F_2_moneda-untaru.pdf

MONEDĂ

Lect. univ. drd. Florin Untaru

1. UNITATEA MONETARĂ - DESCRIEREA PRINCIPALELOR CARACTERISTICI

1.1. Conceptul de monedă

Există mai multe opinii asupra conceptului de monedă. Într-o accepţiune largă, moneda reprezintă orice lucru care poate fi schimbat cu bunuri şi servicii şi care este acceptat pentru stingerea datoriilor.

Dintr-un alt punct de vedere, moneda este atât o convenţie socială care exprimă o creanţă a deţinătorului asupra emitentului cât şi o marfă care are proprietatea de a măsura orice valoare economică.

Etimologic, termenul de monedă provine din limba latină de la numele zeiţei Junon Moneta, în templul căreia romanii băteau monede.

Unii autori consideră că între noţiunea de monedă şi cea de bani trebuie făcute unele diferenţieri. Astfel, noţiunea de bani care este mai veche şi cuprinde toate instrumentele prin care se înfăptuieşte schimbul, în timp ce termenului de monedă i se rezervă un rol mai restrâns, acela de a indica un anume tip de piese metalice în formă de disc.

În prezent între cele două noţiuni nu se mai fac delimitări clare, ele putând fi considerate sinonime.

Pentru a îndeplini rolul de monedă, un bun trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

să aibă putere liberatorie; să fie uşor de recunoscut; să fie divizibil; să aibă portabilitate; să aibă rezistenţă, durabilitate.Pe lângă aceste criterii, pentru a-şi realiza în mod corespunzător menirea, într-o

economie funcţională, se impune ca moneda să aibă stabilitate de-a lungul timpului, iar emisiunea de monedă să fie bine ţinută sub control de banca centrală.

Pentru a avea o imagine mai clară asupra rolului jucat de monedă în economiile contemporane este importantă analizarea funcţiilor pe care aceasta le îndeplineşte în prezent.

1.2. Funcţiile monedei

♦ Instrument unic al tranzacţiilorPractic, apariţia monedei este asociată cu dezvoltarea economiei de schimb. Forma

iniţială, arhaică de rezolvare a operaţiunii de schimb era trocul, care presupune că proprietarul unei mărfi obţinea în urma vânzării acesteia un alt bun de valoare aproximativ egală.

Practicarea trocului avea unele inconveniente: vânzătorul trebuia să găsească chiar în momentul în care intenţiona să-şi

comercializeze marfa un partener care să-i ofere la schimb un bun cu o valoare similară care să-i fie util;

bunurile ce urmau a fi schimbate nu erau toate divizibile, iar dacă ele nu aveau valori apropiate atunci schimbul nu se putea realiza;

tranzacţiile se desfăşurau greoi şi din cauza inexistenţei unor criterii unitare de comparaţie între bunuri.

Prin apariţia monedei aceste neajunsuri au fost eliminate, iar costurile de tranzacţie (timp, efort, stocare) s-au atenuat simţitor.

Prin apariţia monedei operaţiunea de schimb este împărţită în două momente: vânzarea şi cumpărarea.

Deşi în prezent s-au dezvoltat o mulţime de mijloace prin care se pot desfăşura schimburile de bunuri, totuşi mai există situaţii în care se apelează la troc (în cazul contractelor economice între ţări – barter; în timpul crizelor economice profunde, războaie, atunci când populaţia îşi pierde încrederea în moneda naţională, când preţurile sunt controlate administrativ de autorităţile statului).

♦ unitate de măsură a valorii (etalon al valorii)Moneda este utilizată ca unitate de comparaţie pentru toate bunurile şi serviciile.

Această funcţie a fost pusă în valoare atunci când utilizarea trocului a devenit practic imposibilă ca urmare a creşterii volumului de bunuri schimbate.

Moneda măsoară valoarea datoriilor şi creanţelor dintre agenţii economici, fapt ce implică derularea de plăţi şi încasări viitoare. În această situaţie, când plăţile nu au loc la vedere, este necesară luarea în considerare a faptului că în timp valoarea monedei se modifică. Din acest motiv s-au dezvoltat o serie de strategii menite să păstreze termenii contractelor iniţiale, asigurarea stabilităţii, aceasta realizându-se prin raportarea la o altă monedă mai stabilă sau prin estimarea variaţiilor viitoare ale monedei de contract.

♦ rezervă a valoriiPrin existenţa banilor, depozitul monetar devine o formă de păstrare a valorii şi

rezervă a puterii de cumpărare. Deţinerea de monedă echivalează cu posibilitatea de a avea lichiditate imediată.

Lichiditatea măsoară capacitatea unui bun de a fi transformat cât mai rapid şi la costuri cât mai reduse în monedă efectivă.

Lichiditatea depinde de mai mulţi factori: uşurinţa cu care poate fi tranzacţionat bunul respectiv; stabilitatea şi predictibilitatea preţului său; costurile de tranzacţie (comisioane, taxe, impozite)

Pe termen scurt este preferabilă deţinerea depozitelor monetare, ca active cu grad mare de lichiditate, însă pe termen lung este recomandabilă investirea disponibilităţilor băneşti în alte active, care au rentabilităţi mai ridicate.

1.3. Clasificarea semnelor monetare

♦ după forma de existenţă a monedei:- monedă materială (aur, argint, metal nepreţios, bancnota);- moneda de cont sau scripturală (depozitele bancare).

♦ după unitatea emitentă:- monedă creată de agenţii economici;- monedă creată de guvern;- monedă creată de bănci (banca centrală, băncile comerciale).

♦ după valoarea intrinsecă:- monedă cu valoare integrală (aur, argint);- moneda semn (bancnote).

♦ după obligaţia pe care şi-o asumă instituţia emitentă:- monede convertibile;- monede neconvertibile.

Aflându-se tot timpul în centrul vieţii economice, moneda, indiferent de forma în care se găseşte, a devenit în mod cert un instrument de maximă utilitate pentru majoritatea oamenilor. Recunoaşterea oficială şi generală de care se bucură îşi găseşte un suport şi în consacrarea juridică pe care o imprimă autoritatea statului.

Putem afirma că economiile moderne nu pot fi concepute astăzi fără monedă, aceasta reflectând sintetic mutaţiile structurale de la nivelul economiei.

1.4. Etapele evoluţiei istorice ale monedei

1.4.1. Apariţia monedeiMoneda a fost prezentă sub diverse forme încă de timpuriu în cadrul relaţiilor

economice de schimb. Cu timpul s-a desprins un bun unic care era utilizat drept intermediar. Această marfă unică punctează istoric trecerea de la economia de tip barter la economia de schimb. Iniţial rolul de monedă-marfă şi etalon a fost jucat de metalele obişnuite pentru ca ulterior acestea să fie înlocuite de metalele preţioase care devin astfel metale monetare şi preiau calităţile de monedă marfă şi de etalon o lungă perioadă de timp.

1.4.2. Crearea monedei de credit cu cele două forme ale sale: biletul de bancă şi moneda de cont

Apariţia monedei de credit a reprezentat o necesitate istorică, o urmare a dezvoltării schimbului. Astfel, ca o consecinţă a creşterii valorii de tranzacţii economice se manifestă un dezechilibru între cererea de monedă – marfă (care este mai mare) şi oferta de monedă – marfă (care este mai mică), producţia de metal preţios rămânând în urmă în raport cu dezvoltarea operaţiunilor de schimb. Acest moment marchează trecerea de la moneda – marfă la moneda semn. Trebuie menţionat însă că o perioadă

îndelungată cele două tipuri de monedă au circulat în paralel, metalul monetar având prioritate ca modalitate de plată. Cu timpul însă, metalul monetar a fost retras din circulaţie şi depozitat la băncile emitente de monedă de hârtie. Totuşi, s-a păstrat legătura dintre metalul monetar aflat în rezerva băncii şi bancnotele puse în circulaţie. Mecanismul prin care se păstra această legătură purta numele de convertibilitate. În acest caz vorbim despre convertibilitatea bancnotelor în aur. În prezent se utilizează termenul de convertibilitate nu în raport cu aurul sau cu un alt metal preţios, ci în raport cu alte valute.

Mecanismul convertibilităţii în metal preţios al bancnotelor era următorul: banca emitentă a monedei de credit păstra în depozite cantităţi însemnate de aur monetar sau aur lingouri ca element bilanţier de activ, în timp ce moneda de credit confecţionată din hârtie era element de pasiv şi reprezenta angajamentele luate faţă de potenţialii creditori. Banca se obliga să ofere metal monetar şi solicita conversia. Mecanismul acesta a funcţionat atâta timp cât a existat un dezechilibru între cantitatea de aur existentă în activul băncilor şi necesarul de monedă solicitat de producătorii de bunuri şi servicii aflată în permanentă creştere. Momentul în care acest echilibru s-a deteriorat a marcat o cotitură importantă în evoluţia monedei.

1.4.3. Desprinderea monedei de credit de metalul monetarÎn această situaţie legătura directă dintre metalul preţios şi moneda de credit

slăbeşte simţitor, deşi metalul monetar continuă să funcţioneze ca etalon şi rezervă. În această etapă, structura rezervelor bancare începe să se modifice în sensul că alături de metale preţioase încep să se regăsească şi titlurile de creanţă materializate în special în hârtii de valoare ce exprimau relaţii de credit comerciale.

Depozitele în aur monetar acopereau la început aproximativ o treime din valoarea bancnotelor aflate în circulaţie, pentru ca ulterior această pondere să scadă. În perioada contemporană, rezervele de aur deţin o pondere destul de mică în totalul masei monetare. Se poate afirma că moneda de credit rămâne unica formă a monedei de circulaţie în interiorul unei ţări. Emisiunea ei se va baza în continuare tot mai mult pe producţia de bunuri şi servicii cu care se află într-o relaţie de directă proporţionalitate.

Creaţia monetară devine rezultatul diverselor operaţii bancare dintre cea mai important fiind acordarea de credite.

1.5. Cursul de schimb

Cursul de schimb exprimă raportul în care o monedă se schimbă cu o altă monedă. Când sistemele monetare naţionale aveau la bază etalonul marfă, respectiv etalonul aur – devize, cursul de schimb era sinonim cu paritatea monetară. Se utilizau cursurile fixe, deoarece atât valorile paritare, cât şi parităţile monetare erau neschimbate.

Prin renunţarea la cele două tipuri de etaloane monetare au dispărut şi cursurile fixe, impunându-se cursurile flotante. Acestea se stabilesc în mod liber pe baza cererii şi a ofertei pentru moneda respectivă, dar sunt influenţate de o multitudine de factori:

♦ Factori de creştere economică1. nivelul PIBÎntre PIB şi cursul de schimb există o relaţie de directă proporţionalitate.2. productivitatea muncii

Între productivitatea muncii şi cursul de schimb există o relaţie de directă proporţionalitate.

3. nivelul general al preţurilorPe termen lung creşterea preţurilor dintr-o ţară în raport cu preţurile similare din

alte ţări antrenează deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale şi invers, scăderea relativă a preţurilor determină aprecierea monedei naţionale.

♦ Rata dobânziiEconomiile de piaţă moderne presupun existenţa unor pieţe de capital pe care au

loc intrări, respectiv ieşiri de capital în relaţiile cu exteriorul. Aceste fluxuri valutare produc modificări în cererea şi oferta de valută pe piaţa naţională.

Majorarea cererii pentru o anumită valută determină creşterea cursului de schimb al acesteia.

Ţara care doreşte atragerea de capital străin va majora nivelul dobânzilor din economie astfel încât potenţialii investitori să găsească posibilităţi de valorificare superioară pentru capitalurile pe care intenţionează să le plaseze. Trebuie însă avute în vedere şi alte consecinţe pe care le are asupra economiei majorarea generalizată a ratelor de dobândă.

Pentru a aprecia influenţa nivelului dobânzii asupra cursului de schimb trebuie avută în vedere paritatea dobânzilor.

Evoluţia dobânzii de pe pieţele valutare internaţionale va influenţa cursul de schimb astfel:

- creşterea ratei dobânzii pe pieţele externe antrenează o scădere a cursului de schimb al monedei naţionale;

- scăderea ratei dobânzii externe conduce la aprecierea monedei naţionale.Influenţele ratei dobânzii interne asupra cursului de schimb sunt următoarele:

- creşterea ratei dobânzii interne implică o creştere a cursului de schimb;- scăderea ratei dobânzii duce la deprecierea monedei naţionale.

♦ Situaţia balanţei de plăţi externeBalanţa de plăţi externe exprimă capacitatea de export a ţării şi arată eficienţa

creşterii economice în ţara respectivă. Creşterea exporturilor generează creşterea încasărilor în valută:situaţia optimă pentru o ţară se înregistrează atunci când încasările din export depăşesc în valută plăţile pentru import.

În mod curent creşterea posibilităţilor de export determină aprecierea monedei naţionale, în timp ce creşterea importurilor poate aprofunda deprecierea monetară.

♦ Factori financiari şi politici pe plan naţionala) Deficitul bugetar. Cu cât deficitul bugetar este mai mic, cu atât se spune că

economia este mai sănătoasă. Acoperirea deficitelor bugetare prin emisiune monetară generează deprecierea monedei naţionale.

b) Stabilitatea politică (relaţie direct proporţională)♦ Factori financiari şi politici pe plan internaţional;a) costul capitalurilor pe pieţele externe;b) evoluţia pieţei creditului pe plan extern;c) atitudinea organizaţiilor internaţionale pe piaţa creditului;d) existenţa unor conflicte zonale.

2. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ŞI SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Sistemul Monetar Internaţional a luat fiinţă în urma Acordului de la Bretton Woods din 1944 şi a reprezentat cadrul de colaborare internaţională în perioada postbelică.

Sistemul Monetar Internaţional era alcătuit dintr-o serie de norme şi tehnici aşezate instituţionalizat şi utilizate în relaţiile monetare de piaţă indiferent dacă era vorba despre operaţiuni comerciale, necomerciale sau de mişcări de capital pe plan internaţional.

2.1. Principiile Sistemului Monetar Internaţional

1. etalonul monetar. Acest rol urma să fie îndeplinit de aur şi de dolarul american. Pentru aur va fi ultima apariţie în calitate de etalon monetar. Dolarul american a fost acceptat în baza rezervelor de aur ale SUA şi a promisiunii de a fi convertit oficial în aur.

Paritatea (raportul oficial) între aur şi dolarul american era:1 USD = 0,888671 g aur1 uncie roială = 35 USD2. stabilitatea cursului de schimb valutar urma a fi realizată prin utilizarea

cursurilor fixe. Fiecare ţară trebuia să-şi definească propria monedă în aur sau în dolarul american şi să menţină cursul în cadrul unei marje de ± 1%. Ulterior (1971) marja creşte la ± 2,25 %.

Pentru a menţine cursul valutar, băncile centrale erau nevoite să intervină pe piaţă prin operaţii de vânzare – cumpărare de devize. Dacă nu se reuşea menţinerea cursului de schimb între aceste limite exista ca ultimă soluţie posibilitatea redefinirii oficiale a cursului monedei, în sensul aprecierii sau deprecierii acesteia. O astfel de redefinire trebuia să aibă acceptul Fondului Monetar Internaţional.

3.convertibilitatea monetară. Există două situaţii:a) conve rtibilitatea în aur era valabilă doar pentru dolarul american şi numai la

nivel oficial;b) convertibilitatea în altă monedă care presupune următoarele:- conform Fondului Monetar Internaţional trebuie desfiinţate restricţiile în

domeniul plăţilor şi transferurilor de capital internaţional;- obligaţia asumată de băncile centrale de a-şi răscumpăra propria

monedă deţinută de o altă bancă centrală la cererea acesteia (convertibilitate oficială).4. constituirea de rezerve valutare oficiale în aur sau în dolari americaniŢările erau obligate să-şi constituie rezerve din două motive:- pentru a dispune de fondurile necesare intervenţiei pe piaţă pentru susţinerea

monedei naţionale;- pentru a realiza convertibilitatea oficială.Rezerva valutară reprezintă cantitatea de mijloace de plată valabile pe plan

internaţional pe care fiecare ţară o alocă pentru stingerea datoriilor din relaţiile cu alte ţări. În principiu, o ţară trebuie să aibă sumele necesare pentru plata pe 3 – 4 luni a importurilor, chiar dacă nu ar avea încasări valutare în acea perioadă.

5. echilibrarea balanţei de plăţi externe

Ţările membre erau obligate să-şi supravegheze echilibrul balanţei de plăţi în scopul evitării dezechilibrului sau excedentelor prea mari.

Dacă dezechilibrele persistau se putea aprecia sau deprecia moneda naţională, dar numai cu acordul Fondului Monetar Internaţional. Excepţia de la această regulă era reprezentată de SUA care puteau acoperi deficitele prin emisiunea de dolari americani.

2.2. Funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional

O lungă perioadă Sistemul Monetar Internaţional a funcţionat normal şi acest lucru s-a repercutat în mod pozitiv asupra economiilor naţionale. De aceea, după război s-a înregistrat o lungă perioadă de creştere economică. Cu timpul au apărut însă unele fisuri care, accentuându-se în anii ’60, au condus la prăbuşirea sistemului.

Exemplu: cursul dintre aur şi dolarul american era stabilit la 1 uncie = 35 USD, dar în paralel funcţiona o piaţă liberă pe care dolarul american a început o uşoară devalorizare. SUA au recunoscut această tendinţă de devalorizare, fapt ce a condus la o creştere a solicitărilor de conversie în aur a dolarului american. Astfel, un stat putea obţine aur la un preţ avantajos (preţul oficial) şi eventual îl putea valorifica pe piaţa liberă la un preţ superior. Drept urmare s-au înregistrat două devalorizări succesive ale dolarului american:

- în 1971 la 38 USD = 1uncie;- în 1973 la 42 USD = 1 uncie.Presiunile s-au menţinut însă în continuare, ceea ce a condus la renunţarea

stabilirii unui curs oficial pentru dolarul american, acest rol a revenind pieţei. Cum şi celelalte monede erau definite în funcţie de dolarul american care nu mai avea un curs fix, s-a hotărât înlocuirea generalizată a cursurilor fixe cu cele flotante.

2.3. Instituţii înfiinţate în urma Acordului de la Bretton Woods

A. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL este principala instituţie creată în 1944 în scopul finanţării deficitelor de balanţă ale ţărilor membre.

Resursele Fondului Monetar Internaţional sunt alcătuite din:1. sume reprezentând aportul ţărilor membreFiecare ţară contribuie cu o anumită cotă stabilită în funcţie de venitul naţional,

rezervele de aur şi dolari, volumul importurilor şi al exporturilor. 25% din cota parte a fiecărei ţări se constituie în valută, iar restul de 75% în moneda naţională. Ţările membre primesc în schimbul acestor contribuţii monedă emisă de Fondul Monetar Internaţional denumită DST (Drepturi Speciale de Tragere).

2. împrumuturileFondul Monetar Internaţional se poate împrumuta pe baza unor acorduri încheiate

de regulă cu ţările dezvoltate, iar realizarea practică a împrumutului se face prin intermediul băncilor centrale.

Distribuirea resurselor Fondului Monetar InternaţionalCreditarea realizată de Fondul Monetar Internaţional decurge printr-un sistem

propriu denumit “tragere”. În conformitate cu acest sistem o ţară care doreşte să se împrumute poate cumpăra o sumă în devize plătind în schimb cu moneda naţională şi luându-şi angajamentul ca la scadenţă să-şi răscumpere propria monedă. Se pot obţine astfel credite ce pot reprezenta maxim 80% din cota fiecărei ţări.

Tipuri de trageri1. tragerea în tranşa rezervei. Tranşa rezervei reprezintă o parte din cota deţinută de

ţara respectivă la FMI şi nu este asimilată unui credit, întrucât ţara îşi foloseşte propriile resurse pentru acoperirea deficitelor de balanţă.

2. tragerea în tranşe ordinare de credit. Ele sunt în număr de patru şi nu pot depăşi fiecare 25% din cota de participare a ţării la FMI.

Aceste tranşe de credit sunt:a) angajamentele de credit stand-by care au ca termen de rambursare 5 ani şi

beneficiază de o perioadă de graţie (de regulă 3 ani). Prima tranşă se acordă în baza solicitării ţării respective, iar celelalte sunt condiţionate de îndeplinirea unor criterii de performanţă în plan economic.

b) facilităţile extinse sunt acordate pentru ţările ale căror economii au dificultăţi de ordin structural. Durata pentru care se acordă este de 4 ani.

În desfăşurarea acestor acorduri FMI duce o politică de condiţionare ce are ca obiectiv declarat repunerea balanţei de plăţi externe într-o poziţie viabilă, într-un context de stabilitate a preţurilor, de creştere economică, de evitare a măsurilor contrare comerţului liber etc. În vederea atingerii acestui scop FMI sugerează o serie de măsuri:

1. realizarea devalorizării monetare – în acest fel se asigură competitivitatea produselor naţionale pe plan extern şi descurajarea importurilor;

2. constrângeri de ordin monetar;3. reducerea deficitelor bugetare prin scăderea cheltuielilor şi creşterea veniturilor

(se vizează creşterea impozitelor şi îmbunătăţirea gradului de colectare a acestora). Un accent deosebit este pus pe reducerea cheltuielilor salariale prin corelarea productivităţii cu veniturile salariale.

4. o politică realistă privind preţurile în economie;5. eliminarea subvenţiilor de la stat;6. liberalizarea economiei prin eliminarea politicilor protecţioniste şi stimularea

atragerii capitalului străin. FMI recomandă renunţarea la facilităţile fiscale acordate anumitor categorii de agenţi economici.

7. privatizarea societăţilor cu capital de stat.Realizarea acestor politici este obligatorie pentru eliberarea tranşelor ulterioare de

împrumut.Ţările solicitante de împrumuturi ale FMI nu sunt dependente de resursele

Fondului, însă au nevoie de credibilitate pe plan internaţional, iar stabilirea unor relaţii de durată cu FMI constituie un “certificat de bună purtare”. Reducerea riscului asociat unei ţări presupune obţinerea unor resurse la preţuri mai mici.

B. BANCA MONDIALĂ

1. Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D) este abilitată să acorde credite atât guvernelor, cât şi instituţiilor private cu condiţia obţinerii unor garanţii guvernamentale. Sumele se acordă pe termen de 20 de ani, cu termen de graţie de până la 5 ani.

Scopul creditelor era iniţial susţinerea creşterii economice pentru ţările afectate de război. În prezent se urmăreşte susţinerea financiară a ţărilor membre.

Calitatea de membru al Băncii Mondiale este condiţionată de calitatea de membru al FMI.

Utilizarea acestor credite trebuie să se facă într-o competiţie deschisă, stimulându-se astfel calitatea şi competenţa în detrimentul corupţiei interne.

2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare A.I.D. (1960)Scopul înfiinţării A.I.D. este susţinerea financiară a ţărilor sărace prin împrumuturi

în condiţii foarte avantajoase: se pot acorda până la 10 ani garanţie, 15 ani pentru rambursarea împrumutului, rata dobânzii fiind 0%.

Resursele A.I.D. provin din subscripţiile membrilor şi din redistribuirea veniturilor B.I.R.D.

3. Corporaţia Financiară Internaţională (1956) finanţează numai sectorul privat al ţărilor aflate în dezvoltare. Finanţarea se poate realiza direct sau prin atragerea unor capitaluri de la ţările dezvoltate.

4. Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (1985) are rolul de a asigura investiţiile realizate în ţările foarte sărace împotriva riscurilor politice.

6.2.4. Drepturile speciale de tragere (DST)

DST este o monedă creată de FMI în anul 1969 cu scopul de a creşte lichiditatea şi de a reprezenta o alternativă la instabilitatea dolarului american.

Etapele evoluţiei DST:1. iniţial DST a fost definit la paritate cu dolarul american având acelaşi conţinut în

aur. Acest lucru este explicabil prin faptul că la baza Sistemului Monetar Internaţional era aşezat etalonul aur – devize.

2. de la 1 iulie 1974 prin trecerea la etalonul putere de cumpărare se redefineşte valoarea DST pe baza a 16 monede din ţările care deţineau o pondere mai mare de 1% în totalul comerţului internaţional. Această formă a DST era forma unei monede coş.

3. în 1981 DST se redefineşte şi devine un coş format pe baza celor 5 monede liber utilizabile la acel moment pe plan internaţional: dolarul american, lira sterlină, marca germană, francul francez şi yenul japonez.

4. 1 ianuarie 1999 prin creare monedei EURO, DST este definit în funcţie de: dolarul american, lira sterlină, EURO şi yenul japonez.

Utilizarea Drepturilor Speciale de TragereŢările membre FMI primesc gratuit DST în funcţie de cota lor participare, aceste

alocări putând fi utilizate pentru procurarea de valută de la alte ţări prin cedarea DST. Ţara care oferă valută trebuie să aibă acordul FMI şi să îndeplinească două condiţii:

să aibă rezerve valutare suficient de mari; balanţa de plăţi externe să fie echilibrată.Decizia de emitere şi alocare gratuită a DST se bazează pe nevoile de lichiditate pe

termen mediu şi lung. O ţară care primeşte DST poate utiliza această monedă astfel: procurarea de valută de la alţi membrii ai FMI; creşterea propriilor rezerve valutare în raport cu cota de participare; garantarea unor împrumuturi primite de la alte ţări; emisiunea de obligaţiuni exprimate în DST. Aceste titluri pot fi achiziţionate de către persoanele fizice. În acest caz vorbim

despre DST privat. Titlurile sunt cumpărate în dolari la cursul zilei. Răscumpărarea titlurilor se face tot în dolari la cursul din ziua respectivă.

Avantajele Drepturilor Speciale de Tragere grad mare de stabilitate în comparaţie cu monedele ce o compun - în timp ce o

monedă se apreciază, alta se depreciază şi astfel pe ansamblu moneda coş rămâne stabilă;

emisiunea DST nu conduce la deficite ale balanţelor de plăţi; sunt emise de o instituţie independentă (FMI), neinfluenţată de situaţia

economică a ţărilor membre.Dezavantajele Drepturilor Speciale de Tragere dacă emisiunea nu este corect apreciată din punct de vedere al nevoilor de

lichiditate internaţională, atunci pot apărea presiuni inflaţioniste sau deflaţioniste legate de această monedă;

DST nu îndeplineşte toate funcţiile clasice ale monedelor, nefiind mijloc direct de plată; el circulă doar între băncile centrale ale ţărilor membre;

fiind alocat membrilor în funcţie de cotele lor de participare la FMI, cele mai mari sume sunt orientate tot către ţările dezvoltate.

Pe ansamblu însă se poate aprecia că emiterea DST a reprezentat o reuşită, în special datorită faptului că există posibilitatea exprimării contractelor dintre ţări într-o monedă stabilă în timp.

2.5. Sistemul monetar european

După cel de-al doilea război mondial, ţările europene au înregistrat creşteri economice importante, care s-au manifestat şi la nivelul rezervelor valutare. Sentimentul autonomiei europene şi necesitatea combaterii efectelor negative ale contradicţiilor monetare existente pe plan internaţional, au generat o competiţie cu S.U.A., care este liderul economiei mondiale şi care a impus moneda proprie în centrul vieţii economice internaţionale.

A apărut astfel necesitatea elaborării între ţările europene a unui sistem de plăţi care să le satisfacă nevoile de creştere economică. Scopul europenilor era de a constitui un sistem monetar propriu eliberat de efectele negative ale folosirii dolarului în relaţiile de plăţi internaţionale. Aceste preocupări au generat mai multe acţiuni care au permis înfiinţarea sistemului monetar european.:

în anul 1950 s-a înfiinţat Uniunea Monetară de Plăţi ; în anul 1958 a avut loc Acordul Monetar European; în anul 1970 a avut loc Planul Barre; planul Werner îşi propunea reducerea fluctuaţiilor valutare prin promovarea

unor mecanisme valutare corelate. Este vorba despre “şarpele în tunel”. Tunelul reprezintă cursul central denumit curs pivot, iar marjele acestuia au fost stabilite la ± 2,25%.

Sistemul Monetar European a luat fiinţă în 1979 şi a constituit cadrul organizat desfăşurat destinat circulaţiei monetare în spaţiul european. Această organizare presupune participarea cu resurse din partea ţărilor membre (20% din rezervele valutare de aur). S-a constituit astfel, pentru început, echivalentul a 25 miliarde ECU. În schimb rezervele monetare valutare au crescut şi ca urmare fondul de lucru al Sistemului Monetar Internaţional s-a majorat de la 5 miliarde de ECU la circa 75 miliarde.

Aceste rezerve trebuiau să asigure susţinerea prevederilor politicilor monetare ale ţărilor membre printr-o serie de împrumuturi acordate băncilor centrale.

Principalele tipuri de operaţiuni erau: 1.finanţarea pe termen foarte scurt; 2.susţinerea financiară pe termen scurt; 3.susţinerea financiară pe termen mediu.Aceste resurse erau coordonate de FECOM (Fondul european de cooperare

monetară): 1.se acordau pe termen de maxim 75 de zile şi presupuneau acordarea de credite

pentru echilibrarea valutară; 2.acordarea de credite pe termen de cel mult trei luni. Acest tip de finanţare

putea fi reînnoit de două ori la cererea băncii beneficiare. Sumele acordate se exprimau în moneda ţării respective;

3.reprezintă un ajutor financiar acordat pe termene cuprinse între 2 – 5 ani unui stat care se confrunta cu probleme serioase la nivelul balanţei de plăţi.

La baza Sistemului Monetar European a stat o monedă coş alcătuită prin participarea mai multor valute europene - ECU.

Iniţial ECU era alcătuit pe baza a 8 monede europene, apoi numărul acestora a ajuns la 12.Pentru această monedă exista atât un curs oficial , cât şi unul privat. Cel teoretic era calculat pe bază de schimb al monedelor care compuneau ECU. Pentru

exprimarea ECU într-o monedă componentă se calcul media ponderată a celorlalte valute care participau la coş. Cursul acestora se exprima şi în funcţie de dolarul american, deoarece acesta era cea mai semnificativă monedă de pe plan internaţional. În paralel cu ECU oficial s-a dezvoltat şi ECU privat care funcţiona separat pe piaţa Uniunii Europene. Acesta era creaţia băncilor şi se baza pe disponibilităţile în ECU şi pe creditele exprimate în această monedă, iar cursurile ECU privat se stabileau pe baza raportului dintre cerere şi ofertă.

Crearea Uniunii Monetare EuropeneEtapele premergătoareÎn anul 1985 Comisia Europeană a adoptat un program ce viza crearea unei mari

pieţe unice care să consacre eliminarea oricărei bariere privind libera circulaţie a mărfurilor.

În anul 1988 Consiliul European a constituit un comitet pentru pregătirea cadrului de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Cu această ocazie s-au stabilit şi obiectivele ce trebuiau îndeplinite:

eliberarea totală a mişcărilor de capital între ţările membre; integrarea totală a pieţelor financiare; convertibilitatea totală a monedelor naţionale; fixarea parităţilor monetare şi eliberarea marjelor de fluctuaţie între monede; crearea unei monede europene unice prin înlocuirea monedelor naţionale.În anul 1991 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, prin care s-a distins voinţa clară

a ţărilor vest-europene de a constitui o uniune monetară. Pentru a ajunge la acest punct s-a luat hotărârea de a creşte colaborarea în privinţa politicilor economice şi monetare şi de asemenea s-a renunţat total la restricţiile privind circulaţia capitalului.

S-au stabilit criteriile de convergenţă ce trebuiau îndeplinite de o ţară care aspira la integrarea în Uniunea Monetară Europeană:

rata inflaţiei din ţara aspirantă nu trebuia să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media celor mai mici trei rate ale inflaţiei din ţările Sistemului Monetar European;

rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% ratele dobânzii din primele trei ţări cu dobânda cea mai mică;

ţara aspirantă nu a procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea în Uniunea Monetară Europeană. Devalorizarea monetară este o barieră în calea importului şi o modalitate de echilibrare a balanţei de plăţi, deoarece mărfurile străine devin mai scumpe.

deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB; datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB.Ultima etapă în procesul creării Uniunii Monetare Europene a presupus trecerea la

parităţi fixe între monedele ţărilor participante, delegarea competenţelor monetare către Banca Centrală Europeană şi introducerea monedei EURO.

Punerea în practică a trecerii la moneda unică a început în anul 1998 când au fost desemnate de Consiliul Europei ţările care intrau în Uniunea Monetară Europeană. Aceste ţări erau: Germania, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda şi Irlanda. Ulterior s-a adăugat şi Grecia. În luna ianuarie 1999 are loc debutul efectiv al Uniunii Monetare Europene, EURO funcţionând exclusiv ca o monedă

de cont. La 1 ianuarie 2002 s-au introdus noile semne monetare care au marcat generalizarea EURO şi renunţarea la monedele celor 12 ţări.

Prin introducerea monedei EURO ţările comunitare au urmărit creşterea stabilităţii monetare, dar şi sporirea pieţei unice. Ţările din zona EURO au acceptat totodată politica monetară a Băncii Centrale Europene. Obiectivul acestei bănci este menţinerea stabilităţii preţurilor în ţările Uniunii Monetare Europene. De asemenea, această bancă deţine şi gestionează rezervele oficiale ale ţărilor membre, autorizând emiterea de monedă.

Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale ale statelor membre alcătuiesc Sistemul European al Băncilor Centrale, care conduce politica monetară, operaţiile de schimb valutar şi pe cele de plăţi, menţinându-şi în acelaşi timp independenţa faţă de Parlamentul European.

Avantajele Uniunii Monetare Europene sunt următoarele: eliminarea costurilor de conversie valutară; eliminarea fluxurilor speculative de capital (o ţară poate obţine venituri prin

atragerea capitalurilor străine în urma creşterii dobânzii, aceste venituri fiind amplificate de posibilele diferenţe de curs valutar).

Dezavantajul creării Uniunii Monetare Europene este acela că ţările membre îşi pierd în mare măsură autonomia în privinţa stabilirii politicii monetare.

3. MASA MONETARĂ

Masa monetară reprezintă ansamblul activelor care pot fi utilizate pentru achiziţia de bunuri şi servicii sau pentru stingerea datoriilor.

3.1. Agregatele masei monetare

În funcţie de gradul de lichiditate, masa monetară poate fi structurată pe mai multe componente:

1. M1 cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective şi a depunerilor în conturile curente. Se mai numeşte şi lichiditate primară.

2. M2 include, în plus de M1, ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea economisirii ce pot fi transformate în lichidităţi. Se mai numeşte quasimoneda sau lichiditate secundară.

3. M3 cuprinde agregatul monetar M2 plus alte active cu grade diferite de lichiditate (certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, alte titluri emise de agenţii economici pe termen scurt),

3.2. Contrapartidele masei monetare

Contrapartidele masei monetare se regăsesc în activul bilanţier al băncilor emitente (aurul – în activul băncii centrale; devize; credite acordate statului, trezoreriei; credite acordate băncilor comerciale; credite acordate agenţilor economici şi populaţiei).

În afara acestor elemente care constituie contrapartida internă există şi o contrapartidă externă, care exprimă influenţele relaţiilor externe asupra acesteia:

- importul de bunuri şi servicii generează o scădere a încasărilor în moneda naţională, deoarece agentul economic importator o transformă în valută;

- exportul de bunuri şi servicii aduce o creştere a încasărilor în moneda naţională, deoarece întreprinderea care se ocupă cu această activitate va încasa valută prin valorificarea mărfurilor în exterior şi o va transforma în monedă naţională pentru a-şi desfăşura activitatea pe plan intern.

În concluzie, situaţia balanţei de plăţi externe are o influenţă directă asupra masei monetare aflate în circulaţie.

Structurarea masei monetare diferă de la o ţară la alta în funcţie de obiectivele pe care şi le-a propus statul respectiv.

4. DOBÂNDA

Dobânda a reprezentat un subiect de discuţie din toate timpurile. Marile religii ale lumii au avut obiecţiuni asupra acesteia, considerând-o ca imorală. Acest lucru se întâmpla mai ales în antichitate şi evul mediu, când era utilizată camăta. Cu timpul însă o rată de dobândă moderată a fost acceptată ca fiind un element normal al relaţiei de creditare.

Dobânda poate fi definită ca remunerarea pe care deţinătorul de capital o primeşte fie pentru folosirea capitalului propriu, fie pentru capitalul încredinţat spre utilizare unei alte persoane pe o perioadă determinată.

Fiecare întreprinzător este conştient de contribuţia pe care capitalul o are la succesul activităţilor sale. Atunci când capitalul nu îi aparţine, el îl împrumută şi trebuie să plătească pentru acesta un preţ determinat de regulă pe piaţă. După obţinerea profitului şi rambursarea creditului şi a dobânzii aferente acestuia, partea rămasă poate fi considerată aportul managerial al întreprinzătorului.

De-a lungul timpului s-au cristalizat mai multe concepte referitoare la rata dobânzii. Cele mai elaborate dintre acestea pot fi sintetizate astfel:

1. Conceptul clasic asupra dobânzii aparţine economiştilor David Ricardo şi Alfred Marshall.

David Ricardo crede că rata dobânzii unui capital depinde de rata profitului care se obţine prin utilizarea capitalului. Deci, dobânda nu depinde de cantitatea disponibilă de bani existentă în economie.

Alfred Marshall consideră că dobânda este preţul plătit pe o piaţă pentru folosirea capitalului. Acest preţ de echilibru este stabilit prin egalizarea cererii globale cu oferta de capital de pe piaţa respectivă.

2. Conceptul neoclasic al dobânzii îi este atribuit economiştilor Friedrich Hayek şi Irvin Fischer.

Hayek spune că fluctuaţiile ratei dobânzii pot fi identificate cu fluctuaţiile preţurilor de la bunurile de consum sau de la bunurile de folosinţă îndelungată.

Fischer spune că dobânda este preţul banilor de azi exprimat în banii de mâine.3. Concepţia keynesistăKeynes aduce o viziune nouă asupra dobânzii combătând concepţia clasică. El

afirmă că dobânda este o remunerare, o recompensă pentru renunţarea la lichiditate.Keynes stabileşte următoarea relaţie între dobândă şi masa monetară:• dacă rata dobânzii ar scădea, atunci cantitatea de bani pe care populaţia ar dori

să o păstreze va creşte;• dacă recompensa pentru renunţarea la lichiditate ar creşte, atunci ar exista un

surplus de numerar pe care nimeni nu ar mai dori să-l păstreze.4. Concepţia marxistă Karl Marx consideră dobânda ca o parte din plusvaloare care îi revine debitorului

pentru cedarea capitalului către întreprinzător.5. Concepţia monetaristă este asociată cu numele lui Milton Friedman.Monetariştii consideră că dobânda este principala pârghie de intervenţie în

economie.

Factorii care influenţează mărimea dobânziiCa orice preţ şi rata dobânzii se determină în economia de piaţă prin echilibrarea

raportului dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. Trebuie deci analizate elementele care determină pe acestea, astfel:

Oferta de capital de împrumut depinde de următorii factori:1. volumul producţiei şi al circulaţiei mărfurilor (PIB): cu cât creşte volumul

producţiei cu atât creşte şi oferta de capital de împrumut.2. etapele ciclice ale economiei: în perioada de avânt creşte oferta de capital, în

perioada de recesiune scade oferta de capital.3. procesul de economisireCreşterea economiei populaţiei antrenează o creştere a ofertei de capital de

împrumut. Procesul de economisire reprezintă în toate ţările o cauză semnificativă a creşterii economice. În Japonia, de exemplu, procesul de economisire a populaţiei ajunge să echivaleze cantitativ cu volumul acumulărilor obţinute de firme. Din această cauză, Japonia este primul creditor al lumii.

Factorii care determină creşterea procesului de economisire sunt următorii:

locuinţa: necesitatea de a avea o locuinţă determină economisirea, formarea resurselor. Cu cât pretenţiile de confort sunt mai mari, cu atât procesul de economisire se dezvoltă;

pregătirea pentru surse alternative de venit după pensionare. În ţările anglo-saxone s-au dezvoltat sisteme de pensii private care stimulează economisirea.

Cererea de capital de împrumut depinde de următorii factori:1. volumul producţiei: cu cât volumul producţiei creşte, cu atât cererea de capital

creşte;2. etapele ciclice ale economiei: în perioada de recesiune creşte cererea de capital de

împrumut, iar în perioada de avânt scade cererea de capital de împrumut;3. mărimea nevoilor statului privind acoperirea deficitelor bugetare prin

împrumuturi: cu cât deficitul bugetar este mai mic, cu atât nevoile statului cresc şi implicit cererea de capital de împrumut creşte.

Deşi nivelul ratei dobânzii depinde cel mai mult de raportul dintre cerere şi ofertă, există şi alte elemente care influenţează mărimea dobânzii, precum:

rentabilitatea capitalului. În funcţie de zona în care se face investiţia capitalului se pot obţine rate de rentabilitate mai mare sau mai mică. Dacă profitabilitatea capitalului este mare, atunci şi partea care revine deţinătorului acestui capital poate fi mai mare.

lichiditatea, adică posibilitatea de a transforma capitalul aflat în forme diferite în monedă efectivă sau active uşor lichidabile.

Lichiditatea este un element pe care creditorul şi-l doreşte şi din acest motiv el este tentat să-l păstreze pe o perioadă cât mai mică.

Lichiditatea ridicată este asociată cu rate de dobândă cât mai mici. În schimb, avansarea capitalului pe un termen mai îndelungat presupune de regulă o rată de dobândă mai mare.

riscul de nerambursare a capitaluluiBăncile comerciale care sunt principalii creditori pe piaţă, au dezvoltat procedeul

de selecţie a solicitării de credite. Cu toate acestea, o parte din capitalul acordat sub formă de împrumut nu se mai întoarce în bancă. Din acest motiv, rata dobânzii care se practică trebuie să ţină cont de procentul creditelor nerecuperabile. Astfel, în rata dobânzii se include o primă de risc menită să acopere eventualele pierderi care vor apărea.

Concluzie: deşi poate avea fluctuaţii de la o perioadă la alta (aceste fluctuaţii sunt mai mari în economiile instabile), totuşi rata dobânzii nu poate depăşi rata profitului pentru că în caz contrar s-ar pierde interesul pentru investire.

Principalele tipuri de dobânzi din economia de piaţă Taxa oficială a scontului este rata dobânzii la care banca centrală rescontează

efectele comerciale de la băncile comerciale. Acestei rate care se referă la relaţia de creditare dintre banca centrală şi băncile comerciale, îi asociem şi celelalte rate practicate în procesul de refinanţare.

Taxa privată a scontului este rata la care banca scontează cambiile prezentate de clienţii lor;

Dobânda practicată în relaţia de credit comercial dintre agenţii economici care îşi vând mărfurile pe datorie;

Rata dobânzii practicată de bănci la creditele acordate; Rata dobânzii practicată la constituirea de depozite (mai mică decât dobânda de

la credite); Dobânda practicată la titlurile de stat pe termen lung sau scurt.

5. STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR

Totalitatea băncilor dintr-o economie formează sistemul bancar. În structura sa întâlnim:

5.1. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt intermediarii financiari principali în relaţia economisire – investire. Astfel, ele:

mobilizează (atrage) resursele financiare existente la nivelul economiei; plasează resursele atrase prin acordarea de credite; asigură buna desfăşurare a mecanismului de plăţi prin efectuarea de viramente,

plăţi în numerar sau prin utilizarea unor mijloace de plată. Deci, băncile comerciale sunt şi centre de decontare , de stingere a plăţilor între clienţi

persoane fizice sau juridice.Băncile comerciale au capital de stat, privat sau mixt. În statutele lor de funcţionare

se prevăd forma de organizare şi forma capitalului propriu, operaţiile pe care le pot desfăşura. Operaţiile bancare se pot transforma în operaţii bilanţiere şi extrabilanţiere.

În funcţie de specificul lor, băncile comerciale por fi clasificate astfel: bănci de depozit, care funcţionează ca bănci universale, adică desfăşoară toată

gama de operaţiuni. Principala lor activitate este legată de atragerea disponibilităţilor la nivelul economiei şi plasarea lor sub formă de credite.

bănci specializate, care au prevăzute în statul lor de funcţionare anumite atribuţiuni. Sunt instituţii de credit specializate fie în acordarea de împrumuturi anumitor ramuri ale economiei, fie a creditelor imobiliare, creditarea colectivităţilor locale.

În afara băncilor comerciale funcţionează şi societăţi comerciale, care desfăşoară operaţiuni pentru care sunt abilitate prin lege sau convenţii: leasing, factoring, gestionarea instrumentelor de plată, acordarea de credite de consum pe termene medii sau lungi pentru întreprinderi.

Operaţiunile băncilor comercialeOperaţiunile bilanţiere deţin ponderea cea mai mare în totalul operaţiilor

desfăşurate de băncile comerciale. Acestea se împart în: Operaţii pasive – sunt menite să atragă disponibilităţi monetare existente în

economie. În structura lor întâlnim:• depozite la vedere şi la termen;• împrumuturi de la banca centrală;• împrumuturi de pe piaţa monetară;• capitalurile proprii ale băncii.Depozitele la vedere şi la termen

Ele deţin ponderea principală în totalul resurselor bancare. Acestea au un grad mare de lichiditate. Se pot face plăţi oricând la cererea clienţilor fără ca băncile să solicite un preţ preaviz al banilor din cont. Rata dobânzii practicată la acest tip de depozite este mică, deoarece banca nu poate conta pe aceste plasamente pe perioade mari de timp. Acestea au ponderea cea mai mare în totalul pasivelor şi reprezintă principala resursă a băncilor. Ele au o scadenţă determinată, dar au un grad de maturitate diferit. Rata dobânzii este mai mare decât la depozitele la vedere, iar retragerea anticipată a sumelor aduce penalizări pentru clienţi.

Împrumuturile de la banca centralăBăncile comerciale se refinanţează în cazul lipsei de lichidităţi de la banca centrală.

Apelul de refinanţare se poate face nu numai pentru asigurarea de lichidităţi, ci şi pentru optimizarea portofoliului de către titulari.

Principalele modalităţi de refinanţare sunt următoarele:• rescontarea efectelor de comerţ;• obţinerea de împrumuturi pe gaj de efecte publice (lombardare);• cedarea de titluri în pensiune cu contract de răscumpărare la scadenţă.Împrumuturile de pe piaţa monetarăAstfel de credite se primesc pe termene scurte şi sunt utilizate pentru acoperirea

soldurilor creditoare rezultate în urma şedinţei de compensare multilaterală interbancară.

Aceste credite au pondere relativ scăzută în totalul resurselor băncilor comerciale. În prezent se constată o scădere relativă a acestei ponderi ca urmare a creşterii volumului de operaţiuni bancare. Totuşi, pe plan internaţional s-au impus nişte reguli menite să asigure în orice moment stabilitatea bancară. În acest sens se stabilesc nivele minime ale raportului între capitalurile proprii ale băncii şi activele bancare în funcţie de riscuri.

Capitalurile proprii ale bănciiÎn structura capitalurilor proprii includem:- capitalul social investit de acţionari atât în momentul înfiinţării băncii, cât şi

ulterior când au avut loc creşteri de capital prin emisiunea de acţiuni;- rezervele se constituie din profitul băncii şi au menirea să asigure lichiditatea şi

solvabilitatea băncii. Operaţii active – sunt operaţii de plasament, care au ca scop principal obţinerea

de venituri . Se reflectă în bilanţ astfel:- numerar şi rezerva minimă obligatorie;- titluri;- credite;- active imobilizate.Numerarul şi rezerva minimă obligatorie deţin o pondere scăzută în totalul activelor

bancare. Ele nu generează venituri, dar constituirea lor este absolut necesară pentru asigurarea lichidităţii bancare pentru a face faţă obligaţiilor din pasiv devenite exigibile.

Ponderea titlurilor în totalul bilanţier cunoaşte în prezent o creştere. Acestea sunt importante din două puncte de vedere:

- contribuie la creşterea profitului bancar prin veniturile pe care le aduc sub formă de dobânzi sau dividende. În structura portofoliului de titluri întâlnim valori imobiliare cu venit fix, obligaţiunile sau certificatele de trezorerie.

- asigură lichiditatea băncii, deoarece include în structura lor titluri pe termene scurte uşor tranzacţionabile.

Mărimea unui portofoliu de titluri depinde de volumul resurselor totale ale băncii, de mărimea resurselor rămase după acordarea de credite.

Se cunosc mai multe modalităţi de constituire a portofoliului de titluri: cumpărarea directă; scontarea efectelor comerciale; luarea titlurilor în pensiune cu contract de răscumpărare la scadenţă; lombardarea (acordarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice).Creditele deţin o pondere mai mare în totalul activelor bancare. Reprezintă

principala sursă de profit bancar şi principalul factor de risc şi de aceea dobânda practicată depăşeşte de regulă dobânda încasată la titluri. Creditele au o importanţă deosebită atât pentru managementul bancar, cât şi pentru economie, întrucât contribuie la performanţele bancare, îi sprijină pe agenţii economici atunci când aceştia au nevoi temporare legate de atragerea de disponibilităţi.

Activele imobilizate au o pondere diferită. Ele nu sunt generatoare de venituri, însă existenţa lor este absolut necesară pentru desfăşurarea activităţii bancare.

5.2. Banca Centrală, cu atribuţiuni specifice, legate de emisiunea monetară, conducerea politicilor monetare sau supravegherea instituţiilor de credit.

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEIBanca Naţională a României a fost creată ca instituţie de interes public în urmă cu

131 de ani. Legea care a fost publicată în Monitorul Oficial în aprilie 1880 viza “înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune sub numele de Banca Naţională a României”. Legea conferea acestei societăţi autoritatea de a emite moneda statului român. Două treimi din capitalul Băncii Naţionale a României era la vremea respectivă deţinut de persoane private.

În cei peste 130 de ani de existenţă, Banca Naţională a României a cunoscut multe schimbări la nivelul regimului proprietăţii, a funcţiilor economice sau ale dimensiunilor instituţionale. Totuşi, atribuţiunea de a emite monedă a existat în tot acest timp.

După 1990 România a hotărât crearea unui sistem bancar pe două niveluri:1. Banca Naţională a României;2. Băncile comerciale.Scopul declarat este acela de a crea un sistem bancar modern adoptat noilor cerinţe

de funcţionare a economiei. La 1 Decembrie 1990, prin înfiinţarea Băncii Comerciale Române, au fost separate

activităţile comerciale ale Băncii Naţionale ale României de atribuţiunile specifice unei bănci centrale.

Statutul Băncii Naţionale a României a fost inspirat din statule istorice ale acesteia, dar în acelaşi timp s-a căutat modernizarea sa şi adoptarea la exigenţele actuale. De asemenea, la adoptarea statului Băncii Naţionale a României s-a avut în vedere intenţia

României de integrare în spaţiul de valori economic-occidentale şi ca urmare statutul preia din caracteristicile băncilor europene similare.

Conform statutului său, Banca Naţională a României, deţine un grad mare de independenţă faţă de puterea executivă, răspunzând numai în faţa puterii legislative (Parlamentul) printr-o dare de seamă anuală asupra situaţiei monetare şi a creditului.

Guvernatorul Băncii Naţionale a României şi Consiliul de administraţie sunt numiţi de Parlament cu posibilitatea reînnoirii mandatului şi pot fi schimbaţi, de asemenea, numai de puterea legislativa.

În domeniul relaţiilor externe, Banca Naţională a României are contacte intense cu Fondul Monetar Internaţional, participând în numele României la negocierile cu acesta.

De asemenea, Banca Naţională a României poate participa la programele Băncii Mondiale sau ale Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

Obiectivele Băncii Naţionale ale României şi mijloacele de îndeplinire a acestoraBanca Naţională a României stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit cu

scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale. Având pârghiile specifice unei bănci centrale, Banca Naţională a României controlează nivelul masei monetare şi nivelul dobânzii, conducând, în acelaşi timp politica valutară şi administrează rezervele internaţionale ale României.

De asemenea, Banca Naţională a României este organismul care supraveghează băncile comerciale din sistem şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă pentru acesta.

Pentru a putea realiza aceste obiective, Banca Naţională a României utilizează mai multe instrumente de politica monetara:

Politica dobânzilor prin care se controlează masa monetară.Această politică se aplică în concordanţă cu politica fiscală a statului, în caz

contrar existând posibilitatea agravării unor probleme deja existente. Controlul asupra masei monetare (agregatul monetar M2). Se utilizează pentru

încercarea de combatere a inflaţiei şi se realizează în trei etape:- influenţarea bazei monetare;- prin procesul de multiplicare a bazei monetare;- modificarea inflaţiei ca urmare a modificării la nivelul bazei monetare. Operaţiunile de open – market (piaţa liberă), care reprezintă operaţiuni de

tranzacţionare a titlurilor de stat între banca centrală şi băncile comerciale şi este instrumentul predilect de politică monetară utilizat în ţările cu economie dezvoltată. Este mijlocul ideal de sterilizare a excedentelor de lichiditate de pe piaţă sau dimpotrivă de injectare a lichidităţii pe piaţă.

Rezervele minime obligatorii. Acest instrument permite controlarea lichidităţilor pe piaţa monetară şi controlarea expansiunii creditului.

Cursul de schimb valutar este elementul de bază pentru echilibrarea în relaţiile de plăţi externe.

Funcţiile Băncii Naţionale a României1. Funcţia de unic emitent de monedăBanca Naţională a României este singura instituţie autorizată să emită bancnote şi

monede metalice pe tot cuprinsul ţării. Ea este singura în drept să stabilească valoarea

nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi ale monedelor metalice.

Bancnotele sunt semnate de guvernator şi de casierul central al băncii.Banca Naţională a României, încă din 1880, a deţinut privilegiul legal al emisiunii

monetare a statului român, chiar dacă în unele perioade acest drept a fost împărţit cu alte instituţii. Spre exemplu, situaţia de la începutul anilor ’50 când Ministerul de Finanţe emitea monedă din metal şi chiar unele copiuri ale bancnotelor.

2. Funcţia de bancă a băncilorBanca Naţională a României gestionează riscul de sistem în activitatea tuturor

băncilor comerciale, autorizându-le pe acestea să funcţioneze verificând existenţa unui capital minim şi chiar verificarea persoanelor din conducerea băncilor.

Tot în această calitate, Bancă Naţională a României supraveghează prudenţial celelalte bănci, verificând permanent situaţia privind expunerea la risc a acestora.

3. Funcţia de casier şi bancher al statului RomânieiPotrivit acestei funcţii Banca Naţională a României participă la procesul execuţiei

bugetare, ţine evidenţa contabilă a contului curent al trezoreriei statului fără a plăti comisioane sau dobânzi pentru acestea.

Poate acorda în limitele stabilite de lege împrumuturi bugetului de stat pentru acoperirea decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de stat.

Poate emite, vinde sau răscumpăra obligaţiuni emise de stat pe termen lung, acţionând ca agent al acestuia.

4. Funcţia de conducător al politicilor monetareCele mai importante obiective ale politicilor monetare sunt diferite în raport cu

volumul, structura operaţiunilor monetare desfăşurate de Banca Naţională a României cu celelalte bănci comerciale: volumul şi structura masei monetare, nivelul ratei dobânzii, raportul de schimb dintre moneda naţională şi monedele altor ţări, situaţia balanţei de plăţi externe.

Instrumentele utilizate sunt cele descrise anterior.5.Funcţia de conducător al politicii valutare a ţării.Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României are atribuţiuni

importante în stabilirea regimului valutar al ţării. În această calitate Banca Naţională a României asigură trezoreria balanţei de plăţi externe.

Banca Naţională a României deţine rezervele oficiale internaţionale ale României în aur şi în valută şi poate utiliza aceste rezerve în scopul susţinerii monedei naţionale în momentele de criză.

Banca Naţională a României a iniţiat crearea pieţei valutare interne bancare ce permite în prezent convertibilitatea monedei naţionale în valută fără restricţii cantitative în scopul realizării tranzacţiilor curente. Din martie 1998 s-a realizat liberalizarea integrală a pieţei valutare, determinarea liberă a cursului prin intermediul raportului cerere – ofertă.

6. Funcţia de supraveghere şi participare la reglementarea sistemului de plăţiSupravegherea plăţilor fără numerar reprezintă un mijloc de politică monetară şi de

asigurare a stabilităţii monedei naţionale.

În aprilie 1995 s-a introdus sistemul de compensare multilaterală pe baze nete a plăţilor interbancar. Sistemul se derula prin intermediul caselor de compensaţie deschise la sucursalele Băncii Naţionale a României.

7. Funcţia de reprezentant al României în relaţia cu organismele financiare internaţionale.

6. RISCURILE BANCARE

Băncile comerciale îşi desfăşoară activitatea atrăgând resurse de la clienţii lor, persoane fizice şi juridice,şi plasându-le cât mai eficient în scopul maximizării profitului. Având în vedere că ele utilizează resurse care nu le aparţin, apare ca firească preocuparea autorităţilor de statua reglementări care să le împiedice pe acestea să se hazardeze în operaţiuni riscante, care să le producă pierderi. Deşi, aşa cum am mai pomenit în alt loc, sistemul bancar este foarte reglementat, totuşi, în activitatea lor, băncile se confruntă cu o serie de evenimente adverse cărora trebuie să le facă faţă. În acest sens, vor fi identificate toate elementele interne sau externe băncii care pot afecta în viitor performanţele economico-financiare sau valoarea de piaţă a băncii.; cu alte cuvinte, trebuie anticipate, estimate corect şi administrate în consecinţă elementele de risc potenţiale. Ne propunem să prezentăm pe scurt în cele ce urmează câteva din riscurile cu care se confruntă societăţile bancare, fără a avea pretenţia că subiectul va fi epuizat.

6.1. Riscul de creditare este întâiul risc pe care trebuie să-l înfrunte o bancă; el se referă la posibilitatea ca o parte din drepturile stipulate în contractul de credit să nu fie recuperată la timp. Mai concret, riscul de creditare exprimă eventualitatea ca suma împrumutată sau dobânda aferentă să nu fie rambursată integral la scadenţă de către debitorul băncii. Se poate conveni că riscul de creditare are trei componente:

• Una legată de aspectele operaţionale ale raportului de creditare.Pentru a fi evitat un astfel de risc, trebuie cunoscute exact tipul de produs bancar

utilizat, scadenţele convenite, sistemul de rambursare utilizat, sursa de rambursare şi calitatea acesteia;

• Una care decurge din relaţia cu clientul şi se referă la asumarea de către bancă a riscului de nerambursare a creanţelor sale la scadenţa convenită. Pentru a preveni o asemenea posibilitate, băncile au dezvoltat proceduri de analiză a bonităţii clienţilor lor, calculând şi interpretând datele referitoare la solvabilitatea, lichiditatea, gradul de îndatorare, rentabilitatea sau serviciul datoriei pentru fiecare solicitant de credite. De asemenea, după acordarea creditului, banca monitorizează activitatea împrumutatului, verifică destinaţia sumelor acordate şi modul în care sunt respectate obligaţiile contractuale de către acesta.

• Una care se referă la incertitudinea recuperării garanţiei, ultima sursă pe care banca o are la dispoziţie; de regulă, se apelează la executarea garanţiei doar dacă nu există alte căi de recuperare a creanţelor. Pentru a se evita acest risc, banca trebuie să evalueze corect garanţia încă de la momentul acordării creditului, iar dacă se ajunge la executarea ei, este necesară analiza atentă a acesteia la momentul respectiv. Practicile bancare moderne tind să reducă accentul pus pe garanţie, fiind preferată asigurarea creditelor la societăţi specializate. În acest fel, se transferă o parte a riscurilor care decurg din contractul de credit către societatea de asigurări care, în

schimbul primelor de asigurare încasate, acceptă să le preia şi să despăgubească banca dacă o parte din creanţele acesteia devin nerecuperabile.

6.2. Riscul de lichiditate este riscul ca banca să nu-şi poată onora operativ solicitările privind retragerile de numerar provenite din partea clienţilor săi. Factorii care generează un astfel de impas pot fi endogeni (necorelarea scadenţelor între resurse şi plasamente, structura neadecvată a activelor şi pasivelor bancare, politica de dobânzi nepotrivită etc.), sau exogeni (mediul economic nefavorabil, lipsa de disciplină a debitorilor, influenţa factorilor psihologici etc.). Evitarea acestui tip de risc presupune realizarea unui echilibru între sursele lichidităţii bancare (numerar, disponibilităţi şi depozite la alte bănci şi la banca centrală, titlurile de stat emise pe termene scurte, ratele scadente ale creditelor acordate, împrumuturile de la banca centrală sau de piaţa monetară interbancară) şi destinaţiile acestora (rezerva minimă obligatorie constituită la banca centrală, plăţile în numerar generate de retrageri sau de acordarea unor împrumuturi).

În practică, este dificil să se realizeze un echilibru între scadenţele resurselor şi ale plasamentelor, adică imunizarea acestora. Situaţiile reale prezintă fie cazuri în care pasivele se amortizează mai rapid decât activele (bilanţul băncii este supraconsolidat), fie se amortizează mai lent decât activele (bilanţ subconsolidat)

Indicatori de măsurare a riscului de lichiditate bancară:• Poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă între activele lichide şi pasivele

volatile. Optimizarea acestui indicator calculat pe zile, săptămâni sau luni presupune obţinerea unui echilibru între activele lichide şi pasivele imediate. Dacă poziţia lichidităţii este negativă, înseamnă că activele lichide sunt insuficiente pentru onorarea integrală a obligaţiilor, iar banca este nevoită să apeleze la împrumuturi sau să valorifice înainte de scadenţă anumite active din portofoliu. In schimb, dacă indicatorul este pozitiv, rezultă că lichidităţile existente depăşesc necesarul, excedentul urmând a fi valorificat prin plasarea pe piaţa interbancară sub forma depozitelor pe termen scurt sau prin acordarea de credite.

• Pasivele nete cu cele două forme:1. Pasive nete simple determinate pentru fiecare perioadă ca diferenţă între

pasivele şi activele de aceeaşi scadenţă arată măsura în care activele lichide acoperă pasivele exigibile;

2. Pasive nete cumulate calculate ca diferenţă între pasivele şi activele cumulate corespunzătoare fiecărei perioade de timp, indică pentru bancă perioada de maximă nevoie de lichiditate.

• Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele şi activele ponderate în funcţie de scadenţe. Dacă indicele este subunitar, banca va trebui să facă transformarea pasivelor pe termen scurt în active pe termen lung, iar dacă este supraunitar, atunci banca este obligată să transforme pasivele pe termen lung în active pe termen scurt.

• Lichiditatea generală se calculează ca raport între activele lichide şi datoriile curente şi exprimă capacitatea elementelor de activ de a fi convertite pe termen scurt în lichidităţi.

6.3. Riscul de rată a dobânzii se referă la posibilitatea ca evoluţiile neprevăzute ale dobânzii de piaţă să afecteze performanţele financiare ale băncii sau valoarea de piaţă a acţiunilor acesteia.

Dată fiind incertitudinea privind evoluţia ratei dobânzii, este importantă clasificarea activelor şi pasivelor bancare în funcţie de sensibilitatea lor la rata dobânzii. Astfel, întâlnim elemente patrimoniale sensibile la variaţiile ratei dobânzii şi elemente patrimoniale nesensibile la fluctuaţiile dobânzii. Pentru a reduce riscul de rată a dobânzii băncile administrează separat diferenţele dintre activele şi pasivele sensibile (GAP), pe de o parte, respectiv dintre activele şi pasivele cu dobândă fixă (poziţia băncii), pe de altă parte.

Interpretarea acestor indicatori:Pentru GAP (ecart):- dacă GAP >0 şi rata dobânzii creşte, situaţia este favorabilă băncii;- dacă GAP <0 şi rata dobânzii creşte, situaţia este defavorabilă băncii;- dacă GAP >0 şi rata dobânzii scade, situaţia este defavorabilă băncii;- dacă GAP <0 şi rata dobânzii scade, situaţia este favorabilă băncii;Pentru poziţia băncii:- dacă activele cu dobândă fixă depăşesc pasivele cu dobândă fixă (poziţie lungă) şi

rata dobânzii creşte, atunci situaţia este defavorabilă pentru bancă, în timp ce dacă rata dobânzii scade,situaţia este favorabilă pentru bancă

- dacă activele cu dobândă fixă sunt mai mici ca volum decât pasivele cu dobândă fixă (poziţie scurtă) şi rata dobânzii creşte, atunci situaţia este favorabilă pentru bancă, în timp ce dacă rata dobânzii scade, situaţia este defavorabilă pentru bancă.

6.4. Riscul de curs valutar reprezintă posibilitatea ca o evoluţie adversă a cursurilor valutare să determine o scăderea a profitului bancar. El poate fi urmarea unor operaţiuni derulate în nume propriu sau în numele clienţilor băncii şi, pentru a fi corect evaluat, se calculează o serie de indicatori specifici:

- poziţia valutară individuală, determinată pentru fiecare valută în parte, are două forme:

a) poziţie scurtă, când activele în valuta respectivă sunt mai mici decât pasivele în aceeaşi valută; dacă se înregistrează o creştere a cursului valutar, situaţia este defavorabilă pentru bancă, în timp ce dacă va scădea cursul valutar, situaţia va fi favorabilă pentru bancă.

b) poziţie lungă, când activele în valuta respectivă sunt mai mari decât pasivele în aceeaşi valută; dacă se înregistrează o creştere a cursului valutar, situaţia este favorabilă pentru bancă, în timp ce dacă va scădea cursul valutar, situaţia va fi defavorabilă pentru bancă.

- poziţia valutară globală, calculată ca sold între creanţele în valută şi pasivele în valută,convertite într-o monedă de referinţă pentru a se asigura comparabilitatea.

Administrarea riscurilor generate de fluctuaţiile cursurilor valutare are în vedere ajustarea periodică a poziţiilor valutare individuale, în scopul eliminării poziţiilor scurte şi lungi sau, dacă acest lucru nu este posibil, se utilizează tehnici specifice de acoperire a riscurilor cum ar fi instrumentele derivate.

6.5. Riscul de solvabilitate bancară exprimă posibilitatea ca banca să nu deţină suficiente fonduri proprii pentru a satisface angajamentele de plăţi. Fondurile proprii ale unei societăţi bancare se compun din:

1. capital propriu2. capital suplimentarCapitalul propriu cuprinde capitalul social vărsat, primele legate de capital,

rezervele, profitul nerepartizat şi alte fonduri, iar capitalul suplimentar are în componenţă datoria subordonată, subvenţiile pentru investiţii şi alte rezerve decât cele din capitalul propriu.

Pentru a fi evitat riscul de solvabilitate, pe plan internaţional s-au consacrat reguli de adecvare a capitalului bancar la riscurile asumate, indiferent daca ele provin din activităţi bilanţiere sau extrabilanţiere.

7. INFLAŢIA

7.1. Concept

Inflaţia este un proces complex prin care se manifestă multiple dezechilibre din economie şi care constă în creşterea generalizată a preţurilor, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare.

În funcţie de amplitudinea fenomenului, întâlnim:- inflaţie târâtoare (exprimată cu o cifră);- inflaţie declarată (exprimată în două cifre);- inflaţie galopantă sau hiperinflaţie, exprimată în trei cifre.

7.2. Cauzele inflaţiei

1. Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru de pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Concret, majorarea preţurilor este urmarea creşterii cererii agregate de bunuri şi servicii în raport cu o ofertă globală lipsită de elasticitate. Extinderea cererii globale poate fi rezultatul creşterii cantităţii de monedă de pe piaţă datorată comportamentului societăţilor bancare, populaţiei, etc., ceea ce duce la o sporire a creditului în economie. De asemenea, la originea majorării cererii agregate poate sta un anumit tip de politică financiară şi economică a unei ţări care poate viza majorarea veniturilor unor ramuri economice prin alocarea de resurse cu precădere într-un anumit domeniu.

Inflaţia prin cerere se manifestă mai întâi într-un cadru sectorial, cu timpul însă fenomenul cererii sporite deplasându-se şi angajând întreaga economie. Dezechilibrele apărute în acest fel se extind prin canale de transmisie specifice:

- relaţiile interindustriale (ramurile economice care se bucură de sprijinul statului au costuri mai mari, venituri mai mari pentru salariaţi, ceea ce implică o creştere a cererii;

- creşterea cheltuielilor populaţiei duce la majorarea cererii solvabile în raport cu producţia de bunuri şi servicii din economie;

- efectul de contagiune privind creşterea veniturilor.Cumularea acestor tensiuni inflaţioniste se datorează şi comportamentului agenţilor

economici şi populaţiei (spre exemplu au loc stocări de mărfuri în reţeaua de desfacere în scopul de a profita de creşterile preţurilor; cumpărătorii constituie depozite de bunuri,

alimente,etc. în vederea prevenirii creşterii preţurilor; accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii monetare). Aceste fenomene sunt corelate cu alte situaţii dificile ce pot apărea în unele ţări (război, secetă).

2. Inflaţia prin costuri – fenomen legat de capacitatea de presiune a unor grupuri sociale care doresc modificarea în interesul lor a modului de distribuire a venitului naţional. Astfel, inflaţia prin costuri are la origine solicitările privind creşterea veniturilor din partea unor grupuri sociale bine organizate din punct de vedere sindical. Creşterea veniturilor acestor categorii de populaţie antrenează creşterea preţurilor, apoi alte solicitări privind majorarea salariilor, ş.a.m.d., declanşându-se astfel spirala inflaţionistă (în mod normal, într-o economie de piaţă majorarea veniturilor salariale trebuie să aibă corespondent în creşterea productivităţii muncii)

Observaţie: Inflaţia prin cerere şi cea prin costuri se antrenează una pe cealaltă.3. Inflaţia importată –nivelul preţurilor interne este influenţat de evoluţia preţurilor

din alte ţări. De exemplu, creşterea preţului ţiţeiului pe plan internaţional generează creşteri de preţuri în ţara importatoare nu numai la produsele petroliere, ci şi la alte bunuri şi servicii. În prezent mecanismul inflaţiei importate este generalizat, el afectând în mod special ţările dependente de importuri.

4. Libera circulaţie a capitalurilor poate reprezenta un stimul pentru creşterea inflaţiei, astfel fluxurile investiţionale sunt orientate în special către ţări cu inflaţie scăzută, care oferă rate ridicate de rentabilitate, în timp ce ţările mai slab dezvoltate “beneficiază” de un capital mai scump. În lipsa resurselor financiare necesare derulării unor proiecte de investiţii, aceste din urmă ţări pot utiliza soluţia emisiunii de monedă, care generează creşterea inflaţiei.

7.3. Efectele economice şi sociale ale inflaţiei

A. Impactul inflaţiei asupra economiei- are loc o atragere a resurselor către comerţ, în detrimentul activităţilor productive.

În perioadele inflaţioniste comercianţii beneficiază de avantajul menţinerii valorii resurselor angajate, întrucât transferă imediat disponibilităţile băneşti în mărfuri şi nu suferă efectele creşterii de preţuri; dimpotrivă, posibilităţile obţinerii de profit se amplifică.

- Speculaţia cu valută ia amploare, contribuind la deprecierea suplimentară a monedei naţionale;

- Sunt încurajate activităţile de export, care permit agenţilor economici obţinerea unor sume în valută şi transformarea lor în monedă naţională la un curs avantajos;

- Creşterea investiţiilor în economie: se creează premisele creşterii patrimoniului investitorilor care au posibilitatea obţinerii de credite ieftine (debitorii sunt avantajaţi dacă împrumuturile contractate au termen de rambursare îndepărtat, deoarece inflaţia erodează capitalul);

- Descurajarea economisirilor: deponenţii nu mai au interesul să păstreze banii în bănci, mai ales dacă dobânda nominală nu întrece rata inflaţiei.

B. Efecte sociale ale inflaţieia) impactul asupra averilor. În perioadele inflaţioniste, activele au creşteri

diferenţiate de valoare. Astfel, în timp ce bijuteriile, operele de artă, proprietăţile imobiliare şi funciare înregistrează creşteri spectaculoase de preţuri, titlurile de valoare de

tipul obligaţiunilor sau certificatelor de trezorerie, care aduc venituri fixe, nu sunt la fel de atractive.

b) Efecte asupra veniturilor. În economie se stabilesc două categorii de venituri ale persoanelor: venituri care pot creşte relative în funcţie de evoluţia preţurilor (salariile din sectorul privat, veniturile liber-profesioniştilor) şi venituri fixe (pentru persoanele care îşi constituie salariile pe baza prevederilor bugetare anuale). Pentru cea de-a doua categorie, autorităţile ajustează salariile prin procedeul indexării care, de cele mai multe ori, nu ţine pasul cu majorările de preţuri.

7.4. Politici de combatere a inflaţiei –ţin cont de condiţiile în care a apărut fenomenul creşterii de preţuri.

Dacă inflaţia este urmarea creşterii cererii globale, atunci se impun măsuri de reglementare a acesteia:

- diminuarea volumului de credite din economie;- diminuarea deficitelor bugetare prin scăderea cheltuielilor în domenii precum

învăţământul, sănătatea, cultura, etc. şi creşterea veniturilor (majorarea impozitelor directe şi indirecte, atragerea de împrumuturi interne şi externe).

Dacă inflaţia provine din sfera costurilor, atunci se poate pune accent pe politicile de reglementare a veniturilor populaţiei.

8. SUPORT PENTRU REZOLVAREA APLICAŢIILOR PRACTICE

8.1. Masa monetară

Definiţia masei monetare

Masa monetară reprezintă ansamblul activelor care pot fi utilizate pentru achiziţia de bunuri şi servicii sau pentru stingerea datoriilor.

Agregatele monetare

- M0 (baza monetară) cuprinde: numerar aflat în circulaţie în sistemului bancar; rezervele constituite de băncile comerciale la banca centrală.- agregatul monetar M1 (lichiditate primară) cuprinde: numerar aflat în circulaţie în afara sistemului bancar; depozite la vedere.- agregatul monetar M2 (quasimoneda sau lichiditatea secundară) cuprinde, în plus

de M1, plasamentele la termen şi în vederea economisirii;- agregatul monetar M3 cuprinde, în plus de M2, active cu grade diferite de

lichiditate: certificate de trezorerie, bonuri de tezaur, alte titluri emise de agenţii economici pe termen scurt.

Viteza de circulaţie a monedei

Definiţie: viteza de circulaţie a monedei reprezintă numărul de acte de vânzare-cumpărare realizate de un semn bănesc într-o anumită perioadă.

Formula de calcul pentru viteza de circulaţie a monedei

M * V = P * Q

unde:

M = masa monetară;V = viteza de circulaţie a monedei;P = nivelul preţurilor;Q = volumul bunurilor şi serviciilor. Viteza de rotaţie a monedei

Definiţie: viteza de rotaţie reprezintă frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă

Formule de calcul pentru viteza de rotaţie a monedei

a) viteza de rotaţie sub formă de coeficient

Rulajul bănesc reprezintă diferenţa dintre încasările şi plăţile dintr-o anumită perioadă.

b) viteza de rotaţie exprimată în zile

unde:t = durata

Cererea şi oferta de monedă

MD = cererea de bani pe piaţa monetară;MS = oferta de bani pe piaţa monetară

Formula de calcul pentru oferta de monedă

V = M

QP *

Vr = monetaraMasabanescRulaj

= MR

Vr = rVt

= MRt

= RMt *

unde:m = multiplicatorul monetar;M0 = baza monetară

MS = m * M0

Modificarea ofertei de monedă

Formula de calcul pentru baza monetară

unde:E = emisiunea monetară;DI = disponibilităţi ale băncilor comerciale la banca centrală

Piaţa monetară în echilibru

Piaţa monetară este în echilibru dacă cererea de monedă este egală cu oferta de monedă.

8.2. Dobânda simplă

Regimul de dobândă simplă presupune plasarea unui capital S0, a cărui valoare nu se modifică, pe o perioadă t.

Formula de calcul pentru dobânda simplă:

unde:DS = dobânda simplăi = procentul anualt = durata pe care se efectuează operaţiuneaS0 = capitalul (suma) iniţială

Formula de calcul pentru suma finală:

Sf = S0 + DS = S0 * i * t = S0 * (1 + i * t)

ΔMS = m * ΔM0

M0 = E + DI

MD = MS

DS = S0 * i * t

Sf = S0 * (1 + i * t)

DS = Capitalul final – Capitalul iniţial = Sf – S0

unde:Sf = capitalul (suma) finală

Observaţie: vom considera că anul bancar are 360 de zile, iar toate lunile anului au 30 de zile.

Suma medie, procentul mediu, scadenţa medie

Formule de calcul:

♦ Suma medie

∑

∑

=

=−

= m

Kkk

m

kkkk

ti

tisS

1

1

*

**

Demonstraţie:

DS1 = S1 * i1 * t1

DS2 = S2 * i2 * t2

DS3 = S3 * i3 * t3

………………………….

DSn = Sn * in * tn

Dobânda totală = DS1 + DS2 + DS3 + ……….+ DSn

Dobânda totală = S1 * i1 * t1 + S2 * i2 * t2 + S3 * i3 * t3 +…….+ Sn * in * tn

Dobânda totală = −S * i1 * t1 +

−S * i2 * t2 +

−S * i3 * t3 + ……..+

−S * in * tn

Dobânda totală = −S * (i1 * t1 + i2 * t2 + i3 * t3 + in * tn)

−S =

∑

∑

=

=−

= m

1kkk

m

1kkkk

t*i

t*i*S

s

Analog se demonstrează formulele de calcul pentru procentul mediu şi scadenţa medie.

nn332211 t*i...t*it*it*itotalăDobanda

++++

♦ Procentul mediu

∑

∑

=

=−

= m

kkk

m

kkkk

ts

tisi

1

1

*

**

♦ Scadenţa medie

∑

∑

=

=−

= m

kkk

m

kkkk

is

tist

1

1

*

**

8.3. Dobânda compusă

Regimul de dobândă compusă presupune plasarea unui capital S0, care se modifică, pe o perioadă de timp t (capitalului modificat i se aplică dobânda simplă).

Presupunem o sumă iniţială S0, care este plasată pe un an cu procentul anual i. Atunci, suma finală va fi determinată astfel:

S1 = S0 * (1+i)S2 = S1 * (1+i) = S0 * (1+i) * (1+i) = S0 * (1+i)2

S3 = S2 * (1+i) = S0 * (1+i)2 * (1+i) = S0 * (1+i)3

……………………………………………………..

Sn = S0 * (1+i)n

unde:S0 = capitalul iniţial;S1 = capitalul valorificat la sfârşitul anului 1;S2 = capitalul valorificat la sfârşitul anului 2;S3 = capitalul valorificat la sfârşitul anului 3;Sn = capitalul valorificat la sfârşitul anului n;i = procentul anual de dobândă;n = durata pe care se efectuează plasamentul.

Formula de calcul pentru dobânda compusă :

DC = Sf – S0 = S0 * (1+i)n – S0 = S0 * [(1+i)n –1]

unde:DC = dobânda compusă;Sf = capitalul valorificat;

Dacă anul este fracţionat în m părţi, atunci suma finală va fi determinată pe baza următoarei formule:

unde:tm = numărul de fracţiuni m ale unui an care cuprinde m părţi;m = numărul de fracţiuni (părţi) dintr-un an.

8.4 Capitalizarea dobânzii

Atunci când posesorul unui capital doreşte să îl depună la o bancă, el are următoarele posibilităţi:

- să opteze pentru un depozit fără capitalizare;- să opteze pentru un depozit cu capitalizare.Dacă investitorul va alege varianta depozitului fără capitalizare, el va încasa dobânda

la scadenţă.În cazul depozitului cu capitalizare, dobânda obţinută la scadenţă se adaugă la

capitalul iniţial, iar suma obţinută astfel obţinută, va putea fi plasată pe aceeaşi perioadă.Dacă se are în vedere obţinerea unui profit cât mai mare, atunci se va opta pentru

depozitul cu capitalizare.Presupunem că o sumă S0 este plasată pe o perioadă n, cu un procent anual al

dobânzii i. Vom calcula dobânda obţinută la un depozit fără capitalizare şi la un depozit cu capitalizare.

Observaţie: presupunem că anul are 360 de zile, iar toate lunile anului au 30 de zile.

Sn = S0 * (1+i)n * (1+i * mtm )

a) Depozit fără capitalizare

Dobânda 1 = S0 * i * tSuma finală 1 = Suma iniţială (S0) + Dobânda 1

Dobânda 2 = S0 * i * tSuma finală 2 = Suma iniţială (S0) + Dobânda 2 (Dobânda 2 = Dobânda 1)……………………………………………Dobânda n = S0 * i * tSuma finală n = Suma iniţială (S0) + Dobândan-1

(Dobânda 1 = Dobânda 2 =……..= Dobânda n)

b) Depozit cu capitalizare

Dobânda 1 = S0 * i * t Suma finală 1 = Suma iniţială (S0) + Dobânda 1

Dobânda 2 = Suma finală 1 * i * tSuma finală 2 = Suma finală 1 + Dobânda 2

Dobânda 3 = Suma finală 2 * i * t Suma finală 3 = Suma finală 2 + Dobânda 3

……………………………………Dobânda n = Suma finală n-1 * i * tSuma finală n = Suma finală n-1 + Dobânda n

În cazul în care un investitor va opta pentru depozit cu capitalizare, se poate determina rata capitalizată a dobânzii:

unde:RCD = rata capitalizată a dobânziii = rata dobânzii nominalen = perioada de capitalizare (trimestru = 4; semestru = 2, luna = 12)

unde:t = durata pe care se face plasamentul

8.5. Dobânda reală

În condiţiile efectuării unui plasament, un investitor trebuie să ţină cont şi de rata inflaţiei.

RCD =

−

+ 1

n*100i1*100

n

Suma finală = Suma iniţială * (1 + RCD)t

Pot exista următoarele situaţii:

1. Plasament efectuat în condiţii neinflaţioniste

unde:Sf = capitalul valorificat/suma finală;S0 = capitalul iniţial;i = procentul anual al dobânzii;t = durata pe care se efectuează plasamentul.

2. Plasament efectuat în condiţii inflaţioniste (nu se ţine seama de inflaţie)

t

i0f r1

i1*SS

++=

unde:

ir+11

= factor de depreciere a capitalului;

ri = rata inflaţiei.

3. Plasament efectuat în condiţiile unei inflaţii controlat

unde: 1+ri= factor de compensare a inflaţiei

1r1i1realaDobandai

−++=

4. Plasament efectuat în condiţii inflaţioniste şi risc catastrofic

( ) ( ) 1a1*r1

i1realaDobandai

−++

+=

unde: a = rata anuală de risc

8.6. Scontarea

Sf = S0 * (1+i)t

Sf = S0 * (1+i)t * (1+ri)t

Sf = S0 * (1+i)t * (1+ri)t * (1+a)t

Scontarea este operaţiunea prin care posesorul unui efect comercial îl vinde la o bancă, înainte de scadenţă, la valoarea actuală.

Rescontarea este operaţiunea prin care o bancă comercială vinde băncii de emisiune, înainte de scadenţă, efecte comerciale.

Taxa de scont este rata dobânzii la care băncile comerciale scontează efectele comerciale.

Valoarea actuală reprezintă suma pe care o încasează posesorul unui efect comercial în momentul scontării acestuia şi se determină ca diferenţă între valoarea nominală la scadenţă a efectului comercial şi scont.

FORMULE DE CALCUL

Valoarea nominală la scadenţă

- în cazul în care valoare dobânda aferentă valorii de emisiune este evaluată ca dobândă simplă

VNs = VE * (1 + i * t)

- în cazul în care dobânda aferentă valorii de emisiune este evaluată ca dobândă compusă

unde:VNs = valoarea nominală la scadenţă;VE = valoarea de emisiune;i = procentul de emisiune;t = perioada pe care este emis efectul comercial.

Scontul

unde:S = scont;Tx = taxa de scont;ts = durata de la scontare la scadenţă.

Valoarea actuală

unde: VA = valoarea actualăOPERAŢIUNEA DE SCONTARE

Presupunem că un efect comercial a fost emis la o valoare de emisiune VE, pe o perioadă t, cu o rată anuală a dobânzii i, obţinând o valoare nominală la scadenţă VNs. Efectul comercial a fost scontat înainte de scadenţă la o valoare actuală VA, cu o taxă de scont Tx.

i, t

Scontare

VE VA VNS

Tx , ts

PRELUNGIREA SCADENŢEI UNUI EFECT COMERCIAL

Dacă posesorul unui efect comercial nu îl poate achita la scadenţă, el poate solicita prelungirea scadenţei.

VNs = VE * (1 + i)t

S = VNs * Tx * ts

VA= VNs - S

VE VNs

VE S1 1sVN

VE S1 S2 2sVN

VE S1 S2 S3 3sVN

Formula de calcul:

−=

36.000t*T1

1*VNVNsx

ss1

unde: 1sVN = valoarea nominală după prelungirea scadenţeiDemonstraţie:

1sVN = VNs + S1

2sVN = 1sVN + S2 = VNs + S1 + S2

3sVN = 2sVN + S3 = VNs + S1 + S2 + S3

……………………………………………nsVN = VNs + S1 + S2 + S3 + ……..+ Sn

36.000t*T*VNS sx

s1 =

2sx

ssxsx

ssx

12 36000t*T*VN

36.000t*T*

36.000t*T*VN

36.000t*T*SS

===

3sx

ssx

2sx

ssx

23 36.000t*T*VN

36.000t*T*

36.000t*T*VN

36.000t*T*SS

=

==

……………………………………………………………………….n

sxs

sx1n

sxs

sx1nn 36.000

t*T*VN36.000

t*T*36.000

t*T*VN36.000

t*T*SS

=

==

−

−

n

sxs

3sx

s

2sx

ssx

sss

36.000t*TVN

...36.000

t*TVN36.000

t*T*VN36.000

t*T*VNVNVNn

+

++

+

+

+=

serie geometrică de forma x11−

−=

36.000t*T1

1*VNVNsx

ss1

PRESCHIMBAREA MAI MULTOR EFECTE COMERCIALE CU UNSINGUR EFECT COMERCIAL

Înlocuirea mai multor efecte comerciale cu un singur efect comercial presupune ca valoarea actuală a noului efect comercial să fie egală cu suma valorilor actuale ale efectelor comerciale.

Formula de calcul:

36.000t*T1

1*VAVNsx

n

1ii0

−= ∑

=

unde: VN0 = valoarea nominală a tuturor efectelor preschimbate

Demonstraţie:

−=

−=−=

36.000t*T1*VN

36.000t*T*VNVNSVNVA sxsx

0

−=

36.000t*T

1*VNVA 11

1

sxs1

−=

36.000t*T

1*VNVA 22

2

sxs2

……………………………….

−=

36.000t*T

1*VNVA nn

n

sxsn

−+

++

−+

−=

−

36.000t*T

1*VN

...36.000

t*T1*VN

36.000t*T

1*VN36.000

t*T1*VN

nn

n

22

2

11

10

sxs

sxs

sxs

sxs

36.000t*T1

1*VAVNsx

n

1ii0

−= ∑

=

SCADENŢA MEDIE A MAI MULTOR EFECTE COMERCIALE

În cazul în care un investitor deţine mai multe efecte comerciale, el poate solicita achitarea tuturor efectelor comerciale la aceeaşi scadenţă. În acest sens, se determină scadenţa medie a efectelor comerciale.

Formula de calcul:

n321

sns3s2s1

VN...VNVNVNt*VN...t*VNt*VNt*VN

t n321

++++++++

=−

unde: −t = scadenţa medie

Demonstraţie:

36.000t*T

*VNS 1

1

sxs1 =

36.000t*T

*VNS 2

2

sxs2 =

36.000t*T

*VNS 3

3

sxs3 =

…………………….

36.000t*T

*VNS n

n

sxsn =

( )36.000

t*T*VN...t*T*VN36.000

t*T*VN...VNVNnn11n21 sxssxssxsss ++

=+++

−

n321

sns3s2s1

VN...VNVNVNt*VN...t*VNt*VNt*VN

t n321

++++++++

=−

8.7. Politici monetare

• Rezerva minimă obligatorie reprezintă obligaţia băncilor comerciale de a constitui un depozit la banca centrală.

Rezerva minimă obligatorie se calculează ca procent din totalul depozitelor, alte fonduri împrumutate şi sume în tranzit.

Pentru rezerva minimă obligatorie constituită, banca centrală acordă dobândă.

Efectele rezervei minime obligatorii asupra potenţialului de creditare al băncilor comerciale:

- creşterea ratei rezervei minime obligatorii are ca efect diminuarea potenţialului de creditare al băncilor comerciale;

- reducerea rezervei minime obligatorii are ca efect creşterea potenţialului de creditare al băncilor comerciale.

• Operaţiunile de open-market (de regulă titluri de stat) determină modificarea portofoliului de titluri al băncilor comerciale şi deci a potenţialului de creditare.

Efectele operaţiunilor de open-market asupra potenţialului de creditare al băncilor comerciale:

- cumpărarea de titluri de stat de către banca centrală are ca efect creşterea potenţialului de creditare a băncilor comerciale;

- vânzarea de titluri de stat de către banca centrală are ca efect diminuarea potenţialului de creditare a băncilor comerciale.

6.8.8. Indicatori de performanţă bancară

În acest capitol vor fi analizaţi următorii indicatori de performanţă bancară:- rentabilitatea financiară;- rentabilitatea economică;- efectul de pârghie;- rata profitului;- gradul de utilizare a activelor;

- marja netă din dobânzi.

1) Rentabilitatea financiară este un indicator care reflectă rezultatele managementului bancar şi scopul acţionarilor (acordarea de dividende sau reinvestirea profiturilor).

Formula de calcul:

100*propriiCapitalurinetProfitfinanciaraateaRentabilit =

Nivelul standard al indicatorului: 15 –20%.

2) Rentabilitatea economică reflectă capacitatea unei bănci de a utiliza eficient resursele în vederea obţinerii de profit.

Formula de calcul:

Nivelul standard al indicatorului: 1-2%.

3) Efectul de pârghie reprezintă un indicator care reflectă posibilitatea creşterii rentabilităţii capitalurilor proprii prin utilizarea unor resurse permanente.

Formula de calcul:

Nivelul standard al indicatorului: valori mai mari de 10.

4) Rata profitului exprimă eficienţa managementului bancar (capacitatea unei bănci de a obţine profit şi de a fi competitivă).

Formula de calcul:

100*totaleVeniturinetProfitprofituluiRata =

Nivelul standard al indicatorului: 10-12%.

5) Gradul de utilizare a activelor reprezintă un indicator care reflectă ponderea veniturile în totalul activelor unei bănci.

100*totalActivnetProfiteconomicăateaRentabilit =

propriiCapitaluriactiveTotalpârghiedeEfectul =

Formula de calcul:

100*totaleActivetotaleVenituriactivelorautilizaredeGradul =

Nivelul standard al indicatorului: 10-12%.

6) Marja netă din dobânzi este un indicator specific băncilor cu o reţea dezvoltată de sucursale, filiale şi agenţii.

Formula de calcul:

100*bilevalorificaActive

dobanzilecuCheltuielidobanzidinVenituridobanzidinnetaMarja −=

Activele valorificabile cuprind:- portofoliul de titluri;- plasamente interbancare;- credite acordate.Nivelul standard al indicatorului: 5-7%

Probleme rezolvate

1. Posesorul unui capital de 4.000 u.m îl împrumută pe duratele consecutive de 50 zile şi respectiv 3 luni cu procentul anual de 6%.

Să se determine dobânda şi suma finală.

Rezolvare:

DS1 = S0 * i* t1 = 36050*

1006*000.4 = 33,33 u.m

DS2 = S0 * i* t2 = 123*

1006*000.4 = 60 u.m

DS totală = DS1 + DS2 = 33,33 + 60 = 93,33 u.mSf = S0 + DS = 4.000 + 93,33 = 4.093,33 u.m

2. Un investitor deţine un capital de 5.000 u.m pe care îl împrumută pe o perioadă de 4 ani cu procentele anuale de 7%, 8%, 9% şi 10%.

Să se determine dobânda şi suma finală de care va dispune investitorul.

Rezolvare:

Sf = S0 * (1+i1) * (1+i2) * (1+i3) * (1+i4)

Sf = 5.000 * (1+100

7) * (1+

1008

) * (1+100

9) * (1+

10010

) = 6.927,822 u.m

DC = Sf – S0 = 6.927,822 – 5.000 = 1.927,822 u.m3. O persoană a investit o sumă de 6.000 u.m, cu procentul anual de dobândă

de 8%, obţinând o dobândă de 1.558,272 u.m.Să se determine perioada pe care a fost efectuată investiţia.

Rezolvare:

Sf = S0 + DCSf = 6.000 + 1.558,272 = 7.558,272 u.m

Sf = S0 * (1+i)n ; (1+i)n = 0

f

SS

n = i)(1lg

SSlg

0

f

+= i)lg(1

lgSlgS 0f

+−

n = 308,1lg

000.6lg272,558.7lg =−ani

4.Să se determine dobânda nominală dacă rata capitalizată a dobânzii semestrial este de 10,25%.

Rezolvare:

RCD =

−

+ 1

n*100i1*100

n

1025,012*100

i1*1002

=

−

+

1,10252*100

i12

=

+

1 + 200

i= 1025,1

1 + 200

i= 1,05

i = 10 %

5. O persoană a investit suma de 10.000 u.m, cu un procent anual al dobânzii de 12%, obţinând a dobândă de 12.878,023 u.m.

Să se determine durata pe care a fost efectuat plasamentul, ştiind că investitorul a preferat capitalizarea trimestrială.

Rezolvare:

RCD =

−

+ 1

n*100i1*100

n

RCDT = %55,1214*100

121*1004

=

−

+

Sf = S0 * ( ) tTRCD1+

Sf = S0 + Dobânda = 10.000 + 12.878,023 – 22.878,023 u.m

t = ( ) ( )S

0f

S

0

f

RCD1lgSlglgS

RCD1lgSSlg

+−=

+

t = 71255,1lg

000.10lg023,878.22lg =−ani

6. Să se determine durata de la scontare la scadenţă, dacă se cunosc:a) valoarea de emisiune a efectului comercial este 1.500 u.m;b) procentul de emisiune este 6%;c) durata este de 5 luni;d) scontul este 20,5 u.m;e) taxa de scont este 8%.

Rezolvare:

S = VNs * Tx * ts

xs

s

t*VNS

360t =

VNs = VE * (1 + i * t) = 1.500 * (1 + 100

6*

125

) = 1.537,5 u.m

1008*1.537,5

20,5360t s =

ts = 60 zile

7. Ce taxa de scont trebuie stabilită pentru un efect comercial care a fost emis la valoarea de 2.000 u.m pe o perioadă de 2 ani cu un procent de 5%, ştiind că scadenţa acestuia va fi prelungită cu 2 luni, iar valoarea nominală a noului efect este 2.231,03 u.m?

Rezolvare:

1.200t*T1

1*VNVNsx

ss1

−=

7%2

2.231,032.2051*1.200

tVNVN1*1.200

Ts

s

s

x1 =

−

=

−

=

VNs = 2.000 * (1 + 100

5)2 = 2.205 u.m

8. Se consideră că bilanţul simplificat al unei bănci comerciale are următoarea structură:

Banca comercialăACTIV PASIV

Disponibilităţi la banca centrală 8.000 u.mCredite acordate economiei 90.000 u.mTitluri de stat 65.000 u.mAlte active 47.000 u.m

Depozite 100.000 u.mCapital 70.000 u.mAlte pasive 40.000 u.m

TOTAL 210.000 u.m TOTAL 210.000 u.m

În condiţiile în care banca comercială va achiziţiona titluri de stat în valoare de 20.000 u.m, să se determine efectele generate asupra potenţialului de creditare.

Rezolvare:

Prin achiziţia de titluri de stat în valoare de 20.000 u.m, portofoliul băncii comerciale va creşte la 85.000 u.m.

Titluri de stat 1 = 65.000 + 20.000 = 85.000 u.m (a)

Achiziţia de titluri de stat de către banca comercială are ca efect reducerea potenţialului de creditare cu 20.000 u.m (c)

Credite acordate economiei 1 = Total bilanţ – (Disponibilităţi la banca centrală + Titluri de stat + Alte active)

Credite acordate economiei 1 = 210.000 – (8.000 + 85.000 + 47.000) = 70.000 u.m (b)

Δ Credite acordate economiei = Credite acordate economiei 1 – Credite acordate economiei 0

Δ Credite acordate economiei = 70.000 – 90.000 = -20.000 u.m (c)

Banca comercialăACTIV PASIV

Disponibilităţi la banca centrală 8.000 u.mCredite acordate economiei (b) 70.000 u.mTitluri de stat (a) 85.000 u.mAlte active 47.000 u.m

Depozite 100.000 u.mCapital 70.000 u.mAlte pasive 40.000 u.m

TOTAL 210.000 u.m TOTAL 210.000 u.m

Modele de subiecte pentru examen

I. 1. Descrieti factorii care influenteaza cursul de schimb al unei monede. (4,5puncte)

2.Ce suma trebuie depusa acum, daca se doreste ca peste 5 ani sa se obtina un capital valorificat de 5000 u.m., stiind ca in primii doi ani trata dobanzii este de 4% capitalizata trimestrial, iar in restul perioadei 6% capitalizata semestrial? (4,5puncte)Punctaj: 4,5+4,5+1=10 puncteII. 1. Prezentati structura masei monetare (4,5puncte)

2.Care a fost rata dobanzii unui plasament initial de 1000 u.m., realizat pe o perioada de un an si sapte luni, daca a adus o dobanda de 120 u.m.? (4,5puncte)

Punctaj: 4,5+4,5+1=10 puncte

BIBLIOGRAFIE

1. Untaru Florin Monedă, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2011.2. Untaru Florin, Penu Daniela Monedă şi management bancar, Ed. Pro Universitaria,

Bucureşti, 2011.