa cum l-a aprobat Parlamentul prin votul de investitură.
Astfel putem exemplifica acesta atribuţie a preşedintelui prin actul emis de Preşedintele
României: Decret pentru numirea Guvernului României care cuprinde următoarele:
“In temeiul art. 85, al. 1 şi al art. 94, lit. c din Constituţia României având în vedere
hotărârea Parlamentului României nr. 12 din 11.decembrie. 1996 pentru acordarea încrederii
Guvernului, Preşedintele României decretează: Articol unic - Se numeşte Guvernul României în
următoarea componenţă ....”.25
Deci numirea, numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind sa fie conforma cu cele rezultate
din votul de încredere acordat.
Este aici una din trăsăturile dominante ale formei noastre de Guvernământ reglementate
de Constituţie. Chiar dacă Paramentul şi Preşedintele României sunt aleşi prin vot universal şi
direct, iată că, prin acordarea votului de încredere Guvernului, Parlamentul devine mai
reprezentativ, confirmând astfel dispoziţia art. 58, al. 1 care prevede: “Parlamentul este organul
reprezentativ suprem al poporului roman.”
După ce Guvernul a fost numit, potrivit art. 103, al. 1 din Constituţie, primul ministru,
miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în fata Preşedintelui României
jurământul de credinţă prevăzut de art. 82.
24 Vezi Monitorul Oficial din 12.septembrie.1996, nr. 342.25 Vezi Monitorul Oficial din 13. septembrie. 1996, nr. 343.