CUPRINS CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ARMELOR DE FOC………3 SECŢIUNEA 1. Noţiunile de arme şi muniţii, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor................................................... 3 Categorii de arme şi muniţii............................................................................................... 3 Clasificarea armelor din punctul de vedere al destinaţiei: .............................................. 5 Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:.................................................... 6 Clasificarea armelor de foc după criteriile balisticii judiciare........................................ 7 SECŢIUNEA 2. Noţiuni de balistică............................9 Balistica exterioară.......................................11 Balistica interioară.......................................14 SECŢIUNEA 3. Expertiza criminalistică – mijloc de probă în procesul penal.............................................. 17 Noţiunea de expertiză....................................................................................................... 17 Asemănările şi deosebirile privind expertiza criminalistică şi constatarea tehnico- ştiinţifică criminalistic........................................................................................................ 17 Importanţa expertizelor criminalistice............................................................................ 24 CAPITOLUL 3. REGULI DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI ÎN CAZUL FOLOSIRII ARMELOR DE FOC....................................30 SECŢIUNEA 1. Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora............................................30 Descoperirea armelor de foc şi muniţiei.......................................................................... 30 Consemnarea, fixarea poziţiei şi a stării armei............................................................... 31 SECŢIUNEA 2. Ridicarea armei de foc şi a muniţiei de la faţa locului......................... 32 Manevrarea armei............................................................................................................. 32 Ridicarea gloanţelor........................................................................................................... 33 Ridicarea tuburilor............................................................................................................. 33 1
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
CUPRINS
CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA ARMELOR DE FOC………3
SECŢIUNEA 1. Noţiunile de arme şi muniţii, prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 295/2004
privind regimul armelor şi muniţiilor.........................................................................................3
Categorii de arme şi muniţii......................................................................................................3
Clasificarea armelor din punctul de vedere al destinaţiei:.......................................................5
Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:.............................................................6
Clasificarea armelor de foc după criteriile balisticii judiciare.................................................7
SECŢIUNEA 2. Noţiuni de balistică.........................................................................................9
importul, exportul, transportul, tranzitul, transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi
distrugerea armelor de foc şi muniţiilor. Uzul de armă reprezintă executarea tragerii cu o
armă2.
1. Categorii de arme şi muniţii
Conform Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, se realizează o
clasificare a armelor de foc:
arme şi muniţii interzise- arme şi muniţii a căror procurorare, deţinere, port şi folosire
sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor care au competenţe
în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale şi (instrumente şi
lansatoare militare cu efect exploziv, incendiar, precum şi muniţia corespunzătoare;
armele de foc automate precum şi muniţia corespunzătoare, armele de foc camuflate
sub forma unui alt obiect; muniţiile cu proiectile perforate, explozive sau incendiare,
precum şi proiectilele pentru aceste muniţii; muniţiile pentru pistolete şi revolvere cu
1 Art. 2 pct. 1 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor; 2 Idem , art.2, pct 2;
3
proiectile expansive, ca şi aceste proiectile, mai puţin în ceea ce priveşte armele de
vânătoare sau de tir cu ţintă, pentru persoanele care au dreptul de a folosi aceste arme;
armele cu aer comprimat sau gaze sub presiune care pentru aruncarea proiectilului
folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate
într-un recipient şi care dezvoltă o viteză a proiectilului mai mare decât cea admisă în
U.E.; armele care prezintă caracteristicile tehnice ale armelor letale, sau după caz, ale
armelor neletale, dar care nu corespund normelor de omologare specifice destinaţiei şi
categoriei din care fac parte)3.
arme şi muniţii letale- arme şi muniţii prin a căror utilizare se poate cauza moartea
sau rănirea gravă a unor persoane (armele de foc scurte, semiautomate sau cu repetiţie,
precum şi muniţia corespunzătoare; armele de foc lungi semiautomate ale căror
încărcătoare şi camere ale cartuşului nu pot ţine mai mult de trei cartuşe, la care
mecanismul încărcătorului este mobil sau pentru care nu există garanţia că nu pot fi
transformate cu ajutorul unui utilaj obişnuit într-o altă armă ale cărei încărcător şi
cameră a cartuşului pot ţine mai mult de trei cartuşe, precum şi muniţia
corespunzătoare; armele de foc lungi cu ţeava lisă care nu depăşesc 60 de cm, precum
şi muniţia corespunzătoare; armele de foc lungi semiautomate care au aparenţa unor
arme de foc automate, precum şi muniţia corespunzătoare; armele de foc scurte, cu
tragere foc cu foc, cu percuţie centrală, precum şi muniţia corespunzătoare; armele de
foc scurte, cu tragere foc cu foc, cu percuţie pe ramă, cu o lungime totală sub 28 cm,
precum şi muniţia corespunzătoare; armele de foc semiautomate sau cu repetiţie, cu
percuţie pe ramă, precum şi muniţia corespunzătoare; armele de foc scurte cu o
lovitură de percuţie centrală sau pe ramă, precum şi muniţia corespunzătoare; armele
de foc lungi semiautomate sau cu repetiţie, precum şi muniţia corespunzătoare; armele
de foc cu o singură lovitură cu percuţie pe ramă, precum şi muniţia corespunzătoare4;
armele de foc cu repetiţie, altele decât cele prevăzute la categoria B, precum şi muniţia
corespunzătoare; armele de foc lungi cu tragere cu foc prin ţeavă ghintuită lovitură cu
percuţie centrală sau laterală, precum şi muniţia corespunzătoare; armele de foc lungi
semiautomate, altele decât cele cuprinse la categoria B, precum şi muniţia
corespunzătoare; armele de foc scurte de tragere foc cu foc cu percuţie pe ramă cu o
lungime totală mai mare sau egală cu 28 cm, precum şi muniţia corespunzătoare5;
3 Anexa la Legea nr.295/2004, categoria A;4 Anexa B din Legea nr. 295/2004; 5 Anexa C din Legea nr. 295/2004;
4
armele de foc lungi cu tragere foc cu foc prin ţeavă lisă, precum şi muniţia
corespunzătoare6;
arme şi muniţii neletale- destinate pentru un scop utilitar sunt pentru agrement,
confecţionate astfel încât, prin utilizarea lor să nu cauzeze moartea persoanei; sunt
asimilate acestora şi armele vechi (arme scurte confecţionate special pentru a împrăştia
gaze nocive, iritante sau de neutralizare şi proiectile din cauciuc, precum şi muniţia
corespunzătoare; arme scurte sau lungi care pentru aruncarea proiectilului folosesc
forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-un
recipient şi care dezvoltă o viteză a proiectilului admisă în U.E., precum şi muniţia
corespunzătoare; arme cu destinaţie specială, precum şi muniţia corespunzătoare; arme
de asomare, precum şi muniţia corespunzătoare; arme cu tranchilizante, precum şi
muniţia corespunzătoare; harpoane destinate pescuitului, precum şi muniţia
corespunzătoare; arbalete şi arcuri destinate tirului sportiv, precum şi muniţia
corespunzătoare; pistoale de alarmă şi de semnalizare, precum şi muniţia
corespunzătoare; pistoale de start folosite în competiţiile spotive, precum şi muniţia
corespunzătoare; armele de panoplie, precum şi muniţia corespunzătoare; armele de
recuzită, precum şi muniţia corespunzătoare; armele vechi, precum şi muniţia
corespunzătoare7).
2. Clasificarea armelor din punctul de vedere al destinaţiei:
arme militare- arme destinate uzului militar;
arme de apărare şi pază- arme de foc scurte, recunoscute de către lege, destinate să
asigure apărarea vieţii, integrităţii şi libertăţii persoanei fizice, precum şi a bunurilor
persoanelor fizice sau juridice;
arme de autoapărare- arme neletale scurte special confecţionate pentru a împrăştia
gaze nocive, iritante, de neutralizare şi proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;
arme de tir arme- destinate practicării tirului sportiv, recunoscute în condiţiile legii;
arme de vânătoare- arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe ţevi care
folosesc muniţie cu glonţ sau cu alice recunoscute în condiţiile legii;
arme utilitare- sunt destinate să asigure desfăşurarea corespunzătoare a unor activităţi
în domeniul agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecţiei mediului şi protecţiei
împotriva dăunătorilor, recunoscute în condiţiile legii;
6 Anexa D din Legea nr. 295/2004; 7 Arme şi muniţii neletale, Legea nr. 295/2004;
5
arme de asomare- arme utilitare folosite pentru imobilizareaanimalelor prin supunerea
acestora la un şoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;
arme cu destinaţie industrială- arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop
industrial de uz civil şi care au aparenţa unor arme de foc automate;
arme cu tranchilizante- arme destinate imobilizării animalelor, prin injectarea de
substanţe tranchilizante;
arme de panoplie- arme de foc devenite nefuncţionale, ca urmare a transformării lor de
către un armurier autorizat;
arme de colecţie- arme destinate a fi piese de muzeu, precum şi armele aflate sau nu în
stare de funcţionare, care constituie rarităţi sau sau care au valoare istorică, artistică,
ştiinţifică, documentare sau sentimentală deosebită;
arme vechi- arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora,
destinate să fie păstrate în colecţii;
arme de rechizită- arme special confecţionate, fabricate sau devenite inofensive ca
urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activităţiilor
specializate în domeniul artistic8.
3. Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv:
arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune- arme care, pentru aruncarea
proiectilului folosesc forţa de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub
presiune aflate într-o butelie recipient;
arme de foc scurte- arme de foc a căror ţeavă nu depăşesc 30 cm sau a căror lungime
totală nu depăşeşte 60 cm;
arme de foc lungi- arme de foc care depăşesc dimensiunile armelor de foc scurte;
arme de foc automat- arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat şi trag o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă pe trăgaci;
arme de foc semiautomate- arme de foc care, după fiecare cartuş tras, se reîncarcă
automat, dar care nu pot trage o serie de mai multe cartuşe prin apăsarea continuă
pe trăgaci;
arme de foc cu repetiţie- arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă
manual, prin introducerea pe ţeavă a unui cartuş preluat din încărcător prin
intermediul unui mecanism;
8 Lazăr Cârjan, Mihai Chiper, Criminalistică. Tradiţie şi modernism, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pg.
213-214; 6
arme de foc cu o singură lovitură- arme de foc fără încărcător care sunt încărcate
după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartuşului în camera de încărcare
sau într-un locaş special prevăzut la intrarea în ţeavă9.
4. Clasificarea armelor de foc după criteriile balisticii judiciare :
după destinaţie: arme militare( puşti, carabine, pistoale, puşti-mitralieră, revolvere);
arme de vânătoare( cu alice având o singură ţeavă, cu alice având două ţevi, cu alice
cu repetiţie, automate cu alice sau glonţ); arme spotive( pentru antrenament şi pentru
tragere la ţintă); arme speciale; arme deghizate;
după construcţia canalului ţevii: arme cu ţeavă lisă( pereţii ţevii sun netezi), arme cu
ţeavă ghintuită( care au pe canalul ţevii pliuri şi goluri dispuse longitudinal. Ghinturile
sunt în număr de 4-8, având o răsucire spre dreapta sau stânga, imprimând glonţului o
mişcare helicoidală care asigură stabilitatea glonţului pe traiectorie spre atingerea
ţintei); arme cu ţevi combinate (care au una sau două ţevi lise şi una ghintuită);
după lungimea ţevii: arme cu ţeavă lungă( 50-80 cm), arme cu ţeavă mijlocie( 20-50
cm) şi arme cu ţeavă scurtă( 3-20 cm).
după modul de funcţionare: arme simple, arme cu repetiţie, arme semiautomate şi
arme automate;
după calibru şi muniţia folosită: armele cu ţeava ghintuită- cu gloanţe- arme de
calibru mic( până la 6,35 mm), cu calibru mijlociu( 6,35-9 mm; 7,62 mm; 7,65 mm; 8
mm) şi cu calibru mare( peste 9 mm); armele de vânătoare cu glonţ au calibre diferite,
iar cele cu alice au valori diferite: 12, 16, 18, 20, 24, etc., (calibrul 12 este mai mare
decât 16 sau 20); arme de foc după muniţie( arme cu glonţ, cu alice sau mixte) şi arme
de foc după numărul cartuşelor ce se pot înmagazina( arme cu un cartuş, şi arme cu
mai multe cartuşe)10.
În Instrucţiuni, principii, reguli de tragere cu armamentul de infanterie 11 armamentul
modern cuprinde următoarele categorii:
- armament de infanterie( se clasifică după efectul la ţintă: armament de tăiere
baionetă, sabie, armament de împungere baionetă, armament de lovire diverse
obiecte; armament de foc: armament cu glonţ puşti, mitraliere, armament cu
schije grenade de mână, armament cu efect cumulativ- lovitura P.G.-7V);
Armamentul de foc se clasifică astfel:
9 Idem, pg. 214; 10 Idem, pg. 215;11 I.P.R.T.A.I.
7
a. din punct de vedere al greutăţii: armament greu- deservit de un grup de
militari( aruncătorul de 82 mm); armament uşor- deservit de un singur militar( pistol);
b. din punct de vedere tactic: armament individual( pistol, pistol-mitralieră,carabină),
armament de grupă (puşcă-mitralieră, puşcă semiautomată cu lunetă, A.G.-7),
armament de companie( mitraliera);
c. din punct de vedere al principiului de funcţionare: armament cu repetiţie- la care
reîncărcarea se face de către trăgător după fiecare cartuş tras( puşca 5,6 mm),
armament semiautomat la care reîncărcarea se face fie pe principiul folosirii energiei
gazelor, fie prin folosirea energiei de recul şi care se poate executa numai foc lovitură
cu lovitură( pistol, puşcă semiautomată cu lunetă), armament automat, armament
reactiv;
d. din punct de vedere al destinaţiei: armament pentru luptă( armamentul şi aparatura
existente înzestrate în vederea ducerii acţiunilor de luptă), armament pentru
instrucţie( destinate în mod suplimentar pentru a fi folosite în procesul de instrucţie, în
scopul folosirii muniţiei şi resurselor), armament pentru învăţământ(cunoaşterea
principiilor de construcţie şi funcţionare privind executarea antrenamentelor la
pregătirea de specialitate).
e. armament de artilierie;
f. armament de aviaţie;
g. arma rachetă12.
Armele sunt instrumente pe care le folosesc anumite persoane, armele având dispoziţie
specială, iar în cazul în care aceste norme imperative nu sunt respectate, legiuitorul a instituit
prin Codul Penal, prin articolul 279, infracţiunea cuprinzând denumirea marginală:
Nerespectarea privind regimul armelor şi muniţiilor. Această infracţiune se săvârşeşte atunci
când deţinerea, portul, confecţionarea, transportul, precum şi orice operaţie privind circulaţia
armelor şi muniţiilor sau funcţionarea atelierelor de reparat arme, fară drept, dar şi
nerespectarea termenului de depunere a armei şi muniţiei corespunzătoare, dacă cererea de
prelungire a permisului a fost respinsă13. Pe lângă această normă generală, se prevăd şi unele
12 Pişleag Ţuţu, Cristian Apostolescu, Bazele tragerii cu armamentul, Ed. Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2005, pg. 17-18; 13 Art. 279 CP: (1) Deţinerea, portul, confecţionarea, transportul, precum şi orice operaţie privind circulaţia
armelor şi muniţiilor sau funcţionarea atelierelor de reparat arme, fară de drept, se pedepseşte cu închisoare de la
2 la 8 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi nedepunerea armei şi muniţiei, în termenul fixat de lege, la organul
competent, de către cel căruia i s-a respins cererea pentru prelungirea valabilităţii permisului.
(3) Se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani: 8
dispoziţii legale redate în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, conform
căreia se pedepseşte: uzul de armă letală fără drep; deţinerea sau portul de armă neletală din
categoria celor supuse autorizării, fără drept14; uzul de armă neletală din categoria celor
supuse autorizării, fără drept15; ştergerea sau modificarea, fără drept, a marcajelor de pe
armele letale16; efectuarea fără drept a operaţiunilor cu arme sau muniţii17; dar şi cele
prevăzute în Legea nr. 61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice, art. 218.
SECŢIUNEA 2. Noţiuni de balistică
Investigarea criminalistică a armelor de foc întrebuinţarea în săvârşirea de infracţiuni,
identificarea lor sau clarificarea modului sau circumstanţelor în care autorul s-a folosit de
acestea, se particularizează faţă de alte genuri de cercetări traseologice. Apariţia acestui
domeniu distinct al tehnicii criminalisticii denumit balistică judiciară, a fost impusă de
fregvenţa folosirii armelor de foc în săvârşirea de infracţiuni, respectiv de particularităţiile
referitoare la cercetarea la faţa locului, cât şi la examinările specifice de laborator.
Balistica a devenit un domeniu de sine stătător prin elaborarea şi perfecţionarea unor
metode proprii de examinare, îndeosebi de identificare a armelor după urmele formate pe tub
şi pe proiectil.
a) deţinerea, înstrăinarea sau portul fără drept, de arme ascunse sau de arme militare, precum şi a muniţiei pentru
astfel de arme;
b) deţinerea, înstrăinarea sau portul fără drept, a mai multor arme cu excepţia celor de la lit. a), precum şi a
armelor de panoplie, ori a muniţiilor respective în cantităţi mari.
(3¹) Portul de arme, fără drept, în localul unităţiilor de stat sau al altor unităţi la care se referă art. 145 CP, la
întruniri publice, sau localuri de alegeri, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani.
(4) Tentativa se pedepseşte. 14 Art. 136¹;15 Art. 136² ;16 Art. 137;17 Art. 138;18 Punctul 10: „comercializarea armelor cu aer comprimat, sau cu gaze comprimate, a arbaletelor arcuri pentru
tir, pescuit sau vânătoare în alte locuri decât în magazinele autorizate să efectueze operaţiuni cu arme şi muniţii;
Art. 2, pct. 11: vânzarea armelor cu aer comprimat, sau cu gaze comprimate, a arbaletelor arcuri pentru tir,
pescuit sau vânătoarea persoanelor care nu au împlinit 18 ani, care au săvârşit acte de violenţă menţionate în
cazierul judiciar, precum şi persoanele care suferă de boli neuropsihice menţionate în certificatul de sănătate
eliberat de policlinica teriorială”. 9
Balistica judiciară reprezintă o ramură distinctă a tehnicii criminalistice, destinată
examinării armelor de foc şi urmelor acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice
specializate în scopul determinării împrejurărilor în care a fost săvârşită o armă la comiterea
unei infracţiuni şi a identificării acesteia.
Obiectul balisticii judiciare
Balistica judiciară studiază armele de foc, muniţia şi urmele acestora create pe corpul
unei persoane, pe îmbrăcămintea acesteia sau pe alte obiecte. Balistica judiciară studiază doar
armamentul uşor folosit de infanterie, a cărei manipulare este mai comodă19.
Metodele elaborate de balistica judiciară se împart în două mari grupe şi anume: cele
aplicate de organele de urmărire penală pentru descoperirea, ridicarea, fixarea şi examinarea
armelor de foc şi a urmelor lăsate de acestea la locul săvârşirii faptei, respectiv cele necesare
în munca desfăşurată în laborator20.
Sarcinile balisticii judiciare:
Descoperirea armelor de foc şi a muniţiilor folosite- este prima grijă a organelor
judiciare sosite la faţa locului, pentru a se putea asigura identificarea şi prinderea
trăgătorului;
Descoperirea şi studierea urmelor lăsate de întrebuinţarea unei arme de foc- sunt
întrebuinţate echipe mixte din care fac parte pe deoparte organele de urmărire penală,
iar pe cealaltă parte medicul legist, expertul criminalist, alţi specialişti.
Verificarea tehnică a armei- aceasta revine în primul rând ofiţerului de poliţie
specializat în probleme de armament şi muniţie, în cazul constatărilor la faţa locului,
apoi expertul criminalist, în laborator unde există mijloace tehnice adecvate clarificând
aspectele de detaliu ale chestiunilor în discuţie;
Examinarea gloanţelor şi a tuburilor- activitate complexă care se desfăşoară în două
etape: la faţa locului de către lui de poliţie specializat în probleme de armament şi
muniţie, iar dacă sunt necesare şi alte precizări, se continuă de către expertul
criminalist, la laborator.
Alte sarcini ce revin expertului criminalist se referă la:
Glonţul în aer este acţionat de două forţe: forţa gravităţii şi forţa rezistenţei
aerului. Forţa gravităţii impune glonţului treptat să coboare, iar forţa de rezistenţă a
aerului continuă micşorează mişcarea glonţului şi tinde să-l oprească24. În rezultatul acţiunii
acestor forţe, viteza scade, şi traiectoria ei reprezintă о linie curbă neuniformă. Mărimea
forţei de rezistenţă a aerului depinde de viteza zborului, forma şi calibrul glonţului, de
asemenea şi de suprafaţa şi densitatea aerului. Pentru ca glonţul să nu fie oprit sub
acţiunea puterii de rezistenţă a aerului, i se adaugă cu ajutorul ghinturilor din canalul
ţevii mişcări rotative: de exemplu la AKM viteza de rotaţie a glonţului este de 3000 rot/sec.
Mişcarea lentă canonică este când glonţul zboară înainte, sub acţiunea rezistenţei aerului.
Devierea glonţului în lateral rotaţiei la planul tragerii se numeste derivaţie25.
Traiectoria rotaţiei glontelui
24 Sergiu Zavulan, Curs de catedră militară, pg.5;25 Ibidem;
12
Elementele şi traiectoria zborului glonţului:
1. Originea traiectoriei - centrul retezăturii de dinainte a ţevii, reprezintă punctul de
plecare a glonţului din gura ţevii.
2. Orizontala armei - planul orizontal care trece prin originea traiectoriei.
3. Linia de tragere (ascensiune) - linia directă, prelungire imaginară a axului ţevii după
ce ochirea a fost terminată.
4. Unghiul de tragere (ascensiune) - unghiul format între linia de tragere şi orizontala
armei.
5. Linia de aruncare (proiecţie) - linia directă care reprezintă prelungirea a axului ţevii în
momentul plecării glonţului din ţeavă.
6. Unghiul de aruncare (proiecţie) - unghiul format între linia de aruncare şi orizontala
armei.
7. Punctul de cădere - punctul de intersecţie a traiectoriei cu orizontala armei.
8. Unghiul de cădere - unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere si
orizontala armei.
9. Distanţa de tragere – distanţa de la originea traiectoriei până la punctul de cădere,
măsurata pe orizontala armei.
10. Punctul de ochire - punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se
ocheşte cu arma.
11. Linia de ochire - linia directă care uneşte ochiul tragătorului, prin mijlocul
crestăturii malţătorului şi prin vârful cătării, cu punctul de ochire.
12. Distanţa ochită – distanţa măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare
(originea) până la intersecţia traiectoriei cu linia de ochire.
10. Linia obiectivului - linia directă care uneşte originea traiectoriei cu baza
obiectivului.
11. Lovitura razantă - lovitura a cărei traiectorie nu se ridică mai sus de înalţimea
obiectivului pe întreaga întindere a distanţei de ochire26.
Influienţa condiţiilor tragerii asupra zborului glonţului
Condiţii normale de tragere:
a) Condiţiile meteo
- presiunea atmosferică la orizontala armei (750mm/Col.Hg);
- temperatura aerului (+I5°C);
26 Idem, pg.6; 13
- umeditatea relativă a aerului (50%);
- vântul lipseşte;
b) Condiţiile balistice
- greutatea glonţului, viteza iniţială şi unghiul de zvâcnire este egal cu datele referitoare la
condiţiile normale de tragere;
- temperatura încarcaturii (+15°C);
- forma glonţului corespunde standardului;
- cătarea este fixată la bătaia normală a armei;
- înălţătorul corespunde datelor din tabel despre unghiul de ochire;
c) Condiţiile topografice
- ţinta se află la orizontala armei;
- înclinarea laterala a armei lipseşte;
Abaterile de la condiţiile normale de tragere, determină necesitatea evidentă a corectării
distanţei şi îndreptării tragerii27.
SECŢIUNEA 2.2. Balistica interioară
Balistica internă - este ştiinţa, care studiază procesele care se produc în momentul
tragerii în deosebi la mişcarea glonţului în canalul ţevii.
Prin fenomenul tragerii înţelegem aruncarea glonţului din canalul ţevii armei sub
presiunea energiei gazelor, create la arderea încărcăturii de pulbere.
La efectuarea tragerii din arma de foc provin urmatoarele fenomene:
- percutorul lovind cartuşul face ca substanţa explozivă din capsa sa să detuneze
dând naştere la flacăra, care prin orificiile din fundul tubului, aprinde încărcătura de
pulbere. La arderea pulberii se formează о cantitate mare de gaze încălzite, creând în canalul ţevii
о presiune înaltă ce acţionează cu aceeaşi forţă în toate direcţiile şi anume asupra fundului,
pereţiilor tubului cartuşului şi închizătorului28.
În timpul tragerii deosebim patru perioade consecutive:
Perioada prealabilă: durează de la începutul arderii încărcăturii de pulbere până la
împlântarea deplină a glonţului în ghinturi.
Prima perioadă sau perioada de bază: decurge de la începutul mişcării glonţului
până la arderea deplină a pulberii cu puţin timp înainte ca glonţul să fie aruncat din canalul
27 Sergiu Zavulan, op.cit.,pg. 7;28 Idem, pg. 1;
14
ţevii.
Perioada a doua: durează din momentul arderii depline a pulberii până la ieşirea
glonţului din ţeavă, viteza glonţului în momentul aruncării din ţeavă viteza din ţeavă este puţin
mai mică decât viteza iniţială. La unele modele de arme îndeosebi la cele cu ţeava scurtă,
de exemplul la pistolul Makarov perioada a doua lipseşte, deoarece în momentul ieşirii
glonţului din ţeavă arderea definitivă a pulberii nu are loc.
Perioada a treia sau perioada acţiunii gazelor - decurge din momentul
aruncării glonţului din canalul ţevii până la încetarea acţiunii gazelor asupra glonţului. În acest
timp gazele ieşind din ţeavă cu viteza de 1200-2000 m/s continuă să acţioneze asupra glonţului
şi-i transmite о viteză suplimentară. La sfârşitul perioadei a treia la о depărtare de 20-30 cm de
retezătura ţevii glonţul atinge o viteză maximă de zbor şi astfel această perioadă i-a sfârşit în
momentul când presiunea gazelor asupra glonţului va fi echilibrată de rezistenţa aerului.
Perioadele tragerii:
Po - presiunea de forţare; Pm - presiunea maximă; PK şi VK - presiunea gazelor şi vitezei
glonţului în momentul aruncării lui din ţeavă; Рд şi Va- presiunea gazelor şi vitezei glonţului la
sfârşitul arderii pulberii; Vm - viteza maximă a glonţului; РЛГм - presiunea egală cu cea
atmosferică29.
Viteza iniţială (de zbor) a glonţului este viteza pe care о are glonţul în momentul ieşirii din
canalul ţevii şi este mai mare decât viteza din ţeavă, dar puţin mai mică decât cea maximă,
care se fixează pe cale experimentală.
29 Idem, pg.3;15
Viteza iniţială a glonţului este una dintre cele mai importante caracteristici a
armamentului. Prin mărirea vitezei putem obtine:
a) bătaia maximă a glonţului;
b) distanţa loviturii razante;
c) efectul omorâtor şi de străpungere.
De asemenea se micşorează influenţa condiţiilor exterioare asupra zborului glonţului.
Viteza iniţială a glonţului depinde de:
a) lungimea ţevii;
b) greutatea glonţului;
c) greutatea încărcăturii de pulbere, calităţii şi tipului;
d) densitatea încărcături;
Densitatea încărcăturii este raportul greutăţii pulberii către volumul tubului cu glonţul
montat în tub (camera arderii pulberii.)
Reculul armei şi unghiul de zvâcnire
Recul se numeşte mişcarea armei (ţevii) înapoi în momentul tragerii.
Îmbinarea acţiunilor cu vibraţia ţevii, reculul armei şi alte cauze produc unghiul de zvâcnire
format din poziţia axei ţevii atunci când ochirea a fost efectuată şi poziţia pe care о capătă în
momentul plecării glonţului din canalul ţevii.
Unghiul de zvâcnire
Rezistenţa ţevii este determinată de capacitatea pereţilor ţevii de a rezista la
о anumită presiunea a gazelor care se formează în interiorul acesteia.
Cauzele pot fi:
a. aflarea în canalul ţevii obiectelor străine (nisip, gloanţe);
b. folosirea cartuşelor, care nu corespund standardului armei date;
c. uzura mecanică a ţevii.
16
Umflarea ţevii
Vivacitatea ţevii reprezintă capacitatea ţevii de a rezista la tragere unui anumit
număr de cartuşe, în medie de 20-30 mii de trageri, după care ţeava îşi schimbă
calităţile de luptă, care se reflectă la viteza iniţială a glonţului, traiectoria zborului,
împrăştierea gloanţelor.
Balistica ţintei- reprezintă balistica, care abordează din punct de vedere militar
fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de către proiectil30.
SECŢIUNEA 3. Expertiza criminalistică – mijloc de probă în procesul penal
1.Noţiune a de expertiză
Expertiza- ca mijloc de probă are o veche tradiţie, încă din antichitate întâlnindu-se
unele aspecte limitate, ale unora dintre formele de expertize. Cele mai vechi date existând în
legătură cu expertiza medicală, care era întâlnită la toate popoarele, în sensul că erau
consultaţi medici şi moaşe, în calitate de specialişti în cursul desfăşurării procesului penal.
Noţiunea de expertiză, precum şi de expert, denumire dată persoanei care efectuează
expertiza, îşi au originea în limba latină care înseamnă a încerca, a dovedi, respectiv cel care
are experienţă, care încearcă sau care a probat. Astfel organele judiciare sunt puse în faţa unor
probleme pe care nu le pot rezolva singure, pentru acestea fiind necesare cunoştinţele unor
specialişti, din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei, etc. Legea le permite pentru descoperirea
adevărului în unele situaţii chiar obligă organele judiciare la expertize31.
Expertiza poate fi denumită ca activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt,
necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de către un expert, prin
cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate defăşurată la cererea organului judiciar în
situaţia în care acesta nu poate singur să lămurească respectiva împrejurare de fapt 32. Astfel
30 Sorin Alămoreanu, Criminalistica, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2000, pg. 70; 31 În acest sens avem Secţiunea a X-a din Titlul al-III-lea a Părţii Generale a Codului de Procedură Penală
(articolele 116-127 CPP).32 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, Expertizele mijloc de probă în procesul penal, Ed. Tehnică,
Bucureşti, 2006, pg. 23;17
concluziile expertului sunt probe, iar raportul de expertiză reprezintă mijlocul de probă33,
expertizele criminalistice constau, în special, în identificarea sau stabilirea aparenţei de grupă
a persoanelor sau obiectelor care au lăsat urma la faţa locului a rămăşiţelor de materie care
pot duce la identificare.
Pentru a contura mai exact domeniul expertizei criminalistice trebuie să se realizeze o
distincţie între aceasta şi constatarea tehnico-ştiinţifică( când pentru soluţionarea împrejurări
este nevoie de cunoştinţe de specialitate, se apelează la un specialist)34.
2. Asemănările şi deosebirile privind expertiza criminalistică şi constatarea tehnico-
ştiinţifică criminalistică:
2.1. Asemănări:
Ambele sunt procedee ştiinţifice de probaţiune care sunt puse în slujba aflării
adevărului în procesul judiciar;
Ambele au acelaşi obiect-scop – lămurirea unor fapte împrejurări ale cauzei în vederea
aflării adevărului atunci când sunt necesare cunoştinţele expertului, specialistului,
tehnicianului specialist;
Ambele au, de regulă, acelaşi obiect material care poate conţine urme ale faptei
săvârşite, obiecte care au dus la săvârşirii infracţiunii, obiecte care sunt produsul
infracţiunii, dar şi alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului;
Ambele sunt efectuate de persoane care au calitatea de criminalişti şi care sunt experţi,
specialişti sau tehnicieni, după cum sunt desemnaţi să efectueze o expertiză sau o
constatare;
Ambele sunt acţiuni ce se execută la dispunerea organelor judiciare;
Ambele prevăd ca rezultatele, după caz, fie a expertizei, fie a constatării să se
consemneze într-un raport scris35.
2.2. Deosebiri:
Din punctul de vedere al condiţiilor expertiza prezintă ca şi condiţie de bază lămurirea
unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului, necesită intervenţia de
specialitate a laboratorului de expertiză criminalistică sau a Institutului Criminalistic,
în timp ce constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către un specialist sau
tehnician atunci când în afară de condiţia de bază a necesităţii lămuririi de către
33 Grigore Theodoru, Tratat de Drept Procesual Penal. Parte generală, Ed.Hamangiu, 2008, pg. 443-444; 34 Idem, pg. 420;35 Dumitru Goşa, Marcel Răceanu, Criminalistică, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2009, pg. 118;
18
specialiştii criminalişti a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, se efectuează de
urgenţă;
Din punctul de vedere al celor desemnaţi, expertiza se efectuează de experţi, în
laboratoare criminalistice, în timp ce constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de
specialişti sau tehnicieni, de cele mai multe ori la faţa locului;
Din punctul de vedere al metodelor folosite expertiza foloseşte întotdeauna metoda
comparaţiei, în timp ce constatarea tehnico-ştiinţifică nu foloseşte această metodă, ci
are în vedere examinarea urmei de la faţa locului, fără model de comparaţie;
Din punctul de vedere al caracterului raportului scris la expertiză este redactat de
expertul sau experţii desemnaţi să efectueze lucrarea fiind actul laboratorului de
expertiză criminaliscă, nu al expertului, şi asigură valoarea ştiinţifică a lucrării şi
răspunde de dânsul, în timp ce constatarea tehnico-ştiinţifică este actul personal a
spcialistului sau tehnicianului criminalist întocmit şi semnat în nume propriu de
acesta, care răspunde de întreaga constatare;
Din punctul de vedere al posibilităţii repetării, expertiza se poate realiza din nou având
acelaşi obiect, care se face în aceleaşi condiţii ca şi prima expertiză36, în timp ce
repetarea constatării tehnico-ştiinţifică nu mai este posibilă pentru că este un act
caracterizat de urgenţă datorită pericolului, însă când situaţia permite se poate efectua
completarea sau refacerea ei37.
Specificul expertizei criminalistice şi al obiectul acesteia se degajă şi din
împrejurarea că ea nu este legată de un anumit domeniu ştiinţific cum sunt, de
exemplu expertiza medico-legală, care este legată de ştiinţele medicale, expertiza
contabilă legată de ştiinţele economice, expertiza tehnică de ştiinţele tehnice şi
naturale. Expertiza criminalistică se bazează pe diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii,
spre exemplu, examinarea scrisului implică cunoştinţe de anatomie, fiziologie,
psihologie lingvistică. Expertizele se concluzionează printr-un raport de expertiză38
care cuprinde:
1. Partea introductivă în care se arată:
Organul de cercetare penală/instanţa de judecată care a dispus efectuarea
expertizei;
Numele, prenumele expertului;
36 Art. 125CPP: Efectuarea unei noi expertizei: Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoieli co privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.37 Idem, pg. 120; 38 Art. 122-123CPP;
19
Data şi locul unde a fost efectuată;
Data întocmirii raportului;
Obiectul expertizei şi întrebările la care expertul urma să răspundă;
Materialul în baza căruia s-a efectuat expertiza;
Împrejurarea dacă părţile au participat şi au dat explicaţii.
2. Cuprinsul este realizat din descrierea în amănunt a operaţiilor efectuate de expert, precum
şi obiecţiile sau explicaţiile părţilor.
3. Concluziile cuprind răspunsurile la întrebările puse, precum şi părerea expertului39 .
La aprecierea concluziilor trebuie avut în vedere faptul că ele nu sunt imperative, nici
chiar atunci când toţi experţii au ajuns la aceleaşi concluzii, deoarece potrivit legii acest
mijloc de probă nu are forţă doveditoare absolută, ci poate servi ca temei la soluţionarea
cauzei numai dacă organul de urmărire penală s-a convins de exactitatea concluziilor emise.
De aceea, concluziile expertizei trebuie apreciate critic, la fel ca celelalte probe şi numai în
cooborare cu întregul material administrat în cauză40. Însuşirea sau respingerea de către
organul de urmărire penală a concluziilor expertizei nu trebuie interpretată ca o delegare a
dreptului de apreciere şi judecare a expertului. Dimpotrivă, se poate trage numai concluzia că
expertiza a înlesnit formarea convingerii organului de urmărire penală. Dacă au fost realizate
mai multe expertize cauza, nu se poate soluţiona pe baza mediei concluziilor formulate,
întrucât fiecare expertiză are individualitatea sa, concluziile ei exprimând o anumită opinie
ştiinţifică. Rapoartele de expertiză pot cuprinde concluzii categorice, ori certe şi concluzii
probabile. În cazul concluziilor probabile, expertul exprimă probabilitatea asupea unui anumit
fapt, probabilitate dată de lipsa unor metode de cercetere adecvate problemei ştiinţifice sau
tehnice care se ridică în acea cauză, insuficienţa unor caracteristici pe obiectul supus
expertizei, etc., respectiv fixarea şi transportul defectuos al materialului probator, deficienţe în
cercetarea locului faptei, minusuri în obţinerea materialelor pentru comparaţie. Astfel
concluziile probabile sunt consecinţa unor factori obiectivi, respectiv subiectivi41.
În cazul în care organul judiciar căruia i s-a depus raportul de expertiză,constată din
proprie iniţiativă sau în urma obiecţiilor făcute de părţi că raportul de expertiză nu răspunde la
toate întrebările formulate, sau că există materiale noi, care necesită să fie examinate de
expert, dispune efectuarea unui supliment de expertizăprevăzute în art.124 CPP42. Valoarea
39 Dumitru Goşa, Marcel Răceanu, op.cit., pg. 121-122; 40Constantin Aioniţoaie, Ioan Eugen Sandu, Tratat de Tactică Criminalistică, ediţia a II-a revăzută şi completată,
Ed. Carpaţi, Bucureşti, 1992, pg. 248; 41 Idem, pg. 249; 42 Suplimentul de expertiză: (1) Când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constată, la cerere sau
din oficiu, că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către acelaşi 20
probantă a raportului de expertiză nu este prioritară faţă de probele provenite din alte mijloace
de probă. În mod firesc organele judiciare au încredere în concluziile experţiilor oficiali
întemeiată pe o cercetare de specialitate.
La efectuarea expertizei, expertul nu poate încredinţa altei persoane efectuarea
lucrărilor, divulga datele de care a luat la cunoştinţă cu ocazia expertizei, trebuie să repecte
termenul de depunere a raportului de expertiză, drepturile şi obligaţiilesunt prevăzute în
art.121 CPP43. Nerespectarea acestor obligaţii atrage sancţiuni disciplinare. De asemenea
expertul trebuie să realizeze expertiza cu bună-credinţă şi de o calitate corespunzătoare;
reaua-credinţă se sancţionează conform normelor de drept penal( ex.:infracţiunea de Mărturie
mincinoasă, prevăzută de art. 260 CP)44.
Dacă în urma examinării întreprinse expertul constată că nu poate da un răspuns cert şi
nici probabil la întrebările formulate de organul judiciar, acesta poate alege una din
următoarele alternative:
Restituie materialul organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei, iar în adresa
ce îl priveşte precizează cauza care împiedică efectuarea expertizei;
Redactează un raport de expertiză ale cărui concluzii de imposibilitate a soluţionării
chestiunii supuse examinării trebuie să fie temeinic motivate45.
2, Sarcinile balisticii judiciare :
Descoperirea armelor de foc şi a muniţiilor folosite- este prima grijă a organelor
judiciare sosite la faţa locului, pentru a se putea asigura identificarea şi prinderea trăgătorului;
expert, fie de către altul.
(2) De asemenea, când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris, ori se dispune
chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportul de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face
potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea martorilor.
(3) Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză
criminalistică sau institutului de specialitate care a efectuat expertiza. 43Drepturile expertului: (1) Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu încuviinţarea organului de
urmărire.
(2) Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte
sau împrejurări ale cauzei.
(3) Părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată pot
Descoperirea şi studierea urmelor lăsate de întrebuinţarea unei arme de foc- sunt
întrebuinţate echipe mixte din care fac parte pe deoparte organele de urmărire penală, iar pe
cealaltă parte medicul legist, expertul criminalist, alţi specialişti.
Verificarea tehnică a armei- aceasta revine în primul rând ofiţerului de poliţie specializat
în probleme de armament şi muniţie, în cazul constatărilor la faţa locului, apoi expertul
criminalist, în laborator unde există mijloace tehnice adecvate clarificând aspectele de detaliu
ale chestiunilor în discuţie;
Examinarea gloanţelor şi a tuburilor- activitate complexă care se desfăşoară în două
etape: la faţa locului de către lui de poliţie specializat în probleme de armament şi muniţie, iar
dacă sunt necesare şi alte precizări, se continuă de către expertul criminalist, la laborator.
Alte sarcini ce revin expertului criminalist se referă la:
Stabilirea direcţiei şi a distanţei de tragere;
Examinarea orificiului de intrare şi de ieşire;
Stabilirea împrejurării privitoare la înlocuirea unor piese originale ale armei cu unele
piese străine46.
Pe lângă aceste sarcini majore mai intră şi unele probleme de importanţă secundară cum
ar fi: stabilirea unghiului de tragere; natura materialului din care sunt confecţionate gloanţele
sau alicele, natura obiectului prin care a trecut glonţul, numărul de împuşcături trase, locul de
unde a stat victima şi din ce poziţie a tras infractorul.
4. Caracteristicile balistice ale gurilor de foc
Orice gură de foc prezintă de o serie de caracteristici, ce cuprind următoarele categori:
caracteristici constructive- care se referă la datele constructive ale interiorului canalului
ţevii gurii de foc. Cele mai importante sunt: volumul camerei de încărcare(reprezintă
volumul din canalul ţevii dintre fundul proiectilului şi oglinda culatei, înainte de tragere.
În doctrină se exprimă prin raportul dintre masa proiectilului sau prin raportul calibrului
aflat la puterea a treia: Wo/q= 10 la puterea(-4)....2*10 la puterea(-3) mc/kg;
Wo/q=1,6.......33,0.); lungimea interiorului ţevii (este distanţa dintre retezătura gurii
ţevii şi oglinda culatei. Lungimea totală a ţevii cuprinde şi lungimea culatei şi a frânei de
gură, ambele se exprimă în calibri şi cresc odată cu creşterea vitezei iniţiale şi a masei
proiectilului; valori orientative: la tunuri- L1/d ≤ 74; la obuziere- L1/d≤40; la aruncătoare
de bombe- L1/d≤ 25 ); spaţiul relativ parcurs de proiectil când acesta se află la gura
ţevii(cunoscut şi sub numele de raport de destindere a gazelor, fiind definit ca raportul
46 Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, op.cit., pg. 133-134;22
dintre lungimea parcursă de proiectil când acesta se află la gura ţevii şi lungimea fictivă
a volumului camerei de încărcare: λg=lg/lo; valori orientative: tunuri- λg=3...8;
obuziere- λg=7...11; armament de infanterie- λg=8...11; aruncătoare de bombe-
λg=3,5...7,5) lungimea reală a camerei( distanţa măsurată pe axa canalului ţevii dintre
oglinda închizătorului şi fundul proiectilului încărcat: l= lcam– l’ ~ lcam - d);
caracteristica adâncimii ghinturilor( coeficient folosit la calculul suprafeţei
transversale a canalului ţevii în zona ghintuită care ţine de geometria ghinturilor:
s=ns*d², însă valoarea exactă a coeficientului se poate calcula cu relaţia:
ns=π/4(1+4*b/(a+b)*1n/d), valori orientative: armament de artilerie- ns=0,81......0,82;
armament de infanterie: ns= 0,82.....0,83) şi coeficientul de lărgire al camerei( raportul
dintre lungimea fictivă a volumului camerei de încărcare şi lungimea reală a camerei de
încărcare: χ’=lo/lr).47
caracteristici de încărcare- sunt condiţiile de încărcare a gurii de foc şi sunt: densitatea
de încărcare( este mărimea egală cu raportul dintre masa încărcăturii de pulbere şi
volumul camerei de încărcare: Δ=ω/Wo); masa relativă a încărcăturii( care este
raportul dintre masa încărcăturii de pulbere şi masa proiectilului); coeficientul de masă
a proiectilului( reprezintă una din caracteristicile importante de care depinde viteza
proiectilului în ţeavă şi se exprimă prin raportul dintre masa proiectilului şi cubul
calibrului: Cq=q/d³); impulsul total al gazelor de pulbere( caracteristică de care
depinde semigrosimea de ardere a elementului de pulbere şi caracteristica vitezei de
ardere a acesteia: l=cl/ul); parametrul condiţiilor de încărcare( este o caracteristică
adimensională care determină mărirea presiunii maxime şi poziţia proiectilului la
terminarea pulberii. Pentru calcule de proiectare balistică, parametrul este unic,
determinat pentru o pereche de valori. Valoarea sa se află cu ajutorul tabelelor balistice
sau analitice, parametrul este dat de: B=s²*l²/ ƒφq)48;
caracteristici energetice- sunt cele legate de energia proiectilului la gura ţevii şi anume:
coeficientul de putere a gurii de foc( este raportul dintre energia proiectilului la gura
ţevii şi cubul calibrului: Cє=Eg/d³); coeficientul de utilizare a încărcăturii de
pulbere( este dat de raportul dintre energia proiectilului la gura ţevii şi masa încărcăturii
de pulbere(ηω=Eg/ω=q*vg²/2*ω); randamentul încărcăturii de pulbere( denumit şi
randament termic se exprimă ca fiind raportul dintre energia proiectilului la gura ţevii şi
energia totală a încărcăturii pulberii: η=Eg/ET=Eg/ƒω=ηω*θ/ƒ):
47 Ionel Nistor, Îndrumar de proiectare balistică a gurilor de foc, Ed. Academiei tehnice militare, Bucureşti,
2002, pg. 10-12; 48 Idem, pg. 12-14;
23
caracteristici suplimentare- care completează celelalte caracteristici, şi sunt:
caracteristica poziţiei proiectilului la terminarea arderii pulberii( este raportul
dintre lungimea parcursă de proiectil până la terminarea arderii pulberii şi lungimea
totală parcursă de proiectil în ţeavă); caracteristica utilizării volumului util al
canalului ţevii( sau randamentul balistic al gurii de foc şi reprezintă raportul dintre
presiunea medie din canalul ţevii şi presiunea maximă); caracteristica vieţii ţevii( viaţa
ţevii de artilerie este caracterizată de numărul de lovituri trase până când se evidenţiază
o anumită scădere a vitezei iniţiale a proiectilului ca urmare a uzurii canalului ţevii sub
acţiunea gazelor de pulbere şi a proiectilului în timpul tragerii)49
5. Elementele tragerii
Principalele elemente ale tragerii cu semnificaţie în soluţionarea cauzelor penale sunt:
Viteza proiectilului – este în funcţie de tipul şi de cantitatea de pulbere, de greutatea
proiectilului şi de lungimea ţevii.
Traiectoria – reprezentată de linia curbată descrisă de centrul de greutate al proiectilului
în drumul parcurs de la ieşirea din ţeava armei şi până la ţintă este definită printr-o serie
de elemente cum sunt unghiul şi linia de tragere, punctul de incidenţă, etc.
Bătaia armei – reprezintă distanţa maximă la care poate să ajungă un proiectil. Sub
raport balistico- judiciar interesează bătaia eficace şi anume distanţa la care proiectilul
îşi menţine precizia şi forţa distructivă. Aceasta depinde de viteza iniţială a glonţului.
6. Importanţa expertizelor criminalistice
Având în vedere faptul că o instanţă judecătorească este obligată să stăruie prin toate
mijloacele legale să cunoască adevărul, a fost consacrată calea solicitării opiniei unor
specialişti în diferite domenii ale ştiinţei, dispunându-se în acest sens efectuarea unei
expertize. Organele judiciare având la îndemână rapoartele de expertiză criminalistică, se pot
documenta în mod ştiinţific, ajungând în ultimă analiză la descoperirea adevărului obiectiv pe
o cale sigură.
Astfel că, în Codul de Procedură Penală, în enumerarea mijloacelor de probă se află şi
expertizele. Înscrierea expertizelor în această enumerare demonstrează în mod evident
importanţa ce li se acordă prin admiterea utilizării în activitatea de probaţiune judiciară. 49 Idem, pg. 17;
24
Întrucât expertizele folosesc date ştiinţifice pentru dovedirea împrejurărilor de fapt şi care
sunt efectuate de specialişti cu pregătire superioară, mai ales cu o competenţă deosebită, ele
constituie o garanţie importantă a obiectivităţii probaţiunii. Mai mult de atât, ele exercită o
influenţă favorabilă asupra activităţiilor organelor juiciare prin contribuţia pe care o aduc la
rezolvarea rapidă şi obiectivă a cauzelor.
Tot în această idee, legiuitorul a prevăzut în anumite situaţii obligativitatea pentru
organele judiciare de a recurge la expertize, precum şi tendinţa de oficializare a acetui mijloc
de probă care este încredinţat spre efectuarea unor instituţii specializate, în care funcţionează
profesionişti de înaltă calificare50.
Concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică şi ale expertizelor fie că aparţin
unui singur specialist sau expert, fie că exprimă consensul mai multor specialişti, nu sunt
obligatorii pentru organele de urmărire penală sau pentru instanţele de judecată. Aceste
organe verifică concluziile rapoartelor respective în funcţie de ansamblul probelor
administrate în cauză. Aprecierea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză
judiciară este o operaţie dificilă, care trebuie să fie efectuată cu grijă deoarece supraaprecierea
sau subaprecierea concluziilor poate conduce la soluţii eronate.
O apreciere corectă a concluziilor acestor genuri de rapoarte presupune o examinare
multilaterală din partea organelor judiciare. În examinarea concluziilor expertizei, organul
judiciar va folosi propriile sale cunoştinţe de specialitate pe care le are sau se va documenta în
problemele respective. Foarte importantă pentru verificarea rapoartelor de constatare şi a
expertizelor este verificarea lor sub dublu aspect: din punct de vedere al respectării regulilor
procedurale şi al conţinutului acestora. Cât priveşte primul aspect, se va verifica modul în care
a fost numit expertul şi dacă nu există motive de recuzare care să nu fi fost observate. Tot
astfel, se va avea în vedere dacă în raportul de constatare sau de expertiză este cuprinsă o
descriere clară a elementelor examinate de specialist şi care au stat la baza concluziilor
constatării sau expertizei.
Se va urmări dacă s-au dat răspunsuri la toate întrebările puse şi dacă răspunsurile sunt
complete, dacă părţile au fost citate în cazul în care legea prevede expres această obligaţie,
precum şi dacă opiniile separate sunt cuprinse în raport.
Deficienţele constatate în cadrul acestei activităţi de verificare formală pot antrena
consecinţe diferite, respectiv anularea expertizei, restituirea raportului pentru unele
completări, dispunerea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize. Dacă organul
judiciar apreciază că din punct de vedere al regulilor procedurale raportul nu prezintă lipsuri,
50 Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, op.cit., pg. 26;25
se va trece la etapa următoare, respective verificarea conţinutului propriu-zis al raportului de
constatare sau de expertiză.
Acest al doilea aspect al verificării expertizei sau constatării tehnico-ştiinţifice va
stabili dacă raportul corespunde exigenţelor de ordin logic şi ştiinţific şi dacă este suficient de
motivat. Se va verifica dacă expertul sau specialistul a folosit pentru investigaţiile sale toate
materialele necesare pe care le putea avea la îndemână, aceasta constituind o condiţie foarte
importantă, iar neîndeplinirea ei conducând la desfiinţarea hotărârii judecătoreşti deficitare
sub acest aspect.
Se vor verifica, de asemenea, metodele de lucru folosite de specialişti şi experţi în
cadrul investigaţiilor de specialitate pe care le-au întreprins, examinându-se dacă s-au folosit
metodele, datele şi aparatele cele mai noi şi adecvate ale ştiinţei şi tehnicii în domeniul
respective.
Acest lucru are importanţă deoarece dă posibilitatea să se aprecieze justeţea metodei de
cercetare folosite, dar şi pentru faptul că ajută la formarea convingerii instanţelor de judecată
cuprivire la corectitudinea concluziilor finale. Se va verifica logica raţionamentelor pe care se
bazează expertul, urmărindu-se dacă s-a ajuns la înţelegerea justă a faptelor care necesită o
explicaţie ştiinţifică. În acest cadru, trebuie verificat şi dacă răspunsurile specialiştilor şi ale
experţilor la întrebările puse nu se contrazic. Dar şi în cazul numirii mai multor experţi dacă
au aceeaşi părere sau există şi păreri diferite.
O condiţie neapărat necesară pentru ca organul judiciar să poată face aceste verificări,
o constituie motivarea corespunzătoare de către expert a concluziilor sale.
În cazul expertizei medico-legale care ajunge la concluzii contrare, este obligatorie
obţinerea avizului Comisiei superioare medico-legale, din cadrul Institutului Naţional de
Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti. Obligativitatea rezultă din prevederile
art. 24 din O.G. nr. 1/2000.
Organele judiciare sau părţile, examinând raportul de expertiză, pot constata că acesta
este necorespunzător, prezentând neclarităţi sau lacune ale efectuării investigaţiilor de
specialitate, constând în cercetări incomplete sau rezultate inexacte. În asemenea situaţii,
organul judiciar trebuie să ia măsuri de remediere a situaţiilor necorespunzătoare, după cum
urmează:
• pentru rezolvarea unor neclarităţi, organul judiciar poate chema pe expert pentru a da
lămuriri;
• dacă expertiza este incompletă, organul judiciar poate solicita un supliment de expertiză;
• dacă concluziile expertului prezintă inexactităţi ori expertiza trebuie anulată din diferite
motive care nu pot fi remediate, se va dispune efectuarea unei noi expertize.
26
Temeiul legal al măsurilor care se pot lua de către organele judiciare în cazul
deficienţelor pe care le prezintă unele expertize se găseşte în dispoziţiile
articolelor 124 şi 125 din CPP.
Cu privire la chemarea expertului pentru lămuriri, CPP în art. 124 alin. (2) prevede:
"când se socoteşte necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare în scris ori se dispune
chemarea lui pentru a da explicaţii verbale asupra raportului de expertiză". În acest caz,
ascultarea expertului se face potrivit dispoziţiilor referitoare la ascultarea martorilor. În
art.124 alin.(3) se prevede că lămuriri suplimentare se pot cere în scris şi serviciului medico-
legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat
expertiza. Dacă expertiza este incompletă, conform art.124 alin.(2) CPP, organul de urmărire
penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unui supliment de expertiză, fie de către
acelaşi expert, fie de către altul. Această măsură poate fi luată din oficiu de către organele
judiciare sau la cererea părţilor. Deci, în situaţiile în care se constată că investigaţiile de
specialitate sunt incomplete, nu se dispune o nouă expertiză, ci o completare a raportului
primei expertize dispuse în cauză.
Efectuarea unei expertize incomplete poate fi determinată de mai multe cauze, şi
anume: organul judiciar nu a precizat suficient de clar cadrul expertizei sau nu a pus la
dispoziţia expertului toate materialele necesare; părţile nu au dat expertului toate lămuririle
care se impuneau; experţii au omis să întreprindă cercetări asupra uneia dintre problemele
date spre rezolvare sau le-au cercetat parţial.
Este recomandat ca suplimentul de expertiză să fie efectuat de acelaşi expert, dacă
lipsurile ce s-au constatat nu-i sunt imputabile. Legile speciale au prevăzut, de asemenea,
unele situaţii care ar putea conduce la efectuarea unui supliment de expertiză sau a unei noi
expertize, de aceea au stipulat obligativitatea exercitării controlului asupra expertizelor înainte
de a fi depuse la organele judiciare.
O nouă expertiză poate fi dispusă atunci când organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. În astfel
de situaţii se dispune anularea primei expertize, conform art. 197 din CPP.
În ce priveşte situaţiile care ar putea crea îndoială cu privire la exactitatea concluziilor,
acestea pot fi multiple: când din cuprinsul raportului de expertiză rezultă că expertul nu a
folosit cele mai adecvate metode ştiinţifice în efectuarea lucrărilor, când apar evidente îndoieli
cu privire la competenţa, conştinciozitatea sau obiectivitatea expertului, când între concluziile
expertizei şi majoritatea celorlalte probe efectuate în cauză există o contradicţie flagrantă
etc.MINALISTICA 37
27
Noua expertiză se dispune pentru lămurirea aceloraşi probleme care au format obiectul
cercetării iniţiale. Această nouă expertiză se dispune de către organul judiciar din oficiu sau ca
urmare a cererii părţilor, apreciate ca întemeiată.
Rezultatul verificării concluziilor rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică ori ale
expertizelor poate conduce la existenţa unei perfecte concordanţe între aceste concluzii şi cele
care pot fi trase din ansamblul probelor adunate în cursul urmăririi penale sau al cercetării
judecătoreşti. În acest caz, raportul de constatare sau de expertiză este confirmat.
Verificarea poate avea însă ca rezultat neacceptarea concluziilor, datorită faptului că
cercetările organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată au condus la aflarea de
elemente probatorii noi care pun într-o altă lumină datele anterioare pe care se sprijină
constatarea sau expertiza.
Alteori, verificarea rapoartelor de constatare sau de expertiză poate conduce la
constatarea că persoanele însărcinate cu efectuarea acestora au procedat necorespunzător
cunoştinţelor de specialitate sau nu au folosit metodele sau mijloacele cele mai indicate pentru
a ajunge la concluzii precise, temeinice. În astfel de situaţii rapoartele de constatare sau de
expertiză şi concluziile lor vor fi infirmate. Infirmarea concluziilor nu trebuie să fie făcută
decât motivat, arătându-se în ce constau insuficienţele acestora.
Aşa cum am mai arătat, de mai multe ori concluziile constatărilor şi ale expertizelor au
fost reţinute ca unice probe în lipsa altor probe concludente, fără ca temeinicia hotărârilor
judecătoreşti să fie pusă la îndoială, ceea ce reflectă valoarea ştiinţifică şi forţa probantă a
lucrărilor prezentate. În acelaşi sens, în literatura de specialitate penalǎ şi procesual penalǎ sau
pronunţat mai mulţi specialişti.
Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în cazul rapoartelor de constatare ori al expertizelor
care pronunţă concluzii cert negative ori de probabilitate.
Caracterul probabil al concluziilor unor expertize judiciare ori constatări tehnico-
ştiinţifice este consecinţa unor factori obiectivi, cum ar fi lipsa unor metode şi tehnici
adecvate de cercetare a problemelor care se pun în cauza respectivă, volumul redus al
materialului prezentat pentru examinare cât şi a unor factori subiectivi cum ar fi săvârşirea
unor greşeli în cercetarea locului faptei şi pe care organele judiciare le-au sesizat şi au dispus
măsuri corespunzătoare.
Baza concluziilor probabile este constituită totdeauna pe date faptice certe, stabilite în
mod corect şi obiectiv şi pe o motivaţie ştiinţifică a situaţiilor care nu au permis o certitudine.
Mai mult decât atât, se poate afirma că în locul unor concluzii categorice, nefundamentate
ştiinţific, sunt preferabile concluziile probabile, bazate pe date obiective şi coroborate cu alte
mijloace de probă, care permit stabilirea adevărului în procesul penal. Denumirea de
28
"concluzie probabilă" folosită în România este utilizatǎ şi în alte ţări, din aceleaşi
considerente obiective prezentate mai sus. În materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a
expertizelor nu există reglementări proprii cu privire la nulitate, fiind aplicabile dispoziţiile de
drept comun cuprinse în art. 197 din C.pr.pen.
În cazul celorlalte încălcări, respectiv a unor norme cu caracter dispozitiv, acestea pot
fi invocate numai de partea interesată şi numai dacă s-a adus vreuneia dintre părţi o vătămare
care nu ar putea fi înlăturată în alt mod. Profesorul Traian Pop subliniază în lucrarea "Drept
procesual penal" că "expertiza, ca orice activitate omenească, este susceptibilă de erori şi
abuzuri, precizând că erorile pot proveni din ignoranţă sau superficialitate, iar abuzurile din
parţialitate, interes şi vanitate", dar că nu este corect a generaliza acest lucru. Tot domnia sa,
arată că la expert posibilitatea de eroare este mai mare (ca şi tentaţia de abuz), decât la martor,
deoarece o mărturie poate fi verificatǎ prin confruntarea cu alte mărturii, martorul având mai
puţină independenţă decât expertul, care are la îndemână argumente ştiinţifice şi tehnice mai
greu de verificat.
Faţă de progresul ştiinţei şi tehnicii, constatările tehnico-ştiinţifice, expertizele
judiciare s-au impus de la sine ca mijloace de probă, iar în ceea ce priveşte erorile care pot
conduce la nulitatea lor s-au adus multe îmbunătăţiri în timp. Faptul că în aprecierea finală a
probelor organul judiciar nu este obligat să dea o soluţie în conformitate cu concluziile
specialistului sau ale expertului, cât şi posibilitatea efectuării unui supliment de expertiză sau
a unei noi expertize, evidenţiazǎ libertatea organelor judiciare de a aprecia valoarea
mijloacelor de probă51.
51 Gh. Alecu, Consideraţii generale privind aprecierea rapoartelor de expertiză criminalistică şi a constatărilor
tehnico-ştiinţifice ca mijloace de probă în procesul penal , Revista Criminalistică, nr. 4/2008; 29
CAPITOLUL 3. REGULI DE CERCETARE LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL
FOLOSIRII ARMELOR DE FOC
Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod
substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând în lămurirea problemelor referitoare
la faptele şi împrejurările acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului52.
În accepţiunea specialiştilor, cercetarea la faţa locului poate fi definită ca fiind acea
activitate iniţială de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în cunoaşterea
nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea sau a locului în care au fost descoperite
urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixarii şi ridicarii urmelor, dar şi în stabilirea
împrejurarilor în care infracţiunea a avut loc. Prin "loc al faptei" se înţelege nu numai locul
propriu-zis unde infracţiunea a avut loc, ci şi locurile unde s-au descoperit urmele acesteia, ori
în care s-au extins efectele ei53.
SECŢIUNEA 1. Descoperirea şi fixarea armelor de foc şi a urmelor acestora
Particularităţile cercetării sunt determinate atât de specificul urmelor lăsate de tragere
cât şi de problemele legate de descoperirea armelor şi muniţiilor trase, de stabilirea distanţei şi
direcţiei din care s-a tras, etc., toate acestea circumscrise cercetării şi altor categorii de urme
52 V. Berchesan, C. Pletea, Eugen I. Sandu, Cercetarea la faţa locului în "Tratat de tactică criminalistică, Ed.
Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 26.53 V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, Tratat de metodică crminalistică", Ed. Carpati, Bucureşti, 1994, pg. 102;
30
întâlnite în împrejurările săvârşirii de infracţiuni cu arme de foc, cum sunt urmele de mâini sau
urmele biologice54.
1.1Descoperirea armelor de foc şi muniţiei
Descoperirea armelor de foc şi muniţiei nu prezintă particularităţi deosebite în cazul
sinuciderilor sau al încercărilor de disimulare al omorului printr-o sinucidere. În majoritatea
cazurilor însă, autorul caută să se debaraseze de armă, fie ascunzând-o, fie aruncând-o. Dar şi în
aceste cazuri pot apărea unele dificultăţi sau împrejurări aparent negative, de natură să
denatureze cercetarea55. De cele mai multe ori arma trebuie căutată în alte locuri decât în cele
în care a fost comisă fapta, astfel în cazul armelor îngropate se foloseşte detectorul de metale,
pentru cele aruncate în ape sau fântâni se folosesc magneţi puternici, iar în cazul armelor
ascunse prin pereţi, ziduri de cărămidă se foloseşte grammografia sau aparatura roëtgen
portabilă. Aceleaşi mijloace se folosesc şi pentru proiectilele şi tuburile trase la locul faptei,
chiar dacă căutarea proiectilelor este mai anevoieoasă. De regulă căutarea începe cu corpul
victimei şi locul unde aceasta se găseşte şi continuă sper marginile câmpului infracţional,
inclusiv spre drumurile presupuse a fi urmate de infractor.
Determinarea numărului de cartuşe trase poate fi efectuat după plăgile de împuşcare
existente pe corpul victimei sau dupa orificiile de intrare descoperite pe îmbrăcăminte56.
1.2. Consemnarea, fixarea poziţiei şi a stării armei
Consemnarea, fixarea şi starea poziţiei armei se realizează prin mijloace cunoscute şi
anume: process verbal, schiţă fografiere, filmare sau înregistrare pe bandă electromagnetică,
fără a se omite vreun detaliu necesar clarificării împrejurărilor în care s-a săvârşit
infracţiunea.
Procesul-verbal- va conţine menţiuni clare şi precise cu privire la tipul armei, locul şi
poziţia în care a fost găsită, direcţia ţevii, distanţa faţă de cadavru, de alte obiecte principale,
numărul şi seria armei, starea tehnică aparentă, dacă este sau nu încărcată, ce urme au fost
descoperite pe ea, ş.a. Cu privire la aceste menţiuni, acestea se fac, dacă este posibil la faţa
locului, în caz contrar se realizează în laborator.
54 A. Swenson, O. Wendel, Metode moderne de investigare criminală, Stockholm, 1954, pg178;55 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ed.a IV-a, E. Universul Juridic, Bucureşti, pg. 242; 56 Idem, pg. 243;
31
Fotografierea sau înregistrările video sunt necesare să pună în evidenţă arma şi urmele
acesteia, celelalte împrejurări sau elemente descries în procesul-verbal, ceea ce presupune ca
nimic nu trebuie mişcat din poziţia în care a fost găsit sau descoperit în faza statică a
cercetărilor, până la executarea fotografiilor schiţă şi de obiecte principale.
Examinarea prealabilă a armei, în sensul de a se constata dacă este încărcată ori dacă
prezintă urme specifice de tragere, urme de mâini, alte urme biologice, se efectuează în faza
dinamică a cercetării, de criminalistul aflat la faţa locului57.
SECŢIUNEA 2. Ridicarea armei de foc şi a muniţiei de la faţa locului
Ridicarea şi transportarea armelor de foc a tuburilor şi proiectilelor de la faţa locului se
realizează în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor tragerii, a urmelor de mâini ori
de natură biologică, aflate pe aceste corpuri delicate.
2.1. Manevrarea armei
Această operaţiune se face astfel încât să nu se şteargă urmele de pe ea, preferabil fiind
să se lucreze cu mâna înmănuşătă sau cu un cleşte având buzele protejate în manşoane de
cauciuc.
O caracteristică a acestei operaţiuni ar fi prudenţa în manipulare, deoarece este
necesară şi pentru prevenirea unei declanşări accidentale, astfel de introduce o şurubelniţă sau
un creion pe gura ţevii pentru a se ridica, întrucât se pot fi înlăturate eventualele reziduri ale
tragerii, ori se pot forma alte urme în interiorul ţevii.
Pentru descărcarea armei acceasta se apucă numai de părţile pe care nu se pot păstra
urme, anume de suprafeţele zimţate ale carcasei închizătorului şi crosei armei58.
Cu privire la transportare arma se ambalează într-o cutie pentru a o feri de şocuri după
ce gura ţevii a fost acoperită cu o cârpă, fiind interzisă acoperirea cu dopuri de vată sau de alt
material pe gura ţevii. Încărcătorul şi cartuşele scoase din armă se ambalează separate.
Eventualele urme biologice de pe armă, vor fi recoltate, caz în care arma se transport de
îndată la laborator, fixată într-o cutie de părţile pe care nu sunt urme; în cazul în care urmele
57 Idem, pg, 244;58 Ibidem;
32
biologice nu pot fi recoltate, vor fi tranportate împreună cu arma, luându-se măsurile adecvate
de conservare şi ambalare corespunzătoare. De regulă, recoltarea de urme biologice se face de
expertul biocriminalist, în prezenţa expertului ballistician care trebuie să vegheze la
manevrarea atenta a armei pentru a prevenii eventualele accidente.
Coletele sigilate sunt însoţite de date privind persoana care a efectuat ridicarea, locul,
data, metodele folosite în descoperirea şi ridicare, seria armei, dacă este sau nu încărcată,
ş.a59.
2.2. Ridicarea gloanţelor
Ridicare gloanţelor se realizează astfel încât să nu se altereze urmele aflate pe suprafaţa
lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, deoarece aceste urme pot servi la
identificarea armei. Este total contraindicată, de exemplu scoaterea priectilului din corpul
victimei sau din obiectul în care a fost găsit, cu lama cuţitului, sau cu şurubelniţa sau cu un
instrument chirurgical, deoarece se pot produce urme suplimentare, ori se pot distruge cele
existente cu valoare de identificare. În privinţa pericolului deteriorării proiectilului prin
scoatere, atunci fie se transport la laborator întreg obiectul în care a pătruns, fie se decupează
o parte din suprafaţă şi se trimite la laborator60.
2.3. Ridicarea tuburilor
Ridicarea tuburilor se realizează în aceleaşi condiţi de precauţie, însă este necesar să se
protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii tubului, astfel prinderea tubului se face
numai de la extremităţi. Uneori tuburile sunt mai valoroase pentru identificarea armei,
datorita urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar şi pentru stabilirea tipului de muniţie
folosită. Aceeaşi atenţie se acordă ridicării urmelor sau obiectelor purtătoare de urme,
principale sau secundare ale tragerii, aflate pe obiectele perforate sau atinse de gloanţe. Astfel
datele sunt consemnate într-un process-verbal, după executarea fotografiilor schiţă şi de
detaliu, după efectuarea măsurătorilor şi a operaţiilor specifice prin care se detemină distanţa
precum şi direcţia de tragere. Ambalarea prezintă condiţiiile impuse tuturor categoriilor de
direcţiei acestuia în timpul zborului65. După construcţia lor, ţevile pot fi
ghintuite sau lise.
Armele cu ţeava ghintuită creează pe glonţ o serie de dungi longitudinale cu caracter
dinamic, cunoscute sub denumirea de striaţii. Acestea au o importanţă prioritară în
identificarea de gen şi individuală a armelor de foc.
Ghinturile66 sunt şanţuri longitudinale elicoidale practicate în canalul ţevii, în scopul de
a imprima glonţului mişcarea de rotaţie în jurul axei sale. Pereţii laterali ai ghinturilor poartă
denumirea de flancuri- unul din flancuri, flanc de atac, este mai înalt şi imprimă glonţului
mişcarea de rotaţie în jurul axei sale; iar spaţiile libere dintre ghinturi poartă denumirea de
pliuri. Ghinturile pot fi dextrogire sau sinidrogire, numărul lor diferă în funcţie de tipul şi
modelul armei67. O caracteristică importantă a ţevii este calibrul. În principiu acesta este egal
cu diametrul interior al ţevii şi se măsoară între două pliuri diametral opuse, diferenţa se
sesizează la armele de vânătoare cu alice, la care calibrul este dat de o valoare numerică
abstractă, care se află într-un raport invers proporţional cu diametrul interior al ţevii.
Mecanismul de dare a focului se compune în principal din trăgaci, arc
recupercutor şi cui percutor. Pentru cercetările criminalistice destinate
identificării de gen şi individuale a armei, prezintă interes urmele lăsate de
vârful cuiului percutor pe fundul tubului de cartuş. Acestea au forme,
dimensiuni şi plasament diferite, în funcţie de tipul şi modelul armei de foc68.
Mecanismul de azvârlire a tuburilor este acela care asigură extragerea
tubului cartuş din camera de ardere, şi este format dintr-o gheară extractoare, şi
un prag aruncător, numit dinte opritor. După arderea încărcăturii explozive, în
momentul în care extractorul face cursa înapoi, gheara extractoare prinde tubul
de rebordul rozetei, scoţându-l din camera de ardere. Când închizătorul ajunge
la capătul cursei tubul se loveşte de pragul aruncător fiind aruncat afară printr-o
fereastră practicată în închizător. Datorită acestei lovituri pe gulerul tubului se
formează urma pragului, care apare pe partea opusă urmei produse de gheara
extractoare. Urmele formate de gheara extractoare şi pragul aruncător au
aspectul unor striaţii care se imprimă întotdeauna în acelaşi fel, ceea ce conferă
o valoare importantă de identificare, conducând la identificare de gen şi
65 Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 338; 66 Pentru obţinerea ghinturilor se folosesc procedee precum: alezarea-este procedeul prin care un alezor de oţel
dur cu poansoane inelare, al căror diametru creşte progresiv, astfel încât atunci când ultimul poanson trece prin
Cartuşele pentru armele de vânătoare cu ţeava lisă au ca elemente în plus capacul sau
rondela care acoperă încărcărura de alice şi dopul sau bura care separă alicele de încărcătura
de praf de puşcă.74 Vârful glonţului poate fi ascuţit, rotunjit sau retezat, iar fundul poate fi
scobit sau alungit şi teşit. Alicele sunt confecţionate din plumb dar şi din oţel.
Încărcătura explozivă la confecţionarea cartuşelor se folosesc două feluri de
substanţe explozive: de iniţiere( se aprind sub acţiunea mecanică a cuiului
percutor, provocând combustia substanţelor de azvârlire) şi pulberi explozivi
(au proprietatea de a exploda sub sub acţiunea unui detonator puternic,
substanţă de iniţiere, şi de a arunca proiectilele). Pulberele sunt de două feluri:
pulbere albă- coloidală sau fără fum, care se obţine din nitraţi de celuloză
plastifiaţi cu diverşi solveţi; şi pulbere neagră- sau cu fum, care se compune
dintr-un amestec de azotaţi, sulf şi cărbune75.
SECŢIUNEA 1.1. Determinarea tipului, modelului şi calibrului armei
Determinarea modelului şi calibrului armei este posibilă dintre situaţiile întâlnite în
practică prin simpla studiere a inscripţiilor existente pe piesele armei76. Sunt însă împrejurări
în cazul în care inscripţiile lipsesc, fie din cauza vechimii armei, fie că acestea au fost şterse
de către infractor. În aceste cazuri se studiază caracteristicile de construcţie ale armei, cum ar
fi greutatea armei, lungimea ţevii, lungimea totală a armei, sisteme de funcţionare, de blocare,
de montare a mecanismelor de tragere, etc. Datele astfel obţinute sunt confruntate cu tabele,
cataloage, fişiere, în care sunt înregistrate caracteristicile armelor77. În momentul producerii
împuşcăturii percutorul loveşte capsa cartuşului, astfel ca urmare a descompunerii compoziţiei
capsei prin explozie se produce o flamă care pătrunde în încărcătura de de pulbere. Pulberea
se aprinde, arderea fiind însoţită de formarea unei mari cantităţi de gaze a căror presiune
împinge proiectilul din tubul cartuşului pe canalul ţevii. În armele cu ţeava ghintuită, trecerea
glonţului prin canalul ţevii este însoţită şi de frecarea părţilor lui laterale de pe pereţii acesteia,
fapt care are ca efect imprimare urmelor reliefului canalului ţevii pe cămaşa glonţului. În
aceste urme se imprimă, în primul rând, câmpurile şi ghinturile înseşi, iar în al doilea rând
74 Camil Suciu, op.cit.pg. 342; 75 Florin Ionescu, op.cit., pg. 330;76 Spre exemplu, pentru a se stabili provenienţa glonţului tras cu un pistol Parabelum, model 1933, trebuie să se
ştie despre acest tip de armă: calibru 7,62 mm, suprafeţele dintre ghinturi în număr de 4, lăţimea ghinturilor 1,91-
1,98 mm, unghiul de răsucire dextrogen de 6º14’, glonţul cântăreşte 5,5 gr. 77 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a V-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, pg. 247;
38
toate celelalte asperităţi mărunte. Stabilirea modelului precum şi identificarea armei sunt
posibile şi pe baza urmelor de pe tuburile de cartuş formate în cursul încărcării, împuşcării şi
descărcării armei. Cele mai importante urme sunt:
Urma închizătorului pe suprafaţa capsei tubului de cartuş, iar uneori pe rozeta
tubului de cartuş împins de gaze este presat pe suprafaţa închizătorului;
Urma percutorului pe capsă care se formează în momentul când percutorul
loveşte capsa care la rândul său este presată prin apăsarea gazelor de percutor;
Urma ghearei extractoare pe rebordul rozetei tubului de cartuş, care se
formează în momentul introducerii cartuşului în detonator şi în momentul
extragerii tubului de cartuş tras din detunător după ce s-a produs împuşcătura;
Urma ejectorului, situată de obicei la marginea rozetei tubului de cartuş care se
formeză în momentul îndepărtării tubului de cartuş din armă;
Urmele detunătorului pe corpul tubului de cartuş lăsate sub forma unor striaţii
corespunzătoare asperităţilor detunătorului78.
În afară de urmele lăsate pe ţeava armei de glonţ, pe tubul de cartuş se imprimă urmele
diferitelor piese ale armei. Aceste urme provin de la piesele de oţel ale armei, care acţionează
cu multă putere. Pe lângă cele prezentate mai sunt şi urmele lăsate de planul înclinat de
alunecare în camera de explozie, dar şi cele de pe marginea de la intrare în camera de
explozie79. Construcţia diferitelor piese ale armei, dimensiunile de aşezare, care determină în
majoritatea cazurilor ca precizie modelul armei respective. Metoda se bazează pe proprietatea
razelor gamma de a pătrunde în mod inegal prin diferite obstacole de aceeaşi grosime şi prin
material omogen de grosime diferită.
Fotografia cu raze gamma, trebuie cerută de Institutul de Fizică Atomică sau
Institutul de Criminalistică, deoarece celelalte organe de poliţie nu dispun de asemenea
instalaţii. Izotopii radioactivi, cei mai folosiţi sunt cei ai cobaltului( Co 60) şi cei ai
iridiului( Ir 192)80.
SECŢIUNEA 1.2. Examinarea stării de funcţionare a armei
Practica organelor judiciare este confruntată cu situaţii din cele controversate, atunci
când persoana cercetată invocă declanşarea focului din cauza unor defecţiuni tehnice ale
• determinarea direcţiei de tragere şi a unghiurilor de impact;
• determinarea distanţei de tragere;
• stabilirea traiectoriei glonţului;
• stabilirea mecanismului de localizare a factorilor suplimentari ai împuşcăturii pe partea
interioară a vestonului victimei;
• stabilirea poziţiilor succesive pe care rănitul le-a avut în momentul producerii împuşcăturii
şi după aceea.
Principalele elemente materiale ce ni s-au pus la dispoziţie pentru rezolvarea
problemelor sus-menţionate au fost:
- cămaşa şi vestonul cu însemnele de general-colonel ridicate la 07.04.2005 de la Muzeul
Militar Naţional, obiecte cu care era îmbrăcat generalul Vasile Milea în momentul declanşării
împuşcăturii;
- husa ce acoperea canapeaua din încăperea unde s-a produs evenimentul şi care păstrează pe
ea urme de sânge;
- un scaun având dimensiunile şi modelul similare celui pe care se găsea victima în momentul
producerii împuşcăturii.
De asemenea, s-a facilitat posibilitatea examinării încăperii în care s-au produs
evenimentele din ziua de 22 decembrie 1989, a reconstituirii poziţiei pieselor de mobilier şi a
victimei în momentul producerii împuşcăturii, conform declaraţiilor martorilor, aflate în
dosarul cauzei.
1. Determinarea direţiei de tragere şi a unghiurilor de impact s-a realizat pe baza
orificiilor existente în obiectele de îmbrăcăminte cu care era îmbrăcată victima şi în spătarul
scaunului pe care aceasta era aşezată în momentul declanşării împuşcăturii, corelate cu
poziţia victime în momentul producerii evenimentului.
O serie de caracteristici ale celor două orificii existente pe cămaşă, cum ar fi:
orientarea fibrelor din jurul lor, amplasamentul, dimensiunile şi forma acestor orificii corelate
cu pierderea de material din centru, pledau pentru ipoteza că direcţia de mişcare a glonţului,
ce a străbătut corpul victimei îmbrăcată cu această cămaşă, a fost din faţă spre spate.
Pe vestonul pus la dispoziţie s-a constatat existenţa unui singur orificiu amplasat în
partea stângă spate la distanţa de 30 cm faţă de cusătura umărului stâng, respectiv la 8 cm faţă
de cusătura ce porneşte de la subţioara stângă în jos. Amplasamentul, forma şi dimensiunile
orificiului, îndoirea fibrelor spre exterior în corelaţie cu faptul că nu se constată dispariţia de
material din centrul perforaţiei indica faptul că ne aflăm în prezenţa unui orificiu de ieşire şi,
în consecinţă, direcţia de mişcare a glonţului care a creat orificiul a fost din faţă spre spatele
vestonului.
47
Absenţa orificiului de intrare de pe suprafaţa vestonului se poate explica prin aceea că,
în momentul declanşării împuşcăturii, vestonul era descheiat.
Pe spătarul scaunului pus la dispoziţie a fost identificat un orificiu de intrare pe faţă şi
unul de ieşire prin spate, care au fost create de un glonţ de calibru mai mic de 9 mm. Direcţia
indicată de orificiile existente în spătarul scaunului se corelează cu direcţia indicată de
orificiile existente în cămaşă şi veston fiind de fapt o continuare a acestora.
Verificarea coliniarităţii celor patru orificii, descrise anterior, a fost realizată folosind
un manechin din polistiren având dimensiuni similare cu bustul generalului Vasile Milea. Pe
baza constatărilor, măsurătorilor directe şi experimentelor din această fază s-a concluzionat că
direcţia de deplasare a glonţului, ce a străbătut partea stângă a îmbrăcămintei şi corpului lui
Vasile Milea, a fost din faţă spre spate şi de sus în jos, sub unghiuri aproximative de 12º în
plan vertical şi de 8º în plan orizontal.
2. Elementul esenţial în stabilirea distanţei de tragere l-a constituit existenţa urmelor
lăsate de factorii suplimentari ai împuşcăturii, pe cămaşa victimei. Prezenţa acestor urme în
jurul orificiului de intrare, aflat în pieptul stâng al cămăşii, a fost dovedită cu ajutorul celor
mai noi mijloace de examinare: microscop LEICA, model MZ 16 la care a fost ataşată o
cameră video digitală, Video Spectral Comparatorul 5000, microscopul electronic cu baleiaj
FEI model QUANTA 400, şi al unor performante metode de analiză: cromatografie în strat
subţire şi spectrometrie (spetrofotometru FT-IR Nicolet, model Nexus, cuplat cu un
microscop CENTAURUS). Cu ajutorul acestora, în partea exterioară a cămăşii, în jurul
orificiului de pe pieptul stâng, s-au evidenţiat în zona de împletire a fibrelor texturii, particule
solide, de formă neregulată şi mărimi diferite, semitransparente, de culoare galben-maronie
care variază uşor ca nuanţă chiar şi la aceeaşi particulă. Similitudinea semnalelor obţinute în
spectrele particulelor de pe cămaşă şi a celor etalon, indică faptul că particulele descoperite
fac parte din tipul pulberilor fără fum pe bază de nitroceluloză. Evidenţierea după 15 ani a
urmelor factorilor suplimentari ai împuşcăturii pe îmbrăcămintea unei victime, constituie o
premieră în domeniul ştiinţei criminalistice.
Pentru aprecierea distanţei la care se afla ţeava pistolului de cămaşa victimei în
momentul ieşirii glonţului, s-a examinat modul de repartiţie a urmelor lăsate de particulele de
pulbere nearsă pe ţintă, la tragerile experimentale efectuate cu pistolul pus la dispoziţie şi cu
cartuşe din acelaşi lot, asupra unei ţinte de carton alb de la distanţe de: 0, 2, 5,10, 15, 20, 25 şi
30 cm.
Aşa cum se putea observa, urmele din jurul orificiului din pieptul stâng al cămăşii
generalului Vasile Milea şi cele obţinute la tragerile experimentale de la distanţele de 5,
respectiv 10 cm sunt similare.
48
3. Stabilirea traiectoriei proiectilului s-a realizat în raport de:
- locul şi poziţia victimei în interiorul încăperii unde sa produs evenimentul;
- locul din peretele aceleiaşi încăperi, unde a fost descoperită urma unui glonţ;
- poziţionarea pistolului şi a tubului de cartuş tras la locul faptei, conform declaraţiilor
martorilor;
- corelarea tuturor constatărilor cu dimensiunile şi repartiţia mobilierului din încăpere la data
producerii evenimentelor.
Traiectoria glonţului astfel calculată a fost confirmată şi de canalul traiect produs de
proiectil în interiorul corpului defunctului, canal evidenţiat în raportul de autopsie A/33045,
întocmit la data de, 09.03.1990 şi confirmat la exhumarea din luna mai 2005.
Pentru stabilirea traiectoriei glonţului au fost analizate şi alte posibile traiectorii ale
acestuia în spaţiul strict determinat al camerei în care s-au produs evenimentele, cum ar fi:
ipoteza că glonţul ar fi venit din afara încăperii pe una din cele două ferestre sau că
împuşcătura a fost declanşată de o persoană aflată în spate, lateral sau în faţa victimei.
Toate au fost însă infirmate de urmele existente pe spătarul scaunului, pe hainele ce au
fost puse la dispoziţie, şi pe peretele din dreapta intrării, precum şi de declaraţiile tuturor
martorilor audiaţi, care precizează poziţia victimei, a pistolului şi a tubului de cartuş, imediat
după auzirea împuşcăturii. Elementele menţionate susţin prin corelare, o singură traiectorie
posibilă.
4. Ipoteza existenţei factorilor suplimentari ai împuşcăturii, la orificiul aflat pe spatele
vestonului, venea în contradicţie totală cu toate constatările certe de ordin criminalistic şi
medico-legal legate de acest caz şi în consecinţă, a fost eliminată ca neverosimilă.
Reconstituirea poziţiei pieselor de mobilier din camera nr. 621, la data de 22 decembrie
1989, a poziţiei corpului gen. Milea şi a traiectoriei glonţului care a produs orificiile existente
în cămaşă, veston şi spătarul scaunului94.
SECŢIUNEA 2. Identificarea urmelor create de armelor de foc
Sunt cazuri în care armele de foc crează urme în formă de tăiere sau împungere fără
urme suplimentare evidente şi fără a rămâne la locul faptei nici arma şi nici proiectilele şi
tuburile trase. În cazurile acestea se pune problema dacă urma respectivă este produsă de o
armă de foc sau nu. Resturi de urme suplimentare care nu se văd cu ochiul liber se ridică cu o
hârtie fotografică fixată şi umezită cu un strat de parafină, cu hârtie de filtru sau cu o pânză de
in95. O tragere efectuată cu arma de foc lasă urme care se datorează factorilor primari şi
94 Gheorghe Păşescu, Expertizele ballistice- judiciare în dosarul “Vasile Milea Revista criminalistică nr. 4/2006;95 Camil Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 364;
49
factorilor suplimentari ai împuşcăturii. Factorii primari sunt determinaţi de acţiunea directă a
proiectilului, spre deosebire de factorii suplimentari care sunt determinaţi de acţiunea pulberii,
a compoziţiei, capsei şi a reziduurilor de pe ţeavă96.
Urmele formate pe diferite obiecte
Urmele produse de glonţ în diferite obiecte prezintă trăsături caracteristice în raport de existenţă pe care o opun obiectele la pătrunderea glonţului, distanţa de la care s-a tras unghiul sub care a fost atins obiectul , calibrul armei, etc.
La fel ca şi la trecerea glonţului prin corpul omului distingem un orificiu de intrare, canal şi un orificiu de ieşire, cu precizarea că dacă glonţul a rămas în obiectul atins nu ne vom mai afla în prezenţa orificiului de ieşire. Obiectele în care pătrunde glonţul pot fii clasificate după natura lor în solide(mult mai puţin rezistente decât materialul glonţului), semisolide ( plastice, elastice), semilichide (gelatinoase, vâscoase) şi lichide.
Modificările sufrafeţelor obiectelor penetrate de proiectile se materializează în diferite perforări, distrugeri totale sau parţiale în funcţie de rigiditatea mai mare sau mai mică a acestora.
1. Urmele formate în sticlă
Avem în vedere foia de sticlă care este străbătută de glonţ. Se distinge un orificiu de intrare, un canal şi un orificiu de ieşire, mai mult sau mai puţin perceptibile datorită grosimii sticlei. Dacă sticla este mai groasă, se disting toate cele trei elemente în care orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonţului, un canal foarte scurt şi un orificiu de ieşire cu diametrul mult mai mare decât al celui de intrare şi forma conică cu baza mare spre direcţia în care a plecat glonţul. În jurul orificiului se crează fisuri radiale întretăiate de mai multe fisuri concentrice ce capătă aspect de pânză de păianjen97.
Orificiu de ieşire şi canal de trecere Orificiu de ieşire cu diagramă
2. Urme în lemn
Glonţul poate trece prin scăndură de diferite grosimi şi lasă urme caracteristice ce diferă în raport cu viteza glonţului, construcţia acestuia precum şi de rezistenţa opusă de lemn. Astfel lemnul de esenţă tare (stejar, carpen), ca şi lemnul ud opun o rezistenţă mai mare faţă de lemnul de esenţă moale (salcie, plop), ori lemnul uscat. În fucţie de aceste elemente, orificiul
de intrare este mai mic decât calibrul glonţului , iar orificiul de ieşire este mult mai mare şi prezintă în jur rupturi şi distrugeri sub formă de aşchii orientate în sensul de deplasare al glonţului98.
Pătrunderea glonţului în lemn tare
3. Urme în metal
Glonţul poate trece prin foi de tablă prin diferite grosimi, iar când este special construit (gloanţe perforate) poate străbate şi blindaje de oţel. Glonţul obişnuit lasă în tablă urme sub forma unei pâlnii cu deschidere spre direcţia de deplasare. Diametrul pâlniei depinde de grosimea tablei, viteza şi diametrul glonţului, etc. Orificiul de intrare este mai mic, canalul abia perceptibil, iar orificiul de ieşire prezintă rupturi spre direcţia de deplasare a glonţului. La tabla foarte subţire, orificiul de intrare şi cel de ieşire se confundă într-unul singur. Dacă glonţul nu străpunge tabla, urma are aspecte de înfundătură99.
Pătrunderea glonţului în metal- orificiu de intrare
SECŢIUNEA 2.1. Urme principale
Sunt urmele care au ca rezultat acţiunea fenomenelor dinamice ce însoţesc împuşcătura
şi se clasifică în:
98Idem;99Ibidem, pg. 162;
51
1) Urmele proiectilelor;
2) Urmele tuburilor;
3) Urmele capselor;
4) Urmele de perforare;
5) Urmele de pătrundere;
6) Urmele sonore ale armării, percuţiei şi ale împuşcării.
1.Urmele proiectilelor
Urmele principale fac parte din urmele primare ale împuşcăturii. Proiectilul sau glonţul
este format din următoarele componente: partea anterioară, care se deformează la contactul cu
un obiect dur; porţiunea de ghidaj formată din zona cilindrică a proiectilului care se
înşurubează în ghinturile armei asigurând prin mişcare giratorie păstrarea direcţiei; porţiunea
finală şi fundul proiectilului. Proiectile prezintă unul sau două jgheaburi în porţiunea de
ghidaj, fie pentru a asigura prinderea proiectilelor de tub, fie pentru a uşura înşurubarea
proiectilului în ghinturi.
Dintre urmele lăsate de glonţ, utile sunt cele pentru stabilirea tipului de armă urmele
ghinturilor şi urmele câmpului. După urmele câmpurilor şi ghinturilor se poate stabili modelul
armei.
Numărul ghinturilor variază între 3-8. Pentru armele de război sunt 4 ghinturi, iar
pentru celelalte 6 ghinturi.
2.Urmele tuburilor
Sunt urme de sine stătătoare care oglindesc caracteristici de ordin general şi individual
deosebit de utile pentru identificarea armei şi muniţiei folosite de tragere100. Pentru
identificarea de gen şi individuală a armei şi muniţiei se cercetează: sertizarea glonţului în tub
care se face prin presare şi uneori prin cherneruire, aceasta din urmă dă naştere unui număr de
trei adâncituri semisferice pe gâtul tubului şi pe partea inferioară a glonţului. Modul de
sertizare oferă organului de urmărire penală date importante despre locul de fabricaţie a
muniţiei , precum şi despre persoana făptuitorului atunci când la percheziţia domiciliară se
descoperă cartuşe de aceleşi calibru, sertizate în acelaşi fel. Diametrul tubului şi gâtul său
oferă date orientative cu privire la calibrul armei. Aprecierea calibrului trebuie făcută cu
prudenţă, deoarece datorită presiunii gazelor atât tubul cât şi gâtul se dilată, mărindu-şi
diametrul. În cazul în care dilatarea este pronunţată, sau gâtul tubului este crăpat, rezultă că la
mai mari cu cât densitatea obiectului este mai mică. În cazul în care obstacolul are o densitate
mare unghiul de respingere va fi aproape egal cu unghiul de incidenţă.distanţa de zbor a
proiectilului este cu atât mai mare după ricoşare cu cât viteza proiectilului a fost mai mare şi
unghiul de ricoşare a fost mai mic.
A doua abatere, prin ricoşare, se datorează sensului de rotire a priectilului, unghiul de
respingere fiind determinat într-un anumit sens, iar dacă obstacolul are diferenţieri de
densitate, va intra în joc o a treia determinantă a deviaţiei. Aceste reguli se aplică numai în
cazurile când proiectilul nu s-a deformat prea mult în procesul de întâlnire cu obstacolul.
Ricoşările din obstacole moi se fac în unghiuri de respingere, foarte neregulate,
proiectilul pierzându-şi o parte din viteză prin intrarea în materialul obstacolului. Viteza ce se
pierde la obstacolele moi este cu atât mai mică cu cât proietilul este mai uşor şi unghiul de
întâlnire este mai mic.
Ricoşările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puţin 150-200 m/s, iar din
apă ricoşările sunt posibile numai pentru unghiurile de întâlnire între 4º şi 12º, la unghiurile
mai mici proiectilul alunecă la suprafaţa apei, iar la unghiurile mai mari se afundă în apă114.
7. Urmele sonore ale armării, percuţiei şi detunării
Examinarea se face cu un aparat de tip sonograf care înregistrază grafic caracteristicile
generale şi particulare ale zgomotelor produse de manevrarea armei de foc. Examinarea
comparativă se va face între sonogramele urmelor în litigiu şi sonogramele model de
comparaţie obţinute cu armele ridicate de la învinuit/inculpat. Concluziile care pot fi
formulate sunt cert pozitive sau negative, de probabilitate ori de imposibilitate a rezolvării
problemei115.
SECŢIUNEA 2.2. Urmele secundare ale împuşcăturii
Urmele secundare ale împuşcăturii sunt urmele care se formează ca rezultat al arderii
încărcăturii explozive, a acţiunii reziduurilor tragerii asupra obiectelor situate pe direcţia de
înaintare a glonţului şi al antrenării de către cămaşa glonţului a unei anumite cantităţi de
substanţe sau impurităţi din canalul ţevii şi din mediile pe care le străbate116. Acestea sunt
114 Vasile Măcelaru, op.cit., pg. 351-352; 115 Florin Ionescu, op.cit., pg. 339; 116 Stabilirea distanţei de tragere reprezintă un element cheie pentru aflarea
circumstanţelor de producere, în cazul unui deces prin împuşcare. Această distanţă de 57
descoperite pe interiorul ţevii armei, pe suprafaţa şi pe interiorul tubului tras, pe cămaşa
glonţului şi pe mâna sau îmbrăcămintea trăgătorului. Urmele secundare ale împuşcăturii sunt:
1) urmele acţiunii flăcării;
2) urmele acţiunii gazelor;
3) urmele de funingine;
4) particule de pulbere nearsă sau arsă completă;
5) particule de unsoare;
6) inelul de frecare;
7) inelul de metalizare.
1.Urmele acţiunii flăcării
Se formează la tragerile cu ţeava apropiată sau la tragerile de la distanţe mici, sau cu
ţeava lipită. La ieşirea din canalul ţevii gazele supraîncălzite, la o temperatură ce se ridică la
2500ºC dar şi o presiune de 3000 kg f/cm², provenite din arderea încărcăturii explozive se
autoaprind la contactul oxigenului din aer, dând naştere unei flăcări care provoacă arsuri
împrejurul orificiului de intrare. Uneori acţiunea flăcării modifică dimensiunile şi forma
orificiului de intrare, care devine mai mare, cu marginile arse şi neregulate.
Pe obiectele din lemn, flacăra creează o urmă sub formă de pară de culoare brun-
maronie, unele porozităţi ale materialului lemnos se carbonizează şi se spiralează. Unele
flăcări pot fi descoperite chiar şi pe obiectele folosite pentru sprijinirea sau ascunderea armei
în momentul tragerii, caz în care cercetarea lor contribuie la stabilirea poziţiei pe care a avut-o
trăgătorul. La armele de vânătoare care folosesc cartuşe cu pulbere neagră, lungimea flăcării
poate fi de 30-50 mm şi chiar mai mare117.
2. Urmele acţiunii gazelor
Constau din deteriorări mecanice şi chiar de dislocări de material provocate la suprafaţa
ţintei de forţă de expansiune a gazelor, care la ieşirea din ţeava armei continuă să aibă o
tragere se poate stabili prin evidenţierea FSI( factori suplimentari ai împuşcăturii) cu
ajutorul reacţiilor cu difenilamină şi brucină în acid sulfuric. Scopul acestui studiu a fost
de a stabili dacă, după perioade lungi de timp, se pot identifica FSI folosind reacţiile
menţionate. Evoluţia în timp a FSI permite punerea lor în evidenţă şi la peste 40 de ani de
la omucidere, Stabilirea factorilor secundari ai împuşcăturii pe cranii înhumate pe o
perioadă lungă de timp, Horia Raţă,, Stabilirea factorilor secundari ai împuşcăturii pe
cranii înhumate pe o perioadă lungă de timp, Revista criminalistică, nr. 2/2009117 Florin Ionescu, op.cit., pg. 340;
58
presiune foarte ridicată. Limita de acţiune a presiunii gazelor depinde de categoria de
armament folosită la tragere, astfel, la puştile mitralieră şi la carabine provocă rupturi pănă la
o distanţă de 10-12 cm, la pistoalele mitralieră până la 3-7 cm, iar la armele de putere mică
până la 1-3 cm. Forma deteriorărilor depinde de natura materialului asupra cărora acţionează
gazele118. Rupturile mecanice produse de gaze se datorează jetul de gaze care menţinând un
timp forma canalului ţevii, intră în orificiul creat de proiectil, iar în momentul extinderii
gazelor produc ruptura forţând ţesutul dinăuntru spre în afară. Forma neregulată a rupturilor în
în ţesuturile textile se datorează firelor mai puţin rezistente, iar forma circulară a a ţesăturilor
tricotate se datorează elasticităţii mai mari a ţesăturii. Pielea vie şi pielea prelucrată sunt rupte
în formă stelară în jurul orificiului format de proiectil, cauciucul reprezintă rupturi
punctiforme, etc. Gazele pătrunse în ţesături nu produc arsuri în interiorul acestora119.
3. Urmele de funingine
Sau de afumare, sunt rezultatul arderii pulberii explozive, a celei de iniţiere, şi a
substanţelor grase folosite la întreţinerea armei. O mare parte din acestea sunt transformate în
microparticule de funingine care sunt antrenate de gaze şi depuse radial pe suprafaţa
obiectelor sub forma unui strat care înconjoară orificiul de intrare. De asemenea ele rămân pe
în interiorul canalului ţevii şi pe tubul tras de glonţ, precum şi pe mâna trăgătorului. Cantitatea
şi intensitatea depunerilor de funingine depinde de distanţa de tragere. Dacă se trage cu arma
lipită, urmele se depun uneori sub forma unui inel care înconjoară orificiul de intrare a
glonţului intensitatea depunerilor fiind foarte mare. Este posibil ca inelul să lipsească, astfel
funinginea se găseşte în cantitate mare în interiorul canalului creat de glonţ. În cazul în care
ţeava armei se depărteză de ţintă, funinginea se depune pe o suprafaţă mai mare, însă într-o
cantitate din ce în ce mai mică, până când dispare complet. Ea capătă forma unei pete
alungite, ovale neregulate sau cu aspect de evantai şi are o concentraţie mai mare în zona
centrală şi mai scăzută spre margini. Intensitatea urmelor de funingine scade după efectuarea
fiecărui foc, odată cu curăţirea canalului ţevii de reziduuri, ceea ce duce la stabilirea ordinii în
care au fost trase gloanţele120.
Culoarea şi gradul de solubilitate a particulelor de funingine furnizează date importante
pentru stabilirea tipului de încărcătură explozivă a muniţiei. Astfel pulberea fără fum creează
urme de culoare cenuşie, greu solubile în apă, în timp ce pulberea cu fum creează urme de
culoare neagră, uşor solubile în apă. Evidenţierea urmelor de funingine nu creează dificultăţi,