ErdelyiMagyAKommunizmusbanRomanul.2009.518p

7

Exerciţiul necesar al distanţării

Unul dintre obiectivele majore ale Institutului pentru

Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) este analiza

dinamicilor şi a proiectelor identitare specifice comunităţilor

minoritare din România. Desigur, pentru programa de cercetare,

situarea în contemporaneitate este prioritară, dar orice asemenea

întreprindere necesită un orizont temporal mai amplu. În acest

context, pentru a înţelege anumite temeri, proiecte identitare şi

instituţional-legale ale minorităţii maghiare din România este

necesară o anumită distanţare în timp. Trebuie trecute în revistă

evenimentele şi procesele sociopolitice (în mare parte nefaste) care

au afectat această comunitate. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să

aibă o înţelegere mai profundă (dincolo de superficialul asumat al

unui talk-show) a proiectelor de autonomie din Secuime, în mod

inevitabil trebuie să cunoască impactul sociopolitic al (pseudo?)-

autonomiei ce a funcţionat în această regiune în perioada comunistă,

respectiv obiectivele, conţinutul şi natura controlului teritorial-

administrativ inaugurat de reforma administrativă din 1968. Cartea

de faţă oferă (e drept şi firesc, doar pentru un număr limitat de

aspecte) posibilitatea unor asemenea contextualizări istorice.

MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

8

O parte importantă a studiilor adunate în această carte au

fost produse în diferite contexte instituţionale, deci nu sunt neapărat

rodul cercetărilor desfăşurate în cadrul ISPMN sau sprijinite de acest

institut. În unele cazuri, versiuni anterioare ale textelor au fost deja

publicate (majoritatea) în limba maghiară. Cu toate acestea, volumul

de faţă nu este o simplă colecţie de studii, reciclate prin traducere.

Autorii au redactat articolele, au adaptat traducerea pentru a

corespunde exigenţelor publicării pentru o audienţă mai largă decât

cercul relativ restrâns al specialiştilor în istoria comunismului.

Aşadar, volumul constituie un act de diseminare orientată către

aceia care râvnesc să înţeleagă determinările istorice ale unor idei,

proiecte comunitare şi identitare prezente, către categoriile care

doresc să-şi asume un trecut care, cu toate că nu e prea îndepărtat,

nu este nici suficient cunoscut.

Trecutul – pentru cei care-l trăiesc ca memorie – este în mod

ineluctabil marcat de intensitatea emoţiilor, iar memoriile

comunismului arareori sunt neutre din punct de vedere emoţional.

Cu toate acestea, scrierea istoriei reprezintă un exerciţiu sistematic al

distanţării, componentele esenţiale ale unei asemenea atitudini fiind

grija pentru detalii, asumarea ambiguităţii unor situaţii, a

ambivalenţei unor persoane etc.

Aceste puncte comune despre perspectiva istoriografică îşi

au rostul dacă analizăm structura pe generaţii a autorilor volumului

de faţă. Pe lângă unii cercetători deja consacraţi ai istoriografiei

comunităţii maghiare din România în perioada comunismului

(Nándor Bárdi sau Gábor Vincze, iar sub anumite aspecte József

Gagyi şi Stefano Bottoni), regăsim numele unor autorii care aparţin

unei noi generaţii de istorici. Aceştia din urmă – Márton László, Klára

Lázok, Mihály Zoltán Nagy, Zoltán Csaba Novák, Ágoston Olti – pe de

EXERCIŢIUL NECESAR AL DISTANŢĂRII

9

o parte, au avut vârste prea fragede în timpul comunismului, pentru

ca judecata lor să fie marcată de emoţiile unui trecut nefast. Pe de

altă parte, şi-au început cariera de istoric într-o perioadă de

profesionalizare a înţelegerii modului în care a funcţionat regimul

comunist. Aşadar, mai tinerii istorici se află la o intersecţie destul de

particulară a biografiilor proprii cu trecutul: nu sunt tentaţi să-şi

verse năpasta pricinuită de vremuri nefaste şi nici nu sunt provocaţi

de aproprierea relativă a subiectului, ei respectând pe deplin

canoanele unei discipline în curs de reînnoire. În acest context,

volumul se constituie ca o antologie ad hoc a unei generaţii

promiţătoare, o generaţie neangajată faţă de un trecut care, totuşi,

marchează semnificativ prezentul.

István Horváth

Preşedinte ISPMN

11

Nándor BÁRDI

Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria mino-rităţii maghiare din România (1918–1989)

Consideraţiile care fac obiectul acestui studiu trec în revistă

cele mai importante momente de cotitură din istoria minorităţii maghiare din România, analizând grupurile generaţionale ale elitei maghiare, precum şi sistemele relaţionale de integrare. Din punct de vedere etnopolitic, trecutul minorităţii maghiare poate fi abordat atât din perspectiva gestionării din exterior a problemelor comunitare (politicile faţă de maghiari), cât şi sub aspectul căilor pentru care au optat elitele minoritare (politicile minoritare). În ceea ce priveşte acest ultim context, voi descrie sistemul relaţional intern şi extern, caracteristic minorităţilor. Mai exact, voi contura tipul activităţii de integrare şi cooperare adoptate de aceştia în interiorul comunităţilor lor. În studiul de faţă voi căuta să determin cadrele relevante de interpretare în privinţa schimbărilor de strategie autoedificatoare,1 caracteristice în procesul de edificare naţională elaborat de elita minorităţii maghiare din România, începând din 1920 şi până la sfârşitul anilor 1980. Totodată, voi evidenţia experienţele elitelor minoritare referitoare la raporturile de integrare în societatea

1 Aici mă refer la relaţiile existente între edificarea naţiunii şi cea a societăţii, pe aceasta din urmă considerând-o decisivă. Dacă comunităţile minoritare maghiare sunt organizate în jurul elementului naţional (schimbări ale formelor de apariţie istorică şi culturală a naţionalismului), atunci se poate spune că avem de-a face cu un fenomen social şi nu cu o noţiune apriorică. Aşadar, prin acest tip de autoedificare înţeleg forma de organizare socială definită de apartenenţa la o comunitate naţională.


12

majoritară,2 precum şi felul în care s-a format modul de exprimare, limbajul politicii minoritare canonizat astăzi. O parte integrantă a ultimului aspect este imaginea de comunitate distinctă, viziunea unui scop comun, inducând serii de acţiuni care definesc – la nivel de deziderat – un viitor politic subsumat acestor proiecţii.

Deoarece toate aceste lucruri se încadrează într-un domeniu mai larg, de reprezentare a funcţionării societăţii minoritare, mă voi opri cu prioritate asupra lor (1). Apoi voi trece în revistă cele mai însemnate momente de cotitură, împreună cu problemele-cheie referitoare la poziţii şi strategii (2). În sfârşit, voi descrie grupurile generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare maghiare (3). Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă de tipurile de strategii politice care au fost formulate de către fiecare dintre grupurile generaţionale, ţinând cont de cele patru puncte de vedere pe care le consider cele mai importante (4–7).

1. Cadrul interpretativ al istoriei comunităţilor minoritare maghiare din Europa Centrală

Unele elemente trasate aici, în ceea ce priveşte sistemul de

interpretare, au fost deja prezentate pe scurt în alte studii de-ale mele.3 În consecinţă, aici voi trece doar în revistă – fără pretenţia unei expuneri exhaustive – întregul „model”, pentru a evita suspiciunea că eu aş considera istoria minoritară ca fiind o simplă

2 Punerea pe tapet a cadrelor de interpretare şi „căutarea” problemei-cheie arată că, dincolo de sistematizarea cunoştinţelor noastre de până acum, în primul rând voi încerca aici să expun pe rând temele de cercetare care nu au fost abordate încă, pentru a facilita în mod expres cercetările din domeniul relaţiilor integraţioniste, ceea ce ne-ar pune faţă în faţă cu penuria existentă în ceea ce priveşte cercetările fundamentale (bibliografii, repertorii, publicarea unor surse, biografii). 3 Tény és való [Fapte şi realitate], Pozsony, Kalligram, 2004, p.271; Összezárkózás és szétfejlődés. Kísérlet a magyar kisebbségek történetének periodizációjára [Dezvoltare paralelă şi căi progresiste independente. Încercări de periodizare a istoriei minorităţii maghiare], în vol. Nemzet a társadalomban [Naţiunea în societate], ed. Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2004, p.251–274; Generation Groups in the History of Hungarian Minority Elites, în Regio, 2005, p.109–124.

MOMENTE DE COTITURĂ ŞI GRUPĂRI GENERAŢIONALE

13

istorie politică. Toate acestea reflectă nu doar propriul efort, ci şi sintetizarea specifică a noilor maniere de abordare apărute la începutul anilor ’90 în ceea ce priveşte cercetările întreprinse asupra minorităţilor etnice.4

În ceea ce priveşte studiul problemelor minorităţii maghiare de dincolo de graniţe, voi evidenţia trei domenii de abordare: vectorii iniţiali ai analizei politicilor identitare, abordarea istorică şi elementele unei organizări sociale specifice.

Premisele analizei sunt situaţiile fundamentale ale politicii identitare, care pot fi de folos în cazul studiului unui caz/conflict concret. În acest context poate fi amintită condiţia de bază a existenţei minoritare, sentimentul de a fi asincronic, de dimensiuni reduse faţă de altceva, precum şi nevoile speciale compensatorii faţă de surplusul de dificultăţi în ceea ce priveşte utilizarea limbii, organizare comunitară etc. (1.1). Datorită faptului că grupurile minoritare maghiare sunt organizate în funcţie de limba şi cultura naţională, cel de-al doilea punct de plecare ar fi conştiinţa identităţii comunitare, acel rezervor de cunoştinţe legate de comunitate prin care individul şi colectivitatea se autodefinesc. Cel de-al treilea element este modul în care majoritatea statului/naţiunii/societăţii se raportează la problemele minorităţii.

Consider însă că în privinţa determinării proceselor istorice, aceste aspecte sunt mult prea generale. Astfel, din perspectiva cercetărilor istorice asupra minorităţii maghiare din diversele ţări, consider utilă împărţirea politicilor minoritare/maghiare pe epoci, iar în cadrul acestora, evidenţierea punctelor de cotitură. În privinţa elitelor minoritare, o importanţă decisivă are recrutarea şi cadrul lor de socializare. Din această perspectivă, până în anul 1989, în România pot fi deosebite cinci grupuri generaţionale. Cel de-al treilea domeniu de analiză istorică este sistemul relaţional de integrare a

4 Aici fac referire – fără pretenţia de a fi exhaustiv – la lucrările lui Miklós Bakk, A. Zoltán Biró, József Gagyi, László Gyurgyík, István Horváth, Zoltán Kántor, Tamás Kiss, Dénes Kiss, D. József Lőrincz, Z. Attila Papp şi László Szarka.


14

elitelor: felul în care elitele concep propria organizare socială; cum se raportează la propria lor ţară (la procesul de edificarea a naţiunii majoritare) şi la ţara de origine a limbii vorbite (politica faţă de maghiarii din patria-mamă); în sfârşit, atitudinea lor faţă de procesele ideologice şi politice internaţionale.

De asemenea, în cazul unei analize asupra organizării specifice a societăţii minoritare, pot fi deosebite trei elemente: factori de statistică socială, mai exact procesele rezultate din transformările produse în cadrul acestora: numărul populaţiei, structura aşezărilor, sporul natural, structura pe vârste a populaţiei, gradul de educaţie, ocupaţia, populaţia urbană, căsătoriile mixte, migraţiile. În cazul unei abordări din perspectiva instituţionalizării, pot fi evidenţiate câteva subsisteme: apărarea intereselor politice, funcţiile administrative, sfera confesională şi cea publică, societatea civilă, sistemul instituţional din domeniul culturii şi al învăţământului.5 Iar în comparaţie cu societatea majoritară/naţională pot fi evidenţiate particularităţi surprinse în cadrul tipologiilor pe ţări, al atitudinilor faţă de modernitate, al caracteristicilor constituirii, al integrării în structurile majoritare şi al stratificărilor sociale.6

Din punct de vedere istoric, în cazul comunităţilor minoritare maghiare se poate vorbi despre minorităţi ori colectivităţi formate prin forţa împrejurărilor, deoarece acestea nu s-au constituit în urma unor procese socio-istorice, ci au luat naştere prin decizii politice concrete. Grupurile aflate dincolo de graniţă, de naţionalitate maghiară şi/sau vorbitoare de limbă maghiară, cu o identitate naţională puternică şi un sistem instituţional dezvoltat au fost îndepărtate de edificarea naţiunii maghiare, din cauza unor

5 Problema subsistemelor instituţionale este abordată de: Dénes Kiss, Az erdélyi magyar civil szféráról [Despre sfera societăţii civile maghiare], în Civil Szemle, 2006, nr. 2, p.139–154. 6 O analiză istorică complexă este oferită în Kisebbségi magyar közösségek a 20. században [Comunităţile minoritare maghiare în secolul al XX-lea], ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, László Szarka, Budapest, Gondolat–MTA Kisebbségkutató Intézet [Institutul pentru studierea problemelor minorităţii], 2008, p.508.


15

constrângeri de natură politică.7 Aşadar, având în vedere formarea lor, aceste colectivităţi s-au constituit ca şi comunităţi forţate, dar într-o perioadă de 80 ani s-au transformat în colectivităţi voite şi asumate. În acest proces de transformare – care a inclus şi reconstruirea succesivă a propriului sistem instituţional – aceste comunităţi a trebuit să facă faţă atât provocărilor statului naţional (venite sau dinspre Budapesta, sau dinspre propriile guverne, de pildă, dinspre Bucureşti), cât şi proceselor de modernizare a propriei lor societăţi parţiale.8

Problema esenţială a societăţilor minoritare este tocmai necesitatea clarificării următorului aspect: dacă integrarea politică şi moderni-zarea acestora se petrece prin propriile instituţii comunitare ori nu. În cazul în care sistemul instituţional nu există, procesul respectiv nu poate avea loc decât individual. Însă acest lucru are loc odată cu părăsirea sferei comunitare, deoarece individul „modern”, „mobil”, aflat „în condiţii de egalitate” nu poate exista decât ca majoritar.9 La nivel macrosocial, acest sistem relaţional este

7 László Szarka, A (cseh)szlovákiai magyar közösség nyolc évtizede 1918–1998 [Cele opt decenii ale comunităţii maghiare din (Ceho)Slovacia, 1918–1998], în vol. A (cseh)szlovákiai magyar művelődés története 1918–1998 [Istoria culturii maghiare din (Ceho)slovacia, 1918–1998], ed. László Tóth, Tamás Gusztáv Filep. Ister, Budapest, 1998, p.9–12; Idem, Kényszerközösségek és védtelen védhatalom [Comunităţi impuse şi puterea de apărare fără apărare], în vol. Magyarország és a magyar kisebbségek [Ungaria şi minorităţile naţionale maghiare], ed. László Szarka, Budapest, MTA, 2002, p.17–30; Idem, Elemzési szempontok a 20. század végi magyar nemzetfogalomhoz [Criterii de analiză a ideii de naţiune de la sfârşitul secolului al XX-lea], în vol. cit, p.189–198. 8 Expresia de societate parţial existentă indică faptul că sistemul instituţional era incomplet. Mă refer la comunitatea şi nu la grupul minoritar, nefiind vorba doar despre grupul oamenilor vorbitori de limbă maghiară, ci despre o comunitate dată, având moşteniri culturale şi naţionale comune, îndeplinind funcţiile societăţilor locale şi organizându-se conform apartenenţei la aceeaşi naţiune, care se autoedifică precum o societate minoritară. 9 În cazul în care instituţiile minorităţilor îşi îndeplinesc doar funcţia de reprezentare culturală şi nu răspund nevoilor sociale şi comunitare reale, atunci îşi pierd existenţa. Integrarea individuală a avut loc începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind o consecinţă a edificării naţiunii române din satele de catolici din Moldova, cei cu o situaţie materială mai bună fiind asimilaţi; la fel s-a întâmplat în decursul fenomenului de modernizare care a avut loc la începutul secolului la Budapesta, precum şi în cazul evreilor maghiari originari din partea slovacă a Cehoslovaciei burgheze.


16

determinat de patru niveluri: minoritatea naţională, statul majoritar, patria-mamă şi rela-ţiile internaţionale (drepturile minoritare, interesele marilor puteri, politica anti-discriminare şi de subsidiaritate a Uniunii Europene). Structura funcţionează cu atât mai eficient cu cât minoritatea maghiară din ţara respectivă s-a adaptat mai bine – prin propriile substructuri, care îşi îndeplinesc rolul (şi) în mod independent – la problemele specifice existente în cadrul propriului stat succesor. În timpul celor opt decenii, aceste comunităţi maghiare s-au dezvoltat îndepărtându-se unele de altele, precum şi de Budapesta, organi-zându-şi între timp, iar şi iar, instituţiile reprezentative care elaborau răspunsuri la problemele lor. Totodată, aceste comunităţi sunt instituţii de edificare naţională conservate, respectiv sunt comunităţi specifice, cu elite care urmează modelele de construcţie naţională, în speranţa unei autonomii naţionale şi a unui sistem politic consocial.

2. Momentele de cotitură şi etapele

2.1. Istoria maghiarilor de dincolo de graniţe se împarte în patru etape: a) În perioada interbelică, maghiarii minoritari din două state succesorale trăiau în condiţiile regatului constituţional,10 iar în alte două ţări aceştia se aflau sub tutela statală a republicii burgheze (1918–1938/1940/1941). b) După primul şi cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, aşadar după atacul asupra Iugoslaviei din perioada care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai importantă parte a teritoriilor locuite de maghiarii minoritari a revenit Ungariei. Populaţia mai tânără, pentru prima oară, iar cea în vârstă, din nou, făceau parte din naţiunea majoritară (1938/1940/41–1944). În lipsa unei revitalizări comunitare, populaţia maghiară rămasă în continuare în minoritate în Slovacia şi Ardealul de Sud a fost considerabil diminuată atât din punct de

10 Mai apoi, în ambele ţări a fost introdusă dictatura regală: în Regatul Sârbo–Croato–Sloven în 1929, iar în România în 1938.


17

vedere existenţial, cât şi în ceea ce priveşte rezervele ei de cunoştinţe despre naţiune. c) Cea de-a treia etapă este perioada sistemului socialist mondial, în cadrul căreia, exceptându-i doar pe maghiarii din Austria, toate grupurile sociale au experimentat separat variantele politicii socialiste faţă de naţionalităţi (1944–1989), diversificate pe ţări. d) În perioada de după schimbările de regim din Europa Centrală, în contextul constituirii statului de drept şi al integrării euroatlantice, au apărut nu doar diferenţieri în ceea ce priveşte interesele naţionale, ci – în cazul minorităţilor naţionale – şi conflicte legate de concepţii divergente referitoare la edificarea naţională.

Conceptual, acest lucru reiese şi din faptul că maghiarii care trăiau în România în perioada interbelică au fost numiţi „minoritate etnică”, mai apoi, după 1944, au fost desemnaţi ca „naţionalitate” ori „naţionalitate conlocuitoare”, iar după anul 1984 era utilizată tot mai des sintagma de „muncitori de limbă maghiară”. Acest tip de terminologie include şi un anumit tip de relaţii politice. Termenul de minoritate naţională desemnează faptul că se vorbeşte despre un grup social independent al unei comunităţi (naţiuni) mai mari, care a ajuns minoritar în ţara respectivă. Naţionalitatea este deja o entitate separată şi diferită de naţiune, eludând atât existenţa minoritară, cât şi prezenţa unei ţări-mamă. Expresia românească: „vorbitor de limba maghiară” nu mai redă altceva, decât diferenţa referitoare la limba vorbită.

În opinia mea, cel mai important moment de cotitură din acest interval de opt decenii – lăsând la o parte momentul de geneză reprezentat de schimbările de imperii şi tratatele de pace de după prima conflagraţie mondială – este perioada anilor 1944–1945. În timpul acestui moment de cotitură, situaţia minorităţilor maghiare s-a modificat în patru privinţe:

a) Partidele minorităţii maghiare active în perioada interbelică şi-au câştigat legitimitatea prin reprezentare parlamentară şi în administraţia locală, fiind susţinute de voturile


18

electoratului maghiar. În funcţie de aceasta, şi-au formulat concepţiile legate de politica minoritară şi îşi desfăşurau activitatea de apărare a intereselor minorităţii. Toate acestea s-au schimbat însă odată cu dispariţia monarhiilor constituţionale şi a modelului de stat al republicilor burgheze, mai precis, după dizolvarea statului de drept şi a democraţiei parlamentare. Organizaţii înfiinţate la centru, de către conducerea comunistă majoritară din ţările respective (Uniunea Populară Maghiară, Organizaţia CSEMADOK din Cehoslovacia), ori simbolizate de anumite persoane sau grupuri de intelectuali au încercat să reprezinte interesele maghiare fără să beneficieze de o atestare electorală venită din partea propriilor comunităţi. Contrar situaţiei interbelice şi celei de după 1989, în acest caz nu mai era vorba despre o politică minoritară independentă, ci de reprezentarea intereselor minoritare din sfera politicii desfăşurate faţă de maghiari de către conducerea partidului/naţiunii majoritar(e) din ţara respectivă. Comunitatea minoritară nu-şi putea defini propriile proiecte de viitor, mai mult decât atât, nu-şi alegea singură liderii şi nu-şi controla nici propriile instituţii. Prin această „politică leninistă faţă de naţionalităţi” – foarte simplificat – comuniştii (conduşi de un singur centru, conform principiilor fundamentale ale centralismului democratic) acaparau puterea, urmând apoi să rezolve şi problemele minoritare cu ajutorul internaţionalismului proletar.

b) Cea de-a doua schimbare majoră s-a datorat naţionalizării, colectivizării, respectiv confiscării averilor comunitare şi ecleziastice. Odată cu acestea, au fost considerabil diminuate poziţiile sociale şi economice ale colectivităţilor minoritare maghiare, iar instituţiile proprii acestora au devenit imposibil de menţinut în stare funcţională. Situaţia a ajuns să fie şi mai gravă din cauza faptului că din regiune au dispărut statele de drept, iar prin tratatele de pace a fost dizolvat forul internaţional competent la care se


19

puteau depune reclamaţii,11 for existent – cel puţin cu rol preventiv – în perioada interbelică. Dispariţia instituţiilor şi atomizarea au continuat datorită faptului că de la sfârşitul anilor ’40 până în 1956, practic, nu se mai puteau face călătorii cu paşapoarte personale, aşadar posibilităţile de menţinere a relaţiilor cu Ungaria au dispărut.

c) Datorită schimbărilor sociale anterior menţionate, societăţile minoritare maghiare – caracterizate până atunci de o stratificare socială completă – au devenit mult mai omogene. Au dispărut pături sociale, precum cele ale proprietarilor de pământ şi de fabrici, ale întreprinzătorilor bancari şi comerciali sau ale marii burghezii. S-au redus drastic numărul şi ponderea burgheziei şi a micilor meseriaşi. Aceste schimbări drastice au fost cauzate atât de holocaust, munca forţată şi schimbul de populaţie din partea slovacă a Cehoslovaciei (Felvidék), cât şi de naţionalizarea, transformarea conştientă a compoziţiei etnice din micile oraşe maghiare ori de lângă graniţă, precum şi de dispariţia ţărănimii înstărite. Până în anii ’50, lipsa intelectualităţii maghiare a devenit acută în toate regiunile. În plus, o consecinţă a creşterii teritoriale dintre anii 1938–1941 era şi faptul că unele teritorii au fost restituite Ungariei, iar altele nu. Pe aceste teritorii (Ardealul de Sud, Bratislava, Banatul), numărul şi poziţia socială a maghiarilor au scăzut considerabil în anii războiului. Totodată, în primul rând din cauza rolului pe care-l avea învăţământul, în teritoriile reanexate generaţia născută după 1910 a dobândit o identitate maghiară deosebit de accentuată, datorită faptului că timp de 4-5 ani a aparţinut naţiunii majoritare a statului.

d) În urma holocaustului care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar mai apoi din cauza valurilor de migraţii, evreii practic au dispărut din statele central-europene. O parte dintre germani s-au refugiat în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, o altă parte a ajuns în patria-mamă prin schimbul de populaţie ori prin „răscumpărare” din România, începând din anii 1960–1970.

11 Dreptul Uniunii Populare Maghiare la medierea insatisfacţiilor.


20

Astfel, maghiarii au rămas grupul minoritar cu numărul cel mai ridicat din regiune. Din acest motiv, maghiarii au stat în centrul atenţiei politicilor majorităţii faţă de naţionalităţi. Treptat, minoritatea etnică cu numărul cel mai mare au devenit rromii.

2.2. În continuare voi menţiona cele mai importante poziţii sociale şi politice, definitorii din punct de vedere politic pentru spaţiul de desfăşurare al maghiarilor, referitor la cele trei epoci.

În ceea ce priveşte situaţia maghiarilor din România din perioada interbelică, problema-cheie consta în faptul că, în timp ce românii au acaparat puterea politică şi administrativă din Transilvania, viaţa socială, economică şi culturală a regiunii era controlată de minorităţile care trăiau acolo (germani, evrei, maghiari). Din perspectiva funcţiilor ocupate, românii din Ardeal erau dezavantajaţi comparativ cu elitele din Bucureşti (adepţii partidului liberal), iar pentru a putea obţine poziţii economice – în lipsa mijloacelor financiare – trebuia să se apropie de capitală. În plus, pentru creşterea importanţei politice şi obţinerea influenţei naţionale, în schimbul celei regionale existente, partidul lor (Partidul Naţional) a trebuit să se unească cu Partidul Ţărănesc din Basarabia. Văzându-se prinsă între Bucureşti şi interesele româneşti, politica maghiară din Transilvania, manifestând o atitudine mai mult de apărare şi de menţinere a poziţiei, îndura anti-maghiarismul de care dădeau dovadă mai toate partidele. Concomitent, din cauza faptului că naţionalităţile formau majoritatea populaţiei urbane, nu mai putea funcţiona nici sistemul de autoguvernare, deoarece astfel ar fi devenit o bază politică pentru minorităţi în ceea ce priveşte manifestarea şi invocarea prejudiciilor.12

În perioada 1940–1944, maghiarii rămaşi în România au avut de fapt o situaţie minoritară de rang secund comparativ cu germanii, care deţineau drepturi speciale. Din cauza diviziunii

12 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România din perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.32–67.


21

Ardealului, maghiarii au devenit un fel de ostatici, iar condiţia de minoritar era definită de politica reciprocităţii.13

Elita politică maghiară din Transilvania de Nord a dorit atât o imediată integrare în structurile politice din Ungaria – existând şi necesitatea de-a căuta resurse pentru dezvoltarea regională –, cât şi păstrarea structurii instituţionale şi a poziţiilor decizionale constituite în perioada când erau minoritari.14 Acest lucru era necesar pentru a putea acţiona eficient în interesul supremaţiei naţionale ardelene.15

Problemele fundamentale ale perioadei de după cea de-a doua conflagraţie mondială se leagă de participarea la construirea sistemului social socialist şi de raporturile faţă de edificarea statului român. După 1944, căutarea unei alianţe politice nu oferea prea multe alternative. Văzând exemplul cehoslovac, partidele burgheze române au vrut să se descotorosească de maghiarii consideraţi responsabili pentru cel de-al doilea Arbitraj de la Viena. Motivele pentru care „maghiarimea” a devenit susţinătorul transformărilor politice şi sociale de tip sovietic erau: auto-organizarea orientată spre mişcările de stânga a maghiarilor din timpul administraţiei militare sovietice din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–martie 1945), nevoia înfiinţării unei baze a maselor largi pentru partidul comunist, rezultatele politicii faţă de naţionalităţi, care puteau fi prezentate la

13 L. Béni Balogh, A dél-erdélyi magyar kisebbség helyzete (1940–1944) [Situaţia minorităţii maghiare din Ardealul de Sud (1940–1944)], în Korrajz, 2003. A XX. Század Intézet Évkönyve [Anuarul Institutului Secolul XX], 2004, XX. Század Intézet, p.39–53; Idem, Dél-erdélyi magyarság 1940–1944. Kronológia [Maghiarii din Ardealul de Sud, 1940–1944. Cronologie], 2008 (http://balogh.adatbank.transindex.ro.). 14 Gábor Egry, Az erdélyiség „színeváltozása”. Kísérlet az Erdélyi Párt ideológiájának és identitáspolitikájának elemzésére 1940–1944 [„Schimbarea la faţă” a statutului de ardelean. Încercare de analiză a ideologiei şi politicii identitare a Partidului Ardelean, 1940–1944 ], Budapest, Napvilág, 2008, p.188. 15 Nándor Bárdi, A múlt, mint tapasztalat. A kisebbségből többségbe került erdélyi magyar politika szemléletváltása, 1940–1944 [Trecutul ca experienţă. Schimbările de opinie în politica maghiară din Transilvania, trecând de la statutul de minoritar la cel de majoritar, 1940–1944], în vol. Az emlékezet konstrukciói [Construcţiile memoriei], ed. Gábor Czoch, Csilla Fedinec, Budapest, TLA, 2006, p.237–293. O variantă mai scurtă cu acelaşi titlu a apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, 2006, nr. 2, p.43–72.


22

tratatele de pace, precum şi activitatea Uniunii Populare Maghiare, singurul partid politic independent maghiar care s-a putut forma din fosta organizaţie-umbrelă comunistă MADOSZ [Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România].16 Totodată, acest regim politic a desfiinţat structurile pluraliste necesare pentru funcţionarea instituţiilor specifice minorităţilor (învăţământul confesional, propria opinie publică, raportările faţă de propriile tradiţii etc.).

Tot din sfera relaţiilor faţă de sistem face parte şi problema specială deja amintită: în cazul în care nu există un cadru instituţional prin care comunitatea minoritară să-şi formuleze solicitările şi să-şi aleagă liderii, se mai poate vorbi oare despre acţiuni politice minoritare? Chiar dacă nu, interesele comunitare şi conştientizarea lor există, iar reprezentarea fundamentală a acestora poate fi posibilă numai prin acţiuni politice manifestate faţă de maghiari şi adoptate de guvernele dintotdeauna de la Bucureşti (în realitate, de centrul de partid). Acest tip de politică era însă determinată de interesele legate de politicile de siguranţă şi dezvoltare ale statului român şi nu de comuniştii maghiari. Astfel, elita culturală maghiară şi aparatul maghiar de partid, în timp ce reprezentau aşa-numitele interese maghiare, în primul rând la nivel local, simboliza în fapt şi puterea. Aşadar, acest tip de reprezentare a intereselor de „trafic de influenţă” poate fi considerată, totodată, şi un proces de legitimare.17

16 Pentru o sinteză a istoriei UPM vezi Tamás Lönhárt, Uniunea Populară Maghiară în perioada instaurării regimului comunist în România (1944–1948), Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, p.400; Érdekképviselet vagy pártpolitika. Iratok a magyar Népi Szövetség Történetéhez 1944–1953 [Apărarea intereselor etnice ori politica partidului. Documente din istoria Uniunii Populare Maghiare, 1944–1953], coord. Mihály Zoltán Nagy, Ágoston Olti, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009, p.604. 17 Despre această situaţie ambivalentă: D. József Lőrincz, Az átmenet közéleti értékei a mindennapi életben [Valorile cotidiene ale tranziţiei din sfera vieţii publice], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2004, p.67–90.


23

În anii ’80, în contextul vieţii de zi cu zi, emigrarea maghiarilor din România în Ungaria asigura într-un fel – din cauza condiţiilor limitate de acasă – posibilitatea unei mobilităţi sociale.18

2.3. În cazul minorităţii maghiare din România, divizările interne au avut loc din cauza unor polemici legate de politica identitară, politica socială şi problemele strategice ale politicii partidului existente în diverse epoci. Acestea erau în mare măsură influenţate de trăsăturile generaţionale şi regionale (Ţinutul Secuiesc, Cluj, Partium-Banat), precum şi de poziţiile sociale. (Aceste problemele vor fi tratate în capitolele 4–6).

2.4. Având în vedere toate aceste consideraţii, pe baza literaturii de specialitate din ultimele două decenii – în paralel cu istoria politică românească - voi încerca periodizarea istoriei minorităţii maghiare din România.

Perioada interbelică poate fi împărţită în şase epoci. Între decembrie 1918 – noiembrie 1920 (ratificarea Tratatului de Pace de la Trianon de către Ungaria) se poate vorbi despre epoca schimbării imperiilor. Potrivit literaturii de specialitate a vremii, acest interval, împreună cu cel care se termină în decembrie 1922 (formarea Partidului Naţional Maghiar), reprezintă perioada de pasivitate. Opinia mea este că, datorită faptului că de la sfârşitul anului 1920 au loc deja diverse convorbiri, întâlniri, acţiuni ale presei şi publicarea unor manifeste politice, iar mai apoi, prin cooperarea Partidului Naţional Maghiar şi a Partidului Popular Maghiar, va fi constituită şi Uniunea Maghiară, această perioadă poate fi considerată ca etapa de început a auto-organizării.

Perioadele următoare pot fi legate în primul rând de politica Partidului Naţional Maghiar.19 Între 1922–1926, partidul a reuşit să

18 Polemicile intelectualilor referitoare la această problemă: Lehet – nem lehet. Kisebbségi létértelmezések (1937–1987) [Interpretări asupra existenţei minoritare], ed. Péter Cseke, Târgu Mureş, Mentor, 1995. 19 Imre Mikó, Huszonkét év [Douăzeci şi doi de ani], Budapest, Studium, 1942; Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban 1923–1924 [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea


24

se integreze în sistemul politic român prin intermediul pactelor încheiate cu alte partide (în 1923, cu Partidul Poporului, condus de mareşalul Al. Averescu; în 1926, la alegerile administraţiei locale, cu Partidul Liberal; apoi, în acelaşi an, cu ocazia alegerilor parlamentare, din nou cu Partidul Poporului). Această perioadă poate fi denumită etapa politicii de pactizare. În 1927, partidul maghiar şi german fac prima şi ultima încercare de înfiinţare a unui Bloc Etnic Minoritar. Acest lucru nu corespundea intereselor germanilor, pentru care nu era bine să fie alături de maghiarii consideraţi iredentişti de către politica românească, dar nu satisfăcea nici aşteptările elitei maghiare, care trebuia să renunţe la câteva locuri parlamentare pentru această cooperare. În aceste condiţii, între 1928–1937, Partidul Naţional Maghiar s-a angajat singur în campania electorală, această perioadă fiind considerată epoca politizării independente. În afara obţinerii acestui statut electoral independent, partidul acţiona şi pe scena politică internaţională, în timp ce întreprindea demersuri de înaintare a plângerilor maghiare către Liga Naţiunilor.

În ceea ce priveşte independenţa, o altă faţă a monedei era reprezentată de faptul că partidul s-a delimitat atât de mişcarea antirevizionistă din România, cât şi de propaganda revizionistă din ce în ce mai răsunătoare a Ungariei. Ultima etapă legată de politica maghiară a epocii de 22 de ani este perioada dintre 1938–1940, când sub dictatura regală, în cadrul Frontului Renaşterii Naţionale, maghiarii din România se organizează sub îndrumarea Grupului Etnic Maghiar. În cadrul sistemului corporativ, conducerea maghiarilor este preluată de un nou grup, mai tânăr şi mai activ decât liderii PNM din punctul de vedere al politicii sociale, obţinând şi integrarea organizaţională a muncitorilor, care până atunci se aflau

căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Etnopolitika, Budapest, TLA, 2003, p.153–195; Iratok a romániai Országos Magyar Párt történetéhez. A vezető testületek jegyzőkönyvei [Documente ale istoriei Partidului Naţional Maghiar din România. Procesele-verbale ale organelor de conducere], volum îngrijit, introducere şi note de Béla György, Miercurea Ciuc–Cluj-Napoca, Pro-Print–EME, 2003, p.455.


25

în afara PNM şi erau sub influenţa social-democraţilor. În acest moment însă, liderul maghiarilor nu mai este ales din interior, în această funcţie fiind desemnat – printr-o înţelegere guvernamentală – fostul ministru de externe maghiar, Miklós Bánffy.20

În perioada de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, etapele sunt diferite în Transilvania de Nord şi în cea de Sud. În aceşti patru ani, în Transilvania de Nord pot fi deosebite 5 perioade: cele câteva zile trecute între cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi intrarea în ţară a trupelor maghiare (30 august 1940–11 septembrie 1940); perioada administraţiei militare maghiare din Transilvania de Nord (11 septembrie 1940–26 noiembrie 1940); administraţia burgheză până la ocuparea Ungariei de către trupele germane (19 martie 1944); apoi guvernul Sztójay (22 martie 1944–29 august 1944), schimbând o parte dintre prefecţii din Ardealul de Nord, a jucat scena finală a războiului; în sfârşit, în momentul ieşirii României din război şi a apropierii trupelor sovietice, a apărut pe scena operaţiunilor militare (până la începutul lunii octombrie 1944, când trupele sovietice au ocupat oraşul Cluj) guvernul Lakatos.

Din punctul de vedere al istoriei Partidului Ardelean, perioada care a trecut între octombrie 1940 (chemarea în parlament a deputaţilor ardeleni) şi mai 1941 coincide cu organizarea partidului. Până în februarie–iunie 1942, partidul încearcă să reprezinte în mod independent interesele regionale din Ardeal, fiind însă nevoit să încheie o înţelegere cu guvernul Bárdossy, potrivit căreia este acceptată prezenţa prim-ministrului în fruntea conducerii partidului, iar în schimb partidul de guvernământ (Partidul Vieţii Maghiare) nu va fi organizat în Transilvania. Aşadar, Partidul Ardelean va fi integrat în partidul de guvernământ. Cel de-al doilea moment de cotitură a avut loc în toamna anului 1943, când din cauza situaţiei

20 Despre Grupul Etnic Maghiar: Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbség politikai stratégiái (1931–1940) [Între respingere şi adaptare. Strategiile politice minoritare maghiare din România (1931–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007, p.219–237.


26

militare schimbate, conducerea acestui partid se orientează deja spre o conjunctură posibilă de după război, încercând să caute aliaţi în Transilvania. Această situaţie este întreruptă de ocuparea Ungariei de către germani (19 martie 1944), când o parte a membrilor de partid – deputaţi în parlament – îşi vor menţine poziţia de susţinere a războiului, iar cealaltă va face tatonări pentru a intra în legătură cu forţele anti-germane. Apoi, în acelaşi timp cu ieşirea României din război, această grupare înfiinţează la Cluj Consiliul Maghiarilor Ardeleni, care încearcă să determine guvernul de la Budapesta să accepte cât mai curând Convenţia de Armistiţiu.

În Ardealul de Sud, Uniunea Populară Maghiară a putut funcţiona începând din noiembrie 1940 sub conducerea lui Elemér Gyárfás, pe baza unor principii directoare care se aflau în opoziţie cu directivele democratice ale lui Pál Szász şi Áron Márton. De altfel, în mai 1944, aceştia au şi părăsit conducerea organizaţiei. Perioada de după 1945 poate fi împărţită în trei mari etape.21 Cea care începe în 1944 şi se termină odată cu constituirea Regiunii Autonome Maghiare, respectiv desfiinţarea Uniunii Populare Maghiare, apoi epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cea a lui Ceauşescu.

Prima perioadă, cea dintre 1944–1952, se împarte şi ea în trei etape: perioada revenirii aparatului de stat românesc în Ardeal (august–noiembrie 1944); funcţionarea administraţiei locale de stânga, constituită după îndepărtarea de către sovietici a administraţiei române din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–martie 1945); politica duplicitară a guvernului Groza faţă de maghiari (martie 1945–decembrie 1948), când succesul obţinut cu ocazia tratativelor de pace române, politica de apărare a intereselor

21 La această periodizare am avut în vedere clasificarea realizată de Gábor Vincze, Történetei kényszerpályák kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România, 1944–1989], volum îngrijit şi introducere de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2003, p.XV.


27

Uniunii Populare Maghiare şi prejudiciile crescânde ale maghiarilor apar împreună (probleme legate de CASBI, naţionalizarea şcolilor etc.); urmează desfiinţarea UPM şi constituirea Regiunii Autonome Maghiare (1948–1953).

În cadrul epocii socialiste, perioadă care începe cu reconsolidarea puterii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi durează până în 1956, au loc în acelaşi timp edificarea RAM şi transformările sociale din interiorul acesteia, iar în afara regiunii poate fi constatată o restrângere a utilizării limbii maghiare, degradarea sistemului cultural instituţional şi românizarea acestuia. Cea de-a doua etapă este perioada care durează din primăvara anului 1956 şi până la începutul lui 1957. În acest interval a existat o revitalizare a relaţiilor cu Ungaria: revoluţia maghiară a iniţiat mişcări şi în România, iar conducerea PMR a adoptat o nouă strategie de gestionare a problemei naţionalităţilor. Perioada 1957/1958–1961 este etapa represaliilor, respectiv a consolidării puterii. Atunci, sub pretextul luptei împotriva separatismului, are loc unirea instituţiilor maghiare independente cu cele române şi românizarea primelor (Universitatea Bolyai, instituţiile de învăţământ secundar, transformarea RAM). În cei câţiva ani care au urmat (1961–1965) au fost statornicite schimbările şi consolidate toate aceste instituţii.

În epoca Ceauşescu pot fi conturate patru perioade. Etapa dintre 1965 şi 1968 se caracterizează prin punerea pe tapet a politicii referitoare la independenţa naţională, tendinţele liberalizării şi apariţia unor noi politicieni şi grupuri de intelectuali maghiari. Următorii 4-6 ani pot fi consideraţi ca fiind de compromis în ceea ce priveşte elita maghiară, sunt înfiinţate noi instituţii şi create posibilităţi mai mari sub aspectul protejării patrimoniului cultural propriu (1968–1972/1974). Apoi, mica revoluţie culturală are loc şi în sfera de politicii faţă de maghiari, iar odată cu dizolvarea unor instituţii sunt consolidate şi tendinţele naţionaliste, manifestându-se tot mai deschis conflictele cu conducerea partidului din Ungaria (1974–1983/1986). Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor


28

’80, odată cu protestele exteriorizate în cazul Lăncrănjan, nici elita partidului maghiar nu mai este considerată de încredere, iar în documentele de partid apare din ce în ce mai des expresia de „români vorbitori de limba maghiară”.

3. Grupurile generaţionale

În continuare, trecând în revistă evoluţia elitei politice minoritare, reprezentate prin elita maghiară din România, pe parcursul a 80 de ani, voi încerca să prezint grupurile şi strategiile generaţionale. Prin această tentativă voi continua realizarea năzuinţelor apărute în ’30. Controversele din epocă erau centrate asupra următoarei întrebări: ajungând la statutul de minoritate, în ce măsură era diferită evoluţia spirituală, culturală şi sufletească a maghiarilor (utilizând o expresie actuală: progresul valorilor) de „spiritul din sfera publică” din Ungaria?22

3.1. Începând încă din anii ’30, în cadrul istoriei minorităţii maghiare, prima generaţie importantă era menţionată utilizându-se expresia de maghiarii separaţi;23 în fapt, aici era vorba despre elitele politice regionale formate înainte de 1918, rămase acasă, aşadar despre cei care s-au socializat în cadrul Ungariei dinaintea primei conflagraţii mondiale, luând parte la viaţa publică în aceste condiţii noi, ajungând de la statutul de majoritar la cel de minoritar. Politicile minoritare din perioada interbelică au fost dezvoltate în principal de către aceste persoane. În orice caz, proiectele lor de viitor se legau de speranţa revenirii Ungariei istorice. Minoritarii credeau în caracterul provizoriu al schimbării imperiilor, acceptând în fond – deşi uneori

22 O sinteză a documentelor referitoare la această problemă a fost publicată de Nándor Bárdi, A kisebbségi értelmiség önképe a második világháború előtt [Imaginea de sine a intelectualităţii minoritare înainte de cea de-a doua conflagraţie mondială], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.55–59, precum şi în studiile lui Béla Nánay, Pál Szvatkó, István Borsody, Ferenc Kende, József Venczel, Imre Mikó, Jenő Krammer în rev. cit., p.60–127. 23 Béla Nánay, A kisebbségi magyar lélek [Spiritul minoritar maghiar], în Láthatár, 1937, nr. 1, p.3–14.


29

contestându-le – dispoziţiile (şi susţinerea) guvernului de la Budapesta. În România şi Iugoslavia, liberalismul statului ungar de dinainte de Primul Război Mondial (în ceea ce priveşte situaţia naţionalităţilor şi autoguvernările) a fost comparat cu noile condiţii, evocând pentru noile elite majoritare practica liberală de la începutul secolului. Un alt grup de argumente existente în toate cele trei state era tratatul de apărare a intereselor minorităţilor, iar în cazul celor care au ieşit (mai târziu) victorioşi din război, formulările declaraţiilor naţionale din timpul Primului Război Mondial (Hotărârile de la Alba Iulia, Tratatul de la Pittsburgh).

În România se poate vorbi despre aripa de stânga şi de dreapta a Partidului Naţional Maghiar. În vremea aceea erau consideraţi – printre alţii – de orientare stânga: Károly Kós, Árpád Paál, Miklós Krenner, György Bernády, iar din cealaltă grupare făceau parte Emil Grandpierre, György Bethlen, Elemér Gyárfás, Elemér Jakabffy, Gábor Pál.24

3.2. Cea de-a doua generaţie a apărut la începutul anilor ’30, iar în presa vremii aceasta simboliza naşterea „omului minoritar”. Membrii acestei generaţii au absolvit studiile liceale după 1918, nemaiavând statutul de majoritar. Cunoşteau limba oficială, spiritul public şi procedurile oficiale de apărare a intereselor. Totodată, întreţineau legături şi cu mişcările de tineret din Ungaria din epoca respectivă.25 Modelele lor culturale erau identice cu cele ale contemporanilor din Ungaria (scriitorii populari, Endre Ady, Dezső Szabó, Béla Bartók, Zsigmond Móricz).

24 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.2–67; Idem, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–194. 25 András Bertalan Székely, A közép-európaiság eszméje a magyar tudományban, közgondolkodásban és a közművelődésben [Concepţia referitoare la Europa Centrală în ceea ce priveşte ştiinţa, ideologiile şi cultura publică maghiară], Budapesta, Népművelési Intézet, 1984, p.61.


30

Potrivit – parţial – lui Jenő Krammer, trăsăturile specifice ale acestei generaţii, referitoare la ideile de bază pe care le susţineau, pot fi redate în cinci puncte:26 a) Termenul de naţiune includea deja nu doar clasele istorice, ci şi ţărănimea şi muncitorimea. Noţiunile de „acasă” şi „patrie” au fost separate, considerându-se că patria este atât Ungaria, cât şi regiunea în care trăiau. În timpul clarificării relaţiilor cu statele succesorale, între problemele naţionalităţilor din Europa Centrală erau incluse şi propriile lor insatisfacţii. b) Noua concepţie legată de naţiune, care a determinat această generaţie să-şi îndrepte atenţia spre mediul rural şi cultura populară, i-a înzestrat cu o mai mare sensibilitate socială. Pentru aceşti oameni a devenit clar că „păstrarea identităţii naţionale” nu poate fi înfăptuită fără „emanciparea poporului”. c) Acest lucru însă necesita programe moderne de organizare socială şi economică. În concepţia lor, auto-organizarea, modernizarea economică şi socială constituia o idee centrală, indiferent de preferinţele ideologice. Dintre membrii acestei generaţii fac parte şi organizatorii mişcărilor cooperatiste minoritare maghiare. d) Prin anii ’30 a devenit clar faptul că realizarea autonomiilor naţionale nu este posibilă în condiţiile existente. Din acest motiv, procesul de solidaritate naţională s-a îndreptat, în primul rând, spre propria organizare socială (aşadar, cea maghiară), spre mişcarea cooperatistă şi formarea elitelor, precum şi spre propriul sistem instituţional. Autonomia naţională nu era pur şi simplu „oferită” de sus, într-un cadru juridic, iar acest grup generaţional a crezut că îmbinând concepţia de alianţă maghiară cu corporativismul vremii va reuşi edificarea unui sistem instituţional social care se auto-organizează.27 Despre ideologiile identitare s-a

26 Jenő Krammer, A szlovenszkói serdülők lelkivilága [Starea sufletească a tinerilor din Slovenska], Budapesta, 1935, p.77. 27 József Venczel, Metamorphosis Transylvaniae, p.65–73; idem, Művelődéspolitikai terv [Proiect de cultură politică], p.269–277; Dezső Albrecht, Társadalmunk átalakulása [Transformarea societăţii noastre], p.98–108; idem, Magyar Szövetség [Uniunea Maghiară], p.119–120, toate în Hitel. Kolozsvár 1935–1944 [Cluj, 1935–1944], volum îngrijit de Éva Záhony, Budapesta, Ed. Bethlen Gábor, 1991, p.386.


31

aflat, de asemenea, că în sens politic nu sunt capabile să depăşească diferenţele de natură etnică, având mai degrabă doar efecte cultural-literare.28 e) În această epocă, prin procesul de organizare a grupărilor elitei minoritare ca grup social, ideologiile politice au căpătat un rol decisiv.29

Cel mai simplu mod de a identifica grupările generaţionale este prin referirea la mişcările şi publicaţiile lor. În România, acestea sunt Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni], cercurile din jurul revistei Hitel [Credit], MADOSZ, precum şi participanţii la Întâlnirea de la Târgu Mureş. (Ca exemplu, menţionăm câteva personalităţi importante: Béla Jancsó, József Venczel, Imre Mikó, Sándor Vita, Béla Demeter, Áron Márton, László Bányai, Lajos Jordáky.) În ceea ce priveşte afirmarea lor în viaţa publică, aceasta a fost întreruptă de cea de-a doua conflagraţie mondială. După reanexarea Transilvaniei, ajungând în poziţii de conducere, o parte a ardelenilor au influenţat în mod serios politica Partidului Ardelean, iar după 1944 liderii MADOSZ au organizat Uniunea Populară Maghiară. Dintre cei enumeraţi mai înainte, József Venczel şi Imre Mikó, în anii ’60 au îndeplinit din nou un rol important în ceea ce priveşte viaţa ştiinţifică maghiară din România, iar Áron Márton şi-a condus biserica până în anii ’80 ca episcop romano-catolic la Alba Iulia.

28 Zsolt K. Lengyel, Auf der Suche nach dem Kompromiss. Ursprünge und Gestalten des frühen Transsil-vanismus 1918–1928, München, Ungarisches Institut, 1993, p.470; György Nagy, A kisebbségi helytállástól a közösségi desirabilitásig és vissza. A transzilvanista ideológiáról [De la fermitatea minoritară la dezirabilitatea comunitară şi înapoi. Despre ideologia transilvanistă], în vol. Eszmék, intézmények, ideológiák Erdélyben [Idei, instituţii, ideologii în Transilvania], Cluj-Napoca, Kom-Press–Polis, 1999, p.7–37; Csaba Utasi, Irodalmunk és a Kalangya [Literatura noastră şi Kalangya], Újvidék, Forum, 1984, p.208. 29 László Virt, Nyitott szívvel. Márton Áron erdélyi püspök élete és eszméi [Cu inima deschisă. Viaţa şi principiile lui Áron Márton, episcopul Ardealului], Budapesta, TLA–XX Század Intézet, 2002, p.365; Ferenc Sz. Horváth, A romániai Országos Magyar Párt viszonya a jobboldali áramlatokhoz a harmincas években [Relaţiile dintre Partidul Naţional Maghiar şi orientările de dreapta din anii 1930], în Magyar Kisebbség, 2003, nr. 3, p.368–386; Tamás Gusztáv Filep, A hagyomány felemelt tőre [Pumnalul ridicat al tradiţiei], Budapesta, Ister, 2003, p.443.


32

3.3. Socializarea de stânga a celuilalt grup generaţional poate fi încadrat în perioada anilor 1930–1940, iar în anii ’50, maghiarii din sfera politică minoritară a ţării respective au fost reprezentaţi de vechi adepţi ai orientărilor politice de stânga. În acest caz, trebuie să fiu deosebit de precaut în formularea ideilor, pentru a nu deveni limitat, deoarece aici pot fi analizate doar anumite cariere individuale, în funcţie de momentul şi locul în care persoana respectivă a îndeplinit rolul de simplu mijloc al puterii, şi perioada în care munca acestuia includea şi impunerea unor interese minoritare. Aici îi menţionez, în primul rând, pe cei care, în perioada în discuţie (din 1944 până la sfârşitul anilor ’60), au ocupat funcţii de conducere în instituţiile maghiare, iar în exterior reprezentau comunitatea maghiară. Mai mult decât atât, încă înainte de 1944, chiar înainte de războiul mondial, aceştia participau la mişcările comuniste din ţara în care trăiau (erau „ilegalişti”). În opinia lor, ieşirea din impasul existenţei minoritare şi reechilibrarea scindărilor etnice vor putea fi rezolvate prin internaţionalismul reprezentat de partidul comunist. Aceştia considerau că prin asigurarea bilingvismului şi funcţionarea sistemului instituţional cultural maghiar este asigurată şi identitatea naţională. Din cauză că, în perioada interbelică, minorităţile din România deţineau în partidele comuniste o reprezentanţă peste ponderea lor, în felul acesta nici nu prea puteau constata vreo deosebire care i-ar fi dezavantajat, iar pentru ei lezarea intereselor maghiare a însemnat o serioasă problemă de conştiinţă încă din 1945–1946, apoi la fel şi în timpul evoluţiei partidelor, la ieşirea în faţă a naţiunii majoritare, iar mai târziu, în anii ’60, cu ocazia marginalizării „cadrelor vechi din mijlocul naţionalităţilor”. Această generaţie a fost prima care, în numele idealului socialist al egalităţii în drepturi a naţiunilor şi naţionalităţilor, a pus pe tapet prejudiciile maghiarilor şi tot ea a edificat (iar în Transilvania, a ocrotit) instituţiile deja amintite, care garantau utilizarea limbii materne. Raportându-se la „tradiţiile progresiste”, acest grup generaţional a


33

realizat transformările socialiste, precum şi revitalizarea propriei societăţi minoritare.

Potrivit opiniei mele, ca personalităţi reprezentative ale acestei generaţii din România pot fi amintiţi cei din conducerea Uniunii Populare Maghiare: Gyárfás Kurkó, Sándor Kacsó şi Edgár Balogh, József Méliusz, István Nagy, László Bányai, Lajos Takács, Lajos Csőgör. Este o altă problemă, dacă aceste persoane pot fi menţionate alături de cei care făceau parte din cercul restrâns al conducerii de la Bucureşti a partidului român. În primul rând, fac referire la Alexandru Moghioroş (Sándor Mogyorós) şi Vasile Luca (László Luka), care încă de la început personificau în viaţa publică voinţa Partidului Comunist Român şi nu apăreau ca reprezentanţi ai maghiarilor.

3.4. Din următorul grup generaţional fac parte cei care au fost socializaţi în anii 1950–1960, având orientări „de stânga”, iar în a doua jumătate a anilor ’60 au devenit personalităţile-cheie în ceea ce priveşte susţinerea intereselor minoritare în cadrul sistemului. Pe motiv că în România anul 1968 are o deosebită importanţă, la modul cel mai convenabil şi cu ceva subînţeles membrii grupului ar putea fi numiţi şaizecişioptişti. Aceşti intelectuali au străbătut un drum ideologic extrem de lung, atât în ceea ce priveşte relaţiile lor cu socialismul, cât şi cu naţiunea majoritară. Astăzi, viaţa şi carierele lor sunt redate ca un mozaic şi, de cele mai multe ori, memoriile apărute – în comparaţie cu materialul arhivistic accesibil – sunt puţin cam tendenţioase. În opinia mea, confruntările şi justificările nu-şi găsesc rostul. Mult mai interesante sunt mecanismele motivaţiilor interne complexe şi logica complicată a cererii şi ofertei din sfera socializării. Prin acestea s-ar putea descoperi mecanismele după care funcţiona sistemul.

Punctele comune ale carierelor acestora sunt următoarele: a) În majoritatea lor sunt intelectuali de primă generaţie, care în anii 1950–1960 urmau deja diverse studii superioare. Au devenit apoi conducătorii unor instituţii culturale, literare ori redactori-şefi ai


34

unor organe de presă. b) Sunt buni cunoscători ai limbii şi culturii majoritare. Înţeleg relaţiile interne din cadrul organelor de partid şi pot utiliza informaţiile respective. c) Alături de propagarea ideologiei referitoare la slujirea poporului, specifică generaţiei de stânga, cunosc şi utilizează perfect limbajul aluziv din propria lor comunitate30 (un astfel de topos este cel afirmat de András Sütő: „Iarba se îndoaie...”).31 De ideologia bazată pe umanismul minoritar din anii ’30, este susţinută ideea de „demnitate a caracterului specific”, formulată de Ernő Gáll, care redă existenţa minoritară, transformând-o în calităţi umane şi culturale pozitive. d) Până la sfârşitul anilor ’60, activitatea lor referitoare la politicile faţă de maghiari din ţara respectivă este strâns legată de luptele pentru putere ale elitelor de partid. Atunci s-au făcut încercări de constituire a unui grup independent de susţinere a intereselor minoritare.

În momentul în care insuccesul acestei acţiuni devine evident, se aleg diverse strategii: protestul şi retragerea, ocrotirea instituţiilor şi a propriilor poziţii, strămutarea în Ungaria ori slujirea structurilor politice.

În România – fără pretenţia unei enumerări exhaustive – trebuie menţionaţi aici Ernő Gáll, redactorul-şef al revistei Korunk [Epoca noastră], Győző Hajdu, redactorul-şef al ziarului Igaz Szó [Cuvântul liber], Géza Domokos, directorul editurii Kriterion, scriitorii András Sütő şi Pál Bodor, Sándor Huszár, redactorul-şef al revistei A Hét [Săptămâna], precum şi Károly Király, prim-secretarul judeţului Covasna.

3.5. Datorită schimbărilor intervenite în politica culturală a regimului ceauşist după sfârşitul anilor ’60, grupurile generaţionale noi din anii 1970–1980 nu mai puteau să se integreze pe deplin în sistemul instituţional maghiar diminuat. În comparaţie cu generaţiile

30 Analiza detailată este redată de József D. Lőrincz, A kelet-európai ambivalens diskurzusról [Despre discursul ambivalent din Europa de Est], în Regio, 2002, nr. 1, p.226–248. 31 András Sütő, Gergely Pápa futamodásban, avagy régi idők kötéltáncosai, în Ibid., Csipkerózsika ébresztése, Budapest, Szépirodalmi, 1993, p.180–191.


35

anterioare, aici este vorba – şi nu doar din punct de vedere ideologic – despre o colectivitate mult mai diversă; categoric se găseau în afara retoricii de partid, creând un sistem de exprimare propriu (în discursul public şi în prezentarea publică). Aşadar, funcţionau atât în interiorul sistemului (de pildă, în redacţii şi instituţii de învăţământ), cât şi în sfera lor de auto-organizare. Astfel, în lipsa unei expresii mai adecvate, aceste tipuri de cariere şi grupări pot fi numite auto-organizatoare, ori, mai patetic, dizidenţii minoritari.

În România, la începutul anilor ’70, prin cercul de studenţi ai filosofului György Bretter începe căutarea unui nou limbaj filosofic care, după un timp, nu se mai încadra în limitele de publicare ale revistei Korunk şi ale editurii Kriterion. (Studenţii lui Bretter erau: scriitorul Vilmos Ágoston, scriitorul şi filosoful Péter Egyed, filosoful Vilmos Huszár, filosoful Gusztáv Molnár, lingvistul N. Sándor Szilágyi, filosoful Miklós Tamás Gáspár).32 Manifestările politice au început în 1977–1978, odată cu scrisorile de protest şi memoriile adresate centrului de partid şi lui Ceauşescu, redactate după revolta minerilor din Valea Jiului de către intelectualii epocii precedente: Károly Király, Lajos Takács, András Sütő. Apoi, în 1978 şi în 1989, odată cu tipărirea publicaţiei Erdélyi jelentés [Raport din Transilvania] Sándor Tóth şi Zádor Tordai au vizat opinia publică occidentală şi presa ilegală din Ungaria. Rezistenţa activă s-a născut în 1982, în momentul tipăririi numărului 8 al revistei samizdat Ellenpontok [Contrapuncte].33 Publicaţia, redactată de Károly Antal Tóth, Attila Ara-Kovács şi Géza Szőcs, a devenit cunoscută maghiarilor din România, în primul rând, prin intermediul emisiunilor de la Radio Europa Liberă. După descoperirea şi pedepsirea redactorilor, Ara-

32 Volumul lor comun: Szövegek és körülmények [Texte şi circumstanţe], volum îngrijit şi introducere de György Bretter, Bucureşti, Kriterion, 1974, p.121. 33 Colecţia ediţiei noi Ellenpontok. Documentele au fost pregătite pentru publicare de Károly Antal Tóth; idem, Az Ellenpontok rövid története [Scurta istorie a revistei Ellenpontok], p.5–20; Géza Szőcs, Tizenkét képkocka a nyolcvanas évek elejéről [Douăsprezece cadre de film de la începutul anilor 1980], p.349–354; Attila Ara-Kovács, Tétova ellenállás. Román ellenzék, magyar szamizdat [Opoziţia şovăielnică. Opoziţia română şi samizdatul maghiar], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2000, p.355–364.


36

Kovács şi Tóth au fost nevoiţi să emigreze în Ungaria. Aici, primul a înfiinţat Agenţia de Presă Maghiară Transilvăneană, care între 1983–1989 a trimis agenţiilor de presă occidentale mai multe sute de ştiri conţinând informaţii reale despre Ardeal.

La fel cum geneza revistei Ellenpontok poate fi legată de posibilităţile tot mai reduse ale Cercului Ady din Oradea, şi constituirea cercului LIMES, organizat de Gusztáv Molnár, care a funcţionat între 1984–1986, e legată de posibilităţile de publicare lipsite de perspective. Molnár era redactor la Kriterion şi a invitat în locaţii diferite autori cu potenţial, în vederea polemizării pe marginea unor subiecte importante care vor apărea cu mare probabilitate după decăderea regimului, aşadar importante din punctul de vedere al proceselor din Europa Centrală şi al maghiarilor de pretutindeni. (Participanţii la dezbateri au fost: Sándor Balázs, Gáspár Bíró, Péter Cseke, Éva Cs. Gyímesi, Ernő Fábián, Levente Horváth, Csaba Lőrincz, Gusztáv Molnár, Levente Salat, N. Sándor Szilágyi, András Visky). În casa organizatorului cercului, Gusztáv Molnár, s-a făcut o percheziţie în 1986, iar mai târziu acesta a plecat definitiv în Ungaria. Din acest cerc a făcut parte Sándor Balázs, care în 1989 a publicat o revistă samizdat cu titlul Kiáltó Szó [Glasul care strigă], apărută în doar două numere.

Din 1980, la Miercurea Ciuc a funcţionat sub diverse denumiri Grupul de Antropologie Culturală, cu participarea sociologilor din localitate. Atunci s-au pus bazele cercetării condiţiei minoritare din perspectivă cotidiană, precum şi ale analizei funcţionării instituţiilor, care după 1989 a generat serioase polemici. Oficial, grupul a publicat în suplimentul intitulat Tett [Fapt – Prescurtarea temelor predilecte ale publicaţiei: Természet–Ember–Tudomány–Társadalom (Natură–Om–Ştiinţă–Societate)] al săptămânalului A Hét, precum şi la editura Kriterion. (Importanţi membri ai cercului erau: A. Zoltán Biró, Julianna Bodó, József Gagyi,


37

D. József Lőrincz, Sándor Oláh, Zoltán Rostás, Endre Turós).34 Tot în anii ’80 a funcţionat la Sfântu Gheorghe, în condiţii semi-legale, cercul de teoria ştiinţei, sub conducerea lui Levente Salat, aceasta fiind societatea de lectură a intelectualilor locali. Niciunul dintre aceste cercuri nu s-a ocupat direct de problemele politice; erau însă considerate „adunări argumentative” care, în cea de-a doua jumătate a anilor ’80, au determinat deja stilul şi tematica discursurilor ne-publice ale intelectualilor maghiari din România, iar mai apoi şi disputele publice ştiinţifice de autocunoaştere de după 1989.

4. Raporturile faţă de propria organizare socială

În acest subcapitol voi încerca elaborarea unei analize referitoare la caracterizarea modului în care grupurile generaţionale prezentate mai înainte au reflectat asupra organizării propriei societăţi şi la relaţiile dintre politica minoritară şi societate.35

4.1. În Transilvania, afilierile politice de dinainte de 1918 nu au avut mare relevanţă. Importantă a devenit nu apartenenţa la una din cele două mari grupări de partide (Partidul Muncii şi Partidul Independent), ci dacă anumite poziţii de putere (deputat, funcţii de conducere în cadrul unor autorităţi) au fost ocupate şi înainte, sau numai după 1918. Dar de fapt nici aceste clivaje nu au influenţat în mod deosebit strategiile de acţiune.

O altă deosebire provine din unele divergenţe de opinii referitoare la sfera de activitate; aşadar, interesele elitelor minoritare trebuie delimitate în funcţie de preocupări: culturale, politice, economice.

34 Despre istoria şi cercetările întreprinse de GAC vezi pagina web: www.topnet.ro/wac. 35 Încerc să caut abordări şi cadre legate de cercetare şi nu doresc să redactez un fel de dogmă, ceea ce este valabil pentru tot studiul de faţă. Cercetările referitoare la detalii ar putea avea în continuare scopul de-a prezenta sistemele relaţionale trasate până acum conform logicii lor interne. Pentru acest lucru însă, mai întâi este nevoie de asamblarea elementelor exterioare diverse, ceea ce voi încerca să fac în subcapitolele care urmează.

http://www.topnet.ro/wac


38

Grupărilor de mai sus le pot fi alăturate următoarele diviziuni strategice: au existat persoane care şi-au imaginat că organizarea maghiarilor trebuie începută de jos, antrenând păturile sociale largi, iar în opinia altora, sarcina politizării le revenea claselor sociale istorice, deoarece acestea dispun de cultura politică şi de baza existenţială necesară (ultimele condiţii sunt indispensabile datorită faptului că în funcţiile politice de conducere a minorităţii trebuia să ajungă oamenii de încredere, care nu puteau fi îndepărtaţi de la liniile directoare trasate de Budapesta). Toate acestea reies mai cu seamă din controversele apărute în jurul alegerii preşedintelui PNM.36 Era vorba despre György Bernády – originar din Târgu Mureş, prezentat ca adept al modernismului şi al ideologiei democratice, susţinător al clasei de mijloc, al evreilor maghiari, iar într-o manieră potenţială chiar şi al social-democraţiei –, în opoziţie cu István Ugron şi György Bethlen. Aceştia din urmă, fiind susţinuţi de aristocraţie, de vechile elite ale judeţelor şi de Biserică, s-au prezentat de asemenea ca unificatori ai maghiarilor. În timp ce Bernády şi adepţii lui s-au bazat însă pe o imagine pluralistă şi dinamizatoare a Ardealului şi a societăţii maghiare, asumându-şi obligaţii în ceea ce priveşte modernizarea României şi edificarea fundamentată pe propriile valori, Emil Grandpierre şi György Bethlen reflectau asupra conservării statutului social al naţiunii maghiare unitare, luptând împotriva acuzelor referitoare la iredentism, respingând bolşevismul, susţinând necesitatea conservării condiţiilor sociale

existente. La cumpăna secolelor, iar mai apoi în perioada interbelică, în

Ungaria erau sesizabile tensiunile existente între enclavele modernizatoare (răspândind cultura în rândul maselor din marile oraşe) şi sistemul instituţional organizat pe clase sociale. De la

36 Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–194.


39

mijlocul anilor ’20, în interiorul societăţii minoritare maghiare din România – separată de Ungaria – aceleaşi tensiuni cauzate de nevoia de modernizare au fost subordonate temerilor manifestate faţă de politica minoritară română discriminatorie în lupta pentru poziţii. Toate s-

au întâmplat sub umbrela şi în numele păstrării unităţii.37 În cadrul dezbaterilor legate de organizarea maghiarilor,

aripa de dreapta şi cea de stânga, respectiv cei care se ocupau de formularea opiniilor elitelor culturale şi politice, s-au contrazis referitor la trei subiecte. Primul era prioritatea organizării: ce este mai important, unitatea maghiarilor sau unitatea tuturor vorbitorilor de limbă maghiară? Prin cea din urmă formulare se înţelege organizarea muncitorimii şi a evreilor maghiari. Aceasta însă nu numai că ar fi periclitat rolul conducător al „claselor istorice”, menţinut şi în circumstanţele condiţiei de minoritar, ci se opunea antisemitismului şi atitudinii manifestate împotriva bolşevismului, existente în opinia publică a vremii din România şi Ungaria deopotrivă. Cel de-al doilea subiect era legat de problema integrării teritoriale: lupta pentru influenţă a reprezentanţilor politici şi a organelor de presă din Partium, Cluj şi Ţinutul Secuiesc, cu scopul de a-şi poziţiona cât mai bine interesele regionale în interiorul sistemelor instituţionale politice şi sociale, precum şi în cadrul opiniei publice. În ceea ce priveşte acest lucru, Clujul a obţinut şi şi-a menţinut rolul „de capitală”. Cel de-al treilea mod de interpretare s-a conturat în jurul funcţiei referitoare la politica minoritară a Partidului Naţional Maghiar. Conducerea partidului a considerat că reprezentarea concomitentă a unui partid politic şi a intereselor

37 Acest lucru se reflectă foarte bine, pe de o parte, în imaginea socială minoritară diferită a presei de divertisment şi bulevardiere, iar pe de altă parte, în cea a cotidienelor naţionale. Dispariţa revistei Napkelet [Zori de zi] (1922), schimbarea tonului burghezo-radical al ziarului Keleti Újság [Ziarul oriental] (1924) – sunt semne care atrag atenţia asupra acestor transformări şi subordonări. Apoi, între 1935–1940, organul de presă clujean intitulat Független Újság [Ziar independent] încearcă din nou să pună pe tapet nevoia culturii de masă burgheze, aşezând-o în centrul atenţiei publice. Trebuie menţionat faptul că în marile oraşe din Partium – Timişoara, Arad, Oradea – acest lucru este în permanenţă definitoriu.


40

minorităţilor naţionale maghiare este compatibilă şi legitimă. Referitor la această ultimă competenţă legată de cvasi-autoguvernare, a existat de la început o incertitudine legată de întâietatea propriilor interese ale membrilor grupului parlamentar, ori chiar compromisurile politicii partidului, comparativ cu interesele comunităţilor locale maghiare. Ori de câte ori interesele de partid erau plasate pe primul loc, ca mijloc de apărare împotriva protestelor a fost ut

ologie literară, o „couleur locale” reprezentată de Korn

minoritare şi planurile de autonomie formulate în apărarea

ilizată „retorica unităţii” şi stigmatul „trădării de neam”. Elita minoritară din anii ’20 nutrea visuri revizioniste, dar în

mod public şi-a fixat ca obiectiv politic autonomia naţională. Pentru aceasta, în Ardeal au fost elaborate diverse proiecte concrete de autonomie.38 O viziune alternativă era cea de politică regională şi construcţia unor ideologii culturale. În Ardeal a apărut transilvanismul, în Rutenia Carpatică ideologia originării, în Regiunea Subcarpatică (partea slovacă a Cehoslovaciei) slovenismul, iar în Voivodina, ca ide

él Szenteleky. În 1928, transilvanismul politic a ajuns însă în impas:

partenerul român majoritar din Ardeal, dobândind puterea, a întărit rândurile celor care doreau edificarea statului naţional unitar român şi nu regionalizarea. În continuare, această ideologie nu mai putea funcţiona în mijlocul maghiarilor decât ca orientare cu accente cultural-literare. Nu se poate vorbi despre o viziune politico-socială internă a transilvanismului. În cazul în care s-ar face totuşi acest lucru, ar trebui formulată constatarea succintă, potrivit căreia adepţii acestei ideologii reflectau la o societate arhaizantă, în care domnea pacea între clasele sociale. Totodată, atunci când proiectau organizarea propriei colectivităţi, diversele proiecte de legi

38 Nándor Bárdi, A szupremácia és az önrendelkezés igénye. Javaslatok, tervek az erdélyi kérdés rendezésére (1918–1940) [Nevoia de supremaţie şi autodeterminare. Propuneri şi proiecte pentru o rezolvare a problemelor din Ardeal (1918–1940)], în Források és stratégiák [Surse şi strategii], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 1999, p.29–113.


41

intereselor acesteia aveau în vedere doar opoziţia faţă de societatea majoritară.39

În anii ’30, căile existente în interiorul grupurilor generaţionale s-au despărţit în mai multe ramuri. Cei din elita politică au aşezat în centrul atenţiei şi pe mai departe problema păstrării poziţiilor, acordând însă o mai mare atenţie integrării mişcărilor de tineret, precum şi argumentărilor politice fundamentate din punct de vedere profesional.40 Începând cu anii ’20 s-a reorganizat viaţa culturală: editura Erdélyi Szépműves Céh, revista Erdélyi Helikon, cotidianul Ellenzék [Opoziţia] şi-au schimbat orientarea, s-au operat modificări în trupele de teatru, respectiv în susţinerea activităţii teatrale.

În paralel cu acestea a fost generată o „umbrelă” ideologică a comunităţii, care era adepta societăţii închise, organizate pe baze naţionale, şi care excludea contradicţiile sociale. Elevii din învăţământul secundar maghiar din a doua jumătate a anilor ’20 – studenţii anilor ’30 – au fost socializaţi deja în cadrul acestui proiect de viitor.41

4.2. Despre cadrul de socializare a celui de-al doilea grup generaţional, care a creat conceptele de „om minoritar”, „etică minoritară” şi „societate minoritară”, am mai vorbit (3.2.). Conform

39 Csaba Zahorán, Az erdélyi autonómia tervek fogalmi összehasonlító elemzése [Analiza comparativă a noţiunilor referitoare la proiectele de autonomie din Transilvania], manuscris inedit, 15 p. 40 Aici, în primul rând, trebuie menţionată activitatea biroului de traduceri Juventus şi a lui István Sulyok. În cadrul acestui cerc s-a născut Erdélyi magyar évkönyv [Anuarul maghiar din Transilvania], editat în 1931 de István Sulyok şi László Fritz. În cadrul PNM, Elemér Jakabffy era reprezentantul cel mai ambiţios atât al colectării datelor referitoare la minorităţi, cât şi al susţinerii activităţii referitoare la secţia de tineret. 41 Despre aceasta, la modul cel mai detaliat şi mai extins, a scris Péter Cseke în studiile sale care abordează problemele legate de revista Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni] şi de redactorii acesteia. Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták, 1930–1940 [Tinerii ardeleni. Documente şi polemici, 1930–1940], ed. Péter Cseke şi Ferenc László, Bucureşti, Kriterion, 1986; Péter Cseke, Metaforától az élet felé. Kisebbségi értelmiség – kisebbségi nyilvánosság [De la metaforă spre viaţă. Intelectualitatea minoritară – sfera publică minoritară]. Bucureşti–Cluj-Napoca, Kriterion, 1997; idem, Vigyázó torony. Beszélgetések Debreceni Lászlóval [Turnul de veghe. Convorbiri cu László Debreceni], Bucureşti, Kriterion, 1995.


42

acestuia, organizarea societăţii are la bază solidaritatea naţională, iar cu ajutorul acesteia este concepută modernizarea socială şi economică. Spiritualitatea anilor ’30 – chiar dacă nu a întregii generaţii, deoarece autorul a studiat înainte de 1918 – a fost redată de István Sulyok în legătură cu definiţia societăţii minoritare: „[...] minoritatea naţională este o grupare socială care include personalitatea complexă a membrilor ei. Aceştia vieţuiesc – în sensul cel mai larg – în mijlocul celor mai strânse comunităţi ale societăţii. Această comunitate este elementul lor vital, ea produce valorile sociale adoptate de membrii ei: în ea se manifestă şi se dezvoltă limba şi cultura, se formează obiceiurile şi concepţiile lor despre lume... Unul dintre reperele cele mai importante după care se recunosc aceste comunităţi este faptul că încearcă mereu să se îngrijească de toate nevoile membrilor.[...] minorităţile naţionale, ori mai corect zis, naţiunile minoritare, datorită dogmei legate de naţiune, sunt private de posibilitatea de a utiliza prin dreptul public şi în propriile scopuri naţionale o parte – cât de minusculă – a puterii principale de stat, în schimb, pentru satisfacerea nevoilor naţionale, pot fi aplicate într-o formă mai mult sau mai puţin liberă manierele de organizare socială cu sferă destul de largă şi care pe termen lung nu pot fi îngrădite de dispoziţii emise de putere”.42

În cea de-a doua jumătate a deceniului, Sándor Kacsó avea proiecţii despre viitor asemănătoare cu cele ale lui Sulyok, cu toate că din punct de vedere ideologic se situa pe poziţii diametral opuse faţă de acesta: „Constituirea independenţei noastre interioare, rezistente la toate vicisitudinile, depinde de formarea spiritualităţii noastre populare. Astăzi, în lupta de autoapărare naţională nu vor putea rezista cu succes indivizii, nici unele clase sociale, ci doar împreună, tot poporul. [...] Aşadar, în conştiinţa colectivă trebuie integrat faptul că marile probleme ale dăinuirii maghiarilor din Transilvania, respectiv din România – în sensul obişnuit al cuvântului şi în opoziţie 42 István Sulyok, A kisebbségi kérdés szociológiai oldala [Latura sociologică a problemei minoritare], în Erdélyi Múzeum, 1931, nr. 4–6, p.170–181.


43

cu concepţia noastră istorică de până acum – nu sunt cele politice. Mai degrabă şi pe primul loc, acestea sunt sarcini referitoare la cultura naţională, deoarece ele reprezintă cele mai însemnate premise ale desăvârşirii libere şi eficiente a transformărilor noastre sociale. De-a lungul istoriei noastre, ideea de naţiune a fost în întregime reevaluată, iar în cazul în care va fi ca un imperativ al timpului să impună într-adevăr sensul de naţiune-popor, atunci acest lucru este vital şi actual, acum şi aici, în destinul nostru minoritar”.43

În ceea ce priveşte organizarea economică, în centrul atenţiei s-a aflat mişcarea cooperatistă, iar în domeniul politicii sociale, educaţia maselor şi crearea unei clase de mijloc a noilor intelectuali. În acest sens, tinerii talentaţi din mediul rural trebuiau transformaţi în noua „intelectualitate a satelor”. Apoi, din copiii claselor de mijloc de la sate putea fi formată noua intelectualitate minoritară. Aceasta trebuia să fie o pătură socială elitistă, deţinătoare a eticii minoritare, care ar fi avut menirea slujirii poporului. Toate acestea trebuiau realizate prin educarea naţiunii.44 Locaţiile procesului de educare trebuiau să fie şcolile confesionale şi colegiile universitare ale bisericilor din Cluj, iar organele de presă erau revistele Erdélyi Fiatalok, Erdélyi Iskola [Şcoala transilvană] şi Hitel. Această ideologie, definită de elemente social-creştine corporative, se asemăna prin multe cu cea a grupărilor de tineret conservator-reformiste din rândul intelectualilor din Ungaria. Doar că în Ardeal, spiritul referitor la ideea slujirii poporului se lega fundamental de credinţa religioasă

43 Sándor Kacsó, Kisebbségi jövőnk útja [Căile viitorului nostru minoritar], în Erdélyi Magyar Évkönyv [Anuarul maghiar din Transilvania], ed. Sándor Kacsó, Braşov, „Brassói Lapok”, 1937, p.178–179. 44 Scopul educării naţiunii este volatilizarea din spiritul public a unor erori legate de caracter, precum diminuarea valorilor, umilinţa, falsa independenţă şi egoismul urmărit ca scop în sine, iar în locul acestora se urmărea cultivarea smereniei, a respectului faţă de celălalt, a sentimentului comunitar. Nándor Bárdi, A prófétai nemzetszemlélet Tavaszy Sándor, Makkai Sándor, Imre Lajos munkáiban [Ideea de naţiune profetică în lucrările lui Sándor Tavaszy, Sándor Makkai, Lajos Imre], manuscris inedit, p.11.


44

individuală. Concepţia profetică despre naţiune, generată de teologii protestanţi ai generaţiei anterioare (Sándor Makkai, Sándor Tavaszy, Lajos Imre, István Kecskeméthy) a definit, în mod fundamental, raporturile morale ale acţiunilor comunitare. Punctul de plecare al acestui principiu constă în faptul că istoria se află sub controlul lui Dumnezeu, iar din acest motiv existenţa minoritară se transformă în responsabilitate şi vocaţie care trebuie asumate de individ.45

4.3. Grupul generaţional de orientare stânga, apărut în România în anii ’30, era compus din două facţiuni. Pe de o parte, a fost alcătuit din gruparea celor care făceau parte din MADOSZ şi revista Korunk, aflaţi sub conducerea lui Gábor Gaál, iar mai apoi, începând cu a doua jumătate a anilor ’40, din Uniunea Populară a Maghiarilor, ilustrată de nume reprezentative, precum Edgár Balogh, László Bányai şi József Méliusz, dar şi din activiştii organizaţiilor de partid din localităţile cu populaţie maghiară din Transilvania. Celălalt grup de stânga, social-democraţii, au ocupat un loc mult mai puţin remarcat în memoria istorică, trăind a unui destin vitregit din cauza

45 În acest sens, valorile concepute ca principii de viaţă decisive sunt: în locul asupririi, slujirea, în locul egoismului, sacrificiul, în locul intereselor personale, cele comunitare, iar în locul realului uman (impunerea intereselor), menirea individului (slujirea). În afara notei de mai sus, referitoare la manuscris, mai vezi următoarele surse: Sándor Tavaszy, A szociális és gazdasági törekvések theologiai-etikai megítélése. (A szocializmus és a kommunizmus.) [Consideraţii teologico–etice asupra unor aspiraţii sociale şi economice. (Socialismul şi comunismul)], Cluj–Kolozsvár, Minerva, 1931; idem, Az igazi kritikai nemzetszemlélet [Concepţia critică adevărată despre naţiune], în Pásztortűz, 1933, p.170–171; idem, Nemzeti létünk kérdései. A prófétai nemzetszemlélet [Concepţia profetică despre naţiune], în Pásztortűz, 1936, p.435; Lajos Imre, A protestantizmus és a proletariátus [Protestantismul şi proletariatul], Cluj–Kolozsvár, Minerva, 1932; idem, Hivatás és élet [Vocaţie şi viaţă], Kolozsvár–Cluj, Minerva, 1938; Sándor Makkai, Magunk revíziója [Autorevizuirea noastră], Kolozsvár, Erdélyi Szépműves Céh, 1931; Dezső László, A kisebbségi élet ajándékai [Darurile vieţii minoritare], volum îngrijit, introducere şi note de Péter Cseke, Cluj-Napoca, Minerva, 1997; József Venczel, Erdélyi föld – erdélyi társadalom [Pământ transilvan – societate ardeleană], Budapesta, KJG, 1988, p.144–179; Imre Mikó, Az új erdélyi magyar nemzedék feladatai. A román állam keretében [Atribuţiile noii generaţii maghiare din Transilvania în cadrul statului român], în Magyar Út, 1 februarie 1935, p.5–8; idem, Fiatalságunk hitvallása. Mikó Imre programbeszéde Székelyudvarhelyen, 1937. december 14-én [Credinţa tineretului nostru. Discursul electoral al lui Imre Mikó la Odorheiu Secuiesc în data de 14 decembrie 1937], în Magyar Kisebbség, 1938, nr. 1, p.32–36.


45

influenţei reduse pe care au avut-o atunci şi mai târziu, desfăşurând activităţi care nu erau tematizate în viaţa publică minoritară. Acestui cerc i-au aparţinut István Lakatos, Lajos Jordáky, Géza Pásztai, Ferenc Bruder, Tibor Dáné. Ambele cercuri erau definite de viziunea socială a emancipării „păturilor muncitoare”. În cadrul acestei viziuni-proiect, progresul naţional şi social se manifesta în paralel cu obiectivul egalităţii. În timp ce, până în 1938, apoi între 1940 şi 1943, social-democraţia a reuşit să funcţioneze mai mult sau mai puţin legal, organizaţia MADOSZ a rămas şi înainte de 1938 la periferia vieţii publice maghiare din România. Apoi, după 1940, „elementele” bănuite ca fiind comuniste au fost sistematic urmărite. După toamna anului 1944 au intervenit schimbări în poziţia celor două facţiuni. Foştii MADOSZ-işti, prin intermediul UPM, au înfiinţat noi organizaţii politice de masă, iar social-democraţii în doi ani au ajuns la periferie. În timp ce comuniştii aflaţi la conducerea UPM erau convinşi de faptul că pentru asigurarea drepturilor naţionalităţilor este nevoie de acapararea puterii politice şi orice poate fi subordonat acestui lucru, social-democraţii se agăţau cu disperare de ideea menţinerii unui sistem instituţional naţional (de pildă, mişcarea cooperatistă maghiară). O altă deosebire importantă consta în faptul că UPM a început să funcţioneze pe baza principiului centralismului democratic, iar partidul social-democrat şi-a mai păstrat pentru o vreme caracterul democratic în interior şi independenţa organelor regionale.

Instaurarea în România a transformărilor sociale de tip sovietic a depăşit toate încercările de auto-organizare cu orientare de stânga ale maghiarilor. În ceea ce priveşte imaginea formată despre propria societate, cele mai marcante deosebiri sunt între convingerile lui István Lakatos şi cele ale lui László Bányai. În timp ce pentru primul condiţia fundamentală a păstrării identităţii naţionale era independenţa sistemului instituţional minoritar, la Bányai, în numele politicii leniniste faţă de naţionalităţi, acest factor s-a limitat la utilizarea limbii şi la constituirea culturii socialiste de limbă maternă,


46

susţinută de lupta de clasă.46 Principiul slujirii poporului, a cărui geneză non-teologică se leagă de Edgár Balogh şi de mişcarea Sarló [Secera], devine o noţiune centrală şi în cazul acestui grup. Doar că de această dată nu i se mai alătură şi un conţinut moral, teologic, ci pleacă de la nevoile comunitare şi tradiţiile culturale, ori, în cazuri mai grave, funcţionează ca o formulă retorică a persoanei autoidentificate ca reprezentant al intereselor comunităţii.

4.4. Următoarea generaţie de stânga, cea din anii 1960–1970, diferă de gruparea „ilegaliştilor” – dincolo de condiţiile socializării – în primul rând prin faptul că se identifică mult mai repede în interiorul sistemului instituţional decât un reprezentant al intereselor comunitare al politicilor faţă de maghiari din cadrul statului. Potrivit acestora, ei sunt reprezentanţii maghiarilor din România, iar sistemul ideologic socialist, ca retorică şi cadru de acţiune, joacă un rol secundar. Între 1956–1960, în politica faţă de maghiari a statului român a intervenit o schimbare importantă. Noua elită maghiară din România, adeptă a politicii leniniste faţă de naţionalităţi, aflată sub efectul celui de-al XX-lea Congres al PCUS şi al destalinizării din Ungaria, încearcă să elaboreze o şi alternativă de stânga de dezvoltare autonomă în propriile instituţii (de pildă, Regiunea Autonomă Maghiară, Universitatea Bolyai), alături de ideologia de partid trasată de Gheorghiu-Dej. Devine evident faptul că drepturile lingvistice nu asigură păstrarea identităţii minoritare, pentru acest lucru este nevoie de instituţii separate. Doar aceste instituţii pot ajunge în afara controlului statului în privinţa politicii faţă de maghiari. Astfel se pot naşte grupuri de reţele care pot impune interesele naţionalităţilor, care pot genera concepţii politice

46 Lakatos István visszaemlékezései [Memoriile lui István Lakatos], manuscris, p.51, Jakabffy Elemér Alapítvány Kortörténeti Gyűjteménye (JEA KGY) [Colecţia de documente Fundaţia Jakabffy Elemér], K, p.70; idem, Emlékirat [Memoriu], manuscris, p.74; JEA KGY, K 101; idem, A Romániai Szociáldemokrata Párt rövid története [O scurtă istorie a Partidului Social-Democrat din România], vol. I–II, manuscris, 200+206 p.; JEA KGY, K 186, K 187; László Bányai, A magyarság a Duna völgyében [Maghiarii din Valea Dunării], Cluj, 1938; idem, Hosszú mezsgye. Esszék, jegyzetek 1928–1968 [Brazda lungă. Eseuri şi note], Bucureşti, Kriterion, 1970.


47

cvasiminoritare. Perioada 1958–1965–1968 poate fi interpretată în felul următor: în vederea păstrării omogenităţii ideologice, în sistemul instituţional se petrece o uniformizare naţională. Acapararea puterii de către Ceauşescu şi consolidarea acesteia în 1968, nu duce doar la rotaţia cadrelor şi la schimbări administrative, ci atrage după sine şi faptul că, în interesul integrării elitei maghiarilor consideraţi – de această dată – şi ca o problemă de securitate naţională, se creează noi posibilităţi de organizare instituţională pentru aceştia. În schimb, în urma consolidării puterii noului conducător al partidului, după 1972–1973, este reluată şi politica de omogenizare, de edificare a statului naţional. În paralel, acest lucru atrage după sine limitarea funcţionării sistemului instituţional existent, precum şi degradarea învăţământului cu predare în limba maghiară şi îngrădirea utilizării limbii materne.47

Acest grup al elitei - reprezentat din punct de vedere ideologic de Ernő Gáll şi András Sütő, dincolo de accentuarea unor imperative umaniste de stânga, cu referire la descoperirea tradiţiilor, „demnitatea specificului” minoritar şi egalitatea drepturilor culturale – a luptat în anii ’80 împotriva desfiinţării instituţiilor. În a doua jumătate a acestui deceniu, până şi asigurarea utilizării limbii maghiare a fost în pericol. În paralel cu revitalizarea tradiţiilor burgheze române au început şi cercetările în ceea ce priveşte continuitatea trecutului maghiar din Transilvania. În această situaţie, aproape fără voia ei, elita maghiară revine la edificarea identităţii naţionale din perioada interbelică, oferind o alternativă

47 Gábor Vincze, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni törté-netéből [Iluzii şi decepţii. Capitole din istoria maghiarimii din România de după cel de-al doilea război mondial], Miercurea Ciuc, Státus, 1999, şi idem, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944–1989 [Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România, 1944–1989] pe http://vincze.adatbank.transindex.ro/; Történeti kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România, 1944–1989], selecţia documentelor, introducere şi note de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2003.

http://vincze.adatbank.transindex.ro/


48

faţă de noua edificare a identităţii române, începută în deceniul al şaptelea. Alături de mişcările etnografice şi de cele referitoare la cunoaşterea patriei, de acţiunile pentru protejarea artei populare şi a patrimoniului cultural – considerate expresii ale culturii naţionale –, manifestate încă din anii ’60, un important subiect va fi şi transformarea societăţii urbane din Transilvania.48 În cadrul acesteia, dezvoltarea rapidă a oraşelor şi conştientizarea schimbărilor referitoare la naţionalităţi, apărute „printre rânduri”, semnifică cea mai însemnată manifestare ideologică de natură sociopolitică a acestui grup. Totodată, medierea şi – după posibilităţi – continua reproducere a identităţii comunitare prin intermediul unor instituţii maghiare a avut, din punctul de vedere al politicii sociale, cea mai mare influenţă asupra maghiarilor din România.

4.5. Spre deosebire de reţelele generaţionale precedente, grupările intelectuale din anii ’80, a căror existenţă a fost tolerată în cadrul sistemului instituţional minoritar, au funcţionat în afara câmpului vizual politic naţional (al ierarhiei de partid şi de stat). În atenţia politicului au ajuns doar cei care au luat parte şi la activitatea unor organizaţii ilegale (Ellenpontok [Contrapuncte], cercul Limes, Kiáltó Szó [Chemare]). Evident, acest lucru nu înseamnă că nu au existat legături între reprezentanţii oficiali ai maghiarilor şi cei care se organizau în afara sistemului (un bun exemplu este oferit de activitatea de menţinere a relaţiilor întreprinsă de Géza Domokos, directorul editurii Kriterion, József Aradi, redactorul revistei Korunk, precum şi de Sándor Balázs şi Sándor Tóth, profesori universitari din Cluj).

Textele considerate disidente utilizează două maniere de argumentare. Scrisorile de manifest din anii ’70 au revendicat aplicarea normelor politice socialiste faţă de naţionalităţi. În anii ’80,

48 O trecere în revistă a literaturii fragmentar apărute în Korunk, diferite anuare şi volumele revistei Változó társadalom [Tranziţii sociale]: András A. Gergely, Nemzetiség és urbanizáció Romániában [Naţionalitate şi urbanizare în România], Budapesta, Héttorony, 1988, p.93.


49

acest lucru s-a schimbat cu totul.49 Problemele minorităţii maghiare din România nu au rămas în interiorul graniţelor ţării, ci au ajuns din ce în ce mai des în faţa unor foruri internaţionale. Cu aceste ocazii au lipsit trimiterile la politica leninistă faţă de naţionalităţi, apărând mai degrabă referiri la Actul final de la Helsinki, documente ale Naţiunilor Unite, aşadar la norme de drept internaţional şi drepturile omului. Odată cu acestea a fost transformat şi mesajul politico-social. Discriminările faţă de naţionalităţi şi critica cultului personalităţii au fost completate cu problema drepturilor omului, precum şi cu critica raporturilor faţă de proprietate şi a organizării socialiste.

Sub influenţa proceselor de reformă din anii ’80, prezente în politica externă ungară, şi în cadrul discursului public neoficial din România a căpătat o valoare tot mai mare ideea unităţii cu Ungaria şi cu „maghiarii de pretutindeni”. În paralel a apărut şi evocarea tradiţiilor liberale din Transilvania şi a imaginii statului de drept.50 În ceea ce priveşte politica socială, în afara tematizării procesului de desfiinţare a instituţiilor maghiare, cea mai importantă temă era românizarea oraşelor (colonizarea). Totodată, existau în continuare şi dispute având ca subiect activitatea editurilor, viaţa teatrală şi artele plastice, publicându-se scrieri cu subînţeles, care transmiteau mesaje spre cercurile intelectuale. Marea majoritate a acestora se epuizau însă prin afirmarea identităţii. În lipsa instituţiilor, nici nu se poate vorbi despre o reală organizare socială. Cercurile de intelectuali de la edituri, catedre universitare şi instituţii bisericeşti funcţionau prin intermediul unor reţelele interpersonale. Doar cu

49 Documentele referitoare sunt publicate în: Történeti kényszerpályák..., ed. cit., p.362–366, 370–372, 404–405, 422–443, precum şi în A magyar kisebbségek nemzetközi érdekvédelmének dokumentumtára 1976-tól [Repertoriu de documente privind apărarea internaţională a intereselor minorităţii maghiare începând cu 1976] pe http://www. hhrf.org/dokumentumtar/ 50 De exemplu, în introducerea lui Gusztáv Molnár: Dezső Szabó, Életeim. Születéseim, halálaim, feltámadásaim [Viaţa mea. Naşterea, moartea, învierea], Bukarest, Kriterion, 1982, precum şi la Ernő Fábián, Az ember szabad lehet. Eötvös József eszmevilága [Omul poate fi liber. Lumea ideatică a lui József Eötvös], Cluj-Napoca, Dacia, 1980; idem: A tudatosság fokozatai [Gradele conştientizării], Bukarest, Kriterion, 1982; idem: A példaadás erkölcse [Morala pildei], Bukarest, Kriterion, 1985.

http://www/

http://hhrf.org/dokumentumtar/


50

ajutorul mass-mediei străine puteau produce efecte mai importante chiar şi în propria lor societate.51 În primele luni din 1990, acest cerc de intelectuali, care poate fi considerat reţeaua naţională a lui Géza Domokos, a început organizarea UDMR la nivel local. După acest început, în trei ani au reuşit formarea unei elite politice noi, socializate deja în interiorul organizării politice şi selectate prin dezbaterile acesteia.52

Analizând concepţiile de politică socială ale elitei maghiare din România, ele pot fi caracterizate ca serii de reacţii stârnite de situaţii de criză. Foarte simplificat, există două modele alternante: izolarea etnică şi deschiderea socială şi politică spre valurile de modernizare. Exemple pentru ultimul model sunt mijlocul anilor ’20, tranziţia dintre 1944–1945 din Ardealul de Nord şi epoca înfiinţării micilor instituţii între 1968–1972.

Dacă etapele referitoare la ocrotirea ori edificarea unor instituţii nu pot fi bine delimitate, pot fi însă definite trăsăturile dominante ale acestora: astfel, consider că perioadele dintre anii 1918–1922, 1931–1935, 1957–1964 şi 1974–1989 sunt etape de ocrotire a instituţiilor, iar perioadele dintre anii 1926–1928, 1936–1940, 1944–1948, 1955–1957 şi 1968–1972 sunt intervale de organizare-edificare a elitei minoritare.

În ceea ce priveşte stratificarea socială din interiorul elitei societăţii minoritare pe subsisteme (politică, autoguvernare, biserică, viaţă publică şi culturală, societate civilă, economie, învăţământ), nu se poate vorbi despre elite specializate decât între 1922–1940, 1944–1948 şi după 1989. În perioada de după 1948, rolurile politice şi culturale ale elitei se întrepătrund. La fel şi reprezentabilitatea – cine

51 În Ardeal, informaţiile referitoare la rapoartele Agenţiilor de Presă Maghiare din Transilvania, respectiv cele legate de diverse acţiuni ale forului de insatisfacţii puteau fi regăsite în cadrul emisiunilor maghiare ale postului Radio Europa Liberă. 52 Aici, momentul de cotitură constă din transformările care au avut loc la Congresul de la Braşov al UDMR din 1993. După ce Gruparea Reformelor, iniţiată ca grup generaţional „tradiţional”, a pierdut teren, transformarea într-o uniune de opoziţie, iar mai apoi, după retragerea membrilor, organizarea internă a elitei a decurs conform raporturilor de interes economice şi regionale.


51

pe cine reprezintă – deoarece, în mod aprioric, exponenţii maghiarilor au fost selectaţi în interiorul sistemului instituţional oficial – al puterii – de politică faţă de maghiari.

5. Relaţiile cu sistemul instituţional majoritar

Din această perspectivă de abordare, până în 1989, istoria minorităţii maghiare din România poate fi împărţită în două etape. Prima perioadă este intervalul în care minoritatea maghiară putea să-şi formuleze – chiar dacă doar între anumite limite – propriile interese legate de politica minoritară; în cea de-a doua, începând din 1946, reprezentanţii puteau da glas intereselor comunitare pe care le considerau reale în contextul politicii faţă de maghiari din România (1944–1948 este un moment de cotitură în istoria Transilvaniei din secolul al XX-lea şi dintr-o altă perspectivă: monarhia constituţională se transformă în republică populară de tip sovietic, cu puţine libertăţi dintre cele garantate de statul de drept, proprietatea privată este schimbată cu instituţia proprietăţii de stat, iar după lichidarea evreilor şi expulzarea germanilor, problema naţionalităţilor din Transilvania este redusă la relaţiile româno–maghiare).

O altă deosebire – nu temporală, ci conceptuală – ar putea fi maniera de delimitare a comunităţii politice din România faţă de naţiunea politică română. Sub aspectul studiilor despre naţionalism, relaţiile româno–maghiare pot fi abordate şi în funcţie de ideea că, din punct de vedere politic, maghiarii din România fac parte din comunitatea politică română (sistemul politic), dar nu şi din naţiunea politică (edificarea naţiunii române). Acest lucru se întâmplă, pe de o parte, din cauză că această minoritate, în momentul despărţirii de Ungaria, avea deja o conştiinţă naţională (maghiară) şi un sistem instituţional dezvoltat, iar pe de altă parte, din cauză că în noile regiuni de după 1918 problema fundamentală a edificării statului (naţional) român era naţionalizarea funcţiilor de conducere socială, economică şi culturală, ceea ce contravenea intereselor minorităţii


52

maghiare. În tot acest sistem de relaţii mobile din punct de vedere istoric, loialitatea poate fi considerată problema-cheie a integrării. În mod asemănător trebuie clarificat şi faptul că este vorba despre un raport bilateral reciproc. Aşadar, relaţiile minorităţii nu pot fi separate de politica majoritară referitoare la aceasta, iar politica minoritară, de politica faţă de naţionalităţi, şi invers.

5.1. Documentul manifest intitulat Kiáltó szó [Chemare], care a iniţiat viaţa politică maghiară din România, era creaţia comună a mai multor scriitori: Károly Kós, István Zágoni şi Árpád Paál. Prin acesta, era formulată încă din 1921 teza ideologică fundamentală a politicii minoritare maghiare din România: funcţionarea autonomiei naţionale maghiare (funcţionarea propriilor instituţii în frunte cu propriii conducători aleşi) este condiţia indispensabilă a loialităţii faţă de România. În ideologia politică română însă, plecând tocmai de la mişcarea naţională a românilor din Transilvania, unde solicitările de autonomie – din perspectiva de mai târziu – pregăteau într-adevăr separarea, acest proiect al comunităţii autonome este considerat o cerinţă provizorie, menită se trădeze iredentismul. Ca reacţie, împotriva maghiarilor erau utilizate alternative politice discriminative ori integrative.53 Din aceste motive, obiectivele de edificare a naţiunii (române) au clasat cerinţele de autonomie în afara sistemului politic, astfel că acestea nu puteau deveni alternative pentru gestionarea problemei minoritare. Politicienii maghiari care se ocupau cu problemele minorităţilor din anii ’20 au căutat rezolvarea situaţiei în mai multe direcţii. Transilvanismul politic deja amintit, care încerca să aducă rezolvarea în ceea ce priveşte poziţia maghiarilor din Ardeal printr-o autonomie regională, a devenit până la începutul anilor ’30 o soluţie fără perspective. PNM a avut posibilitatea să asigure drepturile individuale şi să intervină împotriva discriminărilor minoritare doar după intrarea sa în

53 Nándor Bárdi, Kisebbségben és többségben. Iuliu Maniu kisebbségpolitikai nézőpontjai [Existenţă minoritară şi majoritară. Concepţiile de politică minoritară ale lui Iuliu Maniu], în Limes, 1998, nr. 4, p.136–162.


53

parlament. Pentru ca maghiarii să ajungă pe listele electorale, iar mai apoi, ca reprezentanţii lor să poată fi aleşi în parlament, era nevoie şi de pactele încheiate în campaniile electorale cu unele dintre partidele naţionale române (Partidul Popular condus de Averescu, în 1923 şi 1926, precum şi Partidul Liberal în 1925). Şi în cadrul acestei politici de pactizare au apărut diversele orientări minoritare. Reprezentanţii transilvanismului politic (Károly Kós, József Sándor) au propus orientarea de tip naţional ţărănesc. În schimb, György Bernády – mergând pe urmele modelului tradiţional german – a dorit o cooperare cu oricare partid aflat la putere. Cea de-a treia alternativă era aleasă de Elemér Gyárfás, care a insistat pentru susţinerea Partidului Popular, considerat cea de-a treia putere din stat, însă fără o bază electorală în Transilvania. În această a treia uniune electorală, PNM (electoratul său etnic) a avut cea mai mare pondere, iar acest partid al românilor era în stare să influenţeze în cea mai mică măsură relaţiile politice interne ale maghiarilor.54

5.2. Până în anii 1930, a ieşit însă la iveală faptul că luptele dintre partidele politice române nu au ţinut seama de toate aceste consideraţii. Orice concesie făcută maghiarilor în mod public de către partidele române – chiar şi numai recunoaşterea drepturilor egale – putea duce la acuzaţia de trădare a neamului din partea partidelor concurente. În această situaţie, cei din viaţa publică şi din sfera politică minoritară maghiară şi-au strâns rândurile, deoarece în acest context era definită şi politica socială internă (vezi subcapitolul 4.2 al studiului de faţă). Conducerea PNM a încercat să scoată problema maghiarilor din sfera tulbure a luptelor dintre partidele politice, iar în acest scop ar fi vrut să obţină o atitudine politică şi juridică clară.55 Însă datorită schimbării raporturilor de putere

54 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.32–67. 55 Nándor Bárdi, Pártpolitika és kisebbségpolitika. A romániai Országos Magyar Párt javaslata és annak visszhangja 1934–35-ben [Politica partidului şi politica minoritară.


54

internaţionale, acest lucru nu era posibil în viaţa politică românească, unde exista teama faţă de revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Recunoaşterea existenţei discriminării ar fi amplificat sistemul principiilor revizioniste, iar concesiile făcute înspre maghiari ori spre sfera politică minoritară ar fi slăbit, de asemenea, poziţiile statului român. În această situaţie nici Statutul Naţionalităţilor din 1938 – extrem de contradictoriu şi de controversat – nu putea însemna decât ocolirea problemei.56

Lăsând reprezentanţa juridică şi politică în seama grupului parlamentar al PNM, conducerea organizaţiilor maghiare culturale, confesionale şi sociale, s-a concentrat în primul rând pe consolidarea internă a propriilor organisme.57 În decursul acestei acţiuni s-au confruntat cu o situaţie cu totul nouă prin introducerea dictaturii regale în 1938 şi organizarea Grupului Etnic Maghiar. În mod paradoxal, tocmai prin desfiinţarea sistemului multipartinic a luat sfârşit şi lupta concurenţială între partide din sfera politicii naţionale.58 În sistemul relaţional minoritate–majoritate au apărut două elemente noi. Pe de o parte, în timpul tratativelor di n sfera politică maghiară de la Bucureşti a fost ales (cu acceptul Budapestei) „conducătorul” maghiarilor, Miklós Bánffy.59 Este incontestabil faptul

Propunerea Partidului Naţional Maghiar din România şi ecoul acesteia din 1934–35], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.128–185. 56 Imre Mikó, A román kisebbségi statum [Statutul Minorităţilor din România], în Hitel, 1938, nr. 3, p.177–192. 57 Menţionez activitatea episcopilor Áron Márton, János Vásárhelyi, Béla Varga şi a lui Pál Szász, preşedintele EMGE [Asociaţia Agricultorilor Maghiari din Transilvania]. Vezi sintezele instituţiilor în Erdélyi Magyar Évkönyv 1938, ed. Kacsó Sándor, Brasov, Brassói Lapok, 1937, precum şi în Béla Demeter, József Venczel, Az Erdélyi Magyar Gazdasági Egyesület munkája a román impérium alatt [Activitatea Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania sub ocupaţia română], Cluj, EMGE, 1940. 58 István Maár, A Magyar Népközösség [Grupul Etnic Maghiar], manuscris, p.87. 59 Disputa dintre György Bethlen şi Miklós Bánffy din 1940–1941 din parlamentul maghiar şi din presă, referitoare la activitatea Frontului Renaşterii Naţionale: discursul lui Miklós Bánffy în şedinţa Senatului din 18 decembrie 1940; György Bethlen, Mi az igazság? [Care este adevărul?], în Keleti Újság [Ziarul de Est], 22 decembrie 1940; Eddig nem mondhattuk el... [Până acum nu putea fi spus...], în Keleti Újság, 24 decembrie 1940; precum şi Bethlen György döntőbíróság kérése [Solicitarea în instanţă a lui György Bethlen], în Keleti Újság, 28 decembrie 1940.


55

că Bánffy dispunea de o serioasă bază electorală în viaţa publică maghiară din România, noua sa poziţie socială îl situa însă în exteriorul acesteia. Pe de altă parte, celălalt fenomen nou era însuşi Grupul Etnic Maghiar, secţia înfiinţată în interiorul singurei organizaţii politice existente la nivel naţional a Frontului Renaşterii Naţionale. În această nouă situaţie de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, în timpul dezbaterilor ulterioare a fost pusă pe tapet, în toată gravitatea ei, problema existentă de câteva decenii: maghiarii ori se vor organiza în cadrul politicii minoritare existente, ori vor rămâne neorganizaţi şi fără apărare.60 La fel ca şi în cazul legitimării reprezentativităţii, au fost ridicate şi problemele referitoare la efectele şi evaluarea compromisurilor, indiferent că era vorba despre purtarea uniformelor, ori participarea în numele implicării corporative la dizolvarea sistemului de valori democratice.

Un element mai vechi, dar la fel de important era soluţia de compromis a poziţionării din cauza unor „condiţii mai rele” faţă de alternativele despre care s-a crezut că sunt cu ceva mai bune. În timp ce, în anii ’20, maghiarii s-au orientat spre Partidul Popular şi Partidul Naţional Ţărănesc, fiind în opoziţie cu Partidul Liberal, în perioada dictaturii regale acest lucru n-a mai fost posibil din cauza disputelor naţionaliste dintre partide, iar ameninţările veneau dinspre exterior, din partea Gărzii de Fier.

5.3. După cea de-a doua conflagraţie mondială, generaţia MADOSZ încearcă simultan să formuleze în Uniunea Populară Maghiară o alternativă autonomă de stânga şi să participe la transformările „democratice” din România.61 O asemenea alternativă a mai fost experimentată şi de mişcarea social-democrată din

60 Képviselőház 1941. december 3–4-i vitája Pál Gábor, Tusa Gábor és Bethlen György között [Dezbaterile dintre Gábor Pál, Gábor Tusa şi György Bethlen din 3–4 decembrie 1941 din Camera Deputaţilor]. 61 Această alternativă de înfiinţare a instituţiilor de orientare stânga, datorită personalităţii edificatorilor şi a slujirii poporului, era impregnată şi de elemente creştin-sociale. De pildă, realizarea şi funcţionarea Universităţii Bolyai aveau ca fundament eforturile depuse de Géza Nagy şi József Venczel.


56

Transilvania de Nord, precum şi de comuniştii clujeni, în cazul tranziţiei din 1944–1945, când aveau un rol decisiv în regiune. Centralizarea organizaţiilor de partid şi de stat româneşti „reedificate” nu a permis însă funcţionarea instituţională pe căi separate. În felul acesta, singura reprezentanţă politică a rămas UPM care, după consolidarea poziţiilor puterii comuniste şi după încheierea tratativelor de pace, şi-a pierdut importanţa şi capacitatea de apărare a intereselor care funcţionau până în acel moment.62

Alături de posibilităţile oferite de autoritatea sovietică, motivul principal al influenţei maghiare de orientare stângă, apărută după 1944, era faptul că „unitatea maghiară” putea obţine şi beneficii de pe urma procesului de solidarizare etnică. Partidele burgheze române aveau convingerea că maghiarii sunt de vină pentru deznodământul Arbitrajului de la Viena şi – alături de germani – pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Aşadar, nu era posibilă niciun fel de colaborare între aceste partide şi „forţele burgheze” maghiare. Astfel, politica maghiară de stânga, socializată în lupta pentru emanciparea socială şi naţională, a contribuit la acapararea puterii de către un regim politic care după 1948 a iniţiat o transformare socială de tip sovietic. În anii ’50–’60, participarea la edificarea noii societăţi socialiste a avut ca efect realizarea colectivizării, apoi, în anii ’60, a determinat industrializarea şi transformarea oraşelor. Toate acestea pot fi interpretate prin politica de omogenizare a modernizării socialiste. În cadrul acestui proces, apariţia mai întâi a UPM, apoi a Regiunii Autonome Maghiare şi, în sfârşit, a noii elite socialiste formate la Universitatea Bolyai au fost punctul culminant în realizarea politicii leniniste faţă de

62 Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947) [Revizuire sau autonomie? Documente despre istoria relaţiilor maghiaro–române (1945–1947)], volum îngrijit şi introducere de Mihály Fülöp, ediţie şi note de Gábor Vincze, Budapesta, Fundaţia Teleki László, 1998; Gábor Vincze, A Groza-kormányt támogató Magyar Népi Szövetség [Uniunea Populară Maghiară susţinătoare a guvernului Groza], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 2, p.142–147, precum şi studiul lui Mihály Zoltán Nagy, Édekképviselet vagy pártpolitika? [Apărarea intereselor etnice şi politica partidului], în rev. cit.


57

naţionalităţi.63 Esenţa acestei politici constă în următorul raţionament: în cazul în care şi conducerea unei comunităţi culturale date se află în mâinile comuniştilor, drepturile naţionalităţilor pot fi recunoscute şi înfăptuite. Iar comuniştii care fac parte din grupurile naţionale ori cele etnice, pe baza centralismului democratic, sunt obligaţi prin disciplina de partid să îndeplinească dispoziţiile venite din partea centrului. Pe scurt, acest tip de politică minoritară s-a întemeiat pe asigurarea drepturilor în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne şi a non-discriminării naţionalităţilor etnice. În anii ‘50, conducerea de la Bucureşti a partidului era împăcată cu această situaţie din mai multe motive: pe de o parte, datorită faptului că ponderea şi influenţa maghiarilor şi a evreilor din interiorul partidului se afla în scădere, totuşi – mai cu seamă în mijlocul ilegaliştilor –fiind încă semnificative; pe de altă parte, în regiunile ţării locuite de maghiari, colectivizarea în limba maghiară nu a cauzat conflicte etnice, disensiunile păstrându-se în limite locale. În al treilea rând, ca urmare a politicii staliniste manifestate faţă de naţionalităţile etnice, la Moscova a fost propusă înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare.

Această situaţie s-a schimbat însă între anii 1956–1960. Cel mai însemnat efect l-a avut retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici, după care conducerea Partidului Comunist Român a luat decizii mult mai independente comparativ cu cele de până atunci. Cel de-al doilea element poate fi legat, de asemenea, de Uniunea Sovietică. Mai precis de faptul că, după cel de-al XX-lea Congres PCUS, România nu s-a angajat pe calea destalinizării, ci, în numele independenţei, a continuat politica de dezvoltare şi de omogenizare a

63 Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică. Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10. Despre istoria Universităţii Bolyai vezi: Erdély magyar egyeteme I–II. Dokumentumok I. 1944–1945, II. 1944–1949 [Universitatea maghiară din Transilvania, I–II. Documente I, 1944–1945; II, 1944–1949], vol. îngrijit de János Lázok, Gábor Vincze, cu o introducere de Gábor Vincze, Târgu Mureş, Custos–Mentor, 1995, 1998.


58

anilor ’50. În culisele acestor acţiuni stăteau nevoile edificării statului (diminuarea rămânerii în urmă) şi continuitatea conducerii autocratice a partidului condus de Gh. Gheorghiu-Dej. Cel de-al treilea element a apărut din cauză că noua legitimare şi politica de omogenizare apărute datorită independenţei aveau un caracter permanent, aşadar în afară de omogenizare socială, putem vorbi şi de una naţională.

În spatele problemei era, în fapt, atitudinea manifestată între 1956–1957 de stânga maghiară din România, precum şi răspunsul dat de Bucureşti, dar şi transformările din cadrul politicii române faţă de maghiari dintre 1956–1960. În ceea ce priveşte RAM şi Universitatea Bolyai, s-a constatat că pentru menţinerea identităţii naţionale nu era de ajuns doar utilizarea limbii materne. În timpul activităţii sistemului instituţional care asigura cel din urmă drept au fost elaborate alternative independente de dezvoltare. Pe parcursul activităţii lor, aceste instituţii produceau automat şi alternative de dezvoltare independente. Păstrarea propriilor tradiţii culturale era strâns legată de schimbările ce se petreceau în patria-mamă. Cel de-al doilea element al tatonărilor în ceea ce priveşte calea elitei maghiare minoritare a fost legat de procesul de destalinizare din Ungaria de după cel de-al XX-lea Congres PCUS, care în cazul mişcării comuniste din România n-a ajuns decât la nivel de propuneri. Reacţia maghiarilor din România faţă de evenimentele petrecute în Ungaria în 1956 a scos în evidenţă pentru conducerea partidului comunist român faptul că sistemul instituţional independent de limbă maghiară ar putea reprezenta şi un factor politic legat de securitatea naţională.64 Desfiinţarea diverselor instituţii

64 Despre schimbările elitei maghiare minoritare şi politica faţă de maghiarii din România în cea de-a doua jumătate a anilor ’50 vezi: Autonóm magyarok? Székelyföld változása az „ötvenes” években [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Maghiari cu autonomie? Transformările din Secuime în anii 1950], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2005, precum şi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél. A Magyar Autonóm Tartomány története (1952–1960) [Stalin la secui. Istoria Regiunii Autonome Maghiare (1952–1960)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2008.


59

proprii separate (unirea instituţională) a însemnat însă şi omogenizarea naţională, precum şi o delimitare de politica stalinist–leninistă faţă de naţionalităţi.

În această situaţie, elita maghiară de stânga s-a reidentificat, deoarece a trebuit să renunţe la iluzia că emanciparea naţionalităţilor poate fi rezolvată automat de socialism. Aici însă nu este vorba doar de pierderea iluziilor şi a ideologiei, ci şi de diminuarea loialităţii. În istoria minorităţii maghiare din România, perioada dintre anii 1944–1948 a fost acel interval în care noua elită maghiară de stânga a putut crede cel mai mult că edificarea României înseamnă de fapt şi edificarea propriei ţări. În această perioadă s-a petrecut socializarea universitară ori cea legată de începutul carierei ilegaliştilor şi a următorului grup, cel din anii ’50–’60, atât izvoarele din epocă, cât şi memoriile atestând faptul că în momentele de criză (1946, 1948, 1956, 1959) tot mai mulţi adepţi serioşi ai socialismului şi-au pierdut încrederea faţă de sistemul socialist din România. În felul acesta se formează un sistem cu roluri duble (reprezentarea intereselor maghiare – reprezentarea politicii faţă de maghiarii din România), care dincolo de următoarele momente de criză (1972–1973, 1984, 1986) pot fi asumate într-o măsură tot mai mică (Congresul partidului din 1984 a ajuns până la oficializarea categoriei sociale a românilor vorbitori de limba maghiară, aşadar a negat entitatea naţională, identitatea naţională a maghiarilor din România).65

5.4. Elita culturală maghiară din anii ’60 avea mult mai puţine iluzii în legătură cu construcţia socialismului din România. Perioada scurtă dintre anii 1968–1972, mai permisivă din punct de vedere al edificării instituţionale, a fost intens exploatată. În cadrul acesteia, la fel cum s-a întâmplat şi în viaţa spirituală românească, elita culturală maghiară a trecut la reînnodarea continuităţii cu tradiţiile interbelice. În acest proces editura Kriterion avea un rol-

65 Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.401–403.


60

cheie, iar din cercul care gravita în jurul ei, exercitau o influenţă spirituală determinantă personalităţile marcante ale anilor ’30: Imre Mikó, József Venczel, Attila T. Szabó. Aceeaşi diferenţiere s-a petrecut şi în domeniul reinterpretării tradiţiilor populare. În paralel cu „folclorizarea” culturii române (mişcarea „Cântarea României”) au fost redescoperite şi tradiţiile populare maghiare. În acest proces, folclorismul şi mişcările culturale ale naţionalităţilor s-au întărit reciproc, fortificând în acelaşi timp specificitatea identităţii naţionale maghiare (prin sublinierea diferenţelor faţă de cea română).66

Odată cu „mica revoluţie culturală” din România, elita maghiară de cadre şi cea culturală s-au dedicat apărării intereselor comunitare. Primele proteste şi puneri pe tapet ale problemelor s-au bazat pe inovarea normelor marxist-leniniste referitoare la naţionalităţile etnice şi pe citate din cuvântările lui Ceauşescu. Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, reprezentanţii elitelor s-au adresat opiniei publice din ţară prin manifeste transmise posturilor de radio internaţionale şi celor de la Europa Liberă. În ceea ce priveşte tipărirea de carte şi viaţa teatrală pentru propriul public din România, reprezentanţii culturii maghiare – contrar curentului de omogenizare antidemocratic al vremii – au pus accent pe prezentarea tradiţiilor progresive ale culturii române. În seria Téka a Editurii Kriterion apăreau una după alta lucrările unor scriitori români precum Dimitrie Gusti, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Slavici, Vasile Goldiş.67

Din cauza criticilor şi a protestelor faţă de lucrările antimaghiare publicate între 1982–1984, respectiv din cauza refuzului de a lua parte la campania pornită împotriva tratatului de Istorie a Transilvaniei (Budapesta, 1986), elita culturală maghiară care în anii şaizeci ajunsese în poziţii importante, în anii optzeci şi-a

66 Néphagyományok új környezetben [Tradiţiile populare într-un nou context], ed. Zoltán Biró, József Gagyi, János Péntek, Bucureşti, Kriterion, 1987. 67 Redactorii seriei Téka: Samu Benkő, Andor Horváth, Attila T. Szabó.


61

pierdut deja capacitatea de a influenţa în vreun fel politica faţă de maghiari.68

5.5. Grupările anilor ’80, denumite de mine dizidente, au procedat din capul locului la o critică a sistemului socialist şi a edificării naţiunii române. Gusztáv Molnár, în lucrarea sa intitulată Ó Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [O! Anglia, Anglia ... Eseu despre revoluţia din Anglia], a realizat critica regimului şi a conjuncturii legate de puterea din România, elaborând modelul de interpretare a conflictelor dintre situaţiile de coliziune, puterea despotică şi societatea autonomă.69 Critica politicii române faţă de naţionalităţi şi a edificării naţiunii apar la Sándor Tóth, iar mai apoi prezentarea tezei referitoare la naţionalismul românesc extremist şi a anomaliilor sociale şi ideologice provenite dintr-o edificare târzie a statului naţional devine o preocupare generală.70 Perspectivele referitoare la reforma socială a grupărilor intelectuale maghiare din România, organizate în jurul revistelor Ellenpontok, Kiáltó Szó şi al cercului Limes, erau mult mai restrânse comparativ cu programele de opoziţie cu rază de acţiune mai largă din Ungaria. În locul unor reforme politice, economice şi sociale interne, se concentrau pe relaţii politice externe şi aspiraţii referitoare la politica naţionalităţilor. Luarea în vizor a altor reforme decât cele exclusiv etnice din România era însă limitată de faptul că majoritatea românească nu dispunea nici măcar de programe dizidente asemănătoare cu obiectivele modeste ale grupărilor minorităţii maghiare.

6. Schimbarea atitudinii faţă de Ungaria

6.1. În anii ’20, în focarul imaginii de sine a maghiarilor despărţiţi de patria-mamă stătea Ungaria istorică, imperiul Sfântului

68 Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.411–418. 69 Gusztáv Molnár, Ó Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [Oo! Anglia, Anglia ... Eseu despre revoluţia din Anglia] Bucureşti, Kriterion, 1984. 70 György Lázár [Tóth Sándor], Erdélyi jelentés II [Raport din Transilvania II], Paris, Párizsi Magyar Füzetek, 1987.


62

Ştefan. Relaţiile cu Ungaria cea nouă şi cea veche trebuiau redefinite din mai multe puncte de vedere. S-a realizat reconstruirea instituţională maghiară separată din Transilvania. În cadrul acesteia, maghiarii considerau că unul dintre motivele care au dus la Trianon era tocmai faptul că în 1876 a fost dizolvată atât autonomia instituţională a secuilor, cât şi cea a saşilor, iar în interiorul Ungariei au fost neglijate atât dezvoltarea regională a Ţinutului Secuiesc, cât şi problemele naţionalităţilor din Ardeal.71 Faţă de politica Ungariei din anii ’20, elita maghiară din România a manifestat o poziţie critică sub două aspecte. Pe de o parte, încă de la începutul deceniului se cerea încetarea propagandei revizioniste şi a incursiunilor militare.72 Pe de altă parte, în ceea ce priveşte problema evreilor, se manifesta lipsă de înţelegere faţă de evenimentele desfăşurate în Ungaria.73 Apoi, din anii ’30, şi în Ardeal îşi vor găsi locul opiniile referitoare la desprinderea evreilor.74

Independent de toate acestea, în anii ’20, cel mai important punct de referinţă al elitei politice maghiare din România era István Bethlen şi conducerea de la Budapesta. Sub aspectul terminologiei, guvernul era numit „factorul competent”, iar în nomenclatura de la Budapesta, politizarea referitoare la maghiarii din România (în sensul actual: politica faţă de maghiari) era menţionată sub formularea „Acţiunea de Est”. În ceea ce priveşte desemnarea conducerii politice maghiare din România, poziţia politico-administrativă de dinainte de 1918 a jucat, de asemenea, un rol decisiv (baronul Samu Jósika, primul preşedinte al PNM, a fost mai întâi ultimul preşedinte în

71 De exemplu, Elemér Gyárfás, Erdélyi problémák 1903–1923 [Probleme ardelene], Kolozsvár, Erdélyi Irodalmi Társaság, 1923. Este transformată şi Universitatea săsească, aceasta rămânând totuşi o instituţie separată. 72 Nándor Bárdi, A Keleti Akció [Acţiunea de Est], în Regió, 1995, nr. 3, p.96–97. 73 Ernő Ligeti, Erdély vallatása [Chestionarea Ardealului], Cluj–Kolozsvár, 1922; Sándor Weiss, Igazi kereszténység, zsidóság és erdélyi magyar politika [Creştinismul şi iudaismul cel adevărat şi politica maghiară din Transilvania], în Napkelet, 1922, nr. 1, p.6–9; Endre Dósa, Magyarság és zsidóság [Maghiarii şi evreii], în Napkelet, 1922, nr. 2, p.95–96. 74 Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei „Erdélyi Lapok” 1932–1940], în Regió, 2004, nr. 3, p.103–141.


63

Senatul Ungariei; István Ugron, cel de-al doilea preşedinte al PNM, a îndeplinit funcţia de ambasador al Monarhiei Austro–Ungare la Sankt Petersburg, fiind demnitarul de cel mai înalt rang din diplomaţia maghiară, rămas în România; iar Emil Grandpierre, aflat în conducerea operativă a PNM până în 1925, avea cea mai înaltă funcţie dintre cei rămaşi în Ardeal în fostul corp judecătoresc din Cluj). Dar din aceste lupte pentru putere s-a născut politica minoritară maghiară din România, în timpul acelor frământări când în locul lui György Bernády, care beneficia de încrederea ambilor şefi de guvern (István Bethlen şi I. C. Brătianu), la presiunile din partea conducătorilor bisericii, preşedintele interimar al partidului a putut rămâne István Ugron, această funcţie fiind mai târziu ocupată de György Bethlen. (Temerile din partea conducerii bisericii şi a aristocraţiei în ceea ce priveşte un eventual rol al lui Bernády în dezintegrare au fost deja menţionate).75

În perioada interbelică, conducerea PNM a menţinut în viaţa publică o poziţie de echilibru, detaşându-se atât faţă de Budapesta, cât şi faţă de Bucureşti. În realitate însă nu se lua nicio decizie fără consultarea prealabilă a guvernământului de la Budapesta, nici măcar în ceea ce priveşte pactul nereuşit încheiat în 1937 cu guvernul Goga ori înfiinţarea Grupului Etnic Maghiar.76

6.2. Generaţia tânără, apărută în viaţa publică românească în anii ’30, nu mai avea nicio experienţă personală legată de administraţia şi politica din Ungaria, relaţiile acestei grupări fiind reduse mai degrabă la mişcările culturale şi de tineret. Cercul Hitel era legat de mişcările conservatoare de reformă de la Budapesta şi de gruparea înfiripată în jurul revistei Magyar Szemle [Revista maghiară], editată de Gyula Szekfű. Cu toate acestea, era extrem de evident formulată separarea vieţii minoritare faţă de situaţiile vieţii majoritare în general, precum şi faţă de spiritul public din Ungaria.

75 Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás..., loc.cit. 76 Vezi notele 58–59. Imre Mikó, Huszonkét év [22 de ani], Budapesta, Studium, 1941, p.200, 227.


64

Această separare se baza pe caracterul istoric specific, apărut odată cu dezvoltarea economică şi socială specifică din Transilvania, şi pe noile valori create prin condiţia de minoritar: nevoia unei revizuiri interne, toleranţa, puritanismul, slujirea poporului în locul conducerii acestuia, pretenţiile referitoare la egalitatea socială etc. În discursul public din Ardealul anilor ’30, cele mai marcante critici la adresa patriei-mamă erau legate de mania neobarocă privind titlurile şi rangurile, existentă în Ungaria.77

În 1940, această situaţie s-a schimbat, deoarece maghiarii din Transilvania de Nord au ajuns din nou majoritari. Tocmai în interesul constituirii supremaţiei maghiare în Ardeal, linia regională separată n-a fost însă abandonată. Înfiinţarea Partidului Ardelean servea tocmai acestui scop: ca partidele din Ungaria să nu divizeze comunitatea politică maghiară din Transilvania de Nord.78 În plus, guvernul putea spera astfel şi la sporirea voturilor parlamentare, deoarece costurile dezvoltărilor inevitabile din Ardeal nu puteau fi plătite decât de conducerea de la Budapesta. Aşadar, în aceşti ani, cel mai important obiectiv al elitei politice vechi/noi din Transilvania era obţinerea surselor de dezvoltare şi reîmpărţirea regională a acestora. În ceea ce priveşte direcţia regională separată, legitimarea ei avea loc prin retorica ce proclama ideologia sufletului şi a spiritului transilvănean. Prima noţiune însemna loialitate faţă de naţiunea maghiară a Sfântului Ştefan, călită prin vicisitudinile destinului, iar cea de-a doua avea de-a face cu utilizarea condiţiilor vieţii minoritare şi ale trecutului specific legat de Ardeal. Aceste concepţii reformatoare ale regiunilor economice şi socio-politice au fost prezentate precum pietre de încercare ale „reformei maghiare” de dreapta, proiectate pentru perioada de după încheierea războiului,

77 Ernő Ligeti, Súly alatt a pálma. Egy nemzedék szellemi élete 22 év kisebbségi sorsban [Palmierul sub povară. Viaţa spirituală a unei generaţii sub destinul minoritar de 22 de ani], Csíkszereda, Pallas-Akadémia, 2005. 78 Az Erdélyi Párt és a regionális politika [Partidul Ardelean şi politica regională], în Magyar Kisebbség 2003, nr. 2–3, p.134–162 (editarea documentelor cu o prefaţă de Nándor Bárdi).


65

Transilvania fiind descrisă ca un teren potrivit pentru aceste experienţe, în timp ce „ideologii” ardeleni apăreau ca o echipă de avangardă.79

6.3. După 1944, noua elită de stânga din Ungaria a trebuit să se confrunte în special cu problema apartenenţei Transilvaniei. Opinia publică transilvană din acea vreme şi organizaţiile care nu au fost înfiinţate de UPM – în speranţa că nu vor deveni din nou minoritari – îşi puneau nădejdea în tratatele de pace care încheiau cea de-a doua conflagraţie mondială. În ceea ce priveşte istoria UPM şi opiniile maghiarilor din România, hotărârea adoptată în 1946 la şedinţa plenară din Târgu Mureş formula „problema maghiară” ca o chestiune independentă de graniţe. Acest lucru însemna că maghiarii se aşteptau ca politica faţă de naţionalităţi a guvernului Groza să rezolve problemele minorităţii. Mai exact, prin acest compromis politic din interiorul sistemului politic din România – care la tratatele de pace putea fi expus de guvernul român ca luare de poziţie a minorităţii maghiare de partea României –, liderii din sfera politică maghiară au putut spera la poziţii ceva mai sigure, cu ajutorul cărora ar fi putut pune în valoare mai eficient interesele minoritare maghiare. Toate acestea se potriveau cu proiectele confederative dunărene prezente în spiritul epocii şi în retorica politică, precum şi cu afirmaţiile din anii ’30, referitoare la „dizolvarea graniţelor” existente. Iar la tratativele de pace, Ungaria nu era susţinută de marile puteri într-o aşa măsură încât să fi putut realiza aspiraţiile referitoare la modificarea graniţelor, sau cele de apărare a intereselor minoritare. În plus – comparativ cu răzbunările partizanilor din Iugoslavia, oamenii ridicaţi pentru munca forţată („malenki robot”) din Rutenia Carpatică şi schimbul de populaţie maghiară din Cehoslovacia – din perspectiva Budapestei, situaţia şi auto-organizarea maghiarilor din România părea consolidată.

79 Dezső László, Nemzeti társadalmunk erőviszonyai [Raporturile de forţă din societatea noastră naţională], în vol. Erdélyi kérdések – magyar kérdések [Probleme din Ardeal – probleme maghiare], Kolozsvár, 1943, p.10–19.


66

La toate acestea s-a mai adăugat modelul comun al edificării sociale, care a contribuit nu doar la realizarea unor societăţi închise, ci şi la constituirea unor ţări izolate. Relaţiile bilaterale dintre partidele lui Gheorghiu-Dej şi Rákosi nu erau lipsite de tensiuni, nu din cauza problemelor naţionalităţilor, ci din motivul că, odată cu îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a colaboratorilor acestora, au fost excluşi din cercurile puterii de la Bucureşti oameni care erau apropiaţi de secretarul general al partidului maghiar. Aşadar, când în 1956 a început circulaţia maselor între cele două ţări, vechile relaţii de stânga, care erau deosebit de intense între 1940–1944 şi până în 1946, au început din nou să funcţioneze. Astfel, de pildă, conducerea partidului maghiar deţinea informaţii de primă mână în ceea ce priveşte ancheta realizată la Universitatea Bolyai în legătură cu problema naţionalismului.80 La înmormântarea lui Rajk, precum şi la dezbaterile Cercului Petőfi au fost prezenţi zeci de intelectuali maghiari ardeleni, care, întorcându-se acasă, au relatat detaliat cele întâmplate. Acest tip de menţinere a relaţiilor presupunea şi programe demonstrative spontane. Un astfel de eveniment a fost, de exemplu, vizita numeroasei delegaţii a studenţilor de la Universitatea din Debrecen la Universitatea Bolyai, precum şi deplasarea lui Áron Tamási la Cluj şi în Ţinutul Secuiesc.81

6.4. Raportările faţă de evenimentele din 1956 au evidenţiat existenţa unui spaţiu cultural maghiar (la nivelul postului de radio Kossuth şi mediatic) comun. Schimbările politice faţă de maghiari care au avut loc atunci – îmbinarea omogenizării socialiste cu cea

80 Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică. Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10; Stefano Bottoni, A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A Földes László-ügy [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Cazul László Földes], în Korall, 2004, nr. 4, p.113–134. 81 Stefano Bottoni, A hatalom..., loc. cit.; idem, Kényszerből stratégia. A román állambiztonság válaszlépései a magyar forradalomra (1956–1958) I–II [Strategie din constrângere. Răspunsul Securităţii române la revoluţia maghiară (1956–1958), vol. I–II], în A Hét, 6 octombrie, 13 octombrie 2005.


67

naţională – au impus strângerea relaţiilor minorităţii maghiare cu Ungaria. Acest lucru reiese şi din faptul că, începând cu a doua jumătate a anilor ’60, relaţiile dintre ambasada maghiară de la Bucureşti şi conducătorii unor instituţii şi intelectualii maghiari din capitală au devenit mult mai intense. Aceste legături nu au fost afectate nici de respingerea, de către Géza Domokos – în numele sferei literare maghiare din România –, a declaraţiei Uniunii Scriitorilor Maghiari, care îşi asuma responsabilitatea pentru viaţa literară a maghiarilor de pretutindeni.82 În anii ’70, succesele literare obţinute în Ungaria de Tibor Bálint şi András Sütő, iar mai apoi formarea cultului celui din urmă au orientat spre Ungaria întreaga viaţă spirituală maghiară din România. Protestele adresate conducerii partidului român şi cele din scrisorile deschise au continuat cu relatări despre discuţiile avute cu liderii de partid din Ungaria, precum şi cu solicitările de sprijin trimise de opoziţia populară către György Aczél, Imre Pozsgay şi Mátyás Szűrös. Astfel, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, elita reprezentată de András Sütő, Ernő Gáll şi Géza Domokos – ca reprezentanţi ai problemelor maghiarilor din România – a fost integrată în politica externă şi în cea culturală maghiară.

6.5. Pentru dizidenţii anilor ’80 – Géza Szőcs, Gusztáv Molnár, László Tőkés, Éva Cs. Gyimesi – gândirea în termenii maghiarilor de pretutindeni era un punct de plecare de la sine înţeles. Într-un cerc mai larg, de la începutul anilor ’80, Ungaria a apărut ca o năzuinţă referitoare la migraţii, o posibilitate obişnuită de refugiere din impasul existenţial şi din faţa perspectivelor de mobilitate socială din România. Dezbaterile din cercul Limes şi discuţiile personale dintre intelectuali au evidenţiat faptul că în epoca ce îi va urma lui Ceauşescu, revitalizarea maghiarilor din

82 ÉS, 18 mai 1968. Expunerea a avut loc în 1990, cu ocazia Zilelor Literare din Debrecen. Astfel s-a realizat sinteza: A romániai magyar irodalom 1970–1990 [Literatura maghiară între1970–1990], în Látó, 1991, nr. 2 şi 3; Vezi din aceasta: Vilmos Ágoston, A levágott kéz felelőssége [Responsbilitatea mâinii tăiate], în Látó, 1991, nr. 3, p.347–356.


68

România nu este posibilă decât cu sprijinul Ungariei. În Ungaria, cercurile liniei populare, dar şi cele ale opoziţiei democrate cultivau relaţii strânse cu intelectualii ardeleni.83 Problemele minorităţii maghiare ocupau un loc important în programele lor politice. Cu ocazia schimbării de regim din Ungaria, s-a constatat chiar că aceste cercuri au supralicitat problemele maghiarilor de dincolo de graniţe. Când a devenit evident faptul că pentru maghiarii din Ungaria atât interesele economice, cât şi cele interne subculturale şi de partid sunt mai importante, iar apartenenţa la una dintre categorii este o necesitate, minoritarii au fost nevoiţi din nou să reevalueze relaţiile faţă de Ungaria. Acest fenomen aparţine însă schimbărilor de după 1989.

În cea de-a doua jumătate a anilor ’80, în relaţiile maghiaro–maghiare a apărut un nou punct de referinţă: activitatea celor care au sosit de dincolo de graniţe şi au lucrat în Ungaria în interesul celor rămaşi acasă, ori au încercat pe teritoriul patriei-mame să continue edificarea tradiţiilor culturale regionale. Consider că din această categorie fac parte publicistica formatoare de opinii a lui Diurnus, activitatea Agenţiei de Presă Maghiară din Transilvania, impasul difuzării publicaţiei samizdat Kiáltó Szó,84 tipărirea revistei Limes, întreprinsă de Gusztáv Molnár, precum şi realizarea ideologiei-program în ceea ce priveşte înfiinţarea Postului de Televiziune Duna. Această nouă atribuţie de mediator a adus cu sine dublarea rolurilor de reprezentare şi de impunere a intereselor. În pofida faptului că

83 Péter Dippold, Gyula Balla, A szomszédos országok magyarságának ügye a magyarországi független (szamizdat) kiadványokban (1976–1986) [Problema maghiarilor din ţările vecine în publicaţiile independente (samizdat) din Ungaria (1976–1986)], în Regio, 1991, nr. 1, p.162–183; M. Lajos Pintér, A Nagy Népi Huráltól a Magyar Demokrata Fórumig. A Kádár-rendszer népi-nemzeti ellenzéke [De la Marele Hural Popular la Forumul Democrat Maghiar. Opoziţia naţional-populară a regimului Kádár], manuscris, 2005, p.154. 84 Sándor Balázs, Kiáltó Szó. Amit a cenzúra nem vett ki [Glasul care strigă. Ceea ce a rămas necenzurat], în Korunk, 1990, nr. 1, p.9–21. Din cele şapte numere realizate în Ardeal au apărut doar două, iar acest lucru se datorează, în primul rând, neglijării relaţiilor cu Ungaria – autorul a experimentat această problemă ca mediator cu Ungaria.


69

după 1989 elita maghiară din România şi-a organizat propria reprezentanţă politică minoritară, prin dirijarea discursurilor şi tematizare, grupările repatriate ale intelectualilor din Transilvania au exercitat o puternică influenţă asupra politicii Budapestei faţă de maghiari.

7. Relaţiile faţă de fenomenele internaţionale şi adoptarea ideologiilor

Dacă până acum, în timpul încercărilor de a găsi cadrele de

interpretare şi punctele de referinţă, autorul – din cauza lipsei deja amintite a cercetărilor fundamentale – se temea mereu de cutezanţa neştiinţei, acum va fi confruntat şi mai mult cu acest lucru, deoarece întregul nostru mod de exprimare şi imaginea autenticului cu privire la istoria minorităţii sunt definite de focalizarea etnopolitică şi de procesele de omogenizare. Exceptând lucrările lui Zsolt K. Lengyel şi Ferenc Sz. Horváth referitoare la curentele ideologice internaţionale şi receptarea acestora de către minoritatea maghiară lipsesc cercetările.85 Ceea ce nu înseamnă însă că nu ar fi existat cercetări referitoare la istoria gândirii legate de minoritatea maghiară din România. Acestea însă – precum studiile transilvane, cercetările dedicate revistei Korunk ori „moralei minoritare” – puteau fi considerate atât analize, cât şi mijloace de consolidare a identităţii sociale/minoritare.86 În aceste lucrări se întrepătrund valorile exemplului şi analiza, realizate în marea lor majoritate „împlinind menirea dată de condiţia existenţei minoritare” şi nu în urma unor criterii pur ştiinţifice. Nu doresc să revizuiesc munca acestor autori.

85 Zsolt K. Lengyel, A kompromisszum keresése. Tanulmányok a 20. századi transzszilvanizmus korai történetéhez [Căutarea compromisului. Studii de istorie timpurie a transilvanismului din secolul al XX-lea], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007; Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbség politikai stratégiái 1931–1940 [Între respingere şi adaptare. Strategiile politice minoritare maghiare din România (1931–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007. 86 În opinia mea, aşa sunt lucrările de istoria concepţiilor minoritare ale lui Sándor Tóth, Lajos Kántor, Sándor Balázs, Péter Cseke.


70

Mai degrabă, pornind din afara problematicii minoritare, dar analizând fenomenele sub aspect minoritar, aş vrea să se spună mai mult tocmai despre această structură şi despre concepţiile elitei din cadrul ei. Dată fiind importanţa lor, în cele ce urmează menţionez acele efecte conceptuale a căror receptare sau operele referitoare – după părerea mea – încă mai trebuie prelucrate.

7.1. Mişcarea progresivă maghiară din Transilvania din primii ani ai deceniului trei a utilizat wilsonismul ca mod de argumentare potrivit pentru constituirea autonomiei minorităţilor naţionale. În timpul înfiinţării Ligii Naţiunilor şi a organizaţiilor sociale legate de aceasta, ele s-au dovedit neimportante în privinţa proceselor politice decisive. În paralel cu acestea, radicalismul burghez reprezentat de Keleti Újság [Ziarul oriental] şi Napkelet [Zori de zi] a încercat să implementeze ideologia politică modernistă de la Budapesta de dinainte de 1918 în gândirea publică maghiară din România.87 Nu era însă susţinut nici de PNM şi conducerea bisericilor, nici de politica faţă de maghiari de la Bucureşti sau de la Budapesta. Drept urmare, acest tip de discurs public modernizator-emancipator a rămas mai degrabă în sfera presei din Timişoara şi Oradea, precum şi în interiorul cercurilor social-democrate. În perioada interbelică, pe baza ideologiei austro-marxiste şi datorită influenţei decisive a minorităţilor, în interiorul sferei social-democrate din România nu s-a pus niciodată sub semnul întrebării asigurarea drepturilor naţionalităţilor, independenţa mişcărilor de partid şi sindicaliste minoritare şi nici folosirea limbii materne.

Momentul de cotitură antiliberal şi neoconservator care a avut loc în anii ’20 în Ungaria, în fapt, nu s-a făcut simţit în Ardeal, deoarece aici în centrul atenţiei au stat trecutul, Principatul Transilvaniei şi tradiţiile independente ardelene, iar în cadrul

87 Vezi antologia literară a lucrărilor publicate în Napkelet, redând şi repertoriul revistei: Napkelet 1920–1922. Antológia [Zori de zi, 1920–1922. Antologie], ediţie îngrijită, cuvânt înainte, apendice şi repertoriu de Huba Mózes, Cluj-Napoca, Kriterion, 2004.


71

acestora, reliefarea specificului regional transilvan. În timp ce în Ungaria morala trecutului a constat în condamnarea reformelor liberale, în ceea ce priveşte procesul de geneză a noii identităţi din Ardeal, interesul s-a îndreptat tocmai spre gloria trecutului şi utilizarea strategiei de acţiune de atunci. În cadrul dezbaterilor de caracterologie naţională, definitorii pentru viaţa spirituală din Ungaria, atât împotriva concepţiei lui Gyula Szekfű referitor la maghiarii reali, cât şi contra ideii de maghiari ai iluziilor susţinute de Dezső Szabó, a fost accentuată revizuirea internă, iar prin aceasta o evocare a trecutului istoric transilvan (a realismului politic, a maghiarismului de calitate, a universului micilor maghiari împotriva conceptelor imperiale).88

În sfârşit, ca al cincilea element, nu pot fi trecute cu vederea nici literatura sionistă de limbă maghiară, nici cel mai intens proces de renaştere naţională a evreilor din sfera lingvistică maghiară, care a avut loc în Ardeal. În afara unei literaturi bogate a foilor volante, aici funcţiona şi cel mai de seamă cotidian evreiesc în limba maghiară, Új Kelet [Noul Orient].89

7.2. Viaţa spirituală clujeană a anilor ’30 era deosebit de deschisă influenţelor internaţionale. În ceea ce priveşte popularizarea marxismului în rândul studenţilor şi intelectualilor, un rol decisiv l-au avut, în primul rând, emigranţii Republicii Ungare a Sfaturilor, Márk Antal şi Gábor Gaál, şi nu mişcarea muncitorească social-democrată.90 Totodată, ardelenii puteau avea tangenţă cu mişcarea comunistă şi în decursul anilor de studii universitare

88 Nándor Bárdi, A profetikus nemzetszemlélet..., loc.cit. 89 Despre acest cotidian a publicat şi se ocupă de repertoriul acestuia Mária Újvári. În ceea ce priveşte auto-organizarea evreilor din Transilvania vezi: Attila Gidó, Úton. Erdélyi zsidó társadalom- és nemzetépítési kísérletek (1918–1940) [Pe drum. Viaţa comunităţii evreieşti din Transilvania şi încercările de edificare a naţiunii (1918–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009. 90 Sándor Tóth, Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korszakából. Gaál Gábor sorsa és utóélete Romániában 1946–1986 [Impasurile noastre glorioase din perioada dictaturii. Destinul şi posteritatea lui Gábor Gaál în România, 1946–1986], Budapesta, Balassi, 1997.


72

efectuate în străinătate (László Bányai, József Méliusz). La jumătatea anilor ’30, prin mişcările de tineret înrădăcinate şi în sfera confesională, odată cu apariţia cercurilor legate de Erdélyi Fiatalok, iar mai apoi de Hitel, existând o conjunctură favorabilă şi pentru tinerii lideri ai bisericii, ideile social-creştine au fost cele care au exercitat cea mai mare influenţă asupra formării concepţiei – determinante pentru această generaţie – referitoare la slujirea poporului.91 În paralel cu acest lucru, scriitorii radicalismului burghez din anii ’20 au evoluat pe căi contradictorii. Potrivit concepţiilor lui István Sulyok şi Árpád Paál posibilităţile de rezolvare a problemei maghiare la nivel european se află în sistemul ideatic al naţional-socialismului şi în adoptarea conceptelor legate de comunităţile etnice germane.92 În totală opoziţie, Ernő Ligeti, Miklós Krenner şi cercul autorilor publicaţiei Független Újság [Ziarul independent] au fost adepţii liberalismului european şi ai criticii totalitarismului, încercând să menţină pluralitatea vieţii publice minoritare maghiare.93 Instituţionalizarea acestor curente a fost însă zădărnicită de cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi de războiul mondial.

7.3. După 1944, pentru conducătorii de orientare stânga ai organizaţiilor MADOSZ, PSD şi UPM, adevărata provocare era faptul

91 Mişcările social-creştine pot fi reconstituite prin lucrările deja citate ale lui Sándor Makkai, Sándor Tavaszy, Lajos Imre, Dezső László. În ceea ce priveşte sfera confesională romano-catolică, mi-au fost de ajutor memoriile lui Ervin Ferencz, călugăr franciscan din Lăzarea. 92 Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei „Erdélyi Lapok”, 1932–1940], în Regio, 2004, nr. 3, p.103–141. 93 Ferenc Albrecht, A transzilván szabadelvűség [Liberalismul transilvan], în Hitel, 1935, nr. 2, p.279–287; László Szenczei, Néhány szó a liberalizmusról [Câteva cuvinte despre liberalism], în Hitel, 1937, nr. 1, p.66–70; Ferenc Szemlér, Elvek és törvények [Principii şi legi], în Hitel, 1937, nr. 1, p.70–76; Tamás Gusztáv Filep, Deklasszálódás, unalom, irónia. Ligeti Ernő társadalmi regényei [Declasare, plictiseală, ironie. Romanele sociale ale lui Ernő Ligeti], în Forrás, 2006, nr. 3, p.92–106; Miklós Krenner (Spectator), Az erdélyi út. Válogatott tanulmányok [Calea Ardealului. Scrieri alese], ediţie, cuvânt introductiv şi note de Béla György, Odorheiu Secuiesc, Haáz Rezső Múzeum, 1995; Attila Gidó, A Független Újság repertóriuma 1934–1940 [Repertoriul „Ziarului Independent”. 1934–1940], manuscris inedit, p.110.


73

că tradiţia de stânga din perioada interbelică (instituţionalizată în Korunk de Gábor Gaál, iar de Hillel Kohn în cadrul mişcării comuniste ilegale din Ardeal) şi reprezentanţii comunişti ai acesteia – Edgár Balogh, József Méliusz, Lajos Jordáky – până la sfârşitul anilor ’40 au devenit incomode pentru conducerea de la Bucureşti partidului. Apoi, după reabilitarea lor din 1955, între 1957–1959 s-a repetat acelaşi lucru, de data aceasta în numele luptei contra naţionalismului maghiar. Din anii ’60 însă, tradiţia de stânga din Ardeal – nu numai din cauza conţinutului emancipator în ceea ce priveşte minorităţile maghiare şi evreieşti – a devenit inutilizabilă pentru conducerea partidului din România. A mai contribuit la aceasta şi necesitatea preluării ideologiei expuse la cel de-al XX-lea Congres PCUS, referitoare la destalinizare. Totuşi, în opinia mea, conflictul fundamental constă în faptul că, în timp ce comuniştii maghiari de stânga considerau socialismul un proiect social ce trebuia realizat, pentru conducerea partidului român, între 1944–1955, problema esenţială era consolidarea şi reunirea statalităţii române. În continuare a fost impusă o strategie de aliniere la statul central în care „dictatura aflată deasupra nevoilor” se împletea cu omogenizarea legată de statul-naţiune.

7.4. În anii ’60, pentru fundamentarea ideologică a dezvoltării socialiste specifice României era nevoie de o reinterpretare a trecutului istoric. Totodată, în paralel cu procesele începute în viaţa culturală românească, şi în cadrul culturii maghiare minoritare au avut loc reinterpretări. Din acest punct de vedere o importanţă deosebită avea tematizarea de către Ernő Gáll a problemelor referitoare la tradiţiile naţionalităţilor, la sociologia burgheză română şi la noua orientare de stânga din Europa.94 Activitatea lui Gáll avea o însemnătate decisivă nu doar în cultura

94 Nemzetiség – felelősség. Írások Gáll Ernő emlékére [Naţionalitate – responsabilitate. Scrieri în memoria lui Ernő Gáll], ed. György Földes, Zsolt Gálfalvy, Budapesta, Napvilág, 2005. În volum se găseşte şi bibliografia operelor scriitorului, realizată de Éva Gáll şi Mária Újvári.


74

maghiară din România, ci şi în privinţa studiilor referitoare la naţionalism şi naţionalitate din Ungaria. În paralel, György Bretter, printr-o redefinire lingvistică şi semantică, a început despărţirea de marxism şi părăsirea limbajului ce includea noţiunile acceptate până atunci. Odată cu sinteza istoriei literare maghiare din România, realizată în Ungaria, mai apoi prin lucrarea de sinteză a lui Lajos Kántor şi Gusztáv Láng a început reabilitarea tradiţiilor literare burgheze, precum şi a revistei Erdélyi Helikon, iar prin aceasta şi a transilvanismului.95 Lexiconul Literaturii Maghiare din România, planificat încă din anii ’70, al cărui prim volum a fost tipărit abia în anii ’80, a încercat să expună cultura şi instituţiile minorităţii maghiare din România ca entitate independentă, iar la realizarea acestui lucru au luat parte scriitori cu diferite orientări ideologice ori membri ai diverselor grupuri generaţionale (József Venczel, Edgár Balogh, Gyula Dávid).

7.5. Dintre posibilităţile limitate ale anilor ’80, pot fi subliniate două fenomene de istorie conceptuală. În cazul cercului Limes, deja amintit de mai multe ori, şi al revistei Ellenpontok, au apărut simultan activismul referitor la drepturile civice şi ale omului şi redescoperirea tradiţiilor maghiare liberale (Attila Ara-Kovács, Gusztáv Molnár, Péter Egyed, Ernő Fábián). Totodată, în mare parte datorită rolului de mediator al lui József Aradi, Zoltán Rostás, Hugó Ágoston, în mijlocul intelectualilor tineri din domeniul ştiinţelor sociale a început un fenomen nemaiîntâlnit de specializare şi de informare care depăşea nivelul literaturii de specialitate din Ungaria, mai cu seamă în teoria ştiinţelor şi în antropologia culturală.

95 Lajos Kántor, Gusztáv Láng, A romániai magyar irodalom története 1944–1970 [Istoria literaturii maghiare din România 1944–1970], Bucureşti, Kriterion, 1973; Béla Pomogáts, A transzilvanizmus. Az Erdélyi Helikon ideológiája [Transilvanismul. Ideologia cercului „Erdélyi Helikon”], Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1983; A Helikon és az Erdélyi Szépműves Céh levelesládája 1924–1944 [Cutia poştală a lui Helikon şi Erdélyi Szépmíves Céh, 1924–1944], publicat de Ildikó Marosi, Bucureşti, Kriterion, 1980.


75

8. Despre loialitate şi conceptul comunitar

În studiul de faţă a mai fost abordată ideea de loialitate. Ar trebui însă separată sfera politică şi culturală a loialităţii de ceea ce implică cotidianul în relaţiile de loialitate faţă de stat. Aici însă nu am vorbit decât despre relaţiile de integrare ale elitei politice şi culturale. Dacă se pune întrebarea: „Care era momentul în care elita minoritară maghiară consideră că patria şi administraţia acesteia îi aparţin?”, atunci trebuie menţionată perioada dintre 1944–1948. Pe de o parte, dacă se face o trecere în revistă a momentelor de cotitură care etapizează istoria minorităţii maghiare din România, se vor găsi în mod continuu încercări de reintegrare. În general, la începutul unei epoci, la iniţiativa elitei culturale este înfiinţat sistemul instituţional al impunerii intereselor politice şi sociale, apoi, după o anumită perioadă, acesta se confruntă cu politica faţă de maghiari din România, mai precis intră în conflict cu aceasta. Pe de altă parte, dacă problema este abordată sub aspectul gestionărilor etnopolitice şi nu ca un proces, reiese faptul că asigurarea dreptului de utilizare a limbii materne în viaţa privată şi edificarea, precum şi funcţionarea în paralel a societăţii minoritare sunt cele două extreme din sfera autonomiei naţionale, între care a putut fi formulată politica minoritară maghiară. Totodată, între 1944 şi 1946, în Transilvania de Nord a existat o situaţie de vid politic de care elita maghiară de stânga a încercat să se folosească.

În discursul public al politicii minoritare definite de această elită, societatea proprie a apărut ca o instituţie separată doar în anii ’30 şi în perioada 1944–1948 (la fel era şi între 1940–1944, doar că atunci nu era vorba despre elita maghiară minoritară, ci despre elita regională). În anii ’20, „societatea maghiară” reprezenta în fapt şi universul modern urban din Transilvania, aşadar problema maghiară era aproape identică cu problemele de modernizare regională din Ardeal. Toate acestea s-au schimbat decisiv în anii 1950–1960. (Intervalul dintre anii ’20–’30 – a doua jumătate a anilor


76

’30; perioada dintre 1940–1944 şi prima etapă a istoriei UPM, 1944–1946, constituie stadiul de formare a instituţiilor autonome maghiare din societatea minoritară, care ar trebui încontinuu revigorate). Sistemul instituţional al minorităţii maghiare, organizat pe baze naţionale, a funcţionat de la jumătatea anilor ’20 până în a doua jumătate a anilor ’40, apoi a fost reprezentat într-un mod extrem de redus de către Universitatea Bolyai şi Regiunea Autonomă Maghiară, iar de la sfârşitul anilor ’60, acest rol a fost preluat de instituţiile culturale şi de învăţământ cu funcţii de cvasiorganizare a societăţii şi a căror limbă de funcţionare era cea maghiară. Alături de restrângerea sistemului instituţional maghiar, rămâne mereu o problemă-cheie controlul şi desemnarea conducătorilor în cadrul acestor instituţii. După 1944, de acest lucru depinde, în cea mai mare parte, politica din epocă faţă de maghiari. Problema controlului exercitat de elitele minoritare asupra propriilor societăţi apare permanent în istoria minoritară maghiară. În lipsa unui control bazat pe electorat, primesc o valoare mai mare aspectul moral, precum şi cultul unităţii şi al tradiţiilor din sfera vieţii minoritare.

Până în anii ’80, odată cu restrângerea posibilităţilor de acţiune politică maghiară şi minoritară, şi asumarea responsabilităţii sociale din partea intelectualilor este redusă la renunţarea la emigrări şi la mesajele transmise propriei societăţi. După 1989, acest tip de discurs-mesaj persistă în viaţa publică minoritară, în timp ce circumstanţele şi actorii sociali s-au schimbat definitiv, iar odată cu ei au fost transformate şi relaţiile de integrare. Analiza lipsurilor sociale, identitare şi politice astfel create ar putea constitui subiectul unui alt studiu.

77

Ágoston OLTI

Comuniştii români şi proble-ma Ardealului, 1944–1946

În perioada 1944–1946, Partidul Comunist Român (PCR)1 şi

conducătorii acestuia se delimitau treptat de poziţia Partidului din perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia reprezentării intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va contura mult mai evident în cazul în care se compară atitudinea adoptată de comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul autodeterminării care include şi separarea”, din perioada interbelică, ori concepţia asupra unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de unul dintre teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter Roman.2 În acest studiu voi prezenta evoluţia poziţiei Partidului Comunist în perioada cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23 august 1944 şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, precum şi consecinţele acestui fenomen.

Problema nu a fost tratată în literatura de specialitate nici de partea maghiară, nici de cea română. Până în prezent, istoricii maghiari au focalizat subiectul din perspectiva politicii minoritare. Din punctul de vedere al istoricului însă, fără doar şi poate, cea mai interesantă perioadă a epocii este tranziţia, aşadar perioada

1 Partidul Comunist şi-a schimbat denumirea de mai multe ori, aceste denumiri semnificând şi schimbările ideologice intervenite; pentru o lectură mai uşoară vom utiliza în cadrul studiului denumirea de Partidul Comunist Român. 2 Tofik Iszlamov, Levél Petre Romanhoz [Scrisoare către Petre Roman], în Provincia, Cluj-Napoca, http://www.provincia.ro/mindex.html. Accesat în februarie 2007.

http://www.provincia.ro/mindex.html


78

administraţiei militare sovietice. Datorită acestui fapt a apărut atât din partea maghiarilor, cât şi din cea a românilor câte o încercare de interpretare legată de epocă. Din perspectiva maghiară, după studiul lui Gusztáv Molnár, care prezintă această perioadă ca pe o iniţiativă memorabilă,3 Gábor Vincze şi Mihály Zoltán Nagy au încercat o descriere a epocii,4 având şi posibilitatea de-a efectua cercetări arhivistice. Din partea română, Marcela Sălăgean5 şi Antonio Faur6 s-au ocupat de cele întâmplate între toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945. Dincolo de contradicţiile dintre abordarea istoricilor maghiari şi cea a cercetătorilor români – fapt menţionat şi în volumle citate –, ambele tabere aşează în centrul atenţiei oraşul Cluj, în pofida faptului că atât volumul semnat de Nagy şi Vincze, cât şi cel publicat de Marcela Sălăgean adaugă problemei conotaţii internaţionale. În continuare voi analiza evenimentele din punctul de vedere al centrului de putere al Partidului Comunist, situat la Bucureşti, încercând un alt mod de a trata problematica din acea epocă.

După ieşirea din război la 23 august 1944, Partidul Comunist Român nu era deloc unitar. După cel de-a doilea Arbitraj de la Viena, centrul de mare importanţă al partidului, Ardealul de Nord, a ajuns în componenţa Ungariei, iar membrii de partid de aici ţineau deja legătura cu centrul de la Budapesta, contribuind şi în acest fel la

3 Gusztáv Molnár, Önrendelkezési törekvések az „észak-erdélyi köztársaság” idején [Aspiraţii de autonomie în perioada „Republicii Transilvaniei de Nord”], în vol. Autonómia és integráció [Autonomie şi intergare], Budapest, Magyar Szemle Könyvek, 1993, p.92–139. 4 Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Autonómisták és centralisták. Észak-Erdély a két román bevonulás között (1944 szeptember–1945 március) [Autonomişti şi centralişti. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945], Kolozsvár–Csíkszereda, EME–Pro Print, 2004. 5 Marcela Sălăgean, Northern Transylvania – October 1944 – March 1945. The Soviet Administration and its Problem, în Transylvanian Review, Winter 1995, p.60–67; Marcela Sălăgean, Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944–martie 1945), Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 2002. 6 Antonio Faur, Măsuri legislative şi economico-legislative de aplicare a convenţiei de armistiţiu (septembrie 1944 – mai 1945). Documente, Oradea, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, 1995.

COMUNIŞTII ROMÂNI ŞI PROBLEMA ARDEALULUI, 1944 – 1946

79

slăbirea PCR-ului. Nici elita Partidului Comunist Român nu era omogenă, în cadrul conducerii partidului formându-se un sistem tripolar, iar la naşterea acestuia, exceptând modalitatea de a trăi războiul (în Uniunea Sovietică; în ilegalitate, ascunzându-se; în închisori sau lagăre) au mai contribuit semnificativ şi relaţiile (deseori de prietenie) întreţinute cu unele persoane influente din secţia in

ternaţională a partidului comunist sovietic.7 Rolul jucat de comunişti în contextul ieşirii României din

război în data de 23 august 1944 s-a datorat conjuncturii favorabile şi opiniei conducătorilor partidelor istorice, potrivit căreia prin ideologia comuniştilor ar putea obţine – eventual – un avantaj în învoiala încheiată cu conducătorii armatei sovietice aflate la graniţele ţării, de care trebuie să se folosească în favoarea naţiunii. După succesul ieşirii, prin persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu comuniştii au obţinut o funcţie ministerială în guvernul Sănătescu (23 august–2 noiembrie 1944). În felul acesta, Pătrăşcanu a ajuns lider al delegaţiei care a încheiat Convenţia de Armistiţiu din partea română, în urma „negocierilor” de la Moscova. Conform imaginii construite în epoca ceauşistă,8 Pătrăşcanu juca acolo rolul de reprezentant al intereselor naţionale româneşti împotriva intereselor sovieticilor, în realitate însă şi el a acceptat statutul de comunist subordonat centrului sovietic, expunând ideea că a primit conducerea delegaţiei pentru a asigura poporului român şansa de a lupta împotriva Germaniei naziste.9 Mai târziu, cu ocazia rivalităţii cu ceilalţi conducători comunişti români, şi-a întărit această poziţie, exprimându-şi loialitatea absolută faţă de comunism. În această luptă pentru putere, Pătrăşcanu nu dorea altceva decât să se

7 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p.107. 8 După 1968 se propaga oficial teza că Pătrăşcanu ar fi dorit „naţional comunismul” şi diminuarea influenţei sovieticilor. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p.222. 9 Radu Ciuceanu, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno–sovietice, 1944–1946. (Documente secrete), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, p.63.


80

menţină în poziţia de conducător al comuniştilor români. Doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopul în sine se deosebea de Gh. Gheorgh

a-şi putea începe o

iu-Dej.10 Comuniştii au devenit cei mai înflăcăraţi adepţi ai eliberării

Ardealului de Nord, precum şi ai războiului purtat împotriva Germaniei naziste şi continuat de partea Armatei Roşii până la victoria finală. Sloganul cel mai frecvent utilizat de partid era: „Totul pentru front, totul pentru victorie”.11 După ieşirea din război de la 23 august, spaţiul de mişcare al Partidului Comunist în ceea ce priveşte politica externă era minimal, ţara a fost ocupată de Armata Roşie, iar măsurile reparatorii ale Convenţiei de Armistiţiu au obligat ţara la eforturi uriaşe. În perioada august–noiembrie 1944, partidul era preocupat în primul rând de clarificarea relaţiilor de putere internă şi de creşterea numărului membrilor. În august 1944, Partidul Comunist din România avea – incluzându-i şi pe cei din închisori – sub 1 000 de membri.12 În octombrie, acest efectiv a crescut la 5–6 000, iar în februarie 1945 a ajuns la 15 000. Astfel, Partidul Comunist avea o susţinere suficientă din partea maselor pentru

fensiva în lupta politică pentru câştigarea puterii. În pofida tuturor acestor lucruri, partidul era preocupat de

Transilvania şi de problema naţionalităţilor. La şedinţa din 23–24 septembrie 1944 de la Bucureşti a conducerii centrale a partidului,13 în care a fost prelucrată platforma-program a Frontului Naţional Democrat (FND)14 elaborată de Partidul Comunist Român, mai mulţi comunişti maghiari au pus pe tapet problema Ardealului şi

10 Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Polirom, 2002, p.324. 11 Vl. Tismăneanu, Op.cit., p.109. 12 În această statistică nu sunt incluşi comuniştii români aflaţi în străinătate (Uniunea Sovietică, Franţa etc.). 13 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.19–79. 14 Noua coaliţie politică promovată de Partidul Comunist – Frontul Naţional Democrat – a fost înfiinţat la 12 octombrie 1944. Din această coaliţie au mai făcut parte Partidul Social Democrat şi Frontul Plugarilor.


81

rezolvarea situaţiei minorităţii maghiare. Comuniştii maghiari care au luat parte la discuţii au fost nemulţumiţi de faptul că această problemă n-a fost inclusă în platforma-program a FND, însă nu au folosit argumentul naţional, ci au invocat considerentul acaparării puterii de către Partidul Comunist şi al democratizării ţării, aşadar al schimbării organizării sociale şi a drepturilor omului în general. Alexandru Sencovici (Sándor Szenkovics), pe baza experienţei în problemele minoritare din timpul perioadei interbelice, a arătat faptul că noţiunea libertăţii naţionale şi drepturile referitoare la demnitatea naţională, limbă, religie şi educaţie trebuie definite în amănunt, deoarece – deşi toate acestea fac parte din drepturile naţionale – ele nu au fost niciodată respectate în România.15 Ana Pauker, liderul Partidului Comunist reîntors de la Moscova, care avea – poate – cea mai mare influenţă, nu a insistat prea mult asupra problemei naţionalităţilor, încercând să încheie discuţiile cu afirmaţia că „acest lucru depinde de sistem”.16 Prin aceasta a încercat să exprime faptul că problema naţionalităţilor se rezolvă de la sine, odată cu acapararea puterii de către Partidul Comunist şi constru

i, iar e de alta, existenţa pericolului masacrării populaţiei maghiare:

irea socialismului. Ioan Vinţe (János Vince) a subliniat două dintre aspectele

problemei: pe de o parte, faptul că Iuliu Maniu ar putea monopoliza, în faţa opiniei publice româneşti, rezolvarea problemei Ardealulup

„Trupele de eliberare înaintează pe teritoriul Transilvaniei. Referitor la acest lucru se ridică noi probleme. Este aici Maniu, care organizează unităţi de voluntari recrutând tot felul de elemente dubioase, precum şi cele de la Gărzile de Fier. Nu trebuie permis ca eliberarea Ardealului să devină un mijloc de manevrare în mâna lor. Putem vedea cum postul de radio din Bucureşti urlă şi pregăteşte masacrări în Ardealul eliberat […] Trebuie arătat ce înţelegem noi prin

15 Ibidem, p.32. 16 Idem.


82

eliberarea Transilvaniei, cum este tratată problema în alte proclamaţii făcute de Partid şi în ce fel vrem să evităm masacrările. Printr-o astfel de abordare justificată a problemei am putea împiedica mobilizarea unor astfel de animale sălbatice fasciste să lupte pentru obţinerea

rdealului.”17

a pregătit terenul pentru creşterea susţinerii organiz

în cazurile cele mai blânde, o deplină egalitate între naţiona

A

Discursul, din păcate, nu reflecta doar grija obsedantă a unui comunist maghiar, toate evenimentele presupuse s-au şi adeverit parţial în decursul campaniei de răzbunare a Gărzilor lui Maniu şi a jandarmeriei.18 Atrocităţile respective au contribuit în mare măsură la deplasarea înspre stânga a orientării politice a maselor populare maghiare din Transilvania. Maghiarii din România considerau că armata sovietică este singurul lor protector potenţial, iar această simpatie pentru sovietici

aţiilor de stânga. Cuvântarea lui Ioan Vinţe surprinde excelent acea

dezorientare sesizabilă printre membrii ilegalişti ai partidului, care se manifesta în interiorul PCR, privitor la problemele teritoriale ori la cele legate de naţionalităţi. Pe de o parte, PCR a luat o poziţie hotărâtă susţinând eliberarea Ardealului, deoarece acest lucru legitima în faţa opiniei publice româneşti lupta împotriva Germaniei; pe de altă parte însă, în memoria membrilor de partid mai trăia viu amintirea sloganelor formulate în perioada interbelică, ce aveau ca scop, chiar şi

lităţi. După ce în prealabil, la nivel local, comandanţii sovietici au

expulzat din mai multe judeţe administraţia română „liberatoare”, la 12 noiembrie, Vinogradov şi Vasiliev, şefii Statului Major, au comunicat printr-o adresă trimisă lui Sănătescu că „în Transilvania

17 Ibidem, p.47. 18 Mai detailat pentru atrocităţile săvârşite vezi: Mária Gál, Attila Gajdos Balogh, Ferenc Imreh, Fehér Könyv az 1944 őszi magyarellenes atrocitásokról [Cartea albă a atrocităţilor anti-maghiare din toamna anului 1944], Kolozsvár, Editat de UDMR, 1995.


83

eliberată de Armata Roşie este interzisă introducerea administraţiei române”, iar aparatul de stat trebuie retras în spatele graniţei stabilite de către Arbitrajul de la Viena, semnat în palatul Belvedere (1940).19 Cauzele expulzării constau în atrocităţile săvârşite de diverse formaţiuni paramilitare, deoarece deciziile luate de sovietici erau sub influenţa unor considerente militare directe: în spatele frontului constituie un pericol orice agitaţie provocată de evenimente teroriste şi jafuri. În afară de toate acestea, în Transilvania, maghiarii aveau o relaţie mult mai bună cu armata sovietică decât românii.20 Scopul real al expulzării a fost însă lărgirea spaţiului de mişcare în ceea ce priveşte politica externă a sovieticilor prin faptul că cele două state, România şi Ungaria, erau ţinute în incertitudine. După cel de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de-a pune în valoare politica puterii sovietice, au fost utilizate tehnici asemănătoare şi în Orientul Apropiat (de exemplu în provinciile Gilyan, Mazandaran, Gorgan, Khorosan din Iran).21

Afirmaţia de mai sus este susţinută şi de ipoteza lui Florin Constantiniu, care apreciază că există o legătură între expulzarea administraţiei române din Ardealul de Nord şi începerea asediului Budapestei. Potrivit opiniei istoricului, prin expulzare şi menţinerea speranţei anexării Transilvaniei de Nord la Ungaria s-ar fi dorit facilitarea intrării partidelor maghiare din sfera tradiţională în guvernul provizoriu maghiar. Totodată, conducerea din Moscova şi-a mărit potenţialul de şantaj faţă de guvernul român, căruia i-a atras atenţia asupra faptului că „introducerea în Transilvania de Nord a administraţiei române are o strânsă legătură cu respectarea

19 Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.52. 20 Yehuda Lahav, A szovjet Erdély-politika 1944–1946 [Politica sovieticilor faţă de Transilvania, 1944–1946], în Múltunk [Trecutul nostru], 1989, nr. 3–4, p.145. 21 Jamil Hasanli, New evidence on the Iran Crisis 1945–1946. From the Baku Archives, în Cold War International History project Bulletin, Issue 12/13 Fall/Winter, 2001, p.309–315.


84

Convenţiei de Armistiţiu, în special cu articolul 11 din aceasta”,22 respectiv cu măsurile reparatorii de după război.

La tratativele cu guvernul român, Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, n-a lăsat partenerilor săi de discuţii români nicio îndoială asupra faptului că cele hotărâte de Convenţia de Armistiţiu nu garantează apartenenţa Ardealului de Nord, iar interpretarea acesteia depinde numai de partea sovietică. A clarificat faptul că „referitor la restituirea Ardealului va fi stabilit şi se va face cunoscut separat în ce mod şi când se va întâmpla acest lucru, iar predarea puterii centrale către administraţia română trebuie să se petreacă organizat şi nu unilateral sau la modul abuziv”.23 Aceste afirmaţii au zguduit din temelii elita politică românească, deoarece în tot acest timp reprezentanţii acesteia erau siguri care va fi soarta apartenenţei teritoriilor disputate. Până la expunerea lui Vişinski, liderii partidelor istorice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal) şi regele au considerat că poziţia oficială sovietică coincide cu declaraţia ministrului de externe V. M. Molotov, făcută la 2 aprilie 1944, care a afirmat că „guvernul sovietic nu are ca scop acapararea unei regiuni de pe teritoriul României sau schimbarea structurii sociale din această ţară”.24 În jurnalul său, diplomatul român Raoul Bossy25 relatează faptul că, premergător ieşirii din război din 23 august, regele – înainte de discuţiile purtate cu comuniştii în legătură cu ieşirea – a aşteptat răspunsul de la Moscova referitor la trei întrebări:1. Ce va fi cu monarhia şi cu regele? 2. Transilvania de Nord va fi sau nu redată românilor? 3. Ce măsuri reparatorii vor fi plătite Uniunii Sovietice? Potrivit lui Constantin Argetoianu, răspunsurile

22 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p.73. 23 Radu Ciuceanu, Op.cit., p.89. 24 Ion Calafateanu, Cristian Popişteanu, Politica externă a României, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.224; citează: Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.9. 25 Raoul V. Bossy, Jurnal, ed. Ion Mamina, cu o prefaţă de Fl. Constantiniu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, p.258.


85

erau cele aşteptate de partea română. Veridicitatea scrisorii trimise ca răspuns este pusă la îndoială de mai mulţi istorici români; însă

diferent de acest lucru, elita românească îşi punea cu siguranţă speranţ

rdealului de Nord.

l de la Bucureşti27 – conform căruia directiv

inele în aceste considerente legate de problema apartenenţei

A

În descumpănire: noiembrie–decembrie 1944

Expulzarea din Ardealul de Nord i-a găsit nepregătiţi pe comuniştii care până atunci pledau pentru reocuparea Transilvaniei. În perioada noiembrie–decembrie aceştia erau nedumeriţi în ceea ce priveşte situaţia creată. Atât centrul din Bucureşti, cât şi cel de la Cluj nu puteau decât să urmărească evenimentele şi nu reuşeau să participe în mod activ la acestea. De cele mai multe ori, politicienii de stânga ai centrului de la Cluj credeau că ar putea influenţa mersul evenimentelor, dar acest lucru nu se întâmpla decât în cazul unor probleme lipsite de importanţă; referitor la viitorul regiunii nu aveau niciun cuvânt de spus. Nici dacă ar fi avut însă, nu deţineau orientări clare în acest sens. Problema respectivă iese în evidenţă şi din raportul lui Nicolae Goldberger26 – secretarul regional Cluj, trimis în decembrie 1944 la centru

ele organizaţiilor de partid din Ardealul de Nord sunt menţionate în articolul redactat de Vasile Luca şi pot fi sintetizate în următoarele două puncte:

1) Transilvania de Nord nu aparţine în prezent nici Ungariei, nici României, deşi clauzele de armistiţiu stabilite între Uniunea

26 Nicolae (Miklós) Goldberger (1904–1970), în timpul războiului mondial este instructorul CC al PCR numit în Ardealul de Nord, responsabil cu propaganda la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC al PCR (1948–1952), şeful Secţiei Politice a Armatei (1948–1950), rector al Institutului de Ştiinţe Sociale (1956), apoi director adjunct al Institutului de Istorie al CC al PCR. 27 Tofik Islamov, Transilvanskij vapros. Vengero-rumünskij territorialnij spor i SSSR 1940–1946. Dokumentü, Moskva, 2000, p.270–286; reeditat de Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), şi Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit.


86

Sovietică, împreună cu aliaţii acesteia, şi România nu recunosc Dictatul de la Viena şi promit României tot Ardealul sau o parte însemnată din acesta. Ceea ce a dus la această situaţie în Ardealul de Nord e

şi să ţină cont de drepturile naţiona

cu funcţie au susţinut sincer cauza autonom

ra faptul că guvernul Blocului Democratic nu a respectat condiţiile armistiţiului, neţinând seama nici de cele mai elementare cerinţe ale acestuia.

2) Administraţia numită de guvernul de la Bucureşti, în loc să fie cu adevărat democratică

lităţilor din Ardealul de Nord, a săvârşit – după cum se ştie – acte colonizatoare, reacţionare şi fasciste care nu puteau fi acceptate de armata sovietică eliberatoare.

Din punctul de vedere al românilor, cea mai gravă afirmaţie a fost că Ardealul de Nord nu aparţine nici Ungariei, nici României. Pentru această situaţie, Vasile Luca învinuia guvernul, care nu îndeplinea răspunderile pe care şi le-a asumat în Convenţia de Armistiţiu, iar după ocupaţie nu reuşea să menţină ordinea. Sovieticii motivau expulzarea prin atrocităţile săvârşite de români; în fapt, doreau să exercite presiuni asupra guvernului de la Bucureşti pentru a schimba relaţiile de putere politică internă în favoarea comuniştilor. În România, Frontul Naţional Democrat era în opoziţie, iar Ardealul de Nord (cu excepţia judeţelor Sălaj şi Maramureş) – sub supraveghere sovietică – era condus de simpatizanţii de stânga ai FND. Cei mai mulţi politicieni

iei, însă o parte a politicienilor de stânga – aşa cum s-a aflat în cele din urmă – militau în acest sens doar până când guvernul a devenit de orientare de stânga.

Cel mai important obiectiv al centrului de la Bucureşti pe teritoriul Ardealului de Nord a fost „democratizarea” administraţiei, aşadar punerea acesteia sub controlul elementelor de stânga. Prezenţa în teritoriu a administraţiei militare sovietice şi faptul că atunci comuniştii nu au fost împiedicaţi să preia conducerea unităţilor administrative a facilitat acest lucru. În regiunile cu populaţia mixtă, o permanentă sursă de conflict a fost faptul că nu se


87

ştia care dintre legi – cele române sau cele maghiare – vor fi valabile şi pe baza cărora trebuie întreprinse demersuri. Aceste probleme se rezolvau la nivel local prin negocieri, deoarece în perioada noiembrie 1944–ia

Jakab). După reorgan

la şedinţele din decembrie 1944 şi ianuarie 1945 ale artidului Comunist Român, acceptând relaţiile de subordonare şi ele cu superiorii, au relatat cele întâmplate şi au admis dispoziţiile entrului.

nuarie 1945 relaţiile dintre judeţe erau minime. Toate judeţele funcţionau ca mici republici, încercând astfel o oarecare organizare a ţinuturilor respective.

În cele mai multe judeţe din care lipseau organizaţiile româneşti mai importante, structurarea administraţiei cădea în sarcina unor formaţiuni de stânga. Partidul însă era prea slab pentru a reuşi acest lucru, deoarece aproape toţi cei aproximativ 1 200 de membri de partid din Transilvania de Nord au fost arestaţi în 1943. Cei din rândurile partidului nu se puteau încă debarasa de metodele folosite în perioada conspirativă, de aceea erau reticenţi faţă de toţi cei care au fost arestaţi. Comitetul Central al Partidului, după verificarea cadrelor din Ardealul de Nord, l-a recunoscut ca membru de partid doar pe Alexandru Iacob (Sándor

izare, în decembrie 1944, partidul avea în total 70 de membri la Cluj, în schimb sindicatele au fost cu adevărat susţinute de masele populare, având doar la Cluj 15–16 000 de membri.28

Comuniştii din Transilvania de Nord, deşi păstrau legăturile cu tovarăşii lor din Ungaria, urmau instrucţiunile centrului de la Bucureşti, ceea ce a definit linia conducerii partidului şi a directivelor. Reprezentanţii comuniştilor din Ardeal, Ion Vinţe (János Vince), Alexandru Iacob şi Leontin Sălăjan (Szilágyi), care au participat Pcc

28 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944 – 26 martie 1945, p.153–157.


88

Guvernul FND, garanţia rezolvării problemei

şteptau din partea lui Stalin la rezolvar

t consacrat din punct

ii şi recomandările date de Stalin. Din punctul de vedere al

Ardealului de Nord

La începutul anului 1945, conducătorii de partid din România au plecat la Moscova pentru a prezenta o dare de seamă despre perioada care a trecut de la ieşirea din război şi pentru a primi noi directive de la Stalin. Vizita era importantă nu doar din punctul de vedere al chestiunii Ardealului ori din cauza unor probleme urgente de politică internă, ci şi din perspectiva funcţionării interne a partidului. Liderii români se a

ea problemelor legate de conducerea partidului comunist şi încheierea luptei dintre facţiuni.

Delegaţia de partid din România (alcătuită din Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol) a fost primită de către Stalin în primele zile ale anului 1945.29 Procesul-verbal al discuţiilor nu a mai apărut, dar importanţa acestui eveniment reiese din faptul că aproape toţi participanţii şi l-au amintit ori au povestit cuiva cele întâmplate.30 În cadrul acestor convorbiri a fost desemnat de către Stalin ca secretar de partid Gh. Gheorghiu-Dej, care a câştigat astfel lupta împotriva contracandidatei sale, Ana Pauker, femeie, evreică şi intelectual.31 Decizia lui Stalin a fos

de vedere formal doar la Congresul Partidului Comunist Român, care a avut loc între 16–21 octombrie 1945.

După întâlnirea cu Stalin, Dimitrov a aflat rezultatele întreveder

29 P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.76. 30 Discuţiile au fost prezentate de Gheorghe Apostol, care a luat parte la ele: Eu şi Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ediţie de Casă, regie proprie, 1998, p.69–70; după relatarea lui Gheorghiu-Dej, vezi Silviu Brucan, Generaţia irosită, Memorii. Bucureşti, Editurile Univers şi Calistrat Hogaş, 1992, p.58–59. Anumite afirmaţii ale lui Brucan sunt dezise de Eduard Mezicescu, Memoria memorialistului. Comentarii pe urmele „Generaţiei irosite”, în România liberă, 1993, 18–24 februarie. 31 A. Cioroianu, Op.cit., p.313.


89

subiectu

gram al partidului care să declare

, Uniunea Sovietică ar fi pregă

utilizat problema minorităţilor şi pe cea a graniţel

ar fi asigurat o influenţă de 90% în România.34 Încă din aprilie 1944,

lui acestui studiu pot fi scoase în evidenţă trei tipuri de indicaţii:

1. Sarcina trasată este formarea unui guvern al Frontului Democratic Naţional.32

2. Ar trebui elaborată o teză de procă formarea unui asemenea guvern ar contribui la anexarea

Transilvaniei de Nord la teriroriul României. 3. Dacă s-ar forma un asemenea guverntită pentru semnarea unui acord de întrajutorare reciprocă,

asemănător cu cel semnat deja cu Cehoslovacia. Aceste „sfaturi” ale lui Stalin au reprezentat un semnal

pentru Partidul Comunist Român că poate începe ofensiva pentru acapararea puterii. Liderul sovietic a afirmat clar în faţa comuniştilor români că în această luptă se pot folosi de problema încă nerezolvată a Ardealului de Nord, deoarece în cazul în care la Bucureşti ajunge la putere un guvern de stânga, România va primi Transilvania de Nord. În Europa Centrală şi de Est, mai toate ţările aveau graniţele disputate, modul în care teritoriul Ardealului de Nord era folosit pentru susţinerea la conducere a PCR nu reprezintă un caz unic.33 Conducerea sovietică a

or în toată regiunea pentru a susţine partidele comuniste în lupta lor pentru putere.

În spatele dorinţei lui Stalin de a vedea un guvern de stânga în România stătea în fapt „acordul de procentaj” dintre el şi Churchill, pe care ar fi vrut să-l pună în practică în cel mai scurt timp şi care i-

32 Denumirea în cazul României este Frontul Naţional Democrat. 33 Virgiliu Ţârău, Problema Transilvaniei în ecuaţia comunizării României, în vol. Sovietizarea Nord-Vestului României 1944–1950, ed. Viorel Ciubota, Satu Mare, Editura

i şi tradiţii], ed. Nándor Bárdi, Budapesta, Teleki László Alapítvány,

Muzeului Sătmărean, 1996, p.87–93. 34 Mai pe larg vezi: András D. Bán, Európa megmentése vagy Kelet–Európa „elárulása”? Az 1944 októberi „százalékegyezmény” [Salvarea Europei sau „trădarea” Europei de Est? „Acordul de procentaj” din octombrie 1944], în vol. Konfliktusok és kezelésük Közép Európában. Technikák és hagyományok [Conflicte şi gestionarea lor în Europa Centrală. Tehnic


90

problema României, precum şi cea a Greciei aveau o rezolvare asemănătoare din punctul de vedere al Moscovei şi al Londrei. La Foreign Office li s-a propus ruşilor ca Uniunea Sovietică să preia controlul în România , iar Marea Britanie în Grecia. Churchill a încercat să obţină în această chestiune şi susţinerea lui Roosevelt.35 Stalin, asistând la stabilizarea englezilor în Grecia, a confirmat că britanicii ar fi pus în practică cele incluse în „acordul de procentaj”, aşadar şi el ar putea să-şi pună în valoare procentele din România.36 Mijlocul prin care dorea să-şi valorifice procentele era partidul comunist din România, care – deşi şi-a mărit vizibil numărul de membri – încă nu avea susţinerea necesară din partea maselor pentru a putea menţine puterea politică obţinută cu ajutorul sovieticilor. În cazul României, sovieticii au aplicat aceeaşi regie ca în toată Europa de Est: au ajutat partidele comuniste, considerate de către populaţie marionete sovietice, să apară în rolul unor partide politice de apărare a intereselor naţionale reale şi al unui avocat pledant al intereselor naţionale ale ţării.37 În cazul României, singura soluţie de a primi acest rol era recuperarea Ardealului de Nord. Rezolvarea problemei transilvane avea şi un rol compensator pentru pierderea teritoriilor estice, mai puţin dezvoltate (în cazul României, Basarabia şi Bucovina).

2000, p.23–37. 35 Churchill i-a trimis o scrisoare lui Roosevelt în 31 mai: „În ultimul timp se observă o nelinişte în ce priveşte neînţelegerile politice care ar putea exista între noi şi Rusia relativ la ţările balcanice, mai cu seamă la Grecia. Din acest motiv i s-a propus ambasadorului sovietic de aici să cădem de acord în următoarele: guvernul sovietic să-şi asigure conducerea în ceea ce priveşte problemele României, iar noi să avem o influenţă activă în viaţa politică din Grecia, în timp ce ambele guverne se vor susţine reciproc în ţările respective. Un asemenea acord ar fi consecinţa naturală a conjuncturii militare existente”. András D. Bán, Op.cit., p.29. 36 Problema României şi a Greciei a fost deja asociată mai devreme de către istoricii români, însă doar pe baza unor presupuneri, care sunt confirmate de documentele citate de András D. Bán. Cu referire la abordarea problemei de către partea română vezi: Florin Constantiniu, Doi ori doi fac doisprezece. A început războiul rece în România?, Bucureşti, Euroseng & Book, 1997, p.120–147. 37 Csaba Békés, The communist parties and the national issue in East-Central-Europe 1945–1947, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995, p.246.


91

Gh. Gheorghiu-Dej fusese la Moscova în calitatea sa de ministru al Transporturilor, de aceea, la şedinţa Consiliului de Miniştri din 18 ianuarie 1945, a relatat discuţiile avute în Uniunea Sovietică. Raportul său scoate în evidenţă realizările economice obţinute şi atacul început împotriva lui Iuliu Maniu şi a partidelor istorice pe baza directivelor trasate la Moscova. În acest raport, problema Ardealului de Nord nu a fost încă legată de procesul de democratizare, dar s-a arătat faptul că în Moscova nu există suficientă încredere faţă de guvern.38 Cu ocazia vizitei făcute regelui Mihai, Gh. Gheorghiu-Dej a negat faptul că s-ar fi întâlnit cu „conducerea sovietică”, dar a susţinut ideea că un guvern de stânga ar avea mai mare succes în recunoaşterea statutului de aliat militar, ar facilita eliberarea prizonierilor de război, introducerea administraţiei române în Transilvania de Nord şi obţinerea unor ajutoare economice.39 În fapt, aceste patru puncte erau aceleaşi pe care le-a solicitat sovieticilor şi ministrul de externe, Constantin Vişoianu, cu ocazia negocierilor privind măsurile reparatorii care au avut loc în cadrul tratativelor româno–sovietice din 16 ianuarie 1945.

Declararea directivelor-program primite de la Stalin s-a produs cu patru zile înainte de Conferinţa FND, cu ocazia conferinţei de presă din 20 ianuarie 1945. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej a mărturisit faptul că din cauza politicii antidemocratice aplicate faţă de popoarele Ardealului de Nord, teritoriul respectiv nu este încă anexat României. În opinia sa, condiţiile intrării administraţiei române ar fi: „o politică de sinceră prietenie”, îndeplinirea celor

38 Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare ANIC), Fond Gh. Gheorghiu-Dej, Colecţia 80, 13, dos. 8 (Documentele Partidului Comunist Român pot fi cercetate doar parţial; am avut ocazia să analizez dosarele – care încă nu pot fi studiate liber – cu ocazia activităţii de cercetare întreprinse de Comisia pentru analiza dictaturii comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu). 39 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Editura All, 1996, p.141.


92

incluse în Convenţia de Armistiţiu, precum şi o „politică de democratizare” consecventă.40

La 24 ianuarie 1945, situaţia existentă după vizita de la Moscova şi sarcinile din perioada următoare au fost prezentate liderilor de partid ai organizaţiilor din Transilvania de Nord41 de către Ana Pauker, iar organizaţiilor membre ale Frontului Naţional Democrat42 (Partidul Social Democrat, Sindicatele Unite, Frontul Patriotic Român, Frontul Plugarilor) de către Gh. Gheorghiu-Dej. Ambele discursuri – cu câteva diferenţe minore în ceea ce priveşte sublinierea anumitor aspecte – expun aceleaşi principii: pentru situaţia existentă în Ardealul de Nord, responsabil este Maniu şi cercul acestuia. Ana Pauker l-a învinuit pe Maniu nu doar de expulzarea administraţiei româneşti, ci – la modul indirect – şi pentru realizarea Arbitrajului de la Viena. Acuzaţia de a fi contribuit la concretizarea Arbitrajului de la Viena şi de colaborare cu cercurile reacţionare maghiare rămâne şi mai târziu un mod de incriminare adesea utilizat împotriva partidelor istorice.43

Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu-Dej au afirmat că ei consideră teritoriul Ardealului de Nord parte integrantă a României, iar „în ziua în care România va beneficia de un guvern naţional democratic, Ardealul va fi reanexat”. Nu au lăsat nicio îndoială asupra semnificaţiei guvernului naţional democrat: „Pentru ca Transilvania să facă parte din România, trebuie să cadă guvernul actual […] trebuie arătat întregii populaţii că Ardealul nu face parte din România, deoarece guvernele de până acum nu au fost democratice”. Acest argument, care susţinea că doar numirea unui

40 Ibidem, p.139. 41 Procesul-verbal este publicat în vol. Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.214–229. 42 Procesul-verbal este publicat în vol. România. Viaţa politică în documente 1945, ed. Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p.80–93. 43 Vezi: Vasile Luca, Dictatul de la Viena şi rezolvarea problemei naţionale (Conferinţă ţinută în ziua de 16 aprilie în Sala Ateneului Român, în ciclul organizat de Cercul de studii şi documentare al secţiunii centrale de educaţie politică a P.C.R.), Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român, 1946.


93

guvern de stânga dominat de comunişti poate garanta realipirea Transilvaniei de Nord la România, domina şi în martie 1945, când regele Mihai, aşezând pe primul plan edificarea naţiunii române faţă de partidele istorice şi sistemul de valori reprezentat de acestea, a permis să fie şantajat de Andrei Ianuarievici Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru afaceri externe, şi l-a numit prim-ministru pe Petru Groza.

La şedinţa din 24 ianuarie Pauker a recunoscut situaţia specifică a Ardealului de Nord în ceea ce priveşte „democratizarea”, faptul că acest proces este mult mai înaintat acolo decât în celelalte regiuni ale ţării, deoarece o mare parte a administraţiei este supravegheată de forţele de stânga.44

Discursul lui Gheorghiu-Dej, rostit de asemenea la 24 ianuarie, la şedinţa Frontului Naţional Democrat, a stabilit acele limite care au definit politica partidului faţă de Transilvania în următorii doi ani: guvernul FND este garanţia anexării Ardealului la România, acest lucru prevede însă şi obligaţii din partea partidului, referitor la minorităţile naţionale. Din acest motiv, Gheorghiu-Dej a şi insistat asupra denumirii de „naţionalităţi conlocuitoare”, exprimând prin aceasta că partidul comunist nu-şi imaginează relaţiile majorităţii cu minoritatea precum un raport de subordonare. Denumirea respectivă nu însemna însă altceva, decât reluarea terminologiei Cominternului din perioada interbelică. Dej a afirmat totodată că „fără recunoaşterea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare nici nu poate fi vorba despre realipirea Transilvaniei”.45

Toate acestea au fost luate în calcul şi în elaborarea programului de guvernare al Frontului Naţional Democrat, dat publicităţii în data de 29 ianuarie 1945. Punctul 4 al programului de guvernare prevedea că „politica democratică menită să realizeze

44 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.215–216. 45 România. Viaţa politică în documente 1945, p.81.


94

fraternitatea dintre naţionalităţi” asigură Ardealului de Nord integrarea în cadrul statului român.46

Pentru a obţine puterea, comuniştii au prezentat elitei politice române problema Transilvaniei nu doar la nivel de promisiune, ci fiind conştienţi de faptul că în acest caz şantajul ar putea fi mult mai eficient. Evenimentele de la Bucureşti, „întâmplător” coincidente cu cele din Ardealul de Nord, lasă loc concluziei că tendinţele de autonomie şi de autoguvernare din Ardealul de Nord au atins apogeul la Consfătuirile „parlamentului Transilvaniei de Nord”, care a avut loc între 12 şi 15 februarie 1945 la Cluj, cu participarea a nouă judeţe din Ardealul de Nord (doar reprezentaţii judeţelor Sălaj şi Maramureş au lipsit).47 Această conjunctură provizorie avea de-a face cu criza guvernamentală apărută la Bucureşti şi era legată de înfiinţarea unor instituţii care trebuia să asigure stabilitatea în condiţiile administraţiei militare sovietice, iar întemeierea lor se presupune că era în aşa fel programată, încât să-l atenţioneze pe rege şi cercul său.

Punerea în posesie: martie 1945–august 1946

După publicarea, în 22 februarie 1945, a articolului din Pravda care analiza situaţia politică din România, atacurile împotriva guvernului au devenit tot mai dese. Articolul a subliniat: „Nu se poate trece cu vederea faptul că România se află în spatele frontului, iar în

46 Ibidem, p.94. 47 În prealabil, la 1 decembrie 1944, a fost înfiinţat la Cluj Consiliul Central Consultativ al Frontului Naţional Democrat din Transilvania de Nord, cu scopul „de-a rezolva problemele Ardealului de Nord” (potrivit opiniei revistei Világosság din data de 2 decembrie, acest lucru „creează o situaţie cu totul nouă atât în viaţa internă clujeană, cât şi în cea a întregului Ardeal de Nord”). În corpul consultativ, care avea 46 de membri, PCR, PSDR, Consiliul de specialitate şi UPM aveau câte 6 reprezentanţi, Frontul Plugarilor 4, Uniunea Patrioţilor, Alianţa Populară Democrată Evreiască şi Apărarea Patriotică câte doi, iar 12 locuri au fost şi de această dată reţinute pentru UDR.


95

acest hinterland trebuie eliminată dominaţia elementelor care aparţin partidelor fasciste. Aşa cer deciziile istorice luate la Ialta”.48 Campania de propagandă a Partidului Comunist Român, care promitea redobândirea teritoriilor din Transilvania de Nord, nu a avut rezultatul scontat. Nici regele, nici elita politică românească nu-i acordau prea mare importanţă, fiind de părere că în rezolvarea problemei îi vor avea ca susţinători pe aliaţii occidentali. Din cauză că posibilitatea obţinerii puterii pe cale paşnică era minimală, prin provocarea unor tulburări antiguvernamentale Partidul Comunist i-a oferit lui Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru afaceri externe, un bun pretext de a veni în România la 27 februarie 1945. La negocierile cu regele Mihai I acesta s-a folosit de şantaj împotriva României, nu doar în ceea ce priveşte apartenenţa Transilvaniei; dincolo de acest fapt, a afirmat că dacă regele nu-i acordă lui Petru Groza dreptul de a forma guvernul, el nu poate garanta că România va rămâne o ţară independentă.

Regele a numit guvernul Groza ţinând cont de interesele naţionale şi conştient de faptul că prin acest act îi susţine pe comunişti. În timp ce în cazul guvernelor Sănătescu şi Rădescu controlau doar portofoliile Ministerului Justiţiei şi al Transporturilor, având şi un subsecretar de stat în Ministerul de Interne, comuniştii din guvernul Groza ocupau poziţii deosebit de solide: Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul transporturilor; Teohari Georgescu, ministru de interne; Petre Constantinescu-Iaşi, ministru al propagandei; Constantin Agiu şi Ion Gheorghe Maurer, subsecretari de stat. Totodată, PCR a reuşit să pună mâna şi pe conducerea Serviciului Special de Informaţii.49

48 Vasile Vesa, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.246. 49 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p.112. În limba engleză: Stalinism for all seasons. A political history of romanian communism, Berkeley, University of California Press, 2003.


96

Decizia regelui a fost influenţată şi de problema Ardealului, care în acea perioadă era un teritoriu aflat sub administraţie militară sovietică, cu statut cvasiautonom. Prin faptul că, după numirea guvernului Groza, administraţia română a putut pătrunde în Transilvania, România s-a văzut din nou „pusă în posesie”. În continuare, politica externă a ţării era determinată de acest aspect, în care PCR a jucat un rol important. Sovieticii sperau că prin acordul lui Stalin privind intrarea administraţiei române în Ardealul de Nord, guvernul Groza, aflat sub influenţă comunistă şi constituit prin şantajul lui Vişinski, va putea fi consolidat.50

După intrarea administraţiei române în Transilvania de Nord, acapararea puterii de către Partidul Comunist Român şi calmarea euforiei datorate succesului privind ocuparea Ardealului au pus pe tapet mai multe probleme, la care trebuiau găsite soluţii: 1. statutul Transilvaniei; 2. integrarea teritoriului în statul român; 3. soluţionarea problemei maghiare.

Elita politică românească, precum şi conducerea Partidului Comunist au considerat definitivă situaţia creată în martie 1945, cu toate că sovieticii au aprobat doar introducerea administraţiei şi nu exercitarea tuturor drepturilor statale.51 Din acel moment Ardealul de Nord a fost tratat ca parte integrantă a României. Prestigiul Uniunii Sovietice crescuse foarte mult prin susţinerea guvernului Groza, deoarece în felul acesta Stalin a reuşit să dovedească faptul că este în stare să-şi impună voinţa faţă de aliaţii săi occidentali. Acest lucru i-a dezorientat pe adepţii partidelor istorice, iar partidului comunist i-a creat convingerea că Moscova va fi în stare de a face să prevaleze interesele României la următoarea conferinţă de pace.

Guvernul român nu a fost însă recunoscut de marile puteri occidentale; regele României, invocând principiile Chartei

50Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.79. 51 Sándor Balogh, Erdély és a második világháború utáni békerendezés (1945–1946) [Ardealul şi reglementările de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial (1945–1946)], în Századok, 1995, nr. 3, p.538.


97

Atlanticului şi ale Declaraţiei de la Ialta, cerea ajutor Marii Britanii şi Statelor Unite. În data de 2 august, la încheierea lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, cele două guverne au declarat că nu vor semna tratate de pace decât cu „guverne recunoscute în mod democratic”. Această afirmaţie, potrivit căreia marile puteri occidentale nu vor negocia decât cu guvernele ajunse la putere în urma unor alegeri democratice, a dat speranţe regelui şi liderilor partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu.52 La 20 august, potrivit Constituţiei ţării, regele l-a somat pe prim-ministrul Petru Groza să demisioneze, însă acesta – fiind sigur de susţinerea generalului Susaikov – a refuzat retragerea din funcţie. Regele Mihai „a intrat în grevă”, a refuzat să mai contrasemneze legile şi nu a mai primit miniştri, boicotând astfel funcţionarea guvernului şi a aparatului de stat. Această situaţie a ţinut până după şedinţa Consiliului Miniştrilor de Externe de la Moscova (16–26 decembrie 1945) şi numirea a câte un deputat din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal în funcţia de ministru fără portofoliu.

În pofida faptului că nu recunoşteau guvernul Groza, ajuns la putere în martie, marile puteri occidentale au beneficiat de tot mai puţine mijloace pentru a putea influenţa procesele de politică internă din Europa de Est. Ministerul de Externe britanic – după ce sovieticii au impus guvernul Groza, iar în Bulgaria, în primăvara anului 1945, au îndepărtat de la putere forţele politice cu care nu erau de acord – a ajuns la concluzia că în Europa de Sud-Est trebuie să renunţe la poziţiile occidentale, în vederea unei cooperări cu Uniunea Sovietică, şi că trebuie acceptată extinderea zonei de siguranţă a sovieticilor şi pe aceste teritorii.53

52 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.55. 53 Tamás Magyarics, Nagy Britannia Közép-Európa politikája 1918-tól napjainkig [Politica Marii Britanii în ce priveşte Europa Centrală], partea a II-a, în Pro Minoritate, Toamna, 2002, p.64.


98

Liderii comunişti români nu puteau sesiza recunoaşterea internaţională a privilegiilor sovietice, deoarece în declaraţiile lor de propagandă anticomunistă, reprezentanţii partidelor istorice invocau mereu susţinerea aliaţilor occidentali. În ceea ce priveşte problema Transilvaniei, comuniştii români sperau că Uniunea Sovietică va decide în favoarea lor. Din acest motiv, era extrem de deprimantă pentru ei sesiunea de la Londra a Consiliului Miniştrilor de Externe din 20 septembrie 1945,54 în care delegaţia britanică şi cea americană au făcut o propunere comună: ca „graniţa maghiară să fie în general cea din 1938. Dacă Transilvania va ajunge în totalitate sau doar cea mai mare porţiune a ei la România, trebuia însă hotărât după analiza cerinţelor din partea celor două state”. După discuţii Byrnes, ministrul de externe american, şi-a mai ameliorat propunerea iniţială, sugerând ca „graniţa comună cu Ungaria să fie în general cea din 1938. În ceea ce priveşte însă Transilvania, trebuie analizată situaţia etnică având în vedere considerentul că predarea unei porţiuni mai mici Ungariei ar scădea mult numărul persoanelor aflate sub stăpânire străină”. Molotov a cerut 2-3 zile pentru răspuns, dar problema nu a mai ajuns pe ordinea de zi decât în primăvara anului 1946.

Vestea tratativelor de la Londra a îngrijorat atât comuniştii români, cât şi guvernul din România. Ştirile de la Londra au confirmat faptul că Uniunea Sovietică nu va reuşi să împiedice ca problema Transilvaniei să devină subiect de discuţii şi la următorul tratat de pace. Aceasta însă a ajutat la statornicirea retoricii partidelor istorice, potrivit căreia guvernul Groza nu are legitimitate şi reprezentativitate, iar la următorul tratat de pace nu va mai fi acceptat ca partener de discuţii al marilor puteri occidentale.

În această nouă conjunctură, politica externă a României interpreta ameninţarea la adresa părţii maghiare, potrivit căreia o eventuală revendicare maghiară ar putea atrage contrarevendicările

54 Detaliile discuţiilor publicate de: Ignác Romsics, Az 1947-es párizsi békeszerződés [Tratatul de Pace de la Paris din 1947], Budapest, Osiris, 2006, p.118–119.


99

române, cehe şi iugoslave, precum o disponibilitate faţă de cooperare. Premierul român a încercat să obţină retragerea subiectului de pe ordinea de zi a marilor puteri, de aceea la negocierile purtate de la 1 noiembrie 1945 cu Sándor Nékám, viitor reprezentant al guvernului maghiar la Bucureşti, a propus uniunea vamală şi „spiritualizarea” graniţelor.55 Această propunere a fost formulată şi în mesajul său trimis lui Zoltán Tildy, apoi repetată în cadrul vizitei lui Pál Sebestyén din 1946.56 Problema uniunii vamale nu era o noutate, deoarece şi consilierul László Réczei a propus acelaşi lucru cu ocazia misiunii sale oficiale în România de la sfârşitul lunii martie 1945, pentru a putea crea un cadru cooperării dintre cele două state.57

Subiectul uniunii vamale oferea o ocazie bună pentru elita politică românească de a evita negocierile bilaterale. Importanţa acestui subiect reiese clar din faptul că pe ordinea de zi a Secţiei de pregătire a păcii a Ministerului de Externe nu a apărut nici măcar o dată problema uniunii vamale. Proiectul, care în Ungaria s-a bucurat de o mare publicitate, reprezenta probabil doar convingerea personală a lui Groza. În mentalitatea lui Groza, încă din perioada interbelică era prezentă ideea unei uniuni româno–maghiare, iar în interviul acordat în 1926 revistei Pesti Napló acesta a arătat că ar susţine unirea României şi a Ungariei sub aceeaşi coroană, dar mai întâi ambele ţări trebuie să-şi rezolve problemele interne. Pe baza acestui principiu s-a dezvoltat această concepţie care, apoi, sub influenţa disputelor „pan-europene”, până în anul 1939 s-a

55 Revízió vagy autonómia. Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről [Revizie sau autonomie. Documente din istoria relaţiilor româno–maghiare], ed. Mihály Fülöp, Gábor Vincze, Budapest, Teleki László Alapítvány, 1998, p.17. 56 Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió. Petru Groza és a magyar–román határkérdés [Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi problema graniţelor româno–maghiare], în vol. Tanulmányok Erdély történetéről [Studii despre istoria Ardealului], ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai kiadó, p.195–211. 57 Ildikó Lipcsey, Részei László feljegyzései 1945. márciusi romániai megbeszéléseiről [Consemnările lui László Részei despre tratativele din România purtate în martie 1945], în Történelmi Szemle. 1984, nr. 4, p.617–627.


100

transformat treptat în susţinerea ideii confederaţiei.58 În zadar era însă Groza un înflăcărat apărător al uniunii vamale; în realitate puterea se întrunea în mâna Partidului Comunist, care nu a sprijinit planul său.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu Stalin în 2 februarie 1947, Ana Pauker a afirmat cu ironie: „Mai mult decât atât, Groza visează să devină conducătorul tuturor statelor din Balcani”.59 Înainte de vizita sa la Budapesta, din data de 5 mai 1947, când toată elita politică din Ungaria se aştepta ca pe ordinea de zi a tratativelor să apară uniunea vamală şi „spiritualizarea” graniţelor, lui Groza i-a fost interzis din partea Partidului Comunist Român să discute ori să facă declaraţii în legătură cu aceste probleme.60

În materialul documentar al Partidului Comunist nu se găsesc referiri la uniunea vamală româno–maghiară decât într-un singur document, într-o consemnare intitulată „Despre necesitatea unei înţelegeri şi apropieri româno–maghiare”, care se regăseşte printre documentele Secţiei Organizatorice a partidului din 1945.61 Documentul, redactat probabil pentru uz intern, reia problema hotărârilor de la Alba Iulia şi expune faptul că, în cazul în care atunci s-ar fi aplicat cele descrise în acestea, problema româno–maghiară ar fi fost rezolvată încă de pe atunci şi nu ar fi devenit „bătaia de joc” a marilor puteri. Documentul arată că responsabilitatea pentru răspândirea iredentismului în rândurile maghiarilor din România o poartă nu doar cercurile revizioniste de la Budapesta, ci şi cercurile politice româneşti care aveau o atitudine şovină.

Potrivit consemnării, partidul trebuie să găsească o soluţie rapidă în ceea ce priveşte nemulţumirile minorităţii maghiare

58 Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Compania, 2004, p.385. 59 Európa kettészakítása és a kétpólusú nemzetközi rend születése (1945–1949) [Împărţirea Europei şi naşterea unei organizări internaţionale bipolare (1945–1949)], ed. Géza Mezei, Budapest, Új Mandátum, 2001, p.188. 60 ANIC., P.C.R. Secţia Externe 12/1947, dos. 1–19. 61 ANIC., P.C.R. Secţia Organizatorică, 81/1945, dos. 1–5.


101

(internări, rechiziţii, abuzuri din partea oficialităţilor, utilizarea limbii), având în vedere că această etnie ar trebui să susţină România, iar în locul atitudinii şovine să-şi asume rolul de punte între cele două ţări, pentru a se putea constitui Uniunea Româno–Maghiară. Pentru a realiza aceste lucruri a fost elaborat un program în opt puncte, a cărui esenţă poate fi însumată astfel: 1. Aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, dintre care unele sunt exagerate, la fel cum sunt exagerate şi unele solicitări de acum, ca de exemplu înfiinţarea Universităţii maghiare, de care nu este nevoie, deoarece absolvenţii din domeniul învăţământului superior trebuie să cunoască limba română pentru a se putea descurca pe posturile din toată ţara. Nu este îndreptăţită nici solicitarea utilizării limbii maghiare în justiţie, deoarece acest lucru subminează suveranitatea ţării.

2. Ar fi nevoie de formarea unei comisii care ar controla aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, în care să existe şi membri maghiari.

3. Să se ia imediat măsuri pentru rezolvarea solicitărilor şi nemulţumirilor de natură etnică.

4. Înfiinţarea uniunii maghiarilor simpatizanţi cu românii, ai cărei membri ar putea fi dintre cei care fac parte din MADOSZ, iar la momentul potrivit aceştia ar putea să preia conducerea maghiarilor din România.

5. Pentru opinia publică maghiară din România ar fi importantă înfiinţarea unui ziar maghiar independent.

6. Susţinerea organelor de presă din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi instruirea acestora în favoarea mişcării.

7. Pentru a putea obţine rezultatele dorite ar fi nevoie de stabilirea unor relaţii cu politicienii Partidului Naţional Ţărănesc.

Consemnarea este nedatată, astfel încât – din cauză că propune colaborarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Comunist – rămâne doar o probabilitate faptul că ar fi fost elaborată în circumstanţele dificile care au definit politica internă şi externă de


102

după sesiunea Consiliului Miniştrilor de Externe de la Londra şi că niciodată nu ar fi reprezentat poziţia oficială a Partidului Comunist Român.

În ceea ce priveşte problema Ardealului, poziţia oficială din 1945 a PCR a fost făcută publică înainte de prima aniversare a Adunării Naţionale de la Alba Iulia.62 S-a negat faptul că SUA şi Marea Britanie se împotrivesc alipirii Ardealului la România şi că vor fi restituite Ungariei câteva judeţe. Potrivit poziţiei partidului, toate acestea sunt zvonuri răspândite de „agenţii marilor moşieri unguri care şi-au pierdut pământurile, discipolii lui Maniu şi Brătianu, precum şi elementele care slujesc reacţionarii străini”.

Partidul a salutat renunţarea la „josnicul” Dictat de la Viena, „imperialist şi fascist”. În opinia Partidului Comunist Român, cauzele care au condus la Dictat ar fi fost „călcarea în picioare” a deciziilor şi a angajmentelor asumate la Alba Iulia, precum şi faptul că „au tratat Ardealul ca pe o colonie”.

Decizia a scos în evidenţă specificul sprijinului reciproc dintre cele două popoare, nevoia de cooperare între Ungaria şi România. Nu mai erau menţionate uniunea vamală şi spiritualizarea graniţelor ca mijloace de normalizare a relaţiilor interstatale. Se renunţa la retrasarea graniţelor ca metodă de rezolvare a problemei din Transilvania, iar ca soluţie se indica „procesul de întărire a democraţiei” celor două ţări, precum şi „respectarea drepturilor naţionale, culturale şi economice ale maghiarilor din Transilvania şi cooperarea dintre cele două popoare în toate domeniile”.63

Totodată, această hotărâre pune în lumină şi consecinţele politicii minoritare eronate din perioada interbelică: „Reacţionarii români, prin politica imperialistă şi de asuprire, au împins masele populare maghiare spre revizionismul horthyst”.64 În fapt, aceasta va

62 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1955), coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, CRDE, 2002, p.185–187. 63 Ibidem, p.186. 64 Ibidem, p.185.


103

fi formularea programului din perioada următoare în ceea ce priveşte politica minoritară; potrivit acesteia, Partidul Comunist Român a oferit minorităţii maghiare posibilitatea asigurării drepturilor lingvistice, a drepturilor omului, precum şi a celor culturale, punând însă condiţia loialităţii faţă de statul român. Din partea Uniunii Populare Maghiare (UPM),65 manifestarea loialităţii se realizase deja în mod obligatoriu, cu câteva zile înainte,66 iar la şedinţa din 15–18 noiembrie 1945 de la Târgu Mureş, în parte din convingeri ideologice, în parte bazându-se pe promisiunile lui Groza, Uniunea „s-a subordonat consolidării democraţiei” şi a promis susţinerea organizaţiei în ceea ce priveşte politica externă şi cea faţă de naţionalităţi, refuzând astfel nu doar revizuirea graniţelor stabilite la Trianon, ci şi diversele forme de autonomie, precum şi schimbul de populaţie.67 Loialitatea exprimată în declaraţie era, pe de o parte, un semnal pentru lumea exterioară, deoarece, în sens politic, UPM a declarat în numele întregii societăţi maghiare loialitate faţă de un guvern care, după 20 august 1945, nu era recunoscut nici de marile puteri anglo-saxone, nici de regele Mihai I (şi nici de societatea românească). Pe de altă parte, în numele comunităţii maghiare din România, UPM a renunţat la dreptul la autodeterminare. Nu în ultimul rând, prin declaraţia implicită asupra inviolabilităţii graniţelor a fost susţinut guvernul Groza şi s-a încercat confirmarea „angajării naţionale” din partea acestuia.68

65 În studiul de faţă nu mă voi opri mai detaliat asupra poziţiilor celorlalte grupări şi instituţii maghiare, deoarece acest aspect este deja subiectul unui alt studiu. 66 Fragmentul din procesul-verbal al şedinţei Comitetului de acţiune al UPM din Târgu Mureş se găseşte în Arhivele Naţionale Maghiare, Secţia Ministerului de Externe, România, admin. 1945–1965, XIX-J-1-k, cutia 19, dos. 16/b. Varianta mai completă a procesului-verbal: ANIC, Fond 27, cutia 138, dos. 1–63. Decizia a fost publicată de Gábor Vincze, Történeti kényszerpályák, kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Traiectorii forţate ale istoriei, politici realiste minoritare, II. Documente pentru studiul istoriei minoritare maghiare din România, 1944–1989], Csíkszereda, Pro Print, 2003, p.34–35. 67 I. Romsics, Op.cit., p.121. 68 Zoltán Nagy Mihály, Érdekvédelem és pártpolitika [Apărarea intereselor etnice şi politica partidului], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében [Strategii de integrare în istoria minorităţii maghiare], Somorja, 9–10 iunie 2005, ed.,


104

După tratativele delegaţiei maghiare, desfăşurate între 9–18 aprilie 1946,69 discursul rostit de József Révai în faţa „personalităţilor distinse ale vieţii politice, ştiinţifice şi culturale” la adunarea din 26 aprilie 1946, organizată la Academia de Muzică, marchează o schimbare în poziţia Partidului Comunist Maghiar cu privire la condiţiile de pace. S-a renunţat la acceptarea unui status quo iniţial, stabilit la Trianon, şi au fost menţionate cerinţele teritoriale faţă de România. Expunerea lui Révai a fost o mare surpriză şi pentru maghiarii din Transilvania, la fel ca şi pentru comuniştii români. István Szirmai,70 comunist din ilegalitate originar din Ardeal, făcuse

Nándor Bárdi, Attila Simon, Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p.347. 69 Documentele tratativelor au fost publicate de Csaba Békés, Dokumentumok a magyar kormánydelegáció 1946. április moszkvai tárgyalásairól [Documentele tratativelor delegaţiei guvernamentale maghiare din aprilie 1946 de la Moscova], în Régió, 1992, nr. 3, p.161–194; István Vida, Két fontos új dokumentum a Nagy Ferenc vezette magyar kormányküldöttség 1946. áprilisi moszkvai látogatásáról [Două documente noi importante despre vizita la Moscova, din aprilie 1946, a delegaţiei guvernamentale maghiare condusă de Ferenc Nagy], în Külügyi Szemle, 2002, nr. 3, p.149–166. 70 István Szirmai (1906–1969) s-a născut la Zalău, tatăl lui era ziarist cu convingeri radicale. A absolvit Dreptul la Paris şi Cluj. După examene nu a efectuat practica de specialitate, angajându-se ca funcţionar particular. În 1929 a intrat în Partidul Comunist Român, până în iunie 1941 a lucrat la Conducerea Regională din Ardeal, este membru al comitetului de partid regional, apoi al celui din raionul Someş şi secretar al Crucii Roşii din Transilvania. După alipirea Transilvaniei de Nord, ca om de legătură al comuniştilor maghiari, s-a refugiat la Budapesta, unde a fost transferat în PCM. În toamna anului 1942 a intrat în Comitetul Central reorganizat, apoi, din vara lui 1943, a devenit membru al secretariatului şi liderul Comitetului Regional de Partid din Transilvania de Nord. A luat parte la dizolvarea PCM, aflat în ilegalitate, şi la reorganizarea acestuia sub denumirea de Partidul Păcii, rămânând în continuare membru al CC. În noiembrie 1943 a fost arestat de contraspionajul militar, iar în 28 februarie 1944 a fost condamnat la 15 ani de detenţie sub acuzaţia de trădare. În octombrie 1944 evadează din închisoare şi devine secretar adjunct, apoi secretar al Comitetului Teritorial al PCM din Ungaria de Sud, în oraşul Szeged; din primăvara lui 1945 este editorul responsabil al revistei Délmagyarország, iar din vară – după ce publicaţia a ajuns la PCM – este redactor-şef. De la finele anului 1945 colaborează cu Comitetul Central, iar până în noiembrie 1947 conduce secţia organizatorică, apoi secretariatul Organizaţiei de Femei şi Tineret. Din septembrie 1947 este membru în Comisia Organizatorică a Comitetului Central, iar până în iunie 1949 este şeful secretariatului; la Congresul de fuziune a partidului a devenit membru supleant al Comisiei Organizatorice a Comitetului Central. În septembrie 1949 a fost demis din Comisia Organizatorică şi numit preşedintele postului Radio Ungaria. Din noiembrie 1945 este deputat în Parlament. În ianuarie 1953 a fost arestat în legătură cu procesul sionist regizat (de la postul de radio nu este demis decât în februarie), i-au fost retrase


105

şi înainte mai multe vizite la Cluj, îndeplinind un anumit rol de mediator între comuniştii de acolo, Partidul Comunist Maghiar şi centrul de la Budapesta. În perioada 3–5 mai 1946 Szirmai a fost la Cluj şi s-a întâlnit cu liderii Partidului Comunist: Alexandru Iacob, Rezső Kertész şi Vasile Vaida.71 Cu ocazia acestei discuţii, Szirmai a confirmat faptul că Révai a cerut autonomie pentru câteva judeţe din Ţinutul Secuiesc.

Comuniştii de la Cluj au arătat că aceasta nu este o politică corectă, deoarece cauzează distrugerea relaţiilor dintre România şi Ungaria, iar în cazul în care ar avea loc revizia (ceea ce ei nu cred), consecinţa va fi „vulnerabilitatea democraţiei”, ce ar duce la evacuarea maghiarilor şi ar îngreuna şi mai mult situaţia din Ungaria. În cazul membrilor Partidului Comunist din Cluj şi al liderilor comunişti, această opinie nu era exclusivistă; mult mai probabil, mulţi comunişti îşi aminteau destul de bine năzuinţele autonomiste din timpul administraţiei militare sovietice din Ardealul de Nord şi nu se identificau cu punctul de vedere al centrului de la Bucureşti în legătură cu problema Transilvaniei. Conform raportului, afirmaţia lui Szirmai potrivit căreia Stalin ar susţine cerinţele

mandatul şi calitatea de membru supleant al CC. În 1954 este eliberat fără să fi fost condamnat şi lucrează la Casa de Amanet a Statului, apoi în Ministerul de Colectare a Produselor Agricole. În 1955 a fost reabilitat. Din vara anului 1956 este redactor-şef la Esti Budapest, organul de presă al comitetului de partid de la Budapesta. În decembrie 1956 a fost numit preşedintele noului Oficiu de Informare pentru orientarea presei. Din iulie 1957 este membru al CC al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar. Între iulie 1957–decembrie 1959 conduce Secţia de Propagandă şi Agitaţie. Din 1958 ocupă din nou funcţia de deputat în Parlament. La cel de-al VII-lea Congres al PSMU din 1959 a fost ales membru supleant al Biroului Politic şi secretar în CC, colaborator direct al lui János Kádár, după Gyula Kállai, el supraveghind domeniul cultural şi ideologic; a dus o politică culturală mai conciliantă decât predecesorul său. Din 1962 este membru titular al Biroului Politic; a fost însărcinat cu conducerea Comitetului de Agitaţie şi Propagandă. Din 1966 conduce în continuare comitetul, dar este demis din funcţia de secretar al CC. În primăvara anului 1969 – având în vedere starea lui de sănătate – a fost pensionat; a rămas până la moarte membru al Biroului Politic. S-a stins din viaţă la Budapesta. Cf. www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/szirmai.htm (accesat: ianuarie 2009). 71 Despre aceste discuţii vezi raportul lui Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional PCR Cluj, din 21 mai 1946, către CC al PCR: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 82/1946, f.1–19.

http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/szirmai.htm


106

maghiarilor i-a dezorientat pe comuniştii clujeni, deoarece cu câteva zile înaintea vizitei lui Szirmai, la şedinţele care au avut loc în oraşele limitrofe graniţelor (Oradea, Zalău, Satu Mare, Baia Mare), Vasile Luca şi Petru Groza au spus că doar reacţionarii maghiari şi români s-ar putea folosi de chestiunea graniţelor. Cei prezenţi la şedinţă au propus începerea tratativelor pe această temă între partidul maghiar şi cel român, deoarece este de neacceptat ca poziţiile celor două partide să fie atât de contradictorii.72

Negocierile purtate între partidul maghiar şi cel român au avut loc la Timişoara, înainte de vizita la Moscova a delegaţiei guvernamentale maghiare din aprilie şi de decizia luată la sesiunea din mai a Consiliului Miniştrilor de Externe de la Paris.73 La aceste discuţii, din partea maghiară au luat parte Ernő Gerő şi Imre Nagy74, iar Partidul Comunist Român a fost reprezentat de Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca,75 Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gaston Marin. În memoriile lui Gaston Marin76 sunt descrise negocierile, însă despre faptul că Partidul Comunist Maghiar a mai încercat prin discuţii informale să apropie cele două partide şi în afara negocierilor oficiale (misiunea Sebestyén)77 nu s-au găsit până acum surse arhivistice, care să fi

72 Dincolo de materialul faptic, din punctul de vedere al izvoarelor arhivistice, cele descrise în raportul comuniştilor clujeni, până la apariţia altor surse referitoare la întâlnire, trebuie tratate cu mult spirit critic, deoarece textul a fost redactat la 21 mai, mult după întâlnire şi, probabil, cunoscându-se deciziile luate la Paris în 7 mai 1946. 73 Din memoriile lui Gaston Marin reiese că întâlnirea ar fi avut loc în vară, însă documentele PCR lasă loc presupunerii că vizita s-a petrecut înainte de hotărârea din 7 mai. „După aceea a urmat Conferinţa de la Paris care a confirmat faptul că politica noastră este corectă” – relatează Gheorghiu-Dej la 9 august 1946. 74 Izvoarele documentare româneşti amintesc de trei comunişti maghiari, însă potrivit cercetărilor de până acum identitatea celei de-a treia persoane este încă necunoscută. 75 Cu ocazia anchetei efectuate în urma arestării sale, Vasile Luca a mărturisit că s-a întâlnit cu László Rajk în 1948 sau 1949, cu prilejul vizitei oficiale efectuate de Rajk şi Gerő. La această vizită, în numele PCM, au cerut României predarea unei fâşii din Transilvania. Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d. 4. 76 Gaston Marin, În serviciul României lui Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Evenimentul Românesc, 2000, p.122–123; fragmente au fost publicate în limba maghiară de Stefano Bottoni, Az 1945 utáni Magyarország hagyományos román szemszögből [Ungaria după 1945 în opinia tradiţionalistă română], în Múltunk, 2006, nr. 1, p.122–123. 77 Despre misiunea Sebestyén mai pe larg vezi: Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió.


107

confirmat cele expuse în memoriile lui Gaston Marin. Gheorghe Gheorghiu-Dej – reacţionând la discursul lui Vasile Voitec – a relatat întâlnirea de la şedinţa Biroului Politic Central al Partidului Comunist Român din 9 august 1946.78 Ştefan Voitec a prezentat scrisoarea social-democraţilor maghiari care cereau ajutor social-democraţilor români în vederea „rezolvării urgente a solicitărilor maghiare”, pentru a susţine în felul acesta „lupta lor împotriva reacţionarilor maghiari”.

Potrivit opiniei lui Gaston Marin, delegaţia maghiară a solicitat 37 000 km2, cerere refuzată de către delegaţia română. Dej credea că nu s-a reuşit schimbarea convingerii ungurilor în ceea ce priveşte atitudinea lor revizionistă greşită, dar cel puţin „a fost zdruncinată intransigenţa lor”. Liderul de partid era de părere că, în cazul în care partea maghiară ar avea pretenţii la Conferinţa de Pace, „noi va trebui să prezentăm într-o formă foarte politicoasă că problema Ardealului nu este o chestiune legată de graniţe, ci o problemă a regimului”,79 iar acest sistem trebuie să asigure maghiarilor din Transilvania drepturi economice, culturale şi naţionale. În această privinţă nu era exclusă nici posibilitatea unor tratative secrete. În schimb, dacă în cadrul Conferinţei de Pace ungurii vor încerca să pună pe ordinea de zi problema situaţiei minorităţii maghiare şi a autonomiei secuilor, Partidul Comunist va trebui să refuze cel mai hotărât acest lucru. Partidul Comunist – la fel ca şi celelate partide politice – a vrut să gestioneze problema minoritară precum o chestiune de politică internă. Deşi sistemul de apărare a intereselor din Uniunea Populară nu avea eficienţa scontată în perioada interbelică, rapoartele delegaţilor uniunii au cauzat destul de multă bătaie de cap guvernului român.80 În această

Petru Groza és a magyar román határkérdés [Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi problema graniţelor româno–maghiare], In: Tanulmányok Erdély történetéről [Studii de istorie a Transilvaniei], ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai kiadó, 1998, p.195–211. 78 Procesul-verbal al şedinţei: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 44/1946, f.1–20. 79 Ibidem, f.18. 80 Rapoartele prezentate de Uniunea Populară sunt publicate de: Gheorghe Iancu,


108

nouă situaţie, sub pretextul problemei minoritare, ar fi fost de dorit ca marile puteri să nu se amestece în treburile politice interne ale României.

În ceea ce priveşte problema naţionalităţilor şi a graniţelor, în opinia lui Vasile Luca, comuniştii maghiari „între 1946 şi 1949 erau nemulţumiţi de politica României faţă de naţionalităţi şi au prezentat solicitări nefondate”;81 aşa s-a întâmplat la cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist Maghiar (29 septembrie–1 octombrie 1946), unde poziţia lui Luca era că „nu totul, dar ceva trebuie să dăm Ungariei”.

Încercarea de-a evita includerea problemei naţionalităţilor pe ordinea de zi a politicii internaţionale nu era caracteristică doar politicii din România. Tot sistemul de relaţii la nivel internaţional, precum şi modul în care se raportau atât unele state, cât şi sfera publică la problemele minorităţilor dezvăluia existenţa convingerii că minorităţile etnice poartă vina pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

În pofida acestui fapt, comuniştii se vedeau nevoiţi să gestioneze într-un fel problemele minoritare. Un element decisiv în ceea ce priveşte mişcarea comunistă de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de trecutul româno–maghiar comun, era şi campania de răzbunare a aşa-numitelor Gărzi ale lui Maniu şi a Jandarmeriei, care intraseră în Transilvania de Nord după retragerea frontului, precum şi modelul de cooperare existent mai apoi între grupările de români şi maghiari cu orientare de stânga în condiţiile administraţiei militare sovietice.

Partidul Comunist Român ar fi putut constata deja, cu ocazia lansării la Cluj a Memorandumului82 semnat de Edgár Balogh în numele Comitetului Executiv al Uniunii Populare Maghiare din Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923–1932), Cluj-Napoca, Argonaut, 2002. 81 Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d .2. 82 Publicat de: Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1955), p.62–65; Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.336–341.


109

Transilvania de Nord, cu prilejul reanexării teritoriului, că acest eveniment va impune la nivel guvernamental rezolvarea mai multor probleme decât cele aşteptate. Pe lângă faptul că salută la modul elogios guvernul FND condus de Petru Groza, Memorandumul cere şi rezolvarea celor mai importante probleme ale minorităţii maghiare: recunoaşterea oficială a limbii maghiare, dizolvarea lagărelor de prizonieri, existenţa unui învăţământ superior independent, menţinerea „autoguvernărilor democratice” înfiinţate, păstrarea Comitetului Executiv al FDN din Ardealul de Nord pentru a se putea realiza sarcinile administrative necesare care iau naştere în urma alipirii acestui teritoriu.

Euforia intrării în Ardealul de Nord a mascat însă problemele reale ale regiunii, precum şi pe cele care puteau eventual ieşi la suprafaţă cu ocazia anexării teritoriului. Din partea Partidului Comunist Român, de politica faţă de naţionalităţi, precum şi de problemele minoritare răspundea Vasile Luca, membru al conducerii restrânse al partidului. Pe Luca îl avantaja faptul că era un bun cunoscător al regiunii şi că în timpul luptelor facţionare din anii de ilegalitate a adunat suficientă experienţă în ceea ce priveşte trecerea de la o grupare duşmănoasă la alta. Experienţa acumulată i-a fost de mare ajutor, deoarece în Transilvania de Nord controversele între naţionalităţi erau puternice chiar şi în interiorul Partidului Comunist dominat de maghiari. Pe de altă parte, trebuia să facă totul ca PCR să nu devină partidul maghiarilor. În felul acesta putea evita canalizarea în aceeaşi direcţie a contradicţiilor româno–maghiare existente, ori a celor dintre comunişti şi Partidul Ţărănesc, Partidul Comunist pierzându-şi astfel popularitatea.

La şedinţa din 5 mai 1945, Luca încă mai era de părere că cea mai importantă problemă de după realipirea Transilvaniei de Nord ar fi reacţionarii din Ungaria şi din Ardealul de Sud, care se mai plimbau liberi pe teritoriul regiunii şi pe de o parte îi îndemnau pe maghiari la cerinţe exagerate, iar pe de altă parte susţineau izolarea românilor, întârziind includerea lor în viaţa administrativă şi


110

economică.83 Gh. Gheorghiu-Dej era de acord cu Luca în această chestiune, dar a arătat şi pericolul reprezentat de aspiraţiile autonomiste, afirmând că „trebuie să se înţeleagă că ceva s-a schimbat cu 6 martie şi nimănui nu i se permite să nu se supună reglementărilor guvernului”.84 În Transilvania de Nord, încă de pe vremea administraţiei militare sovietice existau controverse între centralişti (Vasile Vaida, Nicolae Goldberger) şi autonomişti (Teofil Vescan, Lajos Jordáky) sau, potrivit argoului comunist: între adepţii politicii drepte a partidului şi cei care urmează spiritul popular. Conflictul s-a încheiat prin excluderea din rândurile partidului a lui Vescan şi Jordáky.

Până la mijlocul verii, guvernul român aflat sub conducerea comuniştilor a început să sesizeze adevăratele dificultăţi ale includerii Ardealului de Nord. Trebuia să înţeleagă faptul că în afara naţionalismului, care nu a putut fi stopat, mai trebuie rezolvate şi problemele economice, politice şi administrative ale regiunii. La şedinţa FND85 din 6 iulie 1945, cu participarea miniştrilor, Vasile Luca a recunoscut că înainte de intrarea administraţiei române era mai bună situaţia economică. Analizând rolul minorităţilor etnice din punctul de vedere al statului român şi al Bazinului Dunării, Luca a afirmat că s-ar bucura dacă germanii din România – „avanpostul imperialismului german” – ar putea fi evacuaţi. Reacţionând însă la informaţia apărută în ziar, potrivit căreia Cehoslovacia „i-a alungat pe unguri”, a spus că „nici n-am putea visa ca 2 milioane de maghiari să fie siliţi să plece din ţară”. Luca vedea soluţionarea problemei din România prin integrarea „democratică” a minorităţii maghiare şi apropierea dintre Ungaria şi Statul român.

Chestiunea evacuărilor a fost pusă pe tapet peste un an, după cuvântarea rostită de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj, în vara anului 1946, deoarece era diferită de retorica politicienilor comunişti

83 ANIC, PCR Cancelarie, dos. 36/1946. f.3. 84 Ibidem, p.15. 85 ANIC. PCR Cancelarie, dos. 57/1945, f.1–17.


111

ai vremii.86 În acest caz, problema Ardealului nu se subordona democraţiei, ci amintea Ungariei de cele două războaie pierdute şi de responsabilităţile în cazul unui conflict armat. Discursul făcea referire la cei 3–400 000 de maghiari revizionişti care trăiau ilegal între graniţele ţării şi care „au fost excluşi cu bună ştiinţă în ceea ce priveşte dreptul la cetăţenie”.87 Pătrăşcanu a mai adăugat: „Am hotărât să schimbăm această situaţie”.88 Aşadar, masele care nu aveau cetăţenie erau ameninţate de expulzare. Legea cetăţeniei excludea cei aproximativ 200 000 de maghiari care la data de 30 august 1940 nu aveau încă cetăţenia română. Reglementările cuprinse în articolului 2, punctele a) şi b) ale legii făceau referire la alte sute de mii de etnici maghiari din Ardeal, deoarece după 30 august 1940, pe teritoriile din Transilvania de Nord aflate sub ocupaţie maghiară, sute de mii de oameni solicitau acordarea cetăţeniei maghiare, ceea ce la vremea respectivă era prima condiţie formală în ceea ce priveşte un loc de muncă şi succesul economic. Era enorm de mare numărul acelor bărbaţi care au îndeplinit serviciul militar obligatoriu în diferite formaţiuni militare şi paramilitare maghiare. (Orientarea tendenţioasă, antimaghiară a autorităţilor române reiese clar din faptul că în cadrul Forţelor de Apărare Grănicereşti ale Secuilor – aşa numite „companii ale patriei” – militarii şi premilitarii „levente” care au ajuns pe front au fost priviţi ca voluntari, deşi ambele categorii au fost duse pe linia frontului prin ordin de chemare). În afara maghiarilor din Transilvania de Nord, afectaţi direct, se ridică la aproximativ 200 000 numărul persoanelor de etnie maghiară, originari din Ardealul de Sud, veniţi în Ungaria, ori care au optat pentru cetăţenia maghiară.89 Referitor la

86 Pătrăşcanu, pentru a dovedi în faţa intelectualităţii române angajamentul său faţă de naţiune, încă cu un an înainte, în discursul său din 13 iulie 1945 de la Cluj, a spus: „Simbolurile statului român unitar şi cele naţionale sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării”. 87 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.151. 88 Idem. 89 Gábor Vincze, Állampolgárság és kisebbségpolitika Romániában a II. világháborút követő években [Cetăţenie şi politică minoritară în România în anii următori celei de-a


112

Pătrăşcanu, în timpul anchetei desfăşurate împotriva sa a fost descoperit faptul că acest discurs rostit la Cluj nu a fost singura lui manifestare cu aluzii la expulzarea ungurilor;90 în cercul prietenilor săi a mai dat exemple cu cehoslovacii „care i-au evacuat pe unguri în lipsa tratativelor internaţionale, ceea ce românii nu au făcut, deşi ar fi fost mai bine”.91

Conducerea centrală a partidului a conştientizat pericolele existente în cuvântarea rostită de ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu.92 În acest an al alegerilor, forţa politică de stânga avea mare nevoie în Ardeal de susţinerea maselor de etnie maghiară, în mijlocul cărora – potrivit raportului lui Burton Berry, ambasadorul englez – au făcut şi până acum campanie, spunând că în cazul în care nu votează guvernul Groza, vor suporta represalii din partea unui alt guvern.93 La şedinţa conducerii Biroului Central în care a fost condamnat Pătrăşcanu, cel mai coleric s-a manifestat ardeleanul Leontin Sălăjan, având în vedere că după hotărârea din 7 mai oricum întâmpinau greutăţi în ceea ce priveşte gestionarea problemei, „în cadrul unor serii întregi de celule, tovarăşii au început să plângă, spunând că ei sunt buni comunişti, dar în interiorul graniţelor statului ungar”.94 La şedinţă, Aurel Vijoli a atras atenţia asupra importanţei soluţionării problemei: „Discursul lui Pătrăşcanu a avut

II-a conflagraţii mondiale], în Magyar Kisebbség, 1999, nr. 2–3. 90 La o discuţie între Stalin şi Gheorghiu-Dej, după ce Dej s-a plâns de extremiştii maghiari din Ardeal, Stalin a afirmat: „De ce nu au fost expulzaţi împreună cu trupele hortyste? Dacă nu v-aţi descotorosit de ei la momentul portivit, acum nu mai rămâne altă posibilitate, decât repararea conflictelor pe cale diplomatică!” Cf. Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri, Arad, Editura Fundaţiei Ioan Slavici, 1995, p.260. 91 Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, p.223. 92 Înainte de excluderea din partid şi condamnarea lui, cu ocazia vizitei sale la ambasadorul sovietic Kavtaradze, Pătrăşcanu a relatat că este acuzat de naţionalism de către tovarăşii săi. Respectiva acuzaţie se bazează pe discursul său rostit la Cluj şi pe poziţia lui în problema evreiască, deşi el şi-a ridicat vocea la Cluj împotriva lui Ferenc Nagy şi a lui Gyöngyösi, miniştri ai Afacerilor Externe maghiare, şi nu împotriva poporului maghiar. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, p.167–168. 93 România viaţa politică în documente, 1945, p.390. 94 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.172.


113

mare succes în rândurile reacţionarilor, dar nu le-a plăcut maghiarilor. În ceea ce priveşte alegerile se ştie că aceştia ne votează, însă a crescut neîncrederea ungurilor în direcţia noastră şi în guvernul Groza”.95

Pătrăşcanu, prin discursul său, nu a făcut altceva decât să urmeze directivele partidului, însă a depăşit limita care deja punea în pericol activitatea partidului din Ardealul de Nord. Odată cu apropierea alegerilor şi folosindu-se de faptul că opinia publică era preocupată de problema Transilvaniei şi de procesul de pace, Partidul Comunist a încercat să dobândească un caracter naţional. Campania menită să confirme patriotismul şi caracterul naţional al comuniştilor români a continuat şi după discursul lui Pătrăşcanu, precum şi după campania antinaţionalistă şi antişovinistă care a urmat.

Campania naţională a lui Pătrăşcanu şi cea a Partidului Comunist se deosebeau însă sub un aspect fundamental: imaginea duşmanului. Atât în perioada campaniei naţionale, cât şi după aceasta, partidul considera că cei mai temuţi duşmani sunt Maniu şi partidele istorice,96 iar în opinia ministrului justiţiei, pe termen lung, maghiarii din Ardeal simbolizau pericolul, ministrul uitând să mai condamne politica lui Maniu.

În perioada 1945–1946, scopul Partidului Comunist Român era acapararea puterii, iar acestui obiectiv i se subordona totul. În lupta pentru putere, liderii de partid se foloseau de problema Transilvaniei. În toată Europa de Est, partidele comuniste trebuia să facă dovada faptului că sunt apărătoarele intereselor naţionale. Nu s-a întâmplat altfel nici în cazul României, unde chestiunea Ardealului a fost întrebuinţată, cu un excelent simţ tactic şi cu ajutor sovietic, de către Partidul Comunist pentru a se complăcea în rolul de „avocat al intereselor naţiunii”. În cursul acaparării, consolidării şi legitimării puterii, PCR a folosit problema Adealului, precum şi caracterul 95 Ibidem, p.185. 96 Scânteia, 1 iulie 1946.


114

naţional patriotic al partidului, având însă deosebită grijă ca acest patriotism să nu degenereze într-un naţionalism deschis.97

97 În acelaşi timp cu asigurarea drepturilor omului şi a celor culturale, a fost dizolvat treptat şi subordonat guvernului sistemul instituţional de sine stătător şi independent al maghiarilor. Mai pe larg vezi: Gábor Vincze, Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a második világháború után [Situaţia cooperaţiei maghiare din Ardeal după cel de-al Doilea Război Mondial], în Valóság, 1998, nr. 3.

115

Mihály Zoltán NAGY

Protejarea intereselor etnice sau urmărirea liniei PCR. Funcţia de reprezentare a intereselor a Uniunii Populare Maghiare

În urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război

Mondial, elita politică maghiară din România a înfiinţat partide mai mult sau mai puţin independente, organizate pe criterii etnice,1 adaptându-se mereu la condiţiile politice. Aceste partide şi-au fixat ca obiectiv protejarea intereselor comunităţii maghiare din România. De aici rezulta clar faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre comunitatea maghiară şi statul român, aceste partide şi-au asumat rolul de protejare/reprezentare a intereselor minorităţii maghiare.2

În studiul meu voi căuta răspuns la întrebarea dacă, în cazul Uniunii Populare Maghiare (UPM),3 înfiinţate în toamna anului 1944,

1 Aceste formaţiuni sunt: Uniunea Maghiară, Partidul Popular Maghiar, Partidul Naţional Maghiar, Comunitatea Maghiară din România, Partidul Ardelean. 2 După 1944 termenul de minoritar se referă la grupurile etnice de: maghiari (în special), evrei, ucraineni. Germanii (între 1944–1947) erau recunoscuţi ca o minoritate naţională, dar erau consideraţi ca un grup politic – fascişti. 3 Partidul Comunist din România, în strânsă colaborare cu Moscova, a reuşit să impună în fruntea comunităţii maghiare lideri de stânga şi aducerea sub controlul PCR a UPM, principala organizaţie politică a minorităţii maghiare, ce a luat fiinţă în octombrie 1944 prin schimbarea denumirii organizaţiei MADOSZ (organizaţia periferică a muncitorilor maghiari din perioada interbelică) în UPM, noua formaţiune


116

această funcţie există sau nu. În cazul în care răspunsul este afirmativ, rămâne de aflat pe ce considerente ideologice şi juridice a fost bazată această politică cu funcţii de protejare/reprezentare şi ce fel de structuri instituţionale şi de reprezentare proprii s-au înfiinţat pentru protejarea şi exercitarea drepturilor minorităţilor.

Totodată, ar fi de dorit să cunoaştem motivele conflictelor create în interiorul organizaţiei, conflicte generate de stabilirea priorităţilor partidului: UPM trebuie să-şi desfăşoare activitatea ca o organizaţie de masă, sau, din contră, să funcţioneze mai ales ca un reprezentant al intereselor minorităţii. Trebuie să aflăm şi în ce măsură această contradicţie a influenţat locul UPM în sistemul român de partid. Toate acestea vor contribui la rezolvarea unor controverse, clarificând dacă UPM putea fi considerată (de către PCR) o organizaţie de masă sau una satelit şi în ce măsură UPM prezintă trăsăturile unui partid etnic şi etnoregional.

Înainte de această abordare, trebuie însă precizat că ideologia legată de politica minoritară a UPM – din cauza originii şi asocierii politice – a fost formulată în cadrul „politicii faţă de minoritatea maghiară a conducerii partidului din ţara respectivă”,4 adică a PCR.

În studiul de faţă nu voi prezenta politica partidelor şi a guvernelor române faţă de minoritatea maghiară şi nu voi descrie nici trăsăturile fundamentale ale dreptului minorităţilor din România de după cel al Doilea Război Mondial.5 Trebuie însă menţionat faptul că, în perioada dintre toamna anului 1944 şi primăvara anului 1953,

păstrându-şi orientarea ideologică şi loialitatea faţă de PCR. Continuitatea dintre cele două organizaţii a fost evidentă şi în ceea ce priveşte componenţa conducerii de vârf a UPM. 4 Nándor Bárdi, Tény és való. A budapesti kormányzatok és a határon túli magyarság kapcsolattörténete [Adevărul bazat pe fapte. Istoria relaţiilor dintre guvernele de la Budapesta şi maghiarii de dincolo de graniţe], Bratislava, Kalligram, 2004, p.39. 5 Referitor la acest lucru vezi: Csongor István Nagy, A romániai kisebbségi jog 1945 és 1989 közötti történetének tendenciái, különös tekintettel a romániai magyarság történetére (I–II.) [Tendinţele istoriei dreptului minoritar din România între 1945 şi 1989, cu referire specială la istoria maghiarilor din România (I–II)], în Magyar Kisebbség, 2002, nr. 2, p.292–338, nr. 3–4, p.257–282.

PROTEJAREA INTERESELOR ETNICE SAU URMĂRIREA LINIEI PCR

117

directivele guvernelor şi ale partidelor româneşti în ceea ce priveşte politica faţă de maghiari, respectiv gestionarea juridică a problemelor minorităţilor, erau determinate de relaţiile internaţionale şi de politica internă. Subiectul unui alt studiu l-ar putea constitui şi interpretarea alternativelor reprezentate de politicile minoritare formulate de Comitetul Naţional Maghiar al Partidului Social Democrat din România.6

Problema fundamentală abordată în această lucrare este: în ce măsură UPM a optat pentru transformarea „democratică” a României sau pentru gestionarea problemelor minorităţii maghiare din România? UPM a oferit un singur plan de acţiune pentru rezolvarea „problemelor specifice ale minorităţii” maghiare din România, şi anume, punerea în practică a principiului egalităţii în drepturi. Acesta a fost considerat un obiectiv strategic, conducerea UPM având un punct de vedere unitar în această problemă. Însă în ceea ce priveşte tactica ce trebuia aleasă pentru a atinge acest scop, opiniile erau diferite. Unii erau de părere că o strânsă colaborare cu PCR, bazată pe principii democratice,7 ori chiar aşezarea în prim-plan a acestui considerent va aduce drepturi egale. Alţii, deşi erau de acord cu participarea activă la edificarea sistemului democratic, doreau un parteneriat condiţionat cu partidele democratice şi solicitau o cât mai rapidă rezolvare a revendicărilor etnice. Întreaga istorie a UPM a depins de relaţia dintre problemele minorităţilor şi cele sociale, precum şi de stabilirea întâietăţii uneia dintre cele două. Doar în acest context schimbările de conducere impuse din exterior, începând cu cele mai înalte nivele ale organizaţiei, pot fi interpretate în toată profunzimea lor.

6 Gábor Vincze, Az MNSZ és az RSZDP Országos Magyar Bizottságának vitája a magyar választási koalíció létrehozásáról [Controversele dintre UPM şi Comitetul Naţional Maghiar al PSDR în legătură cu înfiinţarea unei coaliţii maghiare pentru alegeri], în Múltunk, 1997, nr. 4, p.103–119. 7 Concepţiile politicienilor UPM cu privire la democraţie nu sunt unitare, dar nici nu pot fi identificate prin noţiunea clasică de democraţie. Trebuie avut în vedere şi faptul că din sfera statală română din aceea vreme lipsea cu desăvârşire parlamentarismul în sens clasic.


118

În ceea ce priveşte protejarea intereselor minorităţii, o altă problemă fundamentală era cea referitoare la decizia asupra bazei juridice alese, pe de o parte, pentru ocrotirea drepturilor şi soluţionarea încălcărilor de drept, pe de altă parte, pentru asigurarea (extinderea) drepturilor minorităţilor. Trebuia hotărât dacă se vor întreprinde sau nu acţiuni în vederea asigurării garanţiilor internaţionale pentru protecţia minorităţilor. Opozanţii ideii de protecţie a drepturilor minoritare prin obţinerea garanţiilor internaţionale au întreprins negocieri politice atât asupra extinderii, cât şi în privinţa soluţionării încălcării drepturilor minoritare, însă mai târziu au renunţat în totalitate la aceste acţiuni. Mai multe persoane din conducerea UPM erau de părere că gestionarea problemei minorităţii maghiare se leagă în mod indispensabil de elaborarea unei noi Legi a minorităţilor. Cu acest gest au fost contrabalansate revendicările acelui grup restrâns care solicita garanţii internaţionale.

Evident, clarificarea problemei prezentate mai sus a atras (trebuia să atragă) şi atenţia societăţii maghiare din România. La nivelul comunităţii maghiare, nu declaraţiile politice ale UPM erau considerate importante, ci măsura în care UPM oferea asistenţă juridică atât pentru membrii de partid, cât şi pentru organizaţiile maghiare. Varianta politică a acestui lucru era afirmaţia: „Vom beneficia doar de drepturile pe care le solicităm!”. În această privinţă au existat divergenţe, deoarece în „lupta pentru egalitatea în drepturi” a fost neglijat – sau insuficient accentuat – sprijinul şi rolul „Partidului” şi al „guvernului democratic al lui Groza”.

Egalitatea în drepturi şi/sau democraţia

La început, decizia asupra acestei probleme, chiar dacă n-a provocat o ruptură ideologică în interiorul organizaţiei, a generat totuşi o scindare la nivel regional. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că aparatul administrativ român, care se organiza în spatele


119

trupelor sovietice şi române instalate în Ardealul de Nord, a fost expulzat în noiembrie 1944, iar sistemul administrativ instalat sub autoritatea militară sovietică a asigurat UPM un spaţiu de mişcare aparent mai mare. Această libertate se manifestă şi în ceea ce priveşte formularea obiectivelor politice.8

Politicienii din Transilvania de Nord ai UPM erau de acord că populaţia maghiară trebuie să ia parte la pregătirea transformărilor sociale, în schimb voiau o totală egalitate în drepturi, precum şi reprezentare în guvern, în funcţie de proporţia maghiarilor. La 5 februarie 1945, Biroul Politic al UPM9 din Ardealul de Nord a hotărât să coopereze cu partidele democratice, cu anumite condiţii. Pe de o parte, s-a afirmat că UPM „doreşte o luare de poziţie clară în ceea ce priveşte egalitatea totală în drepturi pentru toate naţiunile”, adică pentru populaţia maghiară. Pe de altă parte, s-a declarat că „UPM10 vrea să participe la elaborarea teoretică şi practică a proiectului de lege a naţionalităţilor, iniţiat de Frontul Naţional Democrat”.11 În vederea realizării acestui ultim punct al hotărârii, la şedinţa din 7 martie a Biroului Politic şi a Comitetului Executiv al FND din

8 Referitor la istoria administraţiei militare sovietice: Gusztáv Molnár, Önrendelkezési törekvések az „észak-erdélyi köztársaság” idején [Încercări de autoguvernare în perioada „Republicii din Transilvania de Nord”], în vol. Autonómia és integráció [Autonomie şi integrare], Budapest, Magyar Szemle Könyvek, 1998, p.92–139; Marcela Sălăgean, Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944–martie 1945), Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane – Fundaţia Culturală Română, 2002; Autonomisták és centralisták. Észak-Erdély a két román bevonulás között (1944. szeptember–1945. március) [Autonomişti şi centralişti. Transilvania de Nord între cele două ocupaţii româneşti (septembrie 1944–martie 1945)], volum îngrijit şi introducere de Mihály Zoltán Nagy, Gábor Vincze, Cluj-Napoca – Miercurea Ciuc, EME–Pro-Print, 2004. 9 Organizaţiile politice maghiare din Ardealul de Nord aveau, sub administraţia militară sovietică, două centre de putere: unul la Cluj şi altul la Târgu Mureş. Încă din decembrie 1944, Clujul avea rolul de iniţiator. Tot aici funcţiona şi centrul din Transilvania de Nord al UPM. 10 Înfiinţarea Frontului Naţional Democratic a fost iniţiată de PCR, la 24 septembrie 1944. Această organizaţie întrunea partidele care în realitate au fost organizaţiile de masă ale PCR. 11 Politikatörténeti Intézet Levéltára, Simó Gyula-hagyaték [Arhivele Institutului de Istorie Politică, Moştenirea Gyula Simó], Fondul 937, unitatea 11, f.1.


120

Transilvania de Nord12 s-a hotărât că principala sarcină a consfătuirii din 10 martie a Comisiei Juridice şi a Naţionalităţilor din Comitetul Executiv al FND din Transilvania de Nord trebuie să fie „stabilirea directivelor referitoare la legea minorităţilor şi elaborarea propunerilor în acest sens”.13 Uniunea Populară Maghiară din Transilvania de Nord nu a renunţat la aceste revendicări nici după schimbările din viaţa politică internă.14

La adunarea festivă a Consiliului de miniştri din 13 martie de la Cluj, Biroul Executiv al UPM din Transilvania de Nord a înmânat guvernului un Memorandum în care, printre altele, cerea: egalitate totală în drepturi, o nouă lege a minorităţilor etnice şi posturi în guvern.15 Convingerile conducerii centrale a PCR şi ale organizaţiei UPM din Ardealul de Sud nu se potriveau cu cele redactate în Memorandum. Acest lucru reiese şi din faptul că, la şedinţa activiştilor PCR16 din UPM Cluj, din 22 martie, participanţii şi-au făcut autocritica.17 În prima perioadă a reorganizării, în apelurile lor,18 membrii grupului UPM de la Braşov (din Ardealul de Sud), care

12 La şedinţa care a avut loc între 12–15 februarie 1945 la Cluj, delegaţii judeţelor din Transilvania de Nord au propus înfiinţarea Comitetului Executiv al FND, care ar fi îndeplinit sarcini administrative şi de constituire juridică pe teritoriul Ardealului de Nord. Vezi: Autonomisták és centralisták …, ed.cit., p.78–91. 13 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, (în continuare: ANDJ Cluj), Fondul 26, Organizaţia Judeţeană UPM Cluj, 1945–1950 (în continuare: UPM Cluj), dos. 1/1945, f.381. 14 După vizita în România a lui Vişinski, adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, şi schimbul de telegrame din 8–9 martie între Groza şi Stalin, administraţia română s-a putut întoarce în Transilvania de Nord. 15 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală, 2002, p.62–65. 16 În activele înfiinţate în cadrul structurii organizaţionale a UPM nu puteau participa decât membrii de partid; pe de o parte, cu ajutorul lor, PCR controla activitatea UPM, pe de altă parte, acesta era cea mai veridică cale de comunicaţie spre PCR. 17 ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 1/1945, f.384, Acest fapt este atestat de o notă de călătorie făcută în Ardealul de Nord a lui László Bányai, apărută în numărul din 27 martie 1945 al publicaţiei Népi Egység [Unitatea poporului], în care autorul consideră că unele puncte ale Memorandumului „nu servesc spiritul progresist al înfăptuirii egalităţii în drepturi a naţionalităţilor”. 18 Apelul publicat la 4 octombrie 1944 de Comisia de reorganizare din Braşov–Ţinutul Secuiesc MADOSZ publicat de Magdolna Töttössy în A Magyar Népi Szövetség története


121

au acaparat conducerea maghiară în ceea ce priveşte organizarea politică de stânga, nu revendicau egalitatea în drepturi pentru naţionalităţi în mod exclusiv, ci sperau în realizarea acesteia în urma strânsei cooperării cu partidele din FND.19 Ei afirmau că unitatea maghiarilor, „purificarea comunităţii maghiare” şi participarea la transformarea democratică a ţării vor duce la egalitatea în drepturi. Menţinerea acestei ideologii putea periclita (de fapt, a şi pus în pericol) sfera extinderii drepturilor, precum şi apărarea intereselor etnice maghiare, deoarece, dacă egalitatea în drepturi a naţionalităţilor nu reprezenta scopul, ci doar un mijloc în edificarea sistemului democratic, atunci acest principiu putea fi neglijat la dorinţa sistemului politic aflat la putere.

La Congresul UPM de la Cluj (din mai 1945) grupul din Ardealul de Sud şi-a impus punctul de vedere. În hotărârea adoptată, apărarea drepturilor naţionalităţilor a fost subordonată democraţiei şi relaţiilor de prietenie dintre cele două popoare.20 Grupul a ridicat şi alte probleme considerate de competenţa guvernului: prejudiciile aduse de reforma agrară, caracterul discriminatoriu al legii cetăţeniei, abuzurile făcute în oficiile Casei de Asigurare a Bunurilor Inamice (în continuare CASBI), numirea (reinstalarea) funcţionarilor publici, împiedicarea funcţionării cooperaţiilor, amnistia militară, problemele învăţământului public şi s-ar mai putea continua; toate aceste nemulţumiri s-au adunat în număr atât de mare, încât au influenţat negativ existenţa cotidiană a tuturor categoriilor sociale. Începând din acel moment, birourile organizaţiei s-au transformat în

1944–1953 [Istoria Uniunii Populare Maghiare 1944–1953], II, Miercurea Ciuc, Pallas-Akadémia, 2005, p.113–118; vezi şi proiectul de aderare a MADOSZ la PCR din 6 octombrie, în Világosság [Lumina], 20 octombrie 1944, precum şi dispoziţiile Comisiei Centrale de Organizare a UPM din 3 noiembrie 1944 referitoare la reglementarea problemelor politice şi organizatorice în Bányai László hagyatéka [Moştenirea László Bányai], Magyar Országos Levéltár [Arhivele Naţionale Maghiare] (în continuare: ANM), XIX-J-1-l (1945–1958), cutia (în continuare c.) 1. d., 1/b., nr. înreg. 1/1944, f.n. 19 Népi Egység, Cuvântarea lui Gyárfás Kurkó şi László Bányai la consfătuirea din 22 octombrie 1944. 20 Világosság, 15 mai 1945.


122

„servicii de reclamaţii”, iar abuzurile săvârşite de cei din aparatul de stat au contribuit la creşterea nemulţumirilor maghiarilor.

Circulara emisă la 3 august 1945 de către Biroul Executiv Naţional al UPM atestă faptul că, nici de această dată, conducerea politică nu a reuşit să-şi reevalueze punctul de vedere:

„Centrul nostru veghează cu cea mai mare atenţie asupra rezolvării problemelor pe care le au maghiarii, dar nu putem să facem abstracţie de faptul că aceasta trebuie să se petreacă de fiecare dată prin consolidarea democratică şi nu invers. Orice agitaţie şi nemulţumire care se răsfrânge în exterior reprezintă o formă de colaborare cu duşmanul, ceea ce duce la deteriorarea relaţiilor dintre organizaţia noastră şi democraţia română. Fără îndoială, acest lucru este un atentat împotriva conaţionalilor noştri”.21

Din citatul de mai sus reiese clar că UPM nu se poate îndoi de puterea statului şi nu se poate manifesta împotriva guvernului; nu-şi asumă responsabilitatea, ci, în locul acesteia, îşi fabrică o imagine iluzorie a duşmanului. UPM e de părere că motivul greşelilor trebuie căutat în „firul de praf ajuns în mecanism”, care nu este altceva decât „opera reacţiunii”. UPM cere societăţii maghiare să contribuie la demascarea „imobilizatorilor democraţiei”, solicitând acelaşi lucru şi presei maghiare.22

Afirmaţiile de mai sus ale lui Kurkó au fost rostite după consfătuirile de la Bucureşti, în raportul23 său prezentat la Teatrul de

21 ANDJ Cluj, Fondul 28, Organizaţia Judeţeană UPM Turda, 1945–1950 (în continuare: UPM Turda), dos. 1/1945, f.139. Despre această politică „de botniţă”, Károly Kós scria astfel: „Astăzi, când faţă de trecutul în care sufeream asuprirea, ne lăudăm cu libertatea pentru care am luptat, manifestarea criticii îndreptăţite este mai interzisă şi mai periculoasă ca oricând. Cel care îndrăzneşte să critice este bănuit de fascism şi este înlăturat ori chiar trimis în judecată”. (Scrisoarea lui Károly Kós adresată lui István Lakatos în data de 16 septembrie 1945). Atunci, Károly Kós era preşedintele organizaţiei judeţene UPM Cluj, iar István Lakatos avea funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar al Partidului Social Democrat Român. Scrisoarea poate fi găsită în vol. Kós Károly levelezése [Corespondenţa lui Károly Kós], volum îngrijit, introducere şi note de Péter Sas, Budapesta, Mundus, 2003, p.386. 22 Világosság, 8 septembrie 1945. 23 Cronicile apărute despre consfătuiri: Világosság, 10 septembrie 1945, p.17.


123

Vară din Cluj [după al Doilea Război Mondial această clădire a fost dată în folosinţa trupelor maghiare – M.Z.N.], în care a precizat din nou: „Să fim conştienţi că, în măsura în care se va adânci democraţia în ţara noastră, vor fi mai strânse relaţiile naţionalităţilor conlocuitoare şi va progresa egalitatea în drepturi la nivel naţional”.24

Deşi cronicile apărute pe prima pagină a ziarelor prezentau cu titluri uriaşe rapoartele pline de promisiuni de susţinere pentru guvern,25 numai delegaţia – deosebit de numeroasă – care a luat parte la conferinţă a luat act de refuzul şi pretextele politice invocate de guvern şi de FND faţă de argumentele juridice aduse de UPM. De pildă, Vasile Luca,26 din raţiuni politice, nu era de acord cu propunerea UPM de a rezolva problema penuriei de profesori de la Universitatea Bolyai (recent înfiinţată) prin angajarea la catedră a unor cetăţeni maghiari rămaşi aici ori întorşi după 1945. După părerea sa, spre deosebire de Ungaria, „Ardealul are tradiţii mai vechi în ceea ce priveşte democraţia”, aşadar, din punct de vedere politic, „intelectualii transilvăneni sunt incomparabili cu colegii lor din Ungaria”.27

Şedinţa Comitetului central de reorganizare, care a avut loc în noiembrie 1945 la Târgu Mureş, s-a încheiat din nou cu victoria taberei celor ce proclamau întâietatea democraţiei. În declaraţia adoptată la consfătuire, până şi problema graniţelor a fost

24 Idem. 25 Világosság, 27 august 1945, pe pagina de gardă: „A avut loc o reuniune comună între membrii guvernului şi delegaţiile Uniunii Populare Maghiare”; subtitlurile: Gyárfás Kurkó, Őszintén fogunk beszélni [Vom fi sinceri]; László Luka, A romániai magyarság égető kérdéseit többé nem lehet elodázni [Problemele arzătoare ale maghiarilor din România nu mai suportă amânare]. 26 În interiorul PCR, László Luka (Vasile Luca), membru al centrului de putere restrâns al partidului, era referentul pe probleme maghiare. 27 Arhivele Naţionale Bucureşti (în continuare: ANB), Fondul 2348, CC al PCR, dos. 125/1945, f.7.


124

subordonată „consolidării democraţiei”.28 În fapt, loialitatea minorităţii maghiare, exprimată în declaraţie, putea fi considerată, pe de o parte, un semnal către lumea exterioară, deoarece prin acest gest politic, în numele întregii societăţi maghiare, UPM şi-a manifestat fidelitatea faţă de un guvern care, după 20 august 1945, nu a fost recunoscut nici de marile puteri anglo-saxone, nici de regele Mihai I (nici chiar de societatea română); pe de altă parte, în numele comunităţii maghiare din România, UPM şi-a pierdut de bunăvoie dreptul la autodeterminare.25a Nu în ultimul rând, prin declararea implicită a inviolabilităţii graniţelor, a ajutat guvernul Groza, deoarece a dovedit „angajarea sa din punct de vedere naţional”.

Decizia luată la sesiunea Comisiei centrale din Târgu Mureş a adus la suprafaţă şi existenţa unor curente din interiorul UPM. Cei care au câştigat lupta n-au obţinut însă consolidarea unităţii democratice din sânul comunităţii maghiare, ci tocmai contrariul, şi-au dovedit loialitatea faţă de guvern şi PCR. Din acest motiv, s-a declanşat un proces prin care tot mai mulţi – atât conducerea, cât şi membrii UPM – au pus sub semnul întrebării eficienţa sistemului democratic referitor la politica faţă de maghiari, îndoindu-se chiar şi de corectitudinea tacticii UPM de până atunci.

Critica sistemului democratic

Având în vedere noua teză fundamentată pe dialectica marxistă,29 pentru a garanta egalitatea în drepturi, puterea de stat

28 În ceea ce priveşte propaganda UPM, separarea democraţiei de egalitatea în drepturi poate fi considerată forţată, deoarece definiţia clasică a democraţiei conţine deja egalitatea în drepturi. 25a În propaganda comunistă din perioada interbelică, dreptul la autodeterminare era legat de cerinţele de separare teritorială. Este adevărat însă că, în ceea ce priveşte minoritatea maghiară din Ardeal, în anii ’30 nu se mai solicita decât totala egalitate în drepturi. Despre acest lucru, vezi mai pe larg Ildikó Lipcsey, A román kommunista párt a nemzetiségi kérdésről [Partidul Comunist Român despre problema naţionalităţilor], în Tiszatáj, 1987, nr. 9, p.79–98. 29 În raportul de activitate al organizaţiei UPM Turda pe luna februarie 1946 poate fi citit: „Democraţia trebuie să dea şi nu să ia cele existente. […] Un popor care luptă


125

democratică trebuia să revizuiască buna funcţionare a propriilor instituţii, iar acest tip de autocritică ar fi servit – evident – pe mai departe consolidării democratice. Aşadar, nu a schimbat strategia politică UPM. Adoptând o nouă tactică în ceea ce priveşte politica minoritară, UPM a colaborat în continuare cu partidele „democratice”. Acest lucru corespundea cerinţelor realităţii, deoarece, în timp ce lărgirea organizaţiei a eşuat,30 în privinţa rezolvării nemulţumirilor economice ale maghiarilor (reforma agrară, cooperativele, legea CASBI etc.) nu s-au realizat progrese nici în negocierile purtate cu FND la începutul lunii decembrie 1945, nici cu ocazia noilor tratative începute cu guvernul român, deşi guvernul a fost recunoscut de marile puteri anglo-saxone, iar viaţa politică internă s-a stabilizat. Noua tactică a fost declarată public la consfătuirea de la Braşov a Comisiei centrale a UPM din martie 1946.31 Probabil cuvântarea de deschidere a preşedintelui organizaţiei, Gyárfás Kurkó, a avut un efect de atenţionare, acesta punând sub semnul întrebării politica faţă de naţionalităţi a

pentru libertate nu poate separa propria libertate de cea a celorlalte popoare cu care convieţuieşte. [Libertatea poporului român de cea a maghiarilor din România –n.a.]. Prin prisma dialecticii istorice poate fi observat faptul că, acolo unde în decursul istoriei au fost săvârşite aceste greşeli, proletariatul şi-a săpat propriul mormânt”. ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.56. 30 La începutul anului 1946, în vederea lărgirii bazei sociale, conducerea UPM a întreprins negocieri cu conducerea instituţiilor culturale şi economice, precum şi cu a bisericilor maghiare, dar această încercare a eşuat. Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947) [Revizie sau autonomie? Documente despre istoria relaţiilor româno–maghiare (1945–1947)], ed. Mihály Fülöp, Gábor Vincze, Budapest, Fundaţia Teleki László, 1998, p.145, şi MOL Külügyminisztérium iratai [ANM, Documentele Ministerului de Externe], România, admin., XIX-J-1-k, c. 18., 16/b., nr. înreg. 376/pol/1946, f.n. 31 Acest lucru era accelerat şi de rapoartele primite de la organizaţiile din provincie, deoarece se vehicula ideea că „rezolvarea problemelor poporului se află în strânsă legătură cu succesul activităţii organizatorice şi de popularizare, deoarece, dacă nu pot fi înregistrate degrabă rezultate, din cauza nemulţumirilor existente, încrederea organizaţiei în conducere va fi zdruncinată, iar propaganda noastră democratică va fi luată în râs tocmai acum, la pregătirea unei campanii electorale”. Raportul de activitate al organizaţiei UPM Turda pe luna februarie 1946, ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.56.


126

regimului democratic aflat la putere. După cum a afirmat oratorul: „Naţionalităţile şi cetăţenii cinstiţi nu pot fi lipsiţi de drepturile lor în numele democraţiei” [sublinierea autorului].32 Kurkó consideră că atitudinea „sănătoasă şi critică” a maghiarilor – manifestată în spirit „democratic” faţă de guvern – este corectă, deoarece în felul acesta este susţinută „democraţia progresistă”. Dacă nu se adoptă un astfel de comportament – afirmă preşedintele – „devenim complicii reacţiunii care vrea să atace guvernul din spate. […] dacă trebuie, noi vom apăra democraţia şi cu preţul vieţii, dar o şi criticăm, deoarece vrem s-o facem mai sănătoasă” [sublinierea autorului].33

Aceste afirmaţii au întărit tabăra celor care doreau o protecţie mai eficientă a drepturilor,34 precum şi pe a celor care criticau şi cereau socoteală Uniunii Populare Maghiare în legătură cu activitatea ei de până atunci privind apărarea drepturilor,35 ceea ce nu însemna însă că grupul care adopta tactica adversă ar fi depus armele. Poziţia grupului care aşeza în prim-plan democraţia a fost apărată tocmai de cel care conducea activitatea comisiei juridice, Lajos Takáts, deoarece, după părerea sa, „există probleme pe care le considerăm juste, totuşi nu reuşim să-i convingem nici măcar pe cei de la FND. Într-un sistem democratic, dacă majoritatea este de altă

32 Brassói gyűlésünk és határozatai. Beszámoló az MNSZ százas intézőbizottságának 1946. március 18–20. napján tartott értekezletről [Adunarea noastră de la Braşov şi hotărârile acesteia. Raportul Comisiei Administrative „de o sută” a UPM referitor la consfătuirile din 18–20 martie 1946], Cluj, Comisia Centrală a UPM, 1946, p.11. 33 Idem. 34 Delegatul din Zalău, Ferenc Enyedi, consideră că populaţia satului se îndepărtează de UPM, din cauză că nu au fost rezolvate problemele legate de pământ; totodată, crede că sătenii evită să intre în organizaţia UPM nu pentru că „nu vor, ci din cauza că au o situaţie grea”. Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-j-1-l (1945–1958), c. 1, 1/g., f.n. 35 Unul dintre vorbitori era de acord cu expunerea sinceră a lui Géza Nagy despre învăţământul cu predare în limba maternă, deoarece considera că „a făcut mai bine că a spus lucrurilor pe nume, decât responsabilul nostru economic, care, deşi este aici, nu zice nimic”. Referitor la acest lucru, un alt delegat a menţionat: „Dacă am fi fost pesimişti şi în legătură cu problemele economice, poate am fi reuşit să obţinem rezultate mai bune”. Idem.


127

părere, pentru moment nu pot fi formulate reproşuri” [sublinierea autorului].36

Controverse mult mai apreciabile au fost stârnite de articolul lui Kurkó, publicat în cele două cotidiene centrale ale UPM, Világosság şi Népi Egység.37 Începând încă din titlu, lucrarea atrage atenţia că Democraţia nu poate învinge prin compromis [Megalkuvással nem győzhet a demokrácia].38 În acest articol, Kurkó pune sub semnul întrebării credibilitatea PCR şi a guvernului şi disponibilitatea lor pentru parteneriat, criticând din nou tăios sistemul democratic: „Democraţia noastră doarme. Ea trebuie trezită [...]. Legile aduse şi menţinute la modul limitat şi conform principiului exclusivist înseamnă compromis şi, prin compromis, democraţia nu va putea învinge niciodată”.39 Printr-o astfel de critică a sistemului, Kurkó s-a opus poziţiei oficiale a PCR. Reacţia din partea partidului a demonstrat că UPM nu putea avea iniţiativă politică nici măcar în ceea ce priveşte ideologia politicii minoritare.

La sediul din Cluj al partidului, lui Miron Constantinescu, delegatul central al PCR, i-a revenit sarcina de-a critica articolul lui Kurkó, care „a dat apă la moara reacţiunii” şi „a susţinut reacţiunea engleză”.40 Cazul a avut şi consecinţe personale, întrucât Kurkó – ca membru al PCR – a trebuit să-şi facă autocritica, în care a motivat

36 Idem. 37 Világosság, 1 aprilie 1946; Népi Egység, 4 aprilie 1946. 38 Diferenţa nu poate fi sesizată decât atunci când se compară conţinutul cu articolul lui László Bányai, apărut în cotidianul Világosság, în 5 noiembrie 1945, sub titlul: A nemzetiségi kérdés – a demokrácia kérdése [Problema naţionalităţii este cea a democraţiei], ori cu Declaraţia Comitetului Executiv Central al UPM, apărută tot în Világosság, în 11 februarie 1946. 39 Világosság, 1 aprilie 1946. 40 Societatea Muzeului Ardelean, Manuscrise, Fondul personal János Demeter, declaraţia unei persoane necunoscute la 3 iunie 1946. Era nevoie de intervenţia PCR, deoarece masele de naţionalitate maghiară, în special intelectualii, au presupus că Gyárfás Kurkó „a scris articolul cu ştiinţa şi permisiunea partidului”. Participanţii la consfătuirea care a avut loc la sediul partidului din Cluj au fost: Gyárfás Kurkó, Edgár Balogh, László Bányai, Szákai (?), Miklós Goldberger, Miron Constantinescu, Al. Drăghici, Vaida Vasile, Pop (?), Adorian (?),Gyula Simó şi Sándor Jakab. Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), ed. cit., p.351.


128

„declaraţia sa eronată” prin faptul că nu s-au rezolvat prejudiciile aduse maghiarilor.41

În pofida acestui fapt, la cel de-al doilea Congres (28–30 iunie 1946), care a avut loc la Odorheiu Secuiesc, Kurkó a criticat şi mai deschis guvernul, menţionând totodată că noua tactică a generat conflicte nu doar printre aliaţii UPM, ci a dus la tensiuni şi în interiorul organizaţiei: „Deşi în rândurile noastre au existat controverse grave, nu ne puteam teme de discuţiile cu propriii noştri aliaţi şi membri ai propriului guvern. Noi acceptăm democraţia aşa cum este aceasta, într-o formă primitivă (Aşa este!). Democraţia însă nu există, ci doar posibilitatea ca s-o realizăm (Aşa este!), iar dacă în această edificare democratică au existat devieri dintr-o parte sau alta, noi trebuie să atragem atenţia asupra lor şi să le echilibrăm, ca drumul să fie drept şi corect. Între timp însă, dacă trebuie, ne vom bate între noi pentru dreptate şi acelaşi lucru îl vom face şi cu propriii noştri aliaţi şi nu ne supărăm din această cauză nici noi, şi nici ei nu pot fi ofensaţi. Cea mai puternică armă a democraţiei este adevărul pur. Noi spunem ceea ce ne doare în faţă şi nu unul în spatele celuilalt. Toate necazurile şi greutăţile au venit din partea reacţiunii, ceea ce a fost normal, şi nici nu ne-am supărat, dar când neînţelegerile provin din propriile noastre rânduri, atunci trebuie totuşi să atragem atenţia asupra lor, ca, strângând rândurile, să putem fi mai dârji, mai combativi şi mai rezistenţi faţă de asuprirea reacţiunii”.42

41 ANB, CC al PCR. Cancelarie, dos. 296/1945, f.2–3, f.n. 42 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJ Mureş), Fondul 599, Colecţia de documente ale Muzeului din Târgu Mureş, dos. 545/1946, f.12–13. La consfătuirea profesorilor clujeni din august 1946, Kurkó a afirmat: „Noi trebuie să fim democraţi şi buni maghiari! Nu-mi poate cere nimeni să-mi neg propriul neam”; Világosság, 5 septembrie 1946.


129

Elaborarea sistemului de apărare a intereselor minorităţilor naţionale

Din cele abordate mai sus reiese faptul că, în timpul

convorbirilor care au avut loc cu guvernul şi reprezentanţii FND, măsurile reparatorii referitoare la extinderea drepturilor şi la prejudiciile suferite de minoritari au devenit subiectul unor negocieri.43 În cazul lezării drepturile minorităţilor, considerentele politice au ajuns pe primul plan, neglijându-se procedurile legale.44 La nivel local, reprezentanţii UPM au avut aceeaşi experienţă,45 ceea ce, pe de o parte, i-a dezamăgit,46 pe de altă parte, i-a îndemnat la

43 Potrivit părerii lui Artúr Balogh, în cazul luptei naţionalităţilor nu pot fi confundate „dreptul şi politica”. Cf. Kisebbségi jogok és azok védelme Romániában [Drepturile minoritare şi apărarea lor din România], în vol. Artúr Balogh, Jogállam és kisebbség [Statul de drept şi minoritatea], ed. Fábián Ernő, Cluj-Napoca, Kriterion, 1997, p.223. 44 Această situaţie era bine reflectată prin prisma aprecierilor făcute pe marginea statutului de drept al maghiarilor din Ardeal refugiaţi la evacuare ori al cetăţenilor mutaţi după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena în Transilvania şi rămaşi pe loc şi după plecarea administraţiei maghiare: „Ministrul Justiţiei, Pătrăşcanu, a afirmat [referire la cuvântarea lui Pătrăşcanu rostită la Cluj în iunie 1945 – n.a.] că cei care au ajuns pe teritoriul Ardealului după Arbitrajul de la Viena şi încă se mai găsesc aici sunt fascişti. Aşadar, maghiarii ardeleni care au plecat la evacuare sunt fascişti din cauza că s-au refugiat, iar maghiarii veniţi după 1940 din Ungaria, care la evacuare nu au plecat, sunt fascişti deoarece au rămas aici. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie.” Memoriul cetăţenilor maghiari rămaşi în Ardeal angajaţi ai poştei, înaintat ministrului maghiar al Comerţului şi Telecomunicaţiilor la 29 august 1945; MOL Külügyminisztérium iratai, România admin., XIX-J-1-k, c. 18., 16/a. nr. înreg. 32155/pol/1945, f.n. 45 La adunarea din 17 decembrie a Comisiei economice din judeţul Turda, preşedintele comisiei şi-a manifestat nemulţumirea faţă de faptul că delegatul maghiar al Comisiei agrare judeţene a luat atitudine împotriva prejudiciilor suferite de ţărănimea mijlocie, care reprezenta majoritatea societăţii maghiare, şi a exproprierii pe nedrept a familiilor istorice maghiare: „Ce vrei dumneata, ai venit aici ca să devii portavocea burghezilor?” Raportul Comisiei economice a UPM din judeţul Turda din 18 decembrie 1945. ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946. f.33–34. În raportul din luna martie al organizaţiei judeţene Turda s-a afirmat: „În Comisia politică şi a reformei agrare a comitatului, preşedintele UPM a fost ameninţat şi i s-a pus în vedere un proces” (Ibidem, dos. 1/1946. f.73). Din raportul din luna septembrie 1946 al organizaţiei din judeţul Turda se poate afla şi faptul că PCR şi Frontul Plugarilor au solicitat din partea UPM ca persoanele considerate „inamici prezumaţi” să-şi se recupereze pământurile doar până la 10 pogoane (Ibidem, dos. 1/1946. f.170). 46 József Fodor, membru în Comisia agrară, şi-a dat demisia din această funcţie, deoarece credea că „împotriva hotărârilor ce subminau fundamental existenţa maghiarilor” nu poate lupta pentru a obţine reparaţii ale drepturilor lezate. În ceea ce


130

revendicări în privinţa elaborării unor noi regulamente juridice. Conducerea politică a UPM a trebuit să observe şi faptul că membrii organizaţiei – guvernarea română şi chiar şi aliaţii lor de stânga – înţeleg în mod diferit noţiunea egalităţii în drepturi. Odată cu victoria lui Kurkó la şedinţa Comisiei administrative a UPM de la Braşov, a fost pusă pe tapet concepţia potrivit căreia egalitatea în drepturi presupune un sistem precis de apărare a intereselor minoritare, sistem care, cu timpul, va putea deveni parte organică a sistemului juridic de stat.

Protecţia drepturilor maghiarilor prin obţine-rea garanţiilor internaţionale

Poziţia oficială a UPM era univocă în această problemă. Au

fost respinse noile garanţii internaţionale asemănătoare tratatelor de ocrotire a drepturilor minoritare, adoptate după Primul Război Mondial, aşteptându-se asigurarea egalităţii în drepturi a minorităţilor doar din partea unei singure mari puteri: Uniunea Sovietică. Potrivit convingerii marxiste de care dădeau dovadă, în timp ce „marile puteri imperialiste” au subordonat propriilor interese meschine apartenenţa Ardealului, pentru „maghiarii asupriţi din Transilvania” libertatea a fost adusă de Armata Roşie. Uniunea Sovietică reprezenta modelul elocvent pentru a arăta că „cheia rezolvării odată şi pentru totdeauna a problemei naţionalităţilor se află exclusiv în interiorul societăţii socialiste”.47 În acest context

priveşte recuperarea proprietăţilor, nu avea nicio speranţă: „Când nu există nici un alt motiv, în lipsa unui temei legal este de ajuns că nu poate fi restituită maghiarilor nici o proprietate”. Raport prezentat la adunarea din 22 februarie al Comitetului Executiv al UPM judeţului Turda. (ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946. f.212–217). Despre funcţionarea organizaţiei UPM din judeţele Cluj şi Turda, secţiunea satelor, vezi lucrarea de licenţă a lui Tamás Sárándi: Az MNSZ és helyi szervezetei, Kolozs és Torda megye [UPM şi organizaţiile acesteia la nivel local, judeţul Cluj şi Turda], Manuscris, Institutul de Istorie-UBB Cluj-Napoca. 47 Declaraţia lui János Demeter, vicepreşedinte al UPM, la publicarea volumului său despre problema minoritară, în Világosság, 25 martie 1945.


131

trebuie interpretate şi referirile făcute de unii conducători ai UPM la schimbul de telegrame dintre Stalin şi Groza. În prima perioadă a trimiterii telegramelor, politicienii UPM din Transilvania de Nord considerau acest gest un punct de referinţă asemănător cu hotărârea de la Alba Iulia ori cu clauzele Convenţiei pentru protecţia minorităţilor naţionale, exact la fel ca în cazul elitei politice maghiare din perioada interbelică. Trebuie spus însă că referinţele lor erau la fel neizbutite ca şi în perioada dintre cele două conflagraţii mondiale. Populaţia maghiară din Cluj aflase deja cu câteva zile înainte – cu ocazia adunării din 13 martie 194548 pentru sărbătorirea revenirii administraţiei române – de existenţa telegramelor. Vişinski, adjunct al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, a rostit o cuvântare la şedinţa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri de la Cluj, subliniind încă de atunci importanţa acelei zile şi menţionând faptul că – potrivit convingerilor lui –, prin schimbul de telegrame dintre Groza şi Stalin, guvernul român „s-a angajat de partea principiilor egalităţii în drepturi a naţionalităţilor”.49 În urma acestor evenimente, politicienii maghiari şi conducerea bisericilor maghiare, invitaţi la consfătuire, au interpretat telegramele astfel: în ceea ce priveşte reglementarea statutului juridic al minorităţilor naţionale, maghiarii din Transilvania pot avea şi pe mai departe încredere în susţinerea Uniunii Sovietice. Schimbul de telegrame a fost considerat de maghiari drept o convenţie internaţională care garantează drepturile minoritare.50 Având în vedere acest lucru, în Memorandumul din 24

48 „Noul guvern […] garantează […] instaurarea ordinii şi liniştii de pe teritoriul Ardealului, asigurarea drepturilor naţionalităţilor minoritare […]” Orosz–magyar fegyverszüneti egyezmény [Convenţia de Armistiţiu maghiaro–sovietică], Cluj, Józsa Béla Atheneum, 1945, p.11. 49 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), p.70–71. 50 Teofil Vescan, co-preşedinte al Comitetului Executiv al Frontului Naţional Democrat din Transilvania de Nord (în continuare: CE al FND din TN) a prezentat tot aici Memorandumul Comitetului Executiv al FND din Transilvania de Nord, în care se cerea recunoaşterea autorităţii comitetului, consultarea sa prealabilă în cazul unor dispoziţii legate de problemele din Ardealul de Nord, respectarea principiul proporţionalităţii naţionale în cazul funcţionarilor din administraţie, modificarea


132

martie 1945, referitor la problema asigurării utilizării limbii materne în toate domeniile, filiala UPM din Transilvania de Nord a luat poziţie contra guvernului tocmai pe baza schimbului de telegrame. În lumina afirmaţiilor filialei UPM din Transilvania de Nord, „aceste documente – convenţii internaţionale (sic!) – garantează şi în continuare în rândul minorităţilor naţionale dreptul la utilizarea limbii materne ca limbă oficială”.51

Evident, schimbul de telegrame nu poate fi considerat o sursă juridică. Cel mult, putea fi folosit ca un mijloc de impunere împotriva guvernului cu ocazia negocierilor, ceea ce n-a fost făcut de către politicienii UPM, cel puţin potrivit cercetărilor noastre. Poziţia conducerii superioare unite a UPM se reflecta prin prisma discursului lui Gyárfás Kurkó, rostit în ziua deschiderii primului Congres al UPM. Preşedintele confirmat în funcţie a considerat că schimbul de telegrame este o garanţie a bunăvoinţei guvernului român şi a Uniunii Sovietice şi nu un punct de pornire a negocierilor: „Noi credem că nu avem nevoie de o mai puternică garanţie şi convenţie”.52

În timp ce, încetul cu încetul, schimbul de telegrame a fost dat uitării, la aflarea veştilor tot mai dezamăgitoare despre mersul tratativelor de pace de la Paris, unii politicieni cu rang înalt ai UPM au considerat că, în lipsa spaţiului de mişcare, în locul UPM, guvernul maghiar va trebui să ceară codificarea drepturilor minorităţii maghiare. Un reprezentant „al conducerii centrale UPM cu cele mai radicale concepţii de extremă stânga”53 a avut o discuţie în

Statutului naţionalităţilor conform principiilor care se regăsesc în Memorandumul UPM, precum şi înfiinţarea unui secretariat de stat de „reanexare” pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ai cărui membri ar fi fost desemnaţi de Comitetului Executiv al FND din Transilvania de Nord. În Memorandum, telegrama lui Stalin era considerată o garanţie: „Restituirea Transilvaniei de Nord administraţiei române s-a petrecut ţinând cont de anumite condiţii care, dacă nu pot fi împlinite, ar putea produce chiar probleme de politică externă”; Ibidem, p.74. 51 Ibidem, p.81. 52 Világosság, 8 mai 1945. 53 MOL, Külügyminisztérium iratai, România, admin., XIX-J-1-k. c. 18., 16/b., nr. înreg. 898/pol/1946, f.n. Nu s-a reuşit identificarea persoanei.


133

particular cu un membru al misiunii politice maghiare de la Bucureşti, la începutul lunii aprilie 1946. În cadrul acesteia, a menţionat, printre altele, că atitudinea guvernului maghiar în decursul tratativelor de pace este următoarea: „Cere garanţii în ceea ce priveşte egalitatea drepturilor minorităţilor, obţinând îndeplinirea acestora prin constrângerea României cu ajutorul forurilor internaţionale”.54

La nivelul conducerii UPM, părerile erau diferite. Gruparea cea mai apropiată faţă de PCR şi-a prezentat poziţia în legătură cu asigurarea internaţională a drepturilor minorităţilor în presa minoritară aflată sub controlul PCR. După ce, la sesiunea de lucrări a Consiliilor de Miniştri ai Afacerilor Externe din 7 mai 1946, au fost restabilite graniţele româno–maghiare din 1940, László Bányai, membru al Biroului Executiv Naţional al UPM, a afirmat în paginile cotidianului Világosság că insuccesul garanţiilor internaţionale în apărarea drepturilor minoritare erau exemplificate de istorie, deoarece acestea – în primul rând – „sunt dependente de existenţa raporturilor de putere ale politicii interne”.55 Cu ocazia convorbirilor purtate la începutul lunii mai cu membrii reprezentanţei diplomatice maghiare la Bucureşti, Bányai „a desemnat consolidarea democraţiei în România ca garanţia supremă a asigurării drepturilor minoritare”, iar în vederea evitării unei competiţii din partea marilor puteri, „ar considera mai corect, – a transmis diplomatul maghiar – şi împreună cu el toată conducerea UPM, dacă Uniunea Sovietică ar putea fi însărcinată, într-o formă oarecare, cu asigurarea drepturilor minorităţii maghiare”.56

În cadrul disputelor purtate asupra proiectului de lege a naţionalităţilor minoritare, la Congresul de la Odorheiu Secuiesc au existat şi păreri potrivit cărora viitorul maghiarilor nu ar trebui

54 Idem. 55 Világosság, 13 mai 1946. 56 Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947), ed. cit., p.200.


134

subordonat capriciilor schimbătoare şi nesigure ale raporturilor de putere din sfera politică internă. Astfel, unul dintre delegaţi avea convingerea că rezolvarea corectă a situaţiei s-ar produce „dacă înţelegerea cu statul român ar putea fi legată de garanţiile oferite de marile puteri”.57 Probabil majoritatea participanţilor erau de acord în această problemă, – cel puţin potrivit celor consemnate în procesul-verbal – dând glas convingerii lor prin exclamaţii precum: „Îl votăm!”.58

În pofida acestui fapt, la congres nu a fost adoptată nicio hotărâre în care ar fi fost revendicate garanţiile internaţionale în apărarea drepturilor minorităţilor. Renunţarea la această posibilă bază internaţională de referinţă pentru revendicări era motivată de unii participanţi la congres prin faptul că, datorită adoptării proiectului de lege referitor la minorităţile naţionale, au fost anticipate hotărârile de reglementare a drepturilor minoritare de la Conferinţa de Pace.59 (Se presupunea că reglementările din partea României le vor depăşi oricum pe cele internaţionale). La congres s-au încheiat definitiv convorbirile, prin victoria grupului care cereau legiferarea internă a drepturilor minorităţilor naţionale.

Legea minorităţilor naţionale

În România, problema minorităţilor a apărut în toamna anului 1944, fiind o chestiune administrativă şi de siguranţa statului, şi abia mai târziu, depăşind acest cadru, s-a transformat într-o

57 ANDJ Mureş, Fond 599, dos. 545/1946, f.17. 58 Idem. 59 Vezi cuvântarea rostită de Géza Nagy. MOL Külügyminisztérium iratai, România, admin., XIX-J-1-k. c. 18., 16/b., nr. înreg. 1890/pol/1946, f.n., precum şi raportul la şedinţa din 6 iulie 1946 a Comisiei centrale a UPM din judeţul Turda, prezentat de delegatul congresului, Béla Benda (ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.118–119). Guvernul maghiar a încercat într-adevăr să obţină adoptarea unui act normativ privind minorităţile. Vezi Mihály Fülöp, A befejezetlen béke. A Külügyminiszterek Tanácsa és a magyar békeszerződés [Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor de Externe şi Tratatul de pace cu Ungaria], Budapesta, Héttorony, 1994, p.159–165.


135

problemă internaţională şi un mijloc de luptă pentru putere în politica internă. Din aceste motive, reglementările juridice şi jurisprudenţa minorităţilor – la fel ca şi soarta Statutului minorităţilor naţionale – nu pot fi interpretate decât în acest context. În pofida faptului că Statutul Naţionalităţilor, apărut la 7 februarie 1945, poate fi considerat un pas uriaş faţă de situaţia anterioară, acesta nu împlinea nevoile existente. În ceea ce priveşte extinderea drepturilor, Statutul a adus un progres doar în condiţiile existente în Ardealul de Sud, în timp ce în Transilvania de Nord, aflată sub administraţia militară sovietică, drepturile naţionalităţilor erau mult mai bine asigurate. În paginile cotidianului Erdély [Ardealul], politicienii social-democraţi din Transilvania de Nord au formulat deja în decembrie 1944 serioasele lor îndoieli asupra proiectului de Statut.60

Organizaţia UPM din Transilvania de Nord a criticat Statutul Naţionalităţilor şi după revenirea administraţiei române din 6 martie. Contrar reglementărilor aduse de Statut, prin decretul de lege emis la începutul lunii aprilie 1945, în vederea realizării unităţii juridice pe teritoriul ţării,61 în administraţie n-a fost recunoscută decât limba română. De aceea, organizaţia judeţeană din Cluj a UPM a cerut Ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, la 22 aprilie 1945, să abroge ordinul 847/1945 referitor la utilizarea limbii materne (emis de prefectul judeţului Cluj în februarie 1945).62 Cererea a fost motivată prin faptul că Statutul Naţionalităţilor nu a reglementat în mod corespunzător utilizarea limbii în administraţia oficială şi justiţie. Cea mai însemnată lipsă a acestei norme juridice era

60 Erdély, 25 decembrie 1944. 61 Gábor Vincze, A romániai magyar kisebbség történelmi kronológiája 1944–1953 [Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România 1944–1953], Budapesta–Szeged, 1994, p.28. 62 Articolul 3 din Lege prevede: „Pe teritoriul oraşului şi judeţului Cluj, limba oficială este cea maghiară şi cea română”. Reglementare publicată de A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal [Pe calea egalităţii în drepturi a naţionalităţilor. Convorbirea lui Rudolf Joó cu János Demeter], Budapesta, Kossuth, 1983, p.119–129.


136

reprezentată de faptul că „nu prescrie nici un fel de sancţiuni în cazul încălcării reglementărilor”.63

Primul punct al Hotărârilor adoptate la Conferinţa UPM din mai 1945 a atras de asemenea atenţia asupra acestor lipsuri ale legii naţionalităţilor şi, în spiritul memoriului înaintat de organizaţia judeţeană din Cluj, s-a solicitat aplicarea într-un mod cât mai extins a utilizării limbii naţionalităţilor.64 Evenimentele săptămânilor următoare arată însă că, din motive tactice ori la presiuni externe, conducerea UPM şi-a schimbat punctul de vedere. A încercat să obţină remedierea nedreptăţilor prin tratative şi consultări, înaintând totodată şi nenumărate memorii.65

Eşecul şi criza internă de legitimare, apărute din cauza Hotărârii de la Târgu Mureş, au impus organizaţiei revizuirea tacticii precedente. Alături de schimbările ideologice deja amintite, politica „de extindere” iniţiată în prima parte a anului 1946 şi recunoaşterea drepturilor colective ale maghiarilor formau bazele noii tactici. Disputele ieşite la iveală datorită interpretării drepturilor colective (menţionarea limitelor acestora) au adâncit în continuare rupturile din interiorul organizaţiei.

În situaţia politică dată, László Bányai şi cercul său au considerat că autonomia teritorială este un obiectiv realist pentru maghiarii din enclava compactă a Ţinutului Secuiesc, iar maghiari dispersaţi aspirau la asigurarea „drepturilor individuale”.66 János Demeter, Gyárfás Kurkó şi mulţi alţii erau de părere că trebuia întărită funcţia UPM legată de dreptul public (de autoguvernare) şi

63 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), p.85. 64 A Romániai Magyar Népi Szövetség határozatai a Kolozsvárt 1945.május 6–13. között megtartott országos nagygyűlésen. Kiadja a Központi Intézőbizottság [Hotărârile Uniunii Populare Maghiare la Adunarea Generală Naţională din 6–13 mai 1945 de la Cluj, editate de Comitetului Central], Kolozsvár, Minerva RT, 1945, p.4. 65 Până în luna mai 1946, UPM a înaintat organelor guvernamentale aproape 16 memorandumuri urmărind remedierea prejudiciilor maghiarilor, apărute cu ocazia reformei agrare. Miklós Nagy, Az 1945. évi agrárreform Erdélyben [Reforma agrară în 1945 din Transilvania], în Társadalomtudomány, octombrie 1946, p.96. 66 Világosság, 13 mai 1946.


137

trebuiau obţinute noi drepturi referitoare la competenţele puterii publice, iar cadrul şi garanţia legală pentru toate acestea ar fi fost asigurate de elaborarea şi adoptarea noii legi a naţionalităţilor.

La conferinţa Comitetului Central de la Braşov s-a dovedit că nici reglementările Statutului Naţionalităţilor care stabileau drepturile minorităţilor, nici activitatea Ministerului Naţionalităţilor (cu funcţia de supraveghere şi control al statutului şi studiere a drepturilor minorităţilor) nu puteau duce la un progres în ceea ce priveşte legislaţia şi exercitarea drepturilor naţionalităţilor.

În discursul său, Géza Nagy a recunoscut faptul că s-au obţinut rezultate legate de reglementarea situaţiei juridice a învăţământului cu predare în limba maghiară din România, arătând însă şi că prevederile juridice favorabile maghiarilor se găseau la un nivel inferior. Vorbitorul şi-a manifestat încrederea faţă de activitatea celor două inspectorate generale ale unităţilor de învăţământ maghiare, menţionând însă şi faptul că înfiinţarea acestora s-a făcut pe baza unui Ordin Ministerial, „nefiind nicăieri aprobată de lege”. În cazul în care se aplică legea – afirmă Géza Nagy – vor trebui desfiinţate”.67 El şi-a argumentat afirmaţia prin răspunsul dat de unul dintre ministere: „O situaţie creată de o dispoziţie sau un Ordin Ministerial care nu are bază legală, nu oferă nici o garanţie faţă de dreptul obţinut”.68

Rolul Ministerului Naţionalităţilor era de a amăgi puterile aliate, fapt demonstrat de Géza Nagy când a afirmat că specialiştii UPM au elaborat în zadar proiectul de lege privind reglementarea învăţământului naţionalităţilor, deoarece Memorandumul pur şi simplu a dispărut la secţia de pregătire a decretelor-lege a Ministerului Naţionalităţilor.69

În afara lezărilor drepturilor enumerate, situaţia juridică nefavorabilă a maghiarilor era agravată şi de o puternică

67 Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-J-1-l (1945–1958), c. 1., 1/g., f.n. 68 Idem. 69 Idem.


138

nesiguranţă creată de sistemului juridic român. La aplicarea reformei agrare în judeţul Turda, păgubiţii maghiari a trebuit să înfrunte următoarele:

„Cel mai acut neajuns este incertitudinea procedurilor, determinată de faptul că nici legea, nici dispoziţiile de executare nu conţin reguli procedurale, şi astfel nici comisiile, nici preşedintele comisiei de judecată şi nici părţile nu cunosc regulile după care ar trebui să se judece cazul. Situaţia este şi mai gravă în cazul probelor şi al actelor probatorii, deoarece nu sunt acceptate nici depoziţiile sau declaraţiile martorilor şi nici specialiştii în domeniu, iar documentelor, de asemenea, li se aduc obiecţii, chiar dacă au fost întocmite de oficialităţi”.70

Deşi conducerea UPM a obţinut şi anumite rezultate în domeniul reglementării drepturilor minoritare, nu trebuie uitat însă faptul că, în majoritatea cazurilor, este vorba despre norme juridice care prescriu interzicerea discriminărilor la adresa maghiarilor. O schimbare cu adevărat importantă ar fi fost adusă de o nouă lege a naţionalităţilor, dar maghiarii au propus acest lucru abia atunci când au primit „aprobarea” din partea PCR.

Delegaţia UPM, venită la Bucureşti în data de 17 mai 1946 la invitaţia PCR, şi-a informat aliatul în legătură cu nemulţumirile maghiarilor. După susţinerea expozeurilor, secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, a pus pe tapet elaborarea unui „statut al naţionalităţilor”, „care – după părerea lui Dej – ar acorda o atenţie deosebită maghiarilor [...], pentru guvern ar simboliza constituţia, iar pentru celelalte forţe democratice ar aminti de diverse obligaţii”.71 Dej a mai afirmat şi că propunerea ar fi fost elaborată şi înaintată de UPM Ministerului Naţionalităţilor. Nu a ascuns faptul că ar dori ca prin acest lucru să se acorde UPM o susţinere electorală: „Maghiarii

70 ADJN Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946, f.49. 71 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1965), p.282. Propunerea lui Dej trebuie evaluată prin prisma luptelor electorale, deoarece o nouă lege a naţionalităţilor, elaborată – evident – împreună cu UPM, ar fi consolidat susţinerea acestei organizaţii.


139

trebuie să vadă cine se ocupă de viaţa şi drepturile lor, cine stă în fruntea lor. Să vadă cine este UPM. Acest lucru va contribui la creşterea prestanţei UPM”.72 Partenerii de discuţii au stabilit că UPM va desemna o persoană care, împreună cu câte un specialist delegat din partea Ministerului Justiţiei şi a Ministerului Naţionalităţilor, să elaboreze un nou statut. Ca reprezentant al UPM, secretarul regional al PCR Cluj, Vasile Vaida, l-a propus pe Lajos Takáts.73 Aşadar, în fapt, PCR a desemnat delegatul UPM.

La întrebarea: ce a determinat PCR să facă acest pas? există două variante de răspuns. Pe de o parte, în faţa delegaţiei UPM fusese deja divulgată intenţia PCR de-a contribui la creşterea popularităţii acestei organizaţii. Aşadar, legea naţionalităţilor trebuia să devină un mijloc de propagandă cu ajutorul căruia UPM să devină liderul opiniei publice maghiare. UPM chiar avea mare nevoie de acest lucru, deoarece, după hotărârea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe din 9 mai, maghiarii din Ardeal s-au îndepărtat şi mai mult de organizaţie. Pe de altă parte, prin punerea pe tapet a ideii unui nou Statut al Naţionalităţilor s-a încercat dezechilibrarea tendinţele diplomaţiei maghiare care vizau codificarea şi garantarea internaţională a drepturilor naţionalităţilor.

În pofida dispoziţiilor primite de la Bucureşti, Kurkó i-a însărcinat pe János Demeter şi pe János Berivoy, şeful biroului juridic al UPM pe judeţul Cluj, cu elaborarea legii naţionalităţilor.74 La activitatea iniţiată de cei doi au fost cooptaţi şi jurişti clujeni, iar disputele legate de proiectul de lege a naţionalităţilor ar fi trebuit să reprezinte cel mai însemnat punct de pe ordinea de zi a conferinţei

72 Idem. 73 Ibidem, p.285. 74 A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal, citat, p.76. János Demeter şi ceilalţi jurişti clujeni au început lucrările de pregătire a proiectului de lege cu conştiinţa împăcată, având în vedere „consensul la care au ajuns forurile superioare [Birourile Executive ale PCR, FND, UPM – n. a.] şi cele mai competente persoane ale politicii minoritare [în primul rând László Luka – M. Z. N.]”. Ibidem, p.77–78.


140

juridice şi administrative organizate la sfârşitul lunii mai la Cluj.75 Proiectul de lege astfel pregătit, după ce a primit avizul Biroului Executiv Naţional al UPM, al „organelor centrale politice şi al guvernului de la Bucureşti” şi al Comisiei centrale administrative, a fost înaintat pentru aprobare celui de-al II-lea Congres al UPM (organizat, de această dată, la Odorheiu Secuiesc).76

La Congres, juridic vorbind, a fost supus la vot un proiect de lege doar pe jumătate elaborat.77 În zadar a menţionat János Demeter că „proiectul conţine în totalitate programul politic care a putut fi adoptat şi poate fi urmat în condiţiile date, la nivelul actual de dezvoltare a democraţiei”; evenimentele de mai târziu au dovedit contrariul.78 Proiectul a fost criticat la Congres – după cum se va vedea, atât din partea PCR, cât şi din partea guvernului – în primul rând, din cauza autonomiei Ţinutului Secuiesc şi a înfiinţării Consiliului Cultural al Maghiarilor.

În luarea sa de poziţie, László Szabédi a solicitat stabilirea mai exactă a competenţelor aliaţilor din judeţele Ţinutului Secuiesc şi definirea raporturilor lor cu guvernul şi diverse oficialităţi.79 Géza

75 Din discursul lui Géza Nagy, rostit la conferinţa Comisiei Centrale Administrative de la Odorheiu Secuiesc, reiese că, contrar aşteptărilor, János Demeter a prezentat proiectul de lege a naţionalităţilor abia în a treia zi – ultima – a consfătuirilor şi nu s-au purtat dezbateri importante pe marginea sa. MOL Külügyminisztérium iratai, România, admin., XIX-J-1-k., c. 18., 16/b., nr. înreg. 1890/pol/1946, f.n. 76 A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal, p.80. 77 Şi din luarea de cuvânt a lui János Demeter rezultă că orice politician sau specialist poate vedea defectele proiectului, cu toate pregătirile făcute pentru întocmirea lui. Părerea era împărtăşită şi de şeful politic al misiunii maghiare de la Bucureşti, Sándor Nékám; vezi: Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947), p.235–239. 78 În iunie 1946, János Demeter a fost demis din funcţia de vice-primar al Clujului, apoi a fost exclus şi din PCR. 79 ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.n., f.17. În ceea ce priveşte autonomia Ţinutului Secuiesc, o părere asemănătoare avea şi şeful diplomaţiei maghiare de la Bucureşti. „Oricât de bine ar suna acest proiect, în fapt ar însemna o ruptură în viaţa Ardealului şi ar merge mână-n mână cu deteriorarea rapidă a localităţilor pe teritoriile în care s-a instaurat autonomia. […] Românii nu ar vedea în autonomie drepturile acordate Ţinutului Secuiesc, ci s-ar concentra pe drepturile pe care nu le au maghiarii rămaşi dincolo de graniţele autonomiei şi cu toate forţele ar dori să le anuleze pe


141

Nagy era îngrijorat, de asemenea, de faptul că această formulare nu duce decât la „o autonomie aparentă”, iar situaţia maghiarilor de lângă graniţă va rămâne în continuare nerezolvată.80 Un alt plan referitor la autoguvernare era înfiinţarea Consiliului Cultural al Maghiarilor. Gyula Erdélyi, responsabil pe probleme de învăţământ în UPM, şi Géza Nagy au ridicat obiecţii împotriva acestui lucru, deoarece, în acest caz, UPM ar fi obţinut competenţe legate de puterile în stat, ceea ce nu era inclus în proiectul de lege.81 În fapt, le era teamă că UPM va deveni singura organizaţie acceptată de stat, care va coordona şi va deţine controlul problemelor culturale şi de învăţământ ale maghiarilor, iar celelalte instituţii culturale ale minorităţii, chiar şi şcolile confesionale, vor fi nevoite să accepte statutul de asociat ori de subordonat.

Guvernul – evaluând climatul general al societăţii române – nu a dat niciun răspuns la proiectul de lege care a fost înaintat, deoarece se apropia următoarea sesiune de lucrări a Conferinţei de la Paris şi nu ar fi dorit adoptarea unui statut juridic la care oricum statul n-ar fi fost obligat de către forurile internaţionale (acest lucru însă nu excludea tactica de a pune pe tapet problema). Reacţia din interiorul PCR era mult mai nefavorabilă. Vasile Luca a considerat că proiectul de lege elaborat de UPM este un pas făcut spre organizaţia de tristă amintire Volksbund, cu o ideologie ce semăna cu supremaţia unor grupuri etnice.82 Motivul respingerii

acestea”. Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947), p.239. 80 ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.20. 81Vezi proiectul legii naţionalităţilor: Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România 1944–1989], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2001, p.74–80. 82 Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947), p.239. La adunarea consensuală a Biroului Executiv al UPM din mai, Kurkó era de părere că Consiliul Asociaţiei Culturale a Maghiarilor „ar putea da impresia asemănării cu autonomia culturală social-democrată austriacă”. Lui Bányai îi era teamă de faptul că „formula dreptului public al reprezentanţei naţionale ar putea oferi


142

poate fi găsit în faptul că nici măcar în interiorul PCR nu exista unitate deplină pe linia politică ce trebuia urmată în legătură cu maghiarii.83 Totodată, nu poate fi neglijat nici faptul că acceptarea proiectului ar fi însemnat susţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc, ceea ce, din partea PCR, ar fi fost cea mai nereuşită mişcare în lupta electorală.

Gyárfás Kurkó – bazându-se pe victoria electorală a UPM şi susţinut de cei 29 de parlamentari aleşi ai UPM –, în discursul său rostit la deschiderea lucrărilor parlamentare, a solicitat adoptarea proiectului de lege a naţionalităţilor.84 În ceea ce priveşte UPM, Kurkó a fost de părere că, prin voturile acordate organizaţiei, maghiarii şi-au îndeplinit obligaţiile, au stat în frunte la consolidarea democraţiei, iar acum este rândul democraţiei să acţioneze.85 Kurkó a considerat că existenţa legii naţionalităţilor se justifică prin trei factori: 1) Statutul Naţionalităţilor „invocă vechiul spirit”; 2) „Prin noua lege a naţionalităţilor se încearcă parţial o nouă fundamentare a drepturilor minorităţilor naţionale reglementate până în prezent de unele dispoziţii”; 3) E necesar „să se adopte o atitudine de totală intoleranţă faţă de cei care încalcă legile şi drepturile

ocazia reînvierii Volksbund-ului”. A nemzetiségek egyenjogúságának útján. Joó Rudolf beszélgetése Demeter Jánossal, p.82–83. 83 În şedinţa CC al PCR, convocată la 22 iunie 1946, avea sarcina de-a formula un punct de vedere comun privind problema naţională şi a naţionalităţilor minoritare. Întrunirea a fost necesară în urma discursului rostit de Pătrăşcanu la 8 iunie 1946 la Cluj, deoarece atât în PCR, cât şi între maghiari era tot mai răspândită opinia că politica PCR faţă de maghiari nu diferă cu nimic de concepţia tradiţională antiminoritară a partidelor istorice române. La încheierea convorbirilor, Dej a atras atenţia asupra faptului că hotărârea din 7 mai a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe a fost favorabilă României, dar situaţia trebuie „consolidată”, aşadar trebuie elaborată o tactică corespunzătoare în vederea păstrării poziţiilor. Tactica era egală cu condamnarea revizionismului din Transilvania, însă nu pot fi trecute cu vederea nici manifestările naţionalismului român. Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1946). Bucureşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p.208–210. Procesul-verbal al şedinţei: op. cit. p.157–211. 84 Textul discursului în Népi Egység, 16 decembrie 1946. 85 În numărul din 1 ianuarie 1947 al cotidianului Világosság s-a tipărit în întregime articolul apărut în Pravda, în care a fost elogiată activitatea UPM realizată în interesul democraţiei.


143

naţionalităţilor”.86 El a cerut şi susţinerea industrializării Ţinutului Secuiesc.

Rezoluţia de răspuns a Parlamentului indica clar soarta Legii Naţionalităţilor. În rezoluţie, finalizată la 10 decembrie, problema naţionalităţilor a fost declarată ca rezolvată în totalitate: „Din punct de vedere politic, social, economic şi cultural, naţionalităţilor conlocuitoare li se asigură egalitatea în drepturi şi libera dezvoltare”.87 Proiectul de lege nu a ajuns la dezbatere nici măcar în cadrul Comisiei Juridice din Parlament. În sfârşit, şi-a pierdut actualitatea odată cu ratificarea Tratatului de Pace semnat de România la 10 februarie 1947.88 În pofida aspiraţiilor diplomaţiei maghiare, tratatele de pace nu garantau drepturile minoritare (cu excepţia Italiei), iar asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale „s-ar fi realizat pur şi simplu prin teza internaţională referitoare la drepturile omului”.89 După toate acestea, guvernul român (instalat cu ajutor sovietic) şi conducerea PCR au considerat nejustificată adoptarea legii şi pe motiv că, la tratatul de pace, împreună cu marile puteri anglo-saxone, Uniunea Sovietică a susţinut desfiinţarea oricărei legi care prevede garantarea internaţională a drepturilor minorităţilor naţionale.90

86 Idem. 87 România. Viaţa politică în documente, 1946, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996, p.527. 88 România. Viaţa politică în documente, 1947, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996, p.91–108. 89 Gyula Fábián, Patricia Ötvös, Kisebbségi jog [Drept minoritar], vol. I, Cluj, Komp-Press, 2003, p.53. Analizând jurisprudenţa internaţională referitoare la minorităţile naţionale de după cel de-al Doilea Război Mondial, autorii afirmă că problema minoritară era atunci „transpusă din sfera dreptului internaţional în domeniul relaţiilor bilaterale dintre state”; Idem. 90 Ibidem, p.35–36.


144

Sistemul instituţional de reprezentare/prote-jare a intereselor minoritare al UPM

Înfiinţarea sistemului instituţional de reprezentare/protejare

a intereselor comunitare în cadrul UPM a fost, pe de o parte, consecinţa obiectivelor politice ale organizaţiei, pe de altă parte, a politizării exagerate a administraţiei române de stat. Începând din anul 1945, deciziile organelor de conducere specializate au fost revizuite de către Comisiile politice înfiinţate potrivit relaţiilor de putere din sfera politicii interne. Deoarece susţinea FND (de fapt, coaliţia guvernamentală), Uniunea Populară Maghiară a primit din oficiu un loc în aceste comisii, sau după ce a revendicat locuri pentru membrii ei în aceste comisii.

În toamna anului 1944, UPM şi-a asumat doar sarcina de-a exprima interesele etnice şi, contrar modelului Transilvaniei de Nord, centrul UPM din Ardealul de Sud s-a abţinut de la înfiinţarea oricărei structuri de apărare a intereselor comunitare maghiare, cel puţin potrivit cercetărilor noastre de până acum.91 Bazele sistemului instituţional de ocrotire a intereselor minorităţilor naţionale coordonat de UPM au fost aşezate în regulamentul adoptat în anul 1945. Conform statutului adoptat la primul Congres, UPM are ca scop: „e) apărarea instituţională şi în spiritul democraţiei a intereselor economice, culturale, juridice şi administrative ale maghiarilor din România şi înfăptuirea egalităţii în drepturi între naţiuni”.92 La nivel organizaţional, în primul rând comisiile juridice şi administrative93 aveau obligaţia de-a realiza aceste sarcini, în

91 În dispoziţia din 3 noiembrie 1944, Comitetului Central al UPM a solicitat organizaţiilor judeţene, respectiv locale, înfiinţarea următoarelor comisii: culturală, de presă, de educaţie fizică şi sport, grupuri ale femeilor muncitoare şi de tineret. Bányai László hagyatéka, ANM XIX-j-1-I (1945–1958), c. 1., 1/b., nr. înreg. 1/1944, f.n. 92 A Romániai Magyar Népi Szövetség szervezeti szabályzata [Regulamentul de organizare al Uniunii Populare Maghiare din România], Cluj-Napoca, Minerva, 1945, p.3. 93 Conform articolului 26 din statutul de organizare, comisiile juridice şi administrative au „obligaţia de-a analiza problemele juridice şi administrative referitoare la maghiarii


145

activitatea de zi cu zi; însă şi comisiile economice şi cele culturale au avut preocupări similare.94

Conform viziunii iniţiale, activitatea comisiilor juridice şi administrative de coordonare la nivel naţional, judeţean sau – la nevoie – raional ar fi fost condusă de membrii specializaţi în probleme juridice şi administrative. În vederea remedierii prejudiciilor aduse maghiarilor erau sesizate, în primul rând, autorităţile locale, apoi, în cazul unui refuz, cazul era trimis– evident, conform cerinţelor formale prescrise procedural – la Comitetului Central.95

Plângerile sosite au fost înregistrate în procese-verbale, iar în cazul unor prejudicii cu caracter general (CASBI, reforma agrară, încadrare etc.) au fost întreprinse anchete.96 Documentele astfel pregătite s-au dovedit de bun augur în negocierile purtate cu organele administrative locale, cu guvernul şi cu PCR. Din cauza cantităţii enorme de plângeri, Comitetului Central al UPM a trimis comisiilor juridice şi administrative o circulară emisă în februarie 1946, în care a dispus ca prejudiciile individuale să nu fie trimise la biroul central sau la cel din Bucureşti, ci să fie rezolvate, după posibilităţi, pe plan local.97 Cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o apărare eficientă a drepturilor minorităţilor, deoarece, dintre cele

din judeţ, înaintând cazurile prin conducerea judeţeană, organelor de justiţie competente din judeţ ori organizaţiei centrale”; Ibidem, p.12. 94 Dispoziţiile articolului 17 din Regulamentul de organizare: „Comisia economică se ocupă de problemele economice ale maghiarilor din România. Atribuţiile acesteia constau din încadrarea instituţiilor economice maghiare în Uniunea Populară Maghiară şi coordonarea activităţii acestora cu cea a altor instituţii cu funcţii asemănătoare”; Ibidem, p.9. 95 Circulara Comitetului Executiv Naţional al UPM nr. 335/1945, trimisă în iunie 1945, referitoare la funcţionarea Comisiilor administrative; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 1/1945, f.149. 96 Vezi situaţia pe comune a prejudiciilor agrare din judeţul Turda. ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946, f.82–164, f.239. În circulara emisă la 4 februarie 1946, Secţia juridică şi administrativă a Comitetului Central a solicitat comisiilor juridice şi administrative din judeţ să nu mai trimită materiale cu lipsuri; Ibidem, dos. 1/1946, f.2. Secţia juridică a UPM, în posesia unei împuterniciri primite în faţa notarului din partea persoanei în cauză, putea întreprinde proceduri judiciare; Ibidem, f.16. 97 Ibidem, dos. 1/1946, f.7.


146

23 de organizaţii judeţene din Ardeal, doar în 12 a funcţionat un birou juridic şi administrativ permanent sau, cel puţin, consiliere juridică.98 Chiar şi în posesia unor date concrete (dovezi scrise, procese-verbale etc.), purtătorul de cuvânt al biroului juridic nu avea succes decât atunci când cazul era susţinut şi de politicieni cunoscuţi ai UPM,99 ori s-a obţinut susţinerea din partea comisiei politice judeţene.100

Conform dispoziţiilor centrale, la nivel local, consiliile economice orăşeneşti sau comunale ar fi trebuit să preia conducerea cercurilor de gospodari şi a cooperativelor, considerate proprietăţi obşteşti maghiare. Însă, în realitate, acestea încercau doar să înlăture prejudiciile economice suferite de maghiari.101 În câteva cazuri, delegaţiile comune cu Frontul Plugarilor şi PCR102 au rezolvat abuzurile săvârşite de organele de conducere judeţene sau locale.

98 Raportul Secretariatului Central referitor la Congresul de la Odorheiu Secuiesc. Vezi Nemzetiségi Anyaszervezetünk. Kurkó Gyárfás két beszéde, Intézőbizottsági jelentés, közgyűlési záróhatározat az MNSZ Székelyudvarhelyt 1946. június 27–30. között megtartott országos nagygyűlésén [Organizaţia noastră naţională originară. Două discursuri ale lui Gyárfás Kurkó, raportul Comitetului Central, hotărârea finală a Adunării Generale Naţionale a UPM din 27–30 iunie 1946 de la Odorheiu Secuiesc], Cluj-Napoca, Comitetului Central al UPM, 1946, p.26. În raportul său, şeful secretariatului central, Béla Csákány, a subliniat faptul că la unele organizaţii judeţene, birourile juridice cu o activitate intensă au devenit „birouri pentru plângeri”. Ibidem, p.16. Béla Csákány era de părere că Comisia juridică şi administrativă judeţeană Turda este un birou cu activitate intensă, deşi tocmai din raportul pe luna februarie se poate afla că această comisie juridică nu avea o activitate permanentă. ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.180. 99 La şedinţa din 18 octombrie a Comitetului Executiv al UPM din judeţul Cluj, biroul juridic a solicitat susţinere politică, deoarece, conform celor spuse de vorbitor, „sunt necesari 2-3 politicieni care, acolo unde demersurile legale în apărarea drepturilor cetăţenilor sunt depăşite, fiind nevoie de consistenţă politică, să asigure rezultatele prin luptă”. ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.252. 100 La şedinţa din 3 decembrie a Comitetului Executiv al UPM din judeţul Cluj, şeful biroului juridic judeţean a propus ca problema evacuărilor spaţiilor comerciale să fie înaintată comisiilor politice judeţene, deoarece în această problemă doar aşa se pot obţine rezultate; Ibidem, f.285. 101 ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.10, 13, 14. De pildă, prin comisiile economice se prezentau cele mai importante sarcini legate de permanent schimbatele Legi CASBI; Ibidem, f.21, 30–31. 102 Revizuirea reformei agrare din judeţul Cluj; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 5/1947, f.135.


147

Procesele-verbale cu plângerile individuale, listele cu prejudiciile generale, precum şi vizitele pe teren realizate în vederea soluţionării cazurilor, toate sugerau că UPM ia apărarea populaţiei maghiare, reprezintă „problemele maghiarilor” împotriva abuzurilor autorităţilor române de stat. Pentru UPM, funcţia de reprezentare a intereselor minoritare însemna un mod de autolegitimare, deoarece prin acest lucru a reuşit cel mai bine să-i mobilizeze pe maghiari. La adunarea generală judeţeană Lajos Mezei, Preşedintele Comisiei de Organizare Naţională a UPM, a arătat că Uniunea a reuşit să împiedice apariţia în România a unor evenimente asemănătoare cu cele din Cehoslovacia: „Maghiarii din Ardeal ar fi ajuns la soarta celor din Cehoslovacia, dar UPM este organizaţia care a reprezentat până acum interesele maghiarilor şi le va reprezenta şi de acum încolo”.103

În cazul populaţiei maghiare, funcţia UPM de reprezentare a intereselor maghiarilor a contribuit la identificarea ei cu această organizaţie, la constituirea unei identităţi legate de partid, precum şi a sentimentului de susţinere faţă de partid. Tototdată, UPM funcţiona şi ca un fel de curea de transmisie a protestelor. Raportul preşedintelui din satul Plăieşti, judeţul Turda, atestă acelaşi lucru:

„După mai multe confruntări s-a reuşit împiedicarea confiscării proprietăţilor celor reveniţi din Ungaria sau din Transilvania de Nord: astfel, în comuna noastră, nu s-au întâmplat nici un fel de jafuri din partea CASBI, în afara cazului doctorului Miklós Gál, care însă poate avea toată speranţa că i se va restitui averea, deoarece populaţia comunei îl susţine trup şi suflet, nu vom lăsa un om care n-a făcut altceva decât a servi binele acestei comune. Suntem solidari cu doctorul Miklós Gál şi cu toţi fraţii noştri, de oriunde ar fi ei, protestând astfel împotriva oricărei confiscări tâlhăreşti. Strigăm spre lume plini de curaj că vrem să trăim şi nu ne lăsăm prădaţi. Noi nu vrem ce-i al altuia, dar ceea ce este al nostru, să

103 Discursul lui Lajos Mezei la adunarea generală a organizaţiei judeţene din Cluj de la 23 ianuarie 1946; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.102.


148

nu-l atingă nimeni, dacă ţine la viaţa lui! [subliniere în original – M. Z. N.].

Închei raportul meu spunând că vom fi parteneri loiali ai Preşedinţiei Naţionale a UPM în toate, până când aceasta îşi va îndeplini funcţia de apărare a intereselor maghiarilor din Transilvania”.104 [n. a.]

În anul 1946, unul dintre subiectele importante ale pregătirilor electorale a fost consolidarea funcţiei UPM de protejare a intereselor maghiarilor. Noile baze ale politicii UPM de ocrotire a intereselor au fost aşezate la şedinţa Comitetului Central de la Braşov şi la Conferinţa de la Odorheiu Secuiesc.105 Hotărârile adoptate la consfătuirea de la Braşov au fost interpretate de organizaţiile judeţene astfel: „UPM urmează o anume tactică: propria apărare şi stabilirea propriilor drepturi”.106 Cu ocazia Congresului de la Odorheiu Secuiesc, Kurkó a fost ferm şi în ceea ce priveşte faptul că UPM îşi rezervă în mod exclusiv dreptul la reprezentarea maghiarilor: „Oricât de serioasă ar fi organizaţia noastră şi oricât de strânsă ar fi uniunea noastră cu alte organizaţii democratice de altă etnie, toţi democraţii maghiari trebuie să vadă clar faptul că, din punctul de vedere al luptei pentru drepturile egale, al progresului culturii noastre şi al serviciilor aduse poporului nostru, nu poate exista decât o singură organizaţie care ne reprezintă. Iar aceasta este propria noastră organizaţie maghiară, UPM. (Aşa este!). Fraţii noştri din rândurile luptei de clasă să se ducă, îşi pot trăi viaţa de luptător în propriile organizaţii de muncitori, ţărani sau în cele ale altor interese sociale, însă din punct de vedere economic, meşteşugari, comercianţi, intelectualii, toţi se pot asocia în cadrul sindicatelor pentru apărarea intereselor lor economice generale, dar acest lucru nu este identic cu lupta pentru propria noastră cultură şi pentru propria noastră

104 ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 3/1946, f.83–84. 105 Acest lucru a fost prezentat mai devreme, aici facem cunoscut doar sistemul argumentărilor referitoare la ocrotirea drepturilor, care făceau parte din noua tactică. 106 Cuvântarea lui Károly Kós la şedinţa Comisiei Administrative judeţene din Cluj, din 14 aprilie 1946; ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 2/1946, f.133.


149

naţionalitate. Acolo, în acele organizaţii, întâlnindu-se cu alţi fraţi, de altă naţionalitate, servesc propriul popor şi neamul lor, iar dacă asigură şi dezvoltă încrederea acestora faţă de poporul nostru, îi câştigă pentru cauza propriei noastre politici naţionale; această concepţie neclară care se întâlneşte în satele noastre ne bântuie până astăzi”.107

În discursul său, Kurkó s-a referit mai ales la defecţiunile apărute în sfera politizării minoritare. Conducerea UPM a refuzat propunerea Comitetului Naţional Maghiar al PSDR de-a adera la un bloc comun. Printre altele, în judeţele din Ţinutul Secuiesc au existat probleme din cauza unor organizaţii de stânga, deoarece acestea îşi recrutau membrii tot din rândul maghiarilor. Totodată, a fost lansat un semnal şi în direcţia Frontului Plugarilor, deoarece preşedintele organizaţiei dorea să facă cunoscut faptul că populaţia maghiară de la sate este tabăra electorală şi baza legitimării UPM.

În vederea consolidării activităţii de apărare a drepturilor, în luna aprilie 1946, Comitetul Executiv Naţional a creat un fond electoral şi de ocrotire a drepturilor,108 apoi, în luna septembrie din acelaşi an, alături de Biroul Juridic, a fost înfiinţată o Comisie Juridică.109 În paralel cu aceasta, comisiile juridice şi administrative judeţene au înregistrat procesele-verbale a peste o sută de cazuri, ori au acordat de nenumărate ori asistenţă judiciară.110 Activitatea lor era motivată de faptul că, în unele judeţe, maghiarii au ajuns „demoralizaţi” din cauza prejudiciilor nerezolvate.111

107 ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.12. El se referea la apartenenţa maghiarilor la mai multe organizaţii politice, în acelaşi timp. 108 „Reacţiunea eliberată atacă cu tot mai mare îndrăzneală drepturile noastre minoritare, iar din această cauză şi lupta Uniunii Populare devine mai grea”; ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 1/1946, f.83. 109 Ibidem, f.26. 110 Potrivit datelor Comitetul Executiv al UPM din judeţul Cluj, comisia juridică şi administrativă judeţeană s-a ocupat de 711 cazuri, din 11 iulie 1946 până la 10 septembrie 1946; ANDJ Cluj, UPM Turda, dos. 2/1946, f.246. 111 Raport de activitate pe luna iunie al organizaţiei din judeţul Turda; Ibidem, dos. 1/1946, f.120. „În numele secţiei noastre comunale şi prin intermediul adunării generale rog cu respect Preşedinţia Naţională a UPM ca, în interesul maghiarilor


150

În domeniul remedierii nemulţumirilor generale de natură economică nu s-au dovedit eficiente nici Birourile Juridice, nici Comisia Naţională Economică a UPM. Politicienii UPM aflaţi la putere a trebuit să înţeleagă că, în lipsa specialiştilor, activitatea acestor comisii nu aduce rezultate, fiind nevoie de profesionalizarea aparatului organizatoric. Acelaşi lucru a fost argumentat în articolul lui Károly Kós, preşedintele UPM al judeţului Cluj, apărut pe paginile ziarului Világosság în luna ianuarie 1946. „Energiile” ajunse la suprafaţă în prima perioadă a înfiinţării UPM „erau suficiente, corespunzătoare, reuşind în felul lor să acţioneze corect în prima etapă, constructivă, dar în a doua etapă, a edificărilor, cu totul diferită, – afirma Károly Kós – ele trebuie completate cu forţe care sunt capabile să realizeze şi să coordoneze această activitate”.112 La Congresul de la Odorhei Secuiesc, chiar şi Kurkó a recunoscut faptul că „luptătorii proletari cinstiţi”, desemnaţi în conducerea organizaţiei, aceşti „luptători politici [...] nu întotdeauna corespund cerinţelor realităţii”.113

Politicienii UPM a trebuit să înţeleagă că nu doar priceperea în apărarea drepturilor economice lipseşte organizaţiei, ci că însuşi sistemul instituţional legat de această activitate se află în afara structurilor UPM.

În pofida faptului că, după primul Congres al UPM, au avut loc nenumărate încercări de-a încorpora Asociaţia Agricultorilor Maghiari din Transilvania (EMGE) în Comisia Economică Naţională a UPM114 şi de-a unifica cele două centre cooperatiste sub conducerea

sărăciţi până la nivelul minimului existenţial, să obţină de urgenţă de la guvern dispoziţii care, pentru liniştirea spiritelor, să clarifice definitiv noţiunea de absenteism şi să stopeze irevocabil nedreptăţile strigătoare la cer săvârşite împotriva maghiarilor din Ardeal de CASBI şi reforma agrară”. Scrisoarea organizaţiei UPM din Luduş către centrul judeţean, din anul 1946; Ibidem, dos. 3/1946, f.204. 112 Világosság, 7 ianuarie 1946. 113 ANDJ Mureş, Fondul 599, dos. 545/1946, f.11. 114 „Potrivit hotărârilor adunării generale de la Cluj [1945], filialele Asociaţiilor Agricultorilor Maghiar din Transilvania au fost încorporate în Centrul Naţional al UPM şi funcţionează în cadrul Comisiei Economic sub numele de Secţia Agrară. Reprezentanţele din judeţe ale Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania


151

UPM,115 toate aceste tentative au fost sortite eşecului. Din această cauză, în ianuarie 1946, UPM a adoptat o nouă tactică. Pe de o parte, a oferit cooperativelor şi Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania posibilitatea de a-şi exprima revendicările , pe de altă parte, în paralel cu acest lucru, după modelul partidelor de stânga, UPM a înfiinţat organizaţii economice proprii.

După un an şi jumătate, în februarie 1946, a putut avea loc la Târgu Mureş adunarea generală116 a Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania, apoi, în luna aprilie din acelaşi an, la propunerea lui Gyárfás Kurkó şi a şefului Secţiei Juridice şi Administrative Naţionale,117 János Demeter, centrele cooperatiste Szövetség [Uniune] şi Kaláka [Clacă] au discutat, în cadrul unui consfătuiri comune, măsurile discriminatorii luate de stat împotriva cooperativelor. În scurt timp s-a aflat însă că UPM nu renunţă la pretenţia de apărare a intereselor economice şi nici la reprezentarea instituţională.

La consfătuirea Comisiei economice a UPM, care a avut loc în data de 10 aprilie la Târgu Mureş, s-au discutat – nu întâmplător – două subiecte principale: situaţia băncilor maghiare din Transilvania şi cea a industriei şi a comerţului din Ţinutul Secuiesc.118 În ceea ce priveşte problema băncilor maghiare din Ardeal, interesul faţă de acestea trebuia să atragă susţinerea morală şi materială a marii burghezii, iar prin proiectul de dezvoltare economică a Ţinutului

(EMGE) vor fi în mod asemănător încorporate în organizaţiile noastre judeţene, ajungând sub conducerea comisiilor economice care vor fi înfiinţate în cadrul comisiilor administrative”. Circulara Comitetului Executiv Naţional al UPM nr. 355/1945 din iunie [?] 1945 referitoare la funcţionarea Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania (EMGE); ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 1/1945, f.148. 115 A Romániai Magyar Népi Szövetség határozatai…, citat, p.7–10. 116 Pentru informaţiile referitoare la probleme organizatorice vezi: MOL, Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-j, (1945–1968 I.), c. 17., 16/b, nr. înreg. 281/pol/1946, f.n. 117 ANDJ Cluj, Fondul 790, Alianţa Cooperativelor Economice şi de Credit, dos. 3/1945–48, f.76. 118 MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai [ANM, documente secrete ale Ministerului de Externe], România, XIX-J-1-k, c. 18., 16/b., nr. înreg. 1057/1946, f.n.


152

Secuiesc se urmărea câştigarea voturilor maghiarilor din acea zonă. La consfătuire s-a luat decizia organizării unei conferinţe economice la sediul UPM din Braşov, în data de 10 mai, la care, în afara delegaţilor UPM, urmau să fie invitaţi, din partea comisiilor economice judeţene, şi specialiştii „din domeniul industriei mici şi mari, comerţului, agriculturii, tehnicii, al chimiei, al sferei bancare, al industriei lemnului şi din cel cooperatist”. S-a stabilit că la Conferinţa de la Braşov „se vor elabora, după posibilităţi, proiecte detailate referitoare la industrializarea Ţinutului Secuiesc” şi că „se va elabora o propunere înfiinţare a Camerei economice româno–maghiare şi a celei maghiaro–române la Bucureşti, respectiv la Budapesta.”119 Potrivit planului, Camera economică şi-ar fi deschis filiale în diferite oraşe din Transilvania.

La consfătuirea Comisiei economice a UPM de la Braşov, din 10–11 mai, vorbitorii – referenţi de specialitate şi alţi specialişti invitaţi din partea instituţiilor economice maghiare – au informat auditoriul în legătură cu situaţia producţiei agricole şi industriale a maghiarilor din România. La finalul convorbirilor s-a adoptat o rezoluţie, iar în primul punct al acesteia s-a stabilit: „Societatea noastră din Ardeal va putea să se menţină pe poziţie doar în cazul în care, sub o coordonare unitară, îşi reorganizează propriile instituţii economice şi bancare existente. În acest scop se înfiinţează Consiliul Economic Maghiar din România [în continuare: CEMR],120 care va funcţiona pe lângă Comisia economică a UPM”. Potrivit planului, biroul central al CEMR ar fi la Cluj şi s-ar fi deschis o reprezentanţă la Bucureşti. În consiliul format din 25 de membri şi-au găsit locul, ca invitaţi, diverse grupuri de reprezentare a intereselor economice

119 Idem. 120 Világosság, 16 martie 1946. În rezoluţie, alcătuită din 11 puncte, au fost abordate problemele agriculturii (pomicultura, apicultura, creşterea animalelor, angajarea veterinarilor maghiari), ale învăţământului agricol, situaţia instituţiilor bancare maghiare, precum şi problema CASBI şi cea a cooperativelor. MOL, Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-k, c. 18, doc. 16/b, nr. înreg. 40.971/1946, f.n.


153

maghiare, iar membrii acestui consiliu au fost desemnaţi de Preşedinţia UPM.121 Din comisia de pregătire a organizării, formată din 3 persoane, a făcut parte şi Sándor Böszörményi, care, în perioada interbelică, a fost directorul executiv pentru Banat–Transilvania al Uniunii Generale a Industriaşilor din România.122 În parte, tactica adoptată de UPM a avut succes, deoarece – cel puţin aşa dădea impresia – putea coopera cu diversele pături sociale; mai mult, aparent, aceste grupuri de interese participau la luarea deciziilor politice. În realitate însă UPM a încercat să transforme grupările de interese liber asociate din sfera societăţii maghiare din România în instituţii proprii, prin urmare, în propriul aparat birocratic funcţionăresc. UPM nu era în stare să rezolve problemele maghiarilor doar bazându-se pe propriile forţe, astfel încât, datorită necesităţii de legitimare multiplă, a trebuit să-şi dezvolte capacitatea instituţională. Raporturile cu sistemul instituţional şi grupurile de interese economice maghiare – şi nu numai – erau încă interpretate ca un fel de sistem relaţional de coordonare, ceea ce, în realitate, presupunea diviziunea muncii: în schimbul ocrotirii din punct de vedere politic, grupurile de interes maghiare au cooperat cu UPM. La adunarea populară de la Braşov, care a avut loc după şedinţa Comitetului Central din martie 1946, acest subiect a fost abordat de către Gyárfás Kurkó: „Pentru o funcţionare şi mai sănătoasă a organizaţiei noastre era nevoie de o diviziune sănătoasă a muncii. În trecut am avut diferite organizaţii ale naţionalităţilor minoritare: agricole, cooperatiste, uniuni confesionale, instituţii sociale”.123 Este

121 Világosság, 16 martie 1946. 122 Filiala din Banat–Transilvania a Uniunii Generale a Industriaşilor din România, a fost înfiinţată în 1919–1920. Böszörményi a întreţinut bune relaţii cu Partidul Liberal Român. Edélyi és Bánáti Közigazgatási Lexikon [Enciclopedia Administrativă a Banatului şi Transilvaniei], ed. Dr. Dezső Klein, János Fried, 1929, p.58–59. Ceilalţi doi membri ai comisiei au fost Dániel Antal, coordonatorul comisiei economice a UPM, şi Ákos Zsigmond; Világosság, 16 martie 1946. 123 Bányai László hagyatéka, ANM, XIX-J-1-l (1945–1958), c. 1.d., 1/g., f.n. Delegatul EMGE, care a luat cuvântul la şedinţa comisiei administrative, a definit această relaţie în felul următor: „Noi, cei care am beneficiat în trecut şi beneficiem şi acum de ocrotirea politică a UPM, nu putem fi şi nu vom fi nerecunoscători. Tocmai din acest


154

nevoie de „extinderea” limitelor UPM şi de cooperare pentru ca „această activitate – afirmă preşedintele UPM – să nu fie realizată de oamenii politici”.124 La Congresul de la Odorheiu Secuiesc, preşedintele UPM a formulat şi mai concret această idee: „Deciziile luate de aceste organizaţii, hotărârile adunărilor generale ale instituţiilor noastre au fost incluse în programul nostru, vom prezenta congresului hotărârile luate de asociaţiile noastre de specialitate sau de consilii, iar noi, după o revizuire din punct de vedere politic, vom adopta aceste decizii şi vom încerca îndeplinirea lor uzând de toată forţa politică de care dispunem”.125

Nu au fost uitate nici voturile din Secuime, adică proiectul pus pe tapet cu ocazia Consfătuirii economice de la Târgu Mureş (din 10 mai 1946), care promitea dezvoltarea economică a Ţinutului Secuiesc. În acest sens, la consfătuirea de la Braşov a fost anunţată înfiinţarea Societăţii Comerciale pe Acţiuni Horizont. Conform proiectului iniţial, Horizont S.A. „a fost organizat pentru exploatarea resurselor naturale, constituirea unor fabricii de prelucrare a lemnului şi a textilelor, valorificarea apelor minerale din Ţinutul Secuiesc, comercializarea unor produse agricole, importul de mărfuri şi întemeierea unor fabrici şi birouri”.126 Evenimentele de mai târziu au dovedit că UPM n-a reuşit să-şi dezvolte capacitatea instituţională, pe de o parte, din cauză că instituţiile constituite în paralel nu şi-au edificat propriul sistem instituţional. Biroul central al CEMR avea doar un rol de a amăgi,127 iar procesul de înfiinţare a Horizont S.A. a durat atât de mult încât,

motiv dorim un acord, o bună înţelegere”. 124 Idem. 125 Idem. 126 MOL, Külügyminisztérium iratai, România, XIX-J-1-k, cutia 18, doc. 16/b, nr. înreg. 40.971/1946, f.n. 127 Biroului Central de la Cluj i-a fost destinată o cameră din sediul UPM, iar în birou lucrau doar Böszörményi şi o secretară „împrumutată” de la Centrul Cooperativei „Szövetség”. Pentru această informaţie îi aduc mulţumiri lui András Kiss, arhivist principal, aflat la pensie, al Arhivelor Naţionale de Stat din Cluj.


155

potrivit noilor condiţii economice, şi-a pierdut actualitatea;128 nici comisiile economice judeţene reorganizate nu şi-au îndeplinit menirea.129 Pe de altă parte, după alegerile din noiembrie 1946, PCR şi-a consolidat în continuare poziţia, iar în politica sa faţă de naţionalitatea maghiară au avut loc schimbări tactice.

Victoria democraţiei asupra egalităţii în drepturi

În urma rezultatelor obţinute la alegeri, politicienii UPM

credeau că mandatele parlamentare130 obţinute justifică dorinţa de-a vedea organizaţia în postura de reprezentanţă a intereselor (tuturor) maghiarilor din România. Totodată, maghiarii, cu atitudinea lor de unitate manifestată cu ocazia alegerilor şi prin colaborarea loială cu Blocul Partidelor Democrate (în continuare: BPD), care a câştigat luptele electorale, nutreau – pe bună dreptate – speranţa că acum nimic nu mai poate sta în calea egalităţii în drepturi a naţionalităţilor. Dorind, printre altele, o politică mai eficientă de apărare a intereselor naţionalităţilor, la şedinţa din 11 februarie 1947, Comitetul Executiv al UPM a decis aderarea la BPD.131 În

128 Potrivit informaţiilor presei, procesul de înfiinţare a societăţii Horizont S.A. a durat până la jumătatea lunii decembrie 1946 (vezi Népi Egység, 14 decembrie 1946), în timp ce sursele arhivistice atestă faptul că obţinerea aprobării ministeriale şi înregistrarea firmei au avut loc cândva la începutul anului 1947. Pentru adresa din 22 aprilie a societăţii Horizont S.A. către comisiile economice ale UPM, având ca subiect informarea filialelor referitor la statutul societăţii, vezi: ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 5/1947, f.276–273. 129 Motivele pentru care nu-şi puteau împlini menirea erau următoarele: „După părerea mea, atâta timp cât există CASBI, respectiv cât averile maghiare nu sunt scoase de sub blocada CASBI, ridicarea nivelului de viaţă al maghiarilor nu poate fi înfăptuită într-o măsură în care să se observe îmbunătăţiri serioase, iar în aceste condiţii şi funcţionarea comisiei economice maghiare nu reprezintă altceva decât vorbe-n vânt”. Luarea de poziţie a lui István Polonyi la şedinţa comisiei economice a UPM din judeţul Cluj din 1 octombrie 1947. Ibidem, f.83. 130 Deputaţii UPM au obţinut 29 de mandate, deşi, după unele păreri, ar fi reuşit să primească chiar şi 40 de locuri în parlament. 131 Magdolna Töttössy, A Magyar Népi Szövetség története 1944–1953 [Istoria Uniunii Populare Maghiare 1944–1953], I, Miercurea Ciuc, Pallas-Akadémia, 2005, p.155.


156

schimb, dezechilibrele survenite în viaţa politică internă şi externă au reorganizat eşichierul politic românesc, modificând locul organizaţiei UPM în cadrul acestuia.

Concepţia privind politica de stat a PCR, cu aspiraţii de partid-stat, era incompatibilă cu încercările de a scoate de sub controlul statului diverse resurse. Nu doar resursele aflate în posesia statului erau ţinute sub control, ci, în paralel cu acest lucru, au fost date diverse dispoziţii în vederea desfiinţării ori încorporării organizaţiilor şi a instituţiilor bazate pe asociaţii libere. Din acest motiv, PCR nu a mai susţinut menţinerea a sistemului instituţional maghiar independent şi nici a altor instituţii. În fapt, articolul lui Vasile Luca, considerat şi discurs politic acuzator, apărut în numărul din 22 mai 1947 al ziarului Igazság, atrăgea atenţia asupra acestui lucru. Acuzaţia privind „«unitatea maghiară» fără principii”132 a avut efectul de a trezi la realitate. Luca a considerat incorectă din partea UPM intenţia de a permite ca instituţiile aflate sub patronajul ei ori înfiinţate de această organizaţie, împreună cu sistemul instituţional maghiar care a acceptat colaborarea cu UPM, să decidă asupra apartenenţei la minoritatea maghiară şi implicit asupra intereselor maghiare. PCR nu urma un model vertical, ci unul orizontal, adică avea în vedere o societate împărţită pe clase, în care principiul director constă în controlul statului, şi o diviziune a bunurilor aflată sub supravegherea acestuia.

Evident, acest lucru a accentuat controversele deja existente între grupurile din interiorul UPM. La şedinţa-maraton a Comisiei Naţionale Executive a UPM de la Bucureşti (30 mai–2 iunie) s-a înfiinţat, contrar statutului, Secretariatul Politic, format din 7 membri care au primit sarcina de a duce înapoi organizaţia „pe calea cea bună”.133 UPM a contribuit la aderarea cooperativelor maghiare la

132 Igazság, 22 mai 1947. 133 Világosság, 6 iunie 1945.


157

Institutul Naţional Român al Cooperaţiei, INCOOP, ceea ce era primul pas către naţionalizarea averilor cooperatiste.134

Informaţiile apărute în presă cu privire la şedinţa Comitetului Executiv al UPM din 17–18 iulie, organizată la Cluj, sugerau, de asemenea, o schimbare tactică. Pe prima pagină a numărului din 20 iulie al cotidianului Világosság poate fi citit ca titlu principal: „Nu prin politizarea prejudiciilor, ci prin progresul democraţiei populare pot fi asigurate drepturile noastre.” Juristul Lajos Takáts a făcut următoarea afirmaţie: „În primul rând, problema naţionalităţilor [...] nu este o chestiune juridică. Aceasta este o problemă a democraţiei şi doar una dintre ele, deoarece sistemul democratic are încă de rezolvat extrem de multe probleme”.135 În lipsa lui Kurkó, cel care îndeplinea funcţia de conducere în prezidiu, Sándor Kacsó, a arătat şi faptul că „Partidul Comunist formează avangarda şi dă avânt democraţiei”.136 În Hotărârea adoptată la Congresului UPM din 21–22 septembrie 1947 de la Timişoara a fost acceptat nu doar rolul conducător PCR, ci s-a afirmat, în plus, că prejudiciile nu au fost rezolvate cu forţe proprii, ci „împreună cu forţele democratice progresiste”.137

După alegerile parlamentare din România din 28 martie 1948, spaţiul de mişcare al UPM s-a restrâns în continuare. În hotărârea şedinţei din 23–24 iulie 1948 de la Miercurea Ciuc a Comitetului Executiv al UPM au fost enunţate – printre altele – două principii importante: 1) UPM trece la lupta de clasă; 2) s-a hotărât din nou faptul că egalitatea în drepturi a minorităţilor naţionale nu poate fi obţinută decât împreună cu Partidul Muncitoresc Român.138 Hotărârea din 12 decembrie 1948 a Partidului Muncitoresc Român a definit noi concepţii în ceea ce priveşte politica minoritară a 134 Pentru întreaga problematică vezi: Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a második világháború után [Soarta cooperativelor maghiare din Transilvania după cel de-al Doilea Război Mondial], în Valóság, 1998, nr. 3. 135 Világosság, 20 iulie 1947. 136 Ibidem, 19 iulie 1947. 137 Romániai magyarság a békéért és népi democráciáért [Maghiarii din România pentru pacea şi democraţia populară], Cluj, Comitetul Central al UPM, 1947, p.61. 138 Romániai Magyar Szó, 25 iulie 1948.


158

partidului.139 S-a declarat că problema minorităţilor este rezolvată; totodată s-a atras atenţia că, în pofida acestui fapt, în rândul naţionalităţilor este prezent spiritul şovinismului şi al „naţionalismului burghez”. Hotărârile Congresului UPM de la Cluj din 10–12 decembrie parcă ar fi fost adoptate avându-se deja cunoştinţă de deciziile PMR. În cadrul hotărârii nu se găseşte niciun articol care ar face referire la funcţia de reprezentare a intereselor naţionalităţilor. În locul acesteia, sunt accentuate lupta de clasă, „naţionalismul burghez” ascuns în rândurile maghiarilor, precum şi participarea la „edificarea bazei socialismului”.140

În 1949, prin dizolvarea comitetelor juridice şi administrative, precum şi a celor economice, au fost desfiinţate structurile instituţionale care defineau funcţia UPM de reprezentare a intereselor.141 Titlurile principale ale Calendarului „Falvak Népe” din anul 1949 prezintă informaţii legate de socialismul construit la sate, lupta condusă de PMR, utilitatea cooperativelor agricole colective şi lupta pentru pace, aşezând aceste subiecte în centrul atenţiei.142

Protejarea intereselor minoritare sau urmărirea liniei PCR

Analiza funcţiei UPM de apărare/reprezentare a intereselor minoritare este cel mai elocvent argument pentru a arăta faptul că această formaţiune – în interiorul sistemului politic dat – nu poate fi considerată pur şi simplu o organizaţie de masă sau o organizaţie-satelit a PCR. În pofida faptului că UPM – datorită originii – a intrat într-o alianţă politică cu PCR, aceasta a reuşit totuşi să concretizeze interesele maghiare care contraveneau strategiei PCR.

139 Igazság, 15 decembrie 1948. 140 A Romániai Magyar Népi Szövetség IV. országos kongresszusa [Cel de-al IV-lea Congres Naţional al Uniunii Populare Maghiare din România], f.l; Comisia Centrală de Cultură a UPM, 1949, p.62–63. 141 Circulara Comitetului Central al UPM din 17 ianuarie 1949 referitoare la înfiinţarea şi reorganizarea comisiilor de specialitate. ANDJ Cluj, UPM Cluj, dos. 3/1949, f.1–2. 142 Falvak Népe Naptára [Calendarul „Falvak Népe”], Secţia Centrală de Cultură a UPMR, 1950.


159

Cu toate acestea, în cazul Uniunii Populare Maghiare nu se poate vorbi despre o reprezentare reală a intereselor, deoarece, pe de o parte, a împărţit societatea maghiară conform unor considerente ideologice, pe de altă parte, UPM a îngrădit şi a împiedicat apariţia unui partid al maghiarilor. Aşadar, dependenţa faţă de PCR şi subordonarea intereselor externe a înfrânat, iar mai apoi a şi exclus posibilitatea reprezentării intereselor comunităţii maghiare. Transformările din viaţa internaţională şi din politica internă au zădărnicit definirea intereselor etnice la nivel instituţional, iar UPM a fost cu timpul degradată la nivelul de organizaţie-satelit. Începând de la cumpăna anilor 1947–1948, rolul acesteia se va reduce la controlul şi mobilizarea celor aflaţi în afara sferei de acţiune a PCR, precum şi la socializarea politică şi la propaganda în rândul maselor maghiare.

161

Gábor VINCZE

Naşterea unei „organizaţii fantomă” în România: Consi-liul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară

În 1965, după ce Nicolae Ceauşescu a ajuns la putere, nu doar o mare parte a opiniei publice din ţară (românii majoritari şi minorităţile naţionale) a avut încredere în noul şi relativ tânărul (în vârstă de 47 ani) conducător de partid, ci şi liderii politici occidentali şi-au manifestat bunăvoinţa faţă de acesta. Cei din urmă au sperat că noul secretar general va continua acea detaşare faţă de Moscova în ceea ce priveşte politica externă, pe care a urmat-o şi predecesorul său la începutul anilor 1960, realizând o deschidere economică şi diplomatică. Din acest punct de vedere nu s-au înşelat. Fără doar şi poate, Ceauşescu îl urma pe Gheorghiu-Dej în tot ceea ce însemna deschidere în domeniul politicii externe, chiar depăşindu-l din anumite puncte de vedere: metodele sale politice erau mai flexibile, a dat o mai mare importanţă argumentărilor ideologice, invocând în acelaşi timp tot mai frecvent sentimentele naţionale.1

După 1965, naţional-comunismul s-a remarcat nu doar în sfera politicii externe, ci şi în cea internă. În pofida faptului că

1 Mihály Fülöp, Románia politikatörténete [Istoria politică a României], Budapesta, f.a. (1984?), Magyar Külügyi Intézet, Kelet-Európa-Kutatás, manuscris dactilografiat, 59 p.


162

„desovietizarea” începuse deja cu mulţi ani în urmă, acest proces nu este oprit. Tradiţiile naţionale, „descoperirea” trecutului naţional, precum şi acceptarea unora dintre valorile culturale occidentale, o atmosferă de libertate faţă de „obscurii ani ’50”, precum şi îmbunătăţirea lentă a nivelului de trai sunt, fără îndoială, elemente care au facilitat acceptarea regimului şi a noii conduceri.2 (Se întâmplă astfel, chiar dacă în anii de după 1965 milioane de oameni îşi mai puteau aminti bine că unul dintre principalii susţinători ai colectivizării forţate era Ceauşescu...) Evident, liberalizarea culturală din „frumoşii ani ’60” reprezenta o forţă de atracţie pentru intelectualitatea română, şi într-o oarecare măsură şi pentru cea maghiară. Dintre maghiari însă, mulţi erau îngrijoraţi de faptul că, datorită politicii culturale mai permisive, se făceau din ce în ce mai auziţi adepţii naţionalismului anti-minoritar „tradiţional”, existent încă din perioada interbelică. În plus, îşi dădeau seama că noua conducere de la Bucureşti – în pofida mai multor afirmaţii impresionante – în fapt nu a renunţat niciodată definitiv la politica de asimilare caracteristică predecesorilor.3

Acest lucru reiese şi din faptul că nici măcar nu s-a pus problema separării şcolilor generale4 maghiare existente înainte, care între 1956 şi 1959 au fost unite cu instituţiile româneşti similare, ori cărora li s-au „atribuit” secţii cu predare în limba română (fiind astfel

2 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2002, p.137. 3 Acest fenomen a fost observat şi de către ambasadorul de la Bucureşti, József Vince, care în raportul său din septembrie 1965 a informat organele competente despre faptul că „noua conducere de partid continuă la modul vizibil politica procesului de integrare accelerat din 1958 [a se înţelege: de asimilare – observaţia autorului] (în primul rând faţă de naţionalitatea maghiară)”. Publicat în Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Traiectorii forţate ale istoriei, politici realiste minoritare II. Documente referitoare la studiul istoriei minorităţii maghiare din România], volum îngrijit, introducere şi note de Gábor Vincze, Csíkszereda, Pro-Print (Magyar Kisebbség Könyvek), 2002, p.278. 4 În toamna anului 1965 – conform informaţiilor oferite de ziaristul bucureştean György Beke – în ţară au funcţionat în total patru gimnazii în care nu existau clase cu predare în limba română; Magyar Országos Levéltár (MOL) az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai [Arhivele Naţionale Maghiare (infra: ANM), dosarele CC al PMSM al Ministerului de Externe], M-KS 288, fond 32/1965/8, unit., 281/1965.

NAŞTEREA UNEI „ORGANIZAŢII FANTOMĂ” ÎN ROMÂNIA

163

românizate). La fel, nici la Universitatea Babeş–Bolyai n-a existat intenţia de-a mări numărul disciplinelor predate şi în limba maghiară. Noua Lege privind reglementarea învăţământului profesional din gimnazii atesta faptul că maniera veche de gândire persistă: cei care au elaborat normele juridice din 4 iulie 1966 – la fel cum s-a mai întâmplat şi pe la jumătatea anilor ’50 – „au uitat” de învăţământul profesional cu predare în limba minorităţilor naţionale. Publicarea legii a stârnit serioase nemulţumiri şi în rândul elitelor intelectuale maghiare. (În ceea ce priveşte această problemă, printre altele, Edgár Balogh, profesor, iar între 1948–50 rector al Universităţii Bolyai, a redactat un memorandum înaintat conducerii partidului de la Bucureşti, în care a argumentat legitimitatea liceelor de specialitate cu predare în limba maghiară).5 Protestele n-au adus niciun rezultat, ceea ce nici nu poate fi surprinzător, deoarece până şi Comitetul Naţionalităţilor era de părere că învăţământul în limba minorităţilor este necesar doar până la nivelul clasei a VIII-a.6

Deşi esenţialul nu s-a schimbat (nici nu se punea problema reparării celor mai grave prejudicii), aparenţele indicau că noua conducere de partid ia mai în serios problema minorităţilor decât conducerea anterioară. În anul 1965 a fost din nou organizat gremiul al cărui corespondent apropiat de comitetul condus de János Fazekas şi-a încetat activitatea la începutul anului 1959. Comitetul Naţionalităţilor de pe lângă secretariatul CC al PCR, care se ocupa de problemele minori-

5 În pofida celor întâmplate, „veşnicul optimist”, Edgár Balogh, încă mai spera. În epistola sa din 2 ianuarie 1967, adresată lui József Méliusz, menţionează că au trecut „cei şapte ani slabi” (gândindu-se la perioada 1959–1965) şi că „din ’65 (de la Congres) şi eu cred că judecata corectă va învinge peste tot, naţionaliştii se vor retrage, iar în locul tragediilor, într-adevăr va intra în drepturi linia leninistă a partidului”. Muzeul de Literatură „Petőfi”, Moştenirea József Méliusz, Corespondenţă, cutia 8, corespondenţa cu Edgár Balogh. 6 MOL, a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968 [ANM, documentele secrete mixte ale Ministerului de Externe 1945–1968], România, XIX-J-1-j, cutia 18, 16/b, 002837/1/966. (Raportul consilierului ambasadei, József Németh, referitor la discuţia avută cu Lajos Takács, membru în Consiliul de Stat). Este interesant faptul că Takács, considerat de mulţi „lichidatorul” Universităţii Bolyai, a respins ideea organizării diverselor licee de profil, spunând că elevii maghiari ar ajunge într-o situaţie inechitabilă faţă de colegii lor români.


164

tăţilor naţionale, era „supravegheat” la nivelul cel mai înalt de însuşi secretarul de partid, însă conducerea propriu-zisă se afla în mâna unor membri activi în diferite domenii ale aparatului CC (Mihail Dalea, Petre Borilă, Leonte Răutu, Virgil Trofin şi Gheorghe Stoica).7 (În vara anului 1966, Mihály Gere a fost ales în secretariatul CC, iar de la Dalea a preluat sarcina de conducere directă a comitetului). Sarcina membrilor de naţionalitate maghiară din Comitetul Naţionalităţilor (Géza Domokos, Lajos Takács, András Sütő, Lajos Létay) – întrunit doar o dată pe an! – era „în primul rând prezentarea unor fenomene ideologice şi culturale legate de viaţa minorităţii maghiare, precum şi elaborarea propunerilor”.8 În cei trei ani care au urmat, efectuând mai multe depla-sări în provincie, ei au încercat să cunoască problemele învăţământului cu predare în limba maghiară, precum şi impedimentele activităţii teatrale şi culturale a minorităţii. Propunerile făcute în urma evaluării problemelor au fost înaintate Comitetului Central, dar nu au fost luate niciodată decizii meritorii.

Comitetul şi-a încetat activitatea în toamna anului 1968, înfiinţându-se „consiliile muncitorilor din rândul naţionalităţilor”.9 Deoarece acest comitet nu putea prezenta niciun rezultat al activităţii sale, în mod legitim se punea întrebarea: care a fost cauza înfiinţării sale? Din discuţiile cu câţiva martori oculari ai epocii, care mai sunt în viaţă, precum şi din unele documente diplomatice maghiare ale vremii reiese probabilitatea că (şi) această instituţie-fantomă „era adresată” parţial străinătăţii (Budapestei şi, în mod indirect, Moscovei), iar pe de altă parte, prin înfiinţarea ei, noua conducere a partidului a încercat să obţină încrederea unora dintre intelectualii maghiari. După alcătuirea comitetului, se putea face referire la faptul că Ceauşescu se ocupă la

7 Cu ocazia unei discuţii, Sándor Koppándi a afirmat că gremiul a fost condus dintotdeauna de Gheorghe Stoica. 8 Raportul ambasadorului József Vince referitor la problemele naţionalităţilor din România; în vol. Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed.cit., p.279. 9 Publicat de Sándor Koppándi.


165

modul serios de problematica minoritară, neurmându-l pe predecesorul său, care în 1959 a desfiinţat gremiul similar condus de János Fazekas. La sfârşitul anului 1967 şi începutul lui 1968, din cauza derulării noii „reforme” administrative, au mai apărut şi alte prejudicii alături de cele referitoare la învăţământul cu predare în limba maghiară.

În cadrul acestor transformări, sistemul regional/raional – alcătuit în 1950 după modelul sovietic – a fost desfiinţat, revenindu-se la sistemul tradiţional al judeţelor. Hotărârea de la şedinţa plenară a CC al PCR din 5–6 octombrie 1967 (în care au fost adoptate directivele referitoare la „îmbunătăţirea împărţirii administrativ-teritoriale a ţării”) a prevăzut organizarea a 40–45 de judeţe în locul celor 16 circumscripţii regionale. La Conferinţa Naţională a partidului din 6–8 decembrie 1967 a fost constituită o comisie centrală politică şi de stat în vederea punerii în practică a hotărârilor menţionate, care a elaborat propuneri pentru organizarea judeţelor şi a municipiilor. Cu toate că înainte cu un an, printre considerentele importante menţionate în dările de seamă ale secretarilor generali, „a fost evidenţiată şi compoziţia etnică a popu-laţiei”,10 la stabilirea noilor graniţe administrative nu s-a mai ţinut cont de acest lucru, în fapt scopul fiind formarea unor unităţi administrative cu o cât mai scăzută proporţie numerică a maghiarilor.

În data de 14 ianuarie 1968, planul iniţial aprobat de Biroul Executiv al CC a fost supus discuţiilor. În noua propunere se discuta înfiinţarea a 35 de judeţe, faţă de cele 58 stabilite în prealabil. Pe o bună parte a Regiunii Autonome Maghiare existente între 1952 şi 1960 (teritoriul vechilor judeţe Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune) s-ar fi înfiinţat aşa-numitul „mare judeţ al secuilor”, „marele judeţ Harghita”,11 partea sud-estică a celui din urmă – împrejurimile Păpăuşi–Boroşneu Mare şi regiunea Buzăului – ajungând, în schimb, la judeţul Braşov. În sfârşit, judeţul nu a fost organizat între graniţele stabilite în prealabil, deoarece

10 MOL a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968, România, XIX-J-1-j, cutia 18, doc. 16/b, 004538/1967. 11 Această unitate administrativă ar fi avut o suprafaţă de 7.680 km² şi un număr al populaţiei de 376.000 de locuitori. Conform proiectului, un judeţ ar fi avut, în general, o suprafaţă de 6.786 km².


166

cei din Trei Scaune nu erau de acord cu „dominaţia” din Miercurea Ciuc (sau din Odorheiu Secuiesc). În plus, o parte a celor din Trei Scaune (conducerea de partid din fostul raion de la Sfântul Gheorghe) a vrut să ajungă la judeţul Braşov mai nou înfiinţat, în timp ce conducerea raionului din Târgu Secuiesc se opunea vehement acestui lucru. În final, controversele au fost rezolvate prin decizia luată – parţial datorită „lobby-ului” făcut de Károly Király – la începutul lunii februarie: a fost înfiinţat un nou judeţ, Covasna, cu centrul la Sfântu Gheorghe. Datorită „răzvrătirii”12 celor din Ciuc, centrul judeţului Harghita de pe teritoriul „rămas” a devenit Miercurea Ciuc. Însă acest proiect nu era respins doar de secui. Maghiarii din Bihor erau nemulţumiţi de faptul că numele judeţului va fi Crişana („Körösvidék”),13 iar cei din Sălaj se supărau pentru că proiectanţii din Bucureşti au uitat pur şi simplu de existenţa unui judeţ Sălaj independent. După aceea, în luna februarie au fost modificate la Bucureşti planificările iniţiale, luând din teritoriul judeţelor Cluj şi Crişana partea care a devenit apoi judeţului Sălaj. (Aşadar, acest din urmă judeţ a primit înapoi denumirea sa tradiţională). La începutul lunii februarie a mai avut loc o mică corecţie a graniţelor judeţene şi în Mureş, dar situaţia nu s-a schimbat considerabil: graniţele administrative au fost trasate în aşa fel încât nici întâmplător nu s-ar fi putut înfiinţa un al treilea judeţ cu populaţie majoritară de etnie maghiară. Fostul Scaun Mureş a fost „completat” cu teritorii româneşti (şi în parte săseşti), scăzând astfel proporţia maghiarilor de aici la aproximativ 44%. (De altfel, şi judeţul Covasna a fost „întregit” cu regiunea pur românească a Buzăului, prin această manevră proporţia secuilor ajungând aici sub 90%).

Anomaliile existente în jurul „înfiinţării judeţelor” au sporit în continuare tensiunile. Până în primăvara–vara anului 1968, nemulţu-

12 Mai pe larg vezi: József Gagyi, Az új elit a Székelyföldön. Hargita megyei változások 1968 után [Noua elită din Ţinutul Secuiesc. Schimbările de după 1968 din judeţul Harghita], în Társadalmi Szemle [Cronica socială], 1997, nr. 4, şi István Sarány, Katalin Szabó, Megyecsinálók [Făuritorii de judeţ], Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001. 13 Conform unor presupuneri, la Bucureşti s-ar fi vrut să se evite ca regiunea să fie denumită la fel ca judeţul învecinat din Ungaria.


167

mirile intelectualităţii maghiare au atins punctul culminant, exact la fel ca în vara anului 1956. (Potrivit profesorului clujean de filosofie, Sándor Tóth,14 „asuprirea naţională [...] a amplificat în sfârşit rezistenţa minorităţii maghiare, [...] în diferite regiuni ale Ardealului puteau fi simţite tensiuni evidente. [...] În satele din Ţinutul Secuiesc au apărut drapelele maghiare”).15 În afara nemulţumirilor însă – în mare parte cu ajutorul unei „curele de transmisie” a evenimentelor „primăverii refor-melor” din Cehoslovacia – printre intelectualii maghiari s-au restabilit ideile „eretice” care ultima oară fuseseră aduse la ordinea zilei în primăvara–vara anului 1956. S-a vehiculat din nou ideea elaborării unui statut al minorităţii, posibilitatea utilizării limbii maghiare la nivel oficial, r

eventual – oscovei un bun pretext pentru o intervenţie în România.

eaşezarea inscripţiilor bilingve.16 Foarte probabil, situaţia a început să fie într-adevăr problema-

tică în ceea ce priveşte conducerea din Bucureşti, iar acest lucru ar fi putut deveni primejdios mai ales în situaţia internaţională de atunci. Exista teama că insatisfacţiile minorităţilor vor oferi – M

14 György Lázár, Jelentés Erdélyből [Raport din Ardeal], publicat în vol. Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed.cit., p.419–320. (Raportul a fost elaborat, într-adevăr, de profesorul de filosofie Sándor Tóth, care atunci trăia încă în Transilvania, şi de Zádor Tordai, , cercetător al Institutului de Filosofie al Academiei de Ştiinţe Maghiare, strămutat din Ardeal la începutul anilor ’60. Manuscrisul, realizat încă din toamna anului 1976, i-a fost trimis de către Tordai lui Ferenc Fejtő, care trăia la Paris şi care l-a şi publicat în „Jurnalul literar” de acolo). 15 Nu se cunosc sursele de informaţie ale lui Sándor Tóth, însă în zilele imediat următoare invadării Cehoslovaciei din 20/21 august, agenţiile de presă din Bucureşti ale „statelor frăţeşti” au preluat ştirile – pretinse ca fiind sigure – potrivit cărora, în Ardeal, „în anumite locuri” au fost arborate steaguri ungureşti, iar „persoanele venite din Ardeal” au afirmat că undeva în Transilvania au fost incendiate autoturismele unor „personalităţi de naţionalitate română”, precum şi mai multe depozite de benzină. În orice caz, aceste ştiri erau gestionate cu rezerve şi de către agentul diplomatic al ambasadei maghiare, Sándor Árgyelán; cf. MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond 32/1968/8, unit., 54/7/szt/1968. 16 MOL, a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j-, cutia 75, 00569/6.


168

Întâlnirea intelectualilor din vara anului 1968: speranţe şi deziluzii

Conducerea partidului a fost informată în legătură cu tensiunile

existente în rândul minorităţii maghiare, iar în curând s-au aflat şi motivele nemulţumirilor de care majoritatea maghiarilor erau preocupaţi, deoarece în data de 28 iunie 196817 au fost chemaţi la Bucureşti, pe neaşteptate, peste o sută de intelectuali maghiari de mare prestigiu.

După spusele lui Géza Domokos, János Fazekas a fost cel care s-a gândit la acest lucru, el i-a dat ideea lui Ceauşescu. Înainte de întâlnire, secretarul CC a discutat această problemă cu mai mulţi prieteni intimi, reprezentanţi ai intelectualităţii din capitală şi provincie. Lista invitaţilor a fost realizată, după o consultare prealabilă cu câţiva intelectuali maghiari din Bucureşti şi din provincie, de Sándor Koppándi (care la aceea vreme era încă membrul Comitetului Naţionalităţilor). Listele au fost trimise la comitetele locale de partid (ori, în funcţie de poziţia „alesului”, Comitetului de Cultură de la Bucureşti sau direct la secretariatul lui Ceauşescu), iar secţiile de organizare le-au comunicat verbal celor în cauză că trebuie să se prezinte de urgenţă la Bucureşti. Majoritatea participanţilor nu cunoştea dinainte scopul ori programul discuţiilor şi nici persoanele din partea conducerii de partid care urmau să asiste la aceste discuţii.

În seara dinaintea întâlnirii, în locuinţa lui Pál Bodor s-au adunat câţiva dintre invitaţii din Cluj şi Bucureşti. Potrivit relatării lui Géza Domokos, mai mulţi dintre cei prezenţi (inclusiv el însuşi) au redactat acolo textul discursurilor pentru a doua zi. Între timp, a existat un oarecare schimb de păreri şi o oarecare înţelegere între ei. Toţi erau convinşi de faptul că trebuie să formuleze atent expunerile şi că la

17 Numărul din 29 iunie al cotidianului central Előre, care publică un articol scurt despre întâlnire, datează evenimentul la 28 iunie, iar un raport al ambasadei, redactat tot în data de 29 iunie 1968, menţionează – referindu-se la Lajos Takács – că întâlnirea a avut loc în data de 27 iunie. După părerea noastră, în acest caz este mai plauzibilă data de 28 iunie.


169

întâlnire va trebui să prezinte probleme concrete şi bine argumentate.18 (Conform părerii lui Zsolt Gálfalvi, nici nu era nevoie de întâlniri prealabile ori de căderi de acord mai ample, deoarece toţi intelectualii maghiari, de la cei din Arad, Braşov şi până la cei din Bucureşti ori Satu Mare, erau preocupaţi de problemele arzătoare ale minorităţii maghiare din România).19

Întâlnirea a avut loc în clădirea principală a Comitetului Central, în sala de marmură de la primul etaj, cu tot fastul ce li se acordă de obicei evenimentelor deosebite. Componenţa prezidiului dădea impresia că această întâlnire este considerată de o importanţă cu totul ieşită din comun: lângă Ceauşescu au fost prezenţi prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Mihály Gere şi János Fazekas, secretarii Comitetului Central. Primul care a luat cuvântul a fost Lajos Takács; în fapt, prezentarea acestuia, atitudinea lui „oportunistă” au provocat manifestările critice care au urmat.20 Un document secret din Ungaria (care, probabil, era inspirat din rapoartele primite de la ambasada din Bucureşti) indică de asemenea faptul că Takács era singurul care considera „rezolvată problema minoritară”. (Potrivit părerii ultimului rector al Universităţii Bolyai, „cea mai mare problemă este că maghiarii nu cunosc încă destul de bine limba română” şi tocmai din acest motiv trebuie să se intensifice predarea limbii române. Vorbitorul s-a pronunţat categoric împotriva punerii în funcţiune a şcolilor profesionale cu predare în limba maghiară, deoarece, în opinia sa „dacă muncitorii calificaţi nu cunosc bine limba română, vor ajunge într-o situaţie dezavantajoasă faţă de muncitorii români din regiunile cu populaţia majoritară

18 Interviu cu Géza Domokos, Păpăuţi, 2 octombrie 2002. 19 Interviu cu Zsolt Gálfalvi, Bucureşti, 8 aprilie 2003. 20 „A povestit câte s-au realizat, de fapt, în felul acesta i-a stârnit pe oameni! Dacă nu zicea nimic, ar fi fost mai înţelept şi din partea lui, şi din partea conducerii. Era atât de ofensator încât i-a îndemnat şi pe ceilalţi la expunerea părerii lor” – îşi amintea evenimentele petrecute cu mai bine de 30 de ani în urmă János Pál, directorul pensionar al muzeului din Miercurea Ciuc. Interviu cu János Pál, Csíkszereda, 4 octombrie 2002.


170

românească”).21 Acest punct de vedere al lui Takács a stârnit nemulţumirea celor mai mulţi intelectuali maghiari prezenţi la întâlnire. Vorbitorii care i-au urmat lui Takács – cel puţin conform spuselor acestuia22 – „într-un mod răspicat şi plin de pasiune” au ridicat două probleme: 1) aprobarea noului statut al minorităţilor, care ar reglementa situaţia şi ar apăra interesele naţionalităţilor din România;23 2) organizarea activităţii liceelor şi a şcolilor profesionale cu predare în limba maghiară. În ceea ce priveşte prima problemă, potrivit spuselor lui Dániel Csatári – care în relatarea evenimentelor se referă la „materialul prezentat la consfătuire”–, Lajos Jordáky, în luarea sa de cuvânt, a considerat că „este nevoie de o lege a minorităţilor, un minister al naţionalităţilor minoritare şi într-o formă sau alta, trebuie înfiinţată o organizaţie a minorităţii maghiare”.24 Jordáky, care, începând din 1945, era considerat în cercurile româneşti anti-maghiare un naţionalist maghiar dubios, a avut curajul să afirme că „maghiarii vor să-şi îndeplinească cu devotament obligaţiile cetăţeneşti”, însă „premisele acestui lucru presupun necontestarea dreptului maghiarilor din România de-a se considera parte integrantă a culturii naţionale maghiare de pretutindeni”. Nu doar Jordáky a pretins un nou statut minoritar, ci, printre alţii, şi András Sütő şi Zsolt Gálfalvi. În afară de alte reglementări, acest statut trebuia să formuleze detaliat drepturile

21 Vezi Dániel Csatári, A romániai magyarság kulturális helyzete [Situaţia culturală a maghiarilor din România], Budapesta, Buletin informativ intern al Ministerului Culturii, 1969, p.34. 22 Raportul ambasadorului maghiar la Bucureşti, József Vince, despre convorbirile de la Bucureşti ale conducerii PCR cu reprezentanţii intelectualităţii maghiare; în vol. Történelmi kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989, ed. cit., p.296. 23 Din scrisoarea lui János Demeter, trimisă în data de 28 decembrie 1967 lui János Fazekas, reiese faptul că în jurul anului 1959, chiar la ordinele lui Fazekas, a fost elaborat „un proiect de lege pentru asigurarea utilizării limbii minoritare”. Proiectul a fost semnat şi de N. Vancea, secretarul general al cabinetului prim-ministerial, însă a dispărut undeva în labirintul birocraţiei. În epistola sa, Demeter îl întreba pe Fazekas dacă „nu ar avea oportunitate propunerea acestui proiect de lege – cu amendamentele potrivite – pentru implementarea politicii minoritare a partidului?”. Scrisoarea şi un exemplar al proiectului („Proiect de Lege referitor la decretul ce urmează a fi emis privind Legea minorităţilor”) se găsesc în Arhivele Uniunii Muzeului Ardelean, Fondul György Nagy, Arhiva Demeter. 24 Dániel Csatári, Op. cit., p.36.


171

minorităţilor din România referitoare la utilizarea limbii materne în sfera aparatului de stat şi partid, precum şi condiţiile participării şi ale reprezentării acestora în organizaţiile sociale. Surprinzător este însă faptul că, în timp ce scriitorii considerau aceste lucruri o problemă importantă, ultimul rector al Universităţii Bolyai, profesorul-jurist Takács, nu simţea nevoia să se discute despre statut.

O altă categorie de probleme era cea a învăţământului profesional cu predare în limba maghiară. Acest lucru a fost menţionat în nenumărate luări de cuvânt. (Ziarul Előre de a doua zi aminteşte numele a 26 de persoane, împreună cu Lajos Takács, ceea ce nu înseamnă însă că într-adevăr au vorbit doar atâţia oratori în cadrul consfătuirii care a durat o întreagă zi!). Mai multe surse conchid că problema a fost pusă pe tapet la modul cel mai caustic de către István Nagy.25

Alături de cele două insatisfacţii sus-menţionate, au fost trecute în revistă de către vorbitori şi probleme „mai puţin importante”. Unii au vorbit despre anomaliile existente în şcolile cu limba de predare mixtă (la consfătuirile profesorale, directorii români nu permit să se vorbească nicio altă limbă decât cea română, chiar şi atunci când este prezent doar un singur român; părinţilor le este impus la modul serios să-şi înscrie copiii în clasele cu predare în limba română; există o serioasă penurie de manuale şcolare în limba maghiară etc.). Edgár Balogh chiar a sintetizat în 14 puncte problemele vieţii culturale şi spirituale care cer o rezolvare. Ernő Gáll şi Gyula Csehi au arătat faptul că – cu excepţia disciplinei limba şi literatura maghiară – a devenit imposibilă publicarea rezultatelor ştiinţifice în limba maghiară. Mai mulţi vorbitori şi-au manifestat nemulţumirea faţă de faptul că în Ardeal au fost schimbate denumirile cu rezonanţe maghiare ale străzilor.26

25 Sándor Koppándi a menţionat însă şi faptul că luarea de poziţie a scriitorului comunist veteran, care vorbea slab limba română, l-a enervat peste măsură pe N. Ceauşescu, care se comporta liniştit până atunci, iar cuvântarea acestuia de la sfârşitul şedinţei ar fi fost atât de categorică din acest motiv. 26 Dániel Csatári, Op. cit., p.35.


172

Consfătuirile, care au durat o zi întreagă, au fost încheiate de cuvântarea finală a secretarului general. Participanţii au fost însă foarte consternaţi de faptul că Ceauşescu a respins vehement cea mai mare parte a problemelor prezentate.27 De pildă, organizarea învăţământului profesional în limba maghiară a fost dată la o parte cu afirmaţii precum „clasa muncitoare este unitară” şi „oricare ar fi limba noastră maternă, important este ca toţi să vorbească limba comună a muncii”.28 În plus, aici se formulează pentru prima oară în mod public ideea că „în realitate toţi suntem români, chiar dacă avem origini diferite”.29 Nu este de mirare faptul că, după toate acestea, invitaţii au plecat extrem de dezamăgiţi de la sediul Comitetului Central (mai mulţi dintre participanţi şi-au amintit atunci un proverb rus, potrivit căruia: „Am venit după lână, dar am plecat tunşi” ...).

La întrebarea: care a fost scopul întâlnirii? nu vom putea da un răspuns satisfăcător decât atunci când vor putea fi consultate documentele secretariatului CC şi ale cabinetului lui Ceauşescu, referitoare la acest eveniment. În lipsa lor, nu ne putem baza decât pe presupuneri.

Publicaţia extrem de scurtă apărută în presă referitoare la această problemă nu aduce nicio informaţie în acest sens. Nici persoanele intervievate de noi nu au reuşit să dea un răspuns univoc la această întrebare. Cu ocazia discuţiei avute cu diplomatul maghiar László

27 Referitor la acest lucru, este important de menţionat faptul că, la începutul lunii august, în cadrul unei discuţii confidenţiale, Lajos Takács i-ar fi spus diplomatului angajat al ambasadei, József Németh, că „în ceea ce priveşte aprecierea problemelor politice legate de situaţia minorităţilor”, dintre toţi membrii conducerii partidului, Ceauşescu şi Nicolescu-Mizil sunt „cei mai impulsivi” (iar din context reiese că sunt şi cei mai respingători), adăugând că în 1945–1946 a lucrat în aceeaşi comisie cu Ceauşescu şi încă de pe atunci a putut observa că politicianul, încă tânăr la aceea vreme, „pur şi simplu nu înţelegea hotărârile referitoare la asigurarea drepturilor minoritare”. MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8. unit., 00569/13. 28 István Tompa, Hogyan történhetett? [Cum s-a putut întâmpla?], Cluj-Napoca, Dacia, 1995, p.273 (Cuvântarea de deschidere şi cea de încheiere a lui Ceauşescu nu au fost publicate în volumele în care erau însumate declaraţiile făcute de prim-secretar!) 29 Edgár Balogh, Számadásom. Emlékirat 1956–1993 [Reglarea conturilor mele. Memorii 1956–1993], Kolozsvár, Komp-Press – Korunk Baráti Társaság, 1999, p.52.


173

Kincses,30 Géza Domokos a afirmat că „scopul consfătuirii era să se discute concret, critic şi la modul cu care s-au obişnuit de o vreme, problemele culturale care au căpătat accente speciale datorită existenţei etnicilor maghiari […], [iar] rezultatul cel mai important al acesteia va fi o elaborare şi o utilizare mai curajoasă şi mai grăbită a prezenţei şi consecinţelor literaturii şi culturii maghiare din Ardeal”. Important este ceea ce precautul Domokos a gândit în realitate despre acest lucru. Absolut sigur este însă faptul că adevărata intenţie a conducerii de partid era alta. După părerea noastră, Ceauşescu şi cercul său au vrut doar „să supună unei probe” personalităţile reprezentative ale minorităţii maghiare, au dorit să afle care este dispoziţia în care se află.

Înfiinţarea „organizaţiei-fantomă”

Aşadar, întâlnirea din 28 iunie n-a adus de fapt rezultatele aşteptate, N. Ceauşescu respingând toate problemele legate de prejudiciile minoritare ridicate aici. Însă datorită schimbării situaţiei internaţionale, acesta şi-a modificat radical opinia.

În noaptea de 20 spre 21 august 1968, trupele a cinci state membre ale Pactului de la Varşovia (Uniunea Sovietică, Republica Democrată Germană, Republica Populară Polonă, Republica Populară Ungară şi Republica Populară Bulgaria) au intrat în Cehoslovacia sub conducerea Uniunii Sovietice. Deşi putea fi prevăzută posibilitatea unei acţiuni militare, potrivit mai multor surse, conducerea partidului din România a fost surprinsă. „Cea mai importantă problemă a conducerii era acum consolidarea autorităţii, argumentarea politicii şi asigurarea unei vieţi normale a statului. Conducătorii au încercat să obţină acest lucru prin campanii de vizite în ţară, o serie întreagă de adunări în masă, precum şi prin demonstrarea unităţii poporului şi a conducerii” – poate fi citit în raportul „relaţii” al lui József Németh, angajat la secţia română a

30 MOL a Külügyminisztérium vegyes TÜK-iratai 1945–1968, România, XIX-J-1-j, cutia 18, dos. 16/b, 00569/11.


174

Ministerului Afacerilor Externe.31 În data de 21 august, în faţa membrilor Comitetului Central şi a reprezentanţilor Marii Adunări Naţionale, convocaţi la repezeală, precum şi înaintea mulţimii strânse „spontan” în faţa sediului CC, Ceauşescu a condamnat tăios invazia, care reprezintă „lezarea evidentă a suveranităţii naţionale a unui stat socialist independent, liber şi frăţesc”.32

Se poate afirma sigur că aceste zile au fost cele mai măreţe momente ale lui Ceauşescu în toată cariera sa de conducător. Atunci era cu adevărat popular, şi nu doar în mijlocul maselor de români cu sentimente latente anti-sovietice, ci şi în faţa acelor minoritari maghiari care condamnau hotărât intervenţia Pactului de la Varşovia. Deoarece Ceauşescu se temea că după ocupaţia Cehoslovaciei va urma România33 (în vara anului 1968, din mai multe motive, relaţiile Bucureştiului cu Moscova34 şi Budapesta35 erau extrem de tensionate),

31 MOL a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 003628. 32 Előre, 23 august 1968. 33 Potrivit informaţiilor primite de la Serviciul Român de Informaţii, la consfătuirea conducătorilor statelor membre ale Pactului de la Varşovia, care a avut loc în iulie în Crimeea şi la care nici Dubček, nici Ceauşescu nu au fost invitaţi, a fost luată decizia ocupării militare a Cehoslovaciei şi a României. Deoarece această afirmaţie nu este susţinută şi de alte surse, deocamdată nu poate fi acceptată decât cu rezerve. Vezi şi Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2002, p.138. 34 Unul dintre motivele tensiunilor era faptul că, în martie, delegaţia română a părăsit conferinţa consultativă a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Budapesta, demonstrând prin aceasta în mod deschis „politica de separare a românilor”. 35 Conducerea română a polemizat cu conducerea de la Budapesta pe motivul formulării aşa-numitei „responsabilităţi comune”. În mai 1968, Secţia de Critică a Uniunii Scriitorilor Maghiari a organizat o masă rotundă pe tema literaturii maghiare din ţările învecinate. Cu această ocazie s-a afirmat că „este un fapt indiscutabil că în ţările vecine se nasc literaturi în limba maghiară, iar acestea alcătuiesc o structură unitară cu literatura maghiară în ansamblu”. S-a spus că „responsabilitatea faţă de aceste literaturi este comună: a vecinilor noştri şi a noastră”. Teza literaturii maghiare unitare din Bazinul Carpatic a fost vehement respinsă în România şi nu doar de conducerea partidului, care a considerat că declaraţia de la Budapesta este un real amestec în treburile interne ale ţării, ci şi de unii scriitori maghiari. Géza Domokos, Sándor Huszár şi János Szász, în parte din convingere, în parte din cauza unui ordin primit de sus, au criticat hotărât punctul de vedere al Uniunii scriitorilor, spunând că scriitorii maghiari din România nu se simt responsabili decât faţă de propria ţară şi propriul organ de conducere a partidului. Actul de refuz al conducerii politice, precum şi articolul de neacceptare publicat de scriitorii maghiari din România puteau fi considerate şi ca o declaraţie de fidelitate faţă de propria conducere de partid. De altfel, manuscrisul articolului redactat de Huszár – potrivit unor zvonuri – a fost corectat personal


175

s-a încercat o mobilizare largă a populaţiei. În data de 21 august a fost înfiinţată Garda Patriotică (corespondentul gărzii muncitoreşti din Ungaria).36

Evident, din această „mobilizare patriotică” nu putea lipsi nici minoritatea maghiară, deoarece era cel mai numeros „corp străin” din România, care se considera un stat naţional. În orice caz, în această situaţie aparent de criză era important ca conducerea partidului să se convingă de loialitatea maghiarilor din Ardeal. Membrii Preşedinţiei Permanente a Biroului Executiv al PCR „au intrat” în judeţele din Ardeal locuite de minoritatea maghiară, iar Ceauşescu (împreună cu János Fazekas şi V. Patilineţ) a vizitat cele două judeţe cu populaţia majoritară secuiască. După 5 zile de la începutul vizitelor (la 26 august), după-amiaza devreme, la Sfântu Gheorghe, apoi la Miercurea Ciuc şi în sfârşit, seara, la Odorheiu Secuiesc, au avut loc adunări generale la care Ceauşescu a luat parte. Cu ocazia analizei textelor publicate, pot fi depistate două subiecte importante referitoare la discursurile rostite în cele trei oraşe secuieşti: în primul rând, secretarul general a accentuat faptul că această regiune rămasă în urmă din punct de vedere industrial se va dezvolta într-o foarte mare măsură în următorul deceniu (în cadrul planului cincinal, judeţul va „primi” cinci noi întreprinderi). Odată cu industrializarea, se va rezolva de fapt şi problema minoritară. Va fi aşa şi din cauza că „prin aplicarea constantă a politicii marxist-leniniste, în România, problema naţional[ităţilor] a fost în mod corect rezolvată ...”.37

de către Ceauşescu. Disputele legate de Uniunea Scriitorilor au fost comunicate în numărul 18 al revistei Élet és Irodalom [Literatură şi viaţă], din mai 1968. Despre modul în care a fost primit articolul în România, vezi Sándor Huszár, Sorsom emlékezete [Pe urmele destinului meu], Bucureşti, Kriterion, 1982, 207–208, dar şi MOL, a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/11, 00569/13, 00569/14, ori az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8, unit., 00569/12. 36 Potrivit unui raport al ambasadei, în zilele de după 20 august, oamenii „au intrat în panică din cauza războiului”. Soldaţii aflaţi în concediu au fost chemaţi la vatră; cf. MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8, unit., 54/10/1968/Szt. 37 Ceauşescu afirmase deja la cel de-al IX-lea Congres că „partidul nostru a rezolvat pentru totdeauna problema naţională [sic!]”. Referitor la acest lucru, deja amintitul Dániel Csatári a menţionat în raportul său secret: „Concepţia potrivit căreia problema minoritară este rezolvată a deschis calea procesului de asimilare forţată”. Vezi Dániel Csatári, Op. cit., p.26.


176

Cel de-al doilea subiect principal era condamnarea ascunsă ori mai puţin voalată a intervenţiei militare în Cehoslovacia: „Noi am privit şi privim cu mare îngrijorare evenimentele din Cehoslovacia, faptul că unele ţări socialiste au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei. Orice am spune, tovarăşi, această acţiune nu poate fi motivată cu nimic”.38 Cu toate ocaziile, Ceauşescu şi-a luat rămas bun (şi) în limba maghiară; nu este de mirare că martorii oculari intervievaţi de noi îşi amintesc că atunci primul conducător al ţării era primit într-adevăr cu bucurie, iar oamenii nu trebuia să fie „aduşi” cu forţa la faţa locului, ca în anii ’80. Fără doar şi poate, entuziasmul se datora politicii de sfidare a Moscovei de către Ceauşescu, deoarece multora le era teamă de un război din cauza problemelor cu Cehoslovacia.39

În afara intrării „celor cinci”,40 la revizuirea punctului de vedere iniţial, rigid, al lui Ceauşescu, manifestat cu ocazia întâlnirii cu intelectualii, a contribuit în cursul lunii septembrie – probabil – şi faptul că a fost bine primit în Ţinutul Secuiesc (precum şi „declaraţiile de fidelitate” primite de la intelectualii maghiari din mai multe locuri), acesta manifestându-se în câteva gesturi făcute spre minoritatea maghiară. Printre altele, poate fi amintit faptul că, în luna septembrie, trei licee au avut posibilitatea să organizeze, în cadrul unor serbări publice, aniversarea înfiinţării lor: liceul (fost reformat) din Odorheiu Secuiesc – aniversarea a de 375 de ani, cel din Miercurea Ciuc/Şumuleu

38 Nicolae Ceauşescu, Románia a szocialista építés kiteljesedése útján. Jelentések, beszédek, cikkek [România pe calea desăvârşirii construcţiei socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole], vol. 3, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p.432, 436. 39 În ceea ce priveşte invazia, s-au născut – probabil – şi anumite speranţe iluzorice. Într-unul dintre rapoartele sale (MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8. unit., 00569/16), ambasadorul József Vince se referă şi la acest lucru, afirmând că „o parte a populaţiei maghiare a sperat într-o intervenţie militară în România, presupunând că aceasta ar putea însemna sfârşitul politicii de separare a românilor, iar în plus, ar putea rezulta şi modificarea graniţelor”. A adăugat însă că a stat de vorbă şi cu persoane care au condamnat intervenţia militară. În orice caz, după părerea noastră, analiza reacţiilor din 1968 ale minorităţii maghiare ar merita un studiu independent. 40 Potrivit lui Lajos Takács, intrarea „celor cinci” în Cehoslovacia „a picat bine”, deoarece „a conferit o mai mare greutate” revendicărilor susţinute la consfătuirea intelectualilor. MOL a Külügyminisztérium 1968-as TÜK-iratai, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/19.


177

Ciuc (fost romano-catolic) – aniversarea de 300 de ani şi cel de la Cristuru Secuiesc (fost unitarian) – de 175 de ani.

În pofida faptului că la întâlnirea de la sfârşitul lunii iunie secretarul general al partidului a respins într-un mod inflexibil chiar şi ideea de-a înfiinţa o organizaţie care ar reprezenta interesele minorităţii maghiare, patru luni mai târziu – sub efectul evenimentelor din Cehoslovacia – a fost înfiinţată totuşi organizaţia-fantomă, care în realitate n-a avut niciun fel de influenţă asupra mersului politicii minoritare, dar părea un mijloc potrivit pentru decongestionarea tensiunilor acumulate.

La şedinţa plenară a CC al PCR din 24–25 octombrie 1968 (la care Ceauşescu a afirmat din nou că problema minoritară a fost rezolvată definitiv „în spiritul marxism-leninismului” şi că aceasta este o chestiune încheiată) a fost adoptată hotărârea referitoare la înfiinţarea Frontului Unităţii Socialiste.41 Acesta era o organizaţie-umbrelă a „frontului popular”, în care îşi găseau locul atât organizaţiile sociale şi profesionale, cât şi asociaţiile sportive, societăţile etc., iar în noiembrie, acestora li s-au mai adăugat şi consiliile „muncitoreşti” ale minorităţilor naţionale. De altfel, toată activitatea Frontului Unităţii Socialiste se epuiza în respectarea programului dintotdeauna al PCR.

În afara hotărârii referitoare la înfiinţarea FUS, la plenară s-au luat însă şi alte decizii. Pe prima pagină a organelor de presă ale partidului din 26 octombrie a apărut în limba maghiară (şi română): „Cerinţele actuale progresiste ale democratismului socialist […] atestă faptul că trebuie înfiinţate organizaţiile reprezentative ale naţionalităţilor conlocuitoare, care vor contribui în mod activ la realizarea politicii partidului, la elaborarea şi înfăptuirea programului de dezvoltare a societăţii socialiste. Cu acest scop, Biroul Executiv propune înfiinţarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Germană din Republica Socialistă România”.42 41 Pe numele său ulterior: Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. 42 Előre, 26 octombrie 1968.


178

După şedinţa plenară a început – din umbră – activitatea de organizare. Deocamdată, despre acest lucru se ştiu puţine. În prim-planul scenei politice a fost aşezată comisia de organizare (din care, printre alţii, făceau parte şi István Péterfi, Lajos Takács, Sándor Koppándi, Károly Király, László Bányai, Dezső Szilágyi şi Mihály Gere), din umbră, în schimb, „cărţile erau făcute” de Secţia Organizaţiilor de Masă a CC al PCR; aşadar aceasta lua hotărâri în legătură cu membrii Consiliului Naţional şi ai biroului.

Deocamdată nu se ştie cine s-a gândit şi cine a propus înfiinţarea Consiliilor. Conform presupunerii lui Edgár Balogh, acestea au fost organizate la iniţiativa lui Ion Gheorghe Maurer.43

Săptămânile următoare au trecut cu organizarea. În stadiul actual al cercetărilor, despre această etapă se cunosc foarte puţine, cu siguranţă însă membrii „consiliilor muncitorilor” de la nivelul judeţean au fost desemnaţi de către secretariatul birourilor executive judeţene de agitaţie şi propagandă sau de secretariatul organizaţiilor de masă. Aşadar am ajuns la problema: ce fel de organizaţie poate fi considerată Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară? În ceea ce priveşte sensul corect al cuvântului, este oare o organizaţie? Faptele pe care le cunoaştem în prezent despre consiliu, din timpul existenţei acestuia, sunt: 1) Consiliul nu avea personalitate juridică independentă; 2) nu exista o evidenţă a membrilor; 3) nu avea venituri proprii; 4) nu avea angajaţi remuneraţi;44 5) la nivel naţional şi în majoritatea cazurilor din provincie, consiliile nu aveau un sediu propriu45 şi nu se ţineau nici audienţe; 6) nu existau cadre de organizare verticală;46 7) nu

43 Edgár Balogh, Számadásom. Emlékirat 1956–1993, ed. cit., p.62. 44 Referitor la înfiinţarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară, în numeroase rapoarte ale ambasadei maghiare de la Bucureşti (MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288. fond, 32/1968/8. unit., 168/szt/1968) se poate citi, de asemenea, că „aparate independente nu vor avea decât organele centrale”. Conform informaţiilor găsite de noi, doar secretarul Sándor Koppándi şi vice-preşedintele de mai târziu, János Vince, aveau un birou separat şi un aparat executiv de 2-3 persoane. 45 Doar în cadrul birourilor executive de la nivel local sau la Consiliile Locale primeau câte o cameră de lucru activiştii, care lucrau oricum acolo. 46 Dacă Consiliul Judeţean ar fi vrut să se adreseze pe cale oficială, sub influenţa unei idei înfiripate din senin, direct Consiliului Naţional, nu ar fi putut face acest lucru, deoarece acesta


179

avea un organ de presă propriu; 8) în ceea ce priveşte problemele minorităţii, nu avea dreptul de-a face propuneri şi, în special, nu deţinea dreptul de veto.

În consecinţă, suntem convinşi de faptul că, din punct de vedere sociologic, Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară nu poate fi considerat o organizaţie (din acest motiv utilizăm termenul de „organizaţie-fantomă”), iar în urma analizei efectuate asupra evenimentelor, se poate afirma şi că această organizaţie inexistentă – evident – nu putea îndeplini niciun fel de funcţie de apărare a intereselor; eventual, unii membri ai gremiului central încercau uneori să facă lobby în favoarea anumitor chestiuni. De altfel, nici nu putea apăra interesele minorităţii, deoarece „fondatorii” (cercul restrâns al conducerii de partid) au stabilit de la început o altă funcţie pentru aceste consilii.

Ceauşescu a desemnat cele mai importante sarcini ale consiliilor încă de la plenara din octombrie: să ajute în „activitatea de educaţie politică a organelor de partid şi de stat”, să faciliteze „activitatea creativă ştiinţifică, artistică şi literară a naţionalităţilor conlocuitoare în limba lor maternă”, iar în afara de toate acestea „vor asigura o colaborare tot mai activă între muncitorii maghiari, germani şi de alte naţionalităţi [...] în vederea elaborării şi înfăptuirii politicii externe a partidului şi statului”.47 Aşadar, consiliile nu aveau nici dreptul de a face propuneri, iar în ceea ce priveşte prevederile care vizau minorităţile, nici dreptul de veto. Erau doar figuranţi care asistau neputincioşi la politica partidului.

În 7–8 noiembrie se înfiinţează, pe rând, Consiliile Judeţene ale „oamenilor muncii de naţionalitate” maghiară şi germană. Consiliile

era subordonat Comitetului judeţean de partid! Aşadar, în mod teoretic, comunicarea între Consiliul Judeţean al oamenilor muncii şi Consiliul Naţional se făcea prin intermediul Comitetelor judeţene de partid, secţia organizaţiilor de masă a CC. Din câte se ştie însă, acest tip de comunicare nu s-a realizat niciodată. 47 Nicolae Ceauşescu, Románia a szocialista építés kiteljesedése útján. Jelentések, beszédek, cikkek [România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. Rapoarte, cuvântări, articole], vol. 3, Bucureşti, Ed. Politică, 1969, p.634.


180

„muncitorilor maghiari” au fost constituite în judeţele: Arad, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Alba, Harghita, Hunedoara, Cluj, Covasna, Mureş, Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Sibiu şi Timiş. Presa maghiară de partid la nivel judeţean a publicat peste tot lista persoanelor desemnate în consilii. Evident, atât la nivel naţional, cât şi la cel judeţean, alcătuirea conducerii consiliilor naţionalităţilor era stabilită dinainte până la cele mai mici detalii, iar cei care au alcătuit lista erau preocupaţi de prezenţa tuturor categoriilor sociale, de la activişti până la „muncitorii fruntaşi” şi „ţăranii fruntaşi”.

În pofida faptului că discursurile şi declaraţiile rostite cu ocazia înfiinţării Consiliilor Judeţene şi a Consiliului (biroului) Naţional nu diferă, în fapt, câtuşi de puţin, din punctul de vedere al conţinutului, se pare că organizarea n-a reuşit să fie „desăvârşită”. Potrivit unor surse din diplomaţia maghiară,48 „în special la şedinţele de constituire a consiliilor au fost pronunţate critici circumspecte şi cerinţe, care s-au reflectat mai apoi şi în paginile organelor de presă”. De pildă, în ziarul Megyei Tükör [Oglinda judeţului], apărut la Sfântu Gheorghe, Dániel Veress a accentuat faptul că Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară este doar un cadru, o anumită formă de organizare şi o posibilitate: „Nu doresc să amăgesc pe nimeni, nici pe alţii, nici pe mine însumi; cadrele se transformă într-o forţă motrică viabilă, ce-şi împlineşte menirea, doar atunci când se încarcă şi cu un conţinut”. Potrivit opiniei lui Edgár Balogh, „consiliile naţionalităţilor trebuie să încurajeze muncitorii, pentru ca aceştia să se folosească de drepturile lor şi de noile posibilităţi”. István Nagy a afirmat: consiliile naţionalităţilor „nu s-au format doar pentru a se aduna periodic să celebreze rezultatele” (Nu au trecut decât 5 ani până când scriitorul în vârstă, comunist convins până la moarte, „vechi luptător al mişcării muncitoreşti” a trebuit să constate că aceste „consilii ale naţionalităţilor muncitoreşti” au fost înfiinţate tocmai pentru „a se aduna din timp în timp şi a sărbători rezultatele”!).

48 MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond, 32/1968/8. unit., 007.


181

La şedinţele de constituire a Consiliilor Judeţene au luat parte aproximativ 200–300 de persoane49 (în funcţie de numărul ori proporţia minorităţii maghiare din judeţul respectiv) desemnate de organele de partid locale. În această perioadă, discuţiile se purtau încă în limba maghiară, deşi au fost şi excepţii: „Menţionăm un fenomen ieşit din comun! [sic!] La şedinţa de constituire a consiliului muncitorilor de naţionalitate maghiară din judeţul Sălaj, participanţii nu voiau să ia cuvântul în limba maghiară pe motivul [poate pretextul? – obs. autorului] că nu cunosc terminologia politică maghiară”.50 Cu câţiva ani în urmă însă ar fi fost considerată o excepţie ca limba de comunicare la consfătuire să fie cea maghiară şi nu limba română.

La şedinţe (prezidate ori de prim-secretarul judeţului respectiv, ori de unul dintre secretarii mai „de vază” ai comitetului de partid) „erau aleşi”, din rândul naţionalităţilor, membrii Consiliilor Judeţene ale muncitorilor, precum şi conducerile acestora, formate din 4–5 membri. (În Consiliile Judeţene ale „oamenilor muncii de naţionalitate maghiară” au fost aleşi în total 405 membri. Dintre aceştia, 310 erau membri ai PCR).51 Evident, termenul de „alegeri” nu trebuie înţeles literalmente, deoarece pentru persoanele respective „s-a optat” deja cu mult înainte, în interiorul comitetelor de partid. Tot la această şedinţă au fost desemnaţi şi reprezentanţii delegaţi în consiliul central, mai precis, cei competenţi au prezentat aici public numele celor aleşi în acest gremiu. Consiliile Judeţene au delegat în total 144 de persoane în Consiliul Central, iar comisia de organizare centrală a mai desemnat încă 18 reprezentanţi.

La 15 noiembrie 1968 a avut loc la Bucureşti şedinţa de constituire a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (şi

49 De pildă, în judeţul Arad, Consiliul Judeţean era format din 300 de delegaţi, iar în judeţul Alba din 250. 50 MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai, 1968, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/20. Această informaţie a fost confirmată şi de Zsolt Gálfalvi, deoarece tocmai cu el s-a întâmplat acest lucru! El a fost trimis la Zalău, dar după discursul său, rostit în limba maghiară, s-a aflat că majoritatea „muncitorilor” aduşi la faţa locului nici nu înţelegeau limba maghiară (Interviu cu Zsolt Gálfalvi). 51 Ibidem, cutia 75, 00569/18.


182

Germană) din Republica Socialistă România. La nivel naţional, la formarea Consiliilor au participat personalităţi reprezentative ale conducerii politice, precum Paul Niculescu-Mizil şi Virgil Trofin, membri ai Biroului Executiv al CC al PCR şi ai Prezidiului Permanent, secretarii CC, János Fazekas, membru al CC al PCR şi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, Iosif Banc, membru supleant în Biroului Executiv al CC al PCR şi vice-preşedintele Consiliului de Miniştri, István Péterfi, unul dintre vice-preşedinţii Consiliului de Stat. În afară de toate aceste persoane, au mai fost prezenţi mai mulţi membri ai Comisiei de organizare a consiliului, precum şi reprezentanţii delegaţi din partea Consiliilor Judeţene. Şedinţa a fost deschisă de Lajos Takács, apoi, printre alţii, au mai luat cuvântul János Demeter, Edgár Balogh, Gábor Cseke, András Sütő, György Kovács, scriitor originar din Târgu Mureş şi deputat în Marea Adunare Naţională, dr. Tibor Maros, profesor-medic din Târgu Mureş, Antal Albert şi László Szteklács redactorii-şefi ai cotidienelor Hargita [Harghita] şi Szatmári Hírlap [Jurnal de Satu Mare]. Cei interesaţi încercau să afle din discursul lui István Péterfi ce fel de organizaţie se naşte în fapt. Printre altele, academicianul a declarat: „Consiliile vor asigura o şi mai activă participare a muncitorilor maghiari – împreună cu întreg poporul – la elaborarea şi înfăptuirea politicii partidului şi statului. [...] Atât la nivel central, cât şi la cel judeţean, una dintre sarcinile importante ale acestor consilii, în ceea ce priveşte studierea problemelor specifice ale populaţiei maghiare, va fi susţinerea organelor sociale şi a celor de partid şi de stat, în vederea găsirii celor mai bune soluţii în acord cu interesele generale ale societăţii noastre socialiste”. Evident, nu putea fi neglijată nici problema deja menţionată la plenara din octombrie: aceste consilii vor contribui la „dezvoltarea conştiinţei socialiste a maselor şi la eliminarea moştenirii legate de concepţiile retrograde, naţionaliste, şi de tendinţele de separare”.52

Citind cu atenţie cuvintele lui Takács şi ale secretarului general de partid, reiese clar faptul că această organizaţie-fantomă nu a fost

52 Előre, 27 octombie 1968.


183

înfiinţată pentru gestionarea ori rezolvarea unei probleme, ci pentru a crea iluzia că s-ar dori acest lucru.

Organizaţia Naţională a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară a însumat în total 162 de membri (dintre care 123 „reprezentau partidul”). În aceea perioadă, din gremiu făceau încă parte personalităţi recunoscute (profesori, regizori, scriitori, poeţi, publicişti, redactori, politicieni etc.), precum: Edgár Balogh, László Bányai, Pál Bodor, Gábor Cseke, Sándor Dali, Anna Dukász, Géza Domokos, János Demeter, Zoltán Franyó, Zsolt Gálfalvi, Károly Király, Sándor Koppándi, György Kovács, Lajos Létay, József Méliusz, Endre Senkálszky, András Sütő, János Szász, Dezső Szilágyi, Domokos Szilágyi, Jenő Szikszay, Ferenc Szemlér şi Lajos Takács.

Preşedintele biroului (comitetului) central a devenit István Péterfi,53 iar vice-preşedinţi au fost Lajos Takács, Károly Király, József Méliusz şi dr. Tibor Maros. În funcţia de secretar se găsea Sándor Koppándi, un activist „talentat” (înainte lucra în CC al UTC, apoi în CC al PCR). Membrii biroului executiv erau: József Anderkó, secretar al uniunii centrale a sindicatelor „naţionalizate”, László Bányai (profesor universitar, rectorul Universităţii Bolyai între 1952–1956), János Demeter (jurist, prorectorul Universităţii Babeş–Bolyai), Anna Dukász (actriţă, directorul Teatrului Maghiar din Sfântu Gheorghe), Zoltán Kovács (pictor clujean), Sándor Egri (muncitor în uzina Tractorul din Braşov), Magda Fábián (membru al Consiliului Naţional al Femeilor), B. Mihály Kovács (primul vice-preşedinte al Sfatului Popular din judeţul Harghita), Júlia Márton (muncitoare la fabrica de textile din Timişoara), Sándor Nagy (preşedintele cooperativei agricole din Vaida, judeţul Bihor), András Sütő (redactor-şef al revistei din Târgu Mureş Új Élet [Viaţa nouă] şi deputat în Marea Adunare Naţională),54 Dezső Szilágyi

53 Potrivit lui Sándor Koppándi, Péterfi a fost ales în consiliu deoarece biologul academician era un om „cuminte”, care executa fără să gândească toate dispoziţiile de partid. În schimb, în celălalt candidat, juristul Lajos Takács, Ceauşescu nu avea încredere. 54 Cu un an mai târziu, András Sütő a reuşit să urce pe scara ierarhică a puterii, deoarece la cel de-al X-lea Congres al Partidului, din august 1969, a devenit, împreună cu Géza Domokos, membru supleant în CC al PCR.


184

(redactor-şef al organului de presă central al partidului, Előre)55 şi József Valter (secretar al CC al UTC).56

La început, consiliul muncitorilor de naţionalitate maghiară s-a bucurat de consideraţie – cel puţin potrivit surselor cunoscute de noi – şi din partea majorităţii opiniei publice maghiare.57 Mulţi sperau că se va înfiinţa în sfârşit o instituţie, un for minoritar, care într-adevăr va putea contribui la configurarea politicii minoritare. Evident, în faţa celor optimişti a apărut imaginea-model a organizaţiei minoritare „întovărăşite”, aflată în alianţă cu PCR, cea a Uniunii Populare Maghiare, iar ambasadorul Ungariei la Bucureşti a raportat Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei că „potrivit unor informaţii primite de la cercurile maghiare de aici, se aşteaptă o schimbare pozitivă în situaţia minorităţilor”.58 Din rândul optimiştilor făcea parte şi Lajos Takács, care şi în zilele de după întâlnirea intelectualilor de la sfârşitul lunii iunie condamna persoanele care „exagerează”, dorind elaborarea unui statut al minorităţilor. Noul vice-preşedinte a transmis unui diplomat al ambasadei maghiare că „în domeniul asigurării egalităţii în drepturi a naţionalităţilor, un rol însemnat îl va avea aşa-numitul Statut al minorităţilor, a cărui elaborare [...] va începe acum şi sperăm că până la alegerile parlamentare şi de consilii din martie [1969] va putea fi definitivată. Pot fi aşteptate şi dispoziţii simbolice menite să optimizeze atmosfera şi starea generală minoritară, întrucât vor apărea în limba naţionalităţilor inscripţii, anunţuri, denumiri ale străzilor, afişe cinematografice etc.”59 Dacă nu s-ar cunoaşte trecutul lui Lajos Takács, care în 1959 – parţial ca victimă a naivităţii sale fără margini – a asistat la dizolvarea propriei instituţii, Universitatea Bolyai, ar putea fi extrem de surprinzător acest optimism.

55 Tot la cel de-al X-lea Congres de partid, Dezső Szilágyi a fost „ridicat” de la nivelul de membru supleant al CC la rangul de membru cu drepturi depline (împreună cu Lajos Létay, redactorul-şef al revistei Utunk). 56 Előre, 16 noiembrie 1968. 57 MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288, fond 32/1968/8, unit., 168/szt/1968. 58 MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai, 1968, România, XIX-J-1-j, cutia 75, 00569/18. 59 Ibidem, 00569/19.


185

Seminţele promisiunilor şi ale speranţelor au căzut pe teren sterp, nedezvoltându-se nimic din ele. János Fazekas – în acea vreme şi membru al Biroului Executiv al Comitetului Politic – probabil ştia că terenul de acţiune este extrem de îngust. La sfârşitul lunii decembrie 1968, acesta a transmis unui diplomat de la ambasada maghiară că progresul făcut în lunile trecute în sfera politicii minoritare, „după părerea sa a fost greşit interpretat de unii, care cred că acum deja se poate face orice”.60

Fără doar şi poate, cei care „exagerau” şi manifestau optimism erau cei care au luat în serios promisiunile făcute în toamna şi vara anului 1968 (scriitorii maghiari au avut deziluzii încă din timpul organizării „consiliilor muncitorilor”, deoarece la mijlocul lunii noiembrie s-a aflat că conducerea partidului, „invocând situaţia internaţională gravă”, a respins propunerea lor, potrivit căreia în interiorul Uniunii Scriitorilor ar fi urmat să se organizeze o secţiune maghiară independentă). Optimişti de la început şi-au dat însă repede seama de faptul că au fost din nou păcăliţi, amăgiţi de putere, iar „consiliile muncitoreşti” nu vor împlini rolul unor organizaţii care apără interesele minoritare. Acest lucru reieşea şi din faptul că, deşi consiliile judeţene (şi biroul central) au fost organizate, „toţi” (adică autorităţile „competente”: comitetele judeţene de partid , respectiv secretariatul corespunzător al CC al PCR) „au uitat” de acestea. Nici consiliile judeţene, nici consiliul central nu s-au întrunit în lunile următoare. După aproape un an (la 8 iulie 1969), a fost convocat, în sfârşit, Comitetul Naţionalităţilor, însă delegaţii de la plenară nu se ocupau de problemele naţionalităţilor, nici măcar nu au fost amintite aceste chestiuni; în locul lor, pe ordinea de zi au apărut sarcinile „tezelor şi directivelor” celui de-al X-lea Congres al partidului, iar cei care au luat cuvântul (printre alţii, János Demeter, Edgár Balogh, Géza Domokos, András Sütő, László Bányai, Pál Bodor) „au exprimat gândurile şi sentimentele sincere ale muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor maghiari din România,

60 Ibidem, 00569/21.


186

accentuând înţelegerea lor deplină faţă de politica internă şi externă a partidului”.61

Deşi în lunile următoare au existat şi unele dispoziţii încurajatoare62 (au fost înfiinţate secretariatele de stat ale naţionalităţilor din cadrul Ministerului Culturii şi al Învăţământului, a fost fondată editura Kriterion,63 a fost iniţiat programul de televiziune în limba maghiară,64 în 1970, după un an de tergiversare, a apărut la Bucureşti revista social-culturală A Hét [Săptămâna], iar în anul următor a fost întemeiată secţia pentru naţionalităţi la Institutul N. Iorga de la Bucureşti),65 în fond situaţia nu s-a schimbat prea mult, deoarece conducerea partidului nu şi-a înfrânat tendinţele de asimilare. În fapt,

61 Vörös Lobogó [Drapelul Roşu] şi Igazság [Adevărul] din 9 iulie 1969, Előre din 10 iulie. (Cu un an mai târziu, „tema” era aceeaşi: în primăvara anului 1970, Ceauşescu a făcut din nou o vizită în Ţinutul Secuiesc. La adunarea populară de la Miercurea Ciuc, în discursul său aborda aceleaşi teme ca la plenara din 1969. Vezi Nicolae Ceauşescu: Románia a sokoldalúan fejlett szocialista társadalom építésének útján. Jelentések, beszédek, cikkek 1969 április – 1970 június [România pe drumul construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Rapoarte, cuvântări, articole, aprilie 1969 – iunie 1970], Bucureşti, Ed. Politică, 1970, p.834–838.) 62 Atmosfera de optimism de la sfârşitul anului 1968 este bine ilustrată de faptul că ambasadorul József Vince informa Ministerul de Externe al Ungariei în legătură cu apariţia, în anul 1969, a Atlasului graiului ceangău din Moldova şi cu tipărirea primului volum al Lexiconului literaturii maghiare din România, iar pentru 1972 anunţa că va fi publicată şi o Istorie a literaturii maghiare din România. Ultimele tipărituri au fost publicate doar mult mai târziu, iar atlasul ceangău a apărut doar după 1989 în Ungaria. 63 Editura independentă a minorităţii maghiare a fost înfiinţată printr-o totală reorganizare a tipăriturilor. Bucuria însă, nici de această dată – cel puţin din partea maghiară – nu putea fi netulburată, deoarece în pofida protestelor primite din partea Comisiei Minorităţilor a Uniunii Scriitorilor din România, cei competenţi au organizat sediul editurii la Bucureşti, unde nu exista un aparat tehnic maghiar (tipografi etc.) Filiala editurii de la Cluj a putut fi înfiinţată doar sub efectul protestelor. 64 Potrivit opiniei lui János Fazekas, în legătură cu iniţierea emisiunilor de televiziune în limba maghiară, Ceauşescu a luat o decizie încă de la sfârşitul lunii august 1968, când, în zilele imediat următoare intrării în Cehoslovacia, era nevoie şi de susţinere din partea minorităţii maghiare. Începerea propriu-zisă a transmisiilor a întârziat însă, deoarece aparatul de partid „se temea” de acest lucru, sabotând emisiunile prin toate mijlocele. Din această cauză, deşi ambasadorul József Vince, în raportul său din 23 noiembrie 1968, a anunţat Ministerul de Externe că emisiunile în limba maghiară vor începe din ianuarie anul următor, în realitate prima emisiune în limba maghiară a apărut pe micile ecrane abia în data de 21 noiembrie 1969. Interviu cu János Fazekas, Bucureşti, 20 mai 1994, şi MOL, az MSZMP KB Külügyi Osztálya iratai, M-KS 288., fond 32/1968/8, unit., 00569/21. 65 Interviu cu Lajos Demény, Bucureşti, 6 aprilie 2003.


187

„consiliile oamenilor muncii” aveau rolul de-a legitima politica minoritară naţionalistă a partidului. Aceasta era situaţia, în pofida faptului că, în primii ani, au fost înaintate celor competenţi propuneri (care au avut sau nu efectul dorit)66 referitoare la anumite probleme, după ce acestea au fost în prealabil discutate la şedinţele biroului central, încercându-se să se transforme plenarele de la nivel naţional în foruri ale insatisfacţiilor minoritare.

Această risipire a speranţelor legate de înfiinţarea „consiliilor oamenilor muncii” a fost sesizată după câţiva ani şi de către diplomaţia maghiară. Reiese acest lucru şi dintr-un raport al lui Ferenc Martin din ianuarie 1974, în care ambasadorul informează Ministerul Afacerilor Externe de la Budapesta: „Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară nu este un for care, având toată fermitatea şi obţinând rezultate, ar putea reprezenta interesele fundamentale ale naţionalităţilor şi ar ţine piept tendinţelor perfide şi, în acelaşi timp, deosebit de agresive de românizare”.67 66 Succesul depindea şi de persoana care supraveghea Consiliul. Sub Constantinescu existau exemple în acest sens. Interviu cu Zsolt Gálfalvi. 67 MOL, a Külügyminisztérium TÜK-iratai 1974, România, XIX-J-1-j, cutia 98, 001962.

189

Zoltán Csaba NOVÁK

Politica naţională a PCR la sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului următor

1. Moştenirea lui Dej. Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu. Rolul şi efectele Congresului al IX-lea

Datorită impactului celui de-al XX-lea Congres al Partidului

Comunist Sovietic, iar mai apoi (şi) al dogmelor ideologice discreditate de revoluţia maghiară, până la începutul anilor ’60, interesul naţional, independenţa şi suveranitatea teritorială au devenit noile teorii fundamentale ale statului român. În anul 1952 s-a încheiat lupta facţionară din sânul PMR, soldată cu înfrângerea „grupului moscovit” reprezentat de Vasile Luca şi Ana Pauker, dar totodată şi cu victoria orientării naţionale locale conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej.1 Valul de „destalinizare” ce s-a manifestat după moartea lui Stalin a ocolit aproape în totalitate România, rezultând schimbări cu greu sesizabile în conducerea partidului. Retragerea trupelor sovietice (în 1958), precum şi rolul de mediator al României în ceea ce priveşte conflictul sovieto-chinez au consolidat şi pe mai departe aspiraţiile de independenţă ale

1 Robert Lewy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Bucureşti, Humanitas, 2002, p.199.


190

României, care s-au realizat, în sfârşit, prin respingerea planului Valev şi prin „proclamaţia de independenţă” din 1964.2

Discursul naţional românesc înfiripat în anii ’60 a fost influenţat şi de tendinţele asemănătoare apărute în interiorul lagărului socialist. Peste tot, în rândul adepţilor comunismului, a fost sesizabilă glisarea ideologiei internaţionaliste în direcţia naţionalismului, uneori luând forme dezastruoase, alteori mai moderate. Fenomenul era general şi poate fi explicat prin faptul că utopia comunistă, la fel ca toate celelalte utopii, are un caracter izolaţionist, precum şi prin faptul că regimul comunist nu putea oferi oamenilor altceva – şi aceasta în cel mai bun caz – decât un trai mediocru.3 Începând din anul 1957, alături de viziunea statului multinaţional, se pune şi în cadrul blocului socialist un accent tot mai mare pe statul naţional unitar. Referitor la progresul naţiunilor, la Congresul de la Moscova din 17–31 octombrie 1961, Partidul Comunist Sovietic a formulat următorul concept: „În ceea ce priveşte problema naţională, în condiţiile socialismului, se conturează două orientări strâns legate una de alta. În primul rând, poate fi remarcată o dezvoltare multilaterală şi extrem de rapidă a tuturor naţiunilor, lărgindu-se totodată drepturile republicilor autonome federative. În cel de-al doilea rând, sub egida internaţionalismului proletar, naţiunile socialiste se apropie din ce în ce mai mult unele de altele,

2 La începutul anilor ’60, proiectul sovietic cunoscut drept „planul Valev” a încercat să înfiinţeze o zonă agricolă unitară formată din câteva regiuni din Bulgaria, România şi Basarabia. Planul, care punea în pericol industrializarea planificată şi degrada România la nivelul unui simplu furnizor de materii prime, a fost respins cu fermitate de către conducerea partidului. Disputa româno–sovietică a atins punctul culminant în momentul în care partidul a dat publicităţii un document intitulat: Declaraţie despre poziţia Partidului Muncitoresc Român cu referire la problemele mişcării internaţionale comuniste şi muncitoreşti, în care a condamnat amestecul reciproc al ţărilor socialiste în problemele lor interne. În documentul de partid cunoscut sub numele de Proclamaţie de independenţă, România şi-a declarat – practic – independenţa în interiorul lagărului socialist. Mai pe larg vezi: Dennis Deletant: România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.121–123; Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Bucureşti, Humanitas, 1990, p.421–458. 3 Lucian Boia, Történelem és mítosz a román köztudatban [Istorie şi mit în conştiinţa românească], Bucureşti, Kriterion, 1997, p.76–77.

POLITICA NAŢIONALĂ A PCR

191

îmbogăţindu-se reciproc”.4 În afară de lărgirea autonomiilor naţionale declarate, au apărut şi tendinţe active de omogenizare, care au culminat cu externalizarea creării omului nou, socialist, a individului sovietic. „La oamenii sovietici de diferite naţionalităţi s-au format trăsături comune ale fiinţei umane, apărute datorită relaţiilor sociale de tip nou şi prin intermediul cărora s-au materializat cele mai bune tradiţii ale popoarelor din Uniunea Sovietică”.5 Alături de apariţia omului de tip nou, poate fi menţionată şi importanţa răspândirii tot mai intense a limbii ruse: „Trebuie arătat numaidecât faptul că popoarele neruse doresc într-o măsură tot mai mare învăţarea limbii ruse, care – practic – a devenit o a doua limbă maternă a acestor popoare din Uniunea Sovietică şi un mijloc de comunicare dintre popoare...”.6 Între 1961–1962, politica minoritară naţională a fost scoasă de pe ordinea de zi şi în Ungaria. În Pártélet [Viaţa partidului], Sándor Vendégh a afirmat că Ungaria şi blocul sovietic au rezolvat această problemă. Problema minoritară trebuie subordonată construirii socialismului.7 În Slovacia s-a pus accentul pe existenţa specifică a poporului ceho–slovac, iar în cadrul acestuia, maghiarii, deşi alcătuiesc o entitate aparte, sunt totuşi legaţi şi de stat.8

Odată cu Proclamaţia de independenţă a PMR, suveranitatea şi autonomia în interiorul lagărului socialist au devenit doctrine interne. Amestecul în problemele interne al partidelor comuniste şi respingerea – în mod implicit – a influenţelor sovietice a atras după sine consecinţe spectaculoase. Trupele sovietice, iar mai apoi şi

4 A Szovjetunió Kommunista Pártjának XXII. Kongresszusa [Cel de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice], Bucureşti, Ed. Politică, 1962, p.229. 5 Ibidem, p.424. 6 Ibidem, p.230. 7 Ádám Szesztay, Nemzetiségi kérdés a Kárpát-medencében 1956–1962. Az ötvenhatos forradalom hatása a kelet-közép-európai kisebbségpolitikára [Problema naţionalităţilor din Bazinul Carpatic, 1956–1962. Repercusiunile revoluţiei din 1956 asupra politicii minoritare central-est-europene], Budapest, MTA Kisebbségkutató Intézet, Gondolat Kiadói Kör, 2003, p.213–214. 8 Idem.


192

consilierii sovietici, au fost retraşi.9 România şi-a continuat propria politică de industrializare. În literatură, istoriografie şi, în general, în viaţa culturală, influenţa sovietică a fost pusă într-o măsură tot mai mare doar pe planul secund, iar acele elemente naţionale care puteau fi incluse în ideologia marxist-leninistă redefinită au fost puse tot mai mult în evidenţă. Atât în sfera politică, cât şi în cea culturală, acest fenomen a deschis supape care până acum fuseseră închise în mod artificial.10 În discursul intern al partidului a apărut imaginea „duşmanului sovietic”, ceea ce în anii 1950 era încă de neînchipuit şi, în acelaşi timp, în discursul de legitimare al partidului a mai apărut un element tot mai frecvent menţionat, cel care se referă la trecutul naţional. În anul 1964, în discursul său rostit într-un „mediu intern”, în faţa comitetului de partid al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici a prezentat în felul următor punctul de vedere al partidului şi sarcinile comuniştilor: „Este adevărat că armata sovietică a jucat un rol decisiv în eliberarea ţării. Dar ce cred sovieticii, că pentru aceasta toată viaţa ne vom pleca în faţa lor? Ar fi demn de comunişti un asemenea comportament?[ ...] Cred că toţi comuniştii din ţară au sarcina şi obligaţia patriotică de-a iubi acest popor din care fac parte, ori de-a lupta în propria ţară pentru nivelul de viaţă mai ridicat al populaţiei, pentru industrializarea ţării şi pentru fundamentarea economică a socialismului”.11

Totodată, partidul a reformulat propriile atribuţii şi propria istorie, delimitându-se de conducătorii de partid fideli Moscovei din perioada interbelică şi din cea de după 1945. Delimitarea faţă de

9 Mai pe larg vezi: Retragerea trupelor sovietice din România, 1958. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997. 10 Deschiderea perceptibilă şi prin instaurarea controlului deplin şi-a făcut resimţită prezenţa şi în politica de cenzură a partidului. Mai pe larg vezi: Gábor Györffy, Sajtócenzúra a kommunista Romániában [Cenzura presei în România comunistă], în Regio, 2007, nr. 3, p.95–117; Klára Lázok, Könyvkiadás és cenzúra az 1950–60-as évek Romániájában [Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960], în Régio, 2007, nr.3, p.117–147. 11 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (infra ACNSAS), Fond Documentar, dos. 197, f.22.


193

epocile amintite a completat cu o trăsătură nouă, cea naţională, legitimarea partidului de până acum, bazată pe criterii de clasă. „Dacă ne îndreptăm atenţia spre secretarii generali ai partidului de atunci şi scopurile deservite de aceştia, nu putem decât să ne mirăm de faptul că în aceea perioadă partidul mai înregistra o creştere numerică. Era secretar general, de pildă, Boris Stefanov, moşier de origine. Iată cine conducea partidul comunist, şi nu doar pentru că era bulgar, ci pentru că a fost trimis din Moscova de către Dimitrov. Apoi era şi Fóris,12 un element burghez trădător, despărţit de popor; numai elemente străine, care nu aveau nimic în comun cu simţirea poporului nostru[...]”.13 Politica nouă a partidului, înzestrată şi cu acest caracter naţional, a fost deosebit de populară atât în rândul cadrelor, cât şi în cel al intelectualilor români. Majoritatea cadrelor de origine ţărănească din perioada interbelică, cu afinităţi socialiste, nu au rămas deloc insensibili la acest tip de discurs nou, considerat garanţia ascensiunii naţiunii române.

După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, la 22 martie 1965, prim-secretar al PMR a devenit Nicolae Ceauşescu.14 În cei 4-5 ani de după preluarea puterii, Ceauşescu şi-a îndepărtat treptat adversarii politici, realizând circumstanţele politicii interne pe baza cărora a putut începe punerea în valoare a unor directive noi, cu referire la politica socială şi economică. În anul 1965 a avut loc cel de-al IX-lea Congres al PCR (în 1965, PMR şi-a reluat vechiul nume, adică PCR). La congres au fost definite de către conducerea partidului noile principii politice şi economice de bază, dintre care cele mai

12 Boris Stefanov, lider comunist de origine bulgară, a fost secretarul general al PCR între 1936 şi 1940. István Fóris, lider comunist de origine maghiară, a fost secretarul general al PCR între 1940 şi 1944. 13 ACNSAS, Fond Documentar, dos. 197, f.22. 14 Mai pe larg vezi: Mariana Conovici, Martie 1965 – Nicolae Ceauşescu, noul lider al comuniştilor români, în Analele Sighet, nr. 9, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001, p.493–499; Lavinia Betea, Partea lor de adevăr. Alexandru Bârlădeanu despre Gheorghiu-Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Compania, 2008, p.149–177; Idem, Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României, Cluj-Napoca, Dacia, 2001, p.343–353.


194

importante erau următoarele: odată cu dispariţia claselor exploatatoare, socialismul a obţinut o victorie deplină în toată ţara, ajungând astfel într-o nouă etapă a construirii şi dezvoltării sale. La congres s-a formulat ideea că în viitor, într-o nouă etapă a instaurării socialismului, va avea loc reforma administrativ-teritorială a ţării, sistematizarea localităţilor rurale, precum şi îmbunătăţirea planificării conducerii economiei naţionale.15 Ca principiu de bază, cu implicaţii şi asupra problemei naţionale, s-a conturat şi ideea conform căreia bazele evoluţiei societăţii socialiste vor fi asigurate, încă pentru multă vreme, de către statul şi naţiunea socialistă.16 În ceea ce priveşte relaţia dintre statul român şi minorităţi, inovaţia a constat în apariţia noţiunii de „naţiune socialistă”. Introducerea acestei sintagme a pus în evidenţă o concepţie schimbată despre naţiune.

2. „Naţiunea socialistă”. Teorie, interpretare şi practică în anii ’60

În primii ani de după venirea la putere a lui Ceauşescu, în

afara noilor idei politico-ideologice, au fost propagate şi o bună parte a celor vechi, din perioada lui Dej. Dintre acestea făceau parte şi permanenta statornicire a ideologiei referitoare la suveranitate, introdusă de Gh. Gheorghiu-Dej, precum şi pregătirile succesive

15 Alexandru-Murad Mironov, Tot mai departe de Moscova. Politica externă a regimului Ceauşescu, în Arhivele totalitarismului, 2002, nr. 3–4, p.228–255; Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, 19–24 iulie 1965, Bucureşti, Ed. Politică, 1965, p.743–797. 16 Idem. După moartea lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a încercat să stimuleze organizarea cât mai rapidă a următorului congres al partidului, pentru a putea clarifica relaţiile de putere. Lista celor care au prezentat rapoartele corespundea, în linii mari, cu cei prezenţi lângă sicriul lui Gheorghiu-Dej, ceea ce a contribuit la consolidarea şi la transmiterea în rândul opiniei publice a structurii noii puteri. Congresul, la care au luat parte în număr mare şi invitaţi străini de seamă (Brejniev, Deng Xiaoping, Ulbricht, Jivcov), avea un scop dublu. Pe de o parte, sub mai multe aspecte, a întărit continuarea politicii de separare a lui Gheorghiu-Dej, pe de altă parte, odată cu apariţia noilor principii de bază (în special economice), amintite deja, a devenit şi primul pas important al edificării puterii ceauşiste. Vezi mai pe larg: Paul Niculescu Mizil, O istorie trăită, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002.


195

pentru schimbările administrative şi economice planificate. În ceea ce priveşte relaţia dintre partid, stat, lagărul socialist şi – nu în ultimul rând – naţionalităţile din România, a apărut conceptul de naţiune socialistă şi interpretarea acestuia, conţinând importante elemente ideologice. Această sintagmă a întrunit sensuri deosebit de complexe atât din punctul de vedere al politicii externe, cât şi în ceea ce priveşte domeniul politicii interne. Printr-o interpretare corespunzătoare a acestei noţiuni a putut fi consolidată şi pe mai departe „autonomia” poporului român în cadrul lagărului socialist, conceptul devenind totodată un element însemnat şi în ceea ce priveşte politica naţională a partidului, deoarece a definit într-o mare măsură relaţiile existente între românii majoritari şi celelalte naţionalităţi care trăiau în ţară şi, de asemenea, viitorul şi aşteptările acestora în cadrul statului român socialist. Dificultatea şi delicateţea problemei este dezvăluită şi de Procesul-verbal consemnat cu ocazia dezbaterilor şedinţei Secţiei de Propagandă a CC.

Trecând peste tradiţiile anilor ’50 şi influenţa sovietică asupra acestora, textul cu caracter polemic intitulat Orânduirea statului socialist. Înflorirea naţiunii socialiste. Înfrăţirea dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare a abordat printr-o viziune nouă problemele conceptuale române în legătură cu naţiunea şi evoluţia acesteia. Lăsând pe planul secund abordarea internaţionalistă, în continuare a pus accentul pe naţiune şi stat.17 Conform definiţiei documentului (şi variantei finale apărute şi adoptate mai târziu), „naţiunea este o comunitate umană, între ai cărei membri există legături de natură lingvistică, teritorială, economică şi – pornind de la toate acestea – una spirituală. Ca atare, naţiunea devine un fenomen strict social, neavând nici atribuţii etnice şi nici rasiale. Statul român este un stat unitar naţional. În afara poporului român,

17 Zoltán Csaba Novák, Szocialista nemzet és kisebbség az RKP vezetőségének diskurzusában a ceausescui hatalomátvétel után [Naţiunea socialistă şi minoritatea în discursul conducerii PCR după preluarea puterii de către Ceauşescu], în vol. Történelmünk a Kárpát-medencében (1926–1956–2006) [Istoria noastră în Bazinul Carpatic], ed. Gyöngy Kovács Kiss, Kolozsvár, Komp-Press Kiadó, 2006, p.171.


196

în ţară mai trăiesc şi naţionalităţi conlocuitoare. Aceste grupuri nu formează entităţi separate, ci trăiesc împreună cu românii în diferite regiuni ale ţării. Prezenţa naţionalităţilor conlocuitoare nu schimbă caracterul naţional al statului român. Spre deosebire de naţiunea capitalistă, cea socialistă are o structură socială unitară, în care nu există clase sociale cu interese adverse. În socialism s-a format o nouă cultură socialistă şi omogenă care, împreună cu alte transformări, a eliberat energiile sociale reprimate de până acum”.18

În ceea ce priveşte relaţia dintre naţiunea română şi naţionalităţile conlocuitoare, principiul fundamental – deşi a recunoscut existenţa naţionalităţilor – a negat necesitatea drepturilor colective minoritare. Totodată, prin susţinerea teoriei continuităţii daco-romane, a plasat minorităţile naţionale în categoria „veneticilor”, a celor aşezaţi pe pământul românilor, care astfel putea fi în mod implicit interpretată ca fiind de categorie secundară.19 Referitor la relaţia dintre naţiunea majoritară şi minorităţile etnice, interpretarea conceptului de naţiune socialistă a apărut ca un element nou care, dincolo de negarea drepturilor colective, a servit la apropierea indispensabilă a popoarelor conlocuitoare din ţară, a oferit baza ideologică pentru omogenizarea socială, economică şi culturală a ţării; totodată, pe termen lung, aceasta putea să însemne pentru minorităţi şi omogenizare etnică.20 „Naţionalităţile au trecut prin schimbări sociale, economice şi culturale asemănătoare cu cele ale naţiunii române. Este important faptul că dezvoltarea naţiunii române şi cea a naţionalităţilor conlocuitoare are un fundament economic şi social comun. În plus, şi

18 Ibidem, p.172. 19 Idem. 20 Mai mulţi dintre politicienii care au luat cuvântul la dezbatere au menţionat asimilarea pe termen scurt sau mai lung a naţionalităţilor ca pe un fenomen inevitabil. Totodată, pentru preîntâmpinarea „neînţelegerilor”, în textele de propagandă nu promovau această expresie. Potrivit propunerilor vorbitorilor, fenomenul ar trebui descris utilizând alte formulări. Nici mai târziu, în documentele de partid date publicităţii, nu apare în scris expresia de asimilare. Ibidem, p.174–175.


197

viaţa culturală a românilor, şi cea a naţionalităţilor beneficiază de o bază comună, deoarece transmit aceleaşi ideologii. Într-o nouă etapă a dezvoltării socialiste, apropierea între români şi naţionalităţi va deveni şi mai profundă, se va naşte o cultură comună. Din acest punct de vedere este importantă dejucarea izolării naţionale”.21

Disputa care a avut loc în interiorul partidului atestă şi mai pregnant faptul că, pe termen lung, în procesul de formare a naţiunii socialiste nu erau recunoscute relaţiile strânse existente între minorităţi şi naţiunile-mamă; totodată, s-a luat în calcul şi asimilarea naţionalităţilor din ţară, realizată la diverse nivele, iar acest ultim fenomen s-a confundat cu noţiunea de integrare.22 Teoria naţiunii socialiste şi interpretarea acesteia au rămas mijloace importante de legitimare a regimului ceauşist.23 Începând cu anii ’70, deseori conceptele de omogenizare şi de naţiune socialistă erau deja utilizate împreună. „În ţara noastră, odată cu dispariţia deosebirilor dintre oraşe şi sate, cu încetarea exploatării omului de către om, în funcţie de progresul socialismului şi al dispariţiei tuturor diferenţelor între diverse categorii sociale, precum şi în măsura în care se vor consolida relaţiile dintre clasa muncitoare şi ţărănime, intelectualitate şi celelalte pături sociale, atunci se va realiza omogenizarea societăţii, iar naţiunea socialistă va progresa, ridicându-se la nivelele cele mai înalte. Înţelegerea şi stimularea conştientă a fenomenului constituie o parte indisociabilă a luptei conduse pentru înfăptuirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi a condiţiilor trecerii treptate la comunism. Doar având

21 Ibidem, p.173. 22 Idem. 23 I. Rădulescu, A nemzet fejlődése a szocializmusban [Evoluţia naţiunii în socialism], în vol. A Román Kommunista Párt politikájának időszerű problémái [Problemele actuale ale politicii Partidului Comunist Român], Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p.179–207; Tudor Bugnariu, A szocialista nemzet [Naţiunea socialistă], în Korunk, 1969, nr. 9, p.1323–1329.


198

această concepţie referitor la rolul naţiunii socialiste vom putea acţiona într-adevăr, în spiritul marxism-leninismului făuritor”.24

Politica ceauşistă includea voinţa consolidării eşalonului secund al partidului, dobândirea încrederii şi a devotamentului cadrelor din această linie, menţionarea simbolică a faptului că partidul are încredere în aceşti oameni, le încredinţează noi sarcini, îi mobilizează, în sfârşit, intră în contact fizic cu aceste persoane. În decursul anilor ’60, Ceauşescu a procedat în felul acesta şi cu activiştii din regiunile locuite de minorităţi. Aşadar, făcea parte din politica naţională ceauşiste şi faptul că, în data de 12–13 august 1965, conducerea supremă a PCR, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, a făcut o vizită în Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară (RMAM). Un moment important în cadrul vizitei din RMAM a fost prezentarea în public a noilor noţiuni discutate la cel de-al IX-lea Congres. Regiunea, având şi populaţie maghiară compactă (cu ceva peste 60% din populaţia totală), şi câteva mii de germani, a constituit locaţia ideală pentru propagarea schimbărilor ideologice şi a noilor directive referitor la problemele naţionalităţilor.25

În cadrul politicii ceauşiste, precum şi al politicii partidului faţă de naţionalităţi, mobilizarea, educaţia ateistă, atitudinea contra bisericii şi educaţia patriotică erau elemente cu o însemnătate deosebită chiar şi după 1965. Reeducarea din punct de vedere mental şi ideologic a întregii societăţi din România (iar în cadrul

24 A szocialista nemzet [Naţiunea socialistă], Bucureşti, Ed. Politică, 1972, p.77. 25 Membrii de seamă ai delegaţiei de partid erau Nicolae Ceauşescu, Mihály Gere, János Fazekas, Virgil Trofin, Emil Bodnăraş, Alexandru Drăghici. Delegaţia a ajuns în data de 12 august 1966 în satul Botorca, de lângă Târnăveni, unde a fost primită de către prim-secretarul RMAM, Nicolae Vereş, şi de către László Bránis, preşedintele Comitetului Executiv regional. Vizita a avut un program strict, a durat două zile şi s-a desfăşurat după un plan dinainte stabilit, în oraşele mai importante din regiune şi în câteva comune: Târnăveni, Iernut, Târgu Mureş, Reghin, Gheorgheni, Bălan, Miercurea Ciuc, Izvorul Mureşului, Sândominic şi Odorheiu Secuiesc. Cf. Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (infra ANIC), Comitetul Central al PCR [infra CC al PCR]. Cancelarie, dos. 104/1966, f.2–28.


199

acesteia şi cea a naţionalităţilor), precum şi omogenizarea socială au continuat şi pe mai departe. În vederea unei propagande eficiente, nu doar s-a permis, dar de multe ori chiar a fost recomandată utilizarea limbii materne. „În instituţiile şi fabricile unde există şi germani şi maghiari, educaţia UTC şi de partid trebuie să fie preluată de propagandiştii care cunosc limbile respective, astfel, participanţii la educaţie îşi pot rosti cuvântările în limbile lor materne. Până la 1 octombrie 1965, comitetele regionale, raionale şi orăşeneşti, organizaţiile de masă, cercurile de lectură, cele de activişti şi de propagandă să fie completate cu comuniştii proveniţi din rândurile naţionalităţilor conlocuitoare”.26

Din punctul de vedere a politicii faţă de minorităţi, comparativ cu ultimii ani ai regimului Dej, noua conducere de partid a manifestat un interes mai vizibil faţă de problema naţională. Este vorba despre posibilităţi care nu existau în ultimii ani al regimului Dej. În 1965, pe lângă CC al PCR a luat naştere o comisie care se ocupa cu problemele naţionalităţilor, din care făceau parte, printre alţii: András Sütő, Lajos Takács, Richard Winter. Comisia avea principala menire de a ajuta munca ideologică a partidului (propaganda anticlericală, difuzarea ideologiei de partid) în rândurile minorităţilor; totuşi, în aceste condiţii, reprezentanţii săi aveau posibilitatea de a ridica anumite probleme speciale ale comunităţilor respective: problema educaţiei, educaţia profesională, reacţiile exagerate ale autorităţilor la aşa-numitele „manifestări naţionaliste” ale diferiţilor indivizi aparţinători unei comunităţi minoritare. În 1966, pe baza sesizărilor comisiei, a fost verificată activitatea instituţiilor culturale şi de învăţământ din Cluj şi Târgu Mureş. Partidul întăreşte sistemul educaţional bilingv şi introducerea treptată a învăţământului (câteodată exclusiv) în limba română, dar recurge în paralel la anumite gesturi faţă de minorităţi, în acest caz faţă de comunitatea maghiară. Ministerul Educaţiei i-a permis

26 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 27/1965, f.25.


200

renumitului profesor Lajos Csőgör să continue predarea în limba maghiară. La Cluj a fost verificat sistemul de predare în două limbi.27 Totodată s-a continuat „îmbunătăţirea calităţii predării în limba română” prin aducerea a unor noi cadre şi a fost planificată desfiinţarea secţiei Istorie-literatură maghiară.28

3. 1968, anul deschiderii. De la întâlnirea cu intelectualii maghiari la înfiinţarea Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară

Procesele politice începute de la jumătatea anilor ’60 au fost reimpulsionate de evenimentele din 1968 din Cehoslovacia. Din cauza unor controverse apărute în urma discuţiilor pe marginea reformelor din Praga, precum şi a intervenţiei trupelor din ţările membre ale Pactului de la Varşovia, în vara anului 1968, conducerea partidului a avut o nevoie şi mai mare decât până atunci de susţinere necondiţionată din partea societăţii româneşti. Numărul întâlnirilor şi al dezbaterilor dintre conducătorii partidului şi diferitele grupuri de intelectuali, precum şi vizitele de lucru, care au avut loc în diversele judeţe ale ţării, au crescut vizibil.29 Această serie de mişcări tactice din partea conducerii partidului nu le-a ocolit nici pe cele mai importante grupări minoritare din România, maghiarii, respectiv germanii. Pentru recâştigarea încrederii acestora s-au întreprins mai multe acţiuni, printre care şi întâlnirea din 28 iunie 1968 dintre conducerea supremă a partidului şi elita intelectuală maghiară din România. Tot în acea lună a avut loc întâlnirea dintre intelectualii germani şi conducerea PCR. La iniţiativa conducerii superioare de

27 ANIC, CC al PCR. Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dos. 7/1966. f.1–3. 28 Idem. 29 Despre acest fenomen vezi: PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu (1965–1972). Ediţie de documente elaborată de Alina Pavelescu şi Laura Dumitrescu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2007.


201

partid şi după modelul întâlnirilor cu intelectualii organizate deja, a fost chemată la Bucureşti cea mai importantă parte a elitei maghiare şi germane din România.

La întâlnirea cu intelectualii maghiari au fost invitate peste 50 de persoane (scriitori, poeţi, redactori, artişti, cadre didactice). Teoretic, potrivit stării de spirit a vremii, exista această posibilitate; totuşi, intelectualii invitaţi au fost surprinşi, deoarece nu fuseseră anunţaţi decât cu câteva zile înaintea întâlnirii.30 Înţelegeri preliminare ori manevre tactice nu puteau avea loc (eventual discuţii scurte între câteva persoane), însă – după cum a reieşit şi din cele discutate la întâlnire – toată lumea era la curent cu problemele cele mai arzătoare ale maghiarilor din România.31 La consfătuirile organizate în clădirea sediului CC al PCR au fost prezente câteva personalităţi-cheie ale conducerii de partid (Nicolae Ceauşescu, Paul Niculescu Mizil, Leonte Răutu, Mihály Gere, János Fazekas) şi elita intelectuală reprezentativă a maghiarilor, respectiv a germanilor din România: Géza Domokos, János Szász, Pál Bodor, Ernő Gáll, János Demeter, Lajos Jordáky, Lajos Kántor, István Nagy, Gyula Csehi, Sándor Fodor, Sándor Kányádi, Elemér Jancsó, Győző Hajdu, Zsolt Gálfalvi, András Sütő, Ernő Sisak; iar din partea germanilor: Anton Breitenhofer, Paul Schuster, Carol Göllner, Carl Saal, Hans Schuschning, Ewald Zweier, Norbert Petri, Paul Schuller, Eisenburger Eduard etc. La discuţiile cu intelectualii maghiari au luat cuvântul 26 de persoane, iar în cazul germanilor, 15 intelectuali. Teoretic, orice invitat putea să ia cuvântul şi nici durata cuvântărilor nu era strict limitată, doar „pe urmă, cum trecea timpul, ne cereau să vorbim, pe

30 Minorităţi etnoculturale. Mărturii Documentare. Maghiarii din România 1956–1968, ed. Andrea Andreescu, Andrea Varga, Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse Pentru Diversitate Etnoculturală, 2003, p.912. 31 În memoriile sale, Géza Domokos afirmă că în seara dinaintea întâlnirii l-a vizitat pe Pál Bodor şi, împreună cu Gyula Szabó, au redactat acolo discursurile pentru a doua zi. Cf. Éva Bányai, Sikertörténetek kudarcokkal [Povestiri de succes soldate cu eşecuri], Kolozsvár, Komp-Press Korunk Baráti Társaság, 2006, p.140.


202

cât posibil, mai pe scurt”.32 Aşa cum am amintit deja, nu au avut loc înţelegeri preliminarea sau manevre tactice, dar în urma discuţiilor s-a conturat problematica ce necesita– potrivit părerii elitei maghiare – o rezolvare urgentă.

Problemele ridicate în cazul a celor două întâlniri pot fi grupate în mai multe categorii: probleme juridice şi social-politice, probleme legate de cultură (presă, televiziune, editoriale, Uniunea Scriitorilor), probleme privind învăţământul. În ceea ce priveşte problemele juridice, accentul s-a pus pe rezolvarea statutului juridic al minorităţilor şi asupra prezenţei lor în diferitele organisme de stat şi de partid. Mai mulţi vorbitori (Ernő Gáll, János Demeter) au scos în evidenţă necesitatea unui statut al minorităţilor, care ar putea soluţiona problema drepturilor colective specifice ale celor interesaţi.33 Totodată, cei care au luat cuvântul pe marginea acestei probleme au propus şi înfiinţarea unui organism de stat, care ar coordona viaţa culturală a minorităţilor. Vorbitorii au cerut, între altele, să fie numite cadre maghiare şi germane în diferite comisii de stat. Vorbitorii germani au subliniat faptul că în judeţul Timiş şi în municipiul Timişoara nu mai există niciun vicepreşedinte în consiliul judeţean ori în cel municipal. La discuţiile pe teme juridice s-a pus pe tapet şi reabilitarea intelectualilor maghiari condamnaţi în anii ’50 pe baza unor acuzaţii false legate de trădare faţă de patrie şi naţiune.34 S-a discutat şi problema inscripţiilor bilingve îndepărtate

32 Interviu cu Zsolt Gálfalvi. Interviul se află în posesia autorului. 33 Problema unui statut care ar stabiliza situaţia juridică a maghiarilor din România fusese discutată deja şi în perioada de la finele celei de-a doua conflagraţii mondiale. România, aflată înaintea tratativelor de pace, a elaborat la 6 februarie 1945 aşa-numitul Statut al Minorităţilor, care a stabilit egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, de limbă sau de naţionalitate, iar în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne a garantat şi drepturile colective ale maghiarilor din Transilvania. Regimul cu caracter de clasă creat de PCR şi ajuns la putere în 1947 nu a mai recunoscut drepturile colective ale naţionalităţilor. 34 Majoritatea celor condamnaţi atunci au fost eliberaţi în 1963 şi 1964. Revenirea lor la vechile locuri de muncă sau obţinerea unora noi a fost îngreunată însă, în nenumărate cazuri, de organele de partid locale sau centrale. Remedierea acestor probleme a fost solicitată conducerii partidului de către intelectualii maghiari.


203

în anii ’60, a schimbării numelor unor străzi, precum şi a utilizării în administraţie a limbilor materne ale minoritarilor.35

Din cea de-a doua categorie de probleme au făcut parte cele din domeniul învăţământului. Cea mai accentuată problemă a fost cea a situaţiei învăţământului în limba maternă. Majoritatea vorbitorilor au considerat reproşabil faptul că învăţământul în limba maternă din şcolile profesionale a dispărut aproape în întregime şi erau nemulţumiţi din cauza obstacolelor existente în ceea ce priveşte educaţia în limbă maternă la nivelul învăţământului preuniversitar şi universitar: tergiversarea înfiinţării claselor cu predare în limba maghiară, dispoziţiile discriminante aplicate elevilor maghiari cu ocazia examenelor de admitere la facultate, lipsa manualelor redactate pentru elevii minoritari, problema predării în limba minorităţilor a istoriei şi a geografiei României, încurcăturile semnalate cu ocazia repartiţiei absolvenţilor de facultate.36

Paleta cerinţelor şi a insatisfacţiilor de natură culturală era la fel de diversă. Discuţiile se purtau pe marginea unor probleme variate, mergând de la susţinerea grupurilor de artişti amatori şi păstrarea tradiţiilor şi până la lipsurile din viaţa teatrală. S-a discutat relativ mult şi despre relaţia dintre naţionalităţi şi mass-media românească. Intuind posibilităţile existente, intelectualii care au luat cuvântul au cerut noi reviste în limbile maghiară şi germană, precum şi o îmbunătăţire cantitativă şi calitativă a organelor de presă. A fost propusă lărgirea spaţiului destinat emisiunilor de radio în limba maghiară la Cluj şi Târgu Mureş, precum şi acoperirea cu emisiuni de radio în limba germană a unor zone în care staţia de la Timişoara nu poate fi recepţionată şi înfiinţarea unei emisiuni de televiziune în limba maghiară şi germană. Totodată, a fost amintită şi problema

35 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 47/1968. f.36–38. 36 După interpretarea la nivel local a evenimentelor din 1956, s-a pus din nou problema aşa-numitului „separatism maghiar”. Sub pretextul fenomenului de izolare a studenţilor, a medicilor, a specialiştilor maghiari, absolvenţii de facultate din rândul minorităţilor erau trimişi în zone îndepărtate de locul lor natal, care aveau o populaţie majoritar românească.


204

editării de carte în limbile minorităţilor naţionale, cerându-se creşterea numărului publicaţiilor şi o editură separată pentru minorităţi. Deoarece reprezenta un segment important al vieţii culturale, s-a ridicat problema rolului şi a poziţiilor ocupate de minoritari în viaţa ştiinţifică românească, care – după părerea majorităţii vorbitorilor – nu reflecta proporţia minorităţilor naţionale şi nici cantitatea şi calitatea activităţii acestora în cadrul ştiinţei şi a vieţii culturale.

În mai multe cazuri, repercusiunile evenimentelor din Ungaria, care au avut loc în 1956, au contribuit la evaluări greşite din partea statului român în ceea ce priveşte integrarea socială a maghiarilor din România, calculată sau corespunzătoare realităţii. La fel ca în 1944–1945, această problemă a fost considerată o chestiune legată de siguranţa statului.37 Vorbitorii care au menţionat lipsurile mass-mediei româneşti şi a informărilor de masă referitoare la ştirile despre maghiari şi – în general – despre naţionalităţi, au putut spera la o schimbare pozitivă în ceea ce priveşte imaginea maghiarilor în societatea românească. Ca o problemă specială a comunităţii germane din ţară, a fost discutată revizuirea listelor cu bătrânii germani de la sate care au fost expropriaţi şi nu au susţinători şi recunoaşterea anilor petrecuţi în taberele de muncă din URSS ca şi perioadă petrecută în câmpul muncii. Tot o problemă specială a germanilor a fost şi dorinţa ca autorităţile să-i ajute pe bătrânii din ţară să ţină legătura cu copiii şi membrii de familie plecaţi în RFG.38

Cu toate că întâlnirea din 1968 dintre conducerea partidului şi elita maghiară şi cea germană din România nu putea fi socotită un fenomen unic, este totuşi considerată un moment deosebit de important al politicii PCR referitoare la naţionalităţile conlocuitoare. După 1948, partidul practic a afirmat că problema minoritară este

37 Mai pe larg vezi: Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959) [Revoluţia din 1956 şi maghiarii din România (1956–1959)], ed. Stefano Bottoni, Márton László, Réka László, Klára Lázok, Csaba Zoltán Novák, Csíkszereda, Pro-Print, 2006. 38 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 47/1968. f.53.


205

rezolvată, iar situaţia minorităţilor nu reprezintă o problemă unică şi nici drepturile oferite de constituţia socialistă nu justifică cerinţe legate de drepturile colective. În fapt, în sânul partidului, care domina toate aspectele vieţii sociale, până în anul 1968 nu a mai avut loc vreo consfătuire de asemenea anvergură în cazul unor probleme ale minorităţilor, ori ale altor grupări religioase, sociale etc. Nici în 1952, la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare atât de populare în rândul maghiarilor ardeleni şi mai cu seamă în mijlocul secuilor, nu a avut loc niciun fel de coordonare a acţiunilor comunităţii interesate în această problemă, nici măcar a grupurilor elitiste competente; la fel, nici în 1960, la desfiinţarea parţială a regiunii. Fără doar şi poate, această întâlnire şi consfătuirile ce au urmat au fost datorate iniţiativei şi deschiderii parţiale din partea lui Ceauşescu. Din memorii şi luările de cuvânt reiese faptul că majoritatea vorbitorilor credeau că a sosit momentul pentru a aduce – în sfârşit – la cunoştinţa conducerii partidului toate acele fenomene şi întâmplări care, după părerea lor, trebuiau privite ca nemulţumiri din partea maghiarilor din România.

O particularitate interesantă a cuvântărilor de la această întâlnire este acea diplomaţie tactică cu care vorbitorii au prezentat câteva probleme. Atribuirea responsabilităţii „sabotajelor” unor activişti de partid din cel de-al doilea eşalon şi îndepărtarea lor în perioada lui Gheorghiu-Dej i-au oferit lui Ceauşescu şi conducerii partidului posibilitatea de-a aşeza pe baze noi politica minoritară şi problemele de legitimare rezultate de aici. O altă particularitate a consfătuirilor şi a temelor discutate era faptul că s-au ridicat probleme de natură economică, fără a fi aduse argumente în acest sens. Însă în luna ianuarie a aceluiaşi an, când reforma administrativ-teritorială a generat discuţii în interiorul partidului, a fost recunoscut faptul că Ţinutul Secuiesc, locuit în mare majoritate de maghiari, este rămas în urmă din punct de vedere economic. Este adevărat şi faptul că intelectualii cu activitate culturală, dincolo de


206

propriile lor experienţe, nu puteau deţine informaţii, statistici şi situaţii economice exacte la care s-ar fi putut referi.

La întâlnirile amintite, care au durat mai multe ore, conducerea partidului a întocmit o agendă a problemelor în care au fost însumate toate problemele ridicate, observaţiile, precum şi răspunsurile date. Consultând agenda, reies problemele la care partidul a reacţionat imediat, punctele cele mai sensibile pentru conducerea de partid, domeniile în care se puteau aştepta compromisuri şi solicitările imediat refuzate de către aceasta. Reiese clar respingerea imediată a oricărei cereri referitoare la situaţia juridică a naţionalităţilor. Folosindu-se de această posibilitate, intelectualii maghiari şi germani (dar mai ales maghiarii) au încercat să schimbe situaţia existentă din 1948, solicitând un nou statut juridic al naţionalităţilor din ţară. Au cerut un statut şi, pe baza acestuia, o reprezentanţă la nivel instituţional, bine definită, precizată şi eficientă. Conducerea partidului însă a refuzat din start orice apel care ar fi dus la recunoaşterea drepturilor colective. În schimb, s-au promis doar schimbări de natură administrativă, numirea în posturile unor organe de stat a câtorva persoane de origine maghiară sau germană, ceea ce adesea se realiza acordând doar aşa-numite competenţe consultative.

Succesul ori insuccesul consfătuirii trebuie analizat din perspectiva contextului politico-istoric. Dintre revendicările şi cerinţele discutate, foarte puţine s-au pus într-adevăr în practică, iar câteva s-au realizat doar parţial. Nici acum n-au fost recunoscute de către conducerea partidului drepturile colective ale minorităţilor naţionale (şi nici ale altor comunităţi); din acest motiv se considera inoportună elaborarea unui statut. Exceptând câteva clase cu predare în limba maghiară şi germană, nici învăţământul din şcolile profesionale nu s-a schimbat. În general, modificările propuse privind utilizarea limbii materne, denumirea străzilor, ori cazul inscripţiilor bilingve se pierdeau în labirintul birocraţiei provinciale de partid şi de stat. Istoria şi geografia României nu au fost predate nici de acum


207

înainte în limbile naţionalităţilor şi nu au fost elaborate nici manuale speciale de limba şi literatura română pentru elevii din rândul minorităţilor naţionale. Apoi, începând cu a doua jumătate a anilor 1970, au dispărut treptat şi lucrurile parţial câştigate. Totuşi se poate afirma că, atunci şi acolo, consfătuirile respective au adus şi câteva beneficii. Conducerea partidului a fost confruntată din nou cu cea mai urgentă problemă a germanilor şi a maghiarilor din România, cea culturală. Elitele minoritare din România au avut ocazia să prezinte aceste chestiuni şi în faţa unei autorităţi oficiale. În perioada de după consfătuiri au fost înfiinţate Editura Kriterion, care edita cărţi în nouă limbi, şi un cotidian cultural şi din domeniul vieţii publice, A Hét, tot atunci începându-şi activitatea emisiunile în limbile maghiară şi germană de la postul de televiziune română. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, în cele două judeţe înfiinţate în 1968, precum şi în altele, a existat posibilitatea de-a cultiva la nivel local cultura maghiară şi germană şi de-a construi câteva statui, monumente ori case memoriale cu conotaţii maghiare sau germane.

În perioada 1965–1968, Ceauşescu a reuşit să câştige de partea sa un important segment al elitei maghiare şi germane din Ardeal. Prin „maleabilitatea” dovedită în timpul înfiinţării judeţelor, prin dialogul purtat cu intelectualii şi, nu în ultimul rând, prin interesul (intenţionat exagerat) manifestat cu ocazia discuţiilor şi vizitelor, Ceauşescu a dobândit o simpatie care nu putea fi trecută cu vederea. Cadrele alese ca membri în Comitetul Central ori alte instituţii de stat sau de partid, activiştii de partid de origine maghiară şi germană rămaşi în posturi sau numiţi cu ocazia reformei administrativ-teritoriale, intelectualii care au luat cuvântul şi au fost ascultaţi la dezbateri erau îndatoraţi conducerii partidului sub mai multe aspecte. Cei mai sceptici însă mai puteau spera şi se puteau încrede în faptul că schimbările vor fi nu doar vizibile, ci şi bogate în conţinut.


208

La câteva zile după adunarea populară care a condamnat intervenţia trupelor din ţările membre ale Pactului de la Varşovia,39 Ceauşescu se afla deja în judeţul Braşov şi judeţele secuieşti. La 26 august, ajuns pe culmile popularităţii sale, vizitează Braşovul, iar mai apoi cele două „judeţe secuieşti” nou-formate, Covasna şi Harghita.40 Conducerea celor două judeţe se simţea datoare faţă de reprezentanţii conducerii partidului, dar şi majoritatea populaţiei se raporta pozitiv şi cu speranţă vis-a-vis de cele întâmplate în perioada care a trecut. În cuvântările sale, Ceauşescu a recunoscut faptul că Ţinutul Secuiesc a rămas în urmă şi promitea investiţii considerabile. „Aşezările locuite de secui sunt la fel de rămase în urmă din punct de vedere economic, ca şi celelalte regiuni ale României. În anii socialismului am înregistrat succese, să fim sinceri însă, doar acest lucru nu ajunge. În următorul cincinal, în Secuime – în oraşul şi judeţul dumneavoastră –, vom înfiinţa zece noi uzine. Directivele corecte şi juste ale politicii noastre de industrializare în ceea ce priveşte naţionalităţile sunt cel mai bine reflectate de înfăptuirea industrializării din ţinuturile secuieşti” – a afirmat Ceauşescu la Miercurea Ciuc.41 Promisiunile spectaculoase au fost completate şi de gesturi simbolice, care în existenţa minoritară pot avea o importanţă deosebită. În timpul vizitei exista posibilitatea de-a lua cuvântul şi în limba maghiară, iar la sfârşitul discursurilor sale

39 Conducerea partidului din România, pe lângă faptul că – în realitate – nu era de acord cu liberalizarea de tip Dubcek şi nu aplica această strategie în propria ţară, a refuzat să participe la intervenţia din Cehoslovacia a ţărilor Pactului de la Varşovia, chiar mai mult decât atât, a şi condamnat-o. Ceauşescu, aflat pe culmile puterii şi ale popularităţii sale, a condamnat intervenţia armată din Cehoslovacia în cadrul unei adunări populare din 21 august 1968. Acest pas al conducerii de partid, de altfel neostaliniste, este calificat în literatura de specialitate ca un beneficiu al liniei politice separate. 40 Ceauşescu a promis aceste vizite celor în cauză încă din timpul pregătirilor înfiinţării judeţelor, de pildă membrilor delegaţiei din Miercurea Ciuc, care au plecat pentru dezbateri la Bucureşti în februarie 1968. A fost considerat un gest important şi faptul că membrii conducerii partidului, au vizitat, în afara celor două capitale de judeţ, şi oraşul Odorheiu Secuiesc, cel care a pierdut lupta pentru titlul de reşedinţă a judeţului Harghita. În prealabil, oraşul a primit şi rangul mult dorit de municipiu. 41 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 136/1968, f.39.


209

Ceauşescu a salutat şi în limba maghiară partidul şi cele două judeţe. „Trăiască Harghita, trăiască Partidul Comunist Român!” a spus, de pildă, la Miercurea Ciuc.42

Elita maghiară şi populaţia celor două judeţe i-au asigurat pe liderii de partid de încrederea şi susţinerea lor. Cei care au luat cuvântul (Károly Király, Anna Dukász, Árpád Tankó, László Bránis, Lajos Szávuly etc.) au răspuns pozitiv la aşteptările partidului: în cuvântările rostite şi-au subliniat loialitatea, au condamnat intervenţia trupelor armate ale ţărilor Pactului de la Varşovia şi au subliniat patriotismul colectiv, una dintre doctrinele de bază ale naţiunii socialiste. „Iată cum este partidul nostru! Tocmai de aceea, de aici din Odorhei, din acest oraş strămoşesc şi străvechi, afirm cu cea mai mare hotărâre că nu suntem de acord cu jurnaliştii din Ungaria, Budapesta sau din alte ţări, care acuză partidul nostru de naţionalism” – a subliniat la Odorheiu Secuiesc János Fazekas.43 În fapt, prin invocarea fraternităţii, a destinului şi a structurii sufleteşti comune, conducerea partidului a obligat elita maghiară locală la recunoaşterea apartenenţei la naţiunea socialistă română şi la populaţia României, ceea ce – în mod implicit – presupunea legături şi mai slabe cu naţiunea-mamă. De asemenea, tot ca un act de integrare al elitei maghiare faţă de politica partidului poate fi interpretat şi acel apel în care renumiţi intelectuali maghiari din Cluj declară la modul deschis că sunt de acord cu politica externă a lui Ceauşescu. Într-o declaraţie semnată, printre alţii, şi de Edgár Balogh, Sándor Huszár, Lajos Létay, Aladár Lászlóffy, István Szilágyi, intelectualii i-au asigurat pe cei de la conducerea partidului de susţinerea lor, condamnând ocuparea Cehoslovaciei şi exprimându-şi nădejdea că problemele naţionalităţilor vor fi rezolvate pe baza directivelor susţinute acum şi de ei.44

42 Ibidem. 43 Idem. f.48. 44 Előre, 3 septembrie 1968.


210

Până la sfârşitul anului 1968 a avut loc o nouă etapă a transformărilor politice şi sociale iniţiate de Ceauşescu. În această atmosferă exaltată de politică externă şi internă, pentru a putea păstra efectul mobilizării maselor, conducerea PCR a înfiinţat o nouă organizaţie, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Procesul înfiinţării, statutul, precum şi scopul organizaţiei au fost dezbătute la şedinţa plenară a CC al PCR din 24–25 octombrie 1968.45 În cuvântul de deschidere, Ceauşescu a propus denumirea de Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS) şi a formulat obiectivele legate de înfiinţarea organizaţiei: „În perioada alegerilor deputaţilor n-a existat un organism politic permanent care să asigure, la nivelul ţării şi sub conducerea partidului, coordonarea organizaţiilor locale. Acest lucru ar fi garantat prilejul unui schimb de păreri multilaterale dintre reprezentanţii organizaţiilor respective şi ar fi înlesnit cooptarea maselor largi în dezbaterea problemelor legate de progresul ţării. Tocmai din acest motiv, în concordanţă cu cerinţele de îmbunătăţire a relaţiilor sociale şi a participării membrilor societăţii la viaţa economică, politică, şi de stat, precum şi potrivit indicaţiilor celui de-al IX-lea Congres şi ale Conferinţei Naţionale, CE propune constituirea unui organ politic permanent”.46 Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste a fost constituit după modelul organizaţiilor de masă obişnuite în cazul dictaturilor, adică a cuprins societatea românească de atunci în toate domeniile şi la toate nivelurile. În ceea ce priveşte structura organizaţională a acestei structuri, nivelul superior era reprezentat de Consiliul Central, urmat apoi de consiliile municipale, orăşeneşti şi comunale.47

Având în vedere mobilizarea socialistă, la aceeaşi şedinţă plenară, conducerea partidului a decis înfiinţarea unor organizaţii identice şi pentru minorităţile naţionale, care să funcţioneze după

45 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1968. 46 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1968, f.47–56. 47 În anii dictaturii regale, Frontul Renaşterii Naţionale.


211

modelului FDUS, ca parte componentă a acestuia. Ca denumire a fost specificată: Consiliul Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară, Germană, Sârbă şi Ucraineană. Propunerea lui Lajos Takács, de a numi noile organisme, pur şi simplu, Consiliul Naţionalităţii Maghiare sau Germane, a fost respinsă de conducerea partidului. Probabil cea din urmă denumire era considerată prea „naţională” de către conducerea partidului şi nu ar fi subliniat îndeajuns faptul că aceste organizaţii au fost înfiinţate în special pentru „muncitorii din rândul naţionalităţilor”, iar în viitor va trebui să funcţioneze ca atare şi nu sub forma unor organisme de sine stătătoare care apără interesele naţionale minoritare. În discursul său de încheiere, Ceauşescu a abordat cu răbdare propunerea lui Takács, precizând însă că aceasta trebuie retrasă. În schimb, Maurer a pus capăt problemei într-o manieră foarte hotărâtă.48

Consiliile oamenilor muncii ale naţionalităţilor n-au fost create pentru a pune în practică drepturile colective ale minorităţilor din România, ci pentru a transmite politica partidului spre naţionalitatea respectivă. „Una dintre sarcinile principale ale consiliilor va fi contribuţia la activitatea de educaţie politică, întreprinsă de către partid şi organizaţii comunitare în vederea realizării patriotismului socialist şi a internaţionalităţii socialiste, a angajării pentru noul nostru regim, a patriei comune, a dezvoltării eticii comuniste la nivel înalt şi împotriva oricăror concepţii sau manifestări învechite şi naţionaliste, pentru ridicarea continuă a conştiinţei socialiste a maselor”.49

48 „Ceauşescu: Au existat câteva obiecţii în ceea ce priveşte denumirea consiliilor naţionalităţilor, şi anume ca acestea să se numească, simplu, consilii ale naţionalităţilor maghiare sau germane. Noi credem că este mai bine să rămânem la denumirea propusă iniţial, la consiliul muncitorilor de naţionalitate maghiară şi germană, rugându-l pe tovarăşul Takács – cred că propunerea a fost făcută de el – să renunţe la această recomandare. Lajos Takács: Eu am propus doar să ne gândim la acest lucru. I. Gh. Maurer: Să ne gândim? Renunţăm.” ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1968, f.135.

49 Ibidem, f.147–56.


212

Totodată, în numele separării lingvistice adoptate şi în cazul definiţiei naţiunii socialiste, în afara rolului de integrator, consiliile puteau să contribuie, în principiu, la „impulsionarea creaţiilor ştiinţifice, artistice şi literare în limba naţionalităţilor conlocuitoare, formând o unitate strânsă cu dezvoltarea creaţiilor poporului român şi cu progresul spiritual socialist al întregii ţări”.50 Tot speranţa de-a rezolva – la un oarecare nivel – problemele minoritare specifice a fost sădit şi de expunerea conform căreia COMNM şi COMNG vor putea avea un rol în ceea ce priveşte „evaluarea acestor comunităţi şi a problemelor specifice ale locuitorilor de aici, pentru a găsi cele mai bune soluţii, în acord cu interesele generale ale societăţii socialiste şi ale cetăţenilor din rândul naţionalităţilor”.51

După cum am mai menţionat, consiliile au fost organizate ca parte componentă şi pe baza structurii Frontului Unităţii Socialiste. Sediul consiliului era la Bucureşti, iar membrii acestuia au fost desemnaţi de consiliile judeţene ale muncitorilor de naţionalitate maghiară, sârbă sau germană.52 Atât consiliul german, cât şi cel maghiar deţineau câte un birou executiv ales, care avea obligaţia principală de-a organiza activităţile de zi cu zi. În judeţele unde existau într-un număr mai mare locuitori maghiari, germani sau de altă naţionalitate au fost înfiinţate consiliile judeţene. Membrii acestora erau desemnaţi de reprezentanţii muncitorilor minorităţii respective. În fruntea consiliilor judeţene ale naţionalităţilor conlocuitoare au fost aleşi un preşedinte şi 2–3 vice-preşedinţi. Consiliile mai aveau şi câte un secretar. În cazul consiliilor, starea de relativă lipsă de încordare reiese însă şi din faptul că angajaţii

50 Idem. 51 Idem. 52 Atât la nivelul central, cât şi la cel local, CMNM şi CMNG au fost conduse de organele de partid competente, care au decis fără drept de apel asupra persoanelor propuse şi alese în consiliile respective.


213

acestora „lucrau pe baza principiului muncii prestate în favoarea comunităţii şi nu puteau avea angajaţi retribuiţi”.53

Înfiinţarea organizaţiei naţionale a COMNM a avut loc la Bucureşti, în data de 15 noiembrie 1968. Preşedintele Biroului Politic central al organizaţiei a devenit academicianul István Pétrefi. Funcţiile de vicepreşedinte au fost ocupate de Lajos Takács, Károly Király, József Méliusz şi Tibor Maros. Membrii biroului au fost: László Bányai, János Demeter, Anna Dukász, Zoltán Kovács, Sándor Egry, Magdolna Fábián, Mihály B. Kovács, Julianna Márton, Sándor Nagy, András Sütő, József Valter şi Dezső Szilágyi.54 În 1971, acest organ central a fost completat cu alţi 24 de membri noi. Organizaţia centrală a CONMG a fost aleasă tot în data de 15 noiembrie 1968 la Bucureşti. Conducătorii propuşi de organele de partid şi aleşi formal erau: preşedintele Eisenbürger Eduard, cu vicepreşedinţii Lamoth Peter, Breitenhofer Anton, Vinter Richard şi Schuster Paul şi secretarul Militz Adalbert.55

Organizarea consiliilor judeţene a avut loc tot în noiembrie. Vineri, 8 noiembrie, s-au ţinut adunările constitutive în judeţele Bihor, Bistriţa, Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Mureş, Satu Mare, Sălaj, Sibiu şi Timiş. Înfiinţarea organizaţiilor judeţene s-a petrecut în prezenţa delegaţilor minorităţii respective, veniţi din localităţile judeţului respectiv. În toate cazurile, conducerea locală de partid a fost prezentă la adunările generale constitutive. Alături de elitele intelectuale locale – profesori, scriitori – în consiliile judeţene erau aleşi şi membri care deţineau funcţii economice (din uzine şi fabrici) şi, evident, nu puteau lipsi nici muncitorii.56 În date de 8

53 Vörös Zászló, 1968, nr. 255. 54 Vörös Zászló, 1968, nr. 273. 55 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 186/1968. f.4. 56 Vörös Zászló, 1968, nr. 26. CMNM din judeţul Mureş a fost înfiinţat în următoarea formulă: preşedinte, profesorul universitar Andrasofszky Tibor, membrii consiliului de conducere, Géza Fodor, din partea consiliului popular judeţean, Zsolt Gálfalvi, director de teatru, Márton Szöllősi, muncitor la căile ferate, iar ca secretar, Görgy Parajdi, activist. La conducerea consiliului au luat parte încă 42 de membri. Totodată, organizaţia din judeţul Mureş a trimis 18 membri în consiliul naţional al CMNM.


214

noiembrie au fost înfiinţate 24 de consilii, dintre care 13 pentru maghiari, şapte pentru germani şi două pentru populaţia ucraineană. În 9 noiembrie, după un raport al partidului, urma să se înfiinţeze încă două consilii pentru maghiari şi două pentru germani.57 Pentru populaţia maghiară au fost înfiinţate consilii în judeţele: Harghita, Covasna, Mureş, Cluj, Bihor, Satu Mare, Maramureş, Arad, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Hunedoara, Sălaj, Sibiu, pentru germani, în judeţele: Sibiu, Braşov, Timiş, Mureş, Hunedoara, Bistriţa-Năsăud, Arad, pentru sârbi în judeţele Timiş şi Caraş-Severin, iar pentru ucraineni în judeţul Maramureş.58

4. Edificările instituţionale şi primii ani de funcţionare a consiliilor

Deschiderea înspre minorităţile naţionale, atingându-şi apogeul în 1968, şi-a făcut simţită prezenţa până la începutul anilor 1970. Potrivit analizei evenimentelor din epocă, în mai multe domenii, drepturile naţionalităţilor au prezentat în continuare lipsuri, dar au existat şi schimbări pozitive, iar acestea – în cazul minorităţilor şi, nu în ultimul rând, în cazul unei părţi importante a elitei acestora – au contribuit în mare măsură la sporirea unui sentiment de confort. Analizând procesele-verbale de la şedinţele CC al PCR, poate fi observat faptul că politica naţionalităţilor era un subiect deseori prezentat, constituind un important aspect al agendei de lucru cu problemele de actualitate. În cadrul dării de seamă rostite la şedinţa plenară COMNM din 1971 au fost însumate toate evenimentele care au avut loc în cei trei ani de la înfiinţarea organizaţiei. Pe lângă evidenţierea aspectelor negative încă existente şi nerezolvate, precum şi formularea unor discursuri laudative la

57 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 70/1978. f.5. 58 Idem.


215

adresa partidului – conform practicii oficiale uzuale – au fost prezentate şi rezultatele corespunzătoare realităţii.

Făcând o comparaţie cu perioada dinainte de 1968, au fost înregistrate schimbări, în primul rând, în domeniul vieţii culturale. După înfiinţarea judeţelor, partidul a făcut concesii şi în ceea ce priveşte presa maghiară. În judeţele Covasna şi Harghita au apărut două organe de presă judeţene în limba maghiară, la Miercurea Ciuc – Hargita [Harghita], iar la Sfântu Gheorghe – Megyei Tükör [Oglinda judeţului].59 La Előre [Înainte], organul de presă oficial al partidului, au fost sporite numărul de pagini, dar şi cel de exemplare, de la 110 000 la 115 000.60 După înfiinţarea judeţelor, în toate aceste formaţiuni administrativ-teritoriale locuite şi de maghiari a existat presă de limbă maghiară (săptămânale sau cotidiene).61

Cel mai important succes din această perioadă a fost îndeplinirea unora dintre cerinţele lansate cu ocazia întâlnirii cu intelectualii din 1968. Una dintre problemele actuale era lansarea emisiunilor de televiziune în limba maghiară. În vara anului 1968 au început pregătirile. La 21 noiembrie 1969, în ziarul Előre, Miklós Dános informa cu bucurie publicul asupra faptului că „Acum se fac ultimele retuşuri. Prima emisiune a televiziunii în limba maghiară de la Bucureşti a fost realizată în cea mai mare parte ... Aşadar va începe să funcţioneze şi acest for minoritar al nostru”.62 Prima emisiune a fost transmisă duminica, în data de 23 noiembrie. În scurt timp, emisiunea în limba maghiară – difuzată de două ori pe săptămână, timp de o oră, respectiv o jumătate de oră – a înregistrat un succes deosebit şi a devenit foarte populară. Din 1970, în fruntea redacţiei emisiunii în limba maghiară a stat Pál Bodor. La sfârşitul anilor ’60, cel mai important succes al politicii naţionalităţilor era însă faptul că

59 Gusztáv Herédi, Új megyék, új lapok [Noi judeţe, noi organe de presă], în Korunk, 1968, nr. 6, p.856–860. 60 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 17/1968, f.100–103. 61 Ibidem, f.107. 62 Előre, nr. 6859, noiembrie 1969.


216

la Bucureşti a fost înfiinţată Editura Kriterion. În fruntea editurii, care avea filială şi la Cluj, a fost numit Géza Domokos. În perioada de început, Kriterion-ul a publicat cărţi pentru minorităţile naţionale în nouă limbi.63 În sfârşit, la 23 octombrie 1970 a apărut în limba maghiară mult solicitatul săptămânal socio-politic şi cultural al Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă, A Hét. Redactor-şef al revistei a devenit Sándor Huszár, iar adjunctul acestuia era Zsolt Gálfalvi.64 În această perioadă a avut loc şi reînfiinţarea Casei Petőfi din Bucureşti, care a jucat un rol important în viaţa socială şi culturală a maghiarilor din capitală.65

Politica de cadre asociată cu consolidarea puterii ceauşiste şi-a făcut simţită prezenţa şi în ceea ce priveşte politica partidului faţă de maghiari. Odată cu înfiinţarea judeţelor şi a noilor instituţii, în rândul personalului de naţionalitate maghiară, dar şi în mijlocul intelectualilor maghiari s-au observat mişcări de cadre de mari proporţii la toate nivelurile. De asemenea, în noile judeţe şi în instituţii ale acestora din Secuime au căpătat poziţii mai multe cadre şi intelectuali maghiari. Toate acestea sunt valabile şi pentru instituţiile de stat şi cele culturale din Bucureşti, consolidate sau nou înfiinţate. De pildă, Comisia de Stat pentru Cultură şi Arte a avut şi membri de naţionalitate maghiară, precum: József Bene, András Csíky, Győző Hajdu, Imre Horváth, actorul György Kovács, Lajos Létay, András Sütő, Zoltán Székely. În biroul executiv a fost ales şi Géza Domokos.

După desfiinţarea sistemului instituţional economic independent ale minorităţilor din România şi reorganizarea vieţii economice conform modelului socialist şi centralizat, dezvoltarea economică a regiunilor locuite şi de minoritari a devenit o problemă

63 Idem. 64 Mai pe larg vezi: Éva Bányai, Egy kudarcos sikertörténet. A Hét születésének körülményei [O povestire de succes cu eşecuri. Împrejurările înfiinţării revistei A Hét], în Korunk, 2003, nr.8. 65 Idem.


217

importantă. Acest lucru s-a impus la modul cel mai acut în cazul ţinutului secuiesc, nedezvoltat din punct de vedere economic şi cu o masă compactă de populaţie de etnie maghiară. Înfiinţarea RAM şi scurta existenţă a acesteia din anii ’50 ar fi putut constitui o soluţie în ceea ce priveşte fenomenele economice cu probleme din regiune: nivelul de trai scăzut, lipsa relativă a urbanizării, o migraţiune suplimentară a populaţiei. Pe termen scurt, existenţa RAM nu a reuşit să rezolve problemele economice ale regiunii, deoarece aceasta nu a mai putut face parte din grupa regiunilor alese de strategia economică naţională.66 Această problemă s-a pus din nou pe tapet în perioada deschiderii lui Ceauşescu faţă de minoritatea maghiară şi în cea a dezbaterilor dinaintea înfiinţării judeţelor. De această dată, chiar şi conducerea partidului a recunoscut faptul că Ţinutul Secuiesc este una dintre cele mai sărace regiuni ale ţării. Începând cu anii ’60, dezvoltarea economică a ţinutului secuiesc a devenit un element-cheie al promisiunilor făcute maghiarilor din România. Prin înfiinţarea şi organizarea noilor unităţi economico-administrative, conducerea partidului a promis investiţii şi dinamizarea economiei. În anii ’60, progresul economic din România a fost unul real: au crescut atât producţia industrială, cât şi investiţiile.

La început, valoarea investiţiilor din Ţinutul Secuiesc nu putea să concureze cu proiectele economice realizate ori aflate în derulare în judeţele mai înstărite ale Transilvaniei, dar faţă de perioadele anterioare, aceasta se putea considera deja o ieşire din punctul mort.67 Cu ocazia evaluării şedinţei plenare a COMNM din 1971 şi a realizărilor economice din perioada 1966–1970 s-a conturat, oricum, schimbarea. De pildă, în acea perioadă, pe

66 Sándor Oláh, A Magyar Autonóm Tartomány a Román Népköztársaságban [Regiunea Autonomă Maghiară din Republica Populară România], în Autonóm magyarok? Székelyföld változása az ötvenes években [Maghiari cu autonomie? Transformările din Secuime în anii 1950], ed. Nándor Bárdi, Csíkszereda, Pro-Print, 2005. 67 Cercetarea aprofundată a epocii, cu referire la dezvoltarea economică din regiune, se mai lasă aşteptată. În această privinţă se pot lua în considerare informaţiile publicate de statisticile oficiale şi cele din presă.


218

teritoriul judeţului Covasna şi-au început activitatea fabricile de confecţii, de şuruburi şi de producţie a amidonului din Târgu Secuiesc. Totodată, s-a dezvoltat fabrica de textile din Sfântu Gheorghe şi mina de la Căpeni, iar în judeţ au fost construite 180 de săli noi pentru instituţii de învăţământ. În perioada 1971–1975 au fost elaborate noi proiecte de investiţie: uzinele de construcţie a pieselor pentru autoturisme şi aparate electrice de la Sfântu Gheorghe, precum şi o fabrică de prelucrare a lemnului.68 Dintre realizările judeţului Harghita au fost amintite înfiinţarea fabricii de alcool etilic de la Sânsimion, modernizările făcute la uzina de fierărie din Poian şi cele din minele de la Bălan, înfiinţarea fabricii de aţă din Odorheiu Secuiesc şi a caselor pentru copii de la Cristuru Secuiesc şi Miercurea Ciuc, precum şi cea a şcolii profesionale Bălan şi a noului hotel de la Tuşnad. Planificările pentru investiţii referitoare la perioada 1971–1977 au promis următoarele: o fabrică de maşini-unelte şi o fabrică de prelucrare a lemnului la Miercurea Ciuc, o ţesătorie la Gheorgheni şi o fabrică de frânghii la Cristuru Secuiesc.69

Relaxarea internă de la sfârşitul anilor ’60 a făcut posibilă păstrarea anumitor segmente din cultura şi tradiţiile maghiare, limitată însă de un anumit cadru ideologic. În pofida faptului că multe dintre poeziile lui Sándor Petőfi erau puse pe lista neagră, la comemorarea a 120 de ani de la moartea sa au fost organizate festivităţi în toată ţara. Din partea Uniunii Scriitorilor, la spectacolul susţinut la Palatul Culturii din Târgu Mureş a participat şi József Darvas. Au mai avut loc comemorări la Timişoara, Albeşti şi Sighişoara. La acestea din urmă au luat parte o delegaţie a Uniunii Scriitorilor din Ungaria, ambasadorul József Vince, iar în numele oficialităţilor române, preşedintele Comisiei de Stat pentru Cultură şi

68 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 30/1971, f.154. 69 Ibidem, f.159.


219

Arte, Pompiliu Macovei, şi preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu.70

În cele două „judeţe secuieşti” nou înfiinţate, conservarea culturii şi a tradiţiilor din Ardeal a îmbrăcat un aspect particular şi a stârnit un entuziasm special. În reşedinţele de judeţ au fost înfiinţate noi instituţii culturale şi două organe de presă din judeţ au întărit în continuare poziţiile culturii scrise. A existat şi posibilitatea păstrării pe loc a tinerilor intelectuali în cele două reşedinţe de judeţ. În ceea ce priveşte viaţa artistică, pot fi amintite reprezentaţiile formaţiilor artistice din judeţele aşezate de-a lungul Mureşului, festivalul folcloric intitulat „Primăvară harghiteană”, organizată la Bálványos, în judeţul Covasna, ori întâlnirile ansamblurilor corale din localităţile din preajma Nirajului, din judeţul Mureş. Folosindu-se de posibilităţile existente în această epocă, elita intelectuală din cele două judeţe a continuat din multe puncte de vedere tehnicile de „păstrare a culturii” utilizate în cadrul iniţialei RAM.71 Puterea a redat o serie de teme de interes local reprezentând „cultura progresivă” şi care „putea fi vândută” ideologiei centrale. Comemorările lui Sándor Kőrösi Csoma ori Elek Benedek sunt doar unele dintre nenumăratele exemple la îndemână.72

Odată cu apariţia conceptului de naţiune socialistă, destinul comun cu poporul român, trecutul şi lupta comună au devenit piatra de temelie indispensabilă în ceea ce priveşte apartenenţa la „cultura progresivă”. Cuvântarea din judeţul Covasna rostită de János Fazekas în 1969 menţionează numele persoanelor care puteau fi primite în mod oficial în panteonul maghiar-secui de la nivelul local: „Eu,

70 Előre, 1969, nr. 676o. 71 Despre această problemă vezi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél [Stalin la secui], Miercurea-Ciuc, Pro-Print, 2008. 72 La inaugurarea casei memoriale Elek Benedek,discursul a fost susţinut de acelaşi individ care a salutat şi trupele de ocupaţie maghiare din 1940, şi anume János Máthé. Despre Máthé mai trebuie ştiut faptul că, începând cu anii 1950, cu puţine excepţii, era mereu în atenţia organelor Ministerului de Interne, fiind considerat un element naţionalist şi ostil.


220

originar din aceste locuri, mă mândresc cu personalităţile marcante răsărite din mijlocul secuilor. Sunt mândru de Gheorghe Doja, János Apáczai Csere, Kelemen Mikes, Sándor Kőrösi Csoma, János Bolyai Farkas şi György Aranka, de generalii revoluţionarilor paşoptişti, Sándor Gáll, Áron Gábor, Péter Bod, de martirii János Török, Károly Horváth, József Váradi şi Ferenc Bartalis, care au devenit victimele absolutismului habsburgic. Sunt mândru de Farkas Bölöni, Imre Mikó, János Kriza, Balázs Orbán, Elek Benedek, Béla Józsa, László Tompa şi de fiecare personalitate care a luptat din toate puterile pentru consolidarea relaţiilor de prietenie româno–maghiare”.73

Aşa cum s-a mai menţionat, în România din aceea epocă, problema maghiarilor – de pildă, şi în cazul reformei administrativ-teritoriale – a fost redusă adesea la nivelul Secuimii. Regiunii şi locuitorilor de aici li s-a acordat un rol însemnat şi în discursurile oficiale din epocă.74 Luând cuvântul la şedinţele şi adunările populare, János Fazekas amintea întotdeauna cu mândrie de originea sa de secui, iar mulţi dintre reprezentanţii români ai conducerii partidului, printre care şi Nicolae Ceauşescu, au povestit adesea „glume cu secuii”.75 De asemenea, publicaţiile de istorie şi cele jurnalistice au abordat la modul exagerat subiecte referitoare la secuii care luptau de partea românilor.76 În noile judeţe secuieşti artificial create, identităţile locale au început să se transforme în altele noi, purtătoare ale unor amprente locale. Elita politică din judeţele Harghita şi Covasna (prin cuvântările rituale), precum şi intelectualii (în publicaţiile culturale) au făcut totul pentru ca noile

73 Proces-verbal la conferinţa extraordinară a organizaţiei de partid din judeţul Covasna, în 13 iulie 1969. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Covasna, (infra ANDJC), Comitetul Judeţean de Partid Covasna (infra CJPC), dos. 1969/1. 74 Dincolo de concesiile şi gesturile făcute înspre locuitorii şi elita intelectuală din Secuime, accentuarea şi susţinerea unui statut al secuilor, consolidarea tradiţiilor specifice şi a conştiinţei secuieşti puteau face parte din politica partidului, care încerca la modul conştient să despartă maghiarii din Ţinutul Secuiesc de cei din alte regiuni ale ţării. 75 La o şedinţă a CC, în glumă, Ceauşescu a făcut o comparaţie între caracterul îndărătnic al secuilor şi cel al oltenilor. 76 Vezi, de exemplu, Miklós Kassay, Gyergyószentmiklós, în Korunk,1969, nr. 9.


221

entităţi administrative să aibă propriile conţinuturi de legitimare. În discursurile de după 1968, apartenenţa la ţinuturile „harghitene” ori la cele „din Covasna” a devenit un subiect des întâlnit. Au apărut modelele edificatoare pentru aceste noi identităţi. În cazul celor din judeţul Harghita, cel mai important rol îl aveau simbolurile preluate din natură. Primul loc între acestea era ocupat de masivul montan care a dat şi numele judeţului: Munţii Harghita.77 Se invocau mereu şi moştenirile culturale ale celor două judeţe. În Megyei Tükör, ziarul judeţean din Covasna, de pildă, în cursul anului 1969 a apărut o serie lungă de articole intitulată Műemlékeink [Monumentele noastre], care a prezentat cele mai însemnate monumente arhitectonice din judeţ. În această perioadă, formarea identităţilor noi, concepute în contextul simbolisticii şi al limbii maghiare, nu era oprită de puterea centrală, deoarece acest lucru se încadra perfect în politica distanţatoare a conducerii faţă de epocile trecute şi relaţiile cu acestea.

După cum s-a afirmat şi în cadrul întâlnirii cu intelectualii din 1968, una dintre cele mai importante probleme ale maghiarilor din România a fost cea a învăţământului. De la începutul anilor ’50, învăţământul în limba maternă, unul dintre pilonii de rezistenţă pentru păstrarea identităţii naţionale, a fost sursa unor nemulţumiri crescânde. În prima jumătate a anilor ’50, cea mai urgentă problemă era învăţământul în limba maternă din şcolile profesionale. Numărul claselor cu predare în limba maghiară era în continuă descreştere. După 1956, transformările din domeniul politicii interne au avut o influenţă nefastă şi mai intensă referitor la toate nivelele învăţământului în limba maternă. Unirea Universităţilor clujene „Babeş” şi „Bolyai”, precum şi a altor instituţii culturale şi de

77 Zoltán A. Bíró, Julianna Bodó, A „hargitaiság”. Egy régió kultúraépítési gyakorlatáról [Apartenenţa la ţinuturile „harghitene”. Despre practica edificării culturii dintr-o regiune], în vol. Fényes tegnapunk. Tanulmányok a szocializmus korszakáról [Luminoasa zi de ieri. Studii din epoca socialismului], Csíkszereda, KAM – Regionális és Antropológiai Kutatások Központja/Centrul de cercetare regională şi antropologică, Pro-Print Könyvkiadó, 1998, p.195–211.


222

învăţământ, constituia o imensă pierdere în ceea ce priveşte procesul de instruire în limba maghiară. Scăderea numărului de licee cu predare în limba maghiară şi limitarea posibilităţilor de a continua studiile în această limbă au contribuit la înrăutăţirea condiţiilor, care nici până atunci nu erau prea încurajatoare.78 Lipsurile educaţiei în limba minorităţilor formau în mod constant şi repetat subiectul nemulţumirilor elitei intelectuale. În afara cadrului instituţional absent, celelalte probleme erau: lipsa manualelor şi în general a cărţilor, modul de predare a limbii române, a istoriei şi a geografiei, educaţia din şcolile profesionale, cantitatea şi calitatea formării cadrelor din învăţământ. Conducerea partidului a făcut promisiuni senzaţionale în această direcţie, iar o parte a acestora au şi fost îndeplinite.

Astfel, în toamna anului 1971 au fost înfiinţate şase licee cu predare doar în limba maghiară: Liceul nr. 1 din Miercurea Ciuc (fostul gimnaziu romano-catolic de la Şumuleu); Liceul nr. 1 din Sfântu Gheorghe (fostul Colegiu Reformat Mikó); Liceul Alexandru Moghioroş din Oradea, Liceul Bolyai Farkas din Târgu Mureş (fostul colegiu reformat); Liceul nr. 5 din Satu Mare şi, în sfârşit, la Timişoara, Liceul cu predare în limba maghiară.79 Funcţionarea câtorva clase cu predare în limba maghiară din şcolile profesionale şi concesiile făcute în ceea ce priveşte limba de predare din învăţământul universitar nu au rezolvat însă cea mai mare parte a problemelor din învăţământ, nici până la începutul anilor ’70. Potrivit raportului elaborat de CMNM în 1971: „În anul 1970, elevii maghiari care au absolvit opt clase şi-au continuat studiile în proporţie de 87%, faţă de nivelul naţional de 80,2%. Proporţia

78 Mai pe larg vezi: Gábor Vince, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni történetéből [Iluzii şi deziluzii. Capitole din istoria maghiarilor din România de după cea de-a doua conflagraţie mondială], Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 1999, p.187–223. 79 Liceul din Timişoara a funcţionat sub denumirea de Liceul de Fizică şi Matematică Nr. 2.


223

elevilor maghiari care îşi continuă studiile în limba maternă este de 36,5%, iar a celor care îşi continuă studiile în limba română este de 50,4%”.80 De asemenea, formarea cadrelor noi din învăţământ a devenit o chestiune urgentă, iar potrivit raportului: „Conform situaţiilor prezentate de ministere, în afara celor incluşi deja într-o formă de pregătire, la secţiile în limba maghiară mai este nevoie de 700 de învăţători şi 600 de educatoare”.81

Celelalte nemulţumiri ale minorităţii maghiare din România, invocate la începutul anilor ’70, vizau: utilizarea limbii materne în administraţie şi instituţiile statului, alcătuirea adecvată în ceea ce priveşte instituţiile şi emisiunile înfiinţate la finele anilor 60, discriminarea negativă,82 atitudinea neadecvată a cadrelor şi a funcţionarilor români din cea de-a doua linie,83 lipsa inscripţiilor bilingve, completarea manualelor şcolare cu faptele istorice referitoare la maghiarii din Ardeal şi, în general, informaţiile incomplete transmise românilor majoritari despre maghiarii din ţară, precum şi lipsurile din domeniul editării de carte în limba maghiară.

În prima perioadă a epocii ceauşiste, în pofida faptului că existau nemulţumirile şi problemele nerezolvate amintite, o parte însemnată a minorităţilor din România şi a elitei intelectuale a acestora era încrezătoare şi avea speranţe, deoarece promisiunile din partea conducerii partidului s-au împlinit parţial – iar altele noi au fost adăugate –, dar şi datorită atenţiei manifestate faţă de populaţia

80 Evaluarea lui István Péterfi referitor la activitatea Consiliului Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară între 1968–1971. Stenograma procesului-verbal de la şedinţa plenară a Consiliului Muncitorilor de Naţionalitate Maghiară, consemnată la 12 martie 1971, la ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 30/1971, f.30. 81 Idem. 82 Potrivit relatării lui János Demeter, la Universitatea din Cluj a sosit un cadru de la combinatul chimic Azomureş din Târgu Mureş pentru a căuta specialişti în chimie. Pe cei care aveau originea maghiară nu dorea să-i angajeze, zicând că el are nevoie de oameni de încredere. 83 La consfătuirile intelectualilor şi la şedinţele CMNM, se afirma deseori că directivele teoretice ale partidului nu sunt îndeplinite pe măsura aşteptărilor de către organele executive.


224

maghiară la începutul anilor ’60 şi a deschiderii relative ce a urmat tendinţelor negative existente până atunci în politica faţă de minorităţi din România. Pentru o vreme, partidul şi-a atins scopul, iar unii reprezentanţi ai elitei minorităţilor (mai cu seamă cadrele care au rămas în funcţie, ori au fost numite după înfiinţarea judeţelor) s-au dovedit a fi parteneri loiali. Cu ocazia vizitei din 1968 în Ţinutul Secuiesc, populaţia i-a primit cu încredere şi bucurie pe cei din conducerea partidului, iar vorbitorii l-au asigurat întru totul pe Ceauşescu că se vor alinia sub steagul partidului: au condamnat intervenţia de la Praga şi au ovaţionat politica minoritară a partidului. Un alt exemplu care demonstrează acceptarea directivelor oficiale de partid e felul în care au fost primite în România afirmaţiile reprezentanţilor Uniunii Scriitorilor din Ungaria. La 18 mai 1968 au apărut în Élet és Irodalom [Viaţă şi literatură] concluziile dezbaterilor mesei rotunde a Uniunii Scriitorilor din Ungaria, potrivit cărora în cazul literaturii maghiare din România poate fi observat un dublu ataşament: pe de o parte, aceasta se leagă de literatura ţării căreia îi aparţine, iar pe de altă parte, de literatura maghiară.84 Teza Uniunii Scriitorilor din Ungaria a fost respinsă nu doar de conducerea partidului, ci şi de unii scriitori maghiari din România. Géza Domokos, Sándor Huszár şi János Szász – parţial din convingere proprie şi în parte din cauza unor dispoziţii superioare – au criticat ferm în textele lor punctul de vedere al Uniunii Scriitorilor, afirmând că scriitorii maghiari din România nu se simt responsabili decât faţă de propria conducere de partid şi de propria ţară.85

84 György Földes, Magyarország, Románia és a nemzeti kérdés 1956–1989 [Ungaria, România şi problema naţională], Budapest, Napvilág Kiadó, 2007, p.101. 85 Géza Domokos vorbeşte mai târziu, în memoriile sale, despre această perioadă ca o situaţie incomodă (de capcană) pentru intelectualii maghiari. Gesturile conducerii de partid şi situaţia politică internă practic i-au „forţat” pe cei menţionaţi să respingă afirmaţiile Uniunii Scriitorilor din Ungaria, afirmaţii teoretic apolitice, referitoare la cultura universală maghiară şi care erau socotite absolut fireşti de marea majoritate a elitei maghiare. Cf. Géza Domokos, Esély I. [Şansă], Miercurea Ciuc, Pallas, 1996.


225

Datorită înfiinţării CMNM în toamna anului 1968, elita maghiară din România a sperat că această organizaţie, chiar şi în condiţiile limitate existente, va reuşi să îmbunătăţească politica partidului faţă de maghiari. Conducerea partidului însă nu avea intenţia de-a înfiinţa un astfel de for. Prima perioadă a existenţei şi a activităţii CMNM a fost evaluată la şedinţa plenară din 12 martie 1971.86 Potrivit evaluărilor şi luărilor de cuvânt, poate fi afirmat faptul că în primii trei ani organizaţia a fost relativ productivă, în ciuda condiţiilor politice mai sus amintite. În cazul minorităţii maghiare, nu se puteau lua decizii individuale şi nu existau moduri de rezolvare proprii, dar evoluţia politicii naţionalităţilor şi respectarea promisiunilor făcute de partid puteau fi urmărite de consiliu, iar cu ajutorul unor persoane mai apropiate de conducerea partidului, la nivelul unor propuneri sau observaţii, se putea face lobby ori se puteau prezenta anumite probleme la şedinţele plenare, desigur trecându-le printr-o temeinică „cosmetizare strategică”.87 În primii ani, consiliile, în afară de propagarea politicii partidului, în anumite momente deţineau şi un rol de „control.” Cu câteva ocazii, membrii consiliilor au avut posibilitatea să-şi exprime părerea despre politica partidului faţă de minorităţi. De exemplu, la şedinţa plenară a COMDM din 1971, mai mulţi intelectuali maghiari au făcut cunoscute observaţiile lor asupra politicii de partid practicată în domeniul chestiunii naţionale. Aşadar, în primii ani de activitate, COMDM funcţiona ca for care avea scopul de a face conducerea de partid să devină conştientă de problemele comunităţii maghiare. Acest rol a putut fi exercitat aproximativ până la mijlocul anilor ’70, după care COMDM a devenit un simplu instrument de partid.

86 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 1971, f.30. 87 Stilul de discurs politic din epocă a inclus şi tendinţa orientării aparente în funcţie de directivele politice ale partidului, considerate axiome fundamentale. Odată cu accentuarea cultului personalităţii ceauşiste, acest fenomen s-a intensificat. Orice critică minimală adresată partidului putea fi publicată doar în contextul lingvistic potrivit. Astfel, ascunderea problemelor reale sub masca unor expresii politico-lingvistice a devenit un obicei.

227

József GAGYI

Construcţia mecanismelor re-laţionale centru–periferie în România primilor ani ai epocii comuniste

Cazul Regiunii Stalin

Până la jumătatea anilor ’60, ritmul dezvoltării economice

din România a atins cote înalte. Consecinţa acestui lucru a fost consolidarea legitimităţii puterii comuniste. În această etapă, puterea politică a pus bazele administraţiei şi ale evoluţiei unitare a ţării. În consecinţă, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, puterea a fost nevoită să-şi realizeze structurile de control al periferiilor. În prezentul studiu de caz vom analiza tocmai acest gen de activitate ce avea ca menire dominarea periferiilor.

Pentru cercetătorul antropolog, centrul şi periferia istorică sunt scene care se leagă mai degrabă de spaţiul social al puterii, decât de locul geografic. Acordându-le însă sensul de spaţiu social (configurarea relaţiilor),1 reiese faptul că se produce o continuă redefinire, căutarea unor poziţii şi atribuirea lor: prin situaţii care se schimbă cu rapiditate, se influenţează reciproc şi se transformă relaţiile, iar centrul apare periferiei într-un mod acaparator, ori periferiile se adaptează la centru, reflectând corelări. Într-o primă 1 Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Polirom, 1999, p.10.


228

fază, deciziile care modifică graniţele şi relaţiile de corelare servesc mereu intereselor politico-economice de consolidare a puterii. Totodată, configurările şi practicile formate în urma deciziilor, precum şi funcţionarea instituţională nu doar uniformizează, ci şi edifică deosebiri trainice.

Vulnerabilitatea periferiilor constă în faptul că ele se construiesc prin formarea unor corelări în raport cu centrul: rezistenţă, aparentă permisivitate, acceptarea şi punerea în funcţiune a moralei duplicitare, supunerea condiţionată şi temporară. Monopolul puterii, deţinut de centru, constă în faptul că are posibilitatea de a transforma mecanisme, întărindu-şi astfel puterea. De asemenea, stabilizează funcţionarea instituţională şi asigură urmărirea normelor. Evident, toate acestea înlesnesc consolidarea autorităţii centrului, absolvindu-l de orice dubiu.

În ilegalitate, în timpul unor acţiuni de acaparare a puterii, comuniştii au dobândit experienţă. Această epocă de dinaintea accederii la putere a fost o experienţă reflexivă, devenind aşadar memorialistică. În perioada de tranziţie şi de extindere a puterii, dintre anii 1948–1952, a fost creată însă o nouă situaţie. Experienţa social-politică de până atunci a fost într-o tot mai mică măsură valabilă. Conducerea partidului pretinde tot mai puţin entuziasm necontrolat sau excluderea prin abuz şi acte de violenţă a potenţialilor colaboratori. Este tot mai mare nevoie de o amplă legitimare.

În interpretarea mea, pe durata transformărilor teritorial-administrative care au avut loc în anul 1950 în România, cunoscute sub numele de raionări, precum şi în decursul „educării” noii pături conducătoare, iar mai apoi în timpul reglării de conturi cu deviatorii, conducerea superioară de partid a urmat, în perioada 1948–1952, obiectivele descrise mai sus. Se realiza în acelaşi timp edificarea unor mecanisme, formarea cadrelor, interpretarea şi legitimarea

CONSTRUCŢIA MECANISMELOR RELAŢIONALE CENTRU–PERIFERIE

229

dispoziţiilor, formarea şi consolidarea ordinii cognitive şi normative, aşadar crearea legitimităţii.2

Centrul sovietic – centrul românesc

Stelian Tănase vorbeşte despre centrul elitelor comuniste din

Europa de Est, aflat la Moscova: elitele-model aflate la putere aici îşi formulează planul de transformare a societăţii.3 Elitele locale – aflate într-o poziţie periferică faţă de centrul ideologic de putere al Europei de Est – preiau şi pun în practică principiile şi metodele. Consultările periodice de la Moscova şi aparatul consilierilor sovietici staţionaţi la faţa locului constituie cureaua de transmisie a roţii dinţate a sistemului. Armata sovietică ce staţionează în teritoriu, precum şi păienjenişul reţelei diplomatice interne constituie garanţia împotriva unei opoziţii forţate. După 1948 este organizat – apoi, la începutul anilor ’60, se destramă – firul bipolar ce lega centrul de periferie: mulţi dintre membrii aparatului de partid frecventează şcolile politice superioare, iar unii viitori membri ai elitelor profesionale îşi fac studiile în Uniunea Sovietică.4

2 „Problema legitimităţii apare inevitabil atunci când obiectivarea unui sistem instituţional (devenit deja istoric) trebuie transferată noii generaţii. […] în acest timp, caracterul de siguranţă al instituţiei nu mai poate fi susţinut doar cu ajutorul memoriei şi prin obişnuirea indivizilor. Se sparge unitatea istoriei şi a experienţei biografice. Pentru a o reface şi a permite, astfel, înţelegerea ambelor sale laturi va trebui să trecem la »explicarea« şi argumentarea elementelor fundamentale în ceea ce priveşte tradiţiile instituţionalizate. Procesul acestei »explicări« şi argumentări este legitimitatea”. Peter L. Berger, Thomas Luckmann, A valóság társadalmi felépítése. Tudásszociológiai értekezés [Construcţia socială a realităţii. Tratat de ştiinţe sociale], Budapest, Jószöveg Műhely, 1998, p.133. 3 În original: „elita suzerană”. Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948–1953, Bucureşti, Humanitas, 1998. 4 De pildă, dintre membrii biroului şi membrii supleanţi aleşi la conferinţa partidului regional din Regiunea Autonomă Maghiară în ianuarie 1962, prim-secretarul Iosif Banc a absolvit: studii de stat 7 clase elementare, studii de partid la Moscova, şcoala de partid a PCUS. Acelaşi lucru se observă în cazul lui István Jakab, secretar al secţiei de propagandă şi agitaţie: 8 clase de liceu, şcoală de partid de 3 ani la Moscova, sau în cazul lui Károly Király, prim-secretar al Comitetului regional al UTM: 2 clase profesionale şi Şcoala Comsomol. Cf. Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare: ANIC), CC al PCR. Cancelarie, dos. 67/1961, 56 f. Lista inginerilor,


230

În România, una din cele mai importante intervenţii ale centrului moscovit era definirea politicii naţionale prin reorganizarea teritorial-administrativă a ţării. La 18 iulie 1952 a apărut noul proiect constituţional, votat la 25 septembrie de Marea Adunare Naţională. Această Constituţie a fost realizată după modelul stalinist sovietic din 1936. Proiectul constituţional a fost trimis mai întâi la Moscova, spre finele anului 1951. Acolo a fost studiat îndelung, apoi, în mai 1952, a mai fost trimisă de la Bucureşti la Kremlin o a două variantă a acestuia, în care erau incluse şi amendamentele propuse. Aici proiectul a fost evaluat mai întâi de către Vişinski, mai apoi de către Grigorian, şeful comisiei afacerilor externe al CC al PC sovietic, ajungând în sfârşit la Molotov, apoi la Stalin (l-au studiat însă şi Malenkov, Berija, Bulganin, Mikoian, Kaganovici şi Hrusciov).5 După toate acestea, proiectul ajunge din nou la Bucureşti, conţinând deja, printre altele, amendamente importante, inexistente înainte, precum paragrafele 19–21, legate de înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. Aşadar, centrul a realizat crearea mecanismelor de putere teritorial-administrative, aplicabile în ţara vecină, atingându-şi scopul de-a utiliza un şablon similar pentru rezolvarea problemelor naţionalităţilor. Această victorie a centrului internaţional constituie un pas (provizoriu) spre fuzionarea periferiilor, aşadar spre uniformizarea lor.

Centrul românesc şi regiunile

Timp de mai multe decenii, destinul periferiilor era determinat de ierarhia internă şi limita dispoziţiilor impuse. În România, în 1950, au fost constituite mecanismele primare şi secundare centru-periferie: regiunile şi raioanele. Totodată, acestea

economiştilor, medicilor, ziariştilor, lingviştilor, specialiştilor agronomi, a biologilor etc. maghiari cu studiile absolvite în „Uniune” se ridică la mai multe sute de oameni. 5 Stefano Bottoni, A sztálini „kis-Magyarország” megalakítása (1952) [Constituirea „micii Ungarii” din epoca stalinistă (1952)], în Regió, 2003, nr. 3, p.102–103.


231

au îndeplinit şi rolul de sisteme generatoare de relaţii. Ţinuturile, satele şi comunele erau orientate spre centrul raional, iar acesta organiza deţinerea puterii asupra întregii arii, evidenţiindu-se clar sistemul relaţional la nivelul microregiunilor. Regiunile stabileau aceleaşi raporturi cu raioanele. Regiunile, ca centre administrative, erau subordonate organelor centrale ale puterii de stat.6

Orice denumire şi organizare ar fi avut sistemul administrativ, centrele (economice şi sociale) zonale erau oraşele. Acestea concurau pentru locurile ocupate în ierarhia administrativă. Noul sistem înfiinţat în 1950 definea trei tipuri de oraşe: cele din subordinea republicii, cele din regiuni şi cele din raioane. Repartizarea la nivel regional şi raional marca repoziţionarea în cadrul mecanismelor de putere, aşadar aproximativ jumătate din vechile centre judeţene au fost ridicate la rangul de centre regionale, iar cealaltă jumătate au fost coborâte la nivelul unor centre microregionale.7 Astfel s-a întâmplat în Ţinutul Secuiesc cu

6 Legea V din 1950 dispune raionarea teritorial-administrativă a Republicii Populare România. „Regiunea este unitatea administrativ-economică delimitată teritorial, pe care se sprijină direct organele centrale de Stat în înfăptuirea politicii Partidului şi Guvernului. Regiunea este subordonată direct organelor centrale ale Statului”. Vezi Buletinul Oficial, nr. 77 din 7 septembrie 1950. 7 În locul judeţelor au fost înfiinţate 28 de regiuni: Arad (capitala la Arad), Argeş (Piteşti), Bacău (Bacău), Baia Mare (Baia Mare), Bârlad (Bârlad), Bihor (Oradea), Botoşani (Botoşani), Bucureşti (Bucureşti), Cluj (Cluj), Constanţa (Constanţa), Dolj (Craiova), Galaţi (Galaţi), Gorj (Târgu-Jiu), Hunedoara (Deva), Ialomiţa (Călăraşi), Iaşi (Iaşi), Mureş (Târgu Mureş), Prahova (Ploieşti), Putna (Focşani), Rodna (Bistriţa), Sebeş (Caransebeş), Sibiu (Sibiu), Stalin (Oraşul Stalin, pe numele vechi: Braşov), Suceava (Câmpulung-Moldovenesc), Teleorman (Roşiorii de Vede), Timişoara (Timişoara), Vâlcea (Râmnicu-Vâlcea). În 1952 numărul regiunilor a fost redus la 18. Acestea sunt: Arad (capitala Arad), Bacău (Bacău), Bârlad (Bârlad), Bucureşti (Bucureşti), Cluj (Cluj), Constanţa (Constanţa), Craiova (Craiova), Galaţi (Galaţi), Hunedoara (Deva), Iaşi (Iaşi), Oradea (Oradea), Piteşti (Piteşti), Ploieşti (Ploieşti), Stalin (Stalin), Suceava (Suceava), Timişoara (Timişoara), Regiunea Autonomă Maghiară (Târgu Mureş). În 1956 au fost desfiinţate regiunile Arad şi Bârlad, iar în 1960, deşi nu s-a schimbat numărul regiunilor, au avut loc importante reorganizări şi redenumiri. De exemplu, atunci a fost înfiinţată şi Regiunea Autonomă Maghiară Mureş. În 1950 au fost înfiinţate 231 de raioane, numărul acestora schimbându-se la fiecare reorganizare. De pildă, în 1952, la constituirea Regiunii Autonome Maghiare, a fost creat raionul Topliţa, iar în 1956, raionul Cristur. Acesta din urmă a fost desfiinţat în 1960, împreună cu raionul Sângeorgiu de Pădure, constituit în anul 1950.


232

localităţile Odorheiul Secuiesc, Miercurea Ciuc şi Sfântu Gheorghe. După doi ani însă s-a întors din nou roata, rămânând doar 18 regiuni, şi în consecinţă tot atâtea centre regionale. Aceste localităţi au devenit în zilele noastre marile oraşe ale României, cu o populaţie de peste 100 000 de locuitori.

O altă schimbare a survenit în anul 1968, odată cu înfiinţarea judeţelor. Faptul a rămas până astăzi punctul de plecare în ceea ce priveşte formarea structurilor relaţionale la nivelul centru-periferie din România, iar acest lucru s-a întâmplat nu doar datorită faptului că noua elită de partid condusă de Nicolae Ceauşescu – luând locul celor mai în vârstă, prin instituirea şi ocuparea unor noi poziţii – organiza şi consolida puterea în periferii. 1968 nu este numai anul în care au fost trasate limitele unor judeţe, iar odată cu ele au fost întemeiate structuri relaţionale de tip centru-periferie judeţene, valabile până în zilele noastre. Tot atunci vor fi extinse limitele teritoriale ale oraşelor, localităţile învecinate fiind anexate acestora. Totodată, conform criteriilor de dezvoltare ale epocii, sunt stabilite şi graniţele comunelor, precum şi centrele comunale. După 1989 a început o bătălie de lungă durată, ce se continuă şi astăzi, pentru autonomizarea comunelor din jurul oraşelor8 şi pentru ca aşezările cu o putere economică mai mare9 să devină comune de sine stătătoare. Iar lupta continuă, având ca scop renunţarea la povara tot mai apăsătoare a principiilor de dezvoltare care şi-au pierdut între timp valabilitatea, precum şi datorită reorganizării relaţiilor de putere teritoriale.

8 Această luptă are într-adevăr o miză uriaşă. De pildă, la Sighişoara, în timpul dezvoltării oraşului spre localitatea Albeşti, în anii ’70 s-au construit fabrici pe un teritoriu ce aparţinea localităţii Albeşti. După 1990, fabricile plăteau impozitele consiliului local pe teritoriul căruia se aflau, aşadar consiliul care putea obţine acest lucru a reuşit să fie mai puternic şi din punct de vedere material. După mult timp de litigiu între cele două consilii în ceea ce priveşte posesia asupra teritoriilor de odinioară şi a veniturilor obţinute din impozitarea acestora, procesul a fost câştigat de Primăria Albeşti. 9 Este vorba despre localităţile care, înainte de 1968, erau în general independente şi nu subordonate.


233

Transformarea mecanismelor de putere din 1950, acţiune denumită „raionare”, a început cu înfiinţarea instituţiilor de partid deţinătoare ale puterii politice. Acestora le-a urmat transformarea administraţiei de stat. Legea aferentă a fost votată la 6 septembrie 1950, iar la 10 septembrie a fost publicată în presa oficială. La nivel naţional însă, transformările au început imediat după trasarea graniţelor interne. Comisiile cu atribuţii de reorganizare erau constituite pe trei nivele: la centru, la sediile regionale desemnate şi la cele raionale. Procesul de transformare în ceea ce priveşte societatea a început odată cu specificarea centrelor. Totul era planificat, decis şi organizat la centrul naţional: date, scheme de organizare, mişcarea cadrelor etc., chiar şi tipurile de competenţe preluate de centrele regionale, respectiv de comisiile de organizare regionale şi raionale.

Sâmbătă, pe 2 septembrie 1950, a avut loc la Bucureşti şedinţa Comitetului Central, în care s-au luat decizii asupra persoanelor care deveneau cei mai de seamă reprezentanţi regionali ai puterii de partid, fiind numiţi atunci 28 de prim-secretari regionali.10 Apoi s-a organizat pentru aceştia prima şedinţă de informare. A doua zi, în noile centre regionale au avut loc şedinţele comisiilor de organizare regionale, unde s-au făcut cunoscute listele dinainte pregătite, având numele membrilor activelor de partid regionale şi raionale. Cei de pe aceste liste au devenit participanţii la şedinţa de constituire de luni. În data de 4 septembrie, la ora 9, în fiecare regiune a avut loc instituirea în funcţie sub conducerea unui delegat al Comitetului Central. La această acţiune au luat parte prim-secretarii pregătiţi la Bucureşti şi toţi cei a căror numire a fost aprobată de conducerea restrânsă a Comitetului Central (Secretariatul): secretarii şi membrii biroului de partid din regiune. La instituire au participat şi cei din cercul mai larg al deţinătorilor unor funcţii de partid la nivel regional, iar soarta lor era hotărâtă nu de

10 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 56/1951, f.22–29.


234

conducerea restrânsă, ci de liderii competenţi ai secţiilor Comitetului Central. Tot la Bucureşti s-a hotărât şi cine va fi pus în fruntea pârghiilor de putere din microregiuni, adică cine vor fi prim-secretarii raionali. Referitor la împărţirea celorlalte funcţii din nomenclatura de partid s-au luat decizii la nivelul comisiilor de organizare regionale, aşadar în noile centre regionale. Listele definitive trebuia să fie scrise în duminica aceea şi predate apoi delegatului regional responsabil cu supravegherea învestirilor din raioane. Totodată, luni după-masa ori – unde nu se putea organiza atât de repede – marţi dimineaţa, a urmat învestirea conducerii raionale.

Faptul că la şedinţa de numire a trebuit să fie invitaţi secretarii raionali ai organizaţiilor de bază, pentru a face cunoştinţă cu noii lideri, constituia un moment deosebit de delicat. Membrii de partid au aflat unde sunt stabilite noile graniţe administrative abia la sosirea invitaţiilor. În felul acesta comunităţile locale au fost puse în faţa faptului împlinit. Dacă nu ar fi fost mulţumiţi de împărţirea existentă, trebuiau să înceapă ulterior acţiuni de petiţionare şi de intervenţii pentru a putea face schimbări. Înainte şi după noile valuri de reorganizare, la extremele periferiilor, aşezările îndepărtate ale microregiunilor nu încetează să spere şi să lupte timp de mai multe decenii.11

11 Aş putea da ca exemplu ceea ce s-a întâmplat într-o localitate montană de ceangăi, aflată departe de Miercurea Ciuc, la Ciugheş, este adevărat, după reorganizările din 1952 şi înfiinţarea RAM. Nu ştiu cine au fost cei care au semnat petiţia, ce rol aveau în satul lor, cine îi asculta şi cine nu. Erau probabil buni comunişti, care puteau spera că vor fi auziţi de liderii lor, deoarece acolo, la Târgu Mureş şi la Bucureşti, tovarăşii lor sunt cei care se apleacă peste hartă şi iau decizii şi în legătură cu ei. Dar situaţia tristă nu s-a schimbat deloc din august – de la înaintarea primei cereri – şi până în octombrie – la vizita tovarăşilor de la raion – şi nici chiar până la sfârşitul lui noiembrie: localitatea lor a fost anexată de la raionul Ciuc la raionul Moineşti. Pe termen scurt, în câteva luni, rezultatul obţinut a fost doar că pe cerere cineva a scris oblic, cu creionul roşu şi litere semeţe: Comitetul Executiv va discuta, 3 decembrie, 1952; apoi: Pe baza cererii va fi înaintat Consiliului de Miniştri. Noi suntem de acord. 10 decembrie, 1952. Nu s-a petrecut însă nicio schimbare favorabilă pentru cei din localitate. Sursa cererii: Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJ Mureş), Fondul 583, dos. 1/II, f.77. Reproduc petiţia în original şi cu ortografia iniţială.


235

Normative şi „formative”: demiterea conducerii regiunii Stalin

La 27 aprilie 1951, la o jumătate de an după reorganizarea

teritorial-administrativă din septembrie 1950, Biroul de Organizare al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român a ţinut o şedinţă în prezenţa celor mai importanţi lideri de partid.12 Singurul punct care figura pe ordinea de zi era discuţia despre rezultatele investigaţiilor13 efectuate de activiştii CC în regiunea Stalin.14 Şedinţa

„Cerere/Conducerea şi membrii organizaţiei de bază de la Ciugheş, îi rugăm pe tovarăşii noştri din conducerea Regiunii Autonome Maghiare Mureş, ca noi, ca organizaţie de bază, nu putem vorbi altă limbă, decât cea maghiară şi am fost anexaţi ca raion la raionul Moineşti. Toate planurile de activitate şi îndrumările sunt date în limba română, pe care noi nici nu le putem citi şi nici nu le înţelegem, astfel nu putem prelua nici un fel de îndrumare, şi nu doar noi, organizaţia de bază, nu vorbim româneşte ci şi 85.90 la sută a populaţiei nu ştie limba română, iar noi, împreună cu poporul nostru cerem reanexarea noastră la Regiunea Autonomă Maghiară, pentru că guvernul nostru a permis ca teritoriile cu populaţia maghiară să aparţină autonomei maghiare./În schimb îi rugăm pe tovarăşii noştri, ca noi dorim reanexarea nu din cauza că am urî pe tovarăşii români, ci din motivul neînţelegerii. În luna august al acestui an, în numele acestei populaţii de 85.90 la sută, secretarul organizaţiei de bază, Demeter Györgyicze, a dus personal o cerere pe care a şi predat-o tovarăşului preşedinte de la regiune, iar tovarăşul preşedinte a promis că vor supune discuţiilor şi ne vor da de veste despre discuţiile legate de cererea noastră, despre care nici până acum n-am primit nimic./Tovarăşii Vargancsik, Bokor şi Kerekes de la raionul din Miercurea Ciuc, în 7 octombrie anul acesta au fost la Ciugheş şi la Coşnea, iar noi, populaţia, am fost înştiinţaţi că vin să ne asculte pe noi, locuitorii din cauza cererii noastre înaintate în luna august./Dar nu i-au ascultat pe locuitori, nici nu au stat de vorbă cu ei, atât au declarat că ar fi trebuit să vină de la raionul din Moineşti, iar încât aceştia nu au fost, au plecat şi ei./La Ciugheş, 24 noiembrie, 1952/Trăiască Republica Populară România!/Trăiască P.C.M. Român!/Luptăm pentru pace./Demeter Györgyicze/Secretar org. de bază/János Károly, Fülöp Tankó, Péter Györgypál, Fülöp Bodor”. 12 Este vorba despre conducerea partidului la cel mai înalt nivel, despre vârfurile puterii, despre cel mai ascuns cerc al centrului naţional. Participanţii la şedinţă sunt secretarii comitetelor centrale, precum şi colaboratorii uneia dintre cele mai importante structuri ale partidului, Secţia de Organizare: Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi, Sándor Mogyorós, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, Petre Borilă, A. Bunaciu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, D. Petrescu, Gh. Florescu, Gh. Stoica, Leonte Răutu şi János Vince. 13 Locul în care se află procesul-verbal al şedinţei şi Raportul anchetei regiunii Stalin: ANIC, CC al PCR Cancelarie, dos.70/1951, f.2–58. 14 În 1950 Braşovul a fost redenumit Oraşul Stalin, iar regiunea înfiinţată, cu centrul la


236

era prezidată de Gh. Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului. Hotărârea luată avea trei puncte. În primul rând, Sándor Mogyorós, János Vince şi Leonte Răutu, şeful secţiei de propagandă şi agitaţie al CC, au fost însărcinaţi să redacteze un proiect de decret pentru conducerea restrânsă – Secretariatul CC – în ceea ce priveşte situaţia regiunii Stalin. Scopul era formularea celor mai importante concluzii şi sarcini pentru conducerea şi aparatul de partid. S-a subliniat faptul că acest decret nu va fi public.

Celelalte două puncte conţineau dispoziţii administrative. A fost demis Ilie Dănoiu, prim-secretarul regiunii Stalin, iar în locul lui a fost numit un activist CC din Bucureşti, Mihai Dalea. Totodată a fost iniţiată împotriva lui Dănoiu o acţiune de anchetă disciplinară în cadrul partidului, pentru a se afla de „relaţiile sale cu elemente dubioase” şi îndreptate contra conducerii regionale (lângă prim-secretar se aflau numele secretarilor regionali Saviem Mara şi Gabor), pentru a descoperi motivele „unor manifestări străine faţă de partid”.

Din raportul comisiei de anchetă şi procesul-verbal al şedinţei Biroului de Organizare reiese lupta dintre centrul naţional şi cel regional. Dănoiu şi tovarăşii săi nu şi-au întărit baza puterii lor în zonele periferice, îndepărtate şi înapoiate, ci în cel de-al doilea centru industrial ca importanţă din ţară, după Bucureşti, şi cel dintâi centru muncitoresc din Transilvania. Conform acuzaţiilor celor de la Bucureşti, cei incriminaţi au realizat acest lucru îndepărtându-se de centru. După formulările grave ale lui Chivu Stoica, membru al Biroului de Organizare, prim-secretarul regional din regiunea Stalin este acolo „un fel de preşedinte al Republicii”.15 A mers până acolo încât a pus în practică o politică proprie de cadre. A neglijat recrutarea de rezerve în ceea ce priveşte uzinele cu efective mari de muncitori. De asemenea, a neglijat prelucrarea în organizaţiile de partid a materialelor şi reglementărilor sosite din partea CC. Prin Braşov, a primit numele de regiunea Stalin. 15 Ibidem, f.27.


237

aceasta a sabotat consolidarea puterii centrale şi centralizarea. Conform părerii lui Miron Constantinescu, „faptul că nu s-a realizat prelucrarea hotărârilor CC nu este o neglijenţă, ci reflectă o poziţie politică. O dată sau de două ori poate fi neglijată prelucrarea, dar nu în mod sistematic”.16 Nu poate fi trecut cu vederea faptul că Dănoiu nu întreţinea relaţii de prietenie cu unii dintre membrii din conducerea partidului. De pildă, Gheorghe Apostol (mai apoi, în 1953–1954, secretar general al partidului) a venit la adunarea generală festivă din Oraşul Stalin, din 7 noiembrie 1950, dar la sediul regional al partidului nu l-a aşteptat nimeni. El a trebuit să-l caute pe Dănoiu prin mulţimea care sărbătorea, acesta din urmă „purtându-se distant”.17

Ancheta a avut loc între 15 februarie şi 1 martie 1951, în raioanele Stalin, Sfântu Gheorghe, Ciuc, Odorhei şi Racoş şi în fabricile considerate importante din Oraşul Stalin, Sfântu Gheorghe şi Vlăhiţa. Conform Raportului, ancheta cuprindea trei domenii. Pe de o parte, urmărea dacă organele şi organizaţiile de partid din regiunea Stalin au pus în practică sau nu hotărârea CC al PMR din decembrie 1948, referitoare la problema naţională.18 Pe de altă parte, a fost

16 Ibidem, f.23. 17 Ibidem, f.57. 18 În decembrie 1948 a apărut Hotărârea Biroului Politic al Conducerii Centrale a Partidului Muncitoresc Român referitoare la problema naţionalităţilor (în limba maghiară, vezi numărul din 15 decembrie 1948 al cotidianului Romániai Magyar Szó). Această hotărâre este un text politic, având rolul primar de-a forma punctul de plecare pe unul dintre „fronturile” luptei de clasă împotriva manifestărilor naţionaliste şi şovine. Totodată, evident, serveşte şi intereselor de consolidare a puterii şi a structurilor de stat române: ,,Doar aşa putem asigura independenţa naţională suveranitatea şi construirea socialismului în ţara noastră, dacă toţi muncitorii, indiferent de naţionalitate, vor fi uniţi”. Hotărârea constată faptul că ,,Politica naţionalismului burghez este politica împărţirii, subjugării şi asupririi popoarelor”. Nu vorbeşte despre un proces de început, ci despre rezultate, despre o nouă situaţie: ,,La iniţiativa Partidului Comunist Român, sistemul nostru democratic a stopat orice discriminare naţională şi rasială, asigurând drepturi egale pentru naţionalităţile convieţuitoare, prin crearea condiţiilor referitoare la exercitarea acestor drepturi”. Totodată, dă indicaţii în ceea ce priveşte sarcinile imediate: ,,Trebuie continuată cu toată hotărârea reprimarea aşa numitei »unităţi maghiare«, adică a celor care propovăduiesc »unitatea« tuturor maghiarilor, a celor care doresc să-i pună în aceeaşi oală pe cei asupriţi cu asupritorii. Trebuie să luptăm cu consecvenţă împotriva acelora


238

verificat modul în care s-au înfăptuit deciziile şi directivele CC al PMR. În al treilea rând, comisia a analizat comportamentul nepartinic al unor membri ai Comitetului de Partid din regiunea Stalin.

Cei care au redactat Raportul au făcut cunoscute cele mai importante date statistice ale regiunii încă dinaintea prezentării rezultatelor. Populaţia regiunii, în cuantum de 540 000, avea următoarea compoziţie etnică: 31,8% români, 61,79% maghiari şi 5,41% germani. În România, în această regiune ponderea naţionalităţilor era cea mai mare (67,2%).19 Acesta era motivul pentru care aici s-a efectuat analiza de impact a hotărârii din 1948. O pondere de 5,84% (31 581 de locuitori) din populaţia totală erau membri de partid (aceasta este o valoare importantă, deoarece în 1952, la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, doar 2,9% din populaţia locală a fost înscrisă în Partidul Comunist). În Oraşul Stalin, ponderea membrilor de partid era mult peste valoarea medie din regiune (14,52%). Dintre comuniştii regiunii, 55,38% aparţineau unor grupuri etnice (maghiari 54,01%, evrei 0,87%, germani 0,5%). Astfel, în 1951, grupurile etnice nu aveau cu mult mai mulţi reprezentanţi decât românii între membrii de partid din regiune. Mai mult decât atât, în Oraşul Stalin grupurile etnice erau prezente cu doar 27,01% printre membrii de partid (dintre care cei mai mulţi, 24,35%, erau maghiari).

Rezultatele anchetei

În conformitate cu opinia raportorilor, problema naţională „în această regiune este o chestiune de bază în ceea ce priveşte lupta politică a partidului nostru”.20 Raportorii au formulat concluziile

care neagă rolul conducător şi călăuzitor al partidului clasei muncitoare”. 19 În Regiunea Mureş, înfiinţată în 1950, ponderea maghiarilor este doar de 54%, iar în regiunile Cluj şi Bihor este şi mai scăzută. 20 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.45.


239

verificărilor în şapte puncte. La primul punct au fost incluse exemplele pozitive: în rândul grupurilor etnice pot fi constatate modele ale devotamentului faţă de Partid şi Guvern, precum şi convieţuirea frăţească. În fabricile cu majoritatea românească (Sovromtractor, Steagul Roşu) există şi maghiari printre muncitorii fruntaşi şi inovatori, iar în întreprinderile unde majoritatea lucrătorilor sunt maghiari (Strungul, fabrica de postav de la Prejmer) s-a realizat ori s-a depăşit planul. În raioanele cu populaţie majoritar maghiară planul agricol de toamnă a fost îndeplinit la timp şi în condiţii bune. Un semn remarcabil de încredere poate fi considerat faptul că, în rândul tinerilor maghiari proveniţi din păturile mai sărace, armata populară se bucură de multă simpatie. „Dintre cei 3800 de deputaţi ai Sfatului Popular, 2595 sunt maghiari,21 87 saşi, iar acest lucru provoacă mulţumire generală în rândul naţionalităţilor care convieţuiesc aici”.22 Atât conţine raportul referitor la exemplele pozitive. Următoarele şase puncte însă se ocupă de aspectele negative.

Astfel, cel de-al doilea punct prezintă ceea ce au făcut organizaţiile de partid în spiritul hotărârii din 1948 pentru reprimarea naţionalismului. În biroul regional de partid nu a fost pusă niciodată această problemă pe ordinea de zi. Prim-secretarul din raionul Ciuc, Antal Ruparcsics, precum şi cel din raionul Odorhei, Mózes Bokor, au declarat deopotrivă că la ei nu există manifestări naţionaliste şi şoviniste, deoarece maghiarii sunt majoritari. Situaţia era asemănătoare şi la sate. Secretarii de partid locali au declarat acelaşi lucru: „La noi toţi locuitorii sunt maghiari, de aceea nu există naţionalism şi şovinism”.23 În acelaşi timp, existau informaţii despre manifestări naţionaliste. De exemplu, la Comolău, „chiaburii au cântat în cooperativă împreună cu membrii gospodăriilor agricole

21 Adică 68,28%, cu mult peste ponderea populaţiei maghiare. 22 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.45. 23 Ibidem, f.46. Este limpede că în sensul înţeles şi gestionat de către liderii politici ai periferiilor, naţionalismul şi şovinismul nu există decât în zone cu populaţie mixtă, acolo unde există posibilitatea unui conflict direct, manifestat în fiecare zi.


240

colective în mod ostentativ cântecul Sunt ostaşul lui Horthy [Miklós – G.J.], apoi au mers în faţa casei preotului pentru o manifestaţie de simpatie, iar la această acţiune a luat parte şi un membru de partid”.24

La 10 martie 1950, la Vlăhiţa, în sediul organizaţiei de bază a partidului s-au cântat cântece maghiare fasciste. La Lueta, Zetea, Căpâlniţa, Zălan, dar şi în alte părţi, la înrolarea recruţilor din luna februarie, căruţele au fost împodobite cu tricolorul maghiar, iar cozile cailor au fost împletite în bătaie de joc cu panglici roşii şi în culorile naţionale româneşti. La Reci, Malnaş, Moacşa, Zetea şi multe alte sate Anul Nou a fost întâmpinat în biserici sau în faţa acestora şi s-a cântat imnul maghiar. În uzina Strungul, la învestirea secretarului de partid, de naţionalitate maghiară, românii au provocat manifestări şovine, iar când a fost numit preşedintele de sindicat român, atunci maghiarii s-au comportat în mod şovin şi naţionalist. Când există probleme la locul de muncă, românii îi caută pe şefii români, iar maghiarii pe cei de naţionalitate maghiară.

În multe locuri se manifesta şi „unitatea maghiară”, care se ridica deasupra luptei de clasă. La Bodoc şi Comolău a fost împiedicată excluderea chiaburilor din cooperativa agricolă de producţie. La Moacşa s-a afirmat că chiaburii nu au avut niciun rol în ceea ce priveşte revolta din septembrie 1950. La Ghidfalău, locuitorii din sat au adunat 40 000 de lei pentru o femeie din rândul chiaburilor, condamnată pentru sabotaj. La Zetea, în urma deciziei luate de Sfatul Popular, mai mulţi chiaburi au fost declaraţi ţărani mijlocaşi.

Influenţa clerului este încă puternică. La Comolău, Zagon şi Sfântu Gheorghe se ţin acasă orele de religie pentru tineri. La Cârţa, Mădăraş şi Dăneşti, părinţii instigaţi de preot au dat înapoi cravata de pionier a copiilor. La Sântimbru, dar şi în alte sate, preoţii i-au

24 Idem. Adică: În cadrul unor manifestări naţionaliste şi şovine un rol important îl joacă „reacţiunea”.


241

trimis afară de la orele de religie pe pionieri şi au spus celorlalţi copii să nu devină pionieri.

În rândul muncitorilor germani este puternic separatismul. La întreprinderea Sovromtractor şi în alte uzine, saşii nu participă la activităţile sindicale şi la cele ale UTM. În comunele săseşti, coloniştii nu permit ca deputaţii Sfatului Popular să fie desemnaţi din rândul saşilor. În Vulcan şi alte sate tinerii români – instigaţi de chiaburi – au organizat încăierări cu saşii.

Există o puternică rezistenţă antisovietică. În fabrica Partizanul Roşu s-au găsit inscripţii în limba română şi maghiară: „Jos cu comuniştii!”, „Nu-l credeţi pe Stalin!”. La Sovromtractor nu sunt popularizate rezultatele obţinute de stahanovişti, iar ziarul fabricii Tractorul nu scrie despre realizările sovieticilor. Grupul de dansuri sovietice nu mai funcţionează, iar din sălile de lectură lipsesc ziarele din URSS. Tehnicienii şi muncitorii desconsideră capacităţile muncitorilor sovietici. La Vlăhiţa s-au găsit inscripţii cu „Trăiască Tito!”. La Miercurea Ciuc, filmele sovietice sunt boicotate.

Raportul conţine şi nemulţumiri justificate din rândul naţionalităţilor. „Se întâmplă des ca în comunele cu populaţie maghiară să ajungă de la Sfatul Popular raional doar decizii, dispoziţii, circulare în limba română, iar în unele cazuri şi materialele de partid, în mod special circularele, sunt trimise doar în limba română. De asemenea, filmele sunt subtitrate numai în româneşte. Se resimte lipsa pieselor de teatru. Ediţia în limba maghiară a Îndrumătorului Cultural este, în mare parte, traducere din limba română şi nu ia în considerare particularităţile locale şi naţionale. În general există foarte puţine creaţii literare, artistice sau educative care se ocupă cu viaţa şi lupta populaţiei secuieşti. Lipsesc de asemenea şi publicaţiile tehnice în limba maghiară”.25 Însă toate acestea au legătură cu întărirea influenţei naţionalismului, şovinismului, a elementelor exploatatoare şi reacţionare. Deoarece

25 Ibidem, f.49.


242

Comitetele de Partid regionale şi raionale „nu au fost preocupate să cunoască şi să combată manifestările şovine şi naţionaliste, nu au putut să prevadă în aceste manifestări, mai cu seamă în cadrul sectorului rural, formele luptei de clasă, nu s-au ocupat în mod serios de educaţia maselor în spiritul patriotismului şi al internaţionalismului proletar, au avut o atitudine de automulţumire şi au subestimat această problemă”.26

Conform părerii anchetatorilor, agitatorii nu aveau ca obiectiv combaterea şovinismului şi a naţionalismului, iar aparatul de stat27 nu a scos la iveală în mod necesar activitatea reacţionarilor. Totodată, constituie o problemă importantă faptul că în aceste raioane, populate în marea lor majoritate de maghiari, nu există muncitori în domeniul industrial, iar îndrumarea către munca industrială a ţărănimii sărace a fost până în prezent neglijată”.28

Membrii brigăzii de anchetă s-au informat exact şi despre felul în care au fost transmise şi prelucrate în Regiunea Stalin cele 11 hotărâri şi directive ale partidului şi guvernului, publicate în ultimii doi ani, în cadrul unor instituţii de partid şi de stat. Planul de Stat din 1950, precum şi cel din 1951 erau cunoscute de muncitori. Circulara CC al PMR, referitoare la Gospodăriile Agricole Colective, a fost zadarnic trimisă în 30 ianuarie 1951 la comitetele de partid regionale. La 20 februarie, conţinutul acesteia nu era cunoscut încă de activiştii Sectorului Agrar din Raionul Sfântu Gheorghe. În raionul Stalin, circulara a rămas la prim-secretar. La 18 februarie, în comunele Vulcan, Zărneşti şi Hălchiu, organizaţiile de bază ale partidului de asemenea nu aveau cunoştinţă despre aceasta. Hotărârea CC şi a Guvernului, referitoare la campania semănăturilor de primăvară, a fost prelucrată în raionul Sfântu Gheorghe împreună cu secretarii organizaţiilor de bază ale partidului, însă în satele vizitate, ţăranii nu cunoşteau hotărârea. La plenara CC al PMR,

26 Ibidem, f.49. 27 Această expresie apărută în textele oficiale din epocă înseamnă: Securitatea. 28 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.50.


243

hotărârea luată în legătură cu problema sindicală nu era cunoscută nicăieri în cele patru organizaţii de bază ale Sovromtractorului supuse controlului. Evaluând cunoaşterea şi punerea în practică a hotărârilor CC al PMR referitoare la activităţile partidului în rândul tinerilor, în uzinele Steagul Roşu s-a aflat că comitetul de partid nu se ocupă de munca tinerilor.29

În unele cazuri au avut loc luări de poziţie contradictorii faţă de directivele partidului. La şedinţa organizaţiei de bază CFR a gării din Ciceu, aceasta, împreună cu biroul executiv, a luat atitudine împotriva decretului referitor la strângerea recoltei. Ceva asemănător s-a întâmplat şi în comunele Cristian, Vulcan şi Hălchiu din regiunea Stalin. În Cristian, 21 de membri de partid, în frunte cu secretarul de partid şi preşedintele Sfatului Popular, nu au predat cantitatea de recoltă stabilită. La Lueta, membrii de partid au adoptat o altă conduită în ceea ce priveşte predarea cotei de lapte. Organizaţia de bază a partidului din gospodăria colectivă Comolău, în frunte cu secretarul organizaţiei de partid, a fost împotriva planului hotărât de Sfatul Popular în legătură cu producţia de legume.

Viaţa organizaţiilor de bază, în multe locuri, era doar formală. În numeroase organizaţii nu erau prevăzute sarcini şi nu se luau decizii. În cele mai multe cazuri, activitatea organizaţiilor de bază era limitată la interesele biroului executiv şi a câtorva membri de partid apropiaţi membrilor din birou.

Şedinţele la nivel regional nu erau întotdeauna pregătite. În octombrie 1950, biroul regional al comitetului de partid a convocat peste 600 de directori, lideri sindicali şi secretari de partid. Delegatul biroului executiv al partidului, tovarăşul Mara, a apărut nepregătit în faţa acestora. A vrut să discute 52 de puncte de pe ordinea de zi, aşa că nu este de mirare faptul că, după 4 ore, majoritatea participanţilor au plecat.

29 Idem.


244

Ancheta a stabilit că organele locale sunt invadate de directive centrale. Între luna octombrie 1950 şi 20 februarie 1951, la comitetul regional Stalin al partidului au sosit din partea Comitetului Central 157 de circulare şi dispoziţii scrise. În ianuarie, de la diverse secţii ale CC s-a telefonat de 476 de ori la comitetul de partid regional. Doar între conducerea Comitetului Central al partidului, sindicate, secţia UTM şi comitetul de partid regional s-au efectuat în luna ianuarie 240 de convorbiri telefonice.

Atitudine nepartinică

Acesta este cel mai scurt capitol al raportului. Anchetatorii constată fără niciun fel de argumentare faptul că prim-secretarul este înfumurat, mulţumit de sine, iar acest lucru îi influenţează şi pe ceilalţi membri ai biroului. În sfârşit, aspectele constatate au dus la „o atitudine antipartinică, duşmănoasă şi neprincipială a unora dintre membrii biroului, în frunte cu tovarăşul Dănoiu, faţă de controlul şi sprijinul practicat de CC”.30

Liderii de partid criticaţi ai regiunii au luat atitudine în mod public faţă de delegaţii CC. Dănoiu i-a numit „zuschneideri”. Conform părerii secretarului cu problemele economice, Mara Saviem, şi a secretarului cu propaganda, Gabor, anchetatorii primesc „susţinere bolşevică” de la centrul partidului. Ultimul a numit acţiunile centrului pentru pregătirea unei adunări generale drept „tămbălău cu muzică”.

În opinia celor de la Bucureşti, Biroul (secretarii Dănoiu, Mara, Gabor, Druga, Vargancsik şi colegii lor) a adoptat o atitudine caracterizată prin „familiarism”. Nu se criticau reciproc. Se poate spune însă şi că au găsit un ton comun, au lucrat bine împreună. Cei a căror activitate era fără cusur (Druga, Vargancsik), în primele zile

30 În original: ,,unii dintre membrii biroului, în frunte cu tovarăşul Dănoiu, să alunece pe poziţii antipartinice, străine şi neprincipiale faţă de controlul şi sprijinul pe care-l exercită CC asupra Biroului Regional” (Ibidem, f.56).


245

ale anchetei „nu erau încă bine informaţi”. Doar după o lungă ezitare – sub influenţa „probelor prezentate” şi datorită „atitudinii convingătoare” a delegaţilor – ei au putut fi convinşi să-şi condamne colegii. Prin acest lucru, echipa de anchetatori şi-a îndeplinit şi sarcina de-a înfrânge solidaritatea locală existentă.

Nici nu pot exista prea multe argumente împotriva conducerii regionale de partid. Nu trecuse nici o jumătate de an de la numirea prim-secretarului din Regiunea Stalin, în septembrie 1950. Nu era timp suficient pentru ca Dănoiu să-şi poată construi într-adevăr propria „republică”. După studierea a ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni, s-ar putea confirma sau infirma acea ipoteză – pentru mine, plauzibilă – că şi în altă parte, tot această pripeală, preferinţa pentru soluţiile individuale şi un limbaj relativ liber îi caracteriza pe funcţionarii de partid aflaţi în funcţie, cu totul devotaţi ideologiei şi regimului. Ilegaliştii de odinioară, muncitorii sau ţăranii săraci au rămas vechii tovarăşi chiar şi atunci când împlineau funcţii noi. Erau fideli în ceea ce priveşte ideologiile şi dornici să facă sacrificii. Nu aveau însă pregătirea şi cultura necesară pentru a se integra în acest mecanism consolidat de sus în jos. Nu se prefăceau şi nu-şi controlau vorbele. Erau mai degrabă revoluţionari decât funcţionari. Erau oamenii epocii în care peste întreaga ţară se întindea plasa incidentală, nuanţată de interpretări individuale ale relaţiilor dintre centru şi periferie. De la acapararea puterii însă, centrul încerca să realizeze o reţea tot mai densă. Pentru acest lucru dispunea de metodele şi mijloacele de edificare ale partidului şi statului sovietic. Elita de partid nu avea însă experienţa necesară, iar metodele acesteia erau încă rudimentare. De cele mai multe ori, din întreg sistemul de modalităţi, era nevoită să utilizeze mişcarea cadrelor şi violenţa.

Conform opiniei celui mai abil birocrat de partid, Leonte Răutu, „din acest raport reies o serie de evenimente valoroase în ceea ce priveşte lipsurile activităţii noastre, în primul rând referitor la neajunsurile organelor de conducere (secţie) ale partidului şi ale


246

Propagandei (secţie)”.31 Demisia este o formă de intimidare; deşi, în ultimă instanţă, poate fi pusă în practică, aceasta nu este o bună metodă. Rezolvarea inventată nu putea fi decât una provizorie: de la centru l-au trimis în locul lui Dănoiu pe Dalea, care cunoştea într-o mai mică măsură circumstanţele locale. În afară de acesta, încă un secretar de partid de la CC s-a ocupat luni de zile cu controlul direct al activităţii Comitetului de Partid Regional Stalin. În acest timp, ambii ar fi putut să facă lucruri mai importante la Bucureşti. În situaţii nou apărute nu pot fi aplicate soluţii asemănătoare, însă aceste conjuncturi noi pot fi mai ales prevenite. De aceea, conducătorii centrelor regionale trebuie învăţaţi să se adapteze la mecanismele puterii. Elementele acomodării sunt: prin ce, cât şi cum corespund aşteptărilor şi nevoilor centrului, cum să vorbească sau să tacă; cu cine trebuie să se împrietenească sau să se asocieze pentru a avea o carieră neştirbită. Deoarece este o problemă esenţială să-şi apere cu orice preţ cariera. O a două misiune importantă este formarea în centrele cu microregiuni a acelor lideri care să fie capabili de acelaşi lucru în structura relaţională de care dispun.

Scopuri şi mijloace

Primul deceniu al comunismului din România – până când garda mai veche formată din ilegalişti şi activişti fideli propagandei a fost schimbată de politicieni de carieră, cu educaţie superioară – a fost perioada în care se practica această formă de reeducare. (Folosind o expresie potrivită din epocă, în cadrul organizaţiei de partid se poate vorbi despre culturalizare, adoptarea unui comportament, a unui mod de viaţă cultural).

În ceea ce priveşte ancheta din regiunea Stalin, este nevoie de înţelegerea acestui caz, deoarece prezintă structurile de putere iniţiale, maleabile şi încă relativ transparente pentru cercetători.

31 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.56.


247

Funcţiile analizei sunt: consolidarea ierarhiei de putere (puterea centrală), experimentarea metodelor de lucru şi educaţia elitei locale. Sarcina trasată în vederea deţinerii puterii în societate este organizarea unui mecanism unitar al politicii de cadre, a organizării partidului şi a propagandei. În România, de la formarea noilor unităţi teritoriale şi ale puterii din 1950, ancheta din regiunea Stalin era, probabil, prima acţiune de acest gen.32

Investigaţiile au început la 15 februarie, iar şedinţa de evaluare regională (din cauza constrângerilor primelor reacţii locale) a avut loc la 28 februarie. Raportul a fost discutat la Bucureşti la 27 aprilie. Atunci s-au hotărât demisiile. Proiectul de decret a fost realizat de către cei trei anchetatori, până la 12 martie. După aceea a urmat trimiterea materialului şi prelucrarea acestuia la nivel local, de către regiuni. Organizarea anchetei a luat de asemenea timp, aşadar a fost un proces ce necesita un interval de patru luni şi includea mai multor locaţii (Bucureşti, Oraşul Stalin, centre raionale, comune) şi succesiuni de evenimente.

Locaţiile

Cea mai importantă locaţie este oraşul Bucureşti. Cunoaştem o parte dintre cele mai însemnate evenimente; pe altele nu putem decât să le presupunem. Gh. Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi se pregăteau pentru răfuiala cu adversarii direcţi – Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, cei care se vor „orienta spre dreapta” mai târziu –, începută în martie 1952 şi care a durat până în iulie.

32 La acest lucru se referă ceea ce menţionează Ana Pauker în cadrul disputei Comitetului Central: ,,S-a verificat că atunci când folosim metodele noastre corecte, lucrurile merg bine. Metoda aceasta, că luăm în vizor o regiune, un loc de muncă, şi le analizăm în general şi pe baza unor probleme speciale, indică defectele în locurile analizate şi ne dă o perspectivă a lipsurilor şi a nepriceperilor care pot fi găsite şi în alte părţi. Toate acestea ajută la remedierea greşelilor şi în ceea ce priveşte alte locaţii” (Ibidem, f.31).


248

Conducerea era împărţită, probabil, şi la nivelele locale, printre secretarii regionali având adepţi atât Gheorghiu-Dej, cât şi Pauker.

Regiunii Stalin îi aparţinea Lemnia, aflat în raionul Târgu Secuiesc, care era satul natal al unuia dintre lideri, Vasile Luca. Gabor, unul dintre secretarii regionali, a vorbit ireverenţios tocmai despre acea Adunare Generală (numind pregătirile „tămbălău cu muzică”, adică, conform interpretărilor din Raport: „nebunie pe muzică”),33 al cărei orator principal a fost Vasile Luca. Dănoiu este vinovat în special de faptul că, în cabinetul tehnic de la uzina Sovromtractor, inovatorii români şi maghiari, în loc să se ocupe de inovaţii (facilitând, astfel, creşterea productivităţii), au dezbătut problema româno–maghiară.34 În acelaşi timp, în şcoala profesională a întreprinderii Steagul Roşu – care este una dintre cele mai moderne unităţi de învăţământ de acest fel şi educă 1 500 de ucenici – 60% dintre tineri au fost recrutaţi din Oltenia şi din împrejurimile localităţilor Suceava, Botoşani şi Fălticeni, în vreme ce „pe localnici nu i-au primit”.35

La discuţiile CC din aprilie, în afară de Chivu Stoica, şi Ana Pauker a ţinut apărarea secuilor, nu din simpatie, ci din tactică. Dacă se poate întâmpla ca din cei 1 500 de elevi doar 60 să fie maghiari, iar candidaţii secui sunt trimişi acasă cu sutele, atunci aceasta indică că nu s-a respectat hotărârea Partidului în ceea ce priveşte problema minorităţilor. Iar acest lucru favorizează reacţiunea: „Evident că (naţionalismul şi şovinismul majorităţii) este cel mai bun prieten al reacţiunii, iar preoţii vor spune cu orice chip, în special dacă mai este şi adevărat, că sunt trimişi acasă mai multe sute de copii din capitala lor (sic!), deoarece sunt unguri”.36 Concluzia tovarăşei Pauker a fost

33 În original: „tămbălău cu muzică” (Ibidem, f.58). 34 Menţionarea lui Chivu Stoica (Ibidem, f.26). 35 Nu se spune, dar Sándor Mogyorós şi Chivu Stoica se referă la copiii maghiari din Secuime (Ibidem). 36 În original: ,,Este clar că cel mai bun prieten poate să aibă reacţiunea, popii, în cazul acesta că sute de secui sunt trimişi înapoi din capitala lor, ei oricum o să spună pentru că sunt maghiari, mai ales că este şi adevărat” (Ibidem, f.32).


249

că nu se poate face nimic prin hotărâri, dacă acestea nu sunt urmate de măsurile potrivite care trebuie aduse şi respectate de către organele de putere ale partidului. De exemplu, degeaba este criticat mersul la biserică, cât timp nu există spectacole de teatru şi de cinema, ori cărţi pentru a lărgi orizontul oamenilor. Responsabilitatea este a acelora care, dintr-un motiv sau altul, de pildă din parţialitate naţională, nu au luat măsuri, cum ar fi faptul că nu au întreprins acţiuni pentru subtitrarea filmelor în cinematografe, pentru ca acestea să poată fi înţelese şi de publicul maghiar.

Bucureştiul este cel mai important centru şi pe motivul că aici funcţionează sediile de consiliere şi informare sovietice, care oferă conducerii române aceleaşi servicii ca pentru propriii ei oameni: control şi susţinere. La aceasta, în documentul cercetat, există o singură referire scurtă. János Vince aminteşte că la Sovromtractor a încetat munca politică, activităţile sindicale şi, odată cu acestea, cultivarea prieteniei sovietice (grupul de dansuri sovietice, publicaţii sovietice şi manifestările culturale organizate la bibliotecă), de când Ciupikasvili a plecat de acolo.37 În lipsa unor informaţii, nu putem decât să presupunem că această persoană cu nume gruzin ar fi fost consilier sovietic în oraşul Stalin, la Sovromtractor, întreprinderea mixtă româno–sovietică.

Tot la Bucureşti se făcea prelucrarea celor care făceau cercetările în teritoriu. Aici se stabilea tematica şi metodologia. Aici se lua decizia ca Oraşul Stalin şi nu regiunea Arad, de exemplu, să fie locaţia anchetei, deşi şi de acolo au venit informaţii privind tensiunile interetnice şi eficienţa scăzută a biroului. Însă regiunea Stalin – nomen est omen – era mai importantă din punct de vedere politic. Următoarea locaţie care, văzută de la Bucureşti, părea extrem de unitară era periferia. Locurile vizitate de anchetatori au fost: uzinele din Oraşul Stalin, fabricile de la Sfântu Gheorghe şi Vlăhiţa, comitetele de partid din centrele raionale, Consiliile Populare din

37 Ibidem, f.7.


250

centrele comunelor şi sediile organizaţiilor de bază ale partidului. Raportul nu conţine relatări asemănătoare jurnalelor, însă consternarea activiştilor de pe teren se resimte pe alocuri în textul redactat.

Investigatorii, printre altele, au întâlnit în birourile instituţiilor locale delegaţi, organizatori, controlori care se deplasau în număr mare de colo până colo. La Ilieni, în data de 17 februarie, au întâlnit 6 organe de control în doar două ore: aceştia au fost trimişi de la centrul de cooperativă raional, de la centrul de predare a produselor agricole, de la serviciul de sănătate, de la secţia agricolă a Sfatului Popular Raional şi de la fabrica de zahăr. La Cristian (localitate aflată la câţiva km de oraşul Braşov), tot în acea zi, au fost trimişi de către forurile superioare la preşedintele sfatului popular 28 de delegaţi. Următoarea locaţie este uzina Steagul Roşu, unde secretarul comitetului de partid a fost sunat la telefon în aceeaşi zi de 30 ori pe o linie directă de la raion şi regiune şi de 75 de ori pe o linie internă. Delegaţii Comitetului Central au fost confruntaţi şi cu rezultatele propriilor activităţi: activiştii CC „mergeau pe teren fără să se pună de acord, având o sumedenie de întrebări. Nu verifică temeinic, până la cel mai de jos nivel, cum sunt îndeplinite hotărârile Comitetului Central şi ale Guvernului, iar în marea majoritatea cazurilor evită organizaţiile de bază. Nu au fost coordonate delegaţiile efectuate de la diferite secţii, astfel se poate întâmpla ca în biroul primului secretar să se întâlnească în acelaşi timp 5-6 instructori. În decembrie 1950 au fost trimişi în total 20 de instructori de la Comitetul Central în regiunea Stalin, care au petrecut aici 78 de zile”.38 Realizatorii anchetei s-au întâlnit şi cu simpli membri de partid, putându-şi forma o părere despre aceştia: „Organizaţiile de bază ale partidului de la sate, în fapt, nu sunt la nivelul celor politice. Sunt oameni cu bunăvoinţă, dar influenţa

38 Ibidem, f.55–56.


251

duşmanului este puternică”.39 Vizita într-un sat de secui, necunoscut până atunci, n-a trecut însă fără urme pentru activistul român.40

Locaţia cea mai importantă a periferiei: Oraşul Stalin, iar în cadrul acestuia, comitetul de partid

Raportul a fost redactat pe baza celor constatate. Toate

acestea au caracter didactic, în contextul criticii şi al autocriticii. Scenariul: relatarea conducătorului brigăzii, luările de cuvânt ale celor din localitate, concluziile conducătorului brigăzii, apoi cuvântul de încheiere al primului secretar. Este important cine sunt invitaţi la această şedinţă. În general au fost prezenţi reprezentanţii unităţilor vizitate, care trebuia să se raporteze la imaginea formulată şi prezentată de brigadă. Pentru ei, acesta însemna nivelul superior, deoarece la Bucureşti nu mai erau interesaţi de părerea şi autocritica lor. Acesta este nivelul local. De aici, se întorc acasă şi încearcă să intuiască ce fel de măsuri se vor lua şi în ce fel le vor influenţa acestea viaţa.

A existat însă o morală. Referitor la activitatea centrului local, s-a aflat că nici liderii locali nu sunt intangibili. Actul controlului şi al demiterilor a afirmat importanţa ierarhiei puterii, stabilită la centru, şi forţa acesteia faţă de cei care reprezentau puterea ca oameni ai organelor locale de partid. Toate acestea

39 În original: ,,Organizaţiile de bază din comune nu sunt la nivelul organizaţiilor politice de partid. Sunt oameni de bună credinţă, dar influenţa duşmanului este puternică”. János Vince se referă la ceea ce, pe vremea respectivă, era experienţa generală a intelectualităţii, deseori afirmată şi pusă pe hârtie: membrii de partid din mediul rural erau (în cel mai bun caz) oameni de treabă, dar needucaţi, ori chiar săraci cu duhul, principiile şi priceperile lor erau prea dogmatice şi primitive. Pentru Vince şi tovarăşii săi, acest lucru era o problemă, deoarece aceşti oameni, în mod explicabil, erau influenţaţi de către intelectualitatea din mediul rural. 40 Ibidem, f.26. Chivu Stoica dezvoltă ideea că dintre raioanele vizitate, Odorheiul Secuiesc este rămas în urmă, deoarece nu are industrie, dar „nivelul de trai material şi cultural al secuilor este mai ridicat, decât cel al ţăranilor din Oltenia sau Moldova. Sunt mulţi fruntaşi...”.


252

împreună produceau şi teamă, şi coerenţă. Au fost furnizat informaţii legate de modul de activitate, modele de activitate posibile în aparatul puterii, iar parţial şi acest lucru este o formă prin care puterea centrală îşi extinde controlul. Au fost consolidate scheme cognitive. Liderul local al partidului şi-a însuşit manevrele posibile şi necesare şi putea să le pună în practică în propria sferă de competenţă.

Pe lângă dobândirea cunoştinţelor formale, consfătuirile sunt ocazii pentru însuşirea unor cunoştinţe şi aptitudini informale. Însuşi ritualul te învaţă: întâlniri cu oameni şi locuri îndepărtate, roluri sociale şi expresii culturale. De când au fost înfiinţate raioanele, în instituţiile de aici se desfăşura un intens proces de învăţare. După câte o şedinţă de analiză regională se făcea întotdeauna interpretarea. Apoi urma traducerea şi punerea în practică. În mod ascuns, mereu era prezentă determinarea oprimării, stabilirea labilităţii referitoare la propria poziţie. În acelaşi timp, ca funcţionar, fiecare activist, la rândul lui, vrea să rezolve probleme şi să profite de întâlnirea cu reprezentanţii puterii centrale. Cei care se află pe o treaptă foarte joasă şi îndepărtată – la marginile periferiei – nu-şi însuşesc paşii apropierii şi nu pot profita de întâlniri. Luările de cuvânt din partea acestora sunt doar expuneri ale doleanţelor şi nu paşii premergători ai rezolvării problemelor. Ca exemplu, citez o luare de poziţie care exprimă o uluitoare neangajare. Petiţia a fost adresată câţiva ani mai târziu către un for important, Conferinţa Regională a Regiunii Autonome Maghiare [RAM] din 1956. Autorul acesteia este Imre Csog, preşedintele Sfatului Popular din Herculian: „Mistreţii mănâncă deja pentru al treilea an o treime din produse. Ţăranii muncitori trebuiau să cumpere de la piaţă pentru a-şi onora cota de cartofi, iar [mistreţii] au distrus terenuri de unde nici nu se mai putea secera grâul şi ovăzul. Deja de patru ani trimit muncitorii o sumedenie de cereri la raion, dar încă nu au primit răspuns, nici nu s-a rezolvat problema. Ar fi bine ca de pe teritoriile de unde se


253

aşteaptă cota să se elimine rezervele de vânat (!), deoarece ţăranii spun că mistreţii sunt la mai mare cinste decât ei”.41

În ce măsură îşi trăia acest ţinut propria sa viaţă şi în ce măsură este alta ordinea problemelor, poate fi prezumat din câte o manifestare asemănătoare. Delegatul comitetului central nu este obligat să acorde atenţie unui astfel de lucru. Mai degrabă este sensibil la simbolurile naţionale străine şi utilizarea lor.42

Ca rezultat al anchetei a fost demonstrat faptul că unii dintre prim-secretarii raionali au obiectat în privinţa ritmului alert al transformărilor socialiste din agricultură. Cu demiterea acestora (reeducarea, disciplinarea şi desemnarea unui nou candidat în locul lor), însă, era însărcinată conducerea regională.43

La Bucureşti, în centrul puterii, se făceau cunoscute experienţele proprii, se formulau concluzii şi se luau decizii referitoare la câteva probleme. Chivu Stoica prezintă propriul caz cu Dănoiu. În uzina Steagul Roşu erau conflicte grave: comitetul de partid se confrunta cu conducerea, de exemplu, nu-l lăsau pe

41 ANDJ Mureş, Fond 1134, dos. 140, f.72. 42 La şedinţa de la Bucureşti, Petre Borilă îşi iese din fire din cauza existenţei şi utilizării drapelelor maghiare. Ar fi interesant de ştiut, în fapt, ce fel de experienţe a avut şi unde: ,,În raport nu este menţionat acest lucru, cred însă că problema ar trebui cercetată şi la nivelul Securităţii: Ardealul este plin de steaguri ungureşti. Ce caută aici? În care întreprindere se fabrică şi unde se vând? De ce este nevoie de introducerea steagurilor maghiare peste tot? Să fie prieteni, dar drapelul nu trebuie expus, decât cu anumite ocazii, atunci când Partidul dă indicaţii în acest sens. Duşmanul se foloseşte de problema respectivă, iar noi nu observăm ce se întâmplă cu aceste steaguri. Drapele româneşti şi steaguri roşii sunt foarte puţine, în schimb cel unguresc există peste tot”. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.11. 43 Înfiinţarea raioanelor înseamnă, totodată, şi o mai severă îngrădire a nivelurilor de competenţă. De exemplu, în atribuţiile aparatului de partid regional, învestit la 4 septembrie 1950, intrau alegerea, controlul şi urmărirea activităţii organismelor din administraţia raională – vezi ANDJ Mureş, Fond 1134, dos. 1, f.5–6. În cele ce urmează, se întâmplă doar în cazuri extreme ca evenimentele din raioane să fie discutate ori să se ia decizii de către un alt for, decât conducerea regională. Din procesele-verbale ale Comitetului Executiv al Comitetul de Partid Regional şi ale Secretariatului acestuia reiese că în problemele personale, de pildă, doar numirea prim-secretarilor raionali va fi confirmat de către Comitetul Central – încadrarea în funcţie, schimbarea şi trimiterea la şcoala de partid a secretarilor raionali şi a activiştilor sau numirea celor care sosesc de la şcoala de partid intră în atribuţiile conducerii regionale.


254

director să intre pe poarta fabricii, el a fost la faţa locului, dar Dănoiu a trimis un funcţionar de partid în locul său. L-a sunat personal, dar nici atunci nu a binevoit să iasă. După aceea l-a căutat şi i-a adresat câteva „cuvinte grele”, dar acesta, ceea ce este şi mai grav, nu a respectat cele hotărâte împreună. Un alt caz: înaintea campaniei de semănat a culturilor de primăvară, pentru reparaţia maşinilor agricole ar fi trebuit trimişi specialişti de la fabrica de tractoare din Oraşul Stalin, dar Dănoiu a interzis personal ca muncitorii să întrerupă producţia. La telefon s-au înţeles din nou, dar aprobarea a mai întârziat încă 10 zile.44

Cele întreprinse în legătură cu conducerea regiunii Stalin au fost formulate în modul cel mai ferm de către Alexandru Moghioroş. Acesta a cerut o anchetă amănunţită împotriva acestor lideri. A făcut cunoscute şi acuzaţiile: politică de cadre greşită, atitudine antisovietică, şovină şi naţionalistă.45 Chivu Stoica a propus retragerea celor din conducere şi distincţiile care le-au fost acordate până acum. Conform părerii lui Stoica, îndeplinirea planului de producţie nu este rezultatul muncii conducătorilor, ci s-a datorat faptului că ministerele competente, cu ajutor sovietic, şi-au concentrat aici forţele.46 Leonte Răutu se exprimă univoc: expresiile utilizate – „Susţinere Bolşevică” şi „Zuschneideri” – nu au fost inventate de activişti. Aceste cuvinte le-au fost sugerate. Dr. Iancu, prietenul şi consilierul medic al lui Dănoiu, era considerat suspect, ori se dorea suspectarea acestuia. Din toate acestea reiese că, după părerea lor, ar trebui date dispoziţii şi mai severe împotriva reacţionarilor (a celor cu origine burgheză). János Vince ştia despre 780 de astfel de elemente din regiune. Potrivit completării ministrului de interne, Teohari Georgescu, există mult mai mulţi decât atâţia.47

44 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 70/1951, f.21. 45 Ibidem, f.31. 46 Ibidem, f.26. 47 Ibidem, f.7.


255

Aceste lucruri fac deja parte din sfera ideilor aduse în discuţie de către János Vince, apoi de Miron Constantinescu şi accentuate de Ana Pauker. Conform părerii lui Vince, tot ceea ce s-a întâmplat este rezultatul faptului că în septembrie 1950, în urma revoltelor ţăranilor din Trei Scaune împotriva colectivizării, nu a fost elaborată o strategie detailată. Conducătorii de la regiune – cu ajutorul primit din partea CC – ar fi trebuit să adune un material bine documentat. Apoi, prelucrând acest material, ar fi trebuit să se ia atitudine împotriva „diferitelor curente” apărute în rândul partidului şi a „elementelor străine, reacţionare” intrate în gospodăriile colective. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat atunci, conducerea regională ar fi fost mult mai rezistentă „din punct de vedere politic şi organizatoric”.48

A fost formulată de către mai multe persoane ideea că cele întâmplate în regiunea Stalin conţin mai multe teme de reflexie pentru conducerea centrală. Miron Constantinescu a spus că, din perspectiva rezolvării problemelor naţionalităţilor, „hotărârile sunt foarte importante, dar dacă nu sunt luate măsuri fundamentale, problema nu poate fi rezolvată doar prin şedinţele care prelucrează hotărârile şi nici prin munca de agitaţie”.49 Era de aceeaşi părere şi Ana Pauker, care, în încheiere, a tras şi concluziile. Aceasta a formulat ca sarcină concretă organizarea de acţiuni culturale în Ţinutul Secuiesc, pentru a se câştiga încrederea populaţiei.50 În afara demiterii liderilor şi a delegării activiştilor de la centru, s-a propus ca

48 Idem. 49 Idem. 50 Ibidem, f.33: ,,Când preotul îi adună, îi pune să intoneze cântece care le plac. Ar trebui să ştim să oferim ceva în schimb, să se ducă cu plăcere în casa de cultură, iar pentru acest lucru trebuie să facem eforturi. În special în Ţinutul Secuiesc vor trebui realizate eforturi susţinute pentru a câştiga încrederea populaţiei. Dacă îi obligăm vor veni, dacă nu, atunci nu vor veni. Dacă însă vor vedea ceva frumos, atunci vor veni bucuroşi. Formaţiile care se duc la ei, nu se ocupă de dorinţele lor. Dar, de pildă, atunci când Formaţia Militară era în turneu la ei şi interpreta cântecele lor, erau foarte recunoscători…”.


256

la alegerile organizaţiilor de bază să se ocupe şi de prelucrarea cazului pe baza materialului pregătit de Comitetul Central.

Învăţăminte pentru o putere centralizatoare

Analiza investigaţiei ca eveniment normativ şi declanşator al legitimităţii poate fi extrem de instructivă. Consolidarea puterii (centrale) apare ca o consecinţă a implicărilor directe, a demisiilor şi a accentuării a ierarhiilor de putere, ceea ce este şi mai evident ţinând cont de faptul că nu se produce un schimb pe orizontală, noii lideri vin de la Bucureşti şi nu dintr-o altă zonă, respectiv, timp de mai multe luni centrul supraveghează cu atenţie tot ceea ce se întâmplă în această regiune. O slăbiciune a conducerii centrale se manifestă prin faptul că, şi în acest caz, este evidentă faza de experimentare a metodelor de lucru. Sarcina trasată (după cum am mai amintit: unirea într-un singur mecanism a politicii de cadre, a organizării şi a propagandei partidului) este crearea mecanismului unitar de putere. Se petrecea construcţia unei anumite „integrări inteligente”51 în speranţa că rezultatul, instrumentul de legitimare a mecanismului, va genera o realitate (idealuri, norme şi practici) strânsă în jurul omului de rând, al structurilor de partid şi al societăţii, precum un strat protector. Acesta „va informa oamenii nu doar în legătură cu motivele pentru care trebuie să facă ceva şi de ce nu altceva, ci va spune şi de ce lucrurile sunt aşa cum sunt”.52

La şedinţa conducerii centrale, „în spiritul criticii şi autocriticii” s-au pronunţat rostitorii discursului legitimator oficial.53 Şi-au impus voinţa în faţa nivelului regional al mecanismului de partid. Totodată, a ieşit la iveală că ei nu se pot ocupa direct cu nivelurile locale (de exemplu cu conducerea raioanelor). A devenit evident şi faptul că puterea lor, încă şi acum, se bazează doar pe

51 Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Op.cit., p.131. 52 Ibidem, p.134. 53 Ibidem, p.138.


257

mişcările de cadre şi pe violenţă. A trebuit să treacă încă un deceniu pentru ca mecanismul construit în scopul producţiei de consens impus de sus în jos al prelucrării hotărârilor să funcţioneze eficient.

259

Stefano BOTTONI

Înfiinţarea Regiunii Autono-me Maghiare în anul 1952. Dictat sovietic sau strategie de consolidare?

În intervalul scurt de timp dintre 1940 şi 1950, populaţia Ţinutului Secuiesc a trăit schimbarea imperiilor de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, ultima „perioadă maghiară” de patru ani, dificultăţile economiei de război cauzate de rolul asumat în conflictul armat, mai apoi invazia româno-sovietică din septembrie 1944, plecarea administraţiei civile maghiare, ocupaţia militară română şi sovietică până în noiembrie 1944, precum şi scurta perioadă a „separatismului” din Transilvania de Nord ce a urmat acesteia, până în martie 1945. În mai 1946, la Paris, marile puteri s-au înţeles asupra apartenenţei teritoriale a Ardealului şi a Ţinutului Secuiesc, aşadar după aceea organele de stat s-au instalat mult mai confortabil în cel mai maghiar ţinut al României. Acest lucru însă nu se solda şi cu o încercare de românizare, aşa cum s-a întâmplat după Primul Război Mondial, deoarece reprezentanţii locali ai oficialităţilor „democratice populare” (primari, prefecţi, poliţişti, funcţionari) erau în majoritate de naţionalitate maghiară. În Secuime nici construirea dictaturii socialiste nu a iscat conflicte etnice, ci mai degrabă s-a


260

asociat cu neînţelegeri de natură politică, socială sau generaţională.1 În decembrie 1948, după ce a încetat rolul de apărare a Ungariei şi toată Europa de Est a devenit parte a imperiului sovietic, Conducerea Centrală a Partidului Muncitoresc (CC a PMR), ce reunea comuniştii şi social-democraţii cu orientare de stânga, propovăduia rezolvarea problemei minoritare. Cu aceasta s-a scos de pe ordinea de zi – provizoriu – atât problema maghiarilor din Ardeal, cât şi autonomia teritorială a secuilor.

1. Primul proiect sovietic de autonomie teritorială, din 1951

Potrivit datelor statistice ale recensământului din 25

ianuarie 1948, în cele patru judeţe secuieşti (Mureş, Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune) populaţia totală era de 740 381 de persoane. La Odorhei proporţia locuitorilor cu limba maternă maghiară era de 97,3%, în Trei Scaune, de 87,7%, iar în judeţul Ciuc, de 86,9%. În judeţul Mureş, cu întindere spre Câmpie şi cu o populaţie totală de aproximativ 330 000 de locuitori, maghiarii erau majoritari, trecând uşor pragul proporţional de jumătate (50,8%).2 Doi ani mai târziu, la 6 septembrie 1950, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 5/1950, denumită şi legea „raionării”,3 „statutul” judeţelor locuite de maghiari a ajuns în centrul atenţiei oficialităţilor de la Bucureşti.

1 Vezi materialul prelucrat de János Mihály din Lueta, localitate aflată astăzi în judeţul Harghita: Ideológiák harca egy székely nagyközségben 1944–1952 között [Lupta ideologiilor într-o comună de secui între 1944–1952], în Székelyföld, mai 2006, p.97–123. 2 Datele recensământului din 25 ianuarie 1948. Bucureşti, 16 aprilie 1948, în Arhivele Naţionale Maghiare (în continuare ANM), XIX-J-1-k (Ministerul de Externe, România 1945–1964, dosarele administrative), cutia nr. 10. fond 34/pol. În judeţul Mureş, populaţie maghiară era majoritară în oraşele Târgu Mureş şi Reghin, precum şi în plasele Mureş, Miercurea Nirajului şi Band. Populaţia românească era majoritară în plasele Reghin, Topliţa şi Râciu. 3 „Raion”, în limba română, sugerează originea rusă a cuvântului. Începând cu 1950, conform modelului sovietic, administraţia română a adaptat o împărţire pe trei niveluri (oraş sau comună, raion şi regiune); sistemul de tip francez existent înainte includea judeţele, în frunte cu prefectul numit de guvern.

ÎNFIINŢAREA REGIUNII AUTONOME MAGHIARE ÎN ANUL 1952

261

Partidul Muncitoresc, ajuns de curând la putere, a realizat o reformă administrativ-teritorială amplă, reorganizând şi harta internă a ţării.4 Sistemul administrativ, realizat după modelul francez din perioada interbelică (sat–comună/oraş–plasă–judeţ) a fost schimbat cu împărţirea teritorială organizată după modelul sovietic (comună/oraş/municipiu–raion–regiune). Preluarea a fost cât se poate de exactă: materialul de specialitate care pregătea reforma a fost elaborat la Moscova, iar conducerii comuniste de la Bucureşti îi fusese deja trimisă traducerea în limba română.5 Teritoriul ţării a fost împărţit în 28 de judeţe, 117 raioane, 148 de oraşe şi 4 052 de comune. Numărul mediu al populaţiei dintr-o comună era de aproximativ 3 000 de locuitori. Se admiteau excepţii în zonele montane, de pildă, din Ţinutul Secuiesc, unde era permisă existenţa unor comune cu 1 000-1 500 de locuitori, cu scopul „de a avea în vedere şi factorii naţionali”.6 Această schimbare a desfiinţat însă autonomia din 2 224 de comune şi a cauzat grave prejudicii „microregiunilor” maghiare aflate în afara Ţinutului Secuiesc.7 Potrivit părerii lui József Gagyi, reorganizarea teritorială era parte integrantă a procesului de extindere a puterii ce caracteriza perioada 1948–1952. Raionarea din 1950 servea transformărilor din cadrul sistemului relaţional centru–periferie, evidenţiindu-se clar subordonarea periferiilor faţă de organele centrale ale puterii. În cadrul noului sistem „se realiza în acelaşi timp edificarea unor mecanisme, formarea cadrelor, interpretarea şi legitimarea

4 Regimul comunist din România. O cronologie politică (1945–1989), ed. Dorin Păiusan, Ion Retegan, Bucureşti, Tritonic, 2002, p.70. Vezi şi József Gagyi, Határ, amely összeköt [Graniţa care uneşte], în vol. Autonóm magyarok? Székelyföld változása az „ötvenes” években [Autonomia pentru maghiari? Transformările din Secuime în anii 1950], ed. Nándor Bárdi, Csíkszereda, Pro-Print, 2005, p.354 (publicat iniţial în Regió, 2003, nr.3, p.128–148). 5 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Comitetul Central al PCR (în continuare: CC al PCR). Cancelarie, dos. 32/1950 şi 81/1950. 6 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 178/1950, f.41. 7 Măsurile administrative luate împotriva „enclavelor” lingvistice de grupuri etnice maghiare sunt analizate de András A. Gergely, Nemzetiség és urbanizáció Romániában [Naţionalitate şi urbanizare în România], Budapest, Héttorony Kiadó, 1988, p.43–59.


262

dispoziţiilor, formarea şi consolidarea ordinii cognitive şi normative, aşadar crearea legitimităţii”.8

Reforma administrativă a cauzat schimbări de cadre de mari proporţii la nivel local (acest lucru s-a repetat în 1968, în timpul „înfiinţării judeţelor” realizate de Nicolae Ceauşescu),9 incomodând şi relaţiile etnice. În Ardeal au fost înfiinţate 11 regiuni, dintre care 9 cu populaţia majoritar românească. Cele patru „judeţe secuieşti” au fost împărţite în două regiuni: Stalin, cu centrul la Braşov (care în 1950 a fost numit Oraşul Stalin) şi Mureş, cu centrul la Târgu Mureş.10 Deşi ponderea maghiarilor din Braşov era de doar 21,3%,11 din populaţia totală de 540 000 de locuitori din regiunea Stalin – potrivit raportului secret din 1951 – 61,8% erau de etnie maghiară, 31,8% de etnie română şi 5,4% germană.12 Situaţia din regiunea Mureş era tocmai invers: potrivit recensământului din 1948, în oraşul Târgu Mureş, cu o populaţie totală de 47 000 locuitori, trăiau în majoritate maghiari (75%),13 dar în regiunea întreagă doar fiecare al doilea locuitor avea naţionalitate maghiară (54%).

Prin împărţirea Ţinutului Secuiesc, conducerea partidului voia să evite formarea unui centru de putere aflat chiar în mijlocul ţării şi, pe deasupra, în regiunea în care, încă din anii de ilegalitate, mişcarea muncitorească avea deja o puternică bază, alcătuită în cea

8 J. Gagyi, Határ, amely összeköt, ed. cit., p.368. 9 Din documentele regiunii Mureş reiese faptul că în vara anului 1950 a fost schimbat în totalitate aparatul administrativ, înţelegând prin asta şi conducerea comitetelor de proiecte, iscându-se astfel nesiguranţă şi haos în interiorul aparatului administrativ. 10 De pildă, judeţul Ciuc a fost împărţit în aşa fel, încât ţinutul Gheorgheni a ajuns la Mureş, iar părţile aferente judeţelor Ciuc şi Odorhei la regiunea Stalin. Totodată, la vechiul judeţ Mureş a fost anexată localitatea Blaj, cu populaţie românească, precum şi oraşul Târnăveni, care avea o populaţia mixtă, dar majoritar română. J. Gagyi, Op.cit., p.355. 11 În urma celui de-al doilea Arbitraj de la Viena, oraşul Braşov a rămas la România, dar judeţele secuieşti aflate la nord de acesta au fost anexate Ungariei. Din această cauză, mulţi români din Secuime – atât cei veniţi, cât şi cei originari din regiune –s-au refugiat la Braşov odată cu modificarea hotarelor Transilvaniei. 12 J. Gagyi, Op.cit., p.373. 13 Árpád E. Varga, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája 1850–1992 [Statistica etnică şi confesională a Transilvaniei], vol. I (Mureş, Harghita, Covasna), Csíkszereda, Pro-Print, 1998, p.301–302.


263

mai mare parte din locuitori minoritari. Compoziţia etnică a aparatului de partid din noile regiuni demonstrează de asemenea dorinţa de echilibrare în ceea ce priveşte naţionalitatea. În regiunea Stalin, conducerea de partid era formată din cadre de naţionalitate română: era român prim-secretarul şi trei dintre cei patru adjuncţi ai săi.14 În comparaţie cu această situaţie, nomenclatura de partid din judeţul Mureş era alcătuită în proporţie de 63% din maghiari, 28% din români şi 6% din evrei. Prim-secretarul regiunii era maghiar, cei trei adjuncţi ai săi, români, iar membrii Comitetului Politic Regional erau împărţiţi de asemenea proporţional în patru la patru.15

Maghiarii şi evreii aveau o pondere majoritară doar la nivel local, mai cu seamă în domeniul economic şi în cel financiar, unde dintre cele 25 de cadre ale organelor puterii executive, 21 erau de naţionalitate maghiară.

Aparent, funcţionarea noilor structuri nu depindea de principii şi considerente etnice. Ambii prim-secretari ai celor două regiuni, Ilie Dănoiu (Stalin) şi Mihály Nagy (Mureş), au fost demişi în 1951 în condiţii scandaloase.16 Conflictele nu aveau însă în niciunul dintre cazuri un fond etnic: în prima situaţie aparatul central a demis un îngâmfat „cu manifestări dictatoriale”, iar în cel de-al doilea caz era vorba despre un lider local prea plin de zel, devenit nepopular din cauza că gestiona problema agrară cu o severitate excesivă.

Nu există documente din care ar reieşi cum a primit opinia publică reorganizarea fostelor judeţe secuieşti din cadrul regiunilor Mureş şi Stalin. Dacă au existat nemulţumiri, acestea nu ajungeau la proporţiile la care să fi atras atenţia organelor superioare de partid şi

14 J. Gagyi, Op.cit., p.376. 15 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJM), Fond 1134 – Comitetul Regional al PCR Mureş 1950–1968 (în continuare: Fond 1134), dos. 4/1950, f.1–2. 16 Referitor la circumstanţele demiterii lui Dănoiu şi la activitatea brigăzii de control trimisă din Bucureşti, vezi detaliat: József Gagyi, A Sztálin tartományi példa [Cazul Regiunii Stalin], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében [Strategii de integrare în istoria minorităţilor maghiare], ed. Nándor Bárdi, Attila Simon, Újvédek, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p. 371–382.


264

a Securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul protestelor şi al revoltelor izolate organizate împotriva colectivizării din 1949 şi oprite între 1950–1952. Nici măcar organizaţiile locale sau raionale din ţinuturile care au suferit din cauza situaţiilor nefavorabile în urma reorganizărilor (de ex. partea sudică din vechea plasă Ciuc, care – în pofida faptului că era la distanţă de aproximativ 100 de km – a ajuns la regiunea Stalin) nu au avut curajul să protesteze împotriva hotărârilor conducerii centrale, aprobate de Moscova.

Evident, tot din Moscova au sosit şi primele propuneri referitoare la înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare. În mai 1951, unul dintre consilierii ambasadei sovietice la Bucureşti l-a chemat pe Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, informându-l că în curând vor sosi în România doi experţi sovietici, cu scopul de-a controla activitatea sfaturilor populare şi mersul „raionărilor” (adică al trasării graniţelor noilor plase).17 Consilierul ambasadei URSS în România, Spandarian, a raportat către ministerul de externe sovietic că Georgescu însuşi a recunoscut faptul că în decursul înfiinţării noilor organe locale (comisiile provizorii, apoi sfaturile populare) s-a rupt în totalitate legătura dintre centru şi aparatul de stat local. Din Bucureşti soseau cu miile circulare adesea contradictorii şi care nu transmiteau dispoziţii clare. În cadrul CC al PMR s-a dezbătut până şi problema dacă ar avea mai mare oportunitate trimiterea din Bucureşti la sfaturile populare a unor formulare dinainte completate, cu referire la ordinea de zi a şedinţelor, sau ar trebui permisă completarea acestora în mod „individual” de către conducătorii locali.

După sosire, consilierii sovietici au revizuit reforma din 1950, întrebându-l pe ministrul român de interne dacă s-a ţinut cont de minorităţile naţionale la trasarea noilor hotare ale regiunilor.

17 T.M. Islamov, T. V. Volokitina (red.): Vostochnaya Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944–1953 gg. T. 2. 1949–1953. Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998., p.530–532, doc. 185 (14 mai 1951, din jurnalul lui Spandarian: discuţie cu Teohari Georgescu despre primirea experţilor sovietici).


265

Această întrebare tendenţioasă l-a găsit nepregătit pe Georgescu, care a dat răspunsuri confuze şi contradictorii specialiştilor, buni cunoscători ai situaţiei din România: „Am ţinut cont de acest aspect. De pildă, limitele regiunilor Mureş şi Stalin au fost în aşa fel trasate încât reunesc cel mai consistent număr de maghiari. Practic însă acest lucru este foarte complicat, deoarece naţionalităţile trăiesc dispersat şi alături de majoritatea românească, nu într-o masă compactă. De aceea este o sarcină extrem de dificilă desemnarea regiunilor autonome. S-au analizat toate posibilităţile în legătură cu înfiinţarea regiunilor autonome, dar încă nu au fost luate decizii concrete în acest sens”.18

Georgescu, aşadar, nega existenţa unei „mase compacte” de prezenţă maghiară în Ţinutul Secuiesc; în lunile următoare însă a devenit clar faptul că cei din conducerea sovietică conferă o deosebită importanţă înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare. Poziţia Moscovei se reflecta în memorandumul din 7 septembrie 1951, prin care se făceau referiri speciale la Regiunea Autonomă Maghiară care urmează să fie înfiinţată în Transilvania.19

Materialul a fost pregătit de către cei doi consilieri sovietici responsabili cu probleme administrative, P. Arhipov şi P. Tumanov, şi trimis direct lui Gheorghiu-Dej. Consemnarea este împărţită în două unităţi distincte: prima parte cercetează pe plan teoretic şi istoric posibilităţile de înfiinţare a regiunii secuieşti în oglinda politicii naţionale sovietice (staliniste), iar cea de-a doua se ocupă cu problema graniţelor noii unităţi administrative şi a centrului administrativ al acesteia. Arhipov şi Tumanov pornesc de la caracterul multinaţional al statului român: „În Republica Populară Română trăiesc în număr mare grupuri etnice neromâne”, în primul rând în partea sud-estică a Ardealului. „În regiunea Stalin există cinci

18 Ibidem, p.532. 19 ANIC, CC al PCR. Secţia organizatorică, dos. 39/1951, f.1–7 (documentul a fost publicat fără note şi indicaţie arhivistică în Cotidianul, 13 octombrie 1998: Regiunea Autonomă Maghiară, operă de inspiraţie leninist-stalinistă).


266

raioane unde majoritatea absolută a populaţiei este maghiară, iar în Regiunea Mureş trei”. Potrivit părerii experţilor, „având în vedere practica Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte înfiinţarea regiunilor administrativ-teritoriale ale naţionalităţilor şi specificităţile problemelor minoritare în RPR, se recomandă înfiinţarea unei Regiuni Autonome Maghiare în Transilvania”.20

Referitor la graniţele regiunii, experţii au înaintat două variante. Conform primului plan, care poate fi numit şi „minimal”, se prezintă, în fapt, proiectul pentru înfiinţarea RAM realizat mai târziu, având centrul administrativ la Târgu Mureş şi incluzând opt raioane (Sfântu Gheorghe, Ciuc, Odorhei, Târgu Secuiesc, Racoş, Gheorgheni, Târgu Mureş, Sângeorgiu de Pădure, precum şi partea nord-vestică a raionului Moineşti, care aparţinea regiunii Bacău, aflat în Moldova şi unde – după părerea sovieticilor – „majoritatea populaţiei este de naţionalitate maghiară”). Experţii erau foarte bine informaţi în legătură cu complicatele relaţii etnice din Ardeal. Pornind de la recensământul din anul 1948 şi materialul secret pregătit de organele de partid, au elaborat pentru autorităţile române un tabel privind compoziţia etnică estimată a noii regiuni, care arăta o majoritate maghiară de patru cincimi.21

Tabelul 1: compoziţia etnică estimată din RAM (proiect sovietic, 1951)

Raionul Populaţia totală

Proporţia maghiarilor %

Ciuc 75.000 97

Odorhei 87.000 98

Sfântu Gheorghe 30.000 90

Racoş 58.000 55

Gheorgheni 66.000 76

20 Ibidem, f.5. 21 Idem.


267

Târgu Secuiesc 69.000 93

Sângeorgiu de Pădure 61.000 89

Târgu Mureş 107.000 58

Municipiul Târgu Mureş 47.000 74

Municipiul Sfântu Gheorghe 12.000 82

Populaţia totală RAM 612.000 79

Cea de-a doua variantă era mult mai ambiţioasă. Dincolo de

graniţele istorice ale Ţinutului Secuiesc, regiunea ar fi inclus şi partea centrală a Ardealului (de exemplu, cea mai mare parte a Câmpiei Transilvaniei). În felul acesta însă, doar 60% din populaţia totală – de aproximativ 900 000 de locuitori – ar fi fost de naţionalitate maghiară. Ca posibil centru administrativ, Arhipov şi Tumanov au indicat oraşul Cluj, care la acea vreme înregistra încă o uşoară majoritate maghiară (conform recensământului din 1948, populaţia cu limba maternă maghiară avea o pondere de 57,6%). Sovieticii erau conştienţi de faptul că cea de-a doua variantă ar putea genera tensiuni grave: „Aşezarea centrului administrativ al regiunii la Cluj ar mulţumi populaţia maghiară, care se gândeşte la acest oraş ca fiind centrul cultural şi istoric al maghiarilor” – erau de părere experţii, adăugând (bazându-se, probabil, pe graniţa existentă între 1940–1944) că „oraşul Cluj ar fi legat de restul regiunii doar printr-un coridor strâmt”.22

Experţii sovietici nu au luat atitudine şi nu au susţinut niciuna dintre soluţiile prezentate, deşi din textul proiectelor reiese faptul că ar fi considerat mai realizabil planul unităţii administrative „compacte” a Ţinutului Secuiesc, având o extindere mai mică, decât cel al regiunii cu centrul la Cluj. Cel de-al doilea proiect sovietic din 1951 – mai cu seamă „pierderea” oraşului Cluj – ar fi împiedicat guvernul de la Bucureşti să includă localitatea în procesul de naţionalizarea a statului, subliniind şi prin acest lucru angajamentul

22 Ibidem. f.5–7.


268

naţional al regimului comunist român, atât de frecvent invocat. Atât Stalin, cât şi conducerea sovietică erau conştienţi de faptul că, începând cu anul 1918, Clujul a devenit principala scenă a confruntărilor simbolice româno–maghiare din punct de vedere etnic, politic şi social, precum şi a competiţiei pentru supremaţia Ardealului.23 Conducerea politică comunistă din România nu a uitat faptul că menţinerea şi dezvoltarea de după 1945 a sistemului instituţional cultural edificat în timpul ultimilor ani ai administraţiei maghiare s-a realizat, în principal, datorită politicii naţionale de tip integrativ, la insistenţele Uniunii Sovietice.

2. Pregătirea noii Constituţii

Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare era strâns legată de pregătirea şi intrarea în vigoare a noii Constituţii din România. În timpul aceloraşi luni în care a avut loc reforma administrativă, CC a PMR a hotărât modificarea şi „actualizarea” Constituţiei „democrat-populare” adoptate în 1948. Noul text de bază trebuia să reflecte rezultatele obţinute în domeniul edificării statului socialist, de pildă, naţionalizarea întreprinderilor şi a instituţiilor bancare, precum şi „transformările socialiste” iminente din agricultură. La şedinţa secretarilor de partid ai PMR din 28 iunie 1950, Gh. Gheorghiu-Dej şi Miron Constantinescu s-au delimitat cu un zel exagerat de orice moment din trecutul apropiat, considerat retrograd şi nu îndeajuns de socialist. În opinia lui Gheorghiu-Dej, Constituţia din 1948 nu reflecta „democraţia populară” şi „dictatura politică” a proletariatului. Constantinescu era de părere că noua Constituţie

23 La recensământul din 1956, 47,9% din populaţia oraşului Cluj s-a declarat de naţionalitate maghiară (74 155 de locuitori) şi 4 530 de locuitori, adică 2,9% din populaţia totală, au declarat că sunt evrei, deşi marea majoritate a evreilor din Cluj aveau ca limbă maternă maghiara. Cf. Károly R. Nyárády, Erdély népesedéstörténete [Istoria demografică din Transilvania], Budapest, KSH Levéltára [Arhiva Oficiului Central Statistic], 2003, p.426. Populaţia românească a prezentat o relativă majoritate abia în anul 1957, pentru prima oară în istoria oraşului.


269

care ar fi fost adoptată în 1951 trebuia să se bazeze pe Constituţia stalinistă din 1936, deşi România era încă departe de nivelul de dezvoltare al Uniunii Sovietice de atunci.24 Pentru elaborarea noului text a fost alcătuită o comisie, subordonată formal Consiliului de Miniştri, luându-se decizia ca publicul să fie exclus în totalitate din procesul legiferării. La acea vreme, problema naţionalităţilor încă nu fusese pusă pe tapet. Lucrările înaintau însă anevoios faţă de planurile făcute anterior. Documentele române şi sovietice atestă faptul că principalul motiv al întârzierilor ar fi fost grava criză economică şi alimentară declanşată – începând de pe la mijlocul anului 1951 – de încercarea disperată de-a realiza planul cincinal în 4 ani. La toate acestea se mai adăuga conflictul intern pentru putere, reprimat de mai mulţi ani, între prim-secretarul Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul de externe, Ana Pauker, şi ministrul finanţelor, Vasile Luca. La 4 martie 1952, Vasile Luca a fost demis din funcţia de la guvern, apoi, în urma şedinţei plenare a PMR care a avut loc în 26–27 mai, şi-a pierdut şi calitatea de membru al conducerii centrale, cazul său fiind înaintat Comisiei Centrale de Control. În sfârşit, la 16 august 1952, după înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, a fost arestat împreună cu fostul ilegalist clujean Alexandru Iacob, adjunctul său la Ministerul de Finanţe, şi mulţi alţi funcţionarii ai aparatului economic de partid şi de stat. Noul însărcinat cu „problemele” maghiare în locul lui Vasile Luca, membrul Biroului Politic Alexandru Moghioroş, nu era partener egal, nici adversar ori concurent potenţial cu Gheorghiu-Dej, ci unul dintre subordonaţii acestuia. Dincolo de problema maghiarilor, odată cu dispariţia lui Vasile Luca, a Anei Pauker şi a grupului etichetat „moscovit”, a încetat şi posibilitatea de-a critica sistemul din interior. Gheorghiu-Dej, care i-a îndepărtat pe moscoviţi, dar cunoştea realitatea socială şi economică din România şi mai puţin decât adversarii săi, a împlinit în mod servil toate aşteptările legate de politica economică şi cea a naţionalităţilor

24 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 48/1950, f.3–9.


270

venite din partea sovieticilor (staliniste), în timp ce, prin „naţionalizarea” treptată a partidului, se concentra şi asupra formării unui model românesc specific.

Tensiunile din interiorul PMR şi criza economică au încetinit lansarea iniţiativei pentru elaborarea noii Constituţii. După hotărârea luată în ceea ce priveşte pregătirea noii legi fundamentale, a trecut mai mult de un an până când prim-secretarul PMR a cerut printr-o telegramă ajutorul lui Stalin la redactarea textului noii Constituţii.25 La 4 august 1951 Stalin a răspuns afirmativ, propunând însă Conducerii Centrale a PMR ca aceasta să înfiinţeze o comisie care să elaboreze apoi textul proiectului constituţional, iar acesta să fie înaintat experţilor sovietici pentru evaluare.26 Comisia a fost organizată între august şi septembrie 1951. În ceea ce priveşte pregătirea noii Constituţii, deocamdată rămân deschise mai multe întrebări, deoarece deţinem prea puţine informaţii în legătură cu perioada dintre 10 octombrie 195127 şi 14 mai 1952.28 Se poate constata faptul că, la 22 noiembrie 1951, comisia a dezbătut proiectul29 şi în acelaşi an30 a fost redactat documentul intitulat Proiectul unei noi constituţii.31

În comparaţie cu atacul împotriva facţiunii Luca, Pauker şi Georgescu, problema Constituţiei a ajuns pe planul al doilea la şedinţa Comitetului Politic din 25 martie 1952. Mai mult decât atât, din punctele de pe ordinea de zi aflate în procesul-verbal reiese faptul că proiectul redactat încă de la sfârşitul anului 1951 a fost reţinut la

25 În materialul Conducerii Centrale a PMR cercetat de mine în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, solicitarea lui Gheorghiu-Dej nu este de găsit. Sursa acestei informaţii este o notă (582) anexată documentului nr. 208 din volumul Vostochnaya Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944–1953 gg. T. 2. 1949–1953, op. cit. 26 Ibidem, nota 582. 27 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 41/1951. În această zi s-a întrunit Secretariatul PMR pentru a dezbate „pregătirea materialului necesar pentru comisia desemnată cu elaborarea noii constituţii”. 28 Atunci i-a trimis Gheorghiu-Dej lui Stalin proiectul „definitivat”. 29 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 53/1951. 30 Nu reiese clar dacă s-a întâmplat înainte sau după şedinţa în cauză. 31 Proiectul Constituţiei RPR (fără dată). ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 88/1951.


271

Moscova, fiind necesare câteva mici modificări. Propunerea era intitulată Directivele elaborării noului proiect constituţional, în timp ce, în toamna anului 1951, partea română avea deja textul întreg.32 În primele luni ale anului 195233 a fost înfiinţat o nouă comisie care trebuia să lucreze la textul proiectului noii Constituţii.34 La 14 mai 1952, Gheorghiu-Dej i-a trimis lui Stalin proiectul redactat, care – cu mare probabilitate – era cea de-a doua variantă. Primele observaţii au fost făcute de Vişinski, ministrul adjunct al Afacerilor Externe,35 care la 25 mai a trimis mai departe materialul la CC al PC(b)S şi lui Grigorian personal.36 Câteva zile mai târziu, Grigorian a transmis textul ministrului de externe Viaceslav Molotov, care la 25 iunie a pus pe biroul lui Stalin Proiectul răspuns adresat Bucureştiului, având propunerile de modificare. Stalin însă nu a aprobat documentul primit de la Molotov, ci l-a completat personal, transmiţându-i acestuia varianta finală care apoi, în 6 iulie 1952, a fost trimis conducerii comuniste de la Bucureşti.37

În orice caz, rolul activ jucat de sovietici – şi de Stalin personal – în modificarea noului proiect constituţional din România nu constituie o intervenţie fără precedent. În vara anului 1952, Stalin

32 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 25/1952. 33 Documentul nu este datat, însă cu siguranţă a fost redactat în primul trimestru al anului 1952, deoarece printre candidaţi se mai găsesc numele lui Vasile Luca şi al Anei Pauker. 34 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 141/1952, f.1. Preşedintele Comisiei a fost Gheorghiu-Dej. 35 Observaţiile lui Vişinski: T. V. Volokitina, G. P.Murasko, O. V.Naumov, A. F. Noskova, T. V.Carevskaja, Sovietskij factor v Vostochnoj Evrope 1944–1953. T. 2. 1949–1953, Moskva, Rosspen, 2002, doc. 243, p.632–635. (Nu mai târziu de 25 mai 1952, constatările lui Vişinski în legătură cu proiectul constituţional al Republicii Populare Române). 36 V. Grigorian a condus din 1949 comisia responsabilă cu relaţiile internaţionale (în special cele cu partidele comuniste) a CC al PC(b)S. Informaţiile redate aici în ceea ce priveşte procesul decizional provin din nota (771) a documentului 277 din Vostochaya Evropa, op. cit. Pentru explicaţiile lui Molotov, trimise lui Stalin, în legătură cu proiectul constituţional PRP, precum şi observaţiile lui Stalin cu referire la document (6 iulie 1952) vezi Ibidem, p.769–771. Noul proiect constituţional din România a mai fost citit, în afară de Vişinski, Molotov şi Stalin, şi de Malenkov, Beria, Bulganin, Mikoian, Kaganovici şi Hruşciov. 37 Ibidem, p.583.

http://databazy.dejiny.sk/cgi-bin-kl/klsearch.cgi/?IsisScript=kl.xis&type=h&from=1&pocet=10&db=kl1&lang=sk&format=standard&to=10&exp1=Volokitina,%20T.%20V.%20-

http://databazy.dejiny.sk/cgi-bin-kl/klsearch.cgi/?IsisScript=kl.xis&type=h&from=1&pocet=10&db=kl1&lang=sk&format=standard&to=10&exp1=Mura%C5%A1ko,%20G.%20P.%20-

http://databazy.dejiny.sk/cgi-bin-kl/klsearch.cgi/?IsisScript=kl.xis&type=h&from=1&pocet=10&db=kl1&lang=sk&format=standard&to=10&exp1=Naumov,%20O.%20V.%20-

http://databazy.dejiny.sk/cgi-bin-kl/klsearch.cgi/?IsisScript=kl.xis&type=h&from=1&pocet=10&db=kl1&lang=sk&format=standard&to=10&exp1=Carevskaja,%20T.%20V.

http://databazy.dejiny.sk/cgi-bin-kl/klsearch.cgi/?IsisScript=kl.xis&type=h&from=1&pocet=10&db=kl1&lang=sk&format=standard&to=10&exp1=Rosspen


272

a „redactat” tot personal noua Constituţie din Polonia, aprobată deja de CC al PC(b)S.38 Printre altele, dictatorul sovietic a introdus un paragraf referitor la „cultura naţională poloneză” şi „renaşterea naţională a Poloniei”. Acest lucru atestă faptul că Stalin – cel puţin după cea de-a doua conflagraţie mondială – întrebuinţa conceptul naţiunii etnicizate nu doar în propriul imperiu, ci şi în toată Europa de Est.39 Fără doar şi poate, paradigma respectării formelor naţionale – în acest caz fiind vorba despre formele naţionale ale minorităţii maghiare şi nu despre cele ale majorităţii române – a contribuit la sensibilizarea liderilor sovietici şi în ceea ce priveşte problema autonomiei maghiarilor din Transilvania.

3. Crearea Regiunii Autonome Maghiare

Înfiinţarea forţată a Regiunii Autonome Maghiare a provocat consternare în rândul conducerii de partid din Bucureşti. Nu se putea prevede mesajul transmis de înfiinţarea noii unităţi teritoriale. La 10 iulie 1952, după ce a sosit de la Moscova proiectul constituţional modificat şi rămas definitiv, Gh. Gheorghiu-Dej a întrunit Comitetul Politic, aducând argumente în favoarea păstrării limbii române ca limbă oficială în cadrul RAM.40 Plenul Conducerii Centrale a PMR,anunţat pentru a doua zi, avea ca scop informarea membrilor partidului în legătură cu desfăşurarea activităţii şi pregătirea propagandei; situaţia ambiguă care complica şi mai mult statutul acestei regiuni „asemănătoare cu celelalte şi totuşi altfel” a fost menţionată şi în luarea de cuvânt a soţiei lui Iosif Chişinevschi,

38 Krzysztof Persak, Stalin as editor: the soviet dictator’s secret changes to the Polish constitution of 1952, Cold War International History Project, Washington DC., Bullettin no. 11, 1998, p.149–154. Constituţia din Polonia a fost adoptată formal de parlamentul de la Varşovia la 22 iulie 1952. 39 David Brandenberger, National bolshevism. Stalinist mass culture and the formation of modern Russian national identity, 1931–1956, Harvard, Harvard University Press, 2002. 40 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 61/1952, f.8–9.


273

Liuba:41 „Eu nu înţeleg exact noţiunea de regiune autonomă, nici nu ştiu, poate ar fi mai bine să se definească mai clar în ce constă aceasta, ce fel de drepturi are, deoarece aşa cum am formulat, adică faptul că fiecare regiune are un consiliu popular şi RAM la fel, aşadar ar trebui spus că aceasta nu este o simplă regiune”.42 Propunerea a fost trecută cu vederea de către cei prezenţi, urmând imediat discuţiile referitoare la problemele de organizare a campaniei de popularizare a Constituţiei, care s-a dorit rezolvată după modelul polonez, adică în toate forurile (în ateliere, gospodăriile agricole colective, casele de cultură, şcolile sau imobilele cu mai mulţi locatari), şedinţele au fost conduse de agitatorii pregătiţi special în acest scop.43

Înfiinţarea RAM – tăinuită până în ultimul moment – a surprins şi chiar a şocat opinia publică din România. În 18 iulie 1952 toată presa a publicat o pagină întreagă cu noul proiect constituţional, pe care „l-a supus dezbaterilor” şi în cadrul căruia au fost tratate în trei articole graniţele şi drepturile Regiunii Autonome Maghiare:

– „Art. 19. Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară din Republica Populară Română este constituită din teritoriul locuit de populaţia compactă de maghiari secui şi dispune de conducere administrativă autonomă aleasă din rândurile populaţiei Regiunii Autonome. Raioanele Regiunii Autonome Maghiare sunt: Ciuc,

41 Liuba Chişinevschi şi Ana Pauker erau vechi membri de partid care au suferit condamnări şi au fost în emigraţia sovietică. Liuba Chişinevschi era membru al CC din 1945 şi a activat mult timp în mişcarea sindicalistă. În 1952, soţul acesteia, Iosif Chişinevschi, este şeful Secţiei agit-prop a CC şi membru al comitetului politic. În 1957 a fost demis din comitetul de conducere sub acuzaţia de abatere de la linia partidului. Cf. Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, trad. Cristina Pupeza şi Ioana Gagea, Iaşi, Polirom, 2002, p.204. 42 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 62/1952, f.4. 43 Ibidem, f.10. Doar în RAM au fost trimişi între 20 iulie şi 10 august 17 000 de agitatori care au ţinut 3 200 de şedinţe în 320 de „locaţii de agitaţie” diferite, iar la acestea au fost prezente 66 700 de persoane. Centrul administrativ al regiunii, oraşul Târgu Mureş, a fost supus unei atenţii deosebite; potrivit raportului ce conţinea relatări în legătură cu campania, aici s-a reuşit atragerea tuturor intelectualilor în dezbateri. (ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.182–184.).


274

Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Topliţa. Centrul administrativ-teritorial al Regiunii Autonome Maghiare este oraşul Târgu Mureş.

– Art. 20. Legile din Republica Populară Română, dispoziţiile şi hotărârile organelor centrale de stat din România sunt valabile şi în Regiunea Autonomă Maghiară.

– Art. 21. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este elaborat de Consiliul Popular al Regiunii Autonome Maghiare şi înaintat spre adoptare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare România”.44

Campania de „informare” trebuia să clarifice atitudinea partidului referitoare la două probleme importante: motivaţiile care au determinat înfiinţarea regiunii, după ce de mai multe ori a fost declarată rezolvată problema naţionalităţilor, precum şi rolul pe care urmează să-l îndeplinească regiunea autonomă în cadrul statului român. Organele de siguranţă ale statului au reacţionat primele la această provocare. În 18 iulie, la ora 14, centrul din Târgu Mureş a emis un ordin telefonic către şefii de raion să „mobilizeze reţeaua pentru a afla părerea populaţiei din rândul minorităţilor în legătură cu noul proiect constituţional şi înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare şi pentru îndrumare în cazul unor atitudini ostile faţă de lupta de clasă”.45 Rapoartele trebuia să fie transmise zilnic până la ora 17 la Direcţia Regională a Securităţii.

Primele articole explicative, semnate de Iosif Chişinevschi şi László Bányai, au apărut în 19 iulie. Ambii autori considerau înfiinţarea RAM – conform directivelor trasate de politica leninist-stalinistă – o „treaptă superioară” în rezolvarea problemei naţionalităţilor din România. Cotidianul naţional de limbă maghiară, în editorialul său din aceeaşi zi, a scos în evidenţă cu mândrie faptul că noua Constituţie din România a fost elaborată după modelul celei

44 Proiectul noii Constituţii a RPR. Cf. Scânteia, 18 iulie 1952. 45 ANDJM, Fond 594 (Direcţia Regională Ministerului de Afaceri Interne Mureş–Autonomă Maghiară, 1923–1967), dos. 475/1953, f.140.


275

sovietice din 1936.46 O importanţă şi mai mare are un alt articol – deoarece constituie prima manifestare a unei scheme discursive des exploatate în anii următori – apărut a doua zi şi care punea în opoziţie vechea politică „burghezo-feudală” maghiară discriminativă, existentă înainte de 1918, şi politica minoritară opresivă din România interbelică, de asemenea discriminativă, cu politica regimului de după 1945, caracterizată printr-o intensă extindere a drepturilor naţionalităţilor.47

În săptămânile următoare spectrul subiectelor apărute în presă s-a mişcat pe o paletă mult mai variată.48 A fost subliniată în mod deosebit sărbătorirea armoniei fără precedent existente între naţionalităţi,49 iar în afara acesteia, o altă temă deosebit de sensibilă pentru populaţia din Secuime: regiunea autonomă ca perspectivă a dezvoltării culturale. De pildă, prin articolul intitulat Szabad hazánkban saját anyanyelvünkön tanulunk [În patria noastră liberă învăţăm în propria noastră limbă maternă] a fost elogiat Institutul Medico-Farmaceutic (IMF), mutat în 1949 de la Cluj la Târgu Mureş, care nu era doar singurul institut de nivel universitar al Regiunii Autonome Maghiare, ci şi „cel mai de seamă centru cultural din regiune”.50 Au fost asociate şi accentuate progresul cultural şi cel social: descendenţii clasei muncitoare maghiare pot deja beneficia de

46 Egalitatea în drepturi a minorităţilor naţionale este consfinţită de noul Proiect Constituţional (Romániai Magyar Szó, 19 iulie 1952). 47 Minorităţile naţionale din RPR au drepturi pe deplin egale cu poporul român (Romániai Magyar Szó, 20 iulie 1952). 48 Acest lucru se vede şi din cantitatea mare de articole apărute în presa locală. Numai între 20 iulie şi 10 august, sub coordonarea Secţiei agit-prop din Conducerea Centrală a PMR, în ziarul Vörös Zászló au fost publicate 79 de comentarii şi reportaje cu referire la motivele şi consecinţele practice ale înfiinţării RAM. Cf. ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.189. 49 Vezi şi reportajul despre Aita Seacă, unde în 1940 au avut loc grave atrocităţi şi răzbunări pe motive etnice, când forţele de ordine maghiare au pătruns în Ardealul de Nord, apoi în 1944, când au intrat „Gărzile lui Maniu” (unităţi cu structuri semi-militare româneşti): Hazánk nemzeti kisebbségeinek virágzó élete [Viaţa înfloritoare a minorităţilor etnice din patria noastră], în Romániai Magyar Szó, 11 decembrie 1952. 50 Szabad hazánkban anyanyelvünkön tanulunk [În patria noastră liberă învăţăm în propria noastră limbă maternă], în Romániai Magyar Szó, 3 august 1952.


276

studiile universitare în cadrul atelierului noii elite intelectuale. Zoltán Ander, directorul responsabil cu problemele de învăţământ a IMF, a afirmat: „Proiectul Constituţional ne dă în mână o nouă armă pentru distrugerea ideologiilor ostile, şovine, idealiste sau cosmopolite, contribuind astfel la progresul continuu al culturii cu conţinut socialist şi formă naţională”.51

La fel de importantă era sublinierea problemei economice şi existenţiale. Aproape tot Ţinutul Secuiesc istoric este o regiune nedezvoltată industrial, înapoiată din punct de vedere economic, având o climă montană neprielnică şi aflându-se la mari distanţe de nodurile de comunicaţie terestră (şosele sau căi ferate). Populaţiei i se promitea dezvoltare economiei într-o măsură care ar fi oprit migraţia tradiţională a secuilor spre părţile mai dezvoltate ale Ardealului şi spre Bucureşti ori în Vechiul Regat.52

Un alt subiect era compararea situaţiei minorităţilor naţionale din ţările capitaliste (incluzând Iugoslavia lui Tito) şi din cele socialiste. S-au dat exemple sud-americane în legătură cu oprimarea minorităţilor: „În Statele Unite ale Americii trăiesc asupriţi milioane de muncitori italieni, chinezi, portoricani, malaiezi, negri. În Maroc şi Indonezia, mişcările sindicale sunt interzise muncitorilor [fără menţionarea naţionalităţii – s.n.]”. În afara acestora au mai fost citate şi exemple mai apropiate: „asupririle şi persecutările barbare” ale minorităţii maghiare şi române din Iugoslavia.53 În schimb, articolul preluat din Scânteia a citat un exemplu din Uniunea Sovietică referitor la posibila rezolvare a problemei naţionalităţilor: regiunea autonomă Adigej din Caucaz (aşadar, tot o zonă montană),

51 Dolgozó népünk lelkesedéssel köszönti a RNK új Alkotmánytervezetét [Poporul nostru muncitor salută cu entuziasm noul Proiect Constituţional al RPR], în Romániai Magyar Szó, 19 iulie 1952. 52 Un bun exemplu în acest sens este reportajul despre raionul Ciuc, apărut în numărul din 6 septembrie 1952 al ziarului Romániai Magyar Szó, intitulat A népi demokratikus rendszer vívmányai Csík rajonban [Realizările regimului democratic popular din raionul Ciuc]. 53 Milyen a nemzeti kisebbségek helyzete a tőkés országokban [Care este situaţia minorităţilor naţionale în ţările capitaliste], în Vörös Zászló, 16 august 1952.


277

din apropierea oraşului Krasnodar, care tocmai în 1952 a sărbătorit cea de-a 30-a aniversare a înfiinţării sale.54

Acesta însă nu a fost singurul mesaj de atenţionare primit din partea Bucureştiului care se putea decodifica cu uşurinţă, transmis atât populaţiei din Secuime, cât şi locuitorilor români majoritari. În cel mai evident mod, problema a ieşit de sub tipar într-un articol bombastic şi intransigent, apărut în data de 30 iulie în ziarului Scânteia, destinat activiştilor de partid. Expunerea respectivă încerca să convingă majoritatea că înfiinţarea RAM „coincide cu interesele fundamentale ale poporului român muncitoresc”; mai apoi atrăgea atenţia maghiarilor că, după părerea tovarăşului Stalin, „autonomia nu înseamnă independenţă”, dimpotrivă, autonomia regională este „cea mai concretă formă a unităţii”.55 Un mesaj asemănător a fost transmis şi de rubrica iniţiată de ziarul Romániai Magyar Szó în legătură cu unele articole din proiectul constituţional: „Întrebare: cum trebuie interpretat articolul 20 din Proiectul noii Constituţii a RPR, conform căruia legile RPR, hotărârile şi reglementările întreprinse de organele centrale ale statului sunt obligatorii pe teritoriul RAM? Răspuns: secţiile consiliilor populare locale, organele locale ale miliţiei, procurorii şi organele juridice locale sunt subordonate dispoziţiilor organelor centrale corespunzătoare. În legătură cu toate acestea, tovarăşul Stalin ne învaţă: »Toate funcţiile importante din punctul de vedere al întregii ţări trebuie să rămână în mâinile puterii centrale«”.56

În Secuime, aparatul de partid, călit în lupta din jurul „comitetelor provizorii”, apoi al „raionărilor” şi al „eliminării chiaburilor”, se raporta mult mai practic la regiunea autonomă,

54 Az Adigej Autonóm Tartományban [În Regiunea Autonomă Adigej], în Vörös Zászló, 25 iulie 1952. 55 Crearea RAM – un nou succes al politicii naţionale leninist-staliniste a partidului, în Scânteia, 30 iulie 1952. 56 Az Alkotmánytervezettel kapcsolatban válaszolunk olvasóink kérdéseire [În legătură cu Proiectul Constituţional răspundem cititorilor noştri], în Romániai Magyar Szó, 9 august 1952.


278

receptând orice dispoziţie venită din partea conducerii centrale în legătură cu înfiinţarea RAM ca pe un ordin pe care-l gestiona precum o problemă tehnică. Pentru aceşti tovarăşi, RAM reprezenta doar o nouă provocare dificilă, nestârnind un entuziasm deosebit din partea lor. La 18 iulie 1952, în momentul anunţării oficiale a noului proiect constituţional, Biroul Politic al PMR din Regiunea Mureş a organizat o şedinţă extraordinară, în cadrul căreia prim-secretarul român care tocmai demisiona a menţionat faptul că, odată cu noua Constituţie, partidul plănuieşte înfiinţarea unei regiuni autonome maghiare.57 La această afirmaţie a reacţionat doar preşedintele sfatului popular regional, Alexandru Cârdan, care era, de asemenea, român, întrebând în ce limbă se vor consemna procesele-verbale de acum înainte. Evident, principala preocupare a cadrelor era să primească din centru îndrumările ideologice, iar între timp, să poată duce fără probleme la bun sfârşit schimbul „etnic” din nomenclatura regiunii populate în majoritate de maghiari.58 Totodată, problemei puse de Cârdan i se poate acorda o însemnătate mai mare. Aşadar, prin această chestiune – aparent nevinovată –a utilizării limbii, s-a încercat sondarea terenului pentru a se afla cine va deţine puterea de acum înainte: românii sau maghiarii. Răspunsul nu a fost însă consemnat în procesul-verbal.

La 23 iulie 1952, János Vince (Ion Vinţe), membru în Conducerea Centrală a PMR şi recent numit în funcţia de ministru adjunct al Afacerilor Interne, a făcut o vizită la Târgu Mureş pentru a îndruma cadrele locale, apoi a citit componenţa noului colegiu de partid. Cei trei membri de naţionalitate română demişi (evident, din motive etnice) au acceptat fără comentarii decizia, prezentându-se apoi la Secţia de Control Politic a Conducerii Centrale pentru o „nouă

57 ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.131. 58 Conform datelor recensământului din 1956 referitoare la componenţa etnică a locuitorilor, populaţia totală a RAM era de 731 387 loc., din care 565 510 (77,3%) maghiari şi 146 830 (20,1%) români. Árpád E. Varga, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája 1850–1992, p.36.


279

repartiţie”.59 Aşadar, la şedinţa de învestire a Comitetului Regional de partid din 24 iulie, condusă de delegaţia venită din Bucureşti, împreună cu secretarii raionali, conducerea numită recent de la centru era deja în funcţie, executând până la 30 iulie „preluarea” plaselor repartizate la RAM şi predarea localităţilor arondate regiunilor învecinate Cluj şi Stalin.60 Noua conducere reflecta compoziţia etnică a regiunii (maghiari 77,3%, români 20,1%). Erau etnici maghiari Lajos Csupor, noul prim-secretar regional, împreună cu cei patru adjuncţi ai săi, precum şi Pál Bugyi, preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional. Tot de naţionalitate maghiară erau însă şi majoritatea funcţionarilor numiţi provizoriu: în general erau originari din Ţinutul Secuiesc, dar multe cadre au fost aduse de la Târgu Mureş şi din alte regiuni transilvane ori din capitală.

Liderii locali ai partidului nu erau pregătiţi pentru înfiinţarea RAM, au recunoscut însă rapid primejdiile ascunse în spatele cotiturii politice create, în special aspectele etnice ale acesteia. La festivităţile de învestire, Pál Bugyi atrăgea atenţia asupra „devierii de dreapta” observate în regiune (asupra prezenţei persoanelor din jurul lui Luca, care făcea parte din guvernul căzut), afirmând că deja în timpul publicării proiectului constituţional se pronunţau sloganuri şoviniste de către elemente duşmănoase. Dificultăţile erau cauzate nu doar de lipsa dezvoltării economice, ci şi de „problema gravă a naţionalităţilor”, care trebuie rezolvată prin „muncă intensivă”.61 László Lukács, secretar organizatoric (aşadar, responsabil şi pentru organele de securitate ale statului), a formulat şi mai clar ideea: înfiinţarea regiunii autonome este un fenomen nou în viaţa statului, iar obligaţia de-a transmite populaţiei mesajul potrivit căruia RAM –

59 Zoltán Novák, A Magyar Autonóm Tartomány elitjének kialakulása és megszerveződése [Formarea şi organizarea elitei din Regiunea Autonomă Maghiară], în vol. Autonóm magyarok?, ed. cit., p.384–385. 60 J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.361. 61 ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.145.


280

contrar numelui – asigură loc de trai nu doar maghiarilor cade în sarcina propagandei.62

4. Efecte colaterale: reacţia populaţiei

Deşi funcţiona încă din iulie, înfiinţarea RAM nu a fost recunoscută în mod oficial decât de noua Constituţie, adoptată în 24 septembrie 1952 de Marea Adunare Naţională, şi apărută în Monitorul Oficial în data de 27 septembrie. Adoptarea noii legi fundamentale a avut loc la ultima sesiune a corpului legislativ ales în martie 1948, în care s-a hotărât şi autodizolvarea parlamentului care funcţiona deja de patru ani doar formal, iar pentru 30 noiembrie 1952 s-au anunţat alegeri în Adunarea Naţională.63

În vara şi toamna anului 1952 însă atmosfera politică existentă semăna mai degrabă cu o situaţie de panică şi isterie. Înfiinţarea forţată a RAM a coincis cu valul de represiuni grave care au început în primăvara anului 1952 prin demascarea „devierilor de dreapta”, apoi, după arestarea lui Vasile Luca, s-au transformat într-o campanie de răzbunare politică, socială şi etnică, abătându-se în mod direct şi asupra miilor de locuitori. La dispoziţiile Moscovei, epurările din România şi alte state ale Europei de Est, care prezentau şi un caracter antisemit, au fost săvârşite sub stricta supraveghere a Uniunii Sovietice.64

62 Idem. 63 J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.355. 64 Despre aceasta mai pe larg vezi Ágnes Gereben, Antiszemitizmus a Szovjetunióban, Budapest, PolgART, 2000, p.465–603. Despre antisemitismul oficial sovietic – atitudinea ostilă faţă de străini – caracteristic ultimilor ani din epoca stalinistă: G. Kostyrchenko, Out of the red shadows: anti-semitism in Stalin’s Russia, Anherst (NY), Prometheus Books, 1995; J. Brent, V.P. Naumov, Stalin’s last crime. The plot against the Jewish doctors 1948–1953, New York, Harper Collins, 2003 (în ceea ce priveşte România, vezi capitolul 9). Cu referire la acţiunile judiciare manipulate din epocă oferă o bună sinteză în perspectivă comparată György Hódos, Kirakatperek. Sztálinista tisztogatások Kelet-Európában 1948–54 [Procese demonstrative. Epurări staliniste în Europa de Est, 1948–54], Budapest, Eötvös Kiadó, 1990.


281

În anul acela, doar din motive politice, au fost arestaţi sau trimişi fără condamnare în lagăre de muncă 36 739 de cetăţeni. În afara de aceştia, încă zece mii de familii cu origini burgheze au fost deportate în tabere de muncă din oraşele declarate „supraaglomerate” (de pildă, în oraşele miniere de pe Valea Jiului sau pentru lucrările de îndiguire efectuate la hidrocentrala de la Cheile Bicazului), ori trimise la domiciliu forţat în baza Hotărârii nr. 239/1952 a MAI.65 Pe baza datelor arhivistice existente şi a nenumăratelor memorii, se poate fi afirmat faptul că printre aceste persoane existau disproporţionat de mulţi maghiari sau evrei de naţionalitate maghiară.66 În Regiunea Autonomă Maghiară, în special la Târgu Mureş şi Odorheiu Secuiesc, au fost aşezaţi mai multe sute de „foste elemente asupritoare”. O parte dintre ei trăiau încă din 1949 în oraş, însă împotriva lor nu s-au întreprins acţiuni şi au fost trimişi în domiciliu obligatoriu (D.O.) doar din cauza originii lor din rândul nobilimii/marii burghezimi ori/şi din cauza vechii lor ocupaţii.

În această atmosferă tensionată, care afecta şi comunităţile minoritare, s-a născut în vara anului 1952 autonomia stalinistă maghiară şi tot în această atmosferă surescitată a avut loc şi campania de propagandă legată de RAM. Prin faptul că a deschis în faţa publicului subiecte considerate oficial tabu, de pildă, problema drepturilor minoritare ori cea a autonomiei, discursul oficial a devenit fără să vrea catalizatorul conflictelor dintre naţionalităţi. Comemorările posterioare idilice ale relaţiilor interetnice din

65 Consiliul Securităţii Statului. Strict secret. Raport cu privire la persoanele arestate de organele de securitate ale statului în perioada 1950 şi 31 martie 1968, Bucureşti, 17 iulie 1968, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Fond Documentar, dos. 53, vol. 21, f.76–79. Evacuările săvârşite în oraşele din Ardeal au atras şi atenţia diplomaţiei maghiare: Osztályidegen elemek kitelepítése a nagyvárosokból [Deportările elementelor străine de clasa muncitoare din marile oraşe], Bucureşti, 10 mai 1952, ANM, XIX-J-1-j, cut. 9, 00663/2. 66 Constatarea provine din analiza documentelor ce conţin date referitoare la aproximativ zece mii de persoane deportate/evacuate între 1952–1953: ACNSAS, Fond Documentar, dos. 55, vol. 6-9-16-17-21.


282

perioada lui Gheorghiu-Dej („la acea vremea nu conta cine era maghiar şi cine român”) construiau, aşadar, o realitate fictivă. În Ardeal, edificarea naţiunilor română şi maghiară, desfăşurată paralel – şi excluzându-se reciproc –, nu se prezenta sub nicio formă ca o relicvă a tradiţiilor feudale şi burgheze, ci făcea parte din viaţa cotidiană, uneori în taină, alteori la modul deschis, atât în perioada interbelică, cât şi în timpul anilor „democraţiei populare”. În perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, în pofida tuturor „informărilor”, termenul „autonomie” a rămas o chemare populară în rândul comunităţilor maghiare din Transilvania. În cazul mai multor persoane, acesta punea în funcţiune reflexul condiţionat potrivit căruia autonomia ar prevesti faptul că regiunea ar putea deveni parte componentă a Ungariei. Acest lucru reiese clar şi din rapoartele de partid întocmite cu ocazia adunărilor populare. Locuitorii RAM au invocat faptul că în numărul din data de 19 iulie 1952 al ziarului Scânteia a fost utilizată expresia tradiţională de „minorităţi naţionale”, care din 1948 a fost schimbată cu formula, considerată mai imparţială, de „naţionalităţi conlocuitoare”.67 Mulţi membri de partid au lipsit de la şedinţele care aveau loc duminica, deseori în timpul slujbei de la biserică. Cei care luau totuşi parte la aceste întâlniri contribuiau la mărirea tensiunii din timpul dezbaterilor punând de multe ori „întrebări tendenţioase”: erau interesaţi de posibilităţile utilizării simbolurilor naţionale maghiare, în primul rând a drapelului unguresc; voiau să ştie care va fi limba oficială folosită de către formaţiunile militare care staţionau pe teritoriul RAM; ori puneau întrebări în legătură cu tipul de monedă care urma să fie emis în regiune.68 La multe dintre şedinţe se ridica problema unor zvonuri rapid propagate, conform cărora se pregăteşte o schimbare de populaţie româno–maghiară pentru a se

67 ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.147. 68 Ibidem, f.185.


283

înfiinţa un teritoriu maghiar şi mai omogen din punct de vedere etnic.69

Deşi oficialităţile încercau să dezmintă aceste informaţii neîntemeiate, şedinţele desfăşurate în atmosfera tensionată au devenit punctele de plecare pentru răspândirea zvonurilor transmise din gură în gură. Conştiinţa colectivă a maghiarilor din Ţinutul Secuiesc era încă puternic influenţată de amintirea perioadei euforice care a urmat celui de-al doilea Arbitraj de la Viena din 1940. Această memorie colectivă era reîmprospătată după doar 12 ani de înfiinţarea RAM. În mai multe sate, entuziasmul populaţiei se manifesta în felul următor: „Am devenit din nou maghiari!”, spuneau, aplicându-şi pe piept cocardele tricolore de roşu–alb–verde şi cântau imnul maghiar. În data de 17 iulie, la Mereşti, organele de securitate a statului au semnalat agitaţia deosebită a populaţiei: oamenii vorbeau despre faptul că nu vor mai putea călători la Bucureşti, decât cu paşaportul.70

În acelaşi timp, cei 200.000 de români care trăiau pe teritoriul RAM (născuţi acolo sau doar mutaţi din alte regiuni după 1918 sau 1944) au devenit din nou elemente „străine”, nedorite. La locurile de muncă ori pe stradă s-a întâmplat de mai multe ori ca noua naţiune – utilizând o expresie sovietică, „naţiunea titulară” – să-i ameninţe şi să-i insulte pe unii dintre români, iar în unele cazuri chiar să-i agreseze fizic.71 În localitatea Ungheni, cu populaţia majoritară română, doi membri de partid împreună cu un miliţian din localitate – maghiari toţi – au sărbătorit apariţia proiectului constituţional, apoi au evacuat şase chiaburi români, iar în locul lor au adus ţărani maghiari. În raionul Reghin, unde majoritatea

69 Idem. 70 ANDJM, Fond 594, dos. 475/1953, f.176. 71 Raportul din 10 august 1952 al Sfatului Popular Regional conţine mai multe cazuri concrete de agresiune verbală. ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.190–191. Pentru alte cazuri vezi J. Gagyi, Határ, amely összeköt, p.370–374.


284

locuitorilor erau tot români, aceştia au intrat în panică, şoptind disperaţi: „Acum vor comanda din nou ungurii”.72

Înfiinţarea RAM a stârnit animozităţi şi în rândul românilor care citeau cu regularitate ziarul de partid. Din 18 iulie 1952 până la jumătatea lunii septembrie, secţia de corespondenţă a ziarului Scânteia şi Comisia Juridică a Consiliului Central al Frontului Democraţiei Populare73 au colecţionat tot ce a reieşit din „sondajul” celor peste zece mii de adunări populare care au avut loc. Articolele trimise la rubrica de corespondenţă a ziarului, precum şi cele 5 000 de propuneri de modificare a Constituţiei (erau semnate, se menţionau numele şi adresa) au demonstrat îndeajuns reacţia „societăţii” faţă de propunerea făcută de „putere”.74 Numărul mare de opinii şi propuneri referitoare la RAM lasă impresia că regiunea autonomă constituia cel mai interesant subiect din întreaga campanie de propagandă şi stârnea cele mai însemnate controverse; părerile legate de acest fapt întrunesc ceea ce în epoca deţinerii puterii de către Gheorghiu-Dej se manifesta doar rar în opinia publică oficială: menţinerea tensiunilor etnice dintre românii şi maghiarii din Ardeal.

Punctele de vedere ale maghiarilor apar mai rar în rubrica de corespondenţă a ziarului Scânteia, deoarece aceştia se exprimau mai greu în scris în limba română; opiniile lor au fost puse pe tapet mai degrabă cu ocazia modificării Constituţiei. Cele mai multe propuneri de acest gen se refereau la lărgirea drepturilor minoritare în ceea ce priveşte limba maternă: mulţi au cerut utilizarea ambelor limbi

72 ANDJM, Fond 1134, dos. 43/1952, f.191. 73 Comisia Juridică a Consiliului Central al FDP. La fel ca în Ungaria, Frontul Popular din România era o organizaţie de masă condusă de partid, care activiza masele cu ocazia alegerilor la nivel naţional şi local, la aprobarea noii constituţii şi cu ocazia altor campanii mai importante. 74 În memoriile sale, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej descrie că prim-secretarul PMR a dat mare importanţă corespondenţei cititorilor trimise la organele de presă, deoarece şi prin acest lucru putea să aprecieze atmosfera generală care domnea în ţară. Paul Sfectu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p.83.


285

pentru denumirile geografice, în administraţie (înţelegând aici şi căile ferate) şi în cadrul jurisdicţiei.75 Un candidat membru de partid a propus ca, în cadrul armatei, soldaţii nou-veniţi de naţionalitate maghiară să aibă posibilitatea de a fi instruiţi în limba lor maternă.76 Au venit propuneri interesante din partea membrilor de partid, chiar şi de la liderii aparatului de partid local. În spiritul noii politici naţionale centrate pe RAM, aceştia au recomandat să se mute redacţia maghiară a Editurii de Stat de la Cluj la Târgu Mureş şi tot aici să se iniţieze un hebdomadar în limba maghiară. Un anumit János Bolyai, membru al sfatului popular orăşenesc din Odorheiu Secuiesc, a cerut ca, în articolul 17 al Constituţiei, formularea „apărarea independenţei poporului român” să fie completată cu apărarea „minorităţilor naţionale”.77 Recunoaşterea autonomiei maghiare a stârnit şi interesul altor minorităţi naţionale şi grupuri etnice din ţară; autonomia a fost solicitată nu doar de câţiva şvabi din Banat,78 dar şi de un număr însemnat de cetăţeni de origine evreiască din regiunea Iaşi.79 Populaţia română era neîncrezătoare faţă de această „înflorire” a sentimentelor etnice care – aparent cu acordul partidului – a pus sub semnul întrebării unul dintre principiile fundamentale nescrise ale identităţii naţionale moderne române: statul ca instituţia unitară şi indivizibilă. La 22 iulie 1952, corespondentul clujean al ziarului Scânteia trimisese deja la Bucureşti următoarea întrebare venită de la un muncitor român din localitate: „De ce este nevoie în RAM de o Constituţie individuală, dacă legile ţării sunt valabile deopotrivă pe întreg teritoriul ţării?” În cadrul aceleiaşi dispute, cineva a mai adăugat: „Constituţia a

75 În răspunsul dat lui Gheorghiu-Dej, un anume Iosif Condes a propus, de pildă, ca paragraful nr. 69 cu referire la limba jurisdicţiei să fie modificat astfel: procesele să se ţină „pe jumătate în limba maghiară, pe jumătate în limba română, pentru a nu avea nevoie de translator”. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 143/1952, f.70. 76 Ibidem, dos. 142/1952, f.204. 77 Ibidem, dos. 143/1952, f.58. 78 Ibidem, dos. 142/1952, f.12–29. (Buletin n. 14.) 79 Ibidem, f.6. (Secţia scrisori, Buletin de sinteză 25 iulie 1952).


286

proclamat RAM, deşi aceasta se află pe teritoriul nostru. Noi nu suntem republică federativă, ci Republică Populară”.80

Un mare număr de scrisori reproşau partidului că nu apără interesele românilor: „Ce rost avea înfiinţarea RAM? De ce nu sunt stabilite în Constituţie graniţele RPR? RAM se află sub suveranitatea RPR sau a Ungariei? Dacă este sub autoritatea RPR, ce nevoie mai este de regiune autonomă? Regiunea autonomă va fi stat în stat?”81.

Alţii relatau că în Târgu Mureş se discută că în şcoli vor fi desfiinţate clasele cu predare în limba română, iar elevii români vor fi trimişi în alte regiuni.82 În ceea ce priveşte soluţionarea problemei, dintre propunerile „concrete” şi suficient de radicale care au fost trimise iese în evidenţă o idee venită din partea unui membru de partid din regiunea Bacău – învecinată cu RAM – potrivit căreia rezolvarea ar fi schimbul de populaţie dintre români şi maghiari.83

Ungaria nu a avut niciun rol în înfiinţarea RAM, dar Legaţia maghiară de la Bucureşti, bine informată, aflase deja vestea la 14 iulie 1952, aşadar înainte de publicarea proiectului constituţional: „În cercurile maghiarilor de la Bucureşti, atmosfera este plină de entuziasm şi nelinişte. Se discută despre schimbările care se vor produce comparativ cu situaţia actuală în cazul unei autonomii administrativ-teritoriale, referitor la Ţinutul Secuiesc. Totodată se estimează care dintre lideri, cei locali sau cei din Bucureşti, vor ocupa poziţiile de conducere”.84 Timp de câteva zile, în cercurile diplomatice a fost vehiculat numele lui László Bányai, fost ministru adjunct pe problemele minorităţilor etnice, dar centrul a pus soarta Regiunii în mâinile unor membri de partid neînsemnaţi de la nivel local, în persoana prim-secretarului Alexandru Moghioroş şi a lui János Vince, adjunctul ministrului cu Afacerile Interne. În primele zile

80 Ibidem, f.4. 81 Ibidem, f.5–6. 82 Ibidem, f.10. 83 Ibidem, dos. 143/1952, f.210. 84 A Magyar Autonóm Tartomány visszhangja [Răsunetul înfiinţării Regiunii Autonome Maghiare], Bucureşti, 21 iulie 1952, MOL, XIX-J-1-k, cutia 10, 08651.


287

s-a auzit şi că Petru Groza va ţine un discurs la Târgu Mureş. Groza însuşi a declarat reprezentantului maghiar József Pataki că înfiinţarea RAM i-a împlinit visul de mai demult.85 Conducerea PMR a considerat însă că circumstanţele sunt prea periculoase, aşadar vizita de „inaugurare a RAM” de către Petru Groza nu a mai avut loc niciodată. Maghiarii care trăiau în afara graniţelor regiunii autonome, precum şi oficialităţile de la Budapesta au interpretat situaţia creată cu totul altfel (mai realist) decât secuii cărora li s-a făcut acest cadou din partea sovieticilor.

La Cluj, mulţi au crezut că va fi vorba despre un teritoriu închis cu bariere, câţiva muncitori maghiari şi-au dat demisia pentru a se putea muta în RAM.86 În oraş trăiau multe cadre şi intelectuali maghiari care îl cunoşteau bine pe Vasile Luca şi au intrat în panică după arestarea acestuia, în 16 august 1952. Mai apoi, două săptămâni mai târziu, au mai fost reţinute câteva personalităţi proeminente ale elitei politice maghiare: Lajos Jordáky, Edgár Balogh, János Demeter, Ádám Fodor-Pataky şi Pál Veress, fostul preşedintele sfatului popular municipal.

Şeful Oficiului Maghiar de Paşapoarte din Cluj a fost de acord probabil cu cei care „afirmă că epurările se aplică mai sever faţă de etnicii maghiari şi evrei, decât faţă de români”.87 János Wasmer a apreciat corect şi faptul că intenţia guvernului de la Bucureşti ar putea să transforme regiunea într-un loc de concentrare pentru elita maghiară din România, „golind” astfel tradiţionalele centre ungureşti, cu tradiţii culturale şi civile, în primul rând Clujul: „Se spune că Universitatea Bolyai din Cluj va fi mutată la Târgu Mureş, iar şcolile cu predare în limba maghiară vor fi şi ele concentrate spre această locaţie”.88 În sfârşit, transferul universităţii s-a dovedit a fi un plan de nerealizat, deoarece municipiul Târgu Mureş nu avea destule

85 Politikai jelentések július hónapjáról [Rapoarte politice din luna iulie], Bucureşti, 5 august 1952, ANM , XIX-J-1-j, cutia nr. 6, 00263/1. 86 Cluj, 8 august 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 18, 001373. 87 Cluj, 15 iulie 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 6, 001087/2. 88 Cluj, 4 august 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 18, 001373.


288

clădiri potrivite pentru primirea instituţiei. A eşuat şi planul de „concentrare a presei”, potrivit căruia redacţia şi utilajele ziarului Előre [Înainte] ar fi trebuit mutate la Târgu Mureş; astfel cotidianul maghiar de importanţă naţională ar fi apărut în RAM în locul Bucureştiului.89 Aşadar, cu ocazia înfiinţării RAM nu a mai fost sacrificată decât o singură revistă cu tiraj mic, Irodalmi Almanach [Almanahul literar], iar în locul acesteia, în mai 1953, a fost publicată revista literară intitulată Igaz Szó [Cuvântul liber], condusă de Győző Hajdu.

La Cluj şi, în general, în afara ariei RAM, această cotitură a politicii naţionalităţilor, produsă simultan cu autonomia teritorială, avea urmări mult mai grave. La Cluj, intimidărilor şi concedierilor le-a urmat un val nemaiîntâlnit de arestări, în care – în afară de câţiva intelectuali cunoscuţi – au fost implicaţi peste 1 300 de simpli cetăţeni, în primul rând „chiulangii”, fără un loc de muncă înregistrat, precum şi „elemente declasate”, provenite de la vârfurile piramidei sociale învechite: activiştii partidelor istorice burgheze, chiaburi ori foşti moşieri şi aristocraţi.90 Şeful Securităţii regiunii Cluj, locotenent-colonel Mihai Nedelcu, a raportat de asemenea sovieticilor „situaţia operativă a regiunii”, în primul rând dispoziţiile referitoare la universitatea maghiară.91 În timpul verii au fost arestaţi 41 de profesori şi absolvenţi, aproape exclusiv de la universitatea Bolyai; cei mai mulţi făceau parte din „vechile clase sociale de dominaţie”. Mulţi profesori cu convingeri comuniste au ajuns pe lista neagră, de exemplu, scriitorul István Nagy, care a fost obligat să-şi facă autocritica, Gyula Csehi, despre care Nedelcu ştia deja că peste câteva zile va fi demis din poziţia sa de director ştiinţific al Universităţii Bolyai, fiind înlocuit de filozoful Ernő Gáll. Istoricul

89 Bucureşti, 27 martie 1953, ANM, XIX-J-1-k, cutia 16, 04354. 90 Vezi raportul Oficiul Paşapoartelor din Cluj: Cluj, 13 septembrie 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia 9, 001704. 91 Sovietskij factor v Vostochnoj Evrope 1944–1953, op. cit. doc. 260, Bucureşti, 11 septembrie 1952, Discuţia lui Akulov cu colonelul Nedelcu, şeful Securităţii Statului Regional Cluj, despre situaţia operativă existentă în regiune.


289

„burghez” Zsigmond Jakó a trebuit să plece şi el provizoriu de la universitate şi a fost primit de colegul său Constantin Daicoviciu la Institutul de Istorie şi Arheologie. Potrivit informaţiilor diplomaţiei maghiare, împreună cu publicistul Edgár Balogh, István Nagy şi László Szabédi, etichetaţi de altfel ca „străini de clasa muncitoare”, au primit dezaprobator înfiinţarea RAM, împărţindu-şi opiniile şi cu prietenii şi cunoscuţii şi readucând astfel în actualitate separatismul maghiar.92

Aşadar, sub supravegherea Moscovei şi în paralel cu înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, a început un val de schimbări în sfera politicii faţă de naţionalităţi. Asigurarea autonomiei formale pentru o componentă minoritară a populaţiei maghiare din Transilvania a creat o fractură artificială în sânul comunităţii. Decizia din 1952 a fost rezultatul consolidării puterii comuniste. O consecinţă directă şi imediată a acestei acţiuni a fost „autodizolvarea” în anul 1953 a Uniunii Populare Maghiare, ca organizaţie la nivel naţional, dar pe termen lung crearea RAM a avut efectele şi mai pronunţate asupra maghiarilor rămaşi în afara regiunii autonome. Pornind de la consolidarea etnică, din 1952 regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost pus în postura de a începe promovarea elementului românesc în zonele din Transilvania cu populaţie mixtă.

92 Bucureşti, 14 octombrie 1952, ANM, XIX-J-1-j, cutia nr. 9, 001829.

291

Zoltán Csaba NOVÁK

Impactul reformei administra-tive din 1968 asupra politicii PCR faţă de minoritatea maghiară

1. Cazul secuilor. Crearea judeţelor Harghita şi

Covasna

Reforma administrativă din 1968 face parte din planul politico-economic elaborat şi realizat de Nicolae Ceauşescu şi conducerea de partid după 1965. Prin desfiinţarea sistemului regiunilor şi înfiinţarea unor structuri administrative mai mici, noua conducere de partid urmărea crearea unui sistem economic mai eficient şi totodată o schimbare controlată în cadrul vechii elite politice. În acest amplu proces de restructurare şi reorganizare, vrând-nevrând, partidul s-a izbit şi de problema naţională, mai ales în cazul zonelor locuite în proporţii mari (şi) de minorităţi, ca de pildă în cazul fostei Regiuni Autonome Maghiare (RAM). Deşi nu constituia factorul cel mai important, problema minorităţilor naţionale nu putea fi neglijată nici în procesul de pregătire a reformei administrative.1

1 Despre elaborarea proiectului vezi: Zoltán Csaba Novák, Pregătirea reformei administrative şi problema naţională în România, în vol. Hegemoniile trecutului. Evoluţii româneşti şi europene. Profesorului Ioan Chiper la 70 de ani, Bucureşti, Curtea veche, 2006. p.397–399.


292

Destinderea atmosferei politice de după preluarea puterii de către Ceauşescu a avut efect şi asupra politicii faţă de minorităţi a partidului. În 1965 a fost înfiinţat un comitet pentru naţionalităţi care a funcţionat sub egida Secretariatului Comitetului Central al PCR. În pofida acestui fapt, nu au intervenit însă schimbări radicale în politica minoritară a partidului. Cu ocazia vizitelor de lucru din 1966 ale lui Ceauşescu, liderul conducerii de partid recunoaşte faptul că minorităţile au dreptul la cultura şi limba maternă, dar accentuarea continuă a rolului naţiunii socialiste compromitea din start şansa acordării unui interes aparte, colectiv, problemelor minorităţilor. În aceste condiţii, în procesul de stabilire a hotarelor judeţene, problema minoritară nu era o chestiune privilegiată decât în cazul Secuimii, teritoriu cu o întindere relativ mare şi cu o populaţie majoritar maghiară.

Până la modificările administrative din 1950, această regiune era împărţită în patru judeţe: Mureş-Turda, Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. În 1950 sistemul judeţelor a fost desfiinţat. În locul lui, după model sovietic, a fost introdus un sistem cu trei trepte: cu plase, raioane şi regiuni. Mai multe plase formau un raion, iar la rândul lor raioanele alcătuiau o regiune. Până în anul 1952 Secuimea era împărţită între Regiunea Mureş (raioanele Mureş, Sângeorgiu de Pădure şi Gheorgheni) şi regiunea Stalin, cu centrul la Braşov (raioanele Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc). În 1952 au fost introduse modificări teritoriale care nu au afectat însă principiile sistemului administrativ. În acest an a fost înfiinţată RAM, cu o populaţie majoritar maghiară.2 Cu ocazia modificărilor administrative din 1960, raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu

2 Mai amănunţit vezi József Gagyi, Határ, amely összeköt [Graniţa care ne uneşte], în Regió, 2003, nr. 3; Zoltán Csaba Novák, A Magyar Autonóm Tartomány elitjének kialakulása [Formarea elitei în Regiunea Autonomă Maghiară], în vol. Nemzet a társadalomban, ed. Csilla Fedinec, Budapest, Teleki László Alapítvány, 2004; Stefano Bottoni, A sztálini „kis Magyarország” kialakítása (1952) [Formarea „micii Ungarii” staliniste (1952)], în Regió, 2003, nr. 3; Idem, Sztálin a székelyeknél [Stalin la secui], Miercurea-Ciuc, Pro-Print, 2008.

IMPACTUL REFORMEI ADMINISTRATIVE DIN 1968

293

Secuiesc au ajuns din nou la regiunea Braşov. Restul Secuimii a rămas în unitatea adminis-trativă denumită Regiunea Mureş Autonomă Maghiară.

Pe baza primului proiect, Secuimea ar fi fost împărţită între judeţele Mureş şi Ciuc-Odorhei, în aşa fel încât cea mai mare parte a regiunii, 7 459 kilometri pătraţi, ar fi ajuns în componenţa ultimului, numit şi „judeţul mare secuiesc”. În componenţa acestui judeţ secuiesc ar fi intrat raioanele: Gheorgheni, Ciuc, Odorhei, Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc. Ca centru de judeţ a fost stabilit oraşul Miercurea Ciuc, localitate cu o poziţionare centrală, dar mai mică decât Sfântu Gheorghe sau Odorheiu Secuiesc. Acest judeţ secuiesc ar fi cuprins o populaţie de 364.196 de locuitori, cu o majoritate maghiară absolută, de 95% (342 044 de locuitori).

Astfel, în discuţiile de pregătire a reformei administrative, problema politicii faţă de minorităţi a apărut drept o problemă administrativă şi practic s-a restrâns la teritoriul Secuimii. Discuţiile s-au purtat în jurul a două probleme-cheie, una administrativă şi una economică. Esenţa primei probleme era dacă se va realiza unitatea administra-tivă a ţinutului secuiesc, iar a doua problemă se referea la starea dezvoltării economice a acestei regiuni, şi anume în ce măsură va beneficia unitatea de investiţii economice. Analizând stenogramele şi discuţiile şedinţelor de pregătire, putem delimita trei tipuri de ar-gumentări: unele pentru restabilirea judeţelor anterioare anului 1950, altele în favoarea proiectului judeţului secuiesc în forma extinsă, respectiv împotriva acestuia.

Într-o primă fază, mai mulţi membri ai conducerii de partid, printre care Gheorghe Apostol, Leonte Răutu, Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, János Fazekas şi Ceauşescu însuşi, au susţinut ideea înfiinţări unui „judeţ secuiesc”. Susţinătorii proiectului au adus ca argument nevoile comune ale populaţiei maghiare din zona respectivă şi faptul că realizarea acestui judeţ ar fi un pas important în politica partidului faţă de minoritatea maghiară. Gheorghe Apostol afirma: „Şi din punct de vedre naţional cred că procedăm bine cu


294

acest judeţ Ciuc-Odorhei. Trebuie să apreciem faptul că s-a găsit o soluţie care va satisface populaţia maghiară. Mici rectificări mai sunt necesare”.3 Opozanţii proiectului, Iosif Banc, Militaru Aldea, Virgil Ioanovici şi alţi membri ai comitetelor de muncă, au adus argumente economice şi au cerut ca raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc să fie alipite judeţului Braşov. Ei s-au bazat pe motivul că aceste raioane se leagă de oraşul Braşov din punct de vedere economic.

În discuţiile pregătitoare Ceauşescu a protejat ideea „judeţului secuiesc”, subliniind însă faptul că şi argumentele opoziţiei sunt juste, menţinând astfel posibilitatea unei modificări a acestui proiect: „Sigur că ar fi normal ca Sfântu Gheorghe şi poate Târgu Secuiesc să treacă la judeţul Braşov, însă în propunerile făcute s-a pornit de la ideea ca să ţinem seamă şi din punct de vedere naţional, să creăm condiţii ca secuimea să fie într-un singur judeţ”.4 Astfel, liderul PCR nu a prezentat acest proiect în nicio cuvântare ca fiind unul definitiv, reţinând faptul că există păreri contradictorii privind viitorul acestei regiuni chiar şi în sânul populaţiei maghiare.5 Până la stabilirea verdictului final se contura şi o posibilitate ca populaţia din regiune să-şi poată manifesta opinia: „Sunt câteva obiecţiuni chiar la locuitori şi până la urmă urmează să stabilim cu asentimentul locuitorilor, pentru că trebuie să asigurăm şi presă şi şcoli în limba maternă, trebuie să avem vedere de toate”.6 Argumentele aduse de Alexandru Drăghici în timpul discuţiilor constituie un segment

3 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), Comitetul Central al PCR (în continuare: CC al PCR). Cancelarie, dos. 189/1967, f.10. 4 Ibidem, dos. 190/1967, f.6. 5 Károly Király, în jurnalul său, susţine că conducerea raionului Târgu Secuiesc (Domokos Szász, József Stemmer, József Németh, Gyula Bede, Lajos Sylveszter, Ernő Fábián, Géza Benedek) era de partea înfiinţării unui mare judeţ secuiesc, iar conducerea raionului Sfântu Gheorghe, prin secretarul raional Károly Sántha, a optat pentru Braşov. În acest timp, elita locală din Braşov a făcut intens lobby pentru a obţine aceste două raioane. Károly Király, Nyílt kártyákkal [Cu cărţile pe masă], Budapest, Nap Kiadó, 1995, p.22. 6 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 190/1967, f.2.


295

aparte al procesului de pregătire a reformei administrative.7 Liderul marcant al conducerii PCR a propus reanalizarea sistemului administrativ de dinainte de 1950. Potrivit propunerii lui Drăghici, ar fi trebuit păstrate toate judeţele viabile ale acelei perioade. După părerea sa, crearea unui singur judeţ secuiesc ar întări pericolul de formare a unui ghetou artificial, aşadar se declara împotriva tuturor deciziilor constituirii unor structuri artificiale: „După părerea mea în mod cu totul nejust am lipit de Raionul Târgu-Secuiesc trei comune cu populaţie românească de la Întorsura Buzăului, ca să îmbună-tăţim compoziţia raionului. Eu sunt de părere să nu facem artificii. Dacă vrem să terminăm cu ghetoul acesta, să luăm măsuri să-l industrializăm”.8 În 15 şi 27 decembrie 1967 au avut loc noi şedinţe cu consultarea comitetelor istorice şi filologice, în care au fost discutate toate proiectele şi propunerile privind formarea judeţelor.9 La aceste şedinţe, pe un ton moderat, reprezentanţii comitetelor şi-au expus părerile privind modificările propuse. Propunerile cele mai semnificative se refereau, în general, la aspecte mai puţin impor-tante, ca denumirea judeţelor şi eventual mici modificări teritoriale. Academicianul Virgil Ioanovici era în favoarea limitării numărului denumirilor slave, respectiv a desfiinţării proiectului privind judeţul Sălaj şi a aşa-numitului „judeţ secuiesc”. Istoricul Constantin Daicoviciu a propus reluarea denumirilor istorice.

În privinţa problemei naţionale trebuie menţionate discuţiile despre viitorul ţinutului secuiesc. Delegaţii Aldea, Adelionovici şi Dingher au susţinut mutarea raioanelor Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe la judeţul Braşov, motivând propunerea lor prin legăturile economice dintre acestea şi oraşul Braşov.10 Cea mai importantă discuţie în privinţa pregătirii reformei administrative a avut loc la 30

7 Nu trebuie neglijat nici faptul că, în acest moment istoric, Drăghici intrase într-un conflict politic major cu noul lider al partidului, Nicolae Ceauşescu, conflict din care, după o scurtă perioadă, a ieşit înfrânt. 8ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 189/1967. f.5. 9 Ibidem, dos. 178/1967, f.1–13. 10 Idem.


296

decembrie 1967. Este vorba de o şedinţă a Comitetului Executiv la care au participat, pe lângă membrii conducerii de partid, şi membrii comitetelor de muncă şi prim-secretarii regionali. Scopul declarat al acestei şedinţe era definitivarea proiectului propus de conducerea de partid. Tot în această şedinţă au loc şi discuţii în centrul cărora se află problema dezvoltării economice a Secuimii. Argumentele mai sus menţionate s-au confruntat mai vehement. Drăghici a susţinut în continuare ideea de reînfiinţare a judeţelor Trei Scaune, Mureş, Ciuc şi Odorhei.11 El susţinea că până în acel moment partidul a neglijat în mod conştient dezvoltarea economică a acestei regiuni, în pofida faptului că dezvoltarea economică ar fi putut constitui un pas important în rezolvarea problemei naţionale. Astfel, s-ar putea opri la timp izolarea acestei regiuni. „Investiţiile economice ar trebui să aibă prioritate, este singura modalitate de a desfiinţa asuprirea naţională[...]”.12 Vorbitorul considera că efectul economic negativ al oraşului Braşov asupra raioanelor menţionate ar putea fi diminuat prin investiţii economice substanţiale în oraşele secuieşti din împrejurime. Ca exemplu a adus cazul Hunedoarei şi al Olteniei, deoarece investiţiile din Hunedoara au cauzat un mic exod din Oltenia spre regiunea mai dezvoltată. „Cred că la Sfântu Gheorghe, dacă vom face obiective economice, desigur că se va dezvolta şi oamenii vor rămâne acolo şi nu vor veni neapărat la Braşov, pentru că nu altceva îi împinge la Braşov, ci faptul că la Târgu Mureş nu am dezvoltat suficient, cum nu am făcut nici la Ciuc anumite obiective. Acestea sunt propriile noastre insuficienţe, pe care trebuie să le exprimăm în mod critic”.13 Drăghici aducea în continuare un exemplu drept argument: „Iată un exemplu, am avut de amplasat o fabrică de autobasculante, care era vorba să fie pusă la Târgu Secuiesc, dar până la urmă am pus-o la Ghimbav, lângă Braşov. Nu ştiu ce criterii au fost pentru treaba aceasta. Mă întreb: este just să

11 Ibidem, dos. 191/1967, f.9–11. 12 Idem. 13 Ibidem, f.34.


297

concentrăm totul în Braşov şi La Târgu Secuiesc, care era un raion al Braşovului, să nu dezvoltăm industria”?14

Drăghici a criticat, în continuare, politica partidului faţă de minorităţi, care, după părerea sa, a tratat superficial această problematică, neglijând de fapt realitatea existentă în zonele secuieşti. Succesele partidului în problema naţională erau numai aparente, toate informaţiile privind realitatea din zonele locuite de minorităţi fiind superficiale şi fără fond. „De exemplu, am fost cu tovarăşul Ceauşescu în această regiune în vizită. Populaţia ne-a primit foarte bine, pot să spun că mai bine chiar decât în alte regiuni. De fapt, eu nu am fost în multe vizite, dar aici s-a făcut o primire foarte caldă. În timpul vizitei am poposit la Sânmartin, unde este o populaţie compactă maghiară. Eu n-am cunoscut un lucru: când tovarăşul Ceauşescu a vorbit, nu s-a tradus, iar oamenii aceştia nu au înţeles nimic, pentru că nu ştiau o boabă româneşte. Despre lucrul acesta am aflat ulterior. Mă întreb: de ce nu ne-am informat mai bine, pentru că nu are nici o valabilitate dacă se vorbeşte şi oamenii aceştia nu înţeleg nimic”.15

Afirmaţiile lui Drăghici au stârnit nemulţumiri atât în tabăra susţinătorilor judeţului secuiesc, cât şi în tabăra opozanţilor. Ideea de reîntoarcere la structurile dinaintea anului 1950 a fost respinsă în unanimitate. Tratarea separată a problemei Secuimii ar stârni sentimente duşmănoase şi naţionaliste în rândurile populaţiei majoritare, afirma Chivu Stoica: „[...]pentru că dacă am face mai multe judeţe s-ar crea un prilej de discuţii, pentru că avem şi alte localităţi unde este o populaţie compactă maghiară şi s-ar pune întrebarea de ce numai acolo s-au făcut mai mult judeţe”.16 Un alt argument împotriva afirmaţiilor lui Drăghici era faptul că, după părerea opozanţilor, despărţirea Secuimii în mai multe judeţe ar avea

14 Ibidem, f.36. 15 Ibidem, f.35. 16 Ibidem, f.18.


298

drept urmare înfiinţarea unor structuri neviabile din punct de vedere economic. Conducerea de partid a respins totodată şi afirmaţia privind neglijarea intenţionată a problemei naţionale, cauzând astfel tensiune între Drăghici şi ceilalţi lideri de partid. Conducerea de partid aliniată lui Ceauşescu, inclusiv maghiarul János Fazekas, a respins ferm acuzaţiile lui Drăghici, aducând ca argument situaţia economică similară a altor regiuni din ţară. La sfârşitul şedinţei, Drăghici a rămas total izolat, toate propunerile sale fiind respinse. După acest moment, discuţiile privind problema naţională se concentrau în jurul unui singur punct, şi anume dacă va exista un judeţ mare secuiesc, sau dacă această regiune va fi împărţită între judeţele Mureş, Ciuc-Odorhei şi Braşov. La sfârşitul acestei discuţii, împotriva „marelui judeţ secuiesc” a luat cuvântul doar un singur participant, în persoana lui Iosif Banc, care aducea pe lângă argumente economice şi unele de politică minoritară: “Specificul acestei naţionalităţi maghiare nu ar trebui să fie un criteriu de bază”.17 Liderii de partid care au luat cuvântul după Banc nu vedeau un pericol real în înfiinţarea acestui judeţ. Leonte Răutu nu vedea pericolul izolării acestei regiuni, dimpotrivă, considera înfiinţarea acestui judeţ o realizare remarcabilă în politica naţională a partidului, ce va îmbunătăţi imaginea ţării în opinia internaţională.18 Un alt moment important al şedinţei a fost cuvântarea singurului participant maghiar la această şedinţă, şi anume János Fazekas. Fazekas şi-a ţinut discursul pe un ton moderat. A susţinut proiectul cu 35 de judeţe, incluzând şi „judeţul mare” al Secuimii, şi necesitatea rezolvării problemei naţionale în spiritul învăţăturii marxist-leniniste. Înfiinţare unui judeţ mare în Secuime ar garanta în continuare buna dispoziţie a maghiarilor din România, argumenta Fazekas. Era împotriva afirmaţiilor lui Iosif Banc, potrivit cărora problema minoritară nu ar trebui luată în considerare în acest proces de reformă administrativă. „Eu am legături foarte strânse cu 17 Ibidem, f.14. 18 Ibidem, f.23.


299

populaţia maghiară şi cunosc această atmosferă bună care este acum acolo şi trebuie să păstrăm această atmosferă, această frăţie de luptă”.19 El a adus ca argument o afirmaţie a lui Aron Pumnul privind convieţuirea româno–maghiară din Transilvania: „Românul fără ungur şi ungurul fără român acolo nu se poate trăi decât muncind împreună”.20 În continuare, Fazekas i-a dat dreptate lui Drăghici în privinţa situaţiei dezastruoase din punct de vedere economic din Secuime, dar nu s-a alăturat acuzaţiilor lui Drăghici, afirmând că există condiţii asemănătoare şi în alte regiuni din ţară.

Tot în acea şedinţă, Fazekas a propus centrul noului judeţ secuiesc şi denumirea acestuia. Ca centru de judeţ, el a propus oraşul Odorhei, ca centru vechi al Secuimii, cu tradiţie istorică şi culturală. În locul denumirii Ciuc-Odorhei, a propus denumirea de Harghita, după numele muntelui, simbol al acestei regiuni.21 Comitetul Executiv a acceptat propunerile lui Fazekas după concluziile finale ale lui Ceauşescu. În privinţa împărţirii şi a denumirii noilor judeţe, tradiţia istorică trebuie respectată într-o oarecare măsură, dar trebuie neapărat subordonată planurilor viitorului, afirma liderul de partid. El recunoştea de asemenea faptul că, în cazul Secuimii, există unele probleme economice, dar nu le considera unice. Pentru oraşele din această regiune propune investiţii în viitor.22 Participanţii la şedinţă au acceptat de comun acord propunerea celor 35 de judeţe, cu posibilitatea unor mici modificări ce pot surveni în viitor. Ziarul central al Regiunii Mureş Autonome Maghiare a publicat următoarea declaraţie oficială a partidului privind problema naţională şi reforma administrativă: „Scopul nostru a fost respectarea prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România privind drepturile tuturor cetăţenilor, privind întărirea sentimentului de înfrăţire între toţi muncitorii ţării, indiferent de apartenenţa

19 Ibidem, f.26–29. 20 Idem. În stenogramă citatul apare cu această greşeală gramaticală. 21 Idem. 22 Ibidem, f.36–40.


300

naţională [...] În acele regiuni unde, pe lângă populaţia românească, trăiesc şi naţionalităţi conlocuitoare se vor garanta toate drepturile de a folosi limba maternă în administraţia de stat, în şcoli şi în viaţa culturală”.23

Pe lângă dificultăţile regionale, cum ar fi cele ale judeţelor Cluj, Galaţi, Suceava, problema naţională ca subiect regional a continuat să fie în centrul discuţiilor şi pe parcursul lunii ianuarie şi februarie.24 Un caz aparte în discuţia privind viitorul administrativ al teritoriului secuiesc a fost problema celor două raioane cu o populaţie majoritară maghiară, Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, care aparţineau Regiunii Braşov. Până în anul 1950 aceste două raioane erau incluse în fostul judeţ Trei Scaune, înfiinţată în 1876, cu centrul la Sfântu Gheorghe. Între 1950–1952 ele au aparţinut Regiunii Braşov, iar în 1952, în urma modificărilor administrative, au fost incluse în Regiunea Autonomă Maghiară, regiune înfiinţată sub tutelă sovietică cu scopul de a fi prezentată ca model al politicii naţionale a PMR.25 Schimbările survenite în politica internă a PMR au avut ca urmare desfiinţarea RAM şi trecerea acestor două raioane la regiunea Stalin (Braşov). Populaţia maghiară din această zonă considera această manevră a partidului ca o tendinţă de a rupe teritorii cu majoritate maghiară pentru a schimba compoziţia etnică a diferitelor unităţi administrative. Nostalgia după RAM, după „mica Ungarie stalinistă”, era încă destul de vie în anii 1960, mai puţin la unele cadre care deţineau poziţii mai importante în Braşov.

Astfel, când au apărut primele veşti despre reforma administrativă şi despre planurile partidului privind viitorul acestei

23 Vörös Zászló, 11/1968. 24 Procesul de pregătire a reformei administrative a fost marcat de discuţiile privind împărţirea administrativă a diferitelor regiuni din ţară. Membrii influenţi din conducerea de partid şi elita locală au încercat încontinuu să obţină o cât mai bună poziţionare a regiunilor reprezentate de ei. Regiunile cel mai aprig discutate erau Cluj, Brăila, Galaţi, Crişana, Suceava, Botoşani şi Ţinutul Secuiesc. În astfel de condiţii apar propuneri privind despărţirea Brăilei de Galaţi, înfiinţarea judeţului Sălaj, problema împărţirii şi a denumirii unor regiuni din nordul Moldovei. 25 Mai larg despre desfiinţarea RAM vezi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél, ed.cit.


301

regiuni, spiritele s-au încins foarte repede. Vestea creării judeţului Ciuc-Odorhei, cu centrul la Miercurea Ciuc, a pus în mişcare nu numai elita de partid şi pe cea intelectuală, ci şi majoritatea populaţiei. Aşa cum am pomenit mai sus, nostalgia după RAM era încă vie, dar alte probleme, poate şi mai importante, erau poziţia şi posibilităţile regiunii în structurile viitorului judeţ. Era de ştiut faptul că noua conducere de partid considera viitoarele judeţe drept motoare ale noii politici de industrializare şi de dezvoltare regională. Viitorul „mare judeţ secuiesc” ar fi cuprins vechile teritorii secuieşti, exclusiv zona Mureşului. Aceste raioane ale fostei RAM erau zone cu un potenţial economic redus, cu oraşe cu câteva mii de locuitori. Centrul de judeţ propus, Miercurea Ciuc, avea, în 1966, 8 459 de locuitori, Sfântu Gheorghe avea 20 768, Odorheiu Secuiesc 15 901, Târgu Secuiesc 8 872 şi Gheorgheni 13 204 de locuitori.26 Oraşul Sfântu Gheorghe şi împrejurimile lui erau o zonă mai bine dezvoltată şi multora nu le-a convenit alegerea ca reşedinţă de judeţ a Ciucului, un oraş mai mic, şi, în condiţiile vremii, mai greu accesibil. „De ce nu poate să fie Sfântu Gheorghe reşedinţă de judeţ, că doar se ştie că este cel mai mare oraş, că aici îşi are reşedinţa aşa-zisul muzeul secuiesc, teatrul, iar planul producţiei globale anuale a oraşului depăşeşte suma de 400 milioane lei?” întreba un intelectual din Sfântu Gheorghe într-o scrisoare adresată lui János Fazekas.27

Planul iniţiat din Braşov şi susţinut şi de unii membri din CC, potrivit căruia cele două raioane din sudul secuimii (Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc) să rămână la Braşov, a stârnit reacţii şi mai vehemente. Potrivit documentelor şi bibliografiei cercetate, conducerea din Braşov, susţinută de conducerea de partid din oraşul Sfântu Gheorghe, milita pentru introducerea celor două raioane în

26 Mai amănunţit, vezi Árpád E. Varga, Erdély felekezeti és etnikai statisztikája [Statistica confesională şi etnică a Transilvaniei], Budapest–Csíkszereda, Pro Print Könyvkiadó, 1998. 27 A Politikatörténeti Intézet Levéltára [Arhiva Institutului de Istorie Politică, în continuare AIP], Budapest, Fondul Personal Fazekas János [în continuare FPFJ], Cutia 10, dos. 3, f.2.


302

structurile viitorului judeţ Braşov. Argumentul principal era cel economic, şi anume gravitarea economică a acestor localităţi spre Braşov. Pentru o mare parte a populaţiei şi a elitei culturale locale, interesul tradiţional, etnic (rămânerea maghiarilor din zonă într-o singură structură administrativă) prescria însă orice altă propunere. Astfel, propaganda pornită din Braşov, susţinută şi de unele cadre maghiare din Sfântu Gheorghe, motivate de păstrarea vechilor poziţii, a urmărit atragerea a cât mai mulţi oameni în favoarea proiectului lor. Potrivit documentelor oficiale, primele şedinţe din uzine şi localităţi i-au favorizat pe cei din Braşov. „Numeroşi locuitori din oraşul Sf. Gheorghe susţin ca localitatea lor să aparţină judeţului Braşov, în cazul că nu se constituie judeţul Sf. Gheorghe” raportează la 18 ianuarie Comitetul Regional din Braşov Bucureştiului.28 Pe parcursul lunii ianuarie rapoartele de acest gen soseau încontinuu din Braşov. „Unii locuitori din comunele Chilieni, Ghidfalău, Arcuş, Valea Crişului, Bodoc din raionul Sfântu Gheorghe solicită să aparţină de judeţul Braşov, fiind mult mai aproape de reşedinţa acestuia decât de Miercurea Ciuc”.29 „La organele de partid şi presa locală din Regiunea Braşov, s-au primit 75 de scrisori cu aproape 3 500 semnături din localităţile Covasna, Brateş, Dalnic, Sfântu Gheorghe prin care se solicită ca acestea să aparţină de judeţul Braşov”.30 „În ziua de 26 ianuarie a.c. în oraşul Sfântu Gheorghe s-au ţinut şase adunări (la textila Oltul, Fabrica de ţigarete, spital şi CEC) pentru lămurirea unor probleme în legătură cu reorganizarea administrativ-teritorială a ţării. Au participat 1 115 salariaţi dintre care 87 au luat cuvântul. Cerându-li-se părerea asupra problemei ridicate, 870 persoane s-au declarat pentru trecerea oraşului la judeţul Braşov, 160 pentru rămânerea lui la judeţul Harghita, 50 au cerut ca oraşul să devină municipiu, iar 35 s-au abţinut”.31 „La 1

28 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.20. 29 Ibidem, f.25. 30 Ibidem, f.56. 31 Ibidem, f.80.


303

februarie în Raionul Târgu Secuiesc s-au mai ţinut 12 adunări. Peste 100 de cetăţeni din satele Brateş, Telechia, Pachia, Albiş, Surcea şi Peteni s-au pronunţat pentru judeţul Braşov. Un număr de peste 940 participanţi din satele Tamaşfalău, Leţ, Dalnic, Zăbala, Tava şi Bita au solicitat să aparţină de judeţul Harghita”. „La cele 7 adunări ţinute în zilele anterioare în raionul Sf. Gheorghe, au participat peste 1 000 de locuitori din localităţile Chilieni, Coşeni, Arcuşi, Reci şi Ghidfalău şi au solicitat să aparţină de judeţul Braşov, iar cei din Valea Crişului şi Câlnic de judeţul Harghita”.32

Citind aceste rapoarte, am putea trage concluzia că adepţii judeţului Braşov erau absolut majoritari şi reprezentau voinţa majorităţii locuitorilor din zonă. Analizând însă şi alte tipuri de izvoare (interviuri, scrisori şi cereri din fondul personal al lui János Fazekas), luând în considerare viitoarea decizie a lui Ceauşescu de a nu lăsa cele două raioane la Braşov, putem observa că în rândul populaţiei era o mişcare destul de puternică împotriva Braşovului. Mai mulţi intervievaţi susţin că adunările organizate de organele de partid erau de multe ori manipulate, subordonate intereselor elitei de partid din Braşov şi Sfântu Gheorghe. Oamenilor, de multe ori intimidaţi, le era „sugerat” să voteze în favoarea Braşovului sau opozanţii pur şi simplu nu erau lăsaţi să-şi exprime părerea.33 Într-un interviu, János Fazekas a povestit că spiritele erau foarte încinse în zonă şi el a fost trimis de către Ceauşescu pentru a calma situaţia. „Am primit atunci nişte informaţii despre neregulile comise la adunări, că erau cazuri când au fost aduşi oameni din afara localităţii respective pentru a vota. Am avut un om de încredere, Ernő Fábián, un agronom care noaptea, în taină, a trecut prin Oituz şi mi-a arătat toate documentele, mi-a transmis toate informaţiile despre cele întâmplate în Trei Scaune. Şi atunci m-a chemat la el Ceauşescu şi m-

32 Ibidem, f.98. 33 Mai amănunţit vezi András B. Kovács, Szétszabdalt Székelyföld [Secuimea destrămată], Târgu Mureş, Mentor, 2006. Interviu cu Árpád Czikó, Lajos Sylveszter, Ernő Fábián.


304

a rugat să mă duc acolo şi să-i liniştesc pe oameni”.34 Este de ştiut faptul că în perioada adunărilor mai mulţi intelectuali maghiari, scriitori, redactori, ziarişti, oameni de teatru din zonă au depus o bogată activitate pentru a opri introducerea celor două raioane în judeţul Braşov. Pentru transmiterea cererilor, într-o primă fază au ales axa Győző Hajdu, András Sütő, János Fazekas. András Sütő era scriitor foarte renumit şi respectat nu numai în cercurile intelectuale maghiare, ci şi în cele româneşti. Cei doi erau oameni de literatură care, încadrându-se în mecanismele regimului (au deţinut şi funcţii politice, cum ar fi poziţia de membru al comitetului de partid regional din RMAM), erau cunoscuţi şi în viaţa politică. Deci mesajul celor din Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc trebuia să ajungă astfel la János Fazekas, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, care, la rândul lui, trebuia să i-l transmită lui Ceauşescu.

Din scrisoarea celor doi reiese că conducerea de partid din oraşele Sfântu Gheorghe şi Braşov a exercitat anumite presiuni asupra unor persoane mai importante. „Directorul adjunct al teatrului, Balázs Bákai, a fost chemat la comitetul de partid, unde tovarăşa Éva Sándor l-a rugat să ceară în scris includerea oraşului Sfântu Gheorghe în judeţul Braşov. După ce Bákai a refuzat, a fost rugat să îi recruteze în acest scop pe actorul Gyula Fekete şi pe regizorul András Völgyesi. Bákai a refuzat însă şi această tentativă”.35 Tot în această scrisoare a fost menţionat şi faptul că în mai multe cazuri în care opoziţia „proiectului Braşov” se pregătea să ia cuvântul, adunările pur şi simplu nu au fost ţinute.36 Intelectualii din Sfântu Gheorghe au transmis în continuare că mai mulţi oameni s-au plâns în oraş de faptul că şefii din uzine îi presează să voteze în favoarea Braşovului. „Mai mulţi au povestit că în fabrica de spirt s-a votat de patru ori în favoarea Ciucului, dar delegatul trimis a spus că

34István Sarány, Katalin Szabó, Megyecsinálók, Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001, p.18–19. 35 AIP, Fondul 917, Cutia 8, dos. 3, f.2. 36 Ibidem, f.3.


305

votanţii n-au înţeles întrebarea. Astfel, după runda a V-a a fost votat Braşovul”.37 Au mai fost auzite zvonuri potrivit cărora Braşovul a promis oamenilor introducerea gazului, canalizare şi un salariu mai mare.38 Cei doi au mai menţionat că i-au informat despre aceste evenimente pe Károly Király şi Sándor Koppándi, trimişii partidului în această zonă. Un alt grup de intelectuali din Sfântu Gheorghe a adresat o scrisoare direct lui János Fazekas, rugându-l pe acesta să intervină pe lângă Ceauşescu.39 Ei cereau ca cele două raioane discutate să rămână la judeţul Harghita şi, în cadrul acestui judeţ, oraşului Sfântu Gheorghe, chiar dacă nu va fi reşedinţă, să i se acorde un rol conducător. În continuare au menţionat că „cei care se agită în favoarea Braşovului cred că modificările administrative nu vor afecta astfel poziţiile lor şi locurile lor de muncă. Sunt unii care se tem că noua conducere a judeţului nu va oferi noi locuri de muncă şi-şi pun toate speranţele în vechile legături cu Braşovul, lăsând la o parte interesele comunităţii”.40 În cursul lunii ianuarie s-au pus în mişcare şi intelectualii din oraşul Covasna, cerându-i lui Fazekas să intervină în cazul câtorva comune care urma să fie incluse în judeţul Braşov. Cererea lor a fost bine întemeiată şi documentată: „Este vorba de comunele: Comandău, Zagon, Boroşneu, Păpăuţi şi Aninoasa. Noi propunem anexarea acestor comune la judeţul Harghita pe următoarele considerente:

1. Din punct de vedere geografic aceste comune, ca şi Covasna, fac parte din bazinul Râului Negru, centrul lor natural fiind Covasna...

2. Bazinul este locuit în mare majoritate de acelaşi popor, deci etnografic este motivată anexarea la judeţul Harghita.

37 Idem. 38 idem. 39 Ibidem, Cutia 10, dos. 3, f.1–5. Scrisoarea din ianuarie 1968 a fost semnată de: Dániel Veress, scriitor; Zoltán Berde, profesor; Ernő Valkó, poet; Ibolya Birtalan, profesor; Enikő Cz., profesor ş.a. 40 Idem.


306

3. Tradiţiile, istoria, cultura acestui popor sunt comune, ele fiind legate cu mii şi mii de fire, de celelalte comune din fostul raion Târgu Secuiesc...

4. Din punct de vedere economic, comunele propuse la judeţul Braşov, cu toate căile feroviare şi de comunicaţie formează un întreg cu cele din Covasna, făcând parte toate din centrul industrial forestier creat încă în prima jumătate a secolului trecut[...] etc.”41 În afară de intelectuali, şi-a exprimat părerea şi populaţia din unele sate afectate de reforma administrativă. Astfel, la 19 ianuarie, mai mulţi locuitori din satul Tamaşfalău, raionul Târgu Secuiesc, au redactat o scrisoare adresată conducerii de partid în care au cerut ca satele mai sus amintite să rămână în judeţul Harghita.42

În cazul Covasnei, în afară de problema economică a fost exploatată şi problema naţională. În haosul creat de pregătirile reformei a ieşit la suprafaţă şi neîncrederea reciprocă dintre locuitorii maghiari şi români din zonă. Mai mulţi activişti care militau pentru judeţul Harghita au fost învinuiţi de separatism. O mare parte a locuitorilor români dorea apartenenţa la Braşov, iar maghiarii din zonă considerau această manevră ca o tendinţă de a diviza regiunea secuiască şi o continuare a „jafului economic” practicat de centrul din Braşov. De exemplu, în comuna Zăbala spiritele s-au încins cu ocazia adunărilor cu populaţia localităţii. „ În timpul discuţiilor au fost auzite anumite expresii din partea participanţilor. Unii locuitori de naţionalitate română în repetate rânduri au afirmat că: nu ne lăsaţi, trăim în România şi aceştia îşi bat joc de noi... Din partea unor locuitori de naţionalitate maghiară, în special femei, s-au auzit în mai multe rânduri afirmaţii ca: îşi bat joc de maghiari, acest pământ este maghiar, nu mergem de aici”.43

În urma acestor evenimente a devenit destul de clar că o mare parte a populaţiei din cele două raioane nu dorea să aparţină

41 Idem. 42 Ibidem, f.18–21. 43 Ibidem, dos. 5. f.1.


307

de judeţul Braşov. Pe baza propunerilor populaţiei, a intelectualilor din zonă şi prin implicarea elitei politice maghiare, a început să se contureze planul unui nou judeţ în jurul nucleului raioanelor Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc. Aceste cereri au fost transmise conducerii de partid care, la urma urmei, a decis înfiinţarea judeţului Covasna. Astfel, în data de 10 februarie, într-un raport al CC a apărut ştirea că viitorul judeţ Covasna, cu reşedinţă în oraşul Sfântu Gheorghe, urmează să cuprindă localităţile din raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, precum şi unele comune din raionul Ciuc.44 Explicaţia oficială era următoarea: „Înfiinţarea acestui judeţ vine în întâmpinarea dorinţei exprimate în numeroase scrisori, precum şi în adunările ţinute în perioada dezbaterii propunerilor comisiei centrale, de marea majoritate a oamenilor muncii români, maghiari şi de alte naţionalităţi care trăiesc şi muncesc în această parte a ţării. S-au avut de asemenea în vedere legăturile tradiţionale care s-au statornicit în decursul anilor între cetăţenii din aceste localităţi care şi înainte au fost un judeţ. În cadrul politicii generale a partidului şi statului nostru de dezvoltare multilaterală economică şi social-culturală a tuturor judeţelor se vor deschide noi perspective şi localităţilor din această parte a ţării. Înfiinţarea judeţului Covasna are o importantă semnificaţie politică, constituind aplicarea consecventă a principiilor democraţiei noastre socialiste”.45

Primele veşti primite în legătură cu înfiinţarea unui nou judeţ cu numele de Covasna au fost întâmpinate cu un entuziasm de nedescris în cele două raioane discutate. La 11 februarie organele de partid din oraşul Sfântu Gheorghe raportau următoarele: „Printre cei 17 tovarăşi care au luat cuvântul la adunarea ce a avut loc la Sfântu

44 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.132–134. Din documentele privind reorganizarea Securităţii în judeţele nou înfiinţate, ştim precis că la 29 ianuarie judeţul Covasna încă nu figura în noul proiect de structură a Securităţii. Înfiinţarea acestui judeţ a devenit certă numai la data de 13 februarie, chiar şi pentru organele Securităţii. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Fond Documentar, dos. 88/1968, vol. 1. f.39–124. 45 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.132–134.


308

Gheorghe, Zoltán Hegyi, directorul Uzinelor textile Oltul, Constantin Stanca, secretar al comitetului raional de partid, Zoltán Székely, directorul muzeului din acest oraş, au relevat justa rezolvare a problemelor deosebit de importante care îi frământă pe locuitorii din raioanele Sfântu Gheorghe şi Târgu Secuiesc, angajându-se să muncească cu sârguinţă pentru înflorirea viitorului judeţ, să militeze pentru întărirea continuă a frăţiei dintre români şi maghiari”.46 Acceptarea finală a acestei variante a avut loc în 14 februarie 1968, în şedinţa plenară a PCR, la care au participat şi secretarii consiliilor judeţene provizorii. Tot în cadrul acestei şedinţe a fost hotărâtă crearea judeţelor Sălaj şi Mehedinţi şi separarea regiunii Brăila şi Galaţi în două judeţe.47

2. Odorhei sau Miercurea Ciuc? Cazul Harghita

Un alt punct al plenarei din 14 februarie 1968 trata o problemă inedită până în acel moment. La vestea că centrul judeţului Harghita va fi mutat la Odorhei, în oraşul Miercurea Ciuc au izbucnit manifestări de stradă la care au participat câteva mii de oameni. În varianta „judeţului secuiesc mare”, oraşul Miercurea Ciuc era desemnat ca reşedinţă de judeţ. Singurul atu al Ciucului era poziţionarea centrală. Aşa cum am amintit mai sus, atât Odorheiul cât şi Sfântu Gheorghe erau oraşe mult mai bine dezvoltate. Rivalitatea dintre Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc era bine-cunoscută pentru toţi locuitorii acestei regiuni. La vestea pregătirii reformei administrative, cei din Odorhei, care avusese statutul de „anyaváros” (oraş-mamă) si „anyaszék” (scaun-mamă), cu eventual sprijin din partea lui Fazekas, originar din fostul judeţ Odorhei, au început demersurile pentru a obţine titlul de reşedinţă de judeţ.48

46 Idem. 47 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 21/1968, f.7. 48 În Evul Mediu, Scaunul Odorhei a îndeplinit rolul de „scaunul-mamă”, o funcţie care însemna că oraşul era un fel de centru al scaunelor secuieşti (centru administrativ în care se întruneau armatele secuieşti).


309

Încercările celor din Odorhei de a obţine titlul de reşedinţă de judeţ se pot atesta şi documentar. În 12 decembrie 1967, mai mulţi intelectuali din oraş i-au trimis lui Fazekas o scrisoare de cinci pagini, pentru a-i cere sprijinul. Pentru a justifica cererea, autorii scrisorii au prezentat mai multe avantaje ale oraşului Odorhei. Tradiţia istorică a oraşului, poziţionarea centrală şi dezvoltarea economică erau punctele forte ale cererii. „Pe parcursul istoriei Odorheiul era scaunul şi oraşul-mamă în Secuime. Aici a avut reşedinţa şeful administraţiei din secuime, căpitanul secuilor, aici se rezolvau toate problemele juridice ale secuilor, aici se ţineau ştampila şi arhiva, în acest oraş s-au ţinut lustrele armatei şi tot în acest oraş au avut loc adunările legislative. Din punct de vedere geografic, Odorhei este poarta între zona de munţi şi de câmpie” – subliniau semnatarii.49 După părerea lor, chiar şi condiţiile meteorologice predestinează acest oraş spre a fi centru de judeţ.50 Dezvoltarea infrastructurii oraşului ar fi fost un alt punct forte în lupta pentru titlul de reşedinţă: „La Odorhei există toate clădirile necesare pentru a începe noua eră administrativă în condiţii bune. Cantitatea şi calitatea instituţiilor culturale din oraş este bine-cunoscută. Acest oraş a fost pe tot parcursul istoriei centrul cultural al secuilor”.51 La sfârşitul scrisorii, citând un membru GAC din Mărtiniş, a fost menţionată şi incapacitatea rivalei, Miercurea Ciuc, de a îndeplini această sarcină: „Niciodată nu s-a întâmplat aşa, tovarăşi, ca vaca să fie legată de viţel, ci invers, viţelul trebuie legat de vacă”.52 Încercările şi argumentările celor din Odorhei pot fi atestate şi din documentele, rapoartele oficiale ale partidului din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară: „În timpul dezbaterii publice numeroşi cetăţeni din localităţile judeţului Harghita au propus ca reşedinţa acestuia să fie la Odorhei şi nu la Miercurea Ciuc. Ei au

49 AIP, Fond 917, Cutia 10, dos. 3, f . 24. 50 Ibidem, f.25. 51 Idem. 52 Idem.


310

argumentat că Odorheiul este un oraş mai dezvoltat şi oferă condiţii mai bune pentru a fi reşedinţă de judeţ”.53

În data de 11 februarie 1968 varianta oficială, modificată a schemei judeţului Harghita menţinea Odorheiul ca şi reşedinţă de judeţ. Organele locale au organizat o adunare la Odorhei, cu participarea unei delegaţii din Miercurea Ciuc. Raportul oficial a descris o atmosferă de bucurie şi a menţionat chiar şi acordul celor din Ciuc şi din alte oraşe din zonă. Adevărul era însă altul, cel puţin din punctul de vedere al celor din zona Ciucului. Delegaţia din Ciuc se simţea jignită din cauza deciziei partidului şi mai ales de faptul că erau nevoiţi să participe la adunarea din Odorhei şi să asiste la bucuria rivalilor. „Noi, cei din Ciuc, nu am vrut să mergem la Odorhei. Totuşi din diferite uzine organizatorii au reuşit să adună oameni care au fost urcaţi în autobuze şi maşini. Repet, erau adunaţi aproape cu forţa, fiindcă nimeni nu voia să meargă la Odorhei. Tensiunea era uriaşă”– povesteşte Imre Pataki, un fost activist din Miercurea Ciuc.54 Spiritele nu s-au liniştit nici în oraşul Miercurea Ciuc, după adunarea de la Odorhei. A doua zi a început o manifestaţie de amploare în oraş. Oamenii, sosiţi din diferite puncte ale oraşului şi din satele din împrejurime, s-au organizat, şi-au manifestat nemulţumirile faţă de decizia privind mutarea centrului de judeţ şi au cerut vehement schimbarea planului.55 Organele de partid şi-au dat repede seama că, în ciuda „acordului obligatoriu” al celor din Ciuc în privinţa viitorului reşedinţei de judeţ, situaţia este mult mai complicată. În ceea ce priveşte schimbarea reşedinţei judeţului Harghita la Odorhei, comitetul regional de partid Mureş informează că: „În raionul Miercurea Ciuc există o stare de spirit nesatisfăcătoare. La unele întreprinderi ca I.F. Ciuc, fabrica de

53 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.135. 54 István Sarány, Katalin Szabó, Megyecsinálók [Hoţii de judeţe], Csíkszereda, Státus Könyvkiadó, 2001, p.27. 55 József Gagyi, Az új elit a Székelyföldön. Hargita megyei változások 1968 után [Noua elită din Ţinutul Secuiesc. Transformările de după 1968 din judeţul Harghita], în Társadalmi Szemle, 1997, nr. 4. p.61.


311

confecţii, autobaza I.R.T.A., întreprinderea de mecanizare şi transporturi forestiere, precum şi la întreprinderea minieră din Bălan, diferiţi salariaţi îşi manifestă nemulţumirea. La întreprinderea de mecanizare şi transporturi forestiere s-a apreciat că acest lucru s-a făcut după placul unor conducători locali şi solicită ca o comisie să fie trimisă la faţa locului pentru a corecta împrejurările în care reşedinţa judeţului Harghita a fost mutată de la Miercurea Ciuc la Odorhei. Andrei Jakab din cooperativa Jigodin a declarat că reşedinţa judeţului a fost schimbată deoarece conducătorii raionului nu sunt originari din Ciuc şi n-au luptat pentru interesele populaţiei locale. Unii cetăţeni arată că era necesar ca în legătură cu această măsură să fi fost consultat un număr mai mare de locuitori ai raionului Ciuc, deoarece la şedinţa care a avut loc au participat numai activişti de partid şi de stat şi directori de întreprinderi. Există şi părerea unor cetăţeni ca raionul Ciuc să aparţină de judeţul Covasna, în cazul când nu se revine la vechea reşedinţă propusă pentru judeţul Harghita”.56 Manifestaţia a continuat şi în ziua de 13 ianuarie, când a sosit în localitate o delegaţie de partid sub conducerea lui Mihály Gere şi Vasile Patilineţ, care a purtat discuţii cu reprezentanţii manifestanţilor57 Între timp au sosit în oraş şi trupe ale armatei, care însă nu au intervenit. După lungi tratative, delegaţia din Bucureşti şi reprezentanţii manifestanţilor s-au înţeles, având promisiunea lui Ceauşescu că va primi în ziua următoare o delegaţie din Miercurea Ciuc.

Întâlnirea dintre liderul PCR, Nicolae Ceauşescu, şi delegaţia din Miercurea Ciuc a avut loc în 14 februarie 1968. Trebuie menţionat însă faptul că în acest timp plenara partidului era deja în plină desfăşurare, iar Ceauşescu părăsise şedinţa ca să se întâlnească cu delegaţii din Miercurea Ciuc. Înainte de a se întâlni cu delegaţia venită din Secuime, Ceauşescu a repetat în faţa plenarei că, după părerea lui, Odorheiul ar fi centrul de judeţ ideal, dar este dispus să 56 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.144. 57 Idem, precum şi CC al PCR. Cancelarie, dos. 21/1968, f.7.


312

asculte şi propunerile delegaţilor. „Aici însă s-au ivit discuţii cu tovarăşii din Ciuc, care doresc ca reşedinţa judeţului să rămână la Ciuc. Aseară s-au şi strâns vreo 2 000–2 500 de oameni care au cerut acest lucru. Au fost tovarăşii Patilineţ şi Gere şi au discutat cu oamenii. A venit un grup de cetăţeni aici şi o să discutăm acum cu ei. Ei insistă ca să rămână la Ciuc, cu argumentul că vor şi ei o dată să fie centru, să nu mai fie trecuţi de colo până colo. Justificat nu este, tovarăşi. Să vă uitaţi pe hartă. Dacă tot judeţul rămânea în forma veche era justificat să rămână reşedinţa la Miercurea Ciuc. În forma aceasta nouă însă nu mai este justificat. Noi ne gândim ca asupra acestui lucru să se dea împuternicire Comitetului Executiv să definitiveze până mâine; să discutăm cu tovarăşii din Ciuc, cu cetăţenii. Soluţia cea mai logică ar fi să rămână judeţul Harghita, cu capitala la Odorhei, sau dacă acest lucru le vine greu, să treacă la Covasna. Asta ar fi soluţia. Altă soluţie, vom vedea ce spun şi ei”.58 Delegaţia din Miercurea Ciuc era compusă din intelectuali locali cu un mare prestigiu în oraş, ca: István Orbán, secretarul Comitetului Executiv al Sfatului Popular din raionul Miercurea Ciuc, Ovidiu Muntean, directorul Intreprinderii Forestiere din Miercurea Ciuc, Imre Pataki, economist, Pál János, directorul muzeului. Delegaţia partidului era compusă din: Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Maurer, János Fazekas şi Vasile Patilineţ.

Discuţia a fost deschisă de către Ceauşescu, care a explicat motivele deciziei partidului de a muta centrul de judeţ la Odorhei. Liderul de partid a explicat această decizie astfel: prin înfiinţarea noului judeţ, Covasna, oraşul Miercurea Ciuc a pierdut poziţia centrală în noul judeţ, iar Odorheiul, la acel moment, reprezenta o mai mare forţă economică şi avea şi un avantaj din punct de vedere demografic şi infrastructural. Ca recompensă, a promis oraşului Miercurea Ciuc noi investiţii economice în viitor şi că mai multe instituţii judeţene vor fi plasate în oraş. După discurs, Ceauşescu a



313

întrerupt întâlnirea, lăsând pe delegaţi cu o hartă, să se răzgândească.59 Discuţiile au fost reluate după o scurtă pauză. De această dată, membrii delegaţiei din Ciuc au avut posibilitatea să prezinte punctul lor de vedere. Liderul local PCR, István Orbán, a argumentat diplomatic, dar totuşi hotărât, în favoarea oraşului Miercurea Ciuc, amintind conducerii de partid că acest oraş a fost desemnat într-o primă fază centru de judeţ şi schimbarea acestui statut nu este indicată de niciun factor, deoarece oraşul poate oferi toate condiţiile necesare.60 Ovidiu Muntean, director al Întreprinderii Forestiere, a încercat să convingă conducerea de partid prin prezentarea atuurilor economice şi infrastructurale ale oraşului.61 Economistul Ernő Pataki considera nedrept faţă de oraş şi de judeţ zvonul potrivit căruia în Braşov, în mai multe uzine, muncitorii secui au fost forţaţi să se manifeste în favoarea Braşovului. La obiecţiile lui Ceauşescu, ce afirma că odată cu apariţia noului judeţ Covasna, Miercurea Ciuc a pierdut poziţia centrală, Pataki ar fi fost dispus ca oraşele Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe să fie alipite Braşovului, iar zonele rurale să fie trecute la Harghita.62 Directorul muzeului, János Pál, a prezentat trecutul, tradiţiile istorice şi culturale ale oraşului, subliniind luptele pentru independenţă şi drepturi sociale ale secuimii.63 Reprezentanţii Comitetului Central au ascultat diplomatic toate cerinţele şi argumentele pline de vigoare ale delegaţilor. Discuţiile s-au terminat cu un rezultat promiţător pentru delegaţia din Miercurea Ciuc. Ceauşescu a promis delegaţiei că situaţia din zonă va fi reanalizată de către Comitetul Executiv. Conducerea de partid a permis ca decizia finală să fie luată de către oraşele din judeţ. Astfel, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Bălan şi Cristuru Secuiesc trebuia să decidă care dintre ele să împlinească mult doritul titlu de reşedinţă. Legăturile mai

59 Ibidem, dos. 220/1968, f.2–4. 60 Ibidem, f.4–6. 61 Ibidem, f.6–9. 62 Ibidem, f.10. 63 Ibidem, f.12–13.


314

strânse şi apropierea dintre Bălan, Gheorgheni şi Miercurea Ciuc au dat câştig de cauză ultimului. Decizia finală în favoarea oraşului Miercurea Ciuc a fost luată cel mai probabil la plenara din aceeaşi zi, în 14 februarie. În ziua următoare, la întrunirea Marii Adunări Naţionale, Miercurea Ciuc apărea ca centru al judeţului Harghita.

O altă problemă ridicată în această regiune a fost problema Lacului Roşu, încadrat într-o primă variantă în judeţul Neamţ. Organele de partid din Regiunea Mureş Autonomă Maghiară au raportat că: „Majoritatea deputaţilor participanţi la sesiunea sfatului Popular Gheorgheni, ţinută în ziua de 26 ianuarie a.c., au ridicat problema că alegătorii din circumscripţiile electorale sunt nemulţumiţi de includerea staţiunii balneoclimaterice Lacul Roşu în judeţul Neamţ. Ei au arătat că această staţiune a aparţinut de Gheorgheni încă de la formarea sa ca aşezare umană şi că pe teritoriul ei sunt însemnate suprafeţe de păşuni şi fâneţe naturale ce aparţin cooperativelor agricole din raionul Gheorgheni. De asemenea , întreg personalul de deservire a staţiunii balneare locuieşte la Gheorgheni. Biroul Comitetului regional de partid Mureş consideră întemeiate argumentele mai sus menţionate şi este de acord cu propunerile făcute”.64

3. Observaţii

Analizând documentele şi mărturiile privind această perioadă a reformei administrative şi, în general, sfârşitul anilor ’60, putem afirma că societatea românească s-a pus în mişcare, mai ales comparativ cu modul de funcţionare a regimului comunist din anii ’50, şi că s-au descătuşat energii uriaşe. În unele regiuni, zone sau localităţi vestea reformei şi posibilităţile oferite de conducere în procesul de pregătire a agitat puternic întreaga comunitate. Toate aceste fenomene se pot încadra în relativa liberalizare continuată şi



315

de Nicolae Ceauşescu pentru întărirea bazei de putere a noii conduceri. De exemplu, foarte curând de la numirea sa în fruntea partidului, Nicolae Ceauşescu a convocat întâlniri cu reprezentanţii uniunilor de creaţie, în care a accentuat o serie de elemente care să le întărească oamenilor de cultură şi artă convingerea că suflul înnoitor care se instalase în ultima parte a regimului Gheorghiu-Dej va continua şi sub noua conducere.65

În linii mari hotarele judeţelor erau stabilite, inclusiv modul şi principiile de funcţionare centralizate; cadrele, noii lideri erau deja desemnaţi dintre oamenii cei mai loiali partidului, dar totuşi, aşa cum am şi amintit mai sus, nu puţine erau cazurile în care şi comunităţile locale au avut un cuvânt de spus, obţinând chiar modificări semnificative faţă de planurile iniţiale. Mai multe oraşe au obţinut titlul de municipiu, sate şi comune au obţinut posibilitatea de a trece de la un judeţ la altul şi, nu în ultimul rând, trebuie menţionat şi cazul celor patru judeţe nou înfiinţate la presiunea oamenilor şi a elitei locale. La Miercurea Ciuc a avut loc chiar şi o demonstraţie de stradă, la care au participat mii de oameni care, le urma urmei, au obţinut ceea ce au dorit. Participând activ la luarea mai multor decizii regionale, elitele locale şi populaţia au trăit cu impresia că pentru un timp s-a creat o oază de libertate a exprimării. Trebuie menţionat şi faptul că sistemul de propagandă a funcţionat aproape perfect. Toate deciziile luate de partid, inclusiv compromisurile survenite între timp erau amplu prezentate, explicate şi popularizate cu ajutorul căilor de propagandă, fie ele verbale sau vizuale. Mii de pancarte, hărţi şi sute de activişti au fost puşi în slujba pregătirii şi a desfăşurării reformei administrative. Niciunul dintre aceste gesturi nu a schimbat însă esenţa regimului. Partidul, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, deţinea toate pârghiile puterii, tot controlul asupra societăţii. Se pregătea deja terenul pentru creşterea ritmului de industrializare, securitatea exista şi, cu o aparatură tehnică mai 65 Ana-Maria Cătănuş, Scriitorii români şi limitele liberalizării, 1965–1971, în Arhivele Totalitarismului, 2005, nr.1–2. p.155.


316

performantă, ţinea sub control toate pulsurile societăţii. Organizarea şi desfăşurarea reformei administrative, compromisurile făcute, gesturile conducerii de partid au fost un bun prilej pentru mobilizarea maselor şi a elitelor pentru a crea o atmosferă liniştită de pace şi siguranţă, pe care se putea sprijini conducerea PCR pe tot parcursul anilor ’60, mai ales cu ocazia Primăverii de la Praga şi a continuării politicii de independenţă. Ceauşescu a reuşit să exploateze foarte bine toate aceste posibilităţi de mobilizare. În legătura cu noua elită politică instalată, acest fapt a început, conform rapoartelor, odată cu actul de instaurare: „Cu prilejul adunărilor de activ s-a dat citire materialului trimis de la CC al PCR cu privire la activitatea internaţională a PCR şi poziţia sa faţă de întâlnirea consultativă a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Budapesta”.66

În final, putem afirma că toate pregătirile şi discuţiile de pregătire a reformei administrative au abordat problema naţională din perspectiva concepţiei din anii ’50, adică problema naţională este rezolvată neconstituind o problemă specială. Astfel, pe plan naţional, în procesul de pregătire a reformei administrative, problema naţională nu mai era tratată ca o chestiune primordială şi s-a epuizat prin promisiunea partidului că viitoarele organe judeţene vor garanta funcţionarea reţelei de şcoli şi a altor instituţii pentru naţionalităţile conlocuitoare. Totuşi, chestiunea naţională a stârnit unele discuţii pe parcursul pregătirii reformei, chiar dacă îmbrăca forma unei probleme pur administrative şi practic restrânse la teritoriul Secuimii. Problema Secuimii apărea astfel sub două aspecte, unul administrativ şi unul economic. Esenţa chestiunii administrative era garantarea unităţii administrative pentru această regiune. Aspectul economic se referea la situaţia de înapoiere a acestei regiuni din punct de vedere economic, la lipsurile care ar fi putut cauza izolarea regiunii şi, prin crearea unui „ghetou”,

66 ANIC, CC al PCR. Secţia Organizatorică, dos. 4/1968, f.


317

îngreunarea integrării Secuimii. Conducerea de partid a recunoscut existenţa acestui fenomen, neconsiderându-l totuşi unul special. Pentru rezolvarea acestei probleme, partidul a promis investiţii grandioase pentru dezvoltarea economiei regiunii. Dar dacă ne uităm la o planificare a posibilelor investiţii, problema nu era chiar atât de simplă, fiindcă sumele acordate nu reflectau în totalitate promisiunile.67 Problema Secuimii nu era singura problemă regională, dar era un punct important al fiecărei discuţii. Chiar dacă nu avea o încărcătură naţională, problema Clujului, a Galaţiului, a Brăilei sau a regiunii din nordul Moldovei era la fel de discutată. Ţinutul Secuiesc era însă tratat ca un element decisiv al politicii partidului faţă de minoritatea maghiară.

Analizând discuţiile de pregătire, putem afirma că pentru scurt timp a apărut posibilitatea ca după 1960 populaţia din regiunea secuiască să-şi recapete unitatea administrativă. Ideea „judeţului mare secuiesc”, propusă de Fazekas şi sprijinită până la un moment dat şi de Ceauşescu, a stârnit discuţii aprige în sânul conducerii de partid. Pe ultima sută de metri a fost luată însă o decizie de compromis, ca raioanele discutate să nu ajungă nici la Harghita, nici la Braşov, ci, cu mici completări, să formeze o unitate administrativă de sine stătătoare, judeţul Covasna. Aceste raioane, cu o populaţie majoritară maghiară, nu au primit posibilitatea de a face parte dintr-un mare judeţ secuiesc, însă au primit şansa de a forma un judeţ separat de Braşov. Este caracteristic totodată faptul că, pe parcursul discuţiilor de pregătire, practic, cu excepţia activităţii lui János Fazekas, la nivel înalt n-a existat un adevărat lobby maghiar în privinţa problemei naţionale. În cadrul discuţiilor la nivel înalt, problema Secuimii a fost ridicată de către Alexandru Drăghici şi János Fazekas. Cele mai intense solicitări din partea

67 Datele prezentate au fost realizate pe baza proiectelor de investiţii propuse pentru diferitele judeţe în perioada pregătirii reformei administrative. Toate aceste date sunt numai orientative. Pentru analiza cât mai complexă a acestui fenomen sunt necesare datele exacte ale investiţiilor de mai târziu. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 191/1967, f.145–205.


318

populaţiei maghiare din regiune au venit de jos şi au fost transmise de elita locală. Trebuie menţionat neapărat rolul jucat de János Fazekas, în momentul respectiv cel mai influent politician maghiar din conducerea de partid (membru al Consiliului de Miniştri). Originar din zona Odorheiului şi absolvent al Liceului Pedagogic din Cristuru Secuiesc, Fazekas avea puternice legături cu această zonă. Socializat într-un mediu intelectual maghiar în anii de liceu, având apoi o carieră în UTC, Fazekas nu a negat niciodată sau nu a neglijat apartenenţa sa la etnia maghiară şi, spre deosebire de alţi lideri de origine maghiară (Vasile Luca, Alexandru Moghioroş, Mihály Gere), a ţinut legături foarte strânse atât cu zona natală, cât şi cu întreaga intelectualitate maghiară din România.68 Bazându-se pe aceste legături, el a îndeplinit de fapt rolul de „curea de transmisie” între elitele locale maghiare şi conducerea de partid. Bineînţeles, în acest proces a fost ajutat de câţiva activişti maghiari cu o anumită influenţă în structura superioară a conducerii de partid: Mihály Gere, Károly Király, Sándor Koppándi. Rolul lor de a media între Comitetul Central şi societatea locală din Secuime, mai ales la sfârşitul lui ianuarie şi începutul lunii februarie, a fost deosebit de important. Aceşti activişti de frunte au străbătut în acele „zile fierbinţi” toată Secuimea, au participat la adunări, şedinţe, au discutat cu oameni, cu intelectuali şi au ţinut în permanenţă legătura cu Bucureştiul.

Nu trebuie însă neglijată nici activitatea elitelor locale, inclusiv a celor maghiare. Elitele locale, cercurile prieteneşti de scriitori, profesori, oameni de teatru, s-au pus în mişcare. Cercurile intelectuale şi reţeaua cadrelor locale au devenit brusc grupări de lobby pentru interesele locale, care au intuit repede noile posibilităţi ce vor urma modificărilor administrative. Aceste grupări au depus eforturi uriaşe pentru a duce la bun sfârşit planurile propuse. Iată, de

68 În fondul personal al lui Fazekas, aflat la Arhiva Institutului de Istorie Politică de la Budapesta, sute de schimburi de scrisori, note, scrieri personale atestă legăturile strânse dintre Fazekas şi mulţi intelectuali maghiari (şi nu numai) din România şi Ungaria. Tot din aceste documente reiese şi faptul că, cu ocazia călătoriilor sale oficiale şi neoficiale în aceste regiuni, Fazekas s-a întâlnit de fiecare dată cu mai mulţi oameni.


319

exemplu, cum îşi aduce aminte Ernő Albert despre activitatea depusă de el la Sfântu Gheorghe, pentru mobilizarea oamenilor împotriva proiectului Braşov: „Noi doi, cu Csongvai, am părăsit repede localul, ne-am suit într-o maşină şi ne-am oprit la mai multe locuinţe, mai ales unde ştiam că locuiau mai multe persoane. În primul rând ne-am gândit la profesori. Sarcinile le-am împărţit între noi, eu la o familie, el la alta. I-am rugat pe oameni să participe la şedinţă şi să cheme cât mai mulţi cunoscuţi. Noi am rămas până în ultimul moment în oraş, am avut două ore şi jumătate la dispoziţie. Noi ne-am făcut treaba şi poate că şi alţii, pentru că seara sala a fost arhiplină”.69 Trebuie menţionat şi faptul că în faza pregătirilor au existat diferenţe de păreri în mai multe domenii, chiar şi în sânul conducerii de partid, chiar dacă, treptat, Ceauşescu a reuşit să domine acest for. El era liderul necontestat al discuţiilor, moderând şi dirijând cursul evenimentelor. El trăgea concluziile şi dădea tonul final, rezumând esenţa discuţiilor. Conflictul existent între Drăghici şi Ceauşescu şi-a pus amprenta şi pe discuţiile privind reforma administrativă, primul fiind practic singurul opozant serios. Considerăm că izolarea şi decăderea treptată a lui Drăghici a continuat şi pe parcursul acestor şedinţe de lucru. Se poate pune întrebarea cât de unită era Secuimea, respectiv elita din regiune în privinţa viitorului regiunii. După cum s-a văzut, tradiţia şi interesele naţionale ale maghiarilor din zonă erau idei în jurul cărora s-a mobilizat majoritatea elitei locale, mai ales intelectualii, pentru acest scop realizând chiar şi un front comun. Din cauza intereselor locale, a luptei pentru poziţiile politico-administrative, a rivalităţii tradiţionale şi, nu în ultimul rând, din cauza problemei profitului economic al diferitelor microregiuni, unitatea din Secuime avea de suferit. Rivalitatea dintre Sfântu Gheorghe şi celelalte oraşe şi mai ales rivalitatea istorică dintre Miercurea Ciuc şi Odorheiu Secuiesc nu

69 András B. Kovács, Szétszabdalt Székelyföld [Secuimea destrămată], Târgu Mureş,

Mentor, 2006, p.143.


320

a permis ca întreaga elită politico-administrativă să creeze un front comun pe plan local.

Chiar dacă nu poate fi considerat o problemă-cheie în politica naţională a partidului, trebuie remarcat faptul că maghiarii din Secuime au obţinut compromisuri din partea conducerii de partid. Nu se înfiinţează o unitate administrativă specială în Secuime ca în 1952, anul când a fost înfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară, dar nici nu se repetă momentul 1960, când raioanele Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe au fost alipite Braşovului. Rezistenţa populaţiei din Miercurea Ciuc a fost un fapt unic şi pe plan naţional. Pentru acea perioadă nu se cunosc mişcări asemănătoare din nicio altă localitate. Demonstraţiile şi demersurile delegaţiei ciucane au adus rezultatul atât de dorit de către toţi locuitorii oraşului. Miercurea Ciuc a devenit reşedinţa judeţului Harghita. Miercurea Ciuc a fost singura reşedinţă proaspăt înfiinţată din ţară unde elita locală, sprijinită masiv de populaţie, a reuşit să se amestece într-o măsură atât de profundă în negocierile puterii centrale. În urma manifestaţiilor de stradă şi, nu în ultimul rând, în urma discuţiilor cu delegaţia ciucană, Ceauşescu şi-a modificat planul original. Care puteau să fie cauzele reale, în condiţiile în care armata era deja pregătită să intervină? După preluarea puterii de către Ceauşescu a urmat o perioadă de relativă destindere. Conducerea de partid a condamnat abaterile Securităţii şi mai mulţi condamnaţi politici au fost graţiaţi. Ceauşescu a continuat însă linia naţională a predecesorului său. Treptat, toţi potenţialii contracandidaţi la conducerea de partid din vechea garnitură sunt înlăturaţi din poziţiile mai importante. În această atmosferă, liderul partidului pregătea o manevră foarte importantă din punct de vedere tactic şi ideologic: reforma administrativă şi intensificarea procesului de industrializare. Scopul politic al acestor manevre şi concepţii era formarea unei noi elite, loiale faţă de noua conducere de partid, iar scopul economic era crearea condiţiilor locale pentru noua politică de industrializare descentralizată şi forţată. În pofida faptului că


321

problema naţională era socotită de mult ca fiind rezolvată, conducerea de partid trebuia să ia în considerare faptul că unele decizii contestate de maghiarii din Secuime ar putea crea condiţii total nefavorabile pentru realizarea noilor scopuri politice şi economice şi ar compromite şi mai mult imaginea internaţională a ţării.70 Probabil că în noua constelaţie politică şi economică Ceauşescu a avut nevoie de o elită locală loială şi în această regiune a ţării. Crearea mai multor judeţe în Secuime, aşa cum afirmă renumitul istoric, Dennis Deletant, a împiedicat eventualele tendinţe autonomiste maghiare: „Noua formă de organizare pe judeţe, adoptată de Marea Adunarea Naţională în februarie 1968, lăsa vorbitorii de limbă maghiară să fie majoritari în mai multe judeţe decât înainte, pe vremea regiunilor, dar fără posibilitatea de a crea un singur bloc, monolit, clar delimitat de maghiari, care ar fi putut formula o pretenţie mai convingătoare de autonomie”.71

Chiar dacă mai existau multe probleme de rezolvat, putem afirma că o mare parte a elitelor locale şi a populaţiei părea mulţumită în urma reformei administrative de la care societatea românească aştepta noi perspective de dezvoltare economică. Regiunile rămase în urmă (zone din Moldova, Secuimea) au văzut în reformă garanţia prosperităţii viitoare, oamenii şi-au pus speranţe în uşurarea vieţii de toate zilele, ridicarea nivelului de trai şi simplificarea birocraţiei existente. Majoritatea elitei locale a ajuns în poziţii noi şi, chiar dacă făcea parte din sistemul piramidal bine controlat, era recunoscătoare conducerii. În pofida faptului că făcea parte dintr-un sistem centralizat, elita locală, mai ales conducerea restrânsă a unui judeţ, avea câteva domenii în care putea să exercite o influenţă directă asupra judeţului respectiv, şi anume „aprobarea şi realizarea bugetului şi a planului economic local, îndrumarea, conducerea şi controlul secţiunilor sale de specialitate, a

70 Pe parcursul discuţiilor acest argument a fost des amintit. 71 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.129.


322

întreprinderilor, organizaţiilor economice şi instituţiile subordonate lor”.72 Mai ales în zona secuiască, o parte semnificativă a maghiarilor, inclusiv elita, erau mulţumiţi de rezultatele obţinute în cadrul reformei administrative. Realizarea celor două judeţe secuieşti, Harghita şi Covasna, a oferit noi posturi pentru mulţi activişti de origine maghiară şi noi perspective pentru intelectuali de a crea condiţii mai bune păstrării tradiţiilor specifice naţionale în cadrul noilor instituţii judeţene. La Miercurea Ciuc entuziasmul era de nedescris. Muncitorii din mai multe uzine au acceptat din proprie iniţiativă să lucreze şi sâmbăta şi duminica pentru a recupera zilele de lucru pierdute în timpul manifestaţiilor. Acestui sentiment de entuziasm i se mai adăuga şi satisfacţia elitei locale, generată de posibilitatea de a se întâlni personal cu Nicolae Ceauşescu şi de a fi ascultată de acesta. Toate aceste aspecte, inclusiv promisiunile conducerii de partid referitoare la viitorul economic al acestei zone, au făcut ca o mare parte a maghiarilor din această zonă să privească cu optimism spre viitor.

72 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 123/1967, f.42.

323

József GAGYI

Începuturile modernizării într-o regiune înapoiată din România. Putere, profesionalism, trans-formare

Procese naţionale

În contextul est-european şi potrivit propagandei oficiale, cumpăna dintre anii ’50–’60 este perioada de accelerare în ceea ce priveşte creşterea economică din România. Conform celor afirmate de la tribunele forurilor politice superioare şi potrivit congreselor de partid, în perioada 1956–1960 creşterea medie a producţiei industriale era de 10,8%, iar între 1961–1965, de 14,4%.1 Această ultimă valoare este cea mai crescută din istoria României de după cel de-al Doilea Război Mondial.

În Uniunea Sovietică, perioada luată în discuţie este dominată de persoana lui Hruşciov, precum şi de conceptul potrivit

1 Datele provin din rapoartele secretarilor generali de partid prezentate în cadrul congreselor, vezi: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Az RMP KB Jelentése a Párt tevékenységéről a II. és III. Pártkongresszus közötti időszakban, az 1960–1965. évi népgazdaságfejlesztési tervről és a 15 éves távlati gazdasági tervvázlatról [Raport al CC al PMR cu privire la planul economic naţional pe perioada 1960–1965 şi programul economic în perspectivă, pe 15 ani în perioada dintre cel de-al II-lea şi al III-lea Congres al Partidului], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1960, p.14–110; Nicolae Ceauşescu, Raport al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al PCR, Bucureşti, Edit. Politică, 1965, p.21–193.


324

căruia – dovedind superioritatea regimului politico–economico–social sovietic – în anumite domenii, economiile statelor socialiste vor ajunge din urmă şi chiar vor depăşi nivelul economic din diverse ţări capitaliste. Fără doar şi poate, inaugurarea „erei spaţiale” stă sub semnul succeselor sovietice. Până la începutul epocii lui Brejnev, principiul „dognati i peregnati” („a-i ajunge din urmă şi a-i depăşi”) constituie elementul fundamental al propagandei succesului din Europa de Est.

În 1960 Hruşciov a luat parte la cel de-al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, iar în discursul său a afirmat, printre altele: „După constituirea puterii populare, muncitorii statelor populare democratice din Europa de Est construiesc cu succes socialismul, cel mai progresist dintre sistemele sociale. Din punct de vedere politic şi social, ţările Europei Occidentale au şi ajuns la periferia istoriei. Deocamdată, încă îşi mai etalează nivelul înalt al dezvoltării lor economice. Statele socialiste însă au ajuns deja din urmă, şi în acest domeniu, o serie de ţări vest-europene, considerate dezvoltate. Ritmul de dezvoltare a ţărilor socialiste este atât de rapid, încât au început să păşească la modul serios pe urmele unor state capitaliste importante, cum ar fi Franţa sau Italia”.2 Potrivit concepţiei lui Hruşciov şi a celor din anturajul lui, în centrul politic şi social al proceselor istorice contemporane stau ţările socialiste din Europa de Est, aflate pe calea unei dezvoltări prospere, în frunte cu Uniunea Sovietică. Probleme apar la economiile socialiste, în cazul cărora procesele concordante cu planificarea la nivelul statului permit mobilizarea unor resurse uriaşe, dar lipsesc prevederile unor planuri de perspectivă. La cumpăna anilor ’50–’60, în Uniunea Sovietică a fost elaborat un plan de dezvoltare pe 20 de ani, referitor la economia naţională, iar în România, după modelul acestuia şi respectând metodele de lucru şi sfaturile specialiştilor sovietici, unul pe şase ani, precum şi un plan de dezvoltare în perspectivă, pe 15

2 Vezi A Román Munkáspárt III. Kongresszusa [Cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român], 1960, 20–25 iunie, Bucureşti, Ed. Politică, 1960. p.201–246.

ÎNCEPUTURILE MODERNIZĂRII ÎNTR-O REGIUNE ÎNAPOIATĂ

325

ani. Având în vedere aceste planificări, cei de la conducere au sperat într-un progres rapid şi în obţinerea victoriei în competiţia cu ţările capitaliste.

La cel de-al XXI-lea Congres extraordinar al Partidului Comunist Sovietic, din 1959, a fost prevăzut principiul de bază al planificării, de altfel menţionat deja şi la cel de-al XX-lea Congres, care a avut loc în 1956. Lansarea primei rachete Sputnic în perioada dintre cele două congrese reprezintă debutul „erei spaţiale”. În domeniul termonuclear şi în cel al industriei rachetelor, Uniunea Sovietică a depăşit Statele Unite ale Americii, care aveau un potenţial economic de două ori mai mare, iar conducătorii sovietici erau de părere că, în cazul unei mai bune utilizări a integrării oferite de CAER şi a concentrării mai judicioase a forţelor ştiinţifice, tehnologice şi economice, ritmul progresului mai poate fi accelerat. Astfel, până în 1980 – adică peste încă o generaţie – se poate ajunge la comunism. La cel de-al XXII-lea Congres extraordinar al PCUS, din 1961, s-a vehiculat ideea că statul sovietic este un stat popular unitar, iar obiectivul principal până în 1980 este constituirea bazei tehnico-materiale a comunismului. În programul de dezvoltare pe douăzeci de ani poate fi citit că, în 1980, producţia industrială a Uniunii Sovietice va fi cu mult mai mare decât cea mondială din anul 1960, iar producţia alimentară va creşte de trei ori şi jumătate faţă de cea actuală, rezultatul fiind o alimentaţie îmbelşugată a populaţiei.3

În iunie 1962, conducătorii statelor membre CAER au discutat la Moscova despre coordonarea programelor de dezvoltare pe termen lung, elaborate în paralel, şi despre „principiile de bază ale diviziunii socialiste a muncii”. Reprezentanţii regimului din România nu au acceptat rolul distribuit economiei româneşti, aşadar, în anul 1964, au fost lansate în România tezele referitoare la propria linie a căilor separate şi din punct de vedere economic. Partea esenţială a

3 Despre această temă, vezi: Iván Pető, Sándor Szakács, A hazai gazdaság négy évtizedének története – 1945–1985 [Patru decenii de istorie a economiei naţionale, 1945–1985], Budapest, Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, 1985, p.375–376, 398–399.


326

acestor teze constă în faptul că România nu acceptă ca unele funcţii de conducere din economie să treacă din competenţa statului în cea a organismelor sau a organizaţiilor aflate deasupra statului. Potrivit argumentelor aduse, „conducerea planificată a economiei naţionale este una dintre competenţele fundamentale, esenţiale şi inalienabile, deoarece planificarea la nivelul statului constituie principalul mijloc prin care statul socialist poate înfăptui obiectivele sale politice, sociale şi economice, poate stabili direcţia, ritmul, proporţiile fundamentale şi stocările în ceea ce priveşte dezvoltarea economiei naţionale, precum şi măsurile care trebuie luate pentru creşterea nivelului de trai al poporului din punct de vedere material şi cultural. Suveranitatea statului socialist presupune din partea acestuia o veritabilă şi totală dispunere de mijloacele practice necesare îndeplinirii acestor competenţe, deţinând toate forţele mobilizatoare ale conducerii vieţii culturale şi economice”.4 Iar statul – deşi acest

4 Vezi Nyilatkozat a Román Munkáspárt álláspontjáról a nemzetközi kommunista és munkásmozgalom kérdéseiben. Elfogadta az RMP KB 1964. áprilisi bővített plenáris ülése [Declaraţie asupra punctului de vedere al Partidului Muncitoresc Român referitor la problemele mişcărilor internaţionale comuniste şi muncitoreşti. Adoptat la şedinţa plenară lărgită a CC al PMR în aprilie 1964], Bucureşti, Ed. Politică, 1964, p.29–30. În acelaşi loc poate fi citit: „Referitor la cooperarea economică dintre reprezentanţii ţărilor socialiste CAER, acestea au hotărât ca principala metodă a diviziunii muncii socialiste internaţionale şi principala formă de cooperare dintre economiile naţionale să fie armonizarea planificărilor pe baza unor înţelegeri bilaterale şi multilaterale. În cursul dezvoltării relaţiilor de cooperare dintre ţările socialiste membre CAER au existat propuneri ce vizau anumite forme şi măsuri precum programele de dezvoltare comune şi unitare, organele de planificare pentru toate ţările membre, federaţiile interstatale tehnice şi de producţie pentru fiecare ramură industrială în parte, întreprinderile aflate în posesia comună a mai multor state, complexele economice interstatale etc.” Reprezentanţii conducerii din România şi-au motivat propunerile prin faptul că – deşi există tendinţa despre care a vorbit şi Lenin şi la care se fac referiri din partea conducerii sovietice şi „deşi la începutul anilor ’60, apar tendinţele de instituire a unei economii mondiale unitare” toate acestea fac parte dintr-o altă epocă a istoriei universale – „acest factor nu poate încălca legile obiective caracteristice etapei actuale ale sistemului economic socialist de care dispun ţările suverane şi independente” (Ibidem, p.31). Evident, în ceea ce priveşte conducerea din România, luarea de poziţie faţă de cooperarea economică şi tendinţa de separare au fost cauzate de controversele existente între reprezentanţii conducerii comuniste sovietice şi chineze şi arena politică ce s-a format ca rezultat al limitării posibilităţilor de influenţă armată şi politică a sovieticilor.


327

lucru nu este afirmat în mod deschis de către reprezentanţii puterii – suntem noi, fără niciun ajutor din partea sovieticilor ori din altă parte. Ceea ce nu se afirmă este însă parafrazat: „Nimeni nu poate cunoaşte mai bine şi mai profund ca partidul comunist din ţara respectivă situaţia şi relaţiile dintre clasele sociale dintr-un stat sau altul, decalajele de forţă, schimbările atmosferei generale din rândul maselor populare, caracterul specific al condiţiilor interne şi internaţionale. Toate partidele au dreptul exclusiv de a-şi elabora propria linie politică şi propriile obiective concrete, precum şi căile şi metodele atingerii acestora […]. Nu există şi poate exista „partidul-tată” şi „partidul-fiu”, „partidul superior şi cel subordonat”, există doar marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti cu drepturile egale, nici un partid nu are şi nu poate avea locul privilegiat şi nu-şi poate impune directivele ori părerea faţă de alte partide”.5

Nu era vorba doar de o manevrare tenace a puterii, ci şi – făcând dovada unui simţ tactic excelent – de exploatare a conflictului sovieto–chinez. Comparativ cu începutul anilor ’50 – perioada acaparării puterii cu ajutorul tancurilor sovietice, edificarea statală realizată prin susţinerea tehnico-economică şi cea a consilierilor sovietici, reorganizarea administrativ-teritorială conform modelului sovietic şi a imitării constituţiei staliniste –, toate acestea au presupus schimbări conceptuale şi structurale foarte serioase. Pentru a ajunge la aceste realizări, erau necesare tocmai:

1. cunoştinţele acumulate de-a lungul anilor, cele de pregătire şi elaborare a programelor de dezvoltare în perspectivă: cunoştinţe cantitative exacte şi vaste,

2. cunoaşterea mecanismelor de a folosi succesele economice pentru legitimare politică,

3. conceperea şi menţinerea potenţialului organizatoric asigurat de formele cotidiene ale funcţionării partidului şi a formelor

5 Ibidem, p.49.


328

politicii simbolice oferite de congresele partidului, a formelor de organizare bazate pe acestea,

4. precum şi – nu în ultimul rând – integrarea în activităţile de partid şi de stat a celor mai viabile forţe ale unei noi generaţii. Cum trăiau locuitorii din România – şi, printre ei, maghiarii – în anii ’50, ’60, ’70 şi ’80? Când era „cel mai bine” în societatea românească socialistă?

Nu este nevoie de statistici, contemporanii, cei care au trăit evenimentele, atestă faptul că la sfârşitul anilor ’60, ori, poate, la începutul anilor ’70, sau, mai degrabă, la sfârşitul acestora. Experienţele personale relative se leagă în mare măsură de judecăţile societăţii. Fără doar şi poate, după teroarea anilor ’50 a urmat o schimbare în „bine”, apoi în „rău”. Dictatura a avut o perioadă de relaxare, după care s-a împietrit. A existat o vreme în care societatea trăia într-o relativă bunăstare. Puteau fi prevăzute cariere profesionale, se puteau obţine locuinţe care se puteau mobila, se puteau petrece concedii la mare şi puteau fi cumpărate primele televizoare, iar mai apoi şi Daciile.

Schimbarea „bună” pentru societate a fost posibilă doar printr-o puternică modernizare tehnică şi de infrastructură, având la bază mijloace şi posibilităţi create prin acumulare crescândă. Înainte ca această dictatură ceauşistă agresivă să genereze irosirea nesăbuită a valorilor omeneşti, materiale şi ratarea viitorului la nivel naţional şi local, în România a existat o perioadă de acumulare. Aceasta a început însă doar la sfârşitul anilor ’50, în cadrul unei noi perioade de modernizare, în pofida faptului că era declarată încă de la finele anilor ’40. În comparaţie cu alte state, la nivel internaţional, acest proces nu a fost deloc reprezentativ, ori de succes. În ceea ce priveşte dezvoltarea economică, în 1960, între ţările socialiste, România se situa înaintea Iugoslaviei şi la acelaşi nivel cu Grecia şi Portugalia. În anul 1980 se afla la nivelul Iugoslaviei, fusese depăşită


329

de Grecia, iar Portugalia (care va adera la UE în 1986) rămăsese cu ceva în urma ei.6

Din perspectiva celor schiţate, am considerat că este important ca acel cadru care va explica totalitatea fenomenelor să fie o abordare generală teoretico-sociologică şi de modernizare.7 Nu prezenţa polilor contradictorii sau opoziţia continuităţii dintre raţional şi iraţional, ori dintre modern şi tradiţional sunt lucrurile care trebuie inventariate si interpretate, ci tocmai numărul mare al transformărilor, precum şi esenţa şi specificul schimbărilor. Fără doar şi poate, în cadrul proceselor economice şi sociale există schimbări şi fracţionări, comentarea acestora cere însă un deosebit efort din partea cercetătorului, care are sarcina de-a descoperi aceste modificări şi scindări, prezentând apoi in mod coerent istoria proceselor transformatoare. Până în momentul în care îl preocupă detaliile şi pune în cântar succesiunea în timp şi relaţiile probabile cauză-efect ale acestora, omul de ştiinţă are posibilitatea de-a utiliza epitete ca: „politic”, „cultural”, „social”, ori sintagmele: „din domeniul industriei chimice”, „modernizare infrastructurală”, „modernizarea periferiilor”. Progresul este considerat o schimbare pozitivă, alteori chiar imaginea fermă a acumulării provoacă o asemenea utilizare a termenului. Nesiguranţa devine jenantă doar atunci când epoca trebuie privită şi evaluată în ansamblul ei.

În ce s-a schimbat şi cum a devenit ,,modernă” societatea românească (şi, împreună cu aceasta, societatea maghiară din Secuime) în cei 42 de ani ai socialismului? În ce constă, cât de ireversibilă şi de definitivă este această schimbare? Unde se găsesc punctele de cotitură demonstrabile ale schimbărilor?

6 Pentru comparaţia nivelului de dezvoltare economică, în funcţie de coeficientul GDP/cap de locuitor corectat, vezi statistica publicată de Gábor Hunya, A Ceauşescu-korszak gazdasága [Economia epocii ceauşiste], în vol. Románia 1944–1990. Gazdaság- és politikatörténet [România 1944–1990. Istorie politică şi economică], ed. Gábor Hunya, Tamás Réti, Andrea R. Süle, László Tóth, Budapest, Atlantisz Kiadó (Medvetánc), p.50. 7 Pentru modul în care a fost primită lucrarea de către maghiari, vezi numărul special din Janus (Pécs), din 1988.


330

În cazul în care modernizarea este percepută ca o transformare socială în sensul larg şi nu se cunosc nici direcţiile, nici esenţa schimbărilor,8 atunci descrierea procesului şi a rezultatelor are caracter constitutiv şi depăşeşte limitele descoperirii ştiinţifice privite în sens restrâns.

Dintre problemele deosebit de importante enumerate mai sus, în studiul de faţă mă voi ocupa de cea de-a treia, cu scopul de-a prezenta cotitura politică de la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, dintr-o regiune rămasă în urmă a României, aflată în Ţinutul Secuiesc, cu o populaţie majoritar maghiară. În ceea ce priveşte structura administrativ-teritorială analizată – între 1952–1960, Regiunea Autonomă Maghiară (RAM), apoi, între 1960 şi 1968, Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară (RMAM)9 –, consider că pentru o mai bună înţelegere a transformărilor trebuie abordat un spaţiu mai larg, cum ar fi procesele generale de dezvoltare economică din perioada respectivă.

8 În cuvântul introductiv al lucrării care prezintă istoria economică şi socială a Europei de Vest, vorbeşte despre acest lucru H.A. Diedericks. Cf. H.A. Diedericks, J.Th. Lindblad, D.J. Noordam, G.C. Quispel, B.M. A. de Vries, P.H.H. Vries, Nyugat-Európa gazdaság- és társadalomtörténete. A rurális társadalomtól a gondoskodó államig [Istoria economică şi socială a Europei de Vest. De la societatea rurală la statul protector], Budapest, Osiris Kiadó, 1995, p.14. 9 Iniţial, în Regiunea Autonomă Maghiară au fost incluse nouă raioane: Târgu Mureş, Reghin, Topliţa, Gheorgheni, Ciuc, Târgu Secuiesc, Sfântu Gheorghe, Odorhei şi Sângeorgiu de Pădure. În 1956, dintr-o parte a raioanelor Odorhei şi Sângeorgiu de Pădure a fost înfinţat raionul Cristur. În decembrie 1960, raioanele Sângeorgiu de Pădure şi Cristur au fost incluse în raioanele Târgu Mureş, respectiv Odorhei, raioanele Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe au fost anexate regiunii Braşov, iar raioanele Luduş şi Sărmaş, precum şi o parte a raionului Târnăveni, alăturate teritoriilor rămase, înfiinţându-se astfel Regiunea Autonomă Maghiară. Ponderea populaţiei maghiare din prima structură era de 77%, iar din cea de-a doua, de 63%. Pentru primele studii legate de înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare vezi în Regio, nr. 3/2003, studiile lui Stefano Bottoni, A sztálini „kis Magyarország” kialakítása (1952) [Formarea „micii Ungarii” staliniste (1952)], şi József Gagyi, Határ, amely összeköt [Graniţa care uneşte].


331

Congrese şi planuri

În ceea ce priveşte cronologia dominanţei din mijlocul partidelor-stat est-europene, aceasta era marcată de congrese şi de conferinţe de partid la nivel naţional, care aveau loc între congrese, deţinând simultan rolul ritual şi extrem de important de legitimare a puterii, de stabilire şi consolidare a ierarhiei de partid, precum şi rolul practic de stabilire a sarcinilor. Cuvântul de deschidere care prezenta rezultatele perioadei trecute de la ultimul congres şi directivele pentru perioada următoare era ţinut de liderul partidului, cel care în ultima zi a fost întărit în poziţie în mod festiv. În discursul lor, delegaţii la congres prezentau succesele în muncă, scoteau în evidenţă unele părţi din raportul prezentat şi accentuau susţinerea lor, urmând o coreografie gândită şi construită cu acurateţe, având în vedere faptul că la asemenea congrese reprezentativitatea trebuia să fie cât mai mare, iar în concepţia organizatorilor, de la tribuna vorbitorilor trebuia să se pronunţe „partidul şi ţara”, iar mai apoi, în perioada ceauşistă, „naţiunea socialistă”.

Volumele apărute la editura partidului în urma acestor evenimente, alcătuite din materialele congresului, pot fi cu uşurinţă analizate, aflându-se astfel, dacă nu intenţiile „partidului şi ale ţării”, cel puţin ideile organizatorilor. Congresul a adoptat planurile naţionale de dezvoltare social-economică. A fost modificat statutul partidului. Au fost redefinite cercurile interne ale puterii şi a fost aleasă noua conducere: comisia de revizie, membrii şi membrii supleanţi din comisie sau comitetul central. Aceştia au ales apoi comisia de control, biroul politic, secretariatul şi prim-secretarul (secretarul general). Între puzderia de discursuri s-au remarcat cuvântările de salut ale partidelor înfrăţite. Funcţiile delegaţilor indică în ce măsură aceste partide erau interesate să participe la ritualuri, demonstrându-se astfel condiţia actuală a relaţiilor dintre partidele respective la nivel internaţional. În 1955, la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, PCUS a fost reprezentat de


332

Kiricenko, prim-secretarul ucrainean, iar Partidul Muncitoresc Maghiar de Mátyás Rákosi, recent consolidat în poziţia sa. În 1960, PCUS a fost reprezentat de Hruşciov care, în afara faptului că ţinea discursuri extrem de lungi, a mai vorbit şi la marea adunare organizată după congres, alături de Gheorghiu-Dej, reales recent. În 1965 l-a salutat de la tribuna congresului pe Ceauşescu, aşezat în această funcţie în urma lui Gh. Gheorghiu-Dej, si Leonid Brejnev, reprezentant al PCUS, precum şi Teng Sziao Ping, din partea Partidului Comunist Chinez. Directivele de dezvoltare a economiei naţionale adoptate la congres au devenit reguli normative ale construcţiei societăţii conduse de putere. După adoptarea lor au fost citate, variate şi s-a insistat asupra lor, începând de la cele mai înalte nivele ale propagandei şi până la treptele învăţământului de partid din instituţii, iar planurile de un an şi defalcarea acestora a impus respectarea acestora de către aparatul de stat.

În România, din cauza luptelor îndelungate pentru putere, a incompetenţelor birocratice din organizaţia statului şi a lipsurilor existente în interiorul organizaţiilor de partid, structura partidului-stat a fost pusă într-o mişcare „normală” mai încet. După preluarea puterii au mai trecut 7 ani până când Congresul – care a avut loc în februarie 1948 şi a unit partidele comuniste şi social-democrate – a putut fi urmat de un altul. În această perioadă a fost introdusă economia planificată,10 au fost elaborate două planuri, de un an, respectiv de un cincinal, dar acestea nu au fost prezentate în faţa Congresului de partid; astfel, adoptarea şi executarea lor era lipsită de legitimarea şi ritualurile de mai târziu. Autoritatea în faţa căreia s-au făcut publice aceste planuri nu era partidul, ci forul superior al conducerii statului, Marea Adunare Naţională. Partidul nu reuşea

10 Consolidarea economiei planificate necesita un proces mai îndelungat; despre acest lucru vezi: Tamás Réti, A román tervgazdaság kialakulása 1944–1956 [Apariţia economiei planificate româneşti, 1944–1956], în vol. Románia 1944–1990. Gazdaság- és politikatörténet, ed.cit., p.13–48.


333

încă să se folosească de avantajele practice şi simbolice de care ar fi putut beneficia în cazul în care ar fi formulat ideea unei legături dintre congres, organizarea partidului şi progresul ţării. Planurile au fost elaborate şi adoptate cu rapiditate de către un grup restrâns, probabil cu ajutorul specialiştilor sovietici;11 aşadar nu exista timpul şi nici ocazia pentru o colaborare cu aparatul de partid în aşa fel, încât principiile să fie în prealabil cunoscute, obţinându-se apoi şi susţinere. În 1949, cu ocazia înaintării primului plan de un an, Gh. Gheorghiu-Dej a recunoscut faptul că acesta a fost elaborat doar pentru un singur an, deoarece termenul intrării în vigoare „nu era destul de lung pentru a putea realiza studii preliminare de proporţii mai mari, atât de necesare planurilor în perspectivă. [...] Acestor studii premergătoare le-ar fi fost indispensabile materialele statistice şi documentare pregătite în mod special pentru planificări şi elaborate pe baze ştiinţifice, dar aceste materiale abia acum se află în faza de pregătire. [...] Experienţa noastră – atât a aparatului tehnic, cât şi a cadrelor din domeniul economic – nu ne permitea elaborarea planurilor de perspectivă mai lungă”.12 Planul cincinal pentru perioada 1951–1955 a fost adoptat tot de Marea Adunare Naţională.13

11 S-ar impune descoperirea şi cunoaşterea relaţiilor existente între Vasile Luca, care avea un rol important în elaborarea planurilor şi stătea în fruntea Ministerului Finanţelor, şi Jenő Varga, care conducea activitatea de planificare sovietică. Aceştia au lucrat împreună în Uniunea Sovietică, iar Varga se referea la Luca, considerându-l un bun economist. Era evident faptul că Gheorghiu-Dej, adversarul Anei Pauker şi al lui Vasile Luca, până în faza decisivă a luptei pentru putere nu a reuşit să organizeze un congres dominat în totalitate de el şi utilizat pentru propria legitimare. Totodată nu trebuie uitat faptul că, la începutul anilor 50, alături de luptele pentru putere, era prezentă activitatea de organizare a statului: trebuia realizată o nouă împărţire administrativ-teritorială, trebuia înfiinţate organizaţiile locale ale noii puteri şi elaborată o nouă Constituţie. 12 Fragment din cuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej referitor la planul de stat al Republicii Populare România din 1949, rostit în faţa Marii Adunări Naţionale la 27 decembrie 1948. În Az 1949 évi állami terv [Planul de stat pe anul 1949], Cluj, Întreprinderea Poligrafică din Cluj, f.a., p.13–14. 13 De pildă, în decembrie 1950 a fost votat de Marea Adunare Naţională planul cincinal de dezvoltare a economiei naţionale a Republicii Populare România pentru perioada 1951–1955. Publicat în Buletinul Oficial, nr. 117 din 16 decembrie 1950.


334

În ceea ce priveşte planul, în afara indicatoarelor fundamentale, a fost realizat şi pe baza unor specificări care confirmau faptul că nu avea doar rolul de-a trasa directive, ci servea în mod direct şi la întărirea organizării şi a disciplinei muncii. De pildă, prescria organizarea şi realizarea activităţilor pe baza graficelor de producţie, creând astfel condiţiile unei producţii regulate14 în cazul întreprinderilor. Unul dintre obiectivele esenţiale ale planului era consolidarea disciplinei financiare în cadrul întreprinderilor centrale şi în organizaţiile din domeniul economic. În plan, s-a propus realizarea profilării întreprinderilor industriale, creându-se astfel un cadru de dezvoltare pentru acestea, precum şi executarea unor categorii de produse potrivite fiecărei întreprinderi, pentru a se putea mări productivitatea acestora. Totodată, s-a propus consolidarea activităţii de standardizare, vizând – în primul rând – industria grea, pe cea electrotehnică, a construcţiilor şi agricultura, precum şi „introducerea utilizării stricte a standardelor elaborate”.15

Numai în anul 1955 a ajuns în faţa Congresului de partid raportul care conţinea cel de-al doilea „plan cincinal de dezvoltare a economiei naţionale”. Directivele acestuia au fost adoptate de delegaţii prezenţi la Congres, după care a fost introdus între documentele de partid. În acest plan se găsesc formulări care indică faptul că asigurarea stabilităţii producţiei constituie încă o mare problemă. Cel de-al V-lea capitol, intitulat Principalele lucrări, introducerea tehnicii noi, abordează problema finalizării lucrărilor de construcţie şi a punerii lor în funcţiune în cazul unităţilor neterminate. Unele observaţii indică situaţia reală şi prezenţa unor experienţe negative, referindu-se la planificarea lucrărilor de construcţie pe baza unor studii tehnice şi economice stricte şi la faptul că acestea trebuie începute abia după aprobarea documentaţiei tehnice: „La proiectarea noilor obiective să se ţină

14Adică, activităţile efectuate în unităţi pe perioade (luni, trimestre, semestre) corespunzătoare prescripţiilor din planificări. 15 Buletinul Oficial, nr. 117 din 16 decembrie 1950, Cap. VII, Măsurile de organizare.


335

cont de reducerea numărului de construcţii simultane, pentru a putea reduce durata construcţiilor şi cheltuielile lucrărilor şi pentru a putea evita îngheţarea fondurilor”.16 Precizarea din plan referitoare la importanţa planificării în perspectivă bazată pe studiile preliminare de cercetare apare ca o specificare pe plan secund: „În vederea dezvoltării armonioase a economiei noastre naţionale, vor fi elaborate planuri pe termen lung, care trebuie proiectate pe intervale de timp prelungite referitor la ramurile economice mai importante, precum industria chimică, energetică, siderurgică, transporturile feroviare şi cele de pe drumurile publice etc. În acest scop, cu sprijinul larg al specialiştilor şi oamenilor noştri de ştiinţă se vor realiza studii, cercetări, calcule tehnice şi economice”.17

La fel ca în alte ţări membre CAER, procesul de fundamentare a planificărilor în perspectivă din România va începe doar în 1958, la iniţiativa sovieticilor şi cu participarea consilierilor sovietici. Acest lucru este relatat de către Gheorghiu-Dej în raportul său, rostit la cel de-al III-lea Congres al Partidului: „La lucrările pregătitoare care decurgeau sub directa conducere a partidului şi conducerii de stat, în afara Comisiei Naţionale de Planificare, a ministerelor, a Comitetelor de partid şi a Consiliilor populare regionale, raionale şi orăşeneşti au mai luat parte peste 20 000 de specialişti, ingineri, oameni de ştiinţă, muncitori fruntaşi din industrie şi agricultură. Lucrările, care au durat doi ani, au facilitat pregătirea economică a activiştilor de partid şi de stat din cadrul organelor centrale şi locale, deschizând noi posibilităţi de perfecţionare în faţa administraţiei din domeniul economic. În ceea ce priveşte activitatea colectivităţilor organizate în vederea pregătirii documentaţiei, priceperea organelor conducerii centrale din economia naţională a fost completată cu succes prin iniţiativele şi experienţa celor mai valoroase cadre ale organelor de partid, de stat

16 Ibidem. 17 Idem.


336

şi ale celor din domeniul economic, care trăiesc în mijlocul maselor de muncitori şi sunt în legătură directă cu producţia”.18

La sfârşitul anilor ’50 s-a întâmplat pentru prima oară în România ca în acţiunile premergătoare dezvoltării economice să fie antrenate serioase cunoştinţe de specialitate.

Elaborarea a fost urmată de „mediatizare”: dezbateri la nivel naţional, pentru a nu exista niciun angajat cu funcţie de răspundere care să nu fi auzit de aceste lucruri. Au existat şi consecinţe pe termen lung.

Noul model

În România, mecanismele administrativ-birocratice şi economice ale puterii, atât de necesare saltului modernizării, au fost constituite în epoca stalinistă. După răfuiala cu grupul Pauker–Luca–Georgescu, care a avut loc în 1952, aparatul de stat a fost condus potrivit ideilor unitare ale lui Gh. Gheorghiu-Dej şi ale membrilor grupării din jurul acestuia. A trebuit să intervină cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist Sovietic, din 1956, precum şi perioada de acumulare în ceea ce priveşte cunoştinţele şi planificările instituţionale determinate de „dognati i peregnati”, pentru a se produce o relativă distanţiere faţă de modelul stalinist de conducere economică şi socială. Nu s-a petrecut însă o ruptură definitivă:19

18 Pentru fragmentul citat, vezi Gh. Gheorghiu-Dej, Az RMP KB Jelentése a párt tevékenységéről a II. és III. Pártkongressszus közötti időszakban, az évi népgazdaságfejlesztési tervről és a 15 éves távlati gazdasági tervvázlatról [Raportul CC al PMR referitor la activitatea partidului în perioada dintre cel de-al II-lea şi cel de-al III-lea Congres al Partidului, în legătură cu planul de dezvoltare a economiei naţionale din 1960–1965 şi cu proiectul de plan economic în perspectivă de 15 ani], în A RMP III. Kongresszus [Cel de-al III-lea Congres al PMR], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1960, p.25–26. 19 Conducerea partidului din România nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de stalinism, iar linia politică separată adoptată de aceasta în interiorul lagărului socialist a avut considerente practice şi nu principiale: „menţinerea puterii de către conducere, concepţia industrializării din România şi programul de egalare a ţărilor mai dezvoltate” (R. Süle, Románia politikatörténete [Istoria politică din România], în vol. Románia 1944–1990 [România, 1944–1990], ed. Gábor Hunya, Atlantisz–Medvetánc,


337

evident, deciziile care aveau influenţă asupra proceselor economice şi de construcţie socială au rămas în continuare în mâna unui număr mic de persoane din conducerea partidului, însă procesele pregătitoare ale deciziilor şi ale mecanismelor de execuţie s-au transformat treptat.

În România, modernizarea din perioada socialistă a luat avânt la sfârşitul anilor ’50. Atunci s-a conturat un model a cărui trăsătură fundamentală este înfiinţarea şi punerea în funcţiune a unor instituţii specializate în ceea ce priveşte analiza faptelor din realitate – complexe, însă manevrabile cu chibzuinţă – şi pregătirea deciziilor care schimbă realitatea. Astfel, manipularea realităţii – realitatea în sine – va dobândi o cu totul altă natură, mai profundă şi mai complexă. În societate va creşte şi cantitatea de cunoştinţe destinate planificării şi etapelor de pregătire. Sesizabil, mai multe instituţii şi organizaţii, mai mulţi actori sociali şi la mai multe niveluri vor lua parte la acţiunile de pregătire şi executare. În urma deciziilor se va discuta despre sarcinile asumate şi împărtăşite în public cu ocazia unor campanii, devenite astfel obligatorii. Se va intensifica antrenarea unei părţi a societăţii în funcţionarea sistemului.

Efectele se vor arăta în reorganizarea distribuirii resurselor din sfera politicului. Nu este vorba despre compromisuri cauzate de presiunea socială, ci doar despre luarea în considerare a unor circumstanţe legate de nevoile de consum ale societăţii. Societatea nu are în continuare niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte distribuţia, dar perioada studiata asigură populaţiei un sesizabil progres datorită posibilităţii relativei acumulări individuale. De la începutul anilor ’60 până la sfârşitul anilor ’70, partidul-stat din România a instituit şi a menţinut forme de trai acceptabile.

1990, p.234), destalinizarea „a rămas în limite foarte înguste” (Ibidem, p.231). Apoi, după perioada de relativă deschidere din anii ’60 a lui Ceauşescu, succesorul lui Gheorghiu-Dej, a urmat din nou o etapă de consolidare a dictaturii, iar „finalul regimului ceauşist amintea cu tărie de linia tradiţională a stalinismului” (Gábor Hunya, A Ceauşescu-korszak gazdasága, ed.cit., p.56).


338

Schimbarea la periferie

1. La şedinţa plenară a PMR a conducerii centrale, din noiembrie 1958, Gh. Gheorghiu-Dej a lăudat conducerea partidului din RAM. A vorbit despre controlul eficient pe care trebuie să-l aibă organele de partid asupra conducerii administrative din întreprinderi şi în domeniul economic, iar acest lucru nu este posibil decât în cazul în care organizaţiile de partid studiază şi cunosc problemele organizatorice din uzine şi cerinţele tehnico-economice ale proiectării, procesul de producţie, posibilităţile locale şi au relaţii directe cu specialiştii. Elaborarea planului de perspectivă de 6 ani şi a celui de 15 ani constituie o bună ocazie pentru toate acestea. Comitetul de partid al RAM (şi Regiunea Suceava, amintită de asemenea în discurs) merită laude, deoarece nu s-a mulţumit cu conducerea şi controlul activităţii de elaborare a propunerilor de proiecte, ci „împreună cu consiliile populare şi organele locale din domeniul economic au elaborat studii şi propuneri pe termen lung în vederea dezvoltării economice a regiunilor respective”.20 Activiştii de partid, care până în acel moment au dat numai indicaţii şi au făcut verificări, din 1958 se vedeau nevoiţi să se aşeze la discuţii cu specialiştii consiliilor populare şi ai unităţilor economice pentru a putea ajunge la un consens şi pentru a putea coordona procesele. La începutul anilor ’50 era deja o metodă utilizată de către biroul regional de partid dezbaterea şi luarea deciziilor asupra problemelor economice pe baza raporturilor elaborate de directorii întreprinde-rilor (în fapt şi în majoritatea cazurilor redactate de către inginerii-şefi şi de specialiştii din întreprinderi în locul directorilor-muncitori). Începând cu jumătatea anilor ’50, activiştii (iar în ceea ce priveşte problemele economice, activiştii secţiei de economie) realizau

20 Vezi: Jelentés az RMP KV 1958. november 26–28-i plenáris ülésén [Raport la şedinţa plenară a CC al PMR din 26–28 noiembrie 1958], în vol. Gh. Gheorghiu-Dej, Beszédek és cikkek [Discursuri şi articole], Bukarest, Politikai Könyvkiadó, 1959, p.616.


339

rapoarte individuale, acestea fiind anexate raportului specialiştilor şi ambele ajungând la membrii biroului de partid.

Pentru efectuarea rapoartelor anexate nu mai erau de ajuns cunoştinţele politice generale, avântul în luptă şi devotamentul activiştilor de partid trecuţi prin epoca eroică. A fost nevoie de cunoştinţele organizatorice şi de specialitate din domeniul respectiv, iar în ceea ce priveşte elaborarea raportului, se cereau capacităţi de sistematizare şi de redactare. În cazul schimbării cadrelor apare din ce în ce mai frecvent motivaţia următoare: cadrul demis „nu poate cuprinde sarcinile încredinţate”.21 La jumătatea anilor ’50 era deja de dorit din partea acestora susţinerea examenului de bacalaureat la învăţământul seral şi absolvirea facultăţii la fără frecvenţă. De la sfârşitul anilor ’50 pentru activişti era obligatoriu bacalaureatul, iar mai apoi şi absolvirea facultăţii. Evident, punerea în practică a acestor reguli era asociată cu schimbarea generaţională: tinerii care urmau să ocupe funcţiile înalte din aparatul de stat erau absolvenţii şcolilor superioare şi ai universităţii de partid.

Toate acestea au importanţă, deoarece la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60 există deja activişti capabili să discute cu specialiştii problemele din sfera lor de activitate şi nu doar să supravegheze, ci şi să înţeleagă în detaliu şi în ansamblu procesul planificării.

Începutul punctului de cotitură care va avea de acum încolo, timp de mai multe decenii, o serioasă influenţă şi în cazul Regiunii Autonome Maghiare – cuprinzând şi Ţinutul Secuiesc istoric, dar având o extindere cu ceva mai mare decât acesta –, considerată periferie din punctul de vedere al dezvoltării economice şi al urbanizării, este sfârşitul anilor ’50. La şedinţa biroului de partid din 13 februarie 1958, Manea Mănescu, directorul economic adjunct al

21 Este adevărat că, în general, motivele reale ale demiterilor nu apar în procesele-verbale ale şedinţelor de birou, dar se presupune că cei cărora, pe lângă altele, li se mai reproşează şi acest lucru, au probleme serioase de pregătire sau capacităţile lor intelectuale lasă de dorit, sau, eventual, comportamentul lor a cauzat daune materiale ori de prestigiu.


340

CC al PMR, a relatat despre vizita sa în regiune. Potrivit spuselor lui, comisia pe care a condus-o a studiat situaţia materiilor prime, iar pe baza acestora, şi posibilităţile configurării unui profil economic în regiune. A subliniat faptul că a înţeles problemele regiunii referitor la dezvoltarea acesteia şi că s-a început elaborarea planului de dezvoltare în perspectivă de 15 ani.22

Planurile au fost pregătite cu rapiditate: prima variantă până în septembrie 1958,23 a doua pentru august 1959,24 iar cea de-a treia variantă până în aprilie 1960.25 Între timp, în septembrie 1959, regiunea a fost vizitată de conducătorii superiori ai partidului şi ai statului: în data de 10 septembrie, tovarăşii Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica26 au depus personal piatra de temelie a noului combinat chimic, deschizând astfel o nouă epocă în dezvoltarea socio-economică şi transformarea urbanistică a oraşului Târgu Mureş.

De altfel, 1959 a fost anul bilanţului: nu este întâmplător faptul că singurul anuar statistic publicat de RAM – cuprinzând rezultatele activităţilor desfăşurate în 1959 – apare în 1960. În 1958–1959, sub supravegherea secretarului de propagandă al regiunii, Zoltán Szövérfi, şi condusă de economistul Sándor Keszi-Harmath, angajatul Secţiei de Planificare Regională a Sfatului Popular, este realizată publicaţia intitulată Regiunea Autonomă Maghiară pe calea dezvoltării economice. Publicarea lucrării a fost oprită la tipografie, iar împotriva autorilor s-a organizat o campanie de intimidare. Sándor Keszi-Harmath a fost exclus din partid şi demis din funcţie. Motivul: se menţionează denumirea de Ţinut Secuiesc, RAM este considerată parte distinctă a ţării, neabordându-se fenomenul pe plan naţional. Absurditatea epocii constă în faptul că

22 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare: ANDJ Mureş), Comitetul Regional Mureş al PCR (în continuare: CRM-PCR), dos. 192/1958, f.43–48. 23 Şedinţe de birou; Ibidem, dos. 194/1958, f.56–376. 24 Şedinţe de birou; Ibidem, dos. 226, 227/1959, dos. 254, f.1–110. 25 Comisia Economică; Ibidem, dos. 287/1960, f.1–165. 26 Atunci prim-secretarul PMR era Gh. Gheorghiu-Dej, iar preşedinte al Consiliului de Miniştri era Chivu Stoica.


341

în regiunea autonomă, statutul autonom apare ca un punct de acuzare condamnabil! Scopul real a fost intimidarea politică, pregătirea desfiinţării RAM, iar din punct de vedere economic, consolidarea planificării unitare.

Avem la dispoziţie trei lucrări – sinteze statistice – pentru o rapidă trecere în revistă a situaţiei dinaintea modernizării începute în anii ’60: Anuarul Statistic, cele trei planuri de dezvoltare şi manuscrisul lucrării realizate sub conducerea lui Sándor Keszi-Harmath. Din păcate, imaginea care se conturează chiar şi aşa este mult prea schematică.

Problema fundamentală a Ţinutului Secuiesc – lipsa industriei – apare în toate contextele: „Deşi densitatea populaţiei din Secuime nu era mare, comparativ cu posibilităţile de angajare a apărut un surplus ridicat al numărului de locuitori care – din cauza subdezvoltării – nu putea fi absorbit de industria prelucrătoare. Relativa suprapopulare şi tensiunile cauzate de toate problemele economice şi sociale decurse de aici au pus pe tapet tot mai ferm şi mai urgent nevoia industrializării Ţinutului Secuiesc”.27 Dacă nu se va realiza industrializarea, rămânerea în urmă şi pauperizarea socială se vor agrava în continuare.

În anii ’50 se fac primii paşi pe calea electrificării. Termocentrala de la Fântânele funcţiona cu întreaga capacitate pe baza gazelor naturale, începând din 1958. Transportul cu ajutorul liniilor de mare tensiune s-a rezolvat doar parţial; Târgu Mureş, Reghin şi Sovata primeau energia electrică de la Fântânele, Cristuru Secuiesc şi Odorheiu Secuiesc de la Sighişoara, localităţile Gheorgheni şi Bălan de la Becaş, oraşul Sfântu Gheorghe de la Braşov, iar în Ciuc nu ajungea încă de nicăieri curentul electric. Înainte de 1944 a fost introdus curentul electric în 32 de sate, apoi, între 1945–1958, în 67 de aşezări rurale şi abia după aceea urmează

27 Keszi, A Magyar Autonóm Tartomány [Regiunea Autonomă Maghiară], Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare, Târgu Mureş, 1959, manuscris, TLA Kv. 1851/96, p.41–42.


342

saltul care asigură avantajele cotidiene de utilizare a curentului pentru cea mai mare parte a societăţii anilor ’60.

Alimentarea cu gaze naturale nu se cunoştea decât în Târgu Mureş, unde în această perioadă 91,46% dintre erau deja încălzite cu gaz metan. Din cauza lipsei resurselor proprii, aşezările rurale nu puteau fi conectate la conductele de gaze: în anul 1955, introducerea gazului metan a fost solicitată în 15 localităţi, dar numai două dintre acestea deţineau resursele materiale proprii necesare.28

Transportul public funcţiona în patru oraşe (Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Gheorgheni şi Reghin). Situaţia locuinţelor era catastrofală în toate oraşele. În timp ce între 1952–1956, numărul populaţiei urbane crescuse cu 60 000 loc., mărirea suprafeţei locuite acoperă doar jumătate din această cifră; suprafaţa locuită pe cap de locuitor fiind 4,22 m² în oraşul Târgu Mureş.29

Transporturile de mărfuri şi de călători erau extrem de anevoioase pe atunci, chiar şi distanţele considerate azi relativ mici (de pildă, cei 50 km dintre Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc) puteau fi considerate semnificative. În 1955 transportul de persoane de pe drumurile publice a fost realizat în regiune cu 44 de autobuze, iar numărul acestora a crescut până la 81 în anul 1959; numărul camioanelor a crescut de asemenea de la 198 în 1955, la 482 până în 1959. Lungimea totală a şoselelor era 3 121 km, din care 4,35% au fost modernizaţi (asfaltaţi sau betonaţi); majoritatea drumurilor erau însă doar pietruite (80,39%), existând încă şi destul de multe drumuri de pământ (13,64%). Potrivit calificării studiului, 25% din lungimea totală de drumuri erau în stare bună, 34,5% în stare acceptabilă, iar 39,6% erau rele.30 Modernizarea şoselei Târgu Mureş–Sovata–Odorheiu Secuiesc–Miercurea Ciuc, care traversează Ţinutul Secuiesc, va fi începută în 1960.

28 Şedinţe de birou, ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 226/1959, f.68. 29 Ibidem. f.73–74. 30 Ibidem. f.62.


343

În anii ’60, lipsa alimentelor şi în general a mărfurilor se resimte, deoarece are loc o permanentă restrângere a comerţului particular (în primul rând, a celui de pe pieţe). În perioada 1952–1958 s-a dublat circulaţia mărfurilor în oraşe (între 1948–59 a crescut şi numărul populaţiei, de la 102 830 la 222 779 de locuitori), iar în cadrul acesteia, comerţul socialist a înregistrat o creştere a circulaţiei de mărfuri de trei ori şi jumătate. Din totalul circulaţiei mărfurilor, ponderea sectorului privat a fost de 51% în 1952 şi de 22% în 1958. A fost lărgită şi reţeaua de magazine, ceea ce indica de asemenea extinderea comerţului socialist din mediul urban. În 1952, oraşele regiunii deţineau 80 de alimentări de stat, 183 de unităţi comerciale cu mărfuri industriale, 6 aprozare şi 55 de unităţi de alimentaţie publică. În 1958 erau 270 de alimentare, 268 de unităţi comerciale cu mărfuri industriale, 70 de aprozare şi 130 de unităţi de alimentaţie publică: „În sectorul alimentar există o unitate comercială pentru 808 consumatori, în sectorul mărfurilor industriale, un magazin pentru 793 consumatori, în industria de alimentaţie publică, o unitate la 1 890 de consumatori, dar în sectorul legume-fructe şi acum există doar o singură unitate comercială la 4 120 de consumatori”.31 În mediul rural funcţiona reţeaua unităţilor comerciale a cooperativelor de consum; la sfârşitul anului 1958 aceasta avea 1 376 de unităţi (magazine, cârciumi şi aşa-numite chioşcuri sau tarabe comerciale), dintre care cele mai numeroase sunt magazinele mixte (660) şi bodegile sau bufetele, în fapt, cârciumile (424). Cofetării existau în mediul rural doar 8 în total, aici răspândirea acestora şi obişnuinţa băutului cafelei erau consecinţe indirecte ale colectivizării (ce aducea statornicirea unui ritm de lucru mai lejer a femeilor).

Ponderea tot mai crescută a veniturilor populaţiei provenea din sectorul socialist: în 1952 o pondere de 57% a veniturilor totale, iar în 1958 o pondere de 76%. Dacă se consideră venitul total obţinut

31 Keszi, A Magyar Autonóm Tartomány, ed.cit., p.171–172.


344

în anul 1952 ca un nivel de 100%, veniturile monetare ale populaţiei au crescut în şase ani la 220%, aşadar venitul monetar pe cap de locuitor a ajuns la 205%. Salariile medii au crescut în cei şase ani cu 76%. Sumele de bani care au ajuns la populaţia rurală au crescut de asemenea, deoarece insuccesul predării silite a produselor agricole a obligat statul la utilizarea unor metode precum achiziţionarea şi producţia contractuală.32

În spatele tuturor acestor schimbări stăteau, în primul rând, considerente politice. Nu era întâmplător că tocmai la şedinţa plenară a CC din 27–29 decembrie 1956 s-a hotărât modificarea raportului acumulare-consum, în favoarea celui din urmă. Priorităţile trebuiau modificate; prin aliniere la nivelul ţării, au fost începute şi la periferii pregătirile pentru o modernizare în ritm alert.

2. În ceea ce priveşte conducerea Regiei Autonome Maghiare, aşadar a noii structuri administrativ-teritoriale înfiinţate la 18 decembrie 1960 prin modificarea Constituţiei, în cadrul acesteia au avut loc schimbări importante deja de la finele anului 1961 şi începutul anului 1962. În data de 28 august, în locul lui Lajos Csupor, este numit prim-secretar al Comitetului regional de partid Iosif Banc.33 Tot în acelaşi an, la 29 decembrie, s-a făcut schimbarea cadrelor într-o altă poziţie-cheie: în locul lui István Vargancsik, în fruntea Comitetului de partid din Târgu Mureş a ajuns Nicolae Vereş, prim-secretarul de până atunci din raionul Târnăveni.34 Cea de-a treia persoană împotriva căreia s-a acţionat în instanţă şi căreia i s-a suspendat calitatea de membru în Comitetul Executiv al Sfatului Popular Regional a fost Sándor Kocsis, şeful Secţiei Comerciale a Sfatului Popular.35 Kocsis era o eminenţă cenuşie aflată în funcţie încă de la începutul anilor ’50, care răspundea de aprovizionarea

32 Ibidem, p.180–187. 33 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos.301/1961, f.168. 34 Ibidem, dos. 304/1961, f.142. 35 Ibidem, f.1.


345

unităţilor comerciale din regiune şi de distribuirea mărfurilor; în afara de aceasta, oficial (prin economia partidului) sau neoficial (cu ajutorul unor favorizări legate de funcţii ori intervenţia unor cunoştinţe) se îngrijea şi de aprovizionarea nomenclaturii.36

În perioada 5–7 ianuarie 1962 a avut loc conferinţa de partid la nivel regional. Aici era deja evidentă turnura de natură etnică în ceea ce priveşte schimbarea de cadre: deşi 64% din populaţia regiunii avea naţionalitate maghiară, 50,5% din membrii Comitetului Regional de Partid erau români. Această cifră a fost si mai ridicată în cazul Biroului, unde procentajul românilor a atins 54%.37 Alături de prim-secretarul român, din conducerea regională a partidului au mai făcut parte doi secretari români şi doi maghiari.38 În sfârşit, în ianuarie 1962 a fost demis László Lukács, preşedintele CE al Sfatului Popular Regional, iar în locul său a fost numit Dumitru Puni.39

În anul 1961 se concretizează şi în Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară o încercare la nivel naţional de lărgire a planificărilor şi de consolidare la nivel local a disciplinei de planificare. Timp de o jumătate de an devine un adevărat laitmotiv dezbaterea la nivel local a propunerilor de proiecte, rezumarea completărilor şi a propunerilor, trimiterea lor la centru, iar mai apoi defalcarea indicatorilor de plan, deja obligatorii. Potrivit evaluărilor făcute de Vasile Patilineţ, reprezentant al CC al PMR, pentru prima oară de-a lungul unui proces de şase luni s-a reuşit pregătirea

36 Fără doar şi poate, rotirile de cadre se făceau pe baze etnice, deoarece, în acest timp, atât regiunea, cât şi oraşul Târgu Mureş are o populaţie majoritar maghiară. În cazul lui Kocsis se mai adaugă şi faptul că prim-secretarul şi-a pus în poziţia-cheie propriul om. În ceea ce priveşte schimbarea conducerii politice, a avut loc şi o schimbare generaţională, aşadar succesorii erau mai bine pregătiţi decât predecesorii. Csupor şi Vargancsik sunt ilegalişti, Banc intră în aparatul de partid la sfârşitul anilor ’40, iar Veres în anii ’50. Banc a absolvit Şcoala Superioară de Partid la Moscova, iar Veres are diplomă de inginer. 37 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.265. 38 Ibidem, f.169. Iosif Banc este prim-secretar, Ioan Cozma ocupă postul de secretar responsabil cu organizarea, considerat adjunctul lui Banc, de propagandă răspunde István Jakab, de agricultură Gheorghe Raita, iar de industrie József Anderko. 39 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.3.


346

următorului plan de un an, iar datorită acestui lucru, România a înregistrat cel mai rapid ritm de dezvoltare în cadrul lagărului socialist, după Uniunea Sovietică.40

Defalcarea indicatorilor de plan, dezbaterile pe marginea acestora şi apoi prezentarea lor ca activităţi obligatorii era un proces mai lung care dura aproximativ o lună. Soseau delegaţii de la ministere, luau parte la şedinţele de întreprindere, supuneau discuţiilor şi acceptau indicatorii, aşadar era nevoie de redactarea unui plan detaliat pe etape. Metodologia era nouă, de aceea Béla Csavar, preşedintele Uniunii Sindicatelor Regionale, ştiind acest lucru, a propus la şedinţa pregătitoare ca grupurile sindicale din întreprinderi să analizeze mai întâi indicatorii de plan. Banc însă îl pune la punct: „Defalcarea indicelor de plan nu este o acţiune sindicală”,41 această activitate are loc sub directa conducere a Comitetelor de partid.

De această dată, specialiştii le acordă acestora un rol mult mai însemnat. La întreprinderi pot fi organizate cât de multe şedinţe, dar cu muncitorii nu trebuie ţinută decât una, iar cu această ocazie vor fi prezentaţi şi votaţi indicatorii. La şedinţele consiliului de conducere însă trebuie invitate persoanele care nu aparţin conducerii administrative sau politice, dar „care vor contribui [la gestionarea procesului – J. G.] şi vor studia [şi vor înţelege, explicându-le şi celorlalţi – J. G.] indicatorii”.42 Ipoteza mea, încă neargumentată de documente, susţine că discuţiile cu delegaţii ministerelor nu au fost purtate de conducerea politică din întreprinderi, ci de către specialiştii cunoscători ai circumstanţelor profesionale în ceea ce priveşte îndeplinirea planului. În sfârşit,

40 Ibidem, dos. 295/1961. Afirmaţia a fost rostit la şedinţa din 27 noiembrie a activului regional de partid. 41 Textual: „Defalcarea indicelor de plan nu este acum o acţiune sindicală. Aceasta constituie o activitate de partid şi este considerat acţiunea partidului şi nu a sindicatelor, este necesară participarea completă a tuturor organizaţiilor de masă, dar întreaga acţiune se petrece sub conducerea directă a organizaţiilor de partid”; Ibidem, dos. 304/1961, f.2. 42 Idem.


347

rezultatele acţiunii erau însumate de Secţia Economică a Comitetului Regional de Partid într-un raport propagandistic, încadrat într-o schemă specifică de inventariere şi care nu spunea nimic: s-au ţinut 824 şedinţe, au participat 57 846 persoane, aproximativ 10 000 persoane au luat cuvântul, au fost îndeplinite angajamentele referitoare la depăşirile de plan.43

Consider că prezentarea detaliată a celor de mai sus are importanţă, deoarece şi în acest caz ne confruntăm cu un proces de conducere centralizat. În cadrul acestuia însă au primit roluri noi, pe de o parte, reprezentanţii muncitorilor, pe de altă parte specialiştii. În timp ce primii îndeplinesc rolul de figuranţi din prim-plan, ultimii îşi pot formula – chiar şi din umbră – poziţiile. În spatele jocurilor rituale de legitimare (acceptarea indicatorilor de plan, asumarea depăşirilor de plan) există mai multă chibzuire, păreri ale specialiştilor, aşadar evaluarea unor circumstanţe reale şi includerea acestor cunoştinţe în procesul de conducere, în fapt, doar posibilitatea integrării informaţiilor, deoarece, ca şi până acum, partidul este cel care îndrumă şi decide.

În 1961, în regiune au avut loc două întâlniri între conducerea economică, specialiştii şi delegaţii ministerelor (miniştrii adjuncţi, secretarii de stat, şefii departamentelor).44 Acestea au fost coordonate de János Fazekas, adjunctul prim-ministrului de atunci. Rolul principal li se acordă cu aceste ocazii specialiştilor şi nu ideologilor: se pun întrebări legate de probleme economice concrete, referitoare la dezvoltarea infrastructurii, ori legate de problema cadrelor, şi se caută împreună răspunsurile.45

43 Ibidem, f.75–80. 44 Una dintre întâlniri a avut loc în februarie, iar cealaltă în decembrie. La întâlnirea din februarie, de pildă, sub pretextul că ar fi nevoie de specialişti mai bine pregătiţi, a fost demis şeful Secţiei de Planificare a Sfatului Popular Regional. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 298/1961, f.115–126; dos. 304/1961, f.63. 45 La consfătuiri se discută despre produsele în care trebuie să se specializeze întreprinderile din regiune şi despre achiziţionarea din străinătate a unor echipamente şi serii de maşini. De pildă, Întreprinderea Gábor Áron, în colaborare cu Frigotehnica din Cluj, va produce utilaje frigorifice; fabrica de produse lactate din Târgu Mureş va


348

Cea mai însemnată investiţie în regiune era Combinatul Chimic de la Târgu Mureş, al cărui loc fusese deja indicat în septembrie 1959 de către conducerea partidului. De atunci totul a rămas la nivelul planificărilor şi al pregătirilor,46 iar în 1961 încă tot nu fusese începută construcţia; s-au făcut însă propuneri în ceea ce priveşte persoana directorului, care trebuia să fie un cadru cu pregătire superioară şi cu experienţă: Alexandru Gross, directorul general al Ministerului Industriei Chimice. La sfârşitul anului 1961, pe postul de director al fabricii de cabluri s-a dorit a fi şeful laboratorului central al uzinelor Electroputere, inginerul electronist Balázs Máthé.

Pentru a pregăti marile lucrări de construcţie, se redactează lista celor mai buni constructori din regiune. Se fac liste şi cu cei mai buni economişti, ingineri, tehnicieni pentru a putea evalua cum îşi folosesc priceperile şi cunoştinţele la locul de muncă şi pentru a-i trimite pe câţiva, în ocazii excepţionale, la studii în străinătate (în Germania Federală, Belgia, Anglia, Cehoslovacia).47 Toate aceste lucruri indică faptul că profesionalismul va avea o mai mare importanţă de acum încolo.

În anul 1961 doar se planifică şi se pregăteşte încă electrificarea satelor. În 1962 se înfiinţează întreprinderea electrică individuală din regiune.48 În 1963 se dă în primire prima linie electrică de transmisiune de 220 kV, a cărei construcţie a fost

primi serii de maşini din Anglia şi Cehoslovacia. Totodată, se propune înfiinţarea unor noi unităţi industriale la Sângeorgiu de Pădure şi Cristuru Secuiesc, facilitându-se astfel urbanizarea acestor localităţi. În ceea ce priveşte lucrările investiţiilor regionale şi raionale, se va întocmi o „mapă economică” pentru a se putea urmări evoluţia acestora. Vor fi supravegheate liniile noi de producţie, precum şi fabricarea produselor destinate exportului, se va controla calitatea acestora şi transportul lor la termen. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 298/1961, f.115–126. 46 Ibidem, dos. 313/1961, f.36. Construcţia combinatului este planificată în mai multe etape, acesta funcţionând la capacitatea sa maximă în anul 1980. În prima etapă, va avea 659 de muncitori şi 175 de angajaţi la termocentrală. Pe şantier vor lucra 1 600 de oameni. Majoritatea acestora ar trebui să fie din partea locului, fiindcă celor veniţi de mai departe ar trebui să li se asigure locuinţe, iar acest lucru nu este încă posibil pentru un număr mai mare de persoane. 47 Idem. 48 Vezi volumul intitulat Un secol de electricitate, 1898–1998, f.l., f.a., p.54.


349

începută în 1960 şi care leagă hidrocentrala Bicaz de termocentrala Fântânele, făcând posibilă echilibrarea eventualelor defecţiuni locale, creşterea siguranţei alimentărilor cu energie electrică şi electrificare localităţilor de pe linia respectivă.

La consfătuirile din februarie 1961 s-au făcut cunoscute concepţiile vehiculate în cadrul Consiliului de miniştri, conform cărora au fost desemnate 4 raioane-model în care electrificarea trebuie terminată cât mai curând. Unul dintre acestea era raionul Odorhei, susţinut de János Fazekas.49 Aici, dar şi în altă parte, pe teritoriul întregului raion vor fi efectuate lucrări de planificare, de construcţie a liniilor electrice de transmisiune şi, fiindcă populaţia nu are bani, resursele materiale necesare trebuie obţinute din altă parte (din fondurile ministeriale şi din cele regionale ale Consiliilor Populare). În anul 1960, de pildă, linia Praid–Corund a fost construită de Ministerul Industriei Grele, iar acest lucru a făcut posibilă electrificarea localităţilor Corund, Ocna de Sus şi Ocna de Jos.50 În 1961, linia electrică de transmisiune Odorhei–Cobăteşti, cu o ramificaţie spre Zetea, a fost construită dintr-o investiţie centrală, permiţând astfel electrificarea altor 18 localităţi.51 În 1962 a fost construită linia Gheorgheni–Miercurea Ciuc, făcând parte din investiţiile regionale. În felul acesta, Miercurea Ciuc – ultimul dintre centrele raionale – a fost integrată în sistemul de electrificare aflat în construcţie.52

Din propunerile Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional pentru anul 1962, se poate afla că a fost începută adunarea fondurilor locale pentru electrificarea din mediul urban, dar acţiunea înaintează greu. Contribuţia de la populaţie poate fi adunată doar sub forma unor sume mai mici, plătite lunar. Dacă în localitate există întreprinderi de stat ori gospodării agricole colective (cooperativă

49 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 313/1961, f.36. 50 Idem. 51 Ibidem, dos. 312/1961, f.193. 52 Ibidem, dos. 298/1961, f.115–126.


350

agricolă), acestea contribuie la cheltuieli, dacă nu, şi Sfatul Regional trebuie să-şi asume finanţările mai mici sau mai mari. Potrivit calculelor, populaţia trebuie să contribuie la electrificarea localităţii cu o sumă egală cu salariul pe două luni al familiei.53

Perioada anilor ’60 este etapa construirii drumurilor modernizate. Construcţia şoselelor pe linia Târgu Mureş–Sovata–Odorheiu Secuiesc–Miercurea Ciuc se termină abia în 1967. Exproprierea terenurilor necesare construcţiilor şi planificările legate de acestea se amplifică în primăvara anului 1962: colectivizarea s-a terminat, iar de acum înainte autorităţile nu mai trebuie să se convine cu un grup numeros de proprietari.

În ceea ce priveşte variantele planurilor şi cheltuielile legate de construcţii, deciziile sunt întotdeauna luate pe baza materialelor pregătite de specialişti, dar la nivelul conducerii superioare regionale, în biroul regional de partid.54 În 1962 s-a realizat deja infrastructura

53 Ibidem, dos. 312/1961; repartiţia cheltuielilor pe localităţi este extrem de neuniformă. De pildă, în cazul aşezărilor din raionul Târgu Mureş şi din comuna Vărgata de pe Valea Nirajului există următoarea situaţie: electrificarea centrului de comună (Vărgata) costă 170 000 lei, din care o întreprindere de stat acoperă 22%, iar restul sunt plătiţi de populaţie, o familie suportând suma de 884 lei. În cazul localităţii Mitreşti, costurile totale sunt de asemenea 170 000 lei, din care 12% vin din partea unei întreprinderi de stat, iar populaţia plăteşte câte 992 de lei de familie. La Vadu costurile totale sunt de 260 000 lei, întreprinderea de stat îşi asumă 14%, Sfatul Popular Regional 38% din cheltuieli, iar populaţia plăteşte 1260 de lei de familie. În cazul localităţii Grâuşor, costul total al electrificării este de 190 000 lei, din care întreprinderea de stat plăteşte 6%, Sfatul Popular Regional 36%, iar familiile trebuie să plătească tot 1260 de lei. La sfârşitul anului 1961, proporţia (planificată) a electrificării aşezărilor în centrul regiunii şi în diverse raioane: oraşul Târgu Mureş 67%, raionul Târgu Mureş 19%, raionul Reghin 11%, raionul Topliţa 27%, raionul Gheorgheni 18%, raionul Ciuc 36%, raionul Odorhei 29%, raionul Târnăveni 33%, raionul Luduş 4%. 54 Unul dintre segmentele importante şi grele ale traseului este partea care parcurge distanţa Bălăuşeri–creasta Bălăuşeri. În februarie 1961, la una dintre şedinţele de secretariat se iau deciziile în privinţa variantelor de plan (vezi ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 298/1961, f.141). Traseul de până acum se desfăşura prin sat, ajungând, după un urcuş deosebit de abrupt, pe culme. Acest traseu este cel mai ieftin din punctul de vedere al lucrărilor şi nu necesită demolări. Potrivit celei de-a doua variante, se construiesc serpentine şi vor fi demolate aproximativ zece case. În acest caz cheltuielile sunt mai mari decât la prima variantă. Există şi o a treia versiune, conform căreia se deschide un nou drum în versantul muntelui, care trece în afara satului. Această ar fi calea mai scurtă, dar ar trebui expropriate 5,5 hectare din viile gospodarilor particulari pentru a putea realiza lucrările, ori ar trebui schimbate


351

pentru susţinerea construcţiilor: la Praid, Odorhei, Satu Mare, Miercurea Ciuc s-au pus în funcţiune staţii de pregătire a asfaltului, la Odorhei şi Praid au fost utilate atelierele de reparaţii, s-a amenajat un atelier mobil, s-au instalat barăcile şi rulotele pentru cazarea muncitorilor.55 Brigada de Construcţie Drumuri şi Poduri din subordinea Ministerului Transporturilor şi Comunicaţiilor şi-a început activitatea cu 960 de soldaţi constructori, desfăşurându-şi serviciul militar, iar alături de ei au mai trebuit angajaţi încă 1 400 de muncitori sezonieri, însă acest lucru nu părea greu după încheierea colectivizării.56 Mecanizarea se găseşte într-o fază incipientă: pe linia Sovata–Odorheiu Secuiesc lucrează şase escavatoare şi un buldozer având performanţe diferite, iar pe linia Odorhei–Miercurea Ciuc două escavatoare.57

La începutul anilor ’60, cele mai vizibile schimbări au putut fi percepute în domeniul construcţiilor de locuinţe. Într-adevăr, sunt alocate resurse şi capacităţi de organizare foarte serioase în vederea lichidării penuriei de locuinţe, cel mai important articol de consum durabil. Trustul Regional de Construcţii este una dintre unităţile economice care angajează cel mai mare număr de muncitori,58 în afară de oraşul Târgu Mureş acesta având filiale la Reghin, Târnăveni, Odorheiu.59 Specialiştii Direcţiei de Urbanism, Construcţii şi Planificări din cadrul Sfatului Popular Regional, înfiinţat în 1958,60

terenurile cu proprietăţile de stat. Traseul ar avea condiţii de vizibilitate îmbunătăţite, scăzând astfel pericolul de accidente, însă această variantă ar costa cel mai mult, deoarece ar trebui tăiat şi consolidat un drum cu totul nou. La final a fost ales cea de-a treia variantă. 55 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 330/1962, f.105. 56 Idem. 57 Ibidem, f.107. 58 În vara anului 1961 Trustul are 4 884 de angajaţi, dintre care doar 36 sunt ingineri, 135 tehnicieni, 72 maiştri şi mai sunt 347 de funcţionari. Ponderea muncitorilor este de 89%. În proporţie de 52%, muncitorii sunt calificaţi. Cf. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 297/1961, f.24. 59 Ibidem, dos. 293/1961, f.57. 60 Potrivit unei conscripţii din 1961, angajaţii instituţiei sunt: 19 arhitecţi, 41 de ingineri, 65 de proiectanţi, 39 de desenatori, 6 specialişti în tehnica de calcul, 42 de angajaţi ca personal administrativ. Cf. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 297/1961, f.24.


352

sunt deja sunt capabili în anul 1962 să elaboreze planuri complexe şi de perspectivă.61 Sarcina trasată de organele de partid este transformarea oraşului Târgu Mureş într-o aşezare de tip socialist. Acest lucru înseamnă construcţia a peste 5 000 de locuinţe în perioada 1960–1965. După cum reiese însă dintr-un studiu din februarie 1962, lipsesc planurile urbanistice necesare acestor lucrări; din acest motiv, colaboratorii Direcţiei elaborează un proiect schematic, care este apoi dezbătut de biroul regional de partid.62 Potrivit acestuia, la început construcţiile trebuie aşezate pe terenurile libere existente în oraş, evitând demolările. Între timp vor trebui planificate ansamblurile de clădiri mai mari, dar şi acestea trebuie legate de infrastructura existentă, cu posibilităţi de dezvoltare. Cea de-a treia etapă va fi construcţia unui cartier de blocuri de mari dimensiuni pe terenul liber de la marginea oraşului.63 Aceasta necesită lucrări preliminare îndelungate, proiectare, reconstrucţia infrastructurii oraşului (de pildă, reţeaua de canalizare, şoselele), fiind şi foarte costisitoare. Din studiu se poate afla ce fel de informaţii lipsesc pentru a putea evita dominarea ideologiei asupra problematicii şi pentru a se putea concentra în mod real şi bazat pe date concrete asupra dezvoltării oraşului. Nu s-a făcut o anchetă şi nu poate fi ştiut care este compoziţia demografica a familiilor din localitate, iar acest lucru ar fi important, deoarece având aceste cunoştinţe, s-ar putea planifica proporţia locuinţelor de diferite dimensiuni (ca număr de camere). Nu pot fi stabilite nici caracteristicile şi nici numărul construcţiilor în ceea ce priveşte unităţile comerciale, grădiniţe, şcoli sau clădiri destinate activităţilor

61 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.98–113. 62 Observaţia lui Iosif Banc în legătură cu studiul respectiv: „Să se grăbească modernizarea oraşului, să se demoleze vechile clădiri şi colibe”. Ibidem, f.96. 63 Studiul are în vedere Dâmbul Pietros. Biroul nu este de acord cu acest lucru, ci propune demolările şi construcţia în părţile aflate în direcţia Reghin, la nord de centrul oraşului. Iosif Banc afirmă: „Să ne folosim de orice teren din oraş, deoarece în felul acesta nu vom cheltui atât de mult pe construcţii ca în cazul Dâmbului Pietros. Nu pot fi scoase din producţia agricolă 50 de hectare. Să nu ne extindem pe partea de jos a oraşului”. Ibidem, f.96.


353

socio-culturale, fără cunoştinţe fundamentale referitoare la populaţie. Aşadar, arhitecţii atrag atenţia asupra faptului că, fără cunoştinţe de specialitate, precum şi fără structurarea şi utilizarea acestora, nu poate fi concepută o schimbare a proporţiilor urbanizării.

La începutul anilor ’60, aprovizionarea nu era încă permanentă. Pâinea nu se mai vinde pe bonuri, dar încă se mai cumpără stând la rânduri interminabile. Carnea lipseşte în continuare. Din cantitatea produsă în primul trimestru al anului 1961, aproximativ 32% a fost transportată la Bucureşti, 13% în străinătate (în Italia, Portugalia), la centrele muncitoreşti din Braşov şi Ploieşti, precum şi unor fabrici de conserve, astfel încât pentru consumul local nu a mai rămas decât 34% (în jur de 320 de tone).64

Având în vedere scopurile ideologice şi propagandistice, dar şi economisirea rezervelor, menţinerea aparenţelor în ceea ce priveşte abundenţa alimentară se reuşea doar în timpul sărbătorilor, adică timp de câteva zile pe an.65 În aceste scurte perioade se vând şi articole provenite din import.66 De pildă, la 1 mai şi 8 mai 1961, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a înfiinţării partidului comunist, în magazinele din regiune s-au adus 500 de cutii de Nescafe, 10 000 de kg lămâi, 3 000 de perechi şosete relon pentru femei, 500 de cămăşi relon bărbăteşti, 100 de maşini de spălat din import, 50 de magnetofoane din import.

64 Ibidem, dos. 312 (1961), f.33. 65 Conform situaţiei din tabelul extrem de educativ, care ar merita o analiză separată, în regiune s-au pregătit, pentru 1 mai, cu 15% mai multe mărfuri decât cu un an înainte. La 25 aprilie a început deja stocarea rezervelor. În afara oraşelor mai apar pe listă şi aşezările muncitoreşti (Bălan, Vlăhiţa-Lueta, Mina Harghita-Băi, Gălăuţaş, Fântânele), precum şi staţiunile de agrement (Sovata, Borsec, Băile Tuşnad). Cantitatea de mărfuri pentru festivităţi, pentru oraşul Târgu Mureş (în paranteză cantitatea totală din regiune): 17 000 (35 800) buc. friptură preparată la grătar, 10 000 (26 700) buc. mititei, 2 000 (2 990) buc. cârnaţi Debreţin, 100 000 (181 000) sticle şi 6 000 (28 000) pahare bere, 20 000 (52 700) litri de vin, 15 000 (39 100) litri de apă minerală, 800 (2 150) kg îngheţată, 16 000 (31 260) buc. prăjituri, 3 000 (7 350) litri de suc. Cf. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 311/1961, f.173–181. 66 Ar trebui ştiut cât s-a vândut din aceste cantităţi şi cât a ajuns sub tejghea.


354

Câteva aşezări şi centre de recreere şi tratament de pe teritoriul regiunii au un statut deosebit: Sovata, Băile Tuşnad, Borsec, Lacul Roşu. În 1960, cele patru centre de agrement au fost căutate de aproximativ 150 000 de vizitatori, iar în 1961, invocând acest fapt, direcţia comercială a cerut de la Ministerul Comerţului creşterea cantităţii de mărfuri alocate zonei. Printre altele, pe listă erau trecute 500 de aparate de fotografiat, 200 de aparte radio cu tranzistor, 600 de şosete pentru femei helanca, 1 000 de bluze silon scampolo.67 În locurile destinate vacanţelor şi concediilor aprovizionarea a fost mult îmbunătăţită faţă de anii ’50. La Sovata şi la Borsec, planul de investiţii din 1961 include şi construcţia unui complex comercial.68

La 8 martie 1962, cu ocazia şedinţei biroului regional de partid, Iosif Banc a citit telegrama adresată CC al PMR: în regiune s-a încheiat colectivizarea, aşadar producţia agricolă a fost reorganizată pe structuri socialiste.69 Comitetul Central va trimite 105 agronomi şi 175 de specialişti topografi în regiune, care, împreună cu oamenii locului, vor fi pe teren timp de două luni şi vor ajuta la începerea muncilor agricole în noile gospodării colective.70 Trebuie efectuate inventarierile, iar preşedinţii de cooperativă trebuie învăţaţi cum să elaboreze planuri de producţie, deoarece până nu se realizează aceste lucruri, nu pot fi semnate contractele de comercializare. La jumătatea lunii martie, în regiune au existat în total 510 gospodării agricole colective,71 iar numărul acestora se schimba mereu, continuându-se reorganizările şi comasările. Organizarea brigăzilor s-a realizat doar în 434 de unităţi cooperativiste,72 la celelalte situaţia este haotică. În 261 de cooperative agricole (atâtea unităţi au

67 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 311/1961, f.97. 68 Ibidem, f.99. 69 Apoi, referindu-se la situaţia reală, adaugă: „Mâine, poimâine şi luni va trebui terminat ceea ce a mai rămas. Toate forţele trebuie concentrate în Gheorgheni şi Ciuc”. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 329/1962, f.194. 70 Ibidem, dos. 329/1962, f.124. 71 Ibidem, dos. 330/1962, f.3. 72 Idem.


355

fost înfiinţate din perioada culesului de toamnă şi până acum)73 a trebuit să fie adunate de la membri grânele pentru semănăturile de toamnă. Inventarul nu s-a făcut decât în 466 de gospodării agricole colective, dar cea mai mare problemă este că din toamnă au intrat în colectiv 84 038 de familii şi pentru 52% dintre aceştia nu au fost încă stabilite şi măsurate parcelele personale, aşadar aceşti oameni nu pot începe lucrările de primăvară.74

În ceea ce priveşte administrarea forţei de muncă eliberate după terminarea colectivizării, au existat încă din 1959 diverse concepţii. Potrivit unui raport efectuat în aprilie 1961, în regiunea cu populaţia totală de 801 631 locuitori, ponderea persoanelor active, dar fără ocupaţie era de 50 433 de locuitori, iar 30% dintre aceştia erau tineri sub 30 ani.75 La aceste date s-a ajuns prin calcule matematice: din numărul populaţiei active a fost scăzut cel al angajaţilor. Este interesant faptul că în statistici apar cu aproximaţie de două ori mai mulţi bărbaţi, decât femei. În sfârşit, cred că acest număr nu indică altceva decât ponderea forţei de muncă din procesele de planificare din acea perioadă, luate în considerare la momentul respectiv şi dincolo de realităţi. În epoca socialistă, anul 1962 este ultimul an în care s-au aflat pe piaţa muncii mase de populaţie necuprinse in statistici (cei plecaţi din satele colectivizate), iar numărul acestora nu poate fi decât evaluat. În continuare, noile generaţii vor avea acces la calitatea de angajat doar trecând prin căi de formare strict controlate şi reglate după nevoile economiei planificate. Printre altele, colectivizarea avea şi sarcina de-a a crea posibilitatea unei noi schimbări necesare industrializării forţate: administrarea completă a forţei de muncă din sfera de stat.

Până acum, cumpăna dintre anii ’50–’60 a fost prezentată de cercetătorii societăţii maghiare din România ca perioada în care a câştigat teren naţionalismul român, a fost desfiinţată Universitatea

73 Idem. 74 Idem. 75 Ibidem, dos. 311/1961, f.187–189.


356

Bolyai, iar RAM a suferit modificări. Fără doar şi poate, aceasta este o schimbare de natură etnică în ceea ce priveşte puterea politica dominantă din Ţinutul Secuiesc. Colectivizarea, căreia oamenii i s-au împotrivit mult timp în regiunile Ciuc şi Gheorgheni, a fundamentat aservirea economică şi socială a satelor şi a sătenilor. La fel de indubitabil este însă şi faptul că această putere a jucat un rol important în ceea ce priveşte punerea în practică a cunoştinţelor de specialitate, dezvoltarea infrastructurii, reconstrucţia oraşului Târgu Mureş şi formarea condiţiilor de consum. În anul 1962, societatea secuilor, în majoritatea ei, este încă rurală, agricolă, închistată în tradiţii, dar nu pentru mult timp. Însă tot ceea ce s-a înfiripat după 1989, din cauza transformărilor care s-au petrecut între timp – modelul nou presupune cunoştinţe, procese economice de altă natură – nu reprezintă reluarea proceselor întrerupte în anii ’50–’60.

Modernizare – demodernizare?

Industrializarea forţată constituia în 1949 o formulă deja lansată şi aflată de un an în prim-plan, dar, în realitate, forţa de organizare şi de mobilizare a puterii nu era de ajuns, decât pentru a profita de avantajele „ascuţirii” luptei de clasă şi de cele rezultate din susţinerea sovietică, cu scopul întăririi de poziţie. În realitate, nici nu a avut loc o industrializare generală, ci doar o dezvoltare a industriei, constituită pe puncte de lucru şi concentrată în anumite locuri (Hunedoara, Valea Jiului, Braşov, Bucureşti). Nu existau ramuri industriale fundamentale (de pildă, industria chimică), planificările şi producţia materialelor de construcţie întâmpina dificultăţi mari din cauza parcului de mijloace învechit, transporturile se derulau cu greutate şi nu exista coordonare în ceea ce priveşte termenele construcţiilor, care nu se mai respectau datorită lipsei specialiştilor. În zadar a fost adoptat, în anul 1950, un plan de electrificare pe zece ani, problemele energetice s-au rezolvat abia la începutul anilor ’70,


357

odată cu punerea în funcţiune a hidrocentralei de la Porţile de Fier, dar şi atunci, doar parţial.

În România, aceasta este perioada – anii ’70, în special sfârşitul lor – în care se petrec cele mai mari schimbări din Ţinutul Secuiesc. Producţia industrială, numărul de angajaţi, veniturile reale şi consumul, ajung în această perioadă la valorile cele mai mari din punct de vedere procentual.

În spatele tuturor acestor lucruri se află însă schimbarea modului de viaţă al maselor şi capătă forme distinctive o cotitură socio-istorică începută la finele anilor ’50 – începutul anilor ’60. Aceasta nu este încă o epocă încheiată, chiar şi limitele schimbărilor sunt greu de stabilit. Populaţia urbană creşte la 50% abia în 1985. De atunci s-a maturizat cea de-a doua generaţie a celor ce trăiesc în puzderia cartierelor de blocuri şi devin îndoielnice formele de existenţă urbane stabile.

Între 1975 şi 1980 este cel mai ridicat fondul de depozitare, în această perioadă se cheltuiesc cei mai mulţi bani pe înnoirea unor echipamente, aşadar pe modernizarea tehnică. Din păcate nu doar aceste lucruri, ci şi proiectele megalomane ale dictaturii înghit fondurile băneşti, de pildă construcţia Canalului Dunăre–Marea Neagră, întreruptă în 1953 şi reluată mai târziu. În anul 1980 şi în anii următori se fabrică cea mai mare cantitate de produse industriale, apoi, în ultimii ani din această epocă, începe scăderea producţiei.

Consecinţa extrem de regretabilă a evenimentelor este faptul că, în strânsoarea măsurilor dictatoriale, populaţia ţării creşte doar până în anul 1990, ca apoi să înregistreze o vertiginoasă scădere. În 2002, numărul total al locuitorilor este mai scăzut decât în 1990 cu 1 508 539 de persoane, aşadar populaţia României este cu 6,5% mai mică decât în 1990.


358

În ceea ce priveşte teoria naţionalismului, formulată de Ernest Gellner,76 autorul vorbeşte despre două tipuri sociale bine delimitate: unul agrar, bazat pe cunoştinţe de scris şi citit şi altul corespunzător societăţii industriale dezvoltate. În 1945, 75% dintre locuitorii României trăiau în mediul rural şi desfăşurau o activitate agrară, iar 24% din populaţia totală erau practic analfabeţi. În 1989, populaţia rurală cu activitate agrară reprezintă 28% din totalul locuitorilor, iar analfabetismul a fost eliminat. O întreagă epocă era dominată de principiul ideologic potrivit căruia bunăstarea va fi instaurată şi va creşte neîncetat odată cu dezvoltarea industriei, înfăptuirea urbanizării, precum şi supunerea forţelor naturii şi transformarea lor în resurse utilizabile. Materialul faptic care susţinea aceste idei constituia cea mai importantă bază de legitimare a puterii. În anii ’60 ritmul de creştere a populaţiei a devenit extrem de lent, doar îngrădirilor introduse in 1966 şi menţinute în mod artificial li se datorează o aparentă creştere a numărului de locuitori. Educaţia a atins nivelul de masă, însă nu se poate vorbi despre calitate, mai cu seamă în perioada regresului din anii ’80.

Potrivit definiţiei lui Gellner, deosebirea cea mai însemnată dintre cele două tipuri de societăţii constă în specificul muncii desfăşurate: se face referire, pe de o parte, la activităţile fizice cu adevărat dificile, lucrarea pământului, manevrarea, controlul şi întreţinerea unor utilaje, iar pe de altă parte, la muncitorii pregătiţi în cadrul proceselor educative, care realizează „o rapidă conducere şi influenţă în ceea ce priveşte oamenii şi datele raportate”.77 Munca, afirmă Gellner, pierzându-şi calitatea fizică, devine semantică, iar astfel, în mare măsură şi flexibilă, precum şi manipulabilă. Există posibilitatea ca oamenii, aflaţi în anumite stadii de dezvoltare, să gândească şi să acţioneze la fel, formând mase supuse în mediul

76 Vezi Ernest Gellner, A nacionalizmus kialakulása: a nemzet és az osztály mítoszai [Dezvoltarea naţionalismului – mitul naţiunii şi mitul claselor], în vol. Nacionalizmuselméletek. Szöveggyüjtemény [Teoriile naţionalismului. Culegere de texte], ed. Kántor Zoltán, Budapest, Rejtjel Kiadó, 2004, p.45–78. 77 Ibidem, p.53–54.


359

industrial, al dezvoltării (şi al consumului). Evident, există şi posibilitatea ca grupurile şi comunităţile mobile de orăşeni, „rupte de realitate”, să-şi producă propriile semantisme, autodefinindu-se în cadrul propriului spaţiu public. Acest lucru însă nu era posibil în mediul social controlat al epocii socialiste.

Societatea românească a ajuns, la începutul anilor ’60, la un prag, în deceniul al şaptelea a păşit pragul, retrăgându-se mai apoi, iar astăzi a rămas încă tot în pragul uşii.78 A atins nivelul la care ponderea populaţiei urbane este de 50%, dar această situaţie nu s-a schimbat radical nici până astăzi; mai mult decât atât, există o tendinţă de mişcare a locuitorilor de la oraşe spre sate. Restructurarea economică şi rata ridicată a şomajului a determinat din nou mişcarea activităţilor semantice spre cele fizice. Acest lucru este valabil şi în cazul angajaţilor care culeg căpşunii în Spania ori amestecă mortarul în Ungaria. Procesele întâlnite în anii ’70 au fost încetinite în anii ’80, iar în deceniul următor au devenit haotice şi multidirecţionale. După cel de-al Doilea Război Mondial şi până la începutul mileniului nou, perioada de dezvoltare cu cele mai mari succese din România este cea cuprinsă între începutul anilor ’60 şi începutul anilor ’80. 78 Gábor Hunya a formulat la sfârşitul anilor ’80 următorul diagnostic: „În România, producţia de alimente pe cap de locuitor se află la nivel european, totuşi populaţia se hrăneşte foarte prost şi primeşte pe bonuri alimentele de bază. Cele două fabrici de autoturisme produc într-o proporţie însemnată pentru piaţa internă, dar din timp în timp se limitează utilizarea autoturismelor. S-au construit cartiere de blocuri cu locuinţe mari, având tot confortul, însă acestea nu primesc căldură şi apă caldă. O uriaşă uzină de tractoare îşi furnizează produsele din belşug, în Europa de Est producţia de tractoare este ridicată, totuşi în agricultură se insistă asupra muncii fizice şi a utilizării atelajelor. În anii ’80 rezultatele sectorului productiv se aflau la distanţe incredibil de mari faţă de dreptul de folosinţă al populaţiei asupra produselor. După 30 de ani de modernizare accelerată a ţării, are loc procesul demodernizării”. (Gábor Hunya, A Ceauşescu-korszak gazdasága, p.55).

361

Stefano BOTTONI

Teroare politică şi naţională. Bilanţul statistic şi funcţiile re-presaliilor din anii 1956–1961

Studiul de faţă analizează felul în care autorităţile române au gestionat impactul Revoluţiei din 1956 asupra populaţiei maghiare, din punct de vedere politic şi al siguranţei statului, precum şi în ceea ce priveşte campania de epurare şi intimidare colectivă care a culminat în perioada 1958–1959, evenimente ce au dus la geneza statului naţional român comunist.1

Arestările, procedurile judiciare, precum şi măsurile luate pe cale administrativă (internări, arestări la domiciliu, demiteri, domiciliu forţat, interdicţia de a studia) au fost parte integrantă în exercitarea puterii de stat până la amnistia generală din anul 1964.2 După ce, în octombrie şi noiembrie 1956 – în doar două luni –, Securitatea a efectuat peste o mie de arestări, în 1957 numărul acestora a crescut la 2 822.3 Totodată, în ultimele luni ale anului a existat o schimbare care poate fi pusă în legătură cu Conferinţa de la

1 O variantă mai amplă a studiului a apărut deja în România. De la répression politique à la purge etnique? L’impact de la révolution de 1956 sur le modèle communiste roumain, în vol. Lagărul comunist sub impactul destalinizării, ed. Dan Cătănuş, Vasile Buga, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Istoria Totalitarismului, 2006, p.362–399. 2 Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948–1965, Bucureşti, Humanitas, p.156–160. 3 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Fond Documentar, dos. 53, vol. 2, f.2–14.


362

Moscova din 14–16 noiembrie. În timp ce, în septembrie, organele de Securitate ale statului au arestat 162 de persoane, în luna decembrie numărul acestora creşte la peste 300. În 1958, odată cu intensificarea urmăririlor legate de „organizaţiile contrarevoluţionare”, poate fi observată o nouă creştere a numărului de arestări: în ianuarie au fost efectuate 212 reţineri, în februarie 760, în martie 461, iar între 1 iulie şi 8 august – perioadă în care părăsesc teritoriul ţării trupele sovietice, iar cele două evenimente pot fi strâns legate – au mai fost 1 103 de arestări.4 În epoca post-stalinistă, cele mai multe sentinţe în procese politice au fost emise în anul 1958: timp de un an s-a cuantificat un număr total de 4 083 de sentinţe emise de tribunalele militare din Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Există dovezi că între 1957 şi 1959 au fost executate 45 de persoane din motive politice. Însă, începând din 1958, multe dintre acţiunile „politice” au fost transformate în procese civile, ascunzându-se motivul politic în spatele unor delicte de natură economică.

Între ianuarie 1957 şi iulie 1959 au fost pronunţate aproximativ 10 000 de sentinţe de judecată, dar numărul celor ajunşi în detenţie a fost mult mai mare. Din 23 octombrie 1956 şi până în decembrie 1963 au fost condamnate la închisoare aproximativ 25 000 de persoane, alte 4 000 au fost internate fără să treacă prin faţa completului de judecată (majoritatea acestora suferind o „pedeapsă administrativă” cuprinsă între 1 şi 5 ani), iar 2 000 de cetăţeni au fost târâţi în domiciliu forţat.5 La 30 mai 1959, de pildă, erau arestate 17 728 de persoane , dintre care 13 957 erau deja condamnate, 2 400 se aflau în arest preventiv, 908 foşti membri ai Gărzii de Fier au fost condamnaţi la muncă silnică, iar 463 de persoane au avut domiciliu forţat.6

La începutul anilor ’60 a început o relaxare progresivă. Eliberarea celor din detenţie a început în secret încă din 1957, când

4 Ibidem, vol. 3, f.4–54. 5 Ibidem, vol. 21, f.76–79. 6 Ibidem, vol. 1, f.151–155.

TEROARE POLITICĂ ŞI NAŢIONALĂ

363

au fost scoase din închisori aproximativ 900 de persoane din Gărzile lui Maniu7 (câţiva dintre ei au fost însă arestaţi din nou în 1958), această tendinţă intensificându-se însă în februarie 1960. Atunci au fost eliberaţi din închisori 820 de ţărani condamnaţi pentru „activităţi subversive”, care prin viu grai sau diverse acţiuni s-au opus colectivizării din agricultură; peste şase luni a avut loc eliberarea a 300 de „sionişti” şi „ţărani contrarevoluţionari”. După o pauză de aproape doi ani, în 1962 au fost puşi în libertate mai întâi 773 de ţărani, apoi 1 462 de deţinuţi pentru „activităţi subversive contra orânduirii sociale”. La 3 ianuarie 1963, datorită primei amnistii parţiale, au fost eliberate 2 543 de persoane. În sfârşit, în baza Hotărârilor nr. 176 din 9 aprilie 1964, nr. 310 din iunie şi nr. 411 din iulie, au fost puse în libertate în total 9 522 de persoane, fără să fi beneficiat de graţiere8 Eliberarea acestor persoane nu era urmată şi de repunerea lor în drepturi, deoarece condamnările nu au fost anulate, ci doar suspendate.

În plus, celor care au fost puşi în libertate între 1960–1964, chiar înainte de plecarea din detenţie, li s-a propus colaborarea cu organele de Securitate ale statului. Mulţi au acceptat de frică: aşadar, unul dintre rezultatele cele mai importante pe termen lung ale măsurilor de constrângere luate după 1956 (atât în Ungaria, cât şi în România) a fost consolidarea reţelelor de informatori. La 5 februarie 1958, când M.I. a iniţiat o evaluare generală a reţelelor de informatori din regiuni, s-a aflat că, la nivel naţional, Securitatea statului beneficiază de aproximativ 12–13 000 de persoane recrutate, care trimit în mod sistematic rapoarte. În Regiunea Autonomă Maghiară, de pildă, a lucrat un aparat format din 74 de ofiţeri operativi (două treimi dintre aceştia erau de naţionalitate maghiară), cu o reţea alcătuită din 489 de persoane.9 În timpul

7 Ibidem, vol. 3, f.67–68. 8 Datele sunt publicate în Agresiunea comunismului în România 1944–1989, vol.1, ed. Gheorghe Buzatu, Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Paideia, 1998, p.44–45. 9 ACNSAS, Fond Documentar, dos. 81, vol. 1.


364

Revoluţiei din 1956, organele de Securitate dispuneau la nivel naţional de 12–13 000 de agenţi activi; până la 1 octombrie 1960, numărul acestora a crescut la 30 000, apoi, peste doar opt luni, la sfârşitul lunii iulie 1961, fuseseră înregistraţi deja 42 809 agenţi, dintre care peste 1 000 îşi desfăşurau activitatea în cadrul RAM.10 În 1963, numărul informatorilor la nivel naţional a crescut la aproape 80 000, iar la începutul epocii ceauşiste, în 1967, a ajuns la 110 000. La sfârşitul perioadei, în 1989, numărul „relaţiilor” din evidenţe s-a mărit până la 489 000, din care un sfert erau consideraţi „activi”.11

Cei care nu s-au lăsat „recrutaţi” au fost puşi sub urmărire directă de către organele de siguranţă a statului, împreună cu rudele şi prietenii lor. O însemnată parte a locuitorilor din România au intrat atunci pentru prima oară în vizorul Securităţii. De exemplu, în octombrie 1957, peste 2% din populaţia adultă totală din România – 290 000 de persoane – era înregistrată în evidenţele Serviciului „C” al M.I., responsabil de elementele interne ostile. Conform datelor care ne stau la dispoziţie, în anii următori acest număr a crescut probabil şi mai mult, având în vedere faptul că, doar în aceeaşi lună, în evidenţele interne au mai fost înregistrate 3 222 de „noi intrări” şi doar 957 de „ieşiri”.12

După schiţarea cadrului general al dinamicii opresive, vom analiza identitatea grupului-ţintă, în funcţie de apartenenţa politică, naţionalitate şi aşezarea geografică. Apartenenţa socială a persoanelor urmărite, pasibile de suspiciune din punct de vedere politic, reiese din fişa de evidenţă amintită. Dintre cele 290 000 de persoane considerate duşmani ai regimului comunist, cele mai mulţi proveneau din rândurile mişcării legionare subterane (84 121), ale

10 Ibidem, dos. 129, vol. 1, f.3. 11 Despre funcţionarea Securităţii şi procesele de construcţie a reţelei informative vezi: Cristina Anisescu, Dinamică şi rol al reţelei informative în perioada 1948–1989, în Arhivele Securităţii, I, Bucureşti, Pro Historia, 2002, p.10–40. Cea mai cuprinzătoare sinteză de până acum: Securitatea. Structuri-cadre. Obiective şi metode, 2 vol., ed. Florica Dobre, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2006. 12 ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, vol. 2, f.41.


365

Partidului Naţional Ţărănesc, dizolvat în 1948 (48 634) şi ale Partidului Naţional Liberal (32 174). Alte 12 691 de persoane erau membri şi/ori simpatizanţi ai „altor partide burgheze” (fără doar şi poate, se găsesc printre aceştia şi reprezentanţii partidelor şi ai mişcărilor „civile” maghiare şi de extremă dreapta care funcţionau între 1921–1944). Aceştia erau urmaţi de „chiaburi şi mici comercianţi” (17 378), „foşti lucrători ai poliţiei, jandarmeriei şi funcţionarii organizaţiilor de spionaj burgheze” (15 432), cei „religioşi şi sectanţii” (9 420), precum şi „naţionaliştii şi sioniştii” (9 402), aşadar acei cetăţeni evrei, maghiari şi germani care erau bănuiţi nu doar de activităţi contra statului comunist, ci şi de preocupări care se îndreptau împotriva românilor. Ca elemente duşmănoase erau catalogate şi acele câteva mii de persoane care făceau parte dintr-o categorie socială cu totul diferită, de pildă cei excluşi din rândurile partidului comunist din motive politice, foştii deţinuţi politici ori cei care „aveau rude sau cunoştinţe în statele imperialiste”.

Se impune compararea datelor de mai sus cu apartenenţa politică a celor condamnaţi în perioada 1957–1959. Dintre cei 10 000 de condamnaţi, doar 1 695 au făcut parte din organizaţia Garda de Fier, mai puţin de 800 erau membri ai Partidului Liberal sau ai Partidului Naţional Ţărănesc şi doar 150 de persoane aparţineau „altor partide burgheze”. În proporţie de 73%, condamnaţii erau fără de partid sau (în proporţie mică) membri ai PMR.13 În ceea ce priveşte documentaţia evidenţelor politice, iese în evidenţă faptul că predomină condamnaţii în cazul cărora apartenenţa politică din trecut nu a avut în aparenţă un rol deosebit în stabilirea „infracţiunii”.

Reliefarea acestui aspect are o deosebită importanţă în ceea ce priveşte analiza procedurilor de la finele anilor ’50. Acest ultim val a avut cu totul alt efect asupra societăţii decât primul, când, în doar

13 Ibidem, vol. 1, f.100.


366

câţiva ani, peste 120 de oameni au fost afectaţi de măsurile coercitive luate împotriva lor. Intransigenţa existentă între 1957–1959 nu a cauzat deportări în masă, aşa cum s-a întâmplat de pildă în 1949 cu satele răzvrătite, sau în 1951 cu cei 45 000 de locuitori din Banat care trăiau pe fâşia de la graniţa cu Iugoslavia. După relaxarea din 1956 au mai fost excluşi din partid cei care se opuneau vădit „disciplinării” din interiorul organizaţiei şi negau în public rezultatele acesteia – în cazul demiterii lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi în 1957, câteva mii de membri de partid – printre care şi veterani ai mişcării ilegaliste, precum Nicolae Goldberger şi Ileana Răceanu. Nu existau procese demonstrative ca şi în 1954, în cazul lui Vasile Luca şi al lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Noţiunea de duşman s-a transformat de asemenea, o schemă ideologică uşor identificabilă şi predeterminată a devenit categorie cu implicaţii multiple: pe parcursul interogării deţinuţilor şi al redactării rapoartelor de către reţeaua de informatori succesiv lărgită, Securitatea descoperea că mulţi dintre „contrarevoluţionarii” arestaţi şi condamnaţi au fost duşmani „ascunşi”, iar activitatea, planurile şi gândirea acestora au rămas necunoscute pentru organele de Securitate ale statului.

În acest context trebuie gândite şi analizate funcţiile opresive cu importanţă primordială din perspectiva cercetărilor legate de funcţionarea Regiunii Autonome Maghiare.14 Analiza se complică însă din cauza penuriei datelor – defalcate pe regiuni şi naţionalităţi – de care dispunem, precum şi din motivul că sentinţa nu era întotdeauna pronunţată de tribunalul regiunii militare în cadrul căreia se petrecuse fapta infracţională „reprobabilă”. Cel mai elocvent exemplu este complotul lui Szoboszlai; în acest caz, verdictul a fost dat de Tribunalul Militar Regional Cluj, care s-a deplasat la Timişoara. Având în vedere că în acest caz competenţa revenea organelor de Securitate centrale şi celor regionale din Timiş, deşi mare parte a arestărilor au fost efectuate pe teritoriul RAM,

14 În decursul cercetării „participării” RAM am analizat următoarele cutii cu documente: ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, 105, 114, 202.


367

informaţiile nu apar la rubrica regiunii „corespunzătoare”.15 În cifre absolute, cele mai multe arestări nu vor apărea în Ardeal, ci la Bucureşti şi în regiunile Oltenia (la Craiova) şi Moldova (la Galaţi). Trebuie însă avut în vedere faptul că în perioada 1957–1961 în RAM se intensifica tot mai mult activitatea organelor de Securitate ale statului. În primele patru luni din anul 1957, Securitatea regională a efectuat 125 de arestări (din 1 000 de arestări la nivel naţional, reprezentând aşadar aproximativ 8%).16 Deşi datele Procuraturii Militare din Târgu Mureş, prelucrate de Sándor Pál-Antal, nu pot fi comparate întotdeauna cu cele ale Secţiei de Evidenţă a M.I., seria documentelor dezvăluie o tendinţă asemănătoare.17 Numărul arestărilor şi cel al noilor urmăriţi a crescut succesiv până în vara anului 1959, apoi a urmat o descreştere rapidă, iar între 1962–1964 nu prea au mai existat cazuri de anchetă politică. Contrar acestor date, în 1965 – aşadar în perioada de după amnistie – au mai avut loc încă 156 de arestări, deşi dintre persoanele anchetate doar 27 au fost şi judecate.18

În consecinţă, cele mai noi cercetări atestă faptul că între 28 octombrie 1956 şi 31 decembrie 1965 au existat 1 089 de arestări şi 826 de procese. Aşa cum menţionează şi arhivistul Sándor Pál-Antal, care a cercetat Arhivele Naţionale din Târgu Mureş, poate fi dovedit faptul că din documentaţia existentă lipsesc câteva dosare. Astfel, nu este imposibil ca numărul real al celor deportaţi să depăşească 1 100.

15 După reorganizarea Securităţii din aprilie 1956, în cadrul Ministerului de Interne român au funcţionat 11 Direcţii Regionale. 16 Faţă de acestea, datele prezentate de Sándor Pál-Antal erau oarecum diferite (în 1957 s-au aflat în arest preventiv 97 de persoane). Sándor Pál-Antal, Áldozatok – 1956 [Victime – 1956], Marosvásárhely, Mentor Kiadó, p.33. 17 Potrivit celor afirmate de Pál-Antal, în 1958–1959 au fost puse sub arest preventiv 539 persoane, iar 447 au fost judecate (Op.cit., p.33). Conform datelor M.I., între ianuarie 1958 şi 31 mai 1959 s-au efectuat în ţară 9 978 de arestări preventive, dintre care 308 au fost efectiv executate de către Direcţia Regională a M.I. din Regiunea Autonomă Maghiară (ACNSAS, Fond Documentar, dos. 53, vol. 3, f.131). La acestea mai trebuie adăugate cazurile „speciale” din punct de vedere politic, gestionate de autorităţile de urmărire centrale, despre care însă nu deţinem informaţii. 18 Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.33.


368

Dintre persoanele judecate doar 8 au fost achitate; cu cele 818 sentinţe de sancţionare, RAM a avut o reprezentare dublă (avem cunoştinţă de un total de 10 000 de condamnaţi, în timp ce în RAM trăia doar 4% din populaţia României).19 În aceşti ani, numărul „organizaţiilor şi grupărilor contrarevoluţionare” dizolvate de organele de Securitate ale statului era disproporţional de mare (aproape 100) în RAM. În felul acesta, mica regiune şi-a asigurat un loc de frunte în ceea ce priveşte raportul arestărilor din perioada 1957–1959.20

Dincolo de aceste simple cifre, represaliile existente mai pot fi sugerate şi de repartiţia pe naţionalităţi şi ocupaţii a populaţiei arestate după 1956. Trei sferturi (aproximativ 620) dintre aceşti locuitori s-au declarat maghiari, iar restul de un sfert români. Tipic este faptul că cea mai mare parte a românilor au fost judecaţi în 1956 (în cazul Faliboga erau acuzaţi 68 de români şi doar 2 maghiari); în anul următor numărul acestora a scăzut la un procent de aproximativ 10% (cu excepţia anului 1959, când au existat multe arestări şi în rândul românilor, în primul rând cu ocazia mişcărilor de rezistenţă la colectivizare). Între 1961–1965 proporţia acestora a scăzut la 4–5%: în această perioadă, Securitatea se ocupa aproape în exclusivitate de cazuri cu profil etnic maghiar.21

Acţiunile opresive ale sistemului comunist din epoca lui Gheorghiu-Dej (utilizarea sintagmei este motivată, având în vedere puternicul caracter regizat al proceselor)22 au cuprins toate păturile

19 Idem. De câţiva ani, un deţinut politic a prezentat date cu cifre mult mai ridicate (aproximativ 2 500 de condamnări); cf. Háromszék [Trei Scaune], 23 octombrie 2000. Pe baza documentelor care ne stau la dispoziţie, precum şi conform calculelor efectuate de literatura de specialitate, personal consider exclus faptul că această cifră se referă la sentinţe de judecată. Numărul persoanelor direct influenţate de această campanie cu durata de peste 10 ani poate constitui însă subiectul altor cercetări. 20 ACNSAS, Fond Documentar, vol. 3, f.101–114. 21 Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.39. 22 Regizarea efectuată de organele de partid şi de Securitate ale statului (prejudecăţi politice) reiese clar din documentele publicate în cartea lui Sándor Pál-Antal (p.51–185), precum şi din materialul volumului editat de Gyula Dávid, intitulat 1956 Erdélyben. Politikai elítéltek életrajzi adattára 1956–1965 [1956 în Transilvania.


369

sociale. Aproape 20% dintre cei acuzaţi aveau studii superioare, în total 30% erau funcţionari, personalităţi ecleziastice,23 profesori universitari şi „elemente declasate” care făceau parte din „fosta clasă conducătoare”. Aproape 30% dintre cei trecuţi prin faţa completului de judecată erau muncitori şi mici meseriaşi din Târgu Mureş şi din oraşele secuieşti mai mici. Cei mai mulţi trăiau însă din agricultură (38%): alături de bărbaţi – în special din sate – erau arestate şi soţiile lor (avem cunoştinţă de peste 50 de cazuri).24 Referitor la Revoluţia din 1956, trebuie menţionat şi faptul că în doar 46% dintre cazuri, adică la 380 de persoane, apăreau în actul de acuzare „manifestări legate de contrarevoluţie” exprimate prin viu grai ori (mai rar) chiar prin violenţă, cu alte cuvinte, atitudini de susţinere în public a revoluţiei maghiare. Cei mai mulţi au devenit victimele unor proceduri în grup (au fost organizate 25 astfel de procese, cu 285 de acuzaţi).25

Analiza aflată în fază incipientă, care, din mai multe puncte de vedere, are încă lipsuri, dezvăluie destul de bine faptul că pentru organele Securităţii nu solidaritatea faţă de Revoluţia din 1956 a reprezentat cel mai mare risc, ci felul în care a fost perceput în România efectul mişcărilor din Ungaria. Totodată, datorită evenimentelor din 1956 a existat o excelentă ocazie pentru a da răspunsul decisiv, cu acele conotaţii etnice care au fost dezvăluite abia în ultima perioadă, în care începutul eliberărilor coincidea nu doar cu restricţiile ideologice generale şi reprimarea spiritului secolului al XX-lea, ci şi cu măsurile luate contra „naţionalismului maghiar”. În consecinţă, nu pare verosimilă frecventa constatare a literaturii memorialistice maghiare din Ardeal, potrivit căreia

Repertoriul biografic al deţinuţilor politici, 1956–1965], Kolozsvár, Polis Könyvkiadó, 2006. 23 Represaliile au fost deosebit de grave în cazul Bisericii: 16 romano-catolici, 10 reformaţi, 7 unitarieni, 2 greco-catolici „nereconvertiţi”, 5 ortodocşi şi un evanghelic. Cf. Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.47. 24 Tabelul în Sándor Pál-Antal, Op.cit., p.45. 25 Ibidem, p.44.


370

represaliile legate de 1956 trebuie analizate – exclusiv – ca o campanie antimaghiară. În pofida faptului că există lipsuri referitoare la datele legate de etnia arestaţilor, comparând statisticile cu tipul de infracţiune şi cu datele fragmentare privind repartiţia pe naţionalităţi a arestărilor se poate afirma că – cel puţin până în vara anului 1958 – epurările nu aveau un caracter „etnic” perceptibil. Represaliile politice care au avut loc după 1956 nu aveau ca scop declarat disciplinarea anumitor segmente etnice din societatea românească. Aceste afirmaţii sunt atestate de memoriile scrise despre închisorile din România între 1957–1964, în care este menţionat caracterul eterogen al deţinuţilor (şi o puternică solidaritate existentă între aceştia) din punct de vedere etnic, religios, politic şi al posesiei, atât în cazul penitenciarelor din Gherla şi Jilava, cât şi în cel al lagărelor de muncă din perioada următoare.26

Are o deosebită importanţă reliefarea faptului că majoritatea persoanelor condamnate după 1956, precum şi cetăţenii arestaţi (chiar dacă numai pentru câteva zile) erau de naţionalitate română şi că liderii organizaţiilor secrete din România, de pildă ofiţerul de carieră care acţiona în împrejurimile oraşului Bistriţa, Teodor Mărgineanu (executat la 26 iunie 1957 la Gherla), au fost pedepsiţi cu aceeaşi severitate ca şi „contrarevoluţionarii” maghiari.27 Între 1957–1959 au fost condamnaţi de asemenea mulţi intelectuali români care aveau un trecut cu implicaţii de dreapta ori simpatizau cu această orientare, dar care nu s-au manifestat în niciun fel în evenimentele create de Revoluţia din 1956. De exemplu, Nichifor Crainic şi filosoful Constantin Noica au fost condamnaţi în 1958 la muncă silnică pe viaţă pentru „dezastrul ţării” şi „uneltire contra ordinii sociale”. Crainic a beneficiat de amnistie individuală în 1962,

26 Vezi Richard Wurmbrand, Mélységben járatta őket [Cu Dumnezeu în subteran], Cluj-Napoca, Koinónia, 2006. 27 Despre aceasta, mai pe larg vezi Cornelia Ghinea, Un caz de revoltă anticomunistă în armată – decembrie 1956, în Analele Sighet, 8, Anii 1954–1960; Fluxurile şi refluxurile stalinismului, ed. Romulus Rusan, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2000, p.714–722.


371

dar Noica nu a fost eliberat decât la 8 august 1964.28 În acelaşi timp, îndeamnă la reflecţie faptul că tribunalele militare au fost deosebit de dure, iar în unele cazuri s-au purtat cu o cumplită brutalitate faţă de acuzaţii de naţionalitate maghiară. În 1958, dintre cele 34 de persoane condamnate la moarte înregistrate oficial, 13 erau de naţionalitate maghiară: în afara celor 10 persoane condamnate în procesul Szoboszlai29 au mai fost executaţi şi Kálmán Sass, preot reformat, precum şi Tibor Hollós, fost procuror militar, care ar fi organizat o reţea secretă a mişcării de rezistenţă în regiunea Valea Ierului.

În schimb, în cazul procesului Szoboszlai, al cărui „corespondent” românesc purta numele de Faliboga, nu a fost dată nicio sentinţă cu moartea, cu toate că, în baza Decretului-lege nr. 318 din 21 iulie 1958, a fost înăsprit Codul Penal aflat în vigoare din 1948.30 Sentinţele agravante au fost aplicate unui număr deosebit de mare de cetăţeni maghiari, germani şi evrei. În 1957 majoritatea acuzaţilor au fost condamnaţi la închisoare pe 5–10 ani, iar în 1958 şi 1959, prin procedura condusă de procurorul militar Pál Macskási, un etnic maghiar născut în Turda, au devenit obişnuite condamnările pe 20–25 ani, aplicate rar înainte (procesele Szoboszlai, EMISZ [Federaţia Tineretului Maghiar din Ardeal], SZIT [Societatea Tinerilor Secui], procesele teologilor clujeni, apoi – în 1961 – procesul intentat împotriva Asociaţiei Tinerilor care Doresc Libertatea [SZVISZ] din Oradea).31

Ofensiva ideologică internă pornită în 1957 a însemnat mult mai mult decât victoria definitivă a lui Gh. Gheorghiu-Dej şi a

28 ACNSAS, Fond Documentar, dos. 131, vol. 2, f.14 (Noica), f.31 (Crainic). 29 Documentele procesului Szoboszlai au fost publicate de Zoltán Tófalvi, 1956 erdélyi mártírjai I. A Szoboszlai csoport [Martirii ardeleni ai anului 1956. I. Grupul Szoboszlai], Marosvásárhely, Mentor Kiadó, 2007. 30 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2006, p.148–149. 31 Istoria SZVISZ a fost reconstruită de Anna P. Sebők, Szabadságra Vágyó Ifjak Szervezete 1956 [Asociaţia Tinerilor care Doresc Libertatea 1956], Budapest, Hamvas Béla Intézet, 2003.


372

grupului din jurul său asupra „moscoviţilor”. Istoriografia nu a reuşit până în prezent să abordeze la modul corespunzător funcţia multiplă a proceselor din 1956 (în Ungaria, de asemenea, doar de câţiva ani s-au pornit cercetările metodice în ceea ce priveşte „limitele” Securităţii statului de la începutul epocii Kádár).32 Nu era vorba despre un „episod tragic”33 şi nici doar de o serie de dispoziţii îndreptate împotriva minorităţilor naţionale, ci mai degrabă despre un proces care facilita schimbările structurale şi înfiinţarea unui nou cadru al statului naţional. În ceea ce priveşte natura sistemului comunist român, între 1956 şi 1959 – în acest caz, desfiinţarea Universităţii maghiare din Cluj poate fi interpretată ca un moment simbolic – a survenit o schimbare pe termen lung. Este îndeajuns să se facă referire la încercările de realizare a unei economii independente, la reabilitarea precaută a culturii naţionale sau la îndepărtarea treptată faţă de Moscova: Gheorghiu-Dej şi gruparea acestuia (în cadrul căreia Nicolae Ceauşescu avea deja rol de lider), respectând ortodoxia ideologică, au aşezat bazele unui model nou, cel al statului naţional-comunist. În cadrul acestuia, sistemul Gheorghiu-Dej (în primul rând organele de Securitate ale statului şi elita militară din cadrul său) „a prelucrat” pe baza unei construcţii ideologice infracţiunile săvârşite în realitate – sau doar presupuse a fi săvârşite– de către maghiari. Potrivit acestora, episcopul Áron Márton, capul revizionismului maghiar, ar fi fost liderul grupului care instiga la nemulţumiri naţionaliste şi crearea de atmosferă potrivnică românilor. Evident, concepţia pleacă de la faptul că simbolizarea intereselor minorităţii maghiare poate fi interpretată precum „actul săvârşit împotriva naţiunii române”.34 Enunţul, formulat de ofiţerii

32 Gábor Tabajdi, Krisztián Ungváry, Elhallgatott múlt. A pártállam és a belügy. A politikai rendőrség működése Magyarországon 1956–1990 [Trecutul tăinuit. Partidul-stat şi Afacerile Interne. Funcţionarea poliţiei politice în Ungaria, 1956–1990], Budapest, Corvina – Institutul 1956, 2008. 33 Vladimir Tismăneanu, Stalinism for all seasons. A political history of Romanian communism, Berkeley, University of California Press, 2003, p.155. 34 Ionel Gal, Raţiune şi represiune la Ministerul de Interne, 1965–1989, Iaşi, Dominor, 2001, p.46.


373

superiori ai Securităţii în 1958, apare în memoriile foştilor „lucrători de la Interne” (Ionel Gal, fost general), şi lideri de partid (Pavel Ţugui) şi după momentul de cotitură din 1989, dar se regăseşte din când în când şi în cadrul literaturii de specialitate – de altfel nu prea consistente – care se ocupă cu perioada de după 1956 (Cristian Troncotă).35

Caracterul special al represaliilor săvârşite împotriva maghiarilor provenea din acel „plus” cu conotaţii etnice, care se îndrepta dinspre organele Securităţii statului către aparatul de partid. Burghezimea şi nobilimea epocii trecute, marginalizate după 1945, credincioşii protestanţi şi catolici, studenţii şi elevii maturizaţi în timpul socialismului şi nemulţumiţi cu regimul comunist, iar în sfârşit, toţi cei care se manifestau împotriva colectivizării, oamenii stând în cârciumi la un pahar, cântând uneori cântece iredentiste şi criticându-i cu voce tare pe comunişti: din acest conglomerat a fost realizată concepţia unitară cu fundament naţional care ameninţa „serios” integritatea teritorială a României. Mai mult decât atât, nemulţumirea politică, economică şi socială nu era altceva decât dovada grăitoare a faptului că maghiarii sunt neloiali faţă de România, iubita lor patrie. După 1956 s-a înfăptuit viziunea, probată înainte şi eşuată din cauza lipsei de susţinere politică, care stătea la baza proceselor ce au avut loc în 1951 în cazul lui Áron Márton şi în 1954 în cazul „transilvaniştilor” de la Oradea: începând de la episcopul catolic şi până la comuniştii cei mai vechi, minoritatea maghiară s-a coalizat împotriva statului român, iar (printr-un element nou) cu aprobarea tacită a Uniunii Sovietice şi susţinerea din partea Ungariei, ameninţă progresul din România.

35 Pavel Ţugui, Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej. Memoriile unui fost şef de Secţie a CC al PMR, Bucureşti, Ed. Ion Cristoiu, 1999; Ionel Gal, Raţiune şi represiune, ed. cit.; concepţia revine în vol. 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Ungaria, ed. C.M. Lungu, M. Retegan, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996, precum şi la Cristian Troncotă, Istoria Securităţii regimului comunist din România, 1948–1964, Bucureşti, Institutul Naţional Pentru Istoria Totalitarismului, 2003.


374

În anul 1958, Conducerea Centrală a PMR a dispus realizarea unei analize complexe privind aspectele sociale, economice şi etnice ale recensământului din 1956. Cu un an mai târziu, sintetizând activitatea de până atunci, Manea Mănescu, unul dintre confidenţii lui Ceauşescu, a realizat o consemnare în care a subliniat câteva „probleme de rezolvat”; de pildă, tabelul care prezenta ponderea analfabetismului, defalcată pe grupe etnice.36

Tabelul nr. 1: Analfabetismul în România repartizat pe grupe etnice, 1956

Analfabeţi %

Ponderea analfabetismului în cadrul populaţiei urbane %

Ponderea analfabetismului în cadrul populaţiei rurale %

Români

10,9

7,2

12,6

Maghiari 3,1 2,8 3,4

Germani 1,1 1,3 1,0

Evrei 3,1 3,1 3,6

Ţigani 37,7 45,5 36,1

Ucraineni 22,9 15,4 24,0

Sârbi 7,5 4,4 8,2

Imaginea era explicită şi dezolantă: nivelul de aculturalizare

a populaţiei majoritare române, care stătea la baza naţiunii, se găsea cu mult sub cel al maghiarilor, germanilor, evreilor şi chiar sub nivelul de alfabetizare al sârbilor din Banat. În rândul populaţiei cu vârsta de peste 50 ani, chiar şi la Bucureşti, ponderea analfabetismului ajungea la 15% (date uluitor de mari în cazul unei

36 Consemnarea lui Manea Mănescu cu referire la datele recensământului din 1956 (Bucureşti, 22 iunie 1959), în ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 54/1959, f.14.


375

capitale europene), în timp ce în RAM, aflată la periferie şi rămasă în urmă din punct de vedere economic, această cifră era în jur de 12% (ceea ce se datora exclusiv sistemului de învăţământ existent înainte de 1918).37 În pofida tuturor încercărilor de „restratificare” iniţiate după 1948, mobilitatea socială cea mai scăzută putea fi observată tocmai în mijlocul locuitorilor de naţionalitate română. Toate acestea erau valabile şi pentru nomenclatura de partid; din consemnarea efectuată în anul 1959 reiese faptul că funcţionarii de altă naţionalitate decât română aveau în continuare o reprezentanţă mai mare în patru dintre cele şase regiuni cu o majoritate maghiară importantă: în RAM, precum şi în regiunile Baia Mare, Cluj şi Oradea.38

Tabelul nr. 2: Compoziţia etnică a aparatului de partid din Transilvania, 1958

Regiunea Ponderea cadrelor

neromâne în 1958

%

Ponderea neromânilor (recensământul din

1956) %

Diferenţa %

RAM 86,7 79,9 + 6,8 Baia Mare 43,8 34,1 + 9,7

Cluj 35,2 23,3 + 11,9 Timişoara 35,2 35,7 – 0,5

Oradea 41,5 31,9 + 9,6

Stalin (Braşov)

24,1 31,6 –7,5

37 Ibidem. f.15. 38 Documentare legată de problema naţională în Republica Populară România, Bucureşti, 25 iunie 1959, ANIC, fond CC al PCR, Cancelarie, dos. 77/1959, f.1–25. Publicat de: Andreescu–Nastasă–Varga: Maghiarii. op. cit. p.515.


376

Manea Mănescu notează şi o altă analiză secretă despre componenţa etnică a Transilvaniei, care a constatat faptul că în anul 1956 – la aproape 40 de ani după naşterea României Mari – ponderea neromânilor este încă de peste 35%, comparativ cu valoarea de 42% stabilită cu ocazia recensământului din 1930 (iar în mediul urban această pondere se apropia de 50%).39 În cazul în care se acceptă ca o evidenţă faptul că, după 1918, toate guvernele române – la modul declarativ ori căzând de acord în mod tacit – gestionau/gestionează ca pe o prioritate omogenizarea etnică şi socială a teritoriilor nou anexate, se observă că, în 1959, Mănescu trage clopotul de alarmă: încă suntem prea puţini la număr, încă nu avem Ardealul „în posesie” şi nu-l putem considera al nostru. Toate aceste lucruri erau valabile în primul rând în privinţa acelor teritorii care în 1940 au reintrat provizoriu sub tutela Ungariei. Potrivit calculelor lui Árpád E. Varga, în cazul în care rezultatele recensă-mântului din 1956 ar fi suprapuse unui teritoriu al Ardealului de Nord „virtual”, ar reieşi clar faptul că dintr-un total al populaţiei de 2.732.620 de persoane, doar 53,7% ar avea naţionalitatea română şi 42,2% ar avea naţionalitate maghiară (au mai rămas foarte puţini evrei şi saşi în Transilvania de Nord, doar 25.000 de locuitori, în special comunităţi urbane).40

Comparativ cu recensământul din 1930, când ponderea locuitorilor cu naţionalitatea maghiară era de 38,1% din populaţia totală, după 25 de ani numărul locuitorilor maghiari, în loc să scadă, chiar a crescut. Mănescu şi colegii lui de partid erau conştienţi de faptul că acest caz al maghiarilor – poate cu excepţia bosniacilor musulmani – este fără precedent în Europa de Est „simplificată din punct de vedere etnic” de după 1945. În pofida urbanizării socialiste, populaţia Ardealului de Nord se declara în continuare, într-o

39 Idem. 40 Árpád E. Varga, Népszámlálások a jelenkori Erdély területén [Recensăminte pe teritoriul Ardealului contemporan], Budapest, Regio–MTA Történettudományi Intézet, 1992, p.145.


377

proporţie de 60%, ca având naţionalitatea şi limba maternă maghiară. Locuitorii maghiari erau majoritari în Oradea, Satu Mare, Zalău, Baia Mare, Cluj şi – evident – în toate oraşele Ţinutului Secuiesc (împreună cu Reghin, fostul centru administrativ al saşilor). Studiind analiza de psihologie socială a lui István Bibó (despre temerile reciproce ale naţiunilor est-europene şi convieţuirea lor crispată)41 se poate constata faptul că nesiguranţa românilor, datorată unui complex de inferioritate a majorităţii aparent neobişnuit, dar care poate fi înţeles din punct de vedere istoric, a constituit fundamentul cotiturii politicii minoritare de după 1956. A contat mult şi socializarea politică lui Gh. Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu, care, comparativ cu liderii politici „moscoviţi”, nu au crescut într-un mediu autentic multicultural, nu vorbeau limbi străine şi îi ocoleau instinctiv pe străini. În acest mediu tensionat „reinterpretarea” teoretică şi practică a problemei maghiare, punerea pe tapet a problemei evreieşti existente în stare latentă, precum şi utilizarea politică a antisemitismului popular au putut deveni esenţa politicii interne româneşti din jurul anului 1958, ceea ce formează subiectul capitolului prezent. Pentru ca Ceauşescu, după 1965, să poată iniţia propriul naţionalism cultural, „noul” partid comunist român se vedea nevoit să demită „străinii” din toate poziţiile mai importante (acelaşi lucru l-a făcut Gomułka în Polonia, în 1967–1968).

Evreii din România au ajuns într-o situaţie nefavorabilă înce-pând cu ianuarie 1958, ceea ce, în câţiva ani, a condus la emigrarea în masă a comunităţii iudaice, în fapt, la dispariţia acesteia. În pofida tuturor pierderilor, după cea de-a doua conflagraţie mondială şi epoca de criză, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa de Est (aproximativ 400 000 de persoane); în felul acesta, se înţelege că pentru noul guvern „democrat popular” gestionarea problemei evreieşti a devenit o temă politică importantă.

41 István Bibó, A kelet-európai kisállamok nyomorúsága [Mizeria statelor mici din Europa de Est], Bukarest–Kolozsvár, Kriterion, 1997 (1946), p.7–91.


378

Relaţiile partidului comunist român cu comunitatea evreiască par a fi complicate şi pline de contradicţii grave încă din 1945.42 În spatele acţiunilor de „restratificare” iniţiate în 1947, de pildă, se ascunde în primul rând frângerea definitivă a poziţiilor sociale şi economice dobândite până atunci de evrei şi nu atât „creşterea productivităţii” sau angajarea în muncă a populaţiei evreieşti. Între 1948 şi 1952 aprobarea ori tolerarea plecărilor în Israel (Alia) nu se datorau unor motive umanitare (construirea socialismului din statul Israel), scopul fiind mai degrabă scăderea numărului populaţiei evreieşti şi a ponderii politice a acesteia. Emigrările erau susţinute în primul rând de cei care nu doreau să se integreze într-o constelaţie economică şi politică străină pentru ei, precum şi deosebit de dezavantajoasă.43

În capitolele anterioare s-au făcut referiri şi la faptul că, în 1952–1953, Gh. Gheorghiu-Dej s-a folosit în cea mai mare măsură de epurările anti-evreieşti întreprinse în Uniunea Sovietică pentru a româniza aparatul central al Partidului, deşi atunci când noua conducere din Moscova a oprit campania, şi la Bucureşti au fost suspendate procedurile în curs. Filierele de emigrare spre Israel sau înspre ţările occidentale au fost închise. Astfel, a existat o comunitate cu un număr ridicat de indivizi (conform recensământului din 1956, 146.264 de persoane; în realitate poate fi estimată o comunitate de peste 200.000 de locuitori) dintre care peste o treime locuiau în

42 Despre această problemă vezi: Hidrun Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Geschichte der Juden in Rumänien 1944–1949, München, R. Oldemburg Verlag, 2002; o sinteză complexă la Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, 1944–1965, Iaşi, Polirom, 2004. Despre „răscumpărarea” evreilor din România şi convenţia încheiată între Israel şi România, vezi zguduitoarea carte, excelent documentată, a lui Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Iaşi, Polirom, 2005. Egon Balas prezintă destine personale în volumul intitulat A szabadság vonzásában. Veszélyes utazás fasizmuson és kommunizmuson át [Sub tentaţia libertăţii. Călătorie riscantă prin fascism şi comunism], Budapest, Vince Kiadó, 2002; Péter Várdy, Az életben van, amit az ember nem tesz... és tesz. Beszélgetések Tóth Imrével [În viaţă există lucruri pe care omul le face ... ori nu le face. În dialog cu Imre Tóth], Budapest, Pont, 2004. 43 Despre acest lucru mai pe larg vezi St. Bottoni, Transilvania rossa. Il comunismo romeno e la questione nazionale, 1944–1965, Roma, Carocci Editore, 2007, capitolele II şi VII.


379

capitală, aproximativ o treime, în Ardeal (în majoritatea lor având maghiara ca limba maternă) şi restul în regiunile din Moldova, în special la Iaşi.

Printre documentele de partid ale CC al PMR există o redactare interesantă legată de modificarea etnică a partidului între 1956 şi 1957. Acum se reiau, pentru prima oară după acţiunile de excludere din anii ’50, în urma celui de-al II-lea Congres al PMR, recrutările intensive de membri. Primul semn al schimbărilor politice faţă de populaţia evreiască (precum şi faţă de maghiarii din Ardeal) a fost întocmai politica numerus clausus, pusă în practică la modul tacit în cazul intrării în organizaţia de partid. Între timp, în cazul germanilor, anterior marginalizaţi şi discriminaţi, se făceau adevărate campanii de recrutare pentru a intra în rândurile partidului.44

Tabelul nr. 3: Repartiţia etnică a membrilor PMR şi a celor propuşi ca membri, 1956–1957

Numărul

membrilor

şi al celor

propuşi ca

membri în

1956

%

Numărul

membrilor

şi al celor

propuşi ca

membri în

1957

%

Numărul

celor

propuşi

ca

membri

în 1957

Proporţia

celor

propuşi

ca

membri

în 1957

%

Diferenţe

dintre

proporţia

membrilor

şi a celor

propuşi ca

membri în

1957

Români 530.048 83,16 584.155 83,96 116.491 89,63 + 6,97

Maghiari 72.706 11,41 76.535 11,00 10.043 7,73 – 4,02

Germani 4.852 0,76 5.335 0,77 1.419 1,09 +0,40

Evrei 15.261 2,39 15.220 2,19 706 0,54 – 2,02

44 Sursa tabelului: Raport despre schimbările survenite în compoziţia socială şi naţională din PMR, Bucureşti, 22 martie 1958, ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 9/1958, f.14.


380

În paralel cu toate acestea, la Secţia economică a CC al PMR, în Ministerul Afacerilor Externe şi la Oficiul Naţional de Planificare, unde prezenţa cadrelor de origine evreiască era deosebit de mare, se desfăşura deja de câţiva ani o contracampanie aparent spontană, constând în hărţuiri şi incomodări. „Excluderea” brutală a evreilor din cercurile interne ale puterii de după 1958, demisiile şi procesele erau precedate de o serie de conflicte de competenţă şi „profesionale”, impulsionate de antisemitism. În cadrul dezbaterilor dintre ministerele active din domeniul economic, Comisia Naţională de Planificare, evaluatorii şi experţii trimişi de Conducerea Centrală şi întreprinderile controlate, conducerile organizaţiilor sau experţii erau criticaţi ori marginalizaţi (sau, invers, conducerea era demisă) din cauza că erau evrei.45

Adevărata „răzbire” a avut loc însă în ianuarie 1958, înainte de sărbătoarea Yom Kippur, când la Bucureşti s-a dus vestea că după cinci ani de pauză guvernul român plănuieşte deschiderea canalelor de migraţie spre Israel. În câteva săptămâni au fost completate aproximativ 120 000 de cereri de emigrare. În capitală şi în fiecare localitate mai mare, în faţa posturilor de Miliţie şerpuiau lungi rânduri. Contrar anilor de după 1948, când majoritatea celor care urma să emigreze locuiau în Bucureşti sau în Moldova, în anul 1958 a crescut numărul solicitărilor evreilor ardeleni cu limba şi cultura maghiară, integraţi anterior în aparatul de partid : în doar câteva săptămâni s-au anunţat 1 720 de persoane din Cluj, apoi 2 000 din Oradea şi peste 1 000 din Târgu Mureş (unde numărul lor total nu depăşea 1 500).46

Potrivit statisticilor detaliate referitoare la compoziţia ocupaţională a celor peste 30 000 de evrei plecaţi în 1958, cele mai afectate au fost elitele urbane. În afara celor în vârstă, a elevilor şi a studenţilor, precum şi a celor 3 143 de muncitori (majoritatea evrei

45 Există o largă documentaţie legată de fenomen: ANIC, CC al PCR. Secţia economică, dos. 36/1952, 24/1953, 28/1956. 46 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 15/1958, f.34.


381

„restratificaţi” între 1947–1949), aproape 5 000 de funcţionari şi funcţionari publici, 1 173 de comercianţi, 800 de medici şi stomatologi (a căror activitate în cabinetele particulare era împiedicată de Ordonanţa nr. 1365/1957),47 427 de ingineri, 125 de avocaţi şi 65 de economişti au avut posibilitatea de a emigra.48

Secţia Administrativă a CC al PMR, în adresa trimisă la MAI în data de 26 martie 1958, a explicat în special prin motive economice şi „juridice” emigrarea în masă a evreilor. Conform documentului, Decretul-lege nr. 324/1957, care interzicea „speculaţiile din domeniul economic”, i-a afectat în mod special pe comercianţii evrei şi pe specialiştii din domeniul bancar, reliefând şi faptul că populaţiei evreieşti i-au fost nefavorabile şi epurările etnice care au avut loc în cadrul aparatului de stat.49 Conducerea PMR era însă şocată de ritmul de emigrare a populaţiei evreieşti, pe care îl considera o problemă politică. Ministrul de Externe, Gheorghe Maurer, era de părere că emigrarea este o trădare, iar în ianuarie 1959 (la câteva zile după ce ziarul Scânteia a condamnat dur politica „imperialistă” a statului Israel) i s-a adresat consternat rabinului-şef Moses Rosen: „Aşadar, domnule Rabin-şef, vrem să încheiem această problemă evreiască. Eu personal nu vreau să mă simt ca un director de penitenciar care nu poate călători o dată în străinătate fără să i se reproşeze că arestează oameni nevinovaţi. Am decis să aprobăm evreilor înscrierea pe listele de emigrare pentru a afla, de fapt, câţi dintre ei doresc să plece de aici. Ne-am aşteptat la 10–20 mii de cereri, au venit însă 130 mii. Da, 130 mii. Cine s-ar fi putut gândi? Ce fel de păcate oribile am comis, încât vreţi să plecaţi atât de mulţi? Am salvat vieţi, am oferit drepturi egale. De ce fugiţi aşa cum nu aţi făcut-o nici în timpul persecuţiilor fasciste?”.50

47 Despre maltratarea medicilor în RAM vezi: ANDJM, Fond 1134, dos. 196/1958, f.239–250. 48 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 15/1958, f.35. 49 ACNSAS, Fond Documentar, dos. 91, f.237. 50 Memoriile lui Mosen Rosen citate de Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor, ed.cit., p.105.


382

Maurer şi conducerea partidului au avut o atitudine extrem de perfidă. I-au acuzat atunci pe evrei de infidelitate, când erau deja decişi asupra rezolvării paşnice, dar definitive a „problemei evreilor” din România. Comitetul Politic al PMR s-a ocupat de această problemă la 31 mai 1958, adoptând dispoziţii drastice. În momentul completării cererii pentru emigrare, solicitantului evreu (sau german)51 i-a fost retrasă cetăţenia română, a fost exclus din partid, iar angajatorul acestuia l-a concediat sau l-a demis din orice funcţie care implica vreo responsabilitate. Au avut o deosebită importanţă măsurile în urma cărora statul s-a ales în anii următori cu importante bunuri alocate Trezoreriei statului: emigrantul era obligat să semneze o declaraţie oficială conform căreia renunţă fără împotrivire la toate bunurile sale mobile sau imobile rămase în România.52 După câteva zile, între 9–13 iunie – imediat după decizia luată în legătură cu plecarea trupelor sovietice – a avut loc şi şedinţa conducerii PMR, anunţând o dură severitate ideologică împotriva „revizioniştilor”. În acelaşi timp, în toată ţara a început un val de excluderi din rândurile partidului, îndreptat în primul rând împotriva evreilor (şi a maghiarilor din Transilvania) care aveau statutul de cadre şi activişti.53

Un observator din exterior, dar implicat, ambasadorul maghiar Ferenc Keleti, a explicat, la începutul anului 1959, emigrarea în masă a evreilor prin trei factori . Primul şi cel mai important motiv văzut de Keleti era reprezentat de procesele sociale şi economice. Majoritatea evreilor din România proveneau din medii mic-burgheze. Monopolul comerţului de stat părea să sugrume orice activitate legală ori semilegală. Refuzul politicii de restratificare, ce

51 După zece ani de pauză, odată cu emigrarea evreilor a fost permisă şi emigrarea saşilor şi a şvabilor din Ardeal şi Banat în Germania Federală; cu acest scop au fost înaintate în câteva luni peste 8 000 de cereri. Cf. ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 15/1958, f.31–33. 52 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 15/1958, f.3. 53 Vl. Tismăneanu, Stalinism for all seasons, ed. cit., p.165–166. Procesul-verbal al şedinţei este publicat în vol. Amurgul ilegaliştilor. Plenara PMR din 9–13 iunie 1958, ed. Alina Tudor, Dan Cătănuş, Bucureşti, Vremea, 2000.


383

urmărea constituirea proletariatului evreiesc integrat în societatea socialistă românească, i-a îndemnat pe evrei la emigrare. Keleti a recunoscut faptul că cel de-al doilea aspect se referea la manifestările antisemite care caracterizau tot mai des chiar dacă nu directivele oficiale, cel puţin conducerea superioară de partid, aşadar atitudinea aparatului local. Evreii sesizau o presiune politică crescândă care se manifesta prin eşuarea speranţelor lor profesionale: dacă erau maghiari, nu primeau funcţii corespunzătoare pregătirii ori gradaţiei lor profesionale. În cel de-al treilea rând, Keleti aminteşte de influenţa mişcării sioniste, care s-a încetăţenit în ţară începând cu anii 1920. „Mulţi evrei consideră Israelul adevărata lor patrie” – a concluzionat ambasadorul maghiar. Acesta era părerea antisemiţilor despre „nestatornicia” evreilor.54

Documentele arhivistice ale vremii atestă faptul că cei din conducerea aparatului central au tolerat tot mai puţin „alteritatea”. În legătură cu „problema evreiască”, discuţia pe care s-au purtat la şedinţa Conducerii Centrale a PMR din 10 februarie 1960 demonstrează declanşarea unui antisemitism oficial fără ideologie coerentă ori structurată, care s-a manifestat printr-un naţionalism primitiv, motivat în primul rând prin factori sociali şi economici. Dând un răspuns la întrebarea lui Leonte Răutu – evreu la origine –, care protesta împreună cu Gheorghe Stoica împotriva dispoziţiei de retragere imediată a cetăţeniei în cazul celor înscrişi pe listele de emigrare, Ceauşescu şi Gheorghiu-Dej şi-au dat frâu liber mâniei îndreptate contra evreilor care, după părerea lor, deşi au fost trataţi „la fel ca şi cu toţi ceilalţi, fără discriminări”, ar fi dorit în continuare „privilegii”.55 În mod paradoxal, tocmai Răutu a întărit sentimentele xenofobe ale colegilor săi prin afirmaţia: „Trebuie să luăm la

54 Zsidó kivándorlás [Emigrarea evreilor], Bucureşti, 17 ianuarie 1959. MOL, XIX-J-1-j, cutia 10, 00646. 55 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 10/1960, f.20–35.


384

cunoştinţă faptul că nu am reuşit să-i restratificăm; am încercat să-i trimitem să lucreze în fabrici, dar cea mai mare parte nu a vrut”.56

Deciziile, decretele şi reglementările care aveau consecinţe negative asupra evreilor nu conţineau, din punct de vedere formal, niciun fel de discriminare de natură etnică, religioasă ori culturală (exceptând faptul că, spre deosebire de Ungaria, recensământul românesc a recunoscut dintotdeauna noţiunea de „naţionalitate evreiască”, aceasta fiind prezentă în toate documentele oficiale, de exemplu în cărţile de muncă, în dosarele de cadre ale membrilor de partid). Evreii însă au fost îndepărtaţi din funcţii în mod „planificat”, iar în atenţia inspecţiilor şi a urmăririlor efectuate de către organele de poliţie au fost puse acele ocupaţii în care evreii erau reprezentativi. Un caz tipic este cel al medicilor: în RAM, zeci de medici – printre care mai mulţi cercetători şi profesori de la Institutul Medico–Farmaceutic – arestaţi în 1957 şi 1958 pentru practicarea meseriei în cabinete particulare erau aproape fără excepţie evrei.57 Incriminarea celor care activau în specializările elitiste a permis schimbul planificat şi pe baze etnice al elitelor orăşeneşti. Altfel spus, această strategie era parte integrantă a proiectului de edificare a statului iniţiat de Partidul Comunist Român. Plecarea simultană a zecilor de mii de evrei a creat posibilitatea afirmării noilor elite româneşti nu doar din punct de vedere poziţional, dar şi în ceea ce priveşte pregătirea profesională.

56 Ibidem. f.18. 57 Informaţia trimisă Conducerii Centrale a PMR, Târgu Mureş, 25 noiembrie 1958. ANDJM, Fond 1134, dos. 198/1958, f.209–211.

385

Márton LÁSZLÓ

Întocmirea listelor de chiaburi în judeţul Mureş/raionul Târgu Mureş între 1949–1957

Pe parcursul transformării socialiste a satului, puterea comunistă a încercat distrugerea materială şi socială a păturilor înstărite de gospodari. În afară de discriminarea juridică şi politică, cea mai apăsătoare formă de discriminare a fost cea economică, care s-a manifestat mai ales prin majorările de cote şi impozite, ce au fost impuse pe baza aşa-numitelor liste de chiaburi. În studiul de faţă încercăm să analizăm procesul întocmirii listelor de chiaburi pe teritoriul judeţului Mureş (transformat în raionul Târgu Mureş din septembrie 1950) între anii 1949–1957.

Definirea chiaburilor

„Chiaburii” reprezintă o pătură socială creată artificial de ideologia comunistă. Potrivit acestei ideologii, societatea se divizează în clase sociale, care în mediul rural sunt următoarele: proletarii agricoli (ţăranii fără pământ), ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi şi chiaburii. Conform ideologiei comuniste, chiaburii îi „exploatează” pe ceilalţi agricultori, iar între aceştia şi celelalte clase sociale rurale există o permanentă „luptă de clasă”.


386

Însă exista o discuţie în privinţa definirii chiaburilor. În România, unii teoreticieni ai partidului i-au considerat chiaburi pe acei ţărani care aveau mai mult de 10 ha de teren arabil, iar după 1947 s-a vehiculat cifra de 20 de ha.1 Definirea mai precisă a chiaburilor s-a pus în discuţie în timpul plenarei Partidului Muncitoresc Român din 3–5 martie 1949. Definiţia dată de secretarul partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, se baza pe următoarele criterii:2 „Dacă are pământ, în ce regiune se află pământul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, câte şi anume ce fel de mijloace de producţie; felul de cultură; cât produce şi cât aduce din producţia sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte”.

Aceste criterii nu dădeau o definiţie clară a chiaburilor, rezultând o serie de abuzuri ulterioare. Practic, persoanele puteau fi considerate chiaburi din următoarele motive:3

1) posedarea unor mari terenuri agricole; 2) practicarea unor mici afaceri (proprietarii de cârciumă, de

magazie, de moară, oameni care treierau cu batoza contra unei remuneraţii, aveau cazan de fiert ţuică etc.);

3) originea (şi fiii chiaburilor puteau fi consideraţi chiaburi); 4) starea materială mai bună, în raport cu ceilalţi săteni; 5) utilizarea unui salariat (până în 1952 era luat în

considerare doar cazul în care cineva utiliza pe tot parcursul anului forţă de muncă plătită, pentru ca din aprilie 1952 să intre în această categorie toţi cei care depăşeau 30 de zile anual);

1 Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, Iaşi, Polirom, 2002, p.86. 2 Scânteia, 19 martie 1949, p.2. 3 Pe baza listelor de chiaburi din anii 1949–1952 şi a interviurilor făcute cu Vaida Alexandru, preşedintele Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş între 1951–1952, interviu realizat în data de 15 octombrie 2001, şi cu Bartha Pál, prim-secretarul Comitetului de partid al raionului Târgu Mureş în perioada 1951–1952, interviu realizat în data de 9 noiembrie 2001.

ÎNTOCMIREA LISTELOR DE CHIABURI ÎNTRE 1949–1957

387

6) manifestarea nemulţumirii faţă de regim.4 Şansa de a deveni chiaburi era mai mare în cazul

întreprinzătorilor rurali. Aceasta era pătura care introducea noi tehnologii în agricultură, avea o mică afacere şi, implicit, obţinea venituri mai mari decât ceilalţi săteni. Prin această grupă socială pătrundea modernizarea în lumea agrară, iar mutilarea acestei pături însemna pierderea unor şanse de modernizare din interior a comunităţilor rurale.

Formele discriminării

După preluarea puterii, partidul comunist a început o luptă crâncenă împotriva chiaburilor. În şedinţa plenară a PMR din 3–5 martie 1949, s-au luat şi hotărâri pentru constrângerea economică a celor consideraţi chiaburi:5

„[...] În etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebuie dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii [...].

Sarcina de îngrădire a puterii economice şi a influenţei politice a chiaburimii se îndeplineşte pe baza politicii de clasă la sate:

– prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte;

– printr-o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de pe o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte;

4 De exemplu în comuna Crăciuneşti, satul Ciba: „Borzaş Mihai, este declarat chiabur, deşi are teren mic, dar are comportare duşmănoasă faţă de socialism”. Raport întocmit la 7 iulie 1951. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Mureş ( în continuare: ANDJ Mureş), Sfatul Popular al Raionului Târgu Mureş (în continuare: SP-RaiTM), dos. 3/1951, f.62. 5 Rezoluţii şi Hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, 1951, Ed. PMR, p.96, 100, 103, 107, 108.


388

– printr-o politică de clasă în domeniul colectărilor, a creditelor;

– prin împiedicarea acaparării de către chiaburi a pământurilor ţărănimii muncitoare.

[...] Mişcarea cooperatistă trebuie complet curăţită de orice fel de elemente capitaliste.[...]

Conducerea cooperativelor trebuie alcătuită numai din muncitori agricoli, ţărani săraci şi mijlocaşi. [...]

[...] În gospodăriile colective nu pot fi primiţi chiaburi, ci numai ţărani săraci şi mijlocaşi.

[...] Propaganda şi agitaţia de partid şi îndeosebi presa de partid trebuie să demaşte în faţa milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi chipul veninos şi hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de clasă împotriva elementelor capitaliste de la ţară. [...]

[...] Partidul trebuie să îndrumeze sindicatele de salariaţi agricoli pentru a organiza pe toţi agrarii, pe toţi muncitorii agricoli, permanenţi şi nepermanenţi, şi a intensifica lupta acestora pentru revendicările lor, împotriva chiaburimii”.

Scopul declarat era, după cum se poate constata, ruinarea economică a chiaburilor. Mijlocul pentru obţinerea acestui scop era discriminarea chiaburilor, prin:

1) Mărirea impozitului şi a cotei obligatorii: cei consideraţi chiaburi trebuia să dea o cantitate mai mare de bani şi bunuri decât celelalte categorii de ţărani.6 Ponderea varia între 20–50%, dar, de regulă, la presiunea autorităţilor centrale, s-a aplicat valoarea maximă, de 50%.

2) Confiscarea averii: în mai multe cazuri, gospodarii consideraţi chiaburi erau siliţi să renunţe la casele lor, care deveneau sediul gospodăriei colective. Grajdurile erau utilizate pentru a aduna vitele gospodăriei colective.7

6 Legea nr. 18., art. 19, în Buletinul Oficial din 14 iulie 1949, p.1–3. 7 Secretarul de partid al raionului Reghin, împreună cu preşedintele Comitetului Provizoriu din Iara de Mureş au forţat doi gospodari, consideraţi chiaburi, să renunţe


389

3) Interzicerea dreptului de vot: chiaburii nu au avut voie să participe la alegerile din decembrie 1950.8

4) Excluderea din gospodăria colectivă: deşi statutul-model al gospodăriilor colective interzicea primirea chiaburilor, mulţi gospodari consideraţi chiaburi s-au înscris de bunăvoie ca să scape de pământ şi, în mod automat, de cotele apăsătoare. Alţii erau constrânşi să se înscrie, deoarece gospodăria colectivă avea nevoie de terenurile lor. După ce s-au înscris în gospodăria colectivă, unii dintre ei au fost excluşi. În locul lotului de pământ cu care s-au înscris iniţial (şi care era comasat în perimetrul gospodăriei colective) au primit pământ în altă parte, de regulă de calitate inferioară şi la o distanţă mai mare. Cei excluşi nu au mai primit înapoi inventarul agricol (animalele şi uneltele agricole).

5) Excluderea de la locul de muncă: în 1952, raionul Târgu Mureş o parte dintre învăţătorii consideraţi chiaburi au fost daţi afară din instituţiile de învăţământ.9

6) Executarea: există cazuri când gospodari consideraţi chiaburi au fost executaţi, pentru a obliga ţărănimea să facă treierişul pe câmp sau pentru a-i intimida în vederea înscrierii în gospodăriile colective. În august 1949, în judeţul Mureş, la Miercurea Niraj a fost executat gospodarul István Kacsó.10 Anul următor, în

la casele şi pământurile lor. Prim-secretarul raionului Târnava în comuna Chiniuş a scos din casă un chiabur, ca animalele gospodăriei colective să fie adunate în curtea acestuia. Proces-verbal dresat în ziua de 23 octombrie 1950, în şedinţa de birou extraordinară a Comitetului de Partid Regional, ANDJ Mureş, Comitetul Regional Mureş al PCR (în continuare: CRM-PCR), dos. 2, f.127–128. 8 Este interesant că exista chiabur care cerea exercitarea acestui drept. Vezi: cererea din 4 noiembrie 1952 a lui Kuti Kálmán, locuitor din Stejeriş. ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 26/1953, f.105. 9 Márton György, şeful Secţiei Învăţământ, a relatat despre concediere în şedinţa din 14 august 1952 al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş. A mai adăugat că Ministerul Învăţământului a sistat acţiunea, pentru că nu exista personal calificat cu care să fie înlocuiţi cei concediaţi. ANDJ Mureş, Sfatul Popular al Regiunii Mureş Autonome Maghiare (în continuare: SP-RMAM), dos. 34/1953, f.118. 10 Marius Oprea: Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente 1949–1989, Iaşi, Polirom, 2002, p.127, şi József Bakó, Géppisztollyal lőtték le [A fost omorât cu pistol automat], în Brassói Lapok, 19 ianuarie 2001, p.6.


390

luna iulie, a fost executat gospodarul István Kiss din Vadu, iar în luna august, gospodarul László Nagy din Curteni.11 Ei au fost executaţi pentru a-i intimida pe ceilalţi gospodari, dar au fost aleşi pentru că erau consideraţi chiaburi. În afara acestor cazuri, chiaburii erau supuşi la diferite alte forme de discriminare din partea autorităţilor locale.

Întocmirea listelor de chiaburi

În 1949 listele de chiaburi erau întocmite de către Comitetele Provizorii comunale, iar mai târziu de Sfaturile Populare comunale. Această activitate trebuia să fie doar „îndrumată” de către organizaţiile locale de partid, însă conducătorii Sfaturilor Populare (secretarul şi preşedintele) erau membri de partid, deci la urma urmei tot membrii partidului hotărau cine va fi considerat chiabur şi cine nu.

Dacă cineva era trecut pe lista chiaburilor, din cauza cotelor şi a impozitelor suplimentare ajungea curând în pragul falimentului. Deseori, după plata cotelor nu-i rămânea destul grâu nici pentru pâine. Membrii de partid erau conştienţi de puterea pe care o posedă prin întocmirea listelor de chiaburi. Faptul că această categorie a chiaburilor nu putea fi definită precis conferea o putere însemnată şi a făcut posibil ca cei care întocmeau listele cu chiaburii să treacă pe listă anumite persoane numai din motive personale, ajungându-se astfel la adevărate „reglări de conturi”.

Pentru persoanele aflate în funcţii administrative sau politice originea de chiabur putea fi un element vulnerabil, existând colegi rivali care marşau pe această linie în timpul atacurilor îndreptate

11 Gheorghe Iancu, Virgiliu Ţârău, Un episod din implicarea Securităţii în colectivizarea agriculturii româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, XXXVII, 1998, p.289–290.


391

împotriva lor. Existau cazuri în care colegii de muncă îşi denunţau confraţii pe motiv că erau de origine chiabură.12

Dacă un funcţionar sau un membru de partid avea legături cu chiaburi sau luase apărarea unor chiaburi, putea să-şi piardă slujba. Pe 15 iunie 1952, în sesiunea Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş, era exclus din Comitetul Executiv Adalbert Pápai. Motivul invocat era că Adalbert Ferenczi, tatăl lui Adalbert Pápai, gospodar din comuna Band, avea în proprietate două maşini pentru treierat, pe care le folosea cu ajutorul unor salariaţi, fiind deci considerat chiabur. Fiul său însă, ca secretar al Sfatului Popular raional, a obţinut o hotărâre a Sfatului Popular raional, prin care tatăl său era scos de pe lista chiaburilor, iar după obţinerea hotărârii Adalbert Ferenczi a utilizat în continuare salariaţi pentru muncile agricole.13

În cazul în care era nevoie de pământul lor pentru înfiinţarea gospodăriei colective, gospodarii consideraţi chiaburi erau radiaţi de pe lista chiaburilor şi trecuţi în rândul ţăranilor mijlocaşi şi astfel erau primiţi în gospodăria colectivă.14 În anul 1949 s-au întocmit pentru prima dată liste de chiaburi, probabil pe baza definiţiei date de către Gh. Gheorghiu-Dej la plenara PMR din 3–5 martie 1949. Cadrul legislativ pentru întocmirea listelor de chiaburi era Legea nr. 18/1949 privind impozitul agricol. Articolul 19 prevedea că gospodăriile chiaburilor trebuie supuse unei măriri a impozitului variind între 30–50%. Comitetele Provizorii ale plaselor trebuia să întocmească listele de chiaburi şi să le înainteze Comitetului

12 Interviu cu Zillman Béla, fost membru al Comitetului Executiv al Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş. Interviu realizat în data de 26 septembrie 2001. 13 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 34/1953, f.161–168., şi Nota informativă-abateri din partea unor preşedinţi ai Sfaturilor Populare – 29 august 1951. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 33, f.177. 14 Secretarul organizaţiei de bază a partidului din Gruişor, cu aprobarea Sfatului Popular local, a scăzut numărul chiaburilor la 3 persoane, iar restul chiaburilor au fost trecuţi ca mijlocaşi înstăriţi, pentru a putea forma gospodărie colectivă. Raport de activitate al Comitetului Regional de partid pe trimestrul II. 1952. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 40, f.179.


392

Provizoriu judeţean.15 În august 1949 s-a întocmit pentru prima dată lista de chiaburi, acţiune realizată de către Comitetele Provizorii comunale. În judeţul Mureş lista cuprindea 848 de familii de chiaburi.16

La 4 aprilie 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a cerut comitetelor de plasă înaintarea (în 48 de ore) a listelor de chiaburi din anul anterior.17 Listele au fost întocmite între 5 şi 7 aprilie. Spre deosebire de anul anterior, în 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a ordonat aplicarea în fiecare caz a măririi maxime, de 50%. Este posibil ca şi în iunie 1950 să fi avut loc o nouă întocmire a listelor de chiaburi, pentru că în plasa Miercurea Niraj s-a efectuat o astfel de acţiune.18 În acea lună comitetele provizorii au primit instrucţiunea ca preoţii să nu fie trecuţi pe listele de chiaburi, numai din cauza profesiei lor.19

Comitetul Provizoriu judeţean a considerat listele de chiaburi trimise în aprilie 1950 insuficiente şi, în consecinţă, în 21 iulie, a ordonat comitetelor provizorii ale plaselor să întocmească liste suplimentare, deci să mărească numărul chiaburilor.20 Despre această temă s-a ţinut şi o conferinţă cu prim-secretarii comitetelor provizorii de plase.21

Listele suplimentare întocmite erau înaintate Secţiei Financiare pentru încasarea cotelor suplimentare.22 La 3 august 1950 Comitetul Provizoriu al judeţului Mureş a ordonat din nou

15 Buletin Oficial, 14 iulie 1949, p.1–3. 16 Situaţia centralizatoare privind chiaburii existenţi în raza raionului Târgu Mureş. ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 33/1952, f.4–6., şi dos. 31/1952, f.2. 17 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, f.200. 18 Tabloul gospodăriilor de chiaburi din comunele aparţinătoare Plasei Miercurea Niraj. ANDJ Mureş, fond Plasa Miercurea Niraj (în continuare: PMN), dosar 24, f.84–87. 19 Într-o şedinţă din Plasa Miercurea Niraj, ţinută în data de 1 iulie 1950, s-a prelucrat această chestiune. ANDJ Mureş, fond PMN, dosar 24, f.88. La 24 iulie 1950 Comitetul Provizoriu al judeţului Mureş a trimis plaselor Instrucţiunea ministerială despre această chestiune. ANDJ Mureş, Plasa Mureşul de Jos (în continuare: PMJ), dos. 63, f.149. 20 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, f.53–54. 21 ANDJ Mureş, PMN, dos. 24, f.82. 22 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, fără număr.


393

întocmirea listelor suplimentare de chiaburi,23 majoritatea plaselor trimiţând listele cerute la jumătatea lunii august.24

La 8 septembrie 1950 a intrat în vigoare legea de reorganizare administrativă a ţării. Judeţele şi plasele erau desfiinţate, în locul lor s-au înfiinţat raioane şi regiuni. În locul judeţului Mureş s-a organizat raionul Târgu Mureş, cu 50 de comune (123 de sate), încadrat în regiunea Mureş.25

Din cauza reorganizării administrative s-a întocmit o nouă listă pe raion, la 17 octombrie 1950. Acesta cuprindea 680 de nume de capi de familie.26 O sursă ulterioară menţionează pentru aceeaşi dată 971 de nume.27 Această listă era întocmită în luna august pe baza listelor anterioare.

La ordinul telefonic al raionului Târgu Mureş, la 15 noiembrie 1950, Comitetele Provizorii din comunele raionului au trimis lista chiaburilor şi a altor persoane (infractori, inamici ai statului etc.) care nu aveau voie să participe la alegeri.28 Pe baza acestei liste s-a întocmit un tabel care cuprindea numele chiaburilor şi ale persoanelor condamnate de către justiţie din raionul Târgu Mureş.29 Această listă s-a întocmit pentru alegerile din decembrie 1950, iar cei care figurau pe listă nu aveau drept de vot. Din cauza alegerilor, o parte dintre cei înscrişi au fost radiaţi de pe lista chiaburilor.

În luna noiembrie apare în listele de chiaburi o caracterizare politică a acestora.30 Până la acea dată, în acele liste figurau doar

23 ANDJ Mureş, PMJ, dos. 63/1949, f.148. 24 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950. 25 Legea nr. 5, în Buletinul Oficial, nr. 77 din 8 septembrie 1950, şi Împărţirea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române – Anexă la legea No.5 26 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dosar 3/1951, f.1–20. 27 Situaţia centralizatoare privind chiaburii existenţi în raza raionului Târgu Mureş. ANDJ Mureş, SP-RaiTM, 33/1952, f.4–6. şi ANDJ Mureş, fond ANDJ Mureş, SP-RaiTM 31/1952, f.2. 28 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 3/1951, f.31. 29 Ibidem, f.147–167. 30 Lista chiaburilor din comuna Acăţari 16 noiembrie 1950. ANDJ Mureş, SP-RTM, dos. 3/1951, f.168.


394

date economice, iar noua caracterizare făcea posibil ca orice persoană declarată ca fiind împotriva regimului să fie considerată chiabur.

Întocmirea listei chiaburilor pe anul 1951 a început mai centralizat decât în anii anteriori. Listele trebuiau întocmite chiar înaintea colectării impozitului agricol, pentru ca chiaburii să plătească şi procentajul impus numai pentru ei. La 7 mai 1951, Sfatul Popular al regiunii ordona Sfaturilor Populare raionale întocmirea listelor de chiaburi până la 25 mai. Acei chiaburi care au fost radiaţi înaintea alegerilor din decembrie 1950, trebuia să fie trecuţi din nou pe liste. Listele de chiaburi din primăvara anului 1951 urma să fie întocmite pe aceleaşi criterii ca şi cele din anul anterior.31

Tot pe 7 mai, conducătorii secţiilor financiare din Sfaturile Populare raionale ale regiunii Mureş au ţinut o şedinţă la Târgu Mureş şi cu această ocazie s-a discutat cu ei modul în care trebuiau întocmite listele de chiaburi. În aceeaşi zi s-a ţinut o şedinţă a prim-secretarilor raionali de partid, ei primind instrucţiuni scrise pentru întocmirea listelor de chiaburi. Sfaturile Populare comunale au întocmit listele pe plan local.32 Deşi era plănuit ca şi delegaţi ai raionului să ia parte la întocmirea listelor în comune, această intenţie nu s-a realizat.

Până la 25 iunie erau întocmite listele comunale, iar apoi acestea erau trimise raioanelor. După centralizare lor la Sfatul Popular raional, lista cu numele chiaburilor a fost trimisă Sfatului Popular regional, de unde, după verificare şi aprobare, a fost retrimisă la Secţia Financiară a raionului respectiv. La 1 iunie Secţiile Financiare ale raioanelor au început strângerea impozitului agricol. Chiaburii trebuia să plătească impozitul mărit cu valoarea maximală de 50%, prevăzută de lege.33

31 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 85/1951 fără număr. 32 Ibidem, dos. 85/1951, f.97. 33 Ibidem, dos. 85/1951, f.8–9, aceeaşi ca f.15–16.


395

La şedinţa Sfatului Popular regional din 22 iunie 1951 s-a ivit problema acelor 122 de chiaburi ale căror averi au trecut în totalitate în posesia Sfatului Popular comunal/Gospodăriei Agricole Colectivă/Gospodăriei Agricole de Stat. Neavând nicio avere impozabilă, aceştia trebuia să fie scoşi de pe listele de chiaburi. S-a cerut Sfaturilor Populare raionale un raport, în care se dorea clarificarea motivului pentru care aceşti oameni se aflau pe listele de chiaburi.34

Lupta politică şi presiunea pentru creşterea numărului chiaburilor s-au simţit din plin la întocmirea listei chiaburilor din anul 1952. La şedinţa din 14 ianuarie 1952 a Biroului de partid regional s-a criticat atitudinea împăciuitoare a Sfatului Popular orăşenesc din Târgu Mureş faţă de chiaburi, mai ales a preşedintelui acestuia, József Soós.35 Cel în cauză, prezent la şedinţă, s-a apărat, spunând că la oraş sunt probleme cu identificarea chiaburilor pentru că, dacă cineva are pământ de doar 1–2 ha, deja ţine salariaţi care să-i lucreze pământul. În cursul şedinţei Biroul de partid a hotărât ca Sfaturile Populare raionale şi comunale să întocmească o nouă listă de chiaburi.

La 15 martie 1952, CC al PMR a elaborat documentul numit „Scrisoare închisă”, potrivit căruia, din cauza măsurilor ministrului de finanţe Vasile Luca, membru al CC, ţărănimea înstărită (deci chiaburii) a plătit impozite prea mici în perioada 1949–1951. O altă acuzaţie gravă era că numărul gospodăriilor de chiaburi a fost micşorat artificial.36 După această hotărâre a Comitetului Central era de aşteptat o înăsprire a politicii privind chiaburii.

La 29 martie 1951, Sfatul Popular al Regiunii Mureş a ordonat Sfaturilor Populare raionale să trimită lista acelor persoane

34 Ibidem, dos. 85/1951, f.144–146. 35 Proces-verbal dresat în şedinţa de birou lărgită, ţinută în ziua de 14 ianuarie 1952. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dosar 42, f.17–23. 36 Dan Cătănuş – Octavian Roske: Colectivizarea agriculturii în România – Dimensiunea politică vol. I. 1949–1953, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, (în continuare: Cătănuş–Roske 2000), p.286.


396

care în 1950 figurau pe listele de chiaburi, dar în 1951 au fost deja radiate.37 După compararea listelor, s-a evidenţiat că în anul 1951 în regiune existau în total cu 1 123 mai puţine gospodării chiabureşti decât în 1950. Marea majoritate a scutiţilor rezulta dintre acei cei care fuseseră radiaţi de pe listele de chiaburi la alegerile din decembrie 1950.38

La 5 aprilie 1952 Biroul de partid regional a discutat planul de muncă pentru lunile aprilie–iunie, în care s-a alocat o lună pentru întocmirea listelor de chiaburi şi s-a hotărât ca delegaţii raionali să ia parte la întocmirea listelor în Sfaturile Populare comunale.39

La şedinţa din 21 aprilie 1952 a Biroului Organizatoric al CC s-au definit noile criterii („indicii de bază”) pentru identificarea gospodăriilor chiabureşti.40 Potrivit noii definiţii, erau consideraţi chiaburi şi acei agricultori care foloseau forţă de muncă plătită mai mult de 30 de zile pe an (până atunci era luată în calcul doar situaţia în care un gospodar utiliza pe tot parcursul anului forţă de muncă plătită, şi modificarea a însemnat o creştere a persoanelor care puteau deveni chiaburi, pentru că foarte mulţi gospodari utilizau forţă de muncă plătită în timpul strângerii recoltei).

Hotărârea a fost trimisă comitetelor de partid din regiuni. În regiunea Mureş, noile criterii au fost prelucrate cu aparatul de partid în 14 mai 1952, iar la şedinţă s-a hotărât demararea unei noi acţiuni de verificare a chiaburilor.41

Ca urmare a acestei decizii, între 27 mai–10 iunie 1952 s-a întocmit o listă a chiaburilor pe regiune.42 Despre efectuarea acestei înscrieri avem date mai amănunţite pentru raionul Târgu Mureş. Raionul a fost împărţit în 10 părţi, pentru fiecare au fost repartizaţi

37 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 54/1950, f.200. 38 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 85/1950, f.144–145. 39 Proces-verbal, dresat în ziua de 5 aprilie 1952, în şedinţa extraordinară a Comitetului Regional de Partid. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 40, f.66. 40 Cătănuş–Roske 2000, p.304–306. 41 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 58, f.68–70. 42 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 22/1951, f.101.


397

doi delegaţi raionali care au fost instruiţi de către preşedintele Sfatului Popular raional în cadrul unei şedinţe de lucru. După instrucţie, delegaţii raionali au participat la întocmirea listei de chiaburi în comuna Mureşeni (situată lângă Târgu Mureş), ca să capete experienţa necesară. După aceasta, delegaţii au plecat în comunele primite la repartiţie, unde au colaborat la întocmirea listei cu membrii Sfatului Popular comunal. În alte cazuri, delegaţii raionali s-au deplasat în comună după întocmirea listei, au convocat Sfatul Popular comunal şi împreună au analizat lista de chiaburi.43

Faţă de procedeul anilor anteriori, noutatea era că acum delegaţii raionului au participat direct la întocmirea listelor pe plan comunal; probabil aceştia au exercitat presiuni pentru a se mări numărul chiaburilor, şi, ca reprezentanţi ai conducerii raionale, aveau cuvântul cel mai greu de spus în definitivarea listei.

Datele erau centralizate pe plan raional, iar apoi trimise Sfatului Popular regional. După aprobare, listele erau retransmise la Secţiile Financiare ale Sfaturilor Populare raionale şi la direcţia raională a Comisiei de Stat pentru Colectări. Aici se recalculau impozitul şi cota ce urmau a fi predate de către chiaburi.

La 2 iunie 1952, în şedinţa biroului de partid al regiunii s-a analizat procesul de întocmire a listelor de chiaburi.44 Doi membri ai biroului erau repartizaţi pentru verificarea acelor membri de partid care (datorită noilor criterii) deveneau chiaburi. Biroul de partid al raionului Târgu Mureş verifica în fiecare dimineaţă întocmirea listelor de chiaburi. În unele comune membrii Sfatului Popular şi ai organizaţiei de bază a partidului s-au împotrivit întocmirii listei.45 Până la 2 iunie listele au fost întocmite în 17 de comune, iar numărul celor consideraţi chiaburi s-a ridicat în general cu 40–50 de procente faţă de anul anterior.

43 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 30/1952 44 Tabloul gospodăriilor de chiaburi din comunele aparţinătoare Plasei Miercurea Niraj, 7 iulie 1950. ANDJ Mureş, PMN, dos. 24, f.87–84. 45 Sursa menţionează localităţile Glodeni, Dumbrăvioara, Troiţa, Săbed, Păsăreni.


398

În regiune întocmirea listelor a început la 28 mai 1952. Sfatul Popular regional a controlat lista de chiaburi în 8 comune, alese la întâmplare, pentru a verifica calitatea muncii Sfaturilor Populare raionale. Zoltán Szövérfi, secretarul regional de partid, a făcut apel la cei prezenţi, întrebându-i dacă au cunoştinţă despre faptul că fiii de chiaburi ocupă funcţii de răspundere în ministere. Dacă apăreau asemenea cazuri, trebuiau raportate Comitetului Central.

Vasile Lucaci, un alt secretar regional de partid, a propus verificarea membrilor de partid care s-au împotrivit acţiunii de întocmire a listelor de chiaburi. Acesta considera ca fiind cel mai important identificarea impozabililor, apartenenţa de clasă nu avea semnificaţie. Ambii secretari ordonau urgentarea muncii de verificare.

După întocmire, în 10 iunie, lista de chiaburi a raionului Târgu Mureş a fost înaintată Sfatului Popular regional; în 17 iunie 1952 Sfatului Popular al regiunii a înaintat un răspuns la lista de chiaburi trimisă de către raionul Târgu Mureş. În legătură cu persoanele aprobate ca chiaburi trebuiau efectuate măsurile necesare.46 Trebuia verificată şi calitatea muncii efectuate de delegaţii raionali, cei care au efectuat o muncă superficială urmând a fi pedepsiţi. Persoanele propuse pentru listele de chiaburi, dar cu precizare nedefinită, trebuia verificate de către conducătorii Sfatului popular raional.

Conform indicaţiei regiunii, conducătorii Sfatului Popular raional au verificat cazurile incerte şi până la 1 iulie au definit lista chiaburilor, care cuprindea 1 698 sau 2 217 nume de capi de familie. Cu acest tabel Sfatul Popular regional era deja satisfăcut, deoarece a lăudat munca prestată de către raionul Târgu Mureş în întocmirea listelor de chiaburi. În 27 septembrie 1952 a avut loc o reorganizare

46 Trebuiau afişate pe panourile de la Sfaturile Populare comunale numele chiaburilor împreună cu o scurtă caracterizare, trebuia recalculat impozitul pentru ei.


399

administrativă, în urma căreia raionul Târgu Mureş cuprindea 37 de comune cu 101 sate.47

În septembrie 1952 a avut loc şi o a doua verificare a listelor de chiaburi. Cauza – probabil – era tot una politică. Odată cu înlăturarea facţiunii Pauker–Luca, lupta politică şi-a pierdut din intensitate, iar presiunea exercitată asupra ţărănimii putea fi scăzută. Efectul acestei „relaxări” a fost şi scăderea numărului chiaburilor.

Relaxarea putea avea şi o cauză mult mai practică: la adunarea impozitului s-a ajuns la cifre record – Secţia Financiară a regiunii a raportat că, datorită numărului mare de chiaburi, în lunile mai–august s-a depăşit planul de impozite, ajungându-se la 156%!48 Planul fiind oricum depăşit, se putea scădea numărul chiaburilor. Noua schimbare de curs s-a manifestat prin instrucţiunile regiunii. Într-un ordin din 6 octombrie 1952, adresat Sfatului Popular al raionului Reghin (şi probabil şi celorlalte raioane), conducerea regională constată că „sunt mulţi puşi pe lista chiaburilor, care nu se încadrează ca chiaburi” şi cerea rezolvarea urgentă a cererilor chiaburilor.49 Practic, raioanele au primit un îndemn pentru scăderea numărului chiaburilor, iar rezultatele au apărut repede.

Sfatul Popular al raionului Târgu Mureş a discutat noua listă în şedinţa din 4 octombrie 1952 şi apoi a trimis-o spre aprobare Sfatului Popular regional.50 Sfatul Popular regional a scăzut treptat (sau a aprobat scăderea) numărul chiaburilor şi a ordonat Sfatului Popular al raionului Târgu Mureş să îi radieze de pe liste şi, dacă nu au plătit încă impozitul din anul 1951, să remită datoria. Ca urmare, în luna octombrie 1952, în mai multe etape, 211 capi de familie socotiţi chiaburi au fost radiaţi de pe lista raionului Târgu Mureş.51 Pe noua listă a raionului figurau probabil 1 319 de chiaburi.52

47 Anexă la Decretul nr. 331/1952, BO nr. 50, 27 septembrie 1952. 48 ANDJ Mureş, CRM-PCR dos. 43 f.117. 49 ANDJ Mureş, SP-RaiReghin dos. 17/1950 f.243. 50 ANDJ Mureş, SPRaiTM dos. 33/1952, f.255–264. 51 La 4 octombrie 48 de persoane, la 19 una, la 24 octombrie 73 de persoane, în 29


400

Probabil în 1953 s-a înfiinţat în cadrul Sfatului Popular Regional un comandament (comitet, comisie) pentru verificarea cererilor chiaburilor, urmat de înfiinţarea în fiecare raion a unui astfel de comandament. La 31 iulie, şeful comandamentului regional, Bob Ioan, a trimis raioanelor o circulară prin care a îndemnat la micşorarea numărului chiaburilor. Circulara recunoştea că „după devierea de dreapta a lui [Vasile] Luka, [Ana] Pauker şi [Teohari] Georgescu, mulţi tovarăşi [...] au comis o serie de greşeli în ceea ce priveşte înscrierea pe listele de chiaburi în unele cazuri, ţărani muncitori şi mijlocaşi”.53 Ca urmare, raioanele trebuia să controleze temeinic fiecare familie şi să întocmească noi liste.

Ca urmare a instrucţiunii, în raionul Târgu Mureş s-a micşorat numărul chiaburilor, pe lista din septembrie 1953 figurând doar 970 de capi de familie.54 Anul 1954 a adus iarăşi schimbări în abordarea problemei: comandamentul din raionul Târgu Mureş a decis în privinţa a peste 500 de cereri, dar forul superior (Comandamentul regional) s-a pronunţat în doar 72 de cazuri.55

Comandament raional a cerut în repetate rânduri lămuriri privind procedura pentru ştergerea unor persoane de pe lista chiaburilor, dar conducerea regiunii nu a răspuns. După repetate apeluri, s-a primit un indiciu verbal, şi anume că deciziile comandamentului raional sunt valabile şi trebuie comunicate Sfatului Popular regional doar pentru luare la cunoştinţă. Însă Secţiunea Financiară regională nu a luat în seamă ştergerile efectuate de comandamentul raional, pe motiv că ei nu pot executa decât dispoziţiile Secţiunii Financiare Regionale.56 Cel mai probabil, scăderea numărului de chiaburi nu era în interesul conducerii

octombrie 17, în 31 octombrie 73. ANDJ Mureş, SP-RaiTM dos. 68/1952, f.14., 27., 31., 48. 52 ANDJ Mureş, SP-RaiTM dos. 30/1952, f.7. 53 ANDJ Mureş, SP-Rai Reghin, dos. 18/1950 f.232–233. 54 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 5/1955 55 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 4/1955 f.12. 56 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 4/1955 f.12.


401

regionale, deoarece astfel ar fi scăzut şi impozitul adunat şi din acest motiv radierea chiaburilor a fost blocată.

Este de remarcat că nici ştergerea de pe liste nu însemna automat scăparea de impozitul apăsător: mulţi au fost trecuţi pe lista „foştilor exploatatori”, aplicându-li-se aceleaşi majorări de impozit ca şi chiaburilor.57 La 1 ianuarie 1955 pe lista chiaburilor din raion figurau 1 087 de persoane. Dintre acestea, până la 30 aprilie 1955 au fost şterse 227 de persoane, iar 91 au fost trecute pe lista foştilor exploatatori. La 30 aprilie 1955 figurau pe liste 793 de chiaburi.58 În martie 1955, în raion existau 731 de chiaburi, iar pe o altă listă, din 15 mai 1955, erau 742 de capi de familie.59

La 10 ianuarie 1956 a avut loc o nouă reorganizare administrativă, după care în raionul Târgu Mureş numărul comunelor a rămas tot 37, iar numărul satelor era de 108.60 În aprilie 1957, Sfatul Popular al regiunii a ordonat raioanelor întocmirea listei chiaburilor până la 15 mai. Nu trebuia făcută o nouă verificare, doar o transcriere a vechilor liste, care nu mai puteau fi utilizate, din cauza schimbărilor survenite în urma rezolvării cererilor de radiere. Referitor la cererile noi, ele trebuiau rezolvate conform hotărârilor plenarelor CC al PMR din iulie şi decembrie 1956.61 Dintre acestea din urmă, plenara din 16–17 iulie 1956 se ocupa mai pe larg de chiaburi. În Hotărârea plenarei s-a stabilit că „în urma politicii de îngrădire, precum şi a fărâmiţării naturale [...], numărul gospodăriilor chiabureşti s-a micşorat” şi că gospodăriile chiabureşti nu participă la producţia agricolă pe măsura posibilităţilor lor, din cauza cotelor („politicii de îngrădire”) excesive la care sunt supuse.62

57 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 4/1955 f.153. 58 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 4/1955 f.153. 59 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 5/1955 60Anexă la Decretul nr. 12/1956 al MAN, BO nr. 1 din 10 ianuarie 1956. 61 ANDJ Mureş, SP-RaiTM, dos. 24/1957 f.6. 62 Octavian Roske – Florin Abraham – Dan Cătănuş (coord.): Colectivizarea agriculturii în România. Cadrul legislativ 1949–1962, Bucureşti, 2007, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, p.454.


402

Trimiterea la Hotărârea plenarei putea fi interpretată ca un îndemn la radierea unor persoane de pe listă. Probabil datorită acestui fapt, în lista raionului din 15 mai 1957 figurau doar 489 persoane, dintre care 402 erau obligate la plata impozitelor mărite.63

Decretul nr. 115 din 30 martie 1959 stabilea că în România s-a lichidat „exploatarea omului de către om” şi prin aceasta s-a terminat întocmirea listelor de chiaburi şi discriminarea economică şi de altă natură la care erau supuşi.64 Suferinţele lungi ale „chiaburilor” au luat sfârşit.

Cazuri de solidaritate cu chiaburi

Discriminarea la care erau supuşi chiaburii i-a determinat pe unii consăteni să le acorde sprijin. Avem cunoştinţă despre membri ai unor Sfaturi Populare comunale, care nu voiau să execute ordinele forurilor de putere superioare şi se opuneau întocmirii listelor de chiaburi în comuna lor. Unii chiaburi au încercat să scape de povara cotelor şi a impozitelor prin mituirea preşedinţilor Sfaturilor Populare comunale. În comuna Band, preşedintele Sfatului Popular comunal a permis chiaburilor, contra unei sume de bani, să transporte acasă grâul fără să plătească impozitul.65 În comuna Dumbrăvioara, preşedintele, secretarul Sfatului Popular şi agentul agricol au radiat sau au micşorat pămân-turile unor consăteni. Tot în comuna Dumbrăvioara, familia de chia-buri Nagy a provocat în faţa satului o „ceartă”, după care s-a mutat din locuinţa comună, împărţind şi pământul.66 Astfel, ei nu mai puteau fi consideraţi chiaburi.

63 ANDJ Mureş, SP-RMAM dos. 206/1957 f.134–193. 64 Octavian Roske, Dan Cătănuş, Florin Abraham (coord.): Colectivizarea agriculturii în România – Cadrul legislativ 1949-1962. Buc., 2007, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, p. 489-493. 65 Nota informativă-abateri din partea unor preşedinţi ai Sfaturilor Populare 29 august 1951. ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 33, f.176. 66 ANDJ Mureş, CRM-PCR, dos. 41, f.91.


403

Din cauza cotelor obligatorii prea mari, unii chiaburi au încercat să înşele autorităţile. Cunoaştem cazul lui Ioan Bărdăsan, care a pus apă în lapte, iar pentru ca acesta să aibă grăsimea necesară, a vărsat unsoare de porc în lapte.67 Aceşti oameni, dacă erau prinşi, erau daţi în judecată.

67 ANDJ Mureş, SP-RMAM, dos. 34/1953, f.181.

405

Klára LÁZOK

Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960

În regimurile totalitare informarea este organizată de către putere în funcţie de ceea ce se consideră că ar trebui să cunoască sau nu populaţia. Aşadar, propaganda asigură difuzarea informaţiilor, însă atâta timp cât oamenii pot ajunge şi la alte surse de cunoaştere, efectul acestora este minim. Din acest motiv, tot ce se află în afara propagandei este pur şi simplu interzis.1 Unul dintre criteriile după care pot fi recunoscute sistemele politice de tip sovietic este tocmai faptul că în aceste regimuri puterea acordă o importanţă mult mai mare controlului informaţiilor, decât supravegherii asigurate de poliţie sau de armată.2

În ceea ce priveşte cenzura tipăriturilor din perioada de după 1945 în România, literatura de specialitate scoate în evidenţă două lucrări fundamentale. Una este lucrarea lui Adrian Marino, care sintetizează cercetările anilor ’90.3 Autorul nu a întreprins anchete arhivistice, ci a prelucrat propriile informaţii, culese din viaţa publică culturală. Cea de-a doua lucrare, publicată de Lidia Vianu, este un volum de interviuri realizate cu scriitorii vremii.4

1 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Bucureşti, Nemira, 2004, p.67. 2 George Schöpflin, Introduction, în vol. Censorship and Political Communication in Eastern Europe, ed. George Schöpflin, New York, St. Martin’s Press, 1983, p.1. 3 Adrian Marino, Cenzura în Romania. Schiţă istorică introductivă, Craiova, Aius, 2000. 4 Lidia Vianu, Censorship in Romania, Budapest, Central European Univesity Press, 1998.


406

În studiul de faţă am utilizat dosarele referitoare la cenzură de la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (DGPT) din anii 1958 şi 1968, cercetate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti (în continuare ANIC) şi în Arhiva Naţională Direcţia Judeţeană Mureş (în continuare ANDJ Mureş). În ceea ce priveşte alegerea perioadei cercetate, în România aceşti doi ani au reprezentat o cotitură atât din punctul de vedere al vieţii politice, cât şi din cel al politicii culturale. În 1958 au început punerea sub acuzare şi arestările în masă împotriva persoanelor care au avut legături cu mişcările din România provocate de Revoluţia maghiară din 1956. În ceea ce priveşte politica culturală, în această perioadă a început restructurarea care a desfiinţat pe rând posibilităţile de organizare culturală apărute în anii nesiguranţei ideologice (1956–1957), atât pentru români, cât şi pentru minoritarii maghiari. În 1958 a avut loc vestitul scandal al manualelor,5 în acelaşi an a fost demis redactorul-şef al revistei Utunk din Cluj, László Földes, ca o consecinţă a luptei pentru putere dintre intelectualii maghiari din Cluj şi cei Târgu Mureş.6 Tot în acest an a început campania pentru unificarea univer-

5 Dezvăluirea aşa-numitului scandal al manualelor poate fi pusă pe seama şedinţei CC al PMR din 5 septembrie 1958, în care principalul punct de pe ordinea de zi erau discuţiile contradictorii purtate pe marginea celor două volume (un manual de literatură şi o culegere de texte din literatura maghiară). La şedinţă a fost prelucrat conţinutul naţionalist al cărţilor, s-au decis pedepsele aplicate vinovaţilor şi s-au emis dispoziţiile necesare care împiedicau circulaţia manualelor deja tipărite. Problema însă nu s-a încheiat aici. În lunile următoare au fost analizate toate manualele în limba maghiară, începând cu cele de citire pentru clasa întâi şi până la cărţile de gramatică, iar în cursul anului 1959 au mai fost scoase din circuit şi alte manuale. Autorii, referenţii, chiar şi ministrul adjunct László Bányai, care a semnat aprobarea ediţiei, au fost sancţionaţi, începând cu suprimarea salariilor până la eliberarea din funcţie, iar Direcţia Generală a Minorităţilor din cadrul Ministerului Culturii a fost desfiinţată. Câteva documente referitoare la acest eveniment au fost deja publicate în vol. Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, 2003. Referitor la contextul şi detaliile acestui scandal, va apărea în curând un studiu al autorului. 6 Despre aceasta vezi: Stefano Bottoni, A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A Földes László-ügy [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Cazul László Földes], în vol. Autonóm magyarok? (Székelyföld változása az „ötvenes” években) [Maghiari cu autonomie? (Transformările din Secuime în anii 1950)], ed. Nándor Bárdi,

CARTEA TIPĂRITĂ ŞI CENZURA ÎN ROMÂNIA ANILOR 1950–1960

407

sităţilor Babeş şi Bolyai, iar Direcţia Generală a Minorităţilor de pe lângă Ministerul Culturii şi Învăţământului a fost desfiinţată. Anul 1968 este marcat de înfiinţarea judeţelor.7 Este desfiinţată Regiunea Mureş–Autonomă Maghiară şi începe o nouă linie de dezvoltare în politica culturală şi minoritară.

Mecanismul editării: drumul parcurs de manuscrise de la autor până la biroul citito-rului8

Manuscrisul predat editurii a fost citit mai întâi de redactorii

editurii, iar dintre sarcinile redactorilor făcea parte şi transcrierea.9 Redactorul şi redactorul de control au citit separat lucrările, după care – în cazul unei referinţe favorabile – manuscrisul a intrat în planul editorial trimis pentru aprobare Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Presupunând că Direcţia Generală a inclus manuscrisul în planul anual al editurii, putea fi încheiat contractul cu autorul.

În cazul editurilor din provincie, acestea fiind filiale ale Editurii de Stat, manuscrisul era mai întâi trimis la secţia maghiară a editurii naţionalităţilor din capitală. Apoi ajungea la Direcţia

Csíkszereda, Pro Print, 2005, p.572–614. 7 Despre aceasta vezi Csaba Zoltán Novák, A megyésítés előkészítése és a nemzetiségi kérdés [Pregătirile pentru înfiinţarea judeţelor şi problema naţionalităţilor din România 1967–1968], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbség történetében [Strategii de integrare din istoria minorităţii maghiare], ed. Nándor Bárdi, Attila Simon, Somorja, Forum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p.405–421. 8 Îi datorez mulţumiri lui Gyula Dávid, care a completat verbal concluziile mele, trase în urma cercetărilor materialului arhivistic. 9 „Legat de acest lucru, Sándor Fodor a publicat în Anuarul revistei Utunk o relatare tristă şi în acelaşi timp amuzantă. În anii ’50, redactorilor de editură – astfel de redactor era şi Fodor împreună cu Andor Bajor, János Székely şi alţii – li se impunea „rescrierea” romanelor şi nuvelelor, cenzurate de ei. Viaţa şi operele trebuiau rescrise după cerinţele realismului socialist. Dacă autorul nu accentua îndeajuns lupta de clasă, redactorul adăuga operei chiaburii, burghezii şi exploatatorii necesari.[ ...] Au devenit atât de obişnuite intervenţiile de acest gen, încât doar „redactorul care rescria” – cel care returna fără milă pentru transcriere „operele nepotrivite din punct de vedere ideologic” chiar şi unor creatori de renume – avea autoritate în redacţie.” (Beke György, Átírt irodalom [Literatură rescrisă], în Holnap, 1992, nr.(3) 9, p.35).


408

Generală, unde, după aprecierea din partea lectorilor interni şi a referenţilor externi, primea ori nu calificativul „bun de tipar”, reprezentând condiţia tipăririi. Referenţii erau în general cadre cu pregătire medie şi de încredere din punct de vedere politic, care nu stăpâneau cunoştinţele ştiinţifice necesare, dar pe baza informaţiilor venite de la superiori îşi dădeau seama cu precizie ce se putea accepta în perioada respectivă sub raport politic.

Tipografia nu putea să preia manuscrisele decât dacă acestea deţineau ştampila „B” (bun de tipar), care trebuia aplicată pe fiecare pagină a manuscrisului. Primul exemplar al cărţii tipărite trebuia trimis la Ministerul Culturii şi Învăţământului şi trebuia cerut „bunul de difuzare”, iar abia odată cu obţinerea acestui calificativ se putea începe difuzarea publicaţiei. Nu odată, volumele tipărite în mii de exemplare s-au dovedit a fi totuşi interzise. Exemplul cel mai elocvent este culegerea de texte din literatura maghiară apărută în 1958 şi distrusă în 1959.10 Potrivit materialelor arhivistice ale vremii, în urma publicării volumului au existat trageri la răspundere cu grave consecinţe.

Actorii mecanismului de execuţie

La nivel central, editarea şi difuzarea de carte era supravegheată iniţial de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri. În competenţa acesteia intrau editarea Buletinului Oficial, aprobarea apariţiei, a difuzării, a scoaterii din ţară sau a aducerii în ţară a oricăror produse de presă, precum şi reglementarea funcţionării librăriilor, a bibliotecilor sau a depozitelor de ziare etc.11 Ordinul ministerial din 1949 privind înfiinţarea Direcţiei Generale a fost urmat încă în acelaşi an de alte decrete, care

10 Este vorba de culegerea de texte retrasă, menţionată în nota 5. 11 Decret nr. 218 pentru organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al RPR, în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române (în continuare: Buletinul Oficial) nr. 32, 23 mai 1949.


409

hotărau sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestora. Prin hotărârea emisă în a doua jumătate a anului 1951, distribuţia cărţii a fost atribuită de asemenea Direcţiei Generale.12

Până în 1954 a devenit evident faptul că activitatea editării de carte va fi pusă sub supravegherea centralizată a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, subordonată Ministerului Culturii.13 În 1954, Direcţia a fost împărţită în trei mari secţii: cea de presă, cea de carte şi secţia de propagandă şi agitaţie vizuală, iar în cadrul acestora funcţionau 20 de subsecţii. Acest tip de reorganizare însă nu este rezultatul unei evoluţii interne, ci fără îndoială este vorba despre o dispoziţie care copia modelul sovietic. În Ungaria, tot în anul 1954, a fost reorganizat sistemul editării de carte şi înfiinţată Direcţia Generală a Editurilor, apoi, în 1955, a fost constituit modul de organizare definitivă a sistemului editorial cu profil închis.14 Astfel sistemul a devenit mult mai controlabil şi mai uşor planificabil pentru conducerea politicii culturale.15

În septembrie 1956, datorită conduitei mult mai ferme a scriitorilor şi a intelectualilor maghiari din România, precum şi din cauza circumstanţelor internaţionale coercitive, Comitetul Politic al PMR a promovat o hotărâre referitoare la constituirea Direcţiei Generale a Naţionalităţilor, cerută încă din primăvară.16 Direcţia a fost înfiinţată în noiembrie 1956, iar în fruntea acesteia a fost numit

12 Titlul complet al hotărârii: Decizia nr. 9916/1951 privind modul de funcţionare al întreprinderilor de librărie şi papetărie, în Buletinul Oficial, nr. 117, 12 decembrie 1951. 13 Gyula Dávid, A romániai magyar könyvtermés az ötvenes évek első felében [Producţia de carte maghiară din România în prima jumătate a anilor ’50], în vol. Romániai magyar könyvkiadás 1950–1953 [Editarea de carte maghiară din România 1950–1953], ed. Rudolf Szigethy, Mária Újvári, Kolozsvár, Erdélyi Múzeum Egyesület, 1995, p.6. 14 István Bart, Világirodalom és könyvkiadás a Kádár-korszakban [Literatura universală şi editarea de carte în epoca Kádár], Budapest, Osiris, 2002, p.56. 15 Idem. 16 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), CC al PCR. Cancelarie, dos. 102/1956, f.17–20, în vol. Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959) [Revoluţia din 1956 şi maghiarii din România], ed. Stefano Bottoni, Klára Lázok, Márton László, Réka László, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2006, p.125.


410

László Bányai.17 După ocuparea postului, acesta a vorbit la o şedinţă informativă cu Rezső Rényi, secretarul Ambasadei maghiare de la Bucureşti, despre instituţie şi funcţionarea acesteia. Potrivit relatării lui, Direcţiei Generale a Naţionalităţilor îi revenea sarcina „de a conduce din punct de vedere principial activităţile culturale legate de naţionalităţi, dar şi descoperirea erorilor, precum şi elaborarea unor propuneri în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor apărute în acest domeniu […] activitatea desfăşurată va fi raportată şi spre Comisia Naţionalităţilor aflată sub conducerea directă a Conducerii Centrale a PMR”.18 De la toate instituţiile culturale, Direcţiei Generale îi erau subordonate şi secţiile naţionalităţilor, printre care şi cele de la Direcţia Generală a Editurilor.

La aceeaşi şedinţă a Comitetului Politic din Bucureşti, care a avut loc la 14 septembrie 1956, s-a pus problema înfiinţării în capitală a unei edituri de stat în limba maghiară. Din materialul pregătit de către specialişti pentru motivarea cerinţei19 reies în primul rând situaţia şi problemele de organizare întâmpinate de redacţiile maghiare existente. Absenţa unei coordonări unitare este amintită de memorandum ca fiind cea mai importantă dintre lipsuri. Practic, nimeni nu îndrumă activitatea acestor redacţii, „deoarece nici conducerile redacţiilor şi nici cadrele responsabile de problemele editoriale din Ministerul Culturii nu cunosc limba maghiară şi tradiţiile specifice ale literaturii maghiare”. Activitatea editorială

17 László Bányai (Baia de Criş, 17 noiembrie 1907 – Bucureşti, 3 iunie 1981), lider comunist în ilegalitate înainte de război, membru în comitetul executiv al UPM după 1945, deputat în adunarea naţională din 1948, membru al Consiliului Prezindenţial (1948–52), consilier ministerial (1950–52), profesor universitar, rector al Universităţii Bolyai (1952–56), ministru adjunct (1956–58), director adjunct al Institutului de Istorie din Bucureşti (1959–66), din 1970 unul dintre vice-preşedinţii Academiei Ştiinţelor Politice şi Sociale. 18 Magyar Országos Levéltár [Arhivele Naţionale Maghiare, în continuare: MOL], KÜM, XIX-J-1-j-Rom-18/g-002174/1-1957, în vol. Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, ed. cit., p.296. 19 Az RMP Központi Vezetőség helyzetjelentése a magyar nyelvű könyvkiadásról [Raportul Conducerii Centrale a PMR asupra situaţiei editării de carte în limba maghiară], în vol. Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959), ed. cit., p.132.


411

maghiară s-a împărţit, „din cauza că activitatea desfăşurată în 11 locuri, sub administrarea a 11 direcţiuni separate nu poate fi condusă şi coordonată în mod profesionist”. În al doilea rând, materialul prezentat menţionează împărţirea bugetului, considerând că aceasta ar fi cauza regresului în ceea ce priveşte literatura ştiinţifică şi tehnică maghiară, dovedită şi de statistici. La şedinţa din 14 septembrie, problema editurii maghiare a fost însă amânată. Nici în perioada următoare – deşi conducerea culturală a făcut câteva concesii – nu s-a mai discutat această chestiune. Până la înfiinţarea Editurii Kriterion în 1969, toate aceste idei au rămas ascunse în sertarele birourilor.

Efectele constrângerilor introduse sub influenţa evenimentelor din 195620 au început să se resimte mai pregnant în cadrul editării de carte începând din 1958: Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor interzicea editarea sau difuzarea majorităţii lucrărilor care se ocupau de istoria, etnografia sau istoria culturii minorităţii maghiare din România.

Aceste înăspriri puteau fi urmărite şi la nivelul instituţiilor organizate oficial. În perioada 1958–1959, comitetul de control al partidului l-a tras la răspundere, apoi l-a îndepărtat din funcţie pe László Bányai, şeful Direcţiei Generale a Naţionalităţilor, subordonată Ministerului Culturii şi Învăţământului, după care, în vara anului 1959, a fost desfiinţată Direcţia Generală, iar competenţa acesteia a fost transferată diverselor secţii ale CC al PMR.21

Constrângerile au influenţat şi schimbul de carte româno–maghiar, cu o deosebită însemnătate în ceea ce priveşte tipăriturile maghiare din România. Editarea de carte comună a ţărilor socialiste era realizată de aşa-numitele Comisii Mixte Editoriale. Acestea ţineau

20 Despre efectele şi consecinţele Revoluţiei din 1956, resimţite în România vezi mai pe larg: Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság (1956–1959), ed. cit.; Áldozatok – 1956. Marosvásárhely [Victime – 1956. Târgu Mureş], ed. Sándor Pál Antal, Marosvásárhely, Mentor, 2006. 21 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 26/1959, f.111–112, în vol. Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, p.617.


412

şedinţe anuale, în cadrul cărora treceau în revistă apariţiile editoriale literare publicate în celelalte ţări, aprobau planul de lucru pentru anul următor, schimbând între ele lista cu operele literare propuse pentru tipărire.22 Datorită acţiunii comune în ceea ce priveşte editarea de carte, în România au fost publicate mai multe opere ale clasicilor maghiari, evident în limitele ideologice trasate de politica culturală a acestei ţări. În 1957, sub impulsul relaxării politice, Comisia Mixtă Editorială a celor două ţări a decis lărgirea schimburilor româno–maghiare de carte.23 Despre acest lucru au discutat la Bucureşti András Svéd, directorul adjunct al Întreprinderii Poligrafice „Kultúra”, şi reprezentanţii Întreprinderii „Cartimex”, din partea română. Rezső Rényi, secretarul Ambasadei maghiare, l-a întrebat despre această problemă pe László Bányai, de la conducerea Direcţiei Generale a Minorităţilor, solicitând Comisiei ca între autorii preluaţi de la partea română să fie prezenţi neapărat şi scriitorii maghiari din România, iar rezultatele obţinute în mediul cultural maghiar din România să ajungă astfel la publicul maghiar. Totodată, acesta a propus ca în viitor să existe o listă cu cărţile destinate publicării, schimbată din timp şi periodic între cele două ţări.24

În perioada 1958–1959 situaţia se schimbă. În aprilie 1959, la întâlnirea din Bucureşti a comisiei mixte româno–maghiare, au existat păreri de principiu contradictorii. Motivul conflictului era faptul că partea română a refuzat categoric publicarea unor opere importante din punctul de vedere al maghiarilor, spunând că aceste lucrări au un conţinut naţionalist. Printre materialele refuzate sau parţial cenzurate se numărau: Sándor Petőfi, Összes művek [Opere complete], volumul lui Endre Ady, intitulat Ifjú szívekben élek [Trăiesc în inimi tinere], Miklós Zrínyi, Az török áfium ellen való orvosság [Remediu împotriva opiului otoman]. Punctele conflictuale au fost

22 István Bart, Világirodalom és könyvkiadás a Kádár-korszakban [Literatura universală şi editarea de carte în epoca Kádár], Budapest, Osiris, 2002, p.82. 23 Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, p.296. 24 Ibidem, p.296–298.


413

discutate în detaliu în toamna aceluiaşi an, la întâlnirea neoficială dintre Gyula Kállai, secretar de stat al Republicii Populare Maghiare, şi Leonte Răutu, secretar general al Secţiei de Cultură şi Propagandă a CC.25

Din aceste discuţii pot fi observate diferenţele conceptuale ale oficiilor de cenzură din cele două ţări, privind aprecierea conţinutului naţionalist. De pildă, potrivit concepţiei maghiare, Operele complete ale lui Petőfi ar fi trebuit să cuprindă toată opera poetului, indiferent de conţinutul ideologic al acesteia. Poeziile care reflectau ideologia „incorectă” ar fi fost clarificate prin note explicative. Politica editorială românească a sugerat însă excluderea totală a conţinutului „neadecvat”, aşadar omiterea poeziilor nedorite. Actorii politicii culturale prezenţi la discuţii (Răutu şi Nicolae Ceauşescu, la vremea aceea responsabil cu problemele de tineret în cadrul Comitetului Central) au argumentat poziţia lor prin faptul că nici opera lui Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, nu a fost tipărită în ediţie completă, deoarece – în opinia conducerii culturale – publicistica acestuia contravine ideologiei actuale de partid, poetul având şi vederi naţionaliste.26 Răutu a arătat că în România s-a reuşit evitarea unor evenimente asemănătoare celor care au avut loc în Ungaria, doar datorită faptului că Partidul a acţionat ferm şi la timp împotriva acestora şi a fost de părere că „în domeniul ideologic nu poate fi vorba despre spiritul de la Geneva ori coexistenţa statelor capitaliste şi socialiste. [...] Calea corectă poate fi realizată doar printr-o atitudine critică şi cu ajutorul cenzurii prudente, aşezând „tradiţiile progresiste” în centrul literaturii socialiste şi eliminând naţionalismul din literatură. [...] În ceea ce priveşte cartea tipărită, activitatea noastră şi punctul nostru de vedere pe care ni-l alegem trebuie să

25 ANIC, CC al PCR. Cancelarie, dos. 30/1959, f.2–87), publicat în Minorităţi etnoculturale. Maghiarii din România (1956–1968). Mărturii documentare, p.565–612. 26 Ibidem, p.590.


414

susţină constituirea unei literaturi în fond socialiste, iar naţionale ca formă.”27

Sub presiunea refuzului categoric, partea maghiară a renunţat la propunerile de pe listă, aceste lucrări nemaiputând fi tipărite decât în atmosfera mai liberală de la sfârşitul anilor ’60.

Tipologia grupelor de probleme

Am consultat dosarele Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor din 1958 şi 1967, iar materialele prelucrate conţin, pe de o parte, listele operelor cenzurate la un anumit nivel28 (pe baza acestor liste s-a întocmit colecţia de titluri din anexele 1 şi 2), pe de altă parte, sunt alcătuite din anexe care constituie, în fapt, motivaţiile cenzurii la fiecare poziţie de pe listă. Pornind de la toate acestea vrem să stabilim tematicile considerate problematice de către putere în anii ’50–’60. În cursul cercetărilor am adunat toate calificările întâlnite la motivaţii, care se legau de un conţinut problematic, apoi am realizat tipologia conţinuturilor respective, utilizând ca bază frecvenţa apariţiilor în ceea ce priveşte definirea gravităţii diferitelor conţinuturi. Această analiză, pe de o parte, va completa cunoştinţele referitoare la directivele ideologice ale PMR, pe de altă parte, prezintă într-o lumină nouă producţia literară din anii ’50–’60, având în vedere că dezvăluie în faţa cercetătorului materiale încă necunoscute.

Conţinuturile considerate periculoase în anii ’50 În anii ’50, cel mai des a apărut calificativul de conţinut naţionalist. Dintre cele 74 de publicaţii cenzurate în 1958, un număr

27 Ibidem, p.592. 28 ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.1–18, şi Set de note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate spre publicare, ANDJ Mureş, Fond DGPT, Împuternicitul Tg-Mureş, dos. 6/1967.


415

de 14 lucrări au primit acest calificativ. Ce înţelegea însă cenzorul prin denumirea de „naţionalist”? Am analizat acele poziţii de pe listă în care apare în mod explicit din partea cenzorului menţiunea de „naţionalist”, precum şi caracteristicile precizate în prealabil ca atare. Pot fi distinse patru mari tematici: problema transilvană, confuzia creată între conceptul de naţiune politică şi cel de naţiune culturală, problema lingvistică (română/maghiară), precum şi referirile în privinţa tradiţiilor şi a religiei.

În primul rând, erau considerate naţionaliste toate acele opere care aveau ca subiect problema Ardealului ori publicau rezultatele unor cercetări referitoare la aspectele maghiare ale istoriei transilvane – de pildă, volumul de studii al lui Sándor Huszár, intitulat A romokon túl [Dincolo de ruine], care se ocupa de istoria cetăţilor din Transilvania.29 A ajuns de asemenea pe listele operelor interzise volumul publicat de Lajos Kelemen: Művelődéstörténeti tanulmányok [Studii de istorie a culturii],30 deoarece prezenta doar moştenirea cu conotaţii maghiare din istoria Ardealului şi nu se oprea asupra populaţiei române. Din acest motiv, publicarea cărţii „nu ar putea contribui la adâncirea relaţiilor frăţeşti dintre cele două popoare”. În concluziile raportului a apărut ca motiv al cenzurării faptul că „lucrarea în întregime, lasă loc constatărilor potrivit cărora Transilvania ar fi fost parte integrantă a Ungariei din cele mai vechi timpuri”.31 Nu doar autorii maghiari au fost puşi la index pe baza acestor motivaţii. Din volumul de legende şi poveşti săseşti al lui Liebhardt-Roth32 au fost de asemenea scoase toate acele legende „naţionaliste” care „abordau pornind de la o concepţie naţionalistă” înfiinţarea unor cetăţi, oraşe şi biserici din Transilvania sau unele evenimente istorice, aşadar îi prezentau „pe secui ca o populaţie

29 ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.2. 30 Volumul de studii al lui Kelemen Lajos a fost publicat până la urmă doar după moartea savantului, în 1977 (primul volum), respectiv 1982 (volumul al doilea). 31 Ibidem, dos. 9/1958, f.10. 32 Publicat în 1962, în Der Eisenhans. Siebenbürgisch-sächsische Märchen, ed. Hans Liebhardt und Dieter Roth, Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1972.


416

autohtonă pe teritoriul Ardealului”, ori „nu aminteau existenţa populaţiei române”.33 În cazul culegerilor de texte literare pentru clasa a X-a, faimosul scandal al manualelor şcolare a fost stârnit de unul dintre principalele puncte de acuzare menţionate de cenzor, şi anume faptul că din scrierile clasicilor maghiari sunt citate doar acele fragmente care susţin apartenenţa Ardealului la Ungaria, de aceea „nu pot fi publicate, deoarece ar stârni sentimente revizioniste”.34

Interdicţia se desfăşoară în mod consecvent şi nu este valabilă doar în cazul unor autori minoritari. Este pus la index şi poetul român Alexandru Vlahuţă, din a cărui operă este refuzat studiul intitulat Vrem Ardealul.35

Au primit calificativul de „naţionaliste” şi publicaţiile care, prezentând cultura, literatura, limba sau viaţa ştiinţifică maghiară, au tratat problema Ardealului şi a Ungariei ca pe o unitate de sine stătătoare, confundând astfel noţiunea de naţiune politică cu cea de naţiune culturală. Interdicţia era independentă de genul literar. A fost pusă la index lucrarea de specialitate a lui Ernő Lőrincz, Reglementarea raporturilor de muncă în Transilvania între 1840–1918, care se ocupa de reglementarea juridică a muncii înainte de 1918, motivându-se respingerea prin faptul că studiul abordează raporturile de drept de pe teritoriul Ungariei şi „ar naşte confuzii”.36 Acelaşi argument, că „ar naşte confuzii”, a fost invocat însă şi în cazul culegerii deja amintite de texte pentru clasa a X-a, unde problema era reprezentată de poeziile patriotice ale clasicilor din literatura maghiară, afirmându-se că „nu se ştie la care patrie se face referire”.37

Oficialităţile nu tratau problematica sub aspectul etnicităţii, întrucât nu puteau fi publicate nici operele care abordau tema 33 ANIC, CC al PMR. Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.52. 34 Ibidem, f.101. 35 Ibidem, f.13. 36 Ibidem, f.16. 37 Ibidem, f.101.


417

diasporei româneşti din aceea vreme. În acest caz ne referim la două lucrări de specialitate din domeniul lingvisticii. Volumul de studii al lui Nicolae Grămadă, care se ocupa cu toponimia Bucovinei, atesta întâietatea românilor într-o regiune (Bucovina) care pe atunci nu aparţinea României. După părerea cenzorului, cartea „sub această formă îşi depăşeşte rolul, subordonându-se altor scopuri”.38 Cea de-a doua carte din această categorie este volumul Rostirea, făcând parte din lucrarea considerată clasică a lui Sextil Puşcariu, intitulată Limba română, volum care, la prezentarea dialectelor limbii române, se ocupă şi de graiurile vorbite de românii din afara graniţelor,39 tratând împreună regiunile care, înainte de 1945, aparţineau României Mari.

Calificativul de „naţionaliste” le-a fost acordat – deşi cu motivaţii diferite – şi lucrărilor de specialitate din domeniul lingvisticii care încurajau utilizarea corectă a limbilor române şi maghiare şi păstrarea clarităţii limbii. Volumul de studii al lui Mózes Gálffy („A mi anyanyelvünk” [Limba noastră maternă]) n-a primit „bun de tipar”, deoarece a considerat nociv efectul limbii române asupra limbii maghiare vorbite în România. Potrivit părerii cenzorului, lucrarea „a manifestat atitudine duşmănoasă” faţă de înrădăcinarea unor cuvinte de origine română legate de noile realităţi sociale. În plus, autorul a atras atenţia asupra tuturor fenomenelor lingvistice apărute în cadrul limbii maghiare vorbite în România în urma convieţuirii.40 Această lucrare a fost considerată foarte periculoasă, în special din cauză că era destinată publicului larg. Cenzorul a afirmat că apariţia volumului ar fi o gravă eroare politică şi a cerut sancţiuni severe pentru redactorii colaboratori, enumerând nominal persoanele responsabile.41

38 Ibidem, f.67. 39 Ibidem, f.9. 40 Ibidem, f.68. 41 Ibidem, dos. 4/1958, f.


418

Etichetarea cu termenul de „naţionalist” apare şi în cazul operelor care abordează subiecte referitoare la tradiţiile populare sau confesionale. Astfel, de pildă, volumul de drame semnat de Eusebiu Camilar, Căderea zeilor, nu putea vedea lumina tiparului fiindcă – după părerea oficiului de cenzură – „exagerează în ceea ce priveşte importanţa credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti, propagând o atmosferă naţionalistă şi mistică”.42 Totodată, antologia cântecelor populare din tradiţia iudaică, apărută deja la Editura Muzicală (Emil Săculeţ, Cântece populare evreieşti) nu a mai ajuns pe rafturile librăriilor, deoarece „majoritatea cântecelor este religioasă, iar conţinutul acestora din punct de vedere politic este eronat şi naţionalist”.43 În plus, autorul nu subliniază în introducere „condiţiile pe care le asigură Partidul naţionalităţilor conlocuitoare”.44

Un alt calificativ utilizat în general şi în orice situaţie era „abordarea eronată” a evenimentelor politice sau, altfel spus, viziunea care „oferă posibilitatea unei abordări greşite”. Din cele şapte cazuri existente, două erau legate de receptarea revoluţiei maghiare. Tipărirea piesei-basm scrise de Mária Tamás, intitulată Erdőtűz [Focul din pădure], a fost interzisă din cauză că „unele fragmente simbolizează momentele contrarevoluţiei ungare, dând ocazia unor interpretări duşmănoase”.45 Cealaltă carte, romanul lui István Tompa, intitulat Ébredés [Trezire], este povestea unui director de fabrică care nu poate ţine pasul cu modernizarea de aici, se izolează şi îşi revine doar la şocul provocat de efectele „contrarevoluţiei”. Potrivit observaţiilor făcute de cenzor, acest subiect nu poate fi abordat, deoarece „un adevărat comunist nu aşa se comportă în faţa greutăţilor”. În plus, autorul nu a scos în evidenţă îndeajuns receptarea negativă din România a contrarevoluţiei maghiare.46

42 Ibidem, dos. 9/1958. f, 3. 43 Ibidem, f.16. 44 Idem 45 Ibidem, f.56. 46 Ibidem, dos. 4/1958, f.135–136.


419

Din punctul de vedere al conţinutului, tot de acest lucru se leagă şi argumentarea deseori întâlnită, conform căreia opera prezintă negativ membrii de partid, activitatea partidului şi „cuceririle socialiste”. Acest calificativ i-a fost acordat volumului Ébredés [Trezire] din cauza figurii directorului, dar şi unuia dintre reportajele lui György Beke, scos din volum din cauză că preşedintele gospodăriei agricole colective dintr-un sat este prezentat în mod satiric.47

Următorul grup de probleme caracterizează în general monografiile. În aceste cazuri, cenzorul avea obiecţii legate de introducerile în care autorul, redactorul şi traducătorul nu s-au raportat în mod corespunzător, „critic şi ştiinţific” la anumite personalităţi publice „cu principii de mic burghez” din secolul al XIX-lea ori din perioada interbelică. Este vorba despre persoane ale căror studii, poezii sau biografii au fost publicate, ori despre cazuri în care din monografie lipsea introducerea scrisă în spirit critic şi explicativ. De pildă, în ceea ce priveşte introducerea volumului de poezii alese, semnat de István Zajzoni Rab, poet ceangău al secolului al XIX-lea, referentul oficiului de cenzură reproşa absenţa unei analize care ar fi accentuat estetica marxistă şi încadrarea orientării conceptuale a poetului.48

De toate acestea se leagă şi existenţa calificativului de „terminologie necorespunzătoare”, privind utilizarea unor „noţiuni luate din istoriografia burgheză”, precum şi abordarea necorespunzătoare, nemarxistă, de natură burgheză ori chiar adecvată ideologiilor occidentale, a sistemului de noţiuni legat de cultură, naţiune, artă, estetică. Probabil cel mai bun exemplu în acest sens este cenzura studiului elaborat de Alexandru Piru, având în vedere că subiectul acestuia – literatura clasei muncitoare din perioada premergătoare anului 1944 – se potriveşte cu cerinţele „ştiinţifice” ale epocii; i se reproşează însă scriitorului că are „o poziţie 47 Ibidem, dos. 9/1958, f.11. 48 Ibidem, f.7.


420

obiectivă” şi că „nu subliniază faptul că în cadrul societăţii burgheze se regăseşte deja propria cultură a muncitorilor”.49 Un alt exemplu elocvent este cenzurarea altei publicaţii academice de istorie literară, unul dintre studiile acesteia fiind scos din volum deoarece apreciază doar valoarea artistică a fabulelor lui La Fontaine, neacordând atenţie şi rolului de critică socială a acestora.50

În afara observaţiilor legate de conţinuturile naţionaliste şi necorespunzătoare din punct de vedere politic sau ideologic, calificativul cel mai frecvent întâlnit este cel de „pesimist”, specificat adesea în cazul unor motivaţii referitoare la volumele de poezii. În acest context apar de multe ori şi expresiile de „ermetică” ori „apocaliptică”. În felul acesta erau caracterizate poeziile cenzurate şi scoase din volumul-antologie a lui Pál Bodor51 ori din cel intitulat Sirálytánc [Dansul pescăruşilor], scris de Sándor Kányádi.52 În ceea ce priveşte calificativul, cercetătorul are o sarcină mult mai uşoară în cazul poeziilor decât al prozei, deoarece poeziile sunt anexate de obicei raportului. Pe baza lor poate fi constatat faptul că în această categorie intrau operele care nu corespundeau exigenţelor poeziei realiste din sistemul socialist, se bazau pe imagini artistice abstracte şi „nu reflectau realitatea socialistă”.

Nici poeziile, nici proza ori lucrările ştiinţifice cu tangenţe religioase sau cele care abordau tema realităţii transcendentale nu corespundeau criteriilor artistice impuse de realismul socialist, toate aceste opere fiind calificate drept „mistice”. Pot fi amintite aici câteva poezii ale lui Rainer Maria Rilke, scoase dintr-o culegere de literatură universală din cauza conţinutului lor „decadent şi mistic”,53 ori

49 Ibidem, f.15. 50 Este vorba despre un studiu publicat într-un volum de studii lingvistice editat de Academia de Ştiinţe din România, un volum omagial în cinstea lingvistului român Iorgu Iordan (Ibidem, f.9). 51 Ibidem, f.2. 52 Ibidem, f.15. 53 Ibidem, f.5.


421

volumul de studii al sociologului Paul Henri Stahl, aparţinând Şcolii lui Dimitrie Gusti, despre începuturile scrisului la ţăranii români.54

Dintre motivele de cenzurare mai pot fi amintite obiecţiile împotriva persoanei autorului (din cauza asumării unui rol politic),55 referirile bibliografice la opere puse la index,56 precum şi situaţia în care unei lucrări alcătuite din mai multe volume nu îi era încheiat decât primul volum (din cauza că nu se cunoştea deznodământul, acţiunea ar fi putut lua o turnură nepotrivită din punct de vedere politic).57

Prin urmare, una dintre caracteristicile politicii editoriale din anii ’50 este faptul că principiile publicării nu sunt fundamentate etnic, ci interzic anumite teme, de pildă menţionarea regiunilor aflate dincolo de graniţele ţării, a religiei, ori împiedică apariţia lucrărilor scrise în spiritul diverselor orientări ideologice alternative. Aceste interdicţii erau practicate sistematic, atât în cazul unor publicaţii în limba maghiară, cât şi al celor în limba română. Sancţiunile însă au fost cerute în special pentru redactorii de carte maghiară, de pildă, în situaţia deja amintită a redactorilor lucrării lingvistice scrise de Mózes Gálffy.

În afara obiecţiilor enumerate, mai existau şi mici probleme legate de formă, apărute ca motivaţii în cazul interdicţiilor: de exemplu, faptul că poeziile nu sunt prezentate într-o ordine potrivită (sic!) ori că situaţia conflictuală din roman nu este suficient argumentată.

54 Ibidem, f.10. 55 De pildă, invocându-se acest motiv, din antologia de lirică universală intitulată Évezredek húrjain [Pe strunele mileniilor], editată de Zoltán Franyó, au fost scoase versurile lui Jules Romains, poetul care în timpul războiului a colaborat cu germanii (Ibidem, f.5). 56 Aici este vorba despre câteva titluri din bibliografia anexată monografiei scrise de Bogdan Petriceicu Hasdeu, reformator al limbii române din secolul al XIX-lea, care la vremea respectivă figurau pe lista operelor puse la index (Ibidem, f.13). 57 Este vorba despre romanul lui Pál Sőni, care prezintă procesul de adaptare a unei familii mic burgheze la noile condiţii.


422

Pe baza acestor măsuri de interzicere se conturează aspectul ideologic specific ultimilor ani din acel deceniu zbuciumat. După cum reiese din lista operelor puse la index, anii mai permisivi din punct de vedere ideologic – perioada 1955–1956 – au creat un mediu cultural favorabil pentru elaborarea unor lucrări importante din domeniul l şi al literaturii de specialitate, atât maghiare, cât şi române. În ambele limbi au fost scrise lucrări de specialitate importante, din domeniul lingvisticii, al etnografiei, al istoriei, al istoriei artelor sau din cel juridic, totodată realizându-se antologiile şi monografiile literare care prezentau viaţa publică românească din perioada interbelică.

S-au realizat opere literare care încercau să prezinte în mod obiectiv întâmplările din trecutul apropiat stalinist. Au fost descrise drame individuale care au luat naştere în urma transformărilor din structura economică, abuzurile din gospodăriile agricole colective, contradicţiile industrializării forţate ori greutăţile întâmpinate de populaţia rurală care a migrat spre oraşe,58 nepriceperea muncitorilor numiţi directori,59 precum şi critici la adresa caracterului birocrat al partidului din Uniunea Sovietică.60

Analiza listei de cărţile puse la index a făcut posibilă urmărirea greutăţilor prin care au trecut în anii ’50 literatura şi operele ştiinţifice maghiare din România, necunoscute până în prezent şi considerate periculoase pe atunci de către oficiul de cenzură. În ceea ce priveşte lucrările de specialitate, acestea sunt în special rezultatele unor cercetări de natură istorică (Huszár, Lőrincz), de istorie a artei (Kelemen) şi de lingvistică (Gálfy), considerate însă ca având un conţinut naţionalist, potrivit criteriilor de calificare ale oficiului de cenzură.

58 Acestea sunt subiectele care au cauzat interzicerea volumului de povestiri al lui Ştefan Luca, considerat astăzi necunoscut (Ibidem, f.1). 59 Este vorba despre una dintre nuvelele volumului În zilele noastre , semnat de A. Breitenhofer, în care autorul satirizează comportamentul unui director ajuns la conducere de pe poziţia de muncitor (Ibidem, f.4). 60 Aici este vorba despre o nuvelă a unui autor sovietic, Ciakovski, care prezintă în mod realist situaţia dinaintea celui de-al XX-lea Congres (Ibidem, f.6).


423

Operele literare maghiare puse la index sunt grupate în jurul a trei teme principale. În marea lor majoritate încearcă să descrie aberaţiile anilor trecuţi, ca, de pildă, reportajul deja amintit al lui Beke György, despre abuzurile săvârşite de preşedintele de colectiv, ori Trezirea lui Tompa, care însă, din punctul de vedere al subiectului, corespunde exigenţelor realismului socialist. Romanul prelucrează evenimentele din viaţa unei fabrici, tonul său critic la adresa regimului capătă însă conotaţii prea dure prin descrierea şovăielilor directorului comunist de fabrică, iar în acelaşi timp, receptarea revoluţiei maghiare nu este prezentată îndeajuns de sumbru şi dezaprobator.

O altă tematică este lumea fantasticului (în romane cu viziuni futuriste, poveşti), care este pusă la index din cauza faptului că oficiul de cenzură bănuieşte că există în cadrul acestor opere o critică ascunsă la adresa regimului. Aici trebuie amintit romanul futurist al lui György Méhes, Bölcsesség köve [Piatra filozofală], care prezintă înfruntarea profesională dintre două grupuri de savanţi din România anilor ’80, iar după părerea cenzorului nu transmite publicului ideea de progres care s-a manifestat în cadrul societăţii socialiste. O altă operă deja amintită este piesa-basm realizată de Mária Tamás, Erdőtűz [Focul din pădure]. În cazul acesteia, oficiul de cenzură încerca să descopere în spatele comportamentului unor personaje luate din lumea animalelor redarea în mod alegoric a unor grupări revoluţionare maghiare.

Cea de-a treia categorie privind literatura maghiară din România este apariţia unor noi forme şi teme total diferite de tiparul realismului, prezente la o nouă generaţie de poeţi – Sándor Kányádi şi Pál Bodor – care îşi vor câştiga dreptul la existenţă începând din anii ’60, dar în 1958 sunt încă etichetate ca fiind periculoase, de neînţeles şi de nepublicat.


424

Contradicţiile editării de carte din anii ’60

Începând cu anii ’60, pe de o parte, se poate observa – sub efectul schimbărilor ideologice proprii întregii societăţi româneşti – o încercare de înnoire calitativă, pe de altă parte însă continuă îngrădirea spirituală din domeniul editărilor de carte maghiară, specifică anilor 1950.61

Înnoirea calitativă este semnalată prin publicarea unor serii cu tematici diverse. În 1961 apare colecţia Romániai Magyar Irók [Scriitori maghiari din România], cu scopul reeditării literaturii maghiare din perioada interbelică, precum şi colecţia de volume Magyar Klasszikusok [Clasicii literaturii maghiare] în care sunt publicaţi scriitorii clasici. Deschiderea spre literatura universală este semnalată de colecţia Horizont [Orizont] (1965) care apare în locul celei intitulate Kincses Könyvtár [Biblioteca comorilor], iar mai apoi de volumele din colecţia Drámák- és Legszebb versek [Drame şi poeme inedite].62

Despre debutul seriei Forrás [Izvor], Aladár Lászlóffy, unul dintre literaţii aparţinând „generaţiei Forrás”,63 afirmă următoarele: „[…] Când la Editura pentru Literatură a fost lansată pentru debutanţi colecţia de volume Luceafărul, [...] Géza Domokos şi Ferenc Szemlér, împreună cu Majtényi au obţinut cumva şi publicarea unor lucrări

61 Gyula Dávid, A romániai magyar könyvkiadás két évtizede [Două decenii ale editării de carte maghiară din România], în Alföld, 1991, nr. 2, p.92. 62 Ibidem. 63 Prima generaţie Forrás: în linii mari, sunt scriitori născuţi între 1936–1939, ce aduc o „schimbare generaţională, de orientare şi simţ estetic, […] înlocuirea „normelor estetice”, un fel de schimbare „canonică”...în opoziţie cu subiectele şi formele subordonate obligativităţii realismului socialist al vremii; această generaţie prezintă viaţa şi sentimentele personale; în plus, se întoarce la tradiţii şi predecesori, îşi alege modalităţi de exprimare care, făţiş ori în chip ascuns, depăşesc barierele regulilor permisive”. (Klára Széles, Az első Forrás-nemzedék – egy jellegzetes képviselőjük indulása [Debutul unui reprezentant de seamă din prima generaţie Forrás], în Árgus, 2002, p.7–8.). Reprezentanţi: Zoltán Veress, Aladár Lászlóffy, Domokos Szilágyi, Tibor Bálint, Lajos Kántor, Pál Jancsik, Lajos Páll, Csaba Lászlóffy, Mária Tamás, Gizella Hervay, István Tóth, Júlia Szilágyi.


425

de primă apariţie pentru scriitorii maghiari”.64 Din punct de vedere al istoriei literare, colecţia a avut rolul de-a facilita publicarea unor lucrări ale noilor talente, atrăgând în acelaşi timp atenţia publicului asupra faptului că se pregăteşte ceva nou.65 Anii ’60 au creat acestei noi generaţii de scriitori reale posibilităţi de afirmare. „Ceva trebuia totuşi să existe, deoarece o mulţime de lucruri erau gestionate la modul liberal. Printre altele erau permise piesele de teatru avangardiste ori avangardismul domesticizat, acceptat de Direcţia Presei, care nu se numea cenzură.”66

Ce nu aproba însă Direcţia? Ceea ce putem deduce pe baza prelucrărilor de până acum era, în fapt, reducerea treptată a apariţiei cărţilor tipărite în limba maghiară. Editura Agricolă şi Silvică a publicat în 1954 un număr de 72 de opere, iar în 1969 doar 8; la Editura Tehnică, de la 12 în anul 1954, numărul cărţilor tipărite în limba maghiară a scăzut la 3 până în 1969; la Editura Ştiinţifică se păstrează aceeaşi proporţie, numărul volumelor scăzând de la 18 la 4. Acest fenomen, împreună cu lipsa învăţământului de specialitate din şcolile profesionale, va contribui mai târziu la controversele legate de literaro-centrismul existent la sfârşitul anilor ’60.67

Problemele de conţinut din anii ’60 – considerente ale politicii culturale

Materialul arhivistic DGPT din epocă redă subiectele tabu din

anii ’60, reflectând cu fidelitate orientările politice ale vremii. Problema transilvană, calificată în 1958 ca având conţinut

naţionalist, a rămas şi în continuare un subiect deosebit de sensibil. De pildă, repertoriul bibliografic al revistei din Târgu-Mureş din

64 Vissza a Forrásokhoz. Beszélgetés Lászlóffy Aladárral [Înapoi la origini. În dialog cu Aladár Lászlóffy], în Tiszatáj, 1998, nr. 7, p.47–54. 65 Lajos Kántor, Gusztáv Láng, Romániai magyar irodalom 1945–1970 [Literatura maghiară din România 1945–1970], Bukarest, Kriterion, 1973, p.39. 66 Vissza a Forrásokhoz. Beszélgetés Lászlóffy Aladárral, p.51. 67 Gyula Dávid, A romániai magyar könyvkiadás két évtizede, p.92.


426

perioada interbelică, Zord idő [Timpuri de restrişte], nu a putut fi publicat din cauza mai multor titluri care ar fi putut arăta – eventual – climatul general din rândul maghiarilor din România. (Ardealul este al ardelenilor [Erdély az erdélyieké], Secuiul e pe moarte [A haldokló székely], Vremuri de coşmar [Rémidők], Viaţa în urma morţii [Élet a halál után]),68 iar romanul lui Lajos Tolnai, Polgármester úr [Domnul primar], avea defectul că vorbea despre Ardeal ca parte a Ungariei.69 În mod asemănător, a fost interzis şi volumul de piese de teatru al lui Lucian Blaga, din care nu reieşea faptul că ar exista „convieţuire între cele două popoare”.70 În comparaţie cu anii ’50, această tematică se mai diversifica şi datorită apariţiei romanelor cu subiecte săseşti, acestea acordând o atenţie deosebită saşilor în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi spirituală a Transilvaniei. Un astfel de roman este cel scris de Adolf Meschendörfer, Der Büffelbrunnen [Fântâna bivolilor]. În acest caz, cea mai importantă obiecţie a cenzorului a fost faptul că interesele săseşti apărute în carte sunt argumentate prin superioritatea culturală a etniei germane, iar societatea română este prezentată ca o colectivitate rurală care abia a păşit pe treptele civilizaţiei.71 Un alt element nou şi foarte important este interdicţia focalizării interesului asupra Transilvaniei în comparaţie cu alte regiuni ale României – aşezarea în prim-plan a Ardealului – din operele scrise în limba română; de exemplu, lucrarea care se ocupă cu sistemul de concepţii caracteristic generaţiei paşoptiste, intitulată Ideologia generaţiei române de la 1848 din Transilvania.72

Confuzia creată între conceptul de naţiune culturală şi cel de naţiune politică a fost de asemenea sancţionată. Potrivit cercetărilor

68 ANDJ Mureş, Direcţia generală al Presei şi Tipăriturilor Împuternicitul Tg-Mureş. Set de note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate spre publicare, dos. 6/1967, f.247. 69 Ibidem, p.324. 70 Ibidem, p.356. 71 Ibidem, p.180. 72 Ibidem, p.295.


427

noastre, în anul 1967 au existat trei lucrări apărute din condeiul unor autori maghiari, cenzurate conform acestor criterii. Una era o culegere anonimă de poezii de dragoste intitulată Virágénekek [Cântarea florilor], care prezenta literatura maghiară de la începuturile ei, fără a ţine seama de graniţele de stat actuale.73 Celelalte două volume – oricât de ciudat ar părea – sunt două cărţi din domeniul speologiei: lucrarea lui Ernő Balogh, intitulată A földalatti világ csodái [Miracolele lumii subterane], care a şi fost retrasă definitiv, cu observaţia că se bazează doar pe bibliografie maghiară şi lucrarea lui János Xántusz, Az óceántól a csillagokig [De la oceane până la stele]. În acest caz, cenzura a fost mai indulgentă şi a permis scriitorului să rescrie două capitole, evident, conform propunerilor făcute de cenzor. Au existat următoarele obiecţii: pe de o parte, autorul a prezentat istoria Institutului de Speologie din Cluj, menţionând cu preponderenţă speologii maghiari, iar pe de altă parte, a dat exemple de peşteri din Ungaria şi din România nespecificând graniţele teritoriale, iar în felul acesta a transmis constatări ale speologilor maghiari cu privire la peşterile din România.74

Interdicţii asemănătoare au fost valabile şi în cazul publicaţiilor în limba română. Aşadar, cenzorii au trimis înapoi pentru rescriere orice lucrare din domeniul culturii, al literaturii, al lingvisticii sau al ştiinţei care făcea referire la teritoriile României Mari ajunse între graniţele altor state (Uniunea Sovietică). Poate fi amintită, de pildă, Presa literară română, în care se adunau articolele-program din fiecare revistă culturală română importantă şi se dorea şi includerea a unor periodice din epocă, editate dincolo de graniţele ţării,75 dar s-ar putea menţiona şi repertoriul bibliografic al publicaţiei interbelice Revista Fundaţiilor Regale, care a fost interzis,

73 Ibidem, p.81. 74 Ibidem, p.183. 75 Ibidem, p.82–83.


428

printre altele, pe motivul că unele dintre articolele prelucrate făceau referiri la Basarabia.76

Trebuie subliniat faptul că, deşi aceste conţinuturi, etichetate ca „naţionaliste” în 1958, continuau să existe şi în conjunctura mai liberală de la sfârşitul anilor ’60, calificativul n-a apărut decât în cele mai rare cazuri. În perioada aceea – probabil –, apelativul respectiv era deja considerat incorect din punct de vedere politic. Cea mai importantă schimbare era faptul că, dacă până în 1958 studiile şi operele literare care se ocupau de tradiţiile populare, limba istoria naţională (română) ori aveau teme religioase erau încă considerate naţionaliste, în 1968 acest gen de opere puteau deja să apară liber.

O altă categorie de conţinuturi tabu erau scrierile critice sau pamfletare la adresa măsurilor de economie politică internă şi externă a ţării. De pildă, acesta este motivul pentru care nuvela lui Stelian Gruia intitulată Reportaj despre seceriş, care descrie protestele împotriva colectivizării, este scoasă din volumul său de colecţie.77 Un alt exemplu este comedia Viceversa, a autorului contemporan Ştefan Haralamb, care trebuia transcrisă în întregime, deoarece „deşi se mişcă pe un teren absurd, totuşi elementele de creaţie ale operei şi noţiunile pe care le utilizează sunt alese în aşa fel, încât dă impresia că se ironizează toate aspectele legate de realitatea noastră socială.[...] În ceea ce priveşte acţiunea şi limbajul, această creaţie parcă s-ar referi direct la măsurile luate pentru îmbunătăţirea vieţii noastre economice şi sociale”.78 La fel, trebuia trecut sub tăcere şi faptul că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România a luptat de partea Germaniei, dar nu puteau vedea lumina tiparului nici referirile la activitatea sau lucrările gânditorilor sau ale conducătorilor anticomunişti. Printre altele, retragerea repertoriului amintitei Reviste a Fundaţiilor Regale a fost susţinută cu astfel de argumente. La reeditarea romanului alegoric interbelic al lui Dániel

76 Ibidem, p.248. 77 Ibidem, p.150. 78 Ibidem, p.291.


429

Nagy, intitulat Cirkusz [Circul], din dispoziţia cenzorului a trebuit să se renunţe la unul dintre personaje, la echilibristul Dine, deoarece personalitatea acestuia – conform presupunerii cenzorului – simboliza elitele politice româneşti.79

Introducerile ori lucrările care făceau referiri la anomaliile politicii culturale române erau de asemenea îndepărtate de către Oficiul de cenzură. În felul acesta a fost refuzat epilogul lui József Méliusz, scris pentru romanul său intitulat Város a ködben [Oraşul în ceaţă], care poartă titlul Város a ködben története [Istoria romanului „Oraşul în ceaţă”] şi în care autorul relatează cei aproape 30 de ani de încercări suferite în preajma publicării volumului.80 Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul introducerii romanului intitulat Fragmentarium al scriitorului defăimat mai târziu, Ion Lăncrănjan, în care acesta a atras atenţia asupra absurdităţilor prezente în viaţa literară.81

Contradicţia apărută între societatea decadentă şi individul înstrăinat era laitmotivul determinant în ceea ce priveşte scoaterea din text a anumitor fragmente ori refuzul întregii opere; de pildă, lucrarea lui János Szász, Mamaia by night, care descrie o societate coruptă şi aflată în impas din punct de vedere moral.82 Mai poate fi amintit romanul poliţist scris în limba maghiară de István Szőcs, Rovarcsapda [Capcana insectelor], care a fost de asemenea interzis din cauza unei imagini sociale prea vulgar prezentate („descrie o lume depravată şi cinică a intelectualilor”).83 Volumul de poezii de Marin Sorescu, Tinereţea lui Don Quijote, a fost refuzat şi trimis pentru o nouă redactare din cauza că „cele mai multe poeme au un ton tragic, […]caracterizându-se prin sentimentul înstrăinării adâncite până la dispariţia eului”.84

79 Ibidem, p.43. 80 Ibidem, p.362. 81 Ibidem, p.363. 82 Ibidem, p.281. 83 Ibidem, p.7–8. 84 Ibidem, p.112–125.


430

Se putea întâmpla ca autorul să fie plecat din ţară, iar în acest caz, în bibliografii şi enciclopedii nu putea să apară nicio referire la persoana acestuia. Cea mai bună exemplificare în acest caz ar fi M. Straje, editorul volumului intitulat Dicţionar de pseudonime, anagrame, asteronime, criptonime şi alonime ale scriitorilor, publiciştilor, ziariştilor români. Personalităţile din dicţionar erau tratate selectiv, pretextându-se faptul că autorii respectivi nu mai trăiesc în ţară.85

În 1967 este deja specific faptul ca Oficiul de cenzură să ceară completări în ceea ce priveşte subiectul creaţiei, având în vedere cele mai noi directive de partid. De pildă, se cere ca în lucrarea de specialitate intitulată Geologie minieră, în cadrul celor mai importante ţări producătoare de aluminiu să fie amintită şi producţia de aluminiu din România.86 În cazul lucrării demografice scrise de Alexandru Pescaru, solicitarea a vizat abordarea proceselor demografice din perspectiva legii avortului emise în 1966.87 Totodată, Universitatea din Bucureşti a fost somată de către Oficiul de cenzură să-şi „reînnoiască programele analitice în acord cu cele mai noi directive din hotărârile partidului [...] deoarece materialele de până atunci se bazau mai cu seamă pe lucrările sovieticilor scrise încă în anii ’50”.88 Semnele îndepărtării faţă de Uniunea Sovietică pot fi observate şi în ceea ce priveşte critica volumului creat de P. Hanaş, Studii de istorie literară, în cazul căruia din studiul scris despre Mihail Kogălniceanu sunt extrase pasajele legate de relaţiile tradiţionale dintre poporul român şi cel rus.89

Pe baza datelor noastre am completat şi am restructurat tipologia cenzurii elaborată de Adrian Marino. Autorul deosebeşte şapte cazuri tipice de cenzură. Toate acestea au fost prezentate prin creaţii din literatura română, publicate trunchiat. Potrivit clasificării 85 Ibidem, p.317. 86 Ibidem, p.48. 87 Ibidem, p.78. 88 Ibidem, p.299. 89 Ibidem, p.205.


431

lui Marino, se poate întâmpla ca: 1) dintr-un volum să dispară doar un anumit fragment, o poezie, un singur capitol, cartea însă poate fi publicată; evident, cenzorul nu mai este interesat de faptul că uneori, din această cauză, structura volumului va fi trunchiată şi acesta nu va putea fi înţeles;90 2) sub pretextul moralei, cenzorul să sublinieze unele părţi din material;91 3) după publicare, materialul să fie retras, deoarece Oficiul de cenzură este atenţionat „de sus” că volumul nu corespunde sub aspectul unui anumit criteriu;92 4) autorul să fie plecat în străinătate şi din acest motiv opera lui să nu poată fi publicată;93 5) în perioada care a trecut de la prima ediţie să se fi înăsprit condiţiile cenzurării;94 6) după un text considerat periculos să se interzică toate publicaţiile următoare ale autorului respectiv;95 7) un scriitor care a fost refuzat în România să încerce în secret publicarea în străinătate, iar în acest caz, toate operele acestuia apărute până atunci vor fi scoase din circulaţie, retrăgându-i-se şi dreptul de autor.96

Pe de o parte, Adrian Marino nu cunoştea mecanismele procesului de cenzurare la nivel instituţional, putând astfel să dea o clasificare bazată doar pe rezultatele sesizabile din exterior; pe de altă parte, în opinia sa se confundau formele de manifestare ale cenzurii cu motivele formale ale interdicţiilor.

Potrivit materialului arhivistic însă, poate fi constatat faptul că în anii ’50–’60, oficiul deosebea practic doar trei cazuri distincte ale cenzurării: opere care nu au primit din partea cenzorilor principali ai Direcţiei Generale calificativul „bun de tipar”, deoarece dintr-un oarecare motiv legat de formă (vezi mai târziu) sau conţinut nu corespundeau directivelor în vigoare; operele care au trecut de

90 Adrian Marino, Cenzura în Romania. Schiţă istorică introductivă, ed. cit., p.71. 91 Idem. 92 Idem. 93 Ibidem, p.73. 94 Ibidem, p.74. 95 Idem. 96 Ibidem, p.76.


432

cenzurare datorită neatenţiei sau lipsei de informare a cenzorului, iar erorile au fost observate de Oficiu doar după tipărire, la primul exemplar trimis la control, astfel încât nu s-a mai acordat calificativul „bun de difuzat”; în sfârşit, opere care au fost deja difuzate, dar, din cauza unor atenţionări ulterioare, au fost considerate periculoase şi retrase din circuit.

În ceea ce priveşte interdicţiile legate de formă, în anii ’50, de cele mai multe ori, Direcţia Generală dispune scoaterea din volum a anumitor fragmente (capitole, unele poezii, paragrafe). Alteori solicită anexarea unei introduceri explicative ori cere ca tonul acesteia să fie mai critic, dar au existat şi cazuri în care toată opera a fost interzisă. În anii ’60 se întâlnesc mai rar materiale interzise. Ajung pe lista lucrărilor puse la index doar acele creaţii în cadrul cărora – potrivit părerii cenzorului – nu-şi mai găsesc rostul nici omisiunile nici completările. În această perioadă sunt tot mai des întâlnite solicitările de completare din partea colaboratorilor Oficiului: menţionarea unor Hotărâri de partid la pasajele corespunzătoare, ori intercalarea frazelor ideologice adecvate.

Subiectul cercetărilor noastre este şi felul în care conjunctura politică în transformare a reuşit să influenţeze modificările conţinuturilor care au primit calificativul „naţionalist” din partea oficiului de cenzură.

În politica românească, începând din anul 1958 se resimte o succesivă reevaluare a internaţionalismului şi a ideii de naţiune. Această linie politică de separare, devansată de retragerea trupelor sovietice (1958), a devenit oficială odată cu aşa-numita proclamaţie de independenţă din 1964. În primii ani în care Ceauşescu a ajuns la putere, s-a înţeles faptul că, din punct de vedere politic şi ideologic, a început o nouă epocă.

Efectul acestor transformări ideologice asupra cenzurii se resimte cel mai mult în cazul unor schimbări de conţinuturi apreciate ca naţionaliste în 1958. Lista despre care s-a discutat mai sus eticheta ca naţionalistă orice creaţie care se ocupa de problematica


433

Ardealului; care confunda la un anumit nivel noţiunile de naţiune politică şi naţiune culturală; în care exista preocuparea pentru claritatea limbii (română/maghiară); lucrările ce conţineau referiri la tradiţii şi religie. Până în 1968 însă s-a schimbat mult definirea noţiunii – aceasta a căpătat un sens mai restrâns şi s-a transformat – excluzându-se constrângerile legate de aluziile la tradiţii şi preocuparea pentru claritatea lingvistică. Cenzura însă a rămas sensibilă în continuare la problema transilvană şi au persistat şi problemele rezultate din confundarea unor noţiuni ca naţiunea politică şi cea culturală. Aceste schimbări au apărut datorită punerii pe primul plan a ideologiei naţionale. De la jumătatea anilor ’60, mai cu seamă după cel de-al IX-lea Congres, au fost acceptate din nou preocupările legate de tradiţiile populare şi limbă, iar istoria naţională a fost integrată în politica culturală de tip socialist. Evident, aceste schimbări sunt valabile doar în ceea ce priveşte cultura română; referitor la cultura minorităţilor naţionale – saşi, maghiari –, cotitura respectivă a adus dispoziţii tocmai inverse. În 1968, cenzorii unor opere şi lucrări cu teme legate de istoria şi cultura minoritară se concentrează deja pe „formarea naţiunii socialiste omogene”.

Anexa 1 Lista operelor cenzurate în totalitate sau parţial în anul 195897

I) Lucrările oprite între 1 ianuarie şi 1 decembrie 1958, care

nu au primit calificativul „bun de tipar” (volume, studii, poezii, studii introductive)

97 Pe baza ANIC, CC al PMR, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, dos. 9/1958, f.1–18. În cazul operelor apărute în limba maghiară a fost menţionat între croşete titlul şi în această limbă, care însă nu coincide întotdeauna cu titlul maghiar original.


434

Editura Autorul, titlul

Editura Tineretului Cristina Petrescu: Ostrovul dorului

Editura Tineretului Ştefan Luca: Povestiri

Editura Tineretului Méhes György: Piatra filozofală [A bölcsesség

köve]

Editura Tineretului Paul Schuster: Soare fără raze

Editura Tineretului Ion Gheorghe: Nastrea statornicei moşii

Editura Tineretului Bodor Pál: Poezii [Versek]

Editura Tineretului Al. Husar [Huszár Sándor?]: Dincolo de ruine [A

romokon túl]

Editura Tineretului Petru Vintilă: Linia vieţii

Editura Tineretului Liebhardt-Roth: Legende şi povestiri săseşti [Der

Eisenhans: siebenbürgisch-sächsische Märchen]

Editura Tineretului Rose Wuhl: Tichia înţelepciunii

Ed. de Stat pt. Lit. şi

Artă

Eusebiu Camilar: Căderea zeilor


Artă

Tompa István: Trezire [Ébredés]


Artă

Mikó Ervin: Reportaje literare [Irodalmi riportok]


Artă

L. Rebreanu: Opere alese 1


Artă

M. Sebastian: Opere alese 2


Artă

A. Breitenhofer: În zilele noastre


Artă

Tamás Mária: Focul din pădure [Erdőtűz]


Artă

Franyó Zoltán: Pe strunele mileniilor [Évezredek

húrjain]


Artă

Sőni Pál: La începutul începutului [A kezdetek

kezdetén]


435


Artă

Raoul Şorban: Romulus Ladea – Monografie


Artă

Gh. D. Anghel: P. Comarnescu


Artă

Valeriu Gorunescu: Zodie furtunoasă


Artă

Kerenbach: Ritmul aurorelor. Versuri


Artă

Aurora Cornu: Distanţe


Artă

M. Paraschivescu: Alte laude. Versuri


Artă

Cella Serghi: Pânza de păianjen


Artă

A. Ceakovski: Un an de viaţă


Artă

Antologia prozei bulgare


Artă

Nikos Kazantzakis: Hristos răstignit a doua oară


Artă

Zajzoni Rab István: Opere alese [Válogatott

művek]


Artă

Prozatorii „Contemporanului”. Antologie


Artă

Gheorghe Bariţiu: Articole literare


Artă

Păcurariu (ed.): Ion Ghica. Documente literare

inedite


Artă

D. D. Pătrăşcanu: Un prânz de gală

Editura Politică Ilie Cristea: La răspântii Editura Politică N. Grămadă: Studii şi materiale de toponimie

bucovineană


436

Editura Academică Sextil Puşcariu: Lb. română. Rostirea, vol. 2.

Editura Academică Omagiu lui Iorgu Iordan

Editura Ştiinţifică Gálffy Mózes: Limba noastră maternă [A mi

anyanyelvünk]

Editura Ştiinţifică Kelemen Lajos: Studii şi articole de istoria artei

[Művelődéstörténeti tanulmányok]

Editura Ştiinţifică Csetri Elek: Memoriile inedite ale lui Vass Pál

[Vass Pál kiadatlan emlékiratai]

Editura Ştiinţifică Bajkó Endre: Călăreţul drumeţ

Editura Ştiinţifică Paul Stahl: Forme de scriere primitivă la ţăranii

români

Editura Ştiinţifică Emil Manu: Scriitori şi probleme literare

Editura Ştiinţifică Ovid Densuşianu: Istoria limbii române

Editura Ştiinţifică V. Eftimiu: Piese într-un act

Editura Ştiinţifică M. Davidoglu: Şoimul

Editura Ştiinţifică V. Nicorovici: Încotro Toadere?

Editura Ştiinţifică Horia Ursu: Istoria Românilor în creaţia literară

2.

Editura Ştiinţifică Beke György–Vajda Béla: „...dar năravul ba”

Editura Ştiinţifică Silvia Andreescu–T. Mănescu: Corabia

condamnată

Editura Ştiinţifică Volum de piese într-un act [Egyfelvonásosok]

Editura Ştiinţifică Dan Hăulică–I. D. Bălan: Culegere de texte

literare, Clasa a X-a

Editura Ştiinţifică B. P. Hasdeu: Studiu bibliografic

Editura Ştiinţifică Al. Bojin: Al.Vlahuţă. Studiu bio-bibliografic

Editura Ştiinţifică Literatură rusă şi sovietică în limba română

Editura Ştiinţifică George Coşbuc. Bibliografie

Editura Militară Cântarea patriei. Culegere de proză patriotică


437

II) a) Opere care au primit calificativul „bun de tipar”, dar nu şi

„bun de difuzat”:


Artă

W. Aichelburg: Şobolanii din Hamlein


Artă

Orosz Irén: Întâlnire pe drum lung [Találkozás a

hosszú úton]


Artă

Al. Piru: Clasa muncitoare în literatura noastră

dinainte de 23 august


Artă

Kányádi Sandor: Dansul pescăruşilor

[Sirálytánc]

Editura Tineretului Botez T. Mihail: Nicolae Titeică

Editura Politică A. Robertson: Originea creştinismului

Editura Ştiinţifică Lőrincz Ernő: Reglementarea raporturilor de

muncă în Transilvania între 1840–1918

Editura Muzicală Emil Săculeţ: Cântece populare evreieşti

Editura Didactică şi

Pedagogică

Texte literare pentru clasa a X-a [Irodalmi

szöveggyűjtemény a X. osztály számára]

Editura Didactică şi

Pedagogică

Din activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice din

institutul pedagogic din Bucureşti 1957

b) Opere publicate din greşeală

Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Toma Spătaru: Zbateri

Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Ivan Olbracht: Haiducul Nicola Şuhai

Ed. de Stat pt. Lit. şi Artă Jean de Beer: Fiica omului

Editura Tineretului E. Rohan: Nici o moarte nu e bună

Editura Politică Eugen Balaş: Contribuţii la o critică

marxistă a Keynesismului

Editura Politică Pavel Apostol: Iluzia evadării


438

Anexa 2 Lista operelor cenzurate în 196798

Editura Autorul, titlul Editura Meridiane Ion Cotoţ: Sindicatele din România Editura Politică M. Fătu: Contribuţii la studiul istoriei politice a

României Editura Tineretului Szőcs István: Capcana insectelor

[Rovarcsapda] n.a. n.a. (în limba maghiară): În cumpănă

[Mérlegen] n.a. n.a.: Poezii, vol. 1–2 n.a. n.a.: Schiţe umoristice n.a. n.a.: La curte într-o vară (6 nuvele) n.a. n.a.: Geologie minieră Editura Ştiinţifică Al. Pescaru: Elemente de demografie Editura Academiei n.a.: Publicaţiile periodice româneşti 1907–

1918 tom 2. Editura pentru Literatură Culegere de poezii anonime de dragoste ale

literaturii maghiare: Cântarea florilor [Virágénekek]

Editura pentru Literatură Presă literară română Editura Tineretului Balogh Ernő: Lumea minunilor subterane [A

földalatti világ csodái] Editura Tineretului Marin Sorescu: Tinereţea lui Don Quijote Editura Tineretului Stelian Gruia: Sâmbăta morţilor Editura Militară Nicolae Iorga: Istoria lui Mihai Viteazul Editura Ştiinţifică Umanistul Nicolaus Olahus Editura pentru Literatură Adolf Meschendörfer: Fântâna bivolilor [Der

Büffelbrunnen] Editura Tineretului Nicolae Breban: Animale bolnave Xántus János: De la ocean la stele [Az óceántól

a csillagokig] Editura Ştiinţifică Hilaire Cuny: Werner Heisenberg şi mecanica

cuantică

98 Set de note cuprinzând intervenţii efectuate la DGPT Bucureşti pe materiale prezentate spre publicare, ANDJ Mureş, Fond DGPT. Împuternicit Tg-Mureş, pe baza dos. 6/1967.


439

Editura Politică Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România

Editura pentru Literatură P. Hanaş: Studii de istorie literară Editura pentru Literatură Szentimrei Jenő: Scrieri publicistice

[Publicisztikai írások] Editura Ştiinţifică Ştefan Meteş: Emigrările române din

Transilvania secolelor XVIII-XX. Ed. Ministerului Înv. şi a Inst. Ped. Târgu-Mureş

Culegere din „Lucrări ştiinţifice”

Revista Fundaţiilor Regale - indice bibliografic I (1934)–XIV (1947)

n.a. N. Crevedia: Versuri Editura pentru Literatură A. Păunescu: Înscenarea naşterii Editura Academiei „Cercetări de etnologie şi folclor – lb. germ.” –

nr. 1/1968 Editura Academiei R. Vulpe – I. Barnea: Din Istoria Dobrogei vol.

2 Editura Ştiinţifică M. Macrea: Viaţa în Dacia Romană Editura pentru Literatură Radu Rosaşu: Maimuţele personale Editura pentru Literatură Szász János: Mamaia by night Editura Tineretului Veronica Porumbacu: Străzile Europei Editura pentru Literatura Universală

Eugen Ionescu: Teatru

n.a. Dorin Moga: Cafeneaua Cameleonilor n.a. Ştefan Haralamb: Viceversa (comedie) Editura Politică G. Marica, C. Maro, I. Hajos, C. Rusu: Ideologia

generaţiei române de la 1848 Editura Politică Presa muncitorească şi socialistă din

România-vol. 2 Universitatea din Bucureşti

Programe analitice pentru anul de învăţământ 1968/1969 – secţiile fără frecvenţă

Editura Didactică Geografia pentru clasa a VII-a Editura Didactică Cercetări de ecologie animală TAROM Harta rutelor externe Tarom Consiliul Suprem pentru Agricultură

Buletinul epizotiilor


440

Teatrul Naţional din Craiova

Octavian Măgureanu: Iancu Jianu

Editura pentru Literatură M. Straje: Dicţionar de pseudonime, anagrame, asteronime, criptonime şi alonime ale scriitorilor, publiciştilor, ziariştilor români

Editura pentru Literatură Ion Lăncrănjan: Eclipsa de soare Editura pentru Literatură Tolnai Lajos: Domnul primar [A polgármester

úr] Editura pentru Literatura Universală

Ivan Vazov: Apostolul în primejdie

Univ. din Bucureşti Fac. de Matematică

Programe analitice

Editura pentru Literatură Lucian Blaga: Teatru Editura pentru Literatură Ben Gorlaciu: Poezii Editura pentru Literatură Maria Arsene: Scrieri Editura Tineretului Alexandru Lungu: Timpul oglinzilor Editura Tineretului Ion Lăncrănjan: Fragmentarium Dan Tăschilă: Drum bun, nene Esop! Editura pentru Literatură Sextil Puşcariu: Limba Română vol.1. Editura pentru Literatură Vasile Netea (red.): Carmen Transsyilvaniae-

antologie Editura Tineretului Ion Gheorghe: Piatra lui Thallos Editura pentru Literatură Iulia Soare: Nuvele Editura Tineretului Méliusz József: Oraşul în ceaţă [Város a

ködben] Editura Didactică şi Pedagogică

Nicolae Iorga: Istoria literaturii române în secolul al XVII-lea, vol. 2

Observaţie: Denumirile maghiare redate în tabel cu ortografie

greşită au rămas necorectate.

441

Márton LÁSZLÓ

János Máthé – Omul şi sistemul

În cele ce urmează vom analiza dosarul de urmărire informativă a cercetătorului cu preocupări în istoria locală, János Máthé, din localitatea Herculian (judeţul Covasna). Partea introductivă conţine o prezentare privind biografia acestuia, opera şi mentalitatea sa.

János Máthé s-a născut în 4 octombrie 1898, în localitatea Herculian din regiunea Bazinului Baraolt, fiind mezinul familiei. Tatăl lui, János Máthé senior, era unul dintre gospodarii mai înstăriţi ai comunei, a absolvit şcoala generală; el i-a indus tânărului János Máthé interesul pentru ştiinţe: „Tatăl meu [...] se abonase la mai multe ziare, îi plăcea foarte mult să citească şi chiar dacă era doar un om de la ţară, a cumpărat multe cărţi; am moştenit lucrări valoroase de la dânsul, începând astfel, încă din anii copilăriei, agonisirea unei comori spirituale pe care am îmbogăţit-o mai apoi cu silinţă neîncetată”.1

Interesul faţă de trecut al tânărului János Máthé era rezultatul unui impuls primit de la locuitorii mai în vârstă ai comunei: „[...] veteranii luptei pentru eliberare [...] depănau amintiri legate de zilele din noiembrie ’48, devenite celebre, povestind generaţiei mai tinere şi nouă, celor care ne aflam la vârsta

1 Scrisoare trimisă la 6 decembrie 1982 lui Katalin Danciu. Cf. Moştenirea de manuscrise a lui János Máthé (în continuare: MMJM) – Corespondenţă.


442

adolescenţei şi ne adunam să-i ascultăm cu atenţie”.2 În afară de memoria vie, o influenţă deosebită exercitau asupra lui János Máthé şi cărţile din bibliotecă, cu spiritul lor patriotic, care prezentau pline de entuziasm Revoluţia de la 1848.3 După absolvirea claselor primare la şcoala locală, începând cu anul 1908, tânărul János Máthé a studiat la Colegiul Reformat din Odorheiu Secuiesc; după patru ani însă – din motive materiale – a fost nevoit să-şi întrerupă studiile.4 În 1916 a fost înrolat în armata Monarhiei Austro–Ungare.5 În vara anului 1917 a fost grav rănit lângă Grozeşti, iar după însănătoşire a fost lăsat la vatră.6

În anii interbelici, Máthé a acumulat treptat averi. Între 1928–1933 a cumpărat mai multe terenuri arabile în satul său natal.7 Între 1934–1940 a lucrat ca şef de producţie la defrişările de la Budila, iar în acest timp pământurile sale de acasă erau lucrate de argatul său. Din cauza Arbitrajului de la Viena şi-a pierdut slujba bine plătită, deoarece locaţia a rămas în România, iar satul natal aparţinea Ungariei. Până la sfârşitul anilor ’40, Máthé a devenit unul dintre cei mai bogaţi gospodari din localitate.8 În perioada dintre cele două războaie mondiale, János Máthé era unul dintre oamenii de vază ai comunităţii satului. El reprezenta comuna la negocierile purtate cu organele statului, a fost şi judecător, iar până în 1940 s-a aflat la conducerea composesoratului şi în administraţia cooperativei

2 László Ablonczy, Gábor Áron krónikása [Cronicarul lui Áron Gábor], în Magyar Hírlap, 1 iulie 1974, p.4. 3 Magyarhermány monográfiája [Monografia satului Herculian] (în continuare: Mon. H.), p.210–211. 4 „După patru ani de şcoală generală, deoarece aveam o moşie mai mare în localitate, iar tatăl meu era obosit din cauza muncii grele, a trebuit să rămân lângă gospodărie”. Fragment din scrisoarea lui János Máthé către Ferenc Máthé; MMJM – Corespondenţă. 5 Mon. H., p.173–174. 6 Lajos Sylvester, Máthé János másik élete [O altă viaţă a lui János Máthé], în Megyei Tükör, 3 mai 1969, p.8. 7 MMJM – Documente de familie. 8 Lista chiaburilor din comună, din 26 octombrie 1950; MMJM – Documente.

JÁNOS MÁTHÉ – OMUL ŞI SISTEMUL

443

locale.9 Máthé avea şi preocupări intelectuale: el era omul cuvintelor, cel care ţinea discursurile de la serbări, comemorări şi cuvântările funebre. Între 1940–1944, Máthé este unul dintre cei care înfiinţează şi conduc la nivel de comună filiala Partidului Ardelean.

După consolidarea regimului comunist, persoanele aflate în trecut la periferia comunităţii săteşti – care „s-au transformat” în comunişti şi care au fost puşi de puterea politică în fruntea satului – au pornit o luptă împotriva gospodarilor mai înstăriţi ai comunei. Máthé, care avea un mare prestigiu în localitate, a fost numit duşman de clasă, apoi a ajuns pe lista chiaburilor,10 suferind din această cauză, atât el, cât şi membrii familiei sale, o serie de discriminări sociale.11

În perioada concesiilor făcute minorităţilor, de la sfârşitul anilor ’60, s-au deschis noi perspective pentru gospodarul aflat deja la o vârstă înaintată. Lajos Sylvester, preşedintele Secţiei de Artă şi Cultură al Sfatului Popular Judeţean, l-a sprijinit pe Máthé: în data de 3 mai 1969 a publicat un interviu al acestuia în ziarul local judeţean de limbă maghiară.12 Sylvester l-a susţinut pe János Máthé în ceea ce priveşte publicarea lucrărilor sale, iar în urma interviului amintit au mai fost tipărite lucrări scurte de istorie locală, regională, istoriografică şi de etnografie semnate de János Máthé.13 Au apărut mai multe lucrări şi în Ungaria, iar un cotidian de mare tiraj din

9 Mon. H., p.19, 36, 102, 214, şi Raport de investigaţii, 19.04.1961: Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.26. 10 Caracterizarea lui János Máthé pe lista chiaburilor din 26 octombrie 1950: „înainte de 23 august 1944 este liderul [local] al Partidului lui Imrédi [sic!]. Duşman al clasei muncitoare, ţine slugi şi exploatează pădurea. În prezent este prietenul unui preot reformat ezitant”. MMJM – Documente. 11 În 1950, pe motivul originii ei burgheze a fost exmatriculată fiica sa vitregă de la Şcoala Pedagogică. (Cron. H., 21.09.1950); la cooperativă nu putea cumpăra anumite articole care se găseau rar, deoarece era considerat chiabur. Mon. H., p.41. 12 Lajos Sylvester, Op.cit., p.8. 13 „Pe János Máthé, fiind un înflăcărat admirator al său, ulterior l-am vizitat şi în mai multe rânduri, asigurând posibilitate de publicare pentru dânsul”. Fragmente din scrisoarea lui Lajos Sylvester către Márton László din 15 septembrie 2006.


444

această ţară a prezentat scriitorul şi opera sa.14 După o perioadă de relativă relaxare, János Máthé a plătit însă un preţ ridicat pentru popularitatea sa şi pentru relaţiile întreţinute cu Ungaria. Securitatea l-a urmărit, iar în anii ’80 casa lui a fost percheziţionată.

Este greu de evaluat cu precizie efectul pe care l-a avut asupra lui intervenţia organelor de Securitate. În anul 1982 descrie propria situaţie, afirmând că a fost persecutat în mod ilegal – contrar poziţiei oficiale a partidului – de către membrii locali de partid.15 Şi-a argumentat afirmaţiile cu citate din cuvântările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ale lui Ceauşescu.16 Faptul că ar fi criticat în cadrul sistemului doar abuzurile liderilor locali ai partidului nu este credibil, deoarece din lucrarea sa Cronologia satului Herculian, redactată mai demult, reiese clar convingerea lui asupra naturii inumane a întregului sistem comunist.

János Máthé a trăit până la sfârşitul vieţii din agricultură. După muncile zilnice la câmp, noaptea citea, îşi făcea notiţe ori scria.17 În timpul zilei îşi îndeplinea neobosit toate sarcinile gospodăreşti, dar seara, când se aşeza lângă maşina de scris, lumea din jurul său înceta să mai existe: „Boii n-au mâncat, căci János Máthé bate la maşină” – spuneau cu aceste ocazii sătenii care auzeau răcnetul animalelor flămânde.

János Máthé considera că face parte din două comunităţi: una mai vastă, naţiunea maghiară, iar cealaltă, mai restrânsă, comunitatea satului Herculian. Naţiunea era considerată de el o comunitate ai cărei membri sunt solidari între ei şi se ajută reciproc. Era supărat pe activiştii maghiari de partid care participau la

14 În numărul din 14 iunie 1970 al ziarului Magyar Nemzet [Naţiunea maghiară] se scrie despre el şi despre lucrarea sa în legătură cu analiza regionalismelor. 15 „Între timp, datorită unor vremuri neobişnuite, unii funcţionari cu poziţii de răspundere s-au dedat la nelegiuiri. Această stare de lucruri a intrat în istorie sub denumirea de »cultul personalităţii«. Şi eu am suferit de pe urma acestuia”. Mon. H., p.41. 16 „[...] istoria acestor vremuri a fost apreciată de secretarul general al partidului, Ceauşescu, precum vremuri în care mulţi au făcut greşeli”. Mon. H., p.46. 17 Lajos Sylvester, Op.cit., p.8.


445

adunarea cotei, nu doar pentru că au luat produsele, ci şi din cauza că – contrar acelei solidarităţi – se implicau în exploatarea fraţilor lor conaţionali.18 Potrivit concepţiei sale, comportamentul umanist era o calitate legată de naţiune.19

În schimb, examinând activitatea unui sistem politic, stat sau guvern, istoricul nu era deloc părtinitor: în astfel de cazuri, valorile la care se raporta nu puteau fi definite decât în funcţie de utilitatea ori inutilitatea măsurilor luate de sistemul respectiv faţă de comunităţile mici, de pildă cea a satului Herculian. A criticat, de exemplu, legea guvernului maghiar privind frontierele publice, deoarece aceasta nu era favorabilă comunităţii satului Herculian.20 În altă parte scrie cu nemulţumire despre guvernământul maghiar din perioada dualismului, deoarece nu a luat măsuri eficiente împotriva emigrării din Ţinutul Secuiesc, inclusiv a celor din Herculian.21

În cazul lui János Máthé cinstea, onoarea şi munca activă reprezentau cele mai însemnate valori.22 În ceea ce priveşte comunitatea satului, acesta considera că experienţa şi autoritatea au cea mai mare importanţă.23 Până la o vârstă înaintată a îmbrăcat

18 „În aceşti nouă ani chinuitori atât pentru suflet, cât şi pentru trup am putut vedea câţi renegaţi există, câtă pleavă ticăloasă a neamului secuilor şi maghiarilor s-a angajat în serviciul puterii de paraziţi. S-au născut maghiari, vorbesc limba maghiară, dar cu toate forţele fizice şi spirituale ale sufletului lor mişelesc strivesc, mistuie şi nimicesc viaţa şi averea neamului lor”. Magyarhermány Krónikája [în continuare Cron. H.], consemnare de la sfârşitul anului 1953. 19 „În mijlocul evenimentelor grave ce se petrec în jurul nostru poate fi menţionat că locuitorii din Herculian au îndeplinit fără cusur ceea ce era de făcut pentru onoarea maghiară. Au dovedit o atitudine nobilă şi potrivită unui popor care are cultură faţă de germanii aflaţi în drum spre patria lor şi care aveau nevoie de ajutor, iar acest lucru va constitui o pagină frumoasă din istoria comunei”. Cron. H., 01.10.1944. 20 Mon. H., p.97, 99, 100. 21 János Máthé senior, Egy magángazda székely falu életéből [Din viaţa unui sat de secui gospodari], în Változó valóság. Szociográfiai tanulmányok [Realitatea în schimbare. Studii sociografice], ed. István Imreh, Bukarest, Kriterion, 1978, p.204. 22 „Toate acestea au fost puse pe hârtie de către un om de 80 ani, care şi-a petrecut viaţa în muncă serioasă şi de răspundere” [subliniere de M.L.], în Cron. H., 06.12.1946. 23 „[...] ar trebui un gospodar cu experienţă care, prin cunoştinţele sale despre localitate şi autoritatea sa – deoarece şi aceste lucruri atârnă greu în balanţă – să conducă gospodăria în ordinea firească şi obişnuită”. Mon. H., p.51.


446

portul tradiţional secuiesc. Din modul său de a gândi făceau parte şi contradicţiile existente între sat şi oraş, precum şi antisemitismul.24

Despre concepţiile sale referitoare la religie, János Máthé nu a scris nimic, doar o singură dată a afirmat următoarele: „Nu sunt ateist, fac parte din rândul celor care susţin religia, dar am păreri diferite despre stabilitatea dogmelor religioase acceptate şi predate până acum şi în prezent. Pe primul loc se află Biblia”.25 Ce credea despre sine? În ceea ce priveşte naţionalitatea se considera „maghiar secui”, după ocupaţie, gospodar agricultor,26 potrivit activităţii sale intelectuale, „cronicar”, adică autor al unor monografii săteşti.27 Scria pentru „locuitorii satelor, pentru cei din mediile rurale”.28 Populaţia din localitatea natală îl considera „învăţatul satului”; şcolii locale i-a fost atribuit numele său.

La început, János Máthé s-a îndreptat spre cercetările istorice şi etnografice datorită interesului tatălui său faţă de ştiinţă, dar şi datorită trăirilor personale în contact cu istoria orală experimentată în satul său natal. O altă motivaţie serioasă ar putea fi şi cariera intelectuală de mare anvergură a fratelui său.29 De mic copil, János Máthé avea o pasiune pentru colectarea datelor istorice. În perioada 1935–1939 a decis să pună pe hârtie datele din documentele colecţionate şi pe cele aflate prin conversaţii. Între anii 1945 şi 1960 a sistematizat datele adunate până atunci, elaborând o monografie.

24 „[...] o parte a orăşenilor îi consideră pe cei de la ţară, de la bun început, ca făcând parte dintr-o clasă inferioară şi se poartă cu ei ca atare, chiar pătura socială a cărei viaţă mai uşoară este asigurată de munca ţăranilor”. Mon. H., p.3 şi Cron. H., consemnare din 31.12.1950. 25 MMJM – Scrierile lui János Máthé, însemnările sale despre religie, luate din fragmentele „Életírás” [Povestiri de viaţă]. 26 Primul lui articol cunoscut a fost semnat „Mic agricultor”. Vezi Erdővidéki Hírlap [Jurnal de Baraolt], 24 februarie 1935, p.2. 27 Cron. H., 26.01.1962, Mon. H., p.3. 28 Lajos Sylvester, Op.cit., p.8. 29 Fratele său mai mare, Sándor Máthé, a ajuns protopop reformat la Cluj. Református Szemle [Cronică reformată], 20 aprilie 1943.


447

În toamna anului 1966 a cumpărat o maşină de scris şi a început dactilografierea manuscriselor sale.30

János Máthé a scris istoria satului său natal, Herculian, în 245 de pagini dactilografiate. Într-o altă lucrare, intitulată Cronologia satului Herculian, prezintă în 92 de pagini viaţa de zi cu zi a satului între anii 1944 şi 1964. Istoricul a mai făcut cercetări şi în ceea ce priveşte istoria regiunii Bazinului Baraolt, precum şi istoria Revoluţiei din 1848–1849. Máthé era adeptul convins al originii hunice a secuilor, întreprinzându-şi cercetările în acest spirit.31

Dosarul de urmărire informativă al lui János Máthé

În continuarea studiului de faţă vom analiza dosarul de urmărire informativă al lui János Máthé. Dosarul a fost găsit la CNSAS de către istoricul Stefano Bottoni, căruia îi mulţumesc pe această cale pentru că mi-a pus la dispoziţie fotocopia materialului. 1. Ancheta din anul 1954 Securitatea l-a luat în evidenţă pe János Máthé la 16 februarie 1954, atunci când a fost întreprinsă o anchetă în întreaga ţară în vederea depistării „foştilor exploatatori” şi a eventualelor activităţi ale acestora îndreptate contra regimului. Investigaţia se desfăşura pe două planuri: mai întâi trebuia elaborată o listă pe baza datelor Consiliilor Populare comunale, apoi potenţialii suspecţi erau anchetaţi la faţa locului. În 12 februarie 1954, vice-preşedintele Sfatului Popular al comunei Herculian a trimis, ca răspuns la o circulară – probabil îndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu – datele

30 Cumpărarea maşinii de scris este menţionată în nota informativă a sergentului Tamás Kovács, comandantul postului de miliţie din Herculian. Vezi ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.59–59 v. 31 ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.68–69.


448

biografice ale lui János Máthé, câteva informaţii de natură economică, precum şi o scurtă caracterizare.32 În urma acesteia, la 3 martie 1955, locotenentul Kelemen Szatmári i-a anchetat pe sătenii Sándor Csog (Hegyi) şi János Máthé.33 Deşi ancheta cerceta problema „foştilor exploatatori”, locotenentul care conducea investigaţia a formulat totuşi cele mai multe întrebări în legătură cu partidele care funcţionau în sat înainte de 1945. În cursul anchetei, Máthé – probabil pentru a evita răzbunarea – a încercat să-i apere pe tovarăşii săi din sat aflaţi încă în viaţă (când este întrebat despre liderii partidelor care au funcţionat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Máthé, în afara propriei persoane şi a lui Sándor Csog – de asemenea anchetat – mai aminteşte doar 4 persoane, adăugând şi data la care au murit acestea).34 În cursul anchetei, Máthé a recunoscut că el a fost conducătorul local al Partidului Ardelean.

2. Acţiunea informativă: 4 februarie 1961–24 aprilie 1962

În 4 februarie 1961 a început o acţiune individuală informativă referitor la János Máthé.35 Aceasta a fost declanşată din cauza Ordinului nr. 70 al Ministerului de Interne, care impunea depistarea în toată ţara a liderilor locali ai partidelor dizolvate în 1948, precum şi ai partidelor care funcţionau înainte de această dată. Scopul era „depistarea preventivă”: se adunau date despre persoane potenţial periculoase şi se încerca depistarea acelora care au săvârşit ori aveau intenţia de a săvârşi fapte împotriva statului.36

32 Declaraţie şi traducere în limba română, 12.02.1954, Ibidem, vol. 4, f.15–16. 33 Proces-verbal de interogatoriu, 03.03.1955. Ibidem, f.11–14. 34 Idem. 35 Idem. 36 Vezi Az 1956-os forradalom és a romániai magyarság [Revoluţia din 1956 şi maghiarii din România], ed. Stefano Bottoni, Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 2006, p.298.


449

Aşadar, în ceea ce-l priveşte pe Máthé, în acest moment s-a realizat doar o acţiune individuală informativă, din cauza că între anii 1940–1944 el era conducătorul pe plan local al Partidului Ardelean. Acţiunea a fost condusă de locotenentul de Securitate Márton Gödri,37 care a fost probabil responsabilul pe sector, adică supraveghetorul unui sector format din aproximativ 6-7 comune.38 Scopul acţiunii era depistarea următoarelor fapte legate de János Máthé: – în ce fel de relaţii se află cu persoanele „maghiare naţionaliste” din comună ori cu liderii de partid din trecut; – dacă întreprinde activităţi „duşmănoase” (contra regimului) şi prin ce metode şi sub ce formă face acest lucru.39 Conform planului de lucru al urmăririi:40

1. Informatorul trebuia să depisteze manifestările faţă de partid şi guvern, precum şi dacă cel urmărit are sau nu activităţi „duşmănoase”.

2. Prin interceptarea corespondenţei trebuia să se informeze în legătură cu reţeaua relaţiilor în ceea ce-l priveşte pe cel urmărit.

3. Comandantul de Miliţie din comună trebuia să se informeze privind comportamentul lui Máthé întrebându-i pe locuitorii din sat. În prima fază a acţiunii s-au adunat informaţii: date de identificare, „materiale compromiţătoare” şi „dovezile neîndoielnice”,

37 În documente, Gödri apare sub numele de Martin; în continuare îl menţionăm ca Márton Gödri. 38 Vezi „Directiva pentru organizarea şi conducerea muncii informative la sate”, în vol. „Partiturile” Securităţii – Directive, ordine, instrucţiuni (1947–1987), coord. Silviu B. Moldovan, Cristina Anisescu, Mirela Matiu, Bucureşti, Nemira, 2007, p.217–230. 39 Hotărâre de deschidere a dosarului individual, 01.02.1961; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.6–7. 40 Plan de măsuri, 01.02.1961; Ibidem, f.17–18.


450

apoi s-a încercat, prin diferite metode, să se afle atitudinea lui Máthé faţă de regimul politic.41 Activitatea informatorilor. Informatorul „Miklós” era prieten cu János Máthé, de aceea a fost pus să întreţină în continuare această relaţie bună; totodată trebuia să-l viziteze pe Máthé în locuinţa acestuia şi să discute cu el îndelung despre subiectele indicate de Márton Gödri. Prin acest mod de operare se putea afla părerea lui Máthé despre colectivizare.42 Acest lucru funcţiona ca o probă de loialitate: pe baza unor atitudini faţă de câteva probleme cu interpretare univocă, persoana urmărită putea fi catalogată de către putere ca aparţinând categoriei loialilor ori inamicilor. În acea perioadă – se pare – Securitatea asocia loialitatea faţă de regim cu atitudinea faţă de colectivizare. Márton Gödri l-a îndrumat pe „Miklós”: „Să discute despre problemele legat de întovărăşirea agricolă pentru ca să putem cunoaşte părerile obiectivului. Să nu fie iniţiatorul problemelor politice, dar dacă obiectivul începe să discute aşa ceva, să-şi dea cu părerea, însă fără să spună ceva contra lui (să-l contrazică)”.43 Conform indicaţiilor primite, între 1961–1962, „Miklós” a discutat de mai multe ori cu Máthé. Cele două „tematici” indicate (părerea despre colectivizare şi poziţia politică) au fost discutate în mod repetat, iar pe baza acestora, informatorul considera că Máthé nu are „manifestări duşmănoase” vis-a-vis de colectivizare şi se opunea doar sub anumite aspecte tehnice (de pildă, munca colectivă nu are rezultate bune, conducerea este slabă etc.).44 Máthé, probabil din suspiciune ori precauţie, nu dezvăluia propria părere; din lucrările sale reiese clar cât de mult se împotrivea colectivizării.

41 Acestea sunt date congruente, provenite din diverse surse documentare în legătură cu János Máthé. Vezi: Hotărâre de deschidere a dosarului individual asupra numitului Máthé Ioan din comuna Herculian, 01.02.1961; Ibidem, f.6–7. 42 Ibidem, f.23–24. 43 Ibidem, f.23. 44 Notă informativă, 6 aprilie 1961; Ibidem, f.24. Vezi şi Nota informativă din 20 aprilie 1961, ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.23.


451

În ianuarie, „Miklós” a raportat că Máthé este bolnav, nu aude bine, de aceea discuţiile cu el sunt foarte dificile. „Miklós” l-a întrebat cu ce-şi petrece serile, la care Máthé i-a răspuns că citeşte cărţi ştiinţifice. Lui „Miklós” i s-a ordonat să afle ce fel de cărţi citeşte Máthé.45 „Miklós” a adus vorba şi despre chestiunile politice, dar degeaba, deoarece pe Máthé „nu-l prea preocupă problemele politice [...]”.46 Este evident că ori informatorul era „îndurător”, ori Máthé a reuşit să-i dea pe faţă planurile, deoarece din scrierile sale aflăm că Máthé urmărea cu atenţie evenimentele politicii interne şi externe. În legătură cu sistemul politic existent, la acel moment îşi manifesta mulţumirea, aşadar, din nou, nu-şi exprima adevărata părere. Acţiunea informativă a Miliţiei. La postul de Miliţie al localităţii Herculian au fost adunate date despre János Máthé, care mai apoi erau structurate în raportul de investigaţie şi trimise la unitatea de Securitate din Sfântu Gheorghe.47 Raportul avea trei părţi: Surse Oficiale (date biografice); Agentură şi sursă ocazională (din care se puteau afla informaţii biografice, personale ori legate de familie); Rude şi relaţii. Conform acestora, Máthé se înţelege bine cu vecinii şi încearcă să întreţină relaţii bune şi cu Sfatul Popular. Nu făcea vizite, mai degrabă citea cărţi şi broşuri vechi, iar „manifestări duşmănoase” nu avea faţă de regim. Verificarea informativă a poştei. La 18 martie, Márton Gödri a cerut interceptarea corespondenţei lui Máthé, dar în dosare nu există nicio copie sau traducere a vreunei scrisori din această perioadă.48 Concluziile urmăririi informative. Potrivit raportului final realizat de Gödri, Máthé nu are nicio activitate care contravine regimului şi nu are asemenea manifestări; mai mult decât atât, „vorbeşte cu satisfacţie despre măsurile luate de partid şi guvern în ţara noastră”.49 În raport se menţionează că, din cauza auzului slab, 45 Notă informativă, 11.01.1961; Ibidem, f.20. 46 Notă informativă, 11.05.1961; Ibidem, f.22. 47 Raport de investigaţii, 19.04.1961; Ibidem, f.25–27. 48 Referat, 18.03.1961; Ibidem, f.28. 49 Hotărâre pentru închiderea dosarului individual nr. 1818, privind pe Mathe Ioan,


452

Máthé nu prea ţine legătura cu cei din localitate, mai degrabă citeşte cărţi ştiinţifice şi opere literare. Pe baza acestor concluzii, Máthé a fost calificat drept „loial”, iar acţiunea de urmărire a fost încheiată, dar a rămas în continuare în baza de lucru a Ministerului de Interne.50

3. Verificare prealabilă: martie 1967/aprilie 1968 – 4 februarie 1969

În 1967, Securitatea – probabil în cursul unei verificări de rutină – a deschis corespondenţa lui János Máthé, apoi a început o verificare prealabilă a acestuia.51 Din ce cauză a făcut Securitatea acest pas? În scrisoarea sa din 24 ianuarie 1967, adresată redacţiei ziarului Magyar Nemzet din Ungaria, Máthé menţiona că este interesat de istoria maghiară şi punea întrebări pe această temă: „Pe noi, care trăim în afara graniţelor Ungariei, ne interesează în mod deosebit orice lucrare care ne oferă date noi, necunoscute până acum, din istoria naţiunii noastre”.52 Traducerea scrisorii a ajuns în mâna maiorului de Securitate Avram Ilarie, care a trimis-o lui Márton Gödri, cerând: „Urgent identificarea şi luarea în lucru a numitului Máthé Janos, prin dosar de verificare prealabilă”. Se pare că interesul pentru istoria maghiarilor era considerat o problemă de securitate a statului. La 19 februarie 1967, într-o scrisoare expediată rudei sale din Budapesta, Sándor Pethő, Máthé a citat răspunsul dat de către francezi conducerii delegaţiei maghiare de la Conferinţa de Pace de la Trianon.53 În această epistolă, Máthé a comunicat şi propria lui părere, ceea ce a stârnit interesul ofiţerului

din comuna Herculean [sic!], 13.04.1962; Ibidem, f.1. 50 Ibidem, f.76. 51 Plan de măsuri, 05.041968; Ibidem, f.32. 52 Nota, 30.01.1967; Ibidem, f.73–73 v. În citatele reproduse din dosarele de Securitate am efectuat intervenţii de ordin gramatical. 53 Răspunsul diplomatului francez Millerand către contele Apponyi, la nota sa de protest împotriva Tratatului de Pace.


453

competent de Securitate, deoarece acesta a şi subliniat prima frază din traducere. „Merită să fie citit şi astăzi, şi astfel să-ţi poţi da seama cu ce tupeu a vorbit acest trufaş, acest porc care a urât poporul maghiar, despre Ungaria de o mie de ani şi despre conducerea ei de stat. Millerand şi Clemenceau – cei doi gropari ai Ungariei – în ura lor împotriva ungurilor, au distrus ţara cu minciuni şi calomnii, cu o furie maniacă”.54 Pe baza scrisorii, Máthé a fost calificat drept naţionalist.55 Ofiţerii puteau considera că el nu acceptă graniţele de stat existente, aşadar că este un duşman potenţial care trebuie urmărit. Avram Ilarie a scris pe traducere: „Tov. căpitan Harmati! Cereţi Locotenentului Major Gödri, să identifice şi să efectueze investigaţii asupra lui Máthé János. Rezultatul să mi se prezinte”.56 La indicaţiile superiorilor, Gödri a început activitatea: a solicitat interceptarea corespondenţei lui János Máthé, purtată cu ţări străine,57 şi a cerut pentru studiere dosarul lui din 1962.58 În iunie 1967 a fost reţinută scrisoarea lui János Máthé trimisă geologului János Bányai din Odorheiu Secuiesc, în care sunt menţionate rezultatele cercetărilor geologice întreprinse de istoric în hotarul satului. Despre Máthé a mai apărut un raport din partea directorului Arhivelor Statului din Sfântu Gheorghe, József Árvay, potrivit căruia acesta i-ar fi adresat o cerere pentru a putea face cercetări în arhivă.59

54 Notă, 24.02.1967; Ibidem, f.70. 55 Scrisoarea a fost calificată în funcţie de problematică, la rubrica „Caracterul notei” de pe formular s-a scris: „naţionalist”. 56 Nota, 24.02.1967; Ibidem, f.70. 57 Ibidem, f.60. 58 Ibidem, f.76. 59 Plan de măsuri, 5 aprilie 1968; Ibidem, f.32–33.


454

4. Deschiderea mapei de lucru. 5 aprilie 1968–4 februarie 1969

La 6 aprilie 1968 a fost deschisă, în legătură cu Máthé, mapa de lucru cu nr. 21, deoarece:60 – Máthé a fost preşedintele Partidului Ardelean la nivelul comunei; – Máthé era naţionalist (în opinia Securităţii, acest lucru a fost confirmat de conţinutului celor trei scrisori expediate în Ungaria); – se ocupă cu istoria maghiarilor, scrie monografia satului şi adună date istorice în acest sens; – în 1966 a cumpărat o maşină de scris folosită pentru a dactilografia studii istorice cu conţinut şi scop necunoscut; – colectează şi transmite altora date geologice considerate secrete de stat. Scopul era să se afle care este conţinutul manuscriselor deţinute de Máthé, precum şi intenţiile lui cu aceste documente. Din aceste motive: – trebuia verificat dacă informatorul „Miklós” mai are sau nu legături cu Máthé, iar în cazul în care avea, trebuia să primească noi sarcini; – persoana de încredere „A. B.” trebuia să ajungă în apropierea lui Máthé, îndeplinind sarcini concrete în legătură cu acesta; – deoarece Máthé l-a invitat la el pe József Árvay, acesta trebuia să afle conţinutul manuscriselor redactate de istoric, scopul lucrării, precum şi valoarea istorică a documentelor pe care le deţinea; – informatorul „Tordai”, corespondentul voluntar din Baraolt al revistei Megyei Tükör [Oglinda judeţului], trebuia să intre în contact cu Máthé, apoi să efectueze sarcini concrete;

60 Idem.


455

– trebuia verificată corespondenţa internă şi externă a lui Máthé. Interceptarea corespondenţei. În august 1968, Securitatea a descoperit scrisoarea lui Máthé către Sándor Pethő,61 în care povesteşte că a fost vizitat de doi cetăţeni care i-au cerut culegerea sa de regionalisme pentru a o duce renumitului lingvist din Ungaria, Lajos Lőrincze.62 Această informaţie a avut consecinţe deosebit de grave, deoarece era interzisă scoaterea din ţară fără aprobare a oricărui manuscris. Acţiunea informativă a Miliţiei. Comandantul postului de Miliţie din Herculian, plutonierul Tamás Kovács, a raportat că Máthé poartă corespondenţă cu o persoană din Cluj, scrie monografia satului şi are în posesie cărţi tipărite în timpul regimului trecut (înainte de 1945). A relatat şi faptul că, în toamna anului 1966, Máthé a cumpărat o maşină de scris pentru a-şi redacta lucrările. Anchetă la faţa locului. Informatorul „Miklós” a discutat aproape zilnic cu Máthé, acesta însă i-a vorbit aproape tot timpul doar despre lucruri legate de agricultură; rar discuta despre probleme politice, eventual vorbea despre evenimentele politice interne. Máthé era de acord cu ieşirea delegaţiei de partid a României de la consfătuirile partidelor comuniste de la Budapesta, deoarece, după părerea lui, niciun partid nu are dreptul să se amestece în viaţa internă a PCR. Din toate acestea, „Miklós” a dedus faptul că Máthé, „în general apreciază pozitiv politica partidului”.63 Márton Gödri i-a încredinţat informatorului sarcina de-a afla în ce stadiu se găseşte Máthé cu ceea ce scrie şi care este intenţia lui

61 Traducerea în limba română a scrisorii, 01.08.1968; Ibidem, f.35. 62 Lajos Lőrincze (24 noiembrie 1915, Szentgál, judeţul Veszprém –11 octombrie 1993, Budapesta), lingvist, angajat al Institutului de Lingvistică al Academiei Maghiare de Ştiinţe, vice-preşedintele Societăţii Lingvistice a Academiei Maghiare, redactorul-şef al emisiunii „Édes anyanyelvünk” [Dulce limbă maternă] a postului de Radio Kossuth, redactorul revistei de specialitate Magyar Nyelvőr [Străjerul limbii maghiare]. Balogh Ferencné, Lajos Lőrincze. Emlékezés és bibliográfia [Lajos Lőrincze. Rememorare şi bibliografie], Veszprém, Eötvös Károly Megyei Könyvtár, 1998. 63 Notă raport, 12.04.1968; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.48.


456

cu aceste lucrări. Ofiţerul de Securitate i-a dat şi idei, cum ar putea să-l tragă de limbă pe Máthé: „Acest lucru va putea să-l afle dacă spune că »uite, trece timpul, îmbătrâneşti, cui o să le dai, că [se] apropie sfârşitul nostru?« (fi[i]nd de aceeaş[i] etate)”.64 Informatorul mai trebuia să afle şi ce scrie Máthé despre originea poporului secuiesc şi a locuitorilor din Herculian. Aşadar, de atunci se cunoştea ceea ce pentru putere însemna o probă de loialitate a istoricilor: punctul de vedere referitor la problema originii. Gödri l-a căutat pe directorul şcolii generale din localitate, cu care a discutat despre monografia în pregătire a satului. A pus întrebări în legătură cu materialele folosite pentru lucrare; directorul i-a povestit că a adunat datele dintr-un manuscris, monografia de aproximativ o mie de pagini a lui János Máthé. Potrivit părerii directorului, lucrarea nu poate fi publicată, deoarece „nu conţine date necunoscute şi nici stilul nu corespunde”.65 În raport poate fi citită şi observaţia scrisă de mână a ofiţerului superior: „Verificaţi-l pe directorul şcolii, ce fel de om este, dacă este sau nu membru de partid, pentru a putea fi ascultat ca martor”.66 În aceeaşi zi, Márton Gödri s-a dus şi la preotul reformat din localitate,67 pe care îl cunoştea dinainte şi care – potrivit raportului – şi-a oferit ajutorul.68 La început, amândoi vorbeau despre problemele lor familiale, apoi despre teme de interes pentru Securitate. Gödri ştia că şi preotul lucra la o istorie a parohiei şi l-a întrebat de unde provin datele pentru aceasta. Preotul a spus că a primit toate datele de la Máthé. În continuare, preotul a amintit că a văzut la Máthé monografia satului, precum şi faptul că, în aceea perioadă, istoricul a făcut cercetări asupra originii secuilor într-un context legat de originea comunei: „Vrea să stabilească dacă secui[i] sunt urmaşi[i]

64 Idem. 65 Raport, 12.04.1968; Ibidem, f.49. 66 Idem. 67 În documente, preotul apare când pe numele său civil, când sub numele de cod: „Dávid”. 68 Raport, 12.04.1968; Ibidem, f.50.


457

hunilor sau avarilor, nu recunoaşte nimic [din] ce a ce a[u] stabilit alţi oameni de şti[i]nţă până în prezent. Pentru întocmirea lucrărilor se foloseşte de legături multiple atât în Ungaria (redacţia Naţiunea Maghiară) cât şi din ţară”. La cererea lui Gödri, preotul şi-a asumat responsabilitatea de a afla ce fel de cărţi are Máthé. Pe raportul lui Gödri a fost notat de unul dintre superiorii săi: „Luaţi declaraţie de la preot, despre cele relatate. Ar fi bine dacă ar putea concretiza unele afirmaţii ale lui Máthe faţă de episcop, precum şi conţinutul lucrărilor sale”. Se pare că Securitatea a intenţionat pornirea unei acţiuni în instanţă împotriva lui Máthé, nu pot fi explicate altfel toate acele încercări de a face rost de declaraţii compromiţătoare împotriva lui, respectiv tentativele de-a folosi ca martori pe cei doi furnizori de informaţii. În toamna anului 2006, autorul prezentului studiu a trimis preotului amintit fotocopia documentelor referitoare la el, cerând informaţii pentru cercetare. Potrivit răspunsului preotului: „După cunoştinţele mele, înainte de 1989 nu a existat preot care nu ar fi fost abordat de Securitate. Evident, m-au căutat şi pe mine. [...] În Herculian nu am scris niciodată nimic Securităţii despre cei din sat. [...] Ce au notat despre mine organele de Securitate ale statului, nu mă interesează, nu mă înjosesc să mă ocup de calomniile lor ticăloase. Evident, erau în stare de orice pentru a-şi justifica convingerile şi »munca« lor”.69 Un document de Securitate datat mai târziu scrie astfel: „Preotul [...] fost informator al organelor de Securitate, abandonat de către I[nspectoratul de] S[ecuritate] J[udeţean] Mureş, refuzând colaborarea cu organele noastre, s-a încercat revitalizarea lui de către căpitanul Gödri în cursul anului 1971, însă a eşuat din acelaşi motive. Date fiind concepţiile sale precum şi popularitatea de care se bucură în rândul sătenilor, consider necesară urmărirea preotului [...] în cadrul Bazei de Lucru.”70 69 Scrisoarea preotului respectiv din 5 octombrie 2006 către Márton László. 70 Notă informativă, 26.01.1972; Ibidem, vol. 1, f.9.


458

La 10 aprilie 1968, informatorul „Endre Vincze” a raportat că Máthé are aproximativ 60 de cărţi, printre care şi exemplare cumpărate în perioada 1940–1944. În opinia lui „Vincze”, Máthé nu arată altora ceea ce scrie, dar vrea să publice un volum şi cel mai mult lucrează la o monografie.71 Tamás Kovács i-a dat ordin lui „Vincze” să dea informaţii în legătură cu relaţiile lui Máthé şi să afle exact ce anume scrie acesta şi dacă ceea ce scrie este trimis undeva. Trebuia să descopere şi cu cine corespondează Máthé, dacă împrumută cărţi şi cui. Cu ocazia recrutării informatorului „Ferenc Hogyi/Hodi” din data de 31 mai 1968, acesta a fost pus să declare în scris tipul de relaţie pe care o întreţine cu Máthé şi ceea ce ştie despre el.72 Pe baza raportului (cu formulare primitivă, multe greşeli de ortografie, nepricepere în ceea ce priveşte lumea savantă) dat de „Hogyi”, se poate constata că acesta era – probabil – muncitor, fără prea multă şcoală, de aceea se presupune că în momentul în care s-a interesat de cercetările şi relaţiile lui Máthé, istoricul a devenit suspicios. Astfel se explică faptul că Máthé nu-i dezvăluie adevăratele sale opinii – de pildă, în legătură cu colectivizarea – şi evită discuţiile pe teme politice. La 7 iulie 1968, „Ferenc Hogyi” a raportat că a discutat cu János Máthé la locuinţa acestuia şi a remarcat că istoricul: „Este foarte interesat de istoria secuilor. [...] În afara de acest lucru se mai ocupă de originile regionalismelor şi provenienţa unor denumiri legate de acestea”.73 Ofiţerul de legătură l-a îndrumat apoi pe „Hogyi” să afle de la Máthé dacă mai există persoane – în special în bazinul Baraolt – care mai întreprind asemenea cercetări.

La 23 august 1968, Gödri s-a întâlnit cu informatorul său, „István Miklós”, originar din Herculian, care i-a spus că ar fi discutat cu Máthé despre invadarea Cehoslovaciei, iar acesta ar fi zis că este

71 Notă informativă, 10.04.1967; Ibidem, vol. 4, f.58. 72 Uneori, numele de cod era „Hodi”. 73 Raport – „Ferenc Hogyi”, 12.07.1968; Ibidem, f.41, 41 v.


459

regretabil faptul că cele cinci ţări care au intervenit au încălcat prevederile Tratatului de la Varşovia, „dar noi nu trebuie să fim neliniştiţi până când avem astfel de conducători în frunte ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu şi alţii. La noi nu poate să aibă loc o mârşăvie ca asta datorită liniei politicii aplicate de partid şi conducătorii lui.” 74 Ar fi posibil ca Máthe să fi fost indus în eroare de apariţiile în public şi de declaraţiile făcute de Ceauşescu, care – în situaţia în care nu era exclus un atac sovietic împotriva României – a făcut mai multe afirmaţii pro-maghiare pentru a asigura loialitatea minoritarilor. Nu este exclus însă nici faptul că Máthé, devenind suspicios, a vrut să-l deruteze pe informator. „Miklós” a primit în continuare sarcina de-a sta de vorbă cu Máthé despre evenimentele politice şi de a-i cere părerea, motivând acest lucru prin faptul că acesta ar fi o persoană mai pregătită.75 La 27 august 1968, „Ferenc Hogyi” l-a vizitat în locuinţa sa pe Máthé, care, în timpul discuţiei, a condamnat cele cinci ţări care au intervenit în Cehoslovacia. Máthé a citit şi fragmente dintr-un discurs de-al lui János Fazekas, apărut într-un articol de ziar.76 În opinia lui Máthé: „Tovarăşul Fazakas a vorbit într-adevăr ca un secui, viitorul nostru este pusă [sic!] în mâini bune în frunte cu tovarăşul Nicolae Ceauşescu, care iubeşte şi ţine mult la poporul secui”.77 „Hodi Ferenc” se pregătea pentru o călătorie în străinătate, de aceea Gödri, folosindu-se de ocazie, l-a pus pe Hodi să-l întrebe pe Máthé dacă nu are nevoie de vreo carte mai veche.78 Scopul acestei măsuri era, probabil, de-a câştiga încrederea lui Máthé ori de a afla ce fel de cărţi

74 Notă realizată de Márton Gödri pe baza raportului verbal al informatorului „István Miklós”. 23.08.1968; Ibidem, f.39. 75 Notă-raport, 18.09.1968; Ibidem, f.37. 76 Pentru János Fazekas, vezi Membrii CC al PCR (1945–1989), coord. Florica Dobre, Bucureşti, CNSAS, 2004, p.256. 77 Notă-raport, 26.09.1968; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 4, f.36. 78 Sarcini, 26.09.1968; Idem.


460

utilizează, având astfel posibilitatea de a se deduce şi tema cercetărilor acestuia. Acţiunile informative ale personalului Arhivelor de Stat din Sfântu Gheorghe. János Máthé a făcut cercetări încă din 1966 la filiala din Sfântu-Gheorghe a Arhivelor Statului şi a intrat în legături şi cu directorul instituţiei, József Árvay. După ce la Securitate s-a aflat că Máthé are în posesie documente vechi, căpitanul Adalbert Harmati a comunicat acest lucru lui Árvay, care a spus că ştia despre ele şi că Máthé l-ar fi invitat la Herculian pentru a-i arăta documentele. În urma acestora, Securitatea a decis să „organizeze” vizita lui Árvay la Herculian, îl va însoţi şi căpitanul Adalbert Harmati pentru a investiga împreună documentele lui Máthé. Potrivit părerii lui Árvay, Máthé, „fiind om bătrân (este în vârstă de circa 75 ani) şi având singura pasiune de a se ocupa cu istoria comunei –, nu va dona şi nu va vinde documentele sale pentru Arhivele Statului, dar [ne] va arăta nouă aceste documente, astfel, deocamdată vom avea evidenţa lor”.79 La 21 martie 1968, Máthé a solicitat de la filiala din Sfântu-Gheorghe a Arhivelor Statului o aprobare pentru a putea face cercetări (Máthé a mai lucrat acolo şi în 1966). A doua zi, Árvay bătea deja la maşină un raport despre această vizită.80 Árvay l-a vizitat pe Máthé în locuinţa acestuia la 15 mai 1968, apoi i-a raportat lui Gödri cele văzute. A povestit că Máthé deţine procese-verbale şi protocoale privind obştea satului din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, că scrie monografia satului şi face cercetări în legătură cu viaţa lui Áron Gábor,81 iar din acest motiv corespondează cu rudele acestuia, care mai trăiesc în Ungaria.82 Interceptarea corespondenţei. A fost urmărită şi corespondenţa lui Máthé, dar acesta nu a primit scrisori între iulie şi septembrie

79 Notă-raport referitor la cercetătorii de la sala de studii, 22.03.1968; Ibidem, f.52. v. 80 Idem. 81 Gábor Áron – erou el revoluţiei din 1848-49. 82 Raport, 17.05.1968; Ibidem, f.47.


461

1967.83 Doar la începutul anului 1968 a apărut o epistolă a lui Sándor Pethő, datată la 7 decembrie 1967, în care acesta a relatat despre o carte interesantă din punctul de vedere al lui Máthé.84 Încheierea anchetei, concluzii. Rezultatele anchetei în ceea ce-l priveşte pe Máthé, care a durat aproape un an, au fost rezumate de către Gödri la 31 decembrie 1969; acesta a evidenţiat85 – preocupările intelectuale (au fost identificate trei lucrări: studiul în legătură cu Áron Gábor, monografia satului şi colecţia de regionalisme); – sursele utilizate (protocoale şi procese-verbale ale obştei satului, cărţi vechi); – metoda de lucru a lui Máthé (adună datele necesare prin corespondenţă, uzând de o reţea de relaţii care se extinde şi în Ungaria). Gödri a menţionat şi faptul că Máthé a trimis lucrarea sa despre regionalisme pentru a fi publicată în Ungaria. Potrivit evaluării: „Din urmărirea sus-numitului nu a rezultat că ar desfăşura alte activităţi duşmănoase, de altfel în sat are o comportare pozitivă, fără legături în rândul cetăţenilor, mai mult ocupându-se de lucrările sale”.86 În concluzie, Gödri a propus încheierea anchetei, dar a recomandat ca Máthé să fie ţinut în bază de lucru, pentru a putea fi estimat efectul influenţelor sale şi pentru a se cunoască mereu poziţia acestuia. Maiorul Avram Ilarie, inspectorul general al Securităţii din judeţului Covasna, a propus: „Cu scopul prevenirii scoaterii din ţară a unor documente, lucrări cu valoare istorică în continuare de către susnumitul, este necesar să fie influenţat de către organele competente”.87 Conform acestor recomandări, prin nota

83 Ibidem, f.60. 84 Traducerea în limba română a scrisorii, Ibidem, f.53. 85 Raport cu propunerea de închidere a mapei de lucru nr. 21 privind pe Mathe Ioan din satul Herculean [sic!], comuna Băţani, judeţul Covasna, 31.12.1968; Ibidem, vol. 2, f.26–27. 86 Idem. 87 Notă, 27.01.1969; Ibidem, f.25.


462

Securităţii din data de 18 noiembrie 1968 s-a propus Comitetului PCR al judeţului Covasna ca Máthé să fie influenţat pentru a-şi preda materialele muzeului sau arhivelor. Despre organismele care au desfăşurat acţiunea de „influenţare” există mai multe consemnări: „28 ianuarie 1969. Nota a fost predată tovarăşului secretar Stanca, de la Comitetul Judeţean PCR” (aceasta era probabil o notă informativă asemănătoare cu cea din data de 18 noiembrie 1968). „Problema Máthé” a fost pusă pe tapet şi cu ocazia discuţiilor purtate cu preşedintele Sfatului Popular Judeţean, Károly Király: „8 aprilie 1969. Din nou s-a discutat cu tovarăşul prim-secretar, problema influenţării”.88 Nota căpitanul Adalbert Harmati din septembrie 1969 se ocupa tot de acţiunea de influenţare: „Pe baza informărilor făcute numitul Máthé Ioan a fost contactat de mai multe ori de către tovarăşul Silveszter Ludovic, şeful secţiei de Artă şi Cultură al Sfatului Popular Judeţean Covasna, fiind influenţat să nu mai dea spre publicare materialele ce le posedă persoanelor străine. În ziarul local a apărut şi un articol în care a fost apreciată activitatea lui în domeniul culegerii de folclor şi al demografiei care, de asemenea, a contribuit la influenţarea lui pozitivă. Numitul se află în continuare în atenţia Secţiei de Artă şi Cultură.”89 Consemnarea lui Lajos Sylvester privind acest document: „Adalbert Harmathy […] Susnumitul, la acea vreme era locţiitorul comandantului de Securitate din judeţ. […] În coloana de maşini din faţa mea era maşina lui Harmathy, iar lângă aceasta, pe marginea drumului, suplinitorul şefului. La început am discutat despre banalităţi, apoi am întrebat cum trebuie înţeleasă dispoziţia potrivit căreia, dacă cineva se întâlneşte cu străini, trebuie să scrie un raport despre această întrevedere? Acest lucru este extrem de umilitor, eu nici până acum nu l-am făcut şi de acum înainte aş dori să-l evit.

88 Notă, 27.01.1969; Ibidem, f.24. 89 Notă, 02.09.1969; Ibidem, f.22 v.


463

Răspunsul: conform legii, trebuie raportate cazurile şi elementele de discuţie care au relevanţă din punctul de vedere al siguranţei statului. Această discuţie mi-a servit şi mai târziu ca bază de referinţă”.90 În realitate, ce a însemnat exercitarea unei influenţe? În 1969,un informator a relatat următoarele despre o conversaţie cu Máthé: „A spus că l-au vizitat cei de la Secţia Judeţeană de Cultură şi i-au cerut lucrările. A relatat şi faptul că i-a trimis în Ungaria lui Lajos Lőrincze un dicţionar de regionalisme care i-a promis, iar el a fost de acord, să se tipărească acolo dicţionarul. Dorinţa lui indiscutabilă a fost să nu-i apară încă în scris lucrările. Nici despre el să nu se dea nimic publicităţii, deoarece el nu agreează o astfel de apariţie. A spus şi că tovarăşul Sylvester l-a rugat să scrie lui Lajos Lőrincze, ca să nu i se mai publice dicţionarul, dar el deja a apucat să-i promită verbal acestuia dreptul de-a tipări, iar cuvântul dat este contract, el nu-şi retrage cuvântul”.91

5. Supravegherea: 5 februarie 1969–mai/iulie 1970

După încetarea anchetei, „supravegherea” informativă a lui Máthé a continuat la un nivel inferior, adunându-se însă despre el date informative (rapoarte şi corespondenţă informativă). Interceptarea corespondenţei. La 2 februarie 1970, Máthé i-a expediat o scrisoare lui Ferenc Máthé din Vârghiş, în care face referiri şi la originea secuilor.92 Un angajat al Securităţii a subliniat – printre altele – următoarele fragmente din traducere: „Dragul meu frate (mai mic n.c.) Ferenc! Am primit scrisoarea dvs., nu pot decât să mă bucur

90 Punctul 11 al scrisorii trimise de Lajos Sylvester către Márton László la 15 septembrie 2006. 91 Informare, 23.05.1969; Ibidem, f.48. 92 Ibidem, f.68–69.


464

pentru interesul pe care-l manifestaţi faţă de trecutul neamului nostru secuiesc. Pot să vă liniştesc, că poveştile despre ocupări de teritorii din secolele XII–XIII nu sunt adevărate. Istoria hunilor-avarilor-secuilor-maghiarilor, documentele scrise şi tradiţiile spun cu totul altceva; teoriile sucite şi fără temei nu sunt destule pentru nimicirea acestora. Cei care se pronunţă pe lângă teoriile false, nici pe de parte nu fac din convingere, ci fac pentru totul altceva. […] Aş putea să enumăr o serie întreagă de documente care ar putea dovedi originea noastră hună […]. Dispunem de un aşa uriaş material istoric în ceea ce priveşte trecutul nostru încât putem să-i lovim în gură cu două mâini pe cei care falsifică istoria. Cei care vor să completeze extrasul nostru de naştere din secolul XII–XIII nici ei nu cred. Dar…” Traducerea scrisorii a fost interceptată de căpitanul Cerghizan şi locotenent-maior Harro Dănilă. Ce fel de concluzii s-au tras din această epistolă? Ceea ce putea să le atragă atenţia era respingerea poziţiei oficiale a istoriografiei române, în mod concret, faptul că Máthé situa stabilirea secuilor sau a înaintaşilor acestora în Ardeal într-o perioadă mult mai îndepărtată în timp, decât cea acceptată oficial. De ce era considerată însă periculoasă o chestiune care făcea parte din domeniul de specialitate al istoricilor? În spatele problemei se ascunde întrebuinţarea rezultatelor istoriei în scopuri de edificare a naţiunii: în perioada Iluminismului, românii din Transilvania se foloseau de argumentul originii daco–romane pentru a-şi susţine solicitările naţionale, accentuând faptul că ei sunt locuitorii autohtoni ai Ardealului.93 Utilizarea datelor istorice ca un mijloc politic a avut consecinţe grave în cele din urmă: în perioada dictaturii comuniste – când trecutul istoric a fost întrebuinţat de către conducerea partidului pentru propria legitimare – regimul politic,

93 Despre aceasta vezi mai pe larg Zoltán I. Tóth, Az erdélyi román nacionalizmus első százada 1697–1792 [Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697–1792], Csíkszereda, Pro-Print Könyvkiadó, 1998 (volumul a fost publicat pentru prima oară în 1946).


465

statul, care finanţa cercetările istorice, a avut pretenţia de a avea ultimul cuvânt de spus în ceea ce priveşte studiile istorice, împiedicând posibilităţile de publicare.94 Máthé, aşadar, nu doar nega un punct de vedere abstract, care făcea parte din domeniul unor specialişti, ci ataca totodată încercările de legitimare a puterii de stat. Din acest moment activitatea sa putea să devină „periculoasă”. Din epistola lui Máthé reiese clar angajamentul său faţă de cercetarea istoriei secuilor. Acest lucru este confirmat şi prin scrisoarea trimisă în februarie 1970 istoricului clujean István Imreh: „Dragă István! Am primit scrisoarea dvs. şi mă bucur că sunteţi sănătos, că o duceţi bine şi că aţi devenit bunic. Mă bucură mai tare faptul că se înmulţeşte rasa noastră de secui, condamnată la pieire, dar ar trebui să aveţi cel puţin patru nepoţi bine legaţi cărora să le placă să se bată. (La orăşeni nu este chiar obligatoriu, acolo sunt ordine mai civilizate.) Am şi eu 4 băieţi, dar nici unul nu se sperie de umbra sa. Cel mai în vârstă, Sándor, în anii 1951–52 a fost militar lângă Bucureşti, la Otopeni. A avansat repede la gradul de sergent. S-a dus odată cu 4 camarazi de-ai săi într-un restaurant mic şi au cântat ungureşte. S-au legat de ei, dar ei 5, în câteva minute, au golit restaurantul. Pentru treaba asta a fost degradat. Nu-i nimica. Am plătit scaunele sparte şi cheltuieli de spitalizare, pentru că dintre aceia pe care îi jignea cântecul maghiar au ajuns şi acolo, dar au demonstrat şi dincolo de munţi că dincoace nu locuiesc chiar oameni fricoşi. Îţi scriu acestea fiind convins că apucăturile virtuoase ale rasei noastre sunt moştenire de la luptătorii huni care au bătut popoarele a două continente şi care totodată sunt o chezăşie că vom supravieţui tuturor naţiunilor”.95

94 Despre intervenţia politicului în istoriografie vezi Gabriel Moisă, Nicolae Ceauşescu şi proiectul tratatului de Istoria României, în Arhiva Someşană, seria a III-a, III, 2004, Cluj-Napoca, Muzeul Grăniceresc Năsăudean, Universitatea „Babeş–Bolyai”. Departamentul de Istorie, p.267–284. 95 Nota nr. 81; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.64.


466

Din scrisoare reiese teama lui Máthé referitoare la dispariţia secuilor şi angajamentul său în ceea ce priveşte păstrarea identităţii. Acţiunile informative ale agenţilor. În primăvara anului 1969, Máthé i-a zis unui informator că „până acum a mai nutrit nădejdea că vom reveni Ungariei [subliniere de M.L.], dar acum spune că nu va mai fi nimic din asta, iar la întrebările ce i se pun răspunde că aici, la noi este [mai] uşor să trăieşti, decât acolo”.96 Ce se află în spatele afirmaţiei lui Máthé? El a fost format în Monarhia Austro–Ungară: în ultimii ani ai Monarhiei şi-a absolvit studiile de şcoală generală. Apoi a luptat pentru patrie în armata acesteia, iar în toamna anului 1916 a fost rănit pe frontul românesc.97 Ţara al cărei soldat era a pierdut războiul, iar el a devenit cetăţeanul unui alt stat. Nu el şi-a părăsit ţara, ci patria sa a devenit mai mică, iar graniţa a trecut peste el şi satul în care locuia. Acest fapt însă – în timpul vieţii lui Máthé – era mai degrabă o realitate abstractă, „virtuală”. În perioada cât a trăit Máthé, satul Herculian a rămas o localitate cu populaţie preponderent maghiară, la fel ca toată regiunea Bazinului Baraolt. În acest sat şi în această regiune nu era percepută decât realitatea pe plan „local” sau „regional”, potrivit căreia aici majoritarii sunt maghiarii, iar realitatea existentă în ţară şi în Transilvania, unde majoritate locuitorilor erau de naţionalitate română, nu putea fi surprinsă. Acest fel de percepere a realităţii nu era mult schimbat de cei câţiva jandarmi, funcţionari, cadre din învăţământ etc. de naţionalitate română care au fost repartizaţi aici. Ce a însemnat, ce a adus în viaţa lui Máthé – ardelean şi maghiar-secui – noua patrie, România? Dacă se analizează din această perspectivă lucrările scrise de Máthé, pentru perioada interbelică se vor găsi descrieri ale încercărilor de asimilare: s-a încercat convertirea forţată a reformaţilor la religia ortodoxă şi s-a

96 Raport în limba maghiară, 13.01.1968/69 (?); Ibidem, f.53. 97 Vezi scrisoarea lui János Máthé către Ferenc Máthé. MMJM – Corespondenţă


467

impus construirea unei biserici ortodoxe în Herculian.98 Se mai găsesc însemnări asemănătoare şi după cea de-a doua conflagraţie mondială: tot Máthé consemnează numele celor 173 de prizonieri maghiari care s-au stins din viaţă în lagărul românesc de la Feldioara, din cauza tratamentului inuman.99 El descrie şi atrocităţile antimaghiare săvârşite de Gărzile lui Maniu nu departe de Herculian, la Aita Seacă.100 Un alt exemplu ar putea fi consemnările laconice legate de anul 1951 din cronologia satului Herculian: „În seara de 22. X, la Lueta s-a tras de către soldaţi români în stare de ebrietate în tânărul Sándor Baló (Szőcs) din Herculian, deoarece a cântat cu tovarăşii săi în limba maghiară. Din cauza împuşcăturii a murit”. Băiatul lui Máthé a păţit ceva asemănător în 1952, s-au legat de el tot din cauză că, împreună cu tovarăşii săi de la armată, cânta în limba maghiară. Despre acţiunile violente nu mai găsim date, dar referitor la asimilarea maghiarilor există mai multe consemnări: la 23 august 1964, de pe inscripţia Casei de Cultură Petőfi a fost şters numele lui Petőfi.101 Făcând legătura dintre toate acestea, reiese motivul nemulţumirii istoricului. Statul român – dincolo de schimbările de regim şi ale metodelor politice – reprezenta pentru Máthé instituţia care avea un singur scop: asimilarea naţiunii sale. Máthé, care avea o puternică conştiinţă naţională, era îngrijorat, deoarece se temea că naţiunea sa, secuii/maghiarii vor dispărea; acest lucru poate fi constatat cu precizie în scrisorile sale. În opinia sa, ca intelectual, era datoria lui să-şi apere poporul faţă de aceste încercări de asimilare.

98 Máthé János, A magyarhermányi református egyházközség története [Istoria parohiei reformate din Herculian], ed. László Demeter, Barót, Gaál Mózes Közművelődési Egyesület, 2004, p.63–69. 99 MMJM – Documente, Fond. 97. 100 MMJM – Documente, Fond. 345 şi Cron. H., consemnarea din 27.09.1944. 101 Vezi consemnarea din ziua respectivă în Cronologie. Petőfi Sándor (1823-1849) poet naţional maghiar.


468

Ce poate face însă? A găsit două soluţii: activitatea ştiinţifică istorică şi cea de lingvist. Din punct de vedere istoric, Máthé avea ca scop păstrarea identităţii colective a secuilor, respectiv a maghiarilor din Transilvania, ţel care – în viziunea lui – putea fi slujit prin menţinerea unei conştiinţe naţionale istorice, prin redactarea şi publicarea necenzurată a istoriei secuilor, considerată cea adevărată. Simţul de răspundere în acest sens reiese clar din declaraţiile sale: „istoria e istorie, şi evenimentele trebuiesc redate aşa cum s-au petrecut. [...] el nu va modifica nimic, pentru că nu ar putea muri liniştit, ştiind că şi-a trădat naţiunea, propriul popor, care a luptat atâta vreme pentru dreptate şi libertate” – raportează un informator.102 Din punct de vedere lingvistic, Máthé are ca scop conservarea purităţii limbii. Din acest motiv luptă împotriva oricărei influenţe străine, prin articole şi discursuri. Dar grija pentru naţiune se manifesta şi altfel. Sărind puţin peste evenimente, cităm dintr-o scrisoarea trimisă în mai 1978 lui Ferenc Máthé: „Nu ştiu dacă mai eşti necăsătorit? – fii convins, este o mare greşeală din partea unui vlăstar al secuimii, plin de vigoare, să umble singur pe drumul croit de natură, să se retragă fără un urmaş”.103

6. Acţiunea informativă: 30 mai/3 iulie 1970–4 aprilie 1971

În 1970 Securitatea a obţinut monografia satului Herculian, aşadar ancheta a fost reluată: „Preşedintele Comitetului pentru Cultură şi Artă, prin care s-a obţinut monografia va fi instruit, ca în situaţia când Máthé I. solicită lucrarea, să arate că se află la unii

102 Nota redactată de Cerghizan Ştefan pe baza raportului scris al informatorului „B. Domokos”, 30.05.1972; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.14. 103 Ibidem, f.61.


469

specialişti în vederea studierii şi prelucrării unor date cuprinse în ea”.104 Textul se referă la Lajos Sylvester, care era atunci preşedintele Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă, iar faptul că a primit monografia de la Máthé a şi fost menţionat într-un articol de-al lui.105 Pentru studiul acestor date, autorul acestor rânduri (care, în vara anului 2005, a şi realizat un interviu cu Lajos Sylvester despre János Máthé) i-a trimis în 2006 celui în cauză fotocopia documentelor referitoare la Lajos Sylvester, cerând informaţii.

arro Dănilă.

Răspunsul lui Lajos Sylvester: „(...) menţionez că din partea mea personal cei de la Securitate nu au cerut şi nu de la mine au obţinut monografia satului Herculian”.106 De altfel, în ianuarie 1974, Máthé i-a scris o scrisoare lui Lajos Sylvester în care i-a cerut înapoi monografia, întrebându-l cât să-i plătească pentru lecturarea materialului.107 La un an şi jumătate după încheierea primei anchete, la 3 iulie 1970, din cauza monografiei, a fost elaborat un nou plan de acţiune informativă în ceea ce-l priveşte pe János Máthé. De această dată, conducerea anchetei îi revenea locotenentului-major H Partea justificativă a documentului este deosebit de interesantă, deoarece scoate în evidenţă părerea Securităţii referitoare la activitatea lui Máthé. „În cadrul monografiei, numitul Máthé I. face o serie de referiri cu privire la continuitatea poporului român pe teritoriul Transilvaniei, susţinând o ipoteză proprie despre originea secuilor, contrară celor stabilite de istoricii români privind această problemă. De asemenea, faţă de unele legături ale sale prin corespondenţă îşi expune concepţiile privind problema enunţată mai sus. Despre Máthé I. se cunoaşte că are 72 ani, fiind un element fanatic în susţinerea concepţiilor sale. [...] Însă concepţiile sale şi

104 Nota privind măsurile ce se vor lua în acţiunea informativă nr. 49, 03.07.1970; Ibidem, vol. 2, f.2. 105 Lajos Sylvester, Máthé János másik élete, ed. cit., p.8. 106 Scrisoarea lui Lajos Sylvester către Márton László, din data de 15 septembrie 2006. 107 Traducerea textului scrisorii din 27 ianuarie 1974; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.47–48.


470

lucrările întocmite ajungând în mâna generaţiilor tinere, nepregătite în acest sens, pot determina pe aceştia să săvârşească fapte faţă de care organele de stat trebuie să i-a [sic !] măsuri” [subliniere de – M.L.].”108 Securitatea a considerat periculoasă activitatea lui János Máthé din două motive importante. Mai întâi, din cauza concepţiilor sale istorice „contrare celor stabilite de oficialităţi”. În acest context poate fi surprinsă opinia Securităţii, ca manieră de a acţiona a puterii. De la înfiinţare, Securitatea radiografia permanent societatea. În cazurile în care putea fi sesizată vreo activitate „duşmănoasă” ori suspectă, persoanele respective erau urmărite, iar la nevoie se intervenea. Poate fi remarcat faptul că părerile individuale nu erau tolerate de către sistem. Opiniile „diferite” ale lui Máthé constituie un motiv suficient pentru demersuri. Scopul sistemului este omogenizarea, iar acest lucru legitimează intervenţiile considerate acţiuni corective. Securitatea a motivat intervenţia prin periculozitatea activităţilor lui Máthé: citind opera istoricului, generaţiile tinere ar fi fost determinate la acţiuni contra statului. Toate acestea, pe de o parte, reflectă clar concepţia totalitară, deoarece prin astfel de motivaţii ar putea fi interzise toate lucrările care prezintă erori săvârşite în trecut sau în prezent din partea statului/naţiunii/sistemului politic. Pe de altă parte, o problemă de istorie, care ar trebui să fie doar o preocupare a istoricilor, era legată de siguranţa statului. Să încercăm, însă, să urmărim în continuare logica Securităţii. Ce anume era considerat atât de periculos? Lucrările lui Máthé care se ocupă de istoria Revoluţiei din 1848–1849 conţin o formulare categorică şi o concepţie romantică, caracteristică pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Scrierile lui Máthé cu asemenea tematică elogiază lupta secuilor, aşadar persoana competentă a Securităţii se temea probabil că tinerii cititori ai lucrărilor istoricului – la fel ca şi strămoşii lor – se vor răzvrăti împotriva dictaturii.

108 Nota privind măsurile ce se vor lua în acţiunea informativă nr. 49, 03.07.1970; Ibidem, vol. 2, f.1–2.


471

Scopul acţiunii era „izolarea” lui Máthé, „în vederea prevenirii răspândirii concepţiilor susţinute de el”. Acest lucru trebuia obţinut prin împiedicarea tipăririi publicaţiilor lui legate de originea şi istoria secuilor. În cadrul acţiunii se planificau următoarele dispoziţii: 1. Urmărirea informativă. Din reţeaua de informatori ai căpitanului de Securitate Márton Gödri s-a plănuit distribuirea informatorului „Sándor Zoltáni”. Pe de o parte, acesta a trebuit să menţină o legătură permanentă cu Máthé şi să raporteze activitatea acestuia. Pe de altă parte, trebuia să afle dacă istoricul mai are şi alte exemplare din monografia satului, în afară de cel care a ajuns la Securitate . La stabilirea legăturii s-a propus ca „Sándor Zoltáni” să îi ceară ajutorul lui Máthé pentru a scrie propriile articole. 2. Îndrumarea către alte subiecte de cercetare. Concret, istoricul trebuia dirijat „în vederea abaterii preocupărilor cu privire la apartenenţa Ardealului”, ceea ce reflecta paranoia sistemului, deoarece acest subiect nu apare nici măcar o dată în lucrările lui Máthé.109 Sub acest aspect: a) Un fost informator, „David”, preotul reformat al satului, a trebuit să-l influenţeze pe Máthé. Mai întâi însă acesta trebuia convins să accepte punctul de vedere al Securităţii, apoi trebuia să-l determine pe Máthé să scrie un studiu despre Biserica Reformată. Scopul era să-l îndrume pentru un timp spre alte obiecte de studiu. b) Lajos Sylvester, preşedintele Comitetului Regional de Cultură şi Artă, a trebuit să-i propună lui Máthé să elaboreze istoria satului Herculian de după 23 august 1944. 3. Solicitarea întocmirii unui referat de specialitate asupra monografiei de către Zoltán Székely, directorul Muzeului Judeţean din Sfântu Gheorghe. 4. Interceptarea corespondenţei lui Máthé. Acţiunea a început, au fost luate o serie de măsuri complexe împotriva lui Máthé.

109 Ibidem, f.2.


472

Deschiderea scrisorilor. La 15 septembrie 1970 s-a dat dispoziţie pentru desfacerea corespondenţei lui Máthé.110 Pe formularul care conţinea traducerea scrisorilor interceptate se găseşte inscripţia „Acţiunea Apolodor/Hilda”.111 Numele de cod „Hilda”, cu mare probabilitate, indică Ungaria, iar în documentele de mai târziu apare sub numele de „Helga”. Acţiunea informativă a agenţilor. Informatorul „Sándor Zoltáni”, în calitatea sa de ziarist (corespondent al cotidianului Megyei Tükör în oraşul Baraolt), a utilizat o nouă metodă: i-a scris lui Máthé o scrisoare, în care i-a pus diverse întrebări.112 Se pare că Máthé nu avea încredere în el, cu atât mai mult cu cât răspunsul trebuia dat în scris, deoarece raportul realizat pe baza acestor răspunsuri contravine multor alte declaraţii ale lui Máthé: „4) Numitul autor declară că niciodată nu a vrut să editeze această lucrare fiindcă se ocupă numai cu trecutul şi prezentul comunei Herculian, ceea ce pentru cititorul străin (nu băştinaş din Herculian) ar fi plictisitor [....]. 5) În momentul de faţă tocmai partea istorică a lucrării se găseşte la Sfîntu Gheorghe la tovarăşul Szilveszter Lajos (preşedintele Comitetului Judeţean pentru Cultură şi Artă) şi numai partea a doua se găseşte la el acasă”.113 Deplasarea Teatrului de Păpuşi din Baraolt la Herculian, în data de 11 octombrie 1970, a fost o nouă ocazie pentru informatori de-a încerca să obţină date de la Máthé. Doi informatori, „Sándor T.” şi „Sándor Zoltáni”, membri ai ansamblului, l-au vizitat pe Máthé. Când s-au interesat dacă mai realizează studii, acesta le-a spus: „Ei, acum mi-a trecut un pic cheful de lucru, deoarece Securitatea m-a ameninţat, spunându-mi să nu mă mai ocup de aceste lucruri. S-a întâmplat ca o tânără, o cunoştinţă din Ungaria să vină la mine pentru nişte date istorice, deoarece este istoric şi etnograf. Eu i-am şi

110 Ibidem, f.3 v. 111 De pildă, la traducerea în limba română a scrisorii lui Máthé din 10 februarie 1969. Vezi Ibidem, f.19. 112 Informare, 10.06.1970; Ibidem, f.37–38. 113 Idem.


473

împrumutat însemnările mele pentru a scoate ceea ce are nevoie. Securitatea a aflat şi mi s-a transmis că, în cazul în care vreau să evit neplăcerile, să renunţ la asemenea lucruri, mai cu seamă la cele de furnizare a unor date. Eu, de atunci nu prea mai am curajul să mă ocup de ceva. Mă rog, până am ajuns aici am citit mult, am cercetat şi m-am tot instruit, ocupându-mă între timp de agricultură. Am adunat multe documente şi date istorice care ar fi rămas în negura uitării. Am vrut doar să salvez totul pentru generaţiile următoare, iar din cauza asta se leagă de mine şi mă ameninţă”.114 Întâmplarea amintită de Máthé, aşadar, faptul că ar fi fost ameninţat nu s-a confirmat prin sursele redactate de Securitate. Cu siguranţă a primit o atenţionare, dar acesta – potrivit regulamentului interior al Securităţii – nu era menţionat în scris.115 Descinderea la faţa locului. La 19 mai 1970, locotenentul-major Harro Dănilă a sosit la Vârghiş ca să-l caute pe Ferenc Máthé şi să se informeze despre el şi despre János Máthé. De ce a fost însă căutat Máthé de Securitate? Motivul iniţial a fost scrisoarea primită de la János Máthé, la 2 februarie 1970, în care sunt descrise detaliat cercetările, precum şi opiniile sale referitoare la originea secuilor. Potrivit scrisorii, şi Ferenc Máthé era interesat de acest subiect şi părea că relaţia dintre cei doi este una de încredere. Aşadar, din punctul de vedere al Securităţii, Ferenc Máthé putea furniza informaţii valoroase despre János Máthé, iar pe lângă acest lucru, şi el putea constitui un potenţial pericol pentru sistem.116 În cursul pregătirii, Harro „l-a identificat” pe Ferenc Máthé: „Neîncadrat politic, necăsătorit, studii 7 clase, angajat la Ape-Min secţia Vârghiş, în calitate de mecanic. Locuieşte împreună cu mama sa, în timpul liber lucrând diferite obiecte de artizanat din lemn. Unele obiecte confecţionate de [el] au fost valorificate prin magazinul

114 Raport 16.10.1970; Ibidem, f.34, în limba maghiară. 115 Vezi Carmen Chivu, Mihai Albu, Noi şi securitatea. Viaţa privată şi publică în perioada comunistă, aşa cum reiese din tehnica operativă, Piteşti, Paralela 45, 2006, p.202. 116 Raport, 20.05.1970; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.40–41.


474

de artizanat din Sfântu-Gheorghe. A mai rezultat că are o expoziţie personală la domiciliu, primind zilnic vizitatori”. S-a aflat şi faptul că a avut expoziţii în mai multe locuri. După o informare prealabilă, Ferenc Máthé a fost căutat la locul său de muncă.117 I-au spus că au auzit despre expoziţia lui de acasă şi, deoarece tocmai se aflau la Vârghiş în probleme de serviciu, ar dori să vadă, totodată, expoziţia. Ferenc Máthé i-a dus acasă şi le-a arătat expoziţia sa cu multă amabilitate. Harro a analizat obiectele expuse prin ochii securistului, intuind rolul de păstrare a identităţii al artei populare: „Am constatat că lucrările confecţionate de el din lemn reprezintă anumite obiceiuri şi tradiţii ale populaţiei locale secuieşti”. Între timp, Ferenc Máthé a vorbit despre expoziţiile sale şi despre faptul că s-a scris despre el în Megyei Tükör. Atunci, Harro a condus discuţia spre János Máthé: l-a întrebat pe Ferenc, dacă nu cumva el este cel despre care s-a scris în revistă: „Máthé Ferenc a precizat că nu este vorba de el, ci despre un bătrân în vârstă de peste 70 ani, se numeşte Máthé János şi este originar din comuna Herculian. [...] Fiind întrebat dacă bătrânul a văzut ultimele lucrări Máthé a spus că de circa 5 luni nu a fost la el. Apoi i s-a spus că bătrânul poate este bolnav sau s-a întâmplat ceva cu el, întrebându-l că dacă el a primit veste prin corespondenţă”. Ferenc Máthé ştia că scrisoarea are un conţinut periculos, de aceea nu a spus adevărul: „Máthé a spus că nu poartă corespondenţă, însă ştie despre bătrân de la feciorii acestuia. În continuare a relatat că principala preocupare a bătrânului este întocmirea unui monografii despre comuna Herculian [...]. Fiind întrebat de ce nu scrie în »Tükör«, Máthé a afirmat [că] bătrânul Máthé János cunoaşte multe date istorice despre unguri care sunt reale şi au corespuns într-o anumită perioadă, dar în prezent, afirmă bătrânul, nu pot fi publicate, ceea ce-l face pe el să nu scrie la revistele şi ziarele de specialitate. Spunea Máthé Ferenc că bătrânului

117 Din formulare reiese că ar fi fost mai mulţi.


475

nu-i place că lucrările pe care a vrut să le publice au fost prea tare »plivite«”. În încheiere au vorbit despre lucrările lui Ferenc Máthé şi despre planurile lui de viitor. Concluziile lui Harro: „În consecinţă, rezultă că Máthé F. nu vrea să declare despre scrisoarea primită, însă conform preocupărilor lui există garanţia ca scrisoarea să fi fost păstrată. A rezultat că, într-o anumită măsură, şi el este stăpânit de anumite idei naţionaliste”.118 Pe ce bază a fost trasă concluzia că Ferenc Máthé ar fi naţionalist? Pornind de la motivele sculpturilor sale de lemn după „tradiţii locale secuieşti”? Potrivit raportului, mai mult de atât nu s-a vorbit despre maghiari şi despre secui. În viziunea securistului, orice încercare care viza păstrarea identităţii maghiarilor ameninţaţi de asimilare, era considerată naţionalism. La 9 septembrie 1970, Harro s-a deplasat la Herculian, „cu care ocazie a fost contactat fostul informator »David«. Solicitându-i sprijinul în rezolvarea unor probleme acesta a fost de acord ca temporar să ne ajute. Cu ocazia acestui contact s-a purtat o discuţie despre activitatea numitului Máthé János din Herculian, arătându-i că organele noastre manifestă „înţelegere” faţă de concepţiile naţionaliste a lui Máthé János şi nu au intenţia de a-l determina să renunţe la aceste idei, însă propagarea lor în rândul tineretului ar prezenta un pericol iminent. Fostul informator s-a declarat de acord venind cu iniţiativa că el s-a gândit că ar trebui să fie abătută atenţia bătrânului de la actualele preocupări în altă direcţie. În acest sens a arătat că după el ar constitui o bună preocupare pentru toată perioada de iarnă dacă îi sugerează ideea de a scrie un studiu despre activitatea preotului Hermányi Dienes József originar din Herculian, fost profesor în Aiud cu o bogată activitate cultică a trăit în anii 1600. S-a stabilit ca în vizitele pe care le va face bătrânului să spună că întocmirea acestui lucrări ar fi importantă atât pentru el cât şi pentru

118 Raport, 20.05.1970; Ibidem, f.40 v.


476

Episcopie chiar ar putea fi publicată. A rezultat că întocmirea acestei lucrări ar solicita numitului Máthé Joan o perioadă de timp destul de îndelungat. [...] S-a fixat o nouă întâlnire pe data de 3. X. 1970 pentru a se vedea evoluţia măsurilor stabilite [sic!]”.119 Nu se ştie dacă preotul respectiv şi-a ţinut promisiunea de a-l influenţa pe Máthé, ori învoiala lui servea doar ca pretext pentru a scăpa de Securitate. Cert este că nici la data fixată, nici altădată nu a mai fost redactat un alt raport despre discuţiile cu preotul. Este adevărat şi faptul că Máthé s-a ocupat cu activitatea ştiinţifică a lui Dienes József Hermányi, iar în 1973 a şi publicat date în legătură cu aceasta.120 La 5 mai 1971, Márton Gödri a raportat că Máthé a suferit o hemoragie cerebrală, de aceea a fost internat pentru patru săptămâni la spitalul din Baraolt.121 Din prima jumătate a anului 1972, mai multe rapoarte relatează faptul că Máthé încearcă să-şi tipărească lucrările. După comoţie s-a gândit, probabil, că poate nu mai are mult de trăit şi trebuie să se grăbească, dacă doreşte să-şi publice opera. Răspunsurile venite de la edituri probabil îi cereau modificări, ceea ce i-a stârnit lui Máthé reacţii deosebit de pătimaşe: „Mi-a spus că a scris monografia satului, dar ăştia [...] vor să taie din ea şi că nu sunt de acord, ori o publică aşa ori voi încerca să public în Ungaria şi dacă nu reuşesc mor şi tot e mai bine decât să nu scriu adevărul sau să adauge ei ceva ce nu este real”.122 Mesajul a şi avut efect, deoarece urmărirea lui Máthé a fost ridicat la un nivel mai înalt.123 La 17 martie 1972, Márton Gödri a discutat cu o persoană din Herculian, care a spus că János Máthé a scris un studiu, dar pentru că acasă nu vor să-l publice, are de gând să-l trimită în străinătate pentru tipărire. Auzind acestea, Gödri recomandă să se ia legătura cu Lajos Sylvester de la Sfatul Popular Judeţean pentru a rezolva

119 Raport, 09.09.1970; Ibidem, f.35, 35 v. 120 János Máthé, Olasztelek [Tălişoara], în Megyei Tükör, 16 septembrie 1973, p.4. 121 Notă raport, 05.05.1971; ACNSAS. Dosar personal, nr. 6598, vol. 2, f.28. 122 Notă informativă, 26.02.1972; Ibidem, vol. 1, f.9. 123 „Mathe I. va fi reintrodus în B[aza de] L[ucru]”, Idem.


477

problema editării cărţii.124 Gödri s-a gândit, probabil, că decât să ajungă cumva lucrarea în străinătate şi acolo să se publice fără să mai poată fi controlată, este mai bine ca Máthé să fie ajutat să-şi publice acasă unele lucrări mai acceptabile, poate atunci renunţă la ideea expedierii acestora în străinătate. La 30 mai 1972, informatorul „B. Domokos” i-a spus lui Cerghizan că Máthé „este foarte îngrijorat de soarta lucrării sale (monografia satului Herculean) deoarece se simte cam bolnav, slăbit şi înainte de a muri vrea să vadă cartea apărută. [...] mi-a spus în continuare că s-a[u] făcut pur şi simplu presiuni asupra lui să modifice câteva părţi din lucrare dar el nu a acceptat spunând că istoria e istorie şi evenimentele trebuiesc redate aşa cum s-au petrecut [...] Bătrânul a spus că el nu va modifica nimic pentru că nu ar putea muri liniştit ştiind că şi-a trădat naţiunea, propriul popor care a luptat atâta vreme pentru dreptate şi libertate [...]. El spunea că acele presiuni au fost făcute de editură, de cei de la judeţ cu care a stat de vorbă; direct nu i s-a spus, dar el a simţit că numai minţind sau omiţând nişte adevăruri poate să apară lucrarea. [...] S-a insistat asupra acelor părţi din lucrarea care privesc începutul sau mai precis întemeierea statului, el susţine că pe aceste meleaguri a existat o aşezare omenească, e drept foarte elementară aşa cum arată şi documentele înainte de daci, şi mult înainte de colonizarea secuilor, despre care el spune că e o prostie născocită de istoricii noştri pentru a explica cumva existenţa maghiarilor pe presupusul teritoriu al României [sic !]”.125 Aşadar, Máthé s-a împiedicat de teoria continuităţii daco–romane. Din această cauză nu puteau fi publicate sub nici o formă acele părţi din lucrarea sa care veneau în contradicţie cu legitimarea statului prin teoria continuităţii. Întrebarea era doar cine să-i spună de obstacolul acesta. Un raport din 17 iulie 1972 ne oferă un reper în acest sens. În această dare de seamă, „B. Domokos” îl informa pe 124 Raport informativ, 20.03.1972; Ibidem, f.12. 125 Notă informativă, 30.05.1972; Ibidem, f.14.


478

Cerghizan că Lajos Sylvester a făcut o vizită la Şcoala Generală din Herculian, unde a vorbit cu doi dintre profesori. Aici, „Szilveszter a mai spus că, deşi bătrânul a scris o lucrare bună, o monografie foarte reuşită, nu se publică, se pun pur şi simplu beţe în roate, pentru că Máthé a redat faptul aşa cum a fost şi cum simte el şi nu este de acord să schimbe nimic, deşi s-a discutat cu el în acest sens. [subliniere de M.L.]”.126 Referitor la acest document, Lajos Sylvester menţionează în 2006: „Consider că este important să subliniez faptul că n-am încercat să-l influenţez în niciun fel pe Máthé János pentru a-şi schimba subiectele de cercetare şi presupunerile legate de originea secuilor, deoarece toată viaţa mea, eu însumi am urmat aceeaşi »cărare«”.127 Cerghizan: „Consider că ar fi oportună continuarea influenţării lui Máthé I. prin redactorul-şef al ziarului »Megyei Tükör«, în sensul determinării primului de a accepta publicarea unor fragmente din lucrare cu un conţinut corespunzător şi deci influenţarea acestuia să renunţe la ideea scoaterii lucrării în exterior. Avem în vedere şi faptul că monografia întocmită de Máthé este lipsită de o valoare ştiinţifică. Conform aprecierilor unor factori competenţi ca Székely Zoltan, Szilveszter, conţinutul lucrării nu ar găsi ecou în exterior, decât eventual în cercul unor persoane cu poziţii nesănătoase la adresa ţării noastre”.128 În iunie 1972, informatorul „Domokos Béla” a discutat, probabil, cu Máthé despre vânătorile „tovărăşeşti” care se desfăşurau în Herculian. „El spunea foarte ironic că s-au grăbit să repare podul de la capătul satului Băţanii Mici ca nu cumva domnul ministru să nu poată veni la vânat. El spune că nu ştie de ce naiba tot vine în partea asta că aşa cum spun ei, România este mare şi frumoasă (bogată) şi el totuşi vine în Ardeal, să se ducă la dracu’ între românii

126 Notă informativă, 17.07.1972; Ibidem, f.15, 15 v. 127 Punctul 9 al scrisorii lui Lajos Sylveszter către Márton László din 15 septembrie 2006. 128 Nota ofiţerului – Cerghizan Ştefan; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.14. v.


479

lui. A folosit cuvinte jignitoare la adresa preşedintelui guvernului, spre exemplu, spunând că este un »borţos« (hájas) şi alte cuvinte jignitoare. Spunea că pe vremuri nici regele nu venea cu el o armată de oameni cum vine acum ăştia cu maşinile. El a spus că îi e pur şi simplu silă să citească presa din România (Előre, Megyei Tükör) că sunt pline de minciuni, de vorbe goale de cuvântările preşedintelui statului – el are abonamente la o serie de publicaţii care apar în Ungaria şi spunea referitor la acestea că sunt incomparabile cu cele de la noi, ele tratează într-adevăr problemele de interes major, problema omului, a naţiunii”.129 În urma raportului, Cerghizan a dispus că trebuie reluată urmărirea informativă despre Máthé şi, totodată, trebuie evitat să poată deranja vizita liderilor de stat şi de partid.130 Să încercăm să urmărim ce se ascundea în spatele afirmaţiilor lui Máthé. Conform raportului, în acel moment Máthé a formulat trei afirmaţii „tari”. În primul rând, a atins cultul personalităţii lui Ceauşescu, reproşând presei maghiare din România că – la fel ca şi celelalte organe de presă din ţară – este plină de minciuni şi de elogierea lui Ceauşescu. Un alt tip de nemulţumire se legă de problematica centru–periferie: „Aşa cum spun ei, România este mare şi frumoasă, şi el totuşi vine în Ardeal” răbufnea Máthé. Aceasta este nemulţumirea patriotului local din satul Herculian. Ce se află însă în spatele acestor cuvinte? Máthé a trăit aproape un secol, timp în care comunitatea din Herculian, care reuşea să se autogospodărească şi, în cea mai mare parte, să se şi autoguverneze, a ajuns la stadiul de colonie şi s-a degradat fără măsură din cauza puterii de stat aflate în funcţie. Să trecem în revistă monografia satului, care conţine exemple în acest sens: din aceasta reiese cum statul – mai întâi cel maghiar, apoi şi cel român –, folosindu-se de mijloacele administrative, diminuează tot mai mult, iar mai apoi stopează veniturile care 129 Raportul scris al informatorului „Domokos Béla”. 05.05.1972; Ibidem, f.13. 130 Ibidem, f.13 v.


480

decurgeau din silvicultură, unul dintre principalele mijloace financiare al autogospodăririi. La cumpăna secolelor, proprietatea forestieră comună a intrat în administraţia statului, ceea ce a însemnat o uriaşă pierdere de venit pentru comunitate, în timp ce nu avea niciun fel de avantaj, iar pe deasupra se mai şi scoteau venituri de la populaţie prin diferite procedee administrative.131 În perioada interbelică, până şi cheltuielile „auxiliare” (adică mituirea) aferente avizelor proiectelor de defrişare i-au îmbogăţit pe angajaţii statului sau pe cei din sfera lor de influenţă.132 Apoi, naţionalizarea din 1948 a luat totul. După naţionalizare ar fi rămas, aşadar, ca sursă de venit terenurile agricole din zona montană, cu fertilitate scăzută, însă statul, prin dispoziţiile sale, a pus într-o situaţie disperată şi această sferă de activitate. Efectivul animalelor sălbatice era lăsat să crească fără limite, pentru ca diverşi oameni de partid să aibă unde să-şi satisfacă pasiunea pentru vânat. Toate acestea produceau pagube locuitorilor din Herculian, deoarece sălbăticiunile înmulţite au distrus mereu terenurile arabile din sat.133 În zadar puneau sătenii garduri. „Ursul îl rupe, cerbul îl sare” spuneau localnicii cu care am stat de vorbă. Astfel, terenul arabil al satului – mai demult întins – s-a micşorat într-un mod catastrofal.134 Aşadar, centrul a extras resursele periferiei (Herculian) şi i-a luat veniturile. Nu s-au făcut investiţii, nu s-a dezvoltat regiunea, iar dacă totuşi se făcea ceva, acest lucru servea doar intereselor centrului: pe drumul spre Băţanii Mici, podul nu a fost reparat pentru cei din localitate, ci pentru a face mai confortabil drumul liderilor de partid care veneau la vânătoare.

131 Despre aceasta vezi: Mon. H., Capitolul „Közbirtokosság. Vadászati jog” [Composesoratul. Dreptul de vânătoare], p.99–102. 132 Ibidem, p.102–103. 133 Máthé îi mai aminteşte pe Maurer şi pe iranianul Reza Pahlavi. Vezi: Mon. H., Mh mon p.11. 134 Vezi: Mon. H.,din capitolul intitulat „A természet állatvilága” [Lumea animalelor], p.12, şi János Máthé senior, Egy magángazda székely falu életéből [Din viaţa unui sat de secui gospodari], în vol. Változó valóság. Szociográfiai tanulmányok, coord. István Imreh, Bukarest, Kriterion Könyvkiadó, 1978, p.200.


481

Nu este de mirare că Máthé manifestă iritare faţă de cei din „exterior”, care exploatează satul lui. Cea de-a treia nemulţumire are la bază problema etnică: „Aşa cum spun ei, România este mare şi frumoasă, şi el totuşi vine în Ardeal, să se ducă la dracu’ între românii lui” – insultă Máthé. În această afirmaţie se ascunde şi conştiinţa identitară legată de regiune: Máthé, fiind omul locului, este supărat pe „intruşii” care vin în satul lui. În legătură cu atitudinea sa faţă de cei de altă naţionalitate, voi considera relevantă părerea formulată într-o scrisoare din 1983: „Nu sunt adeptul internaţionalismului, aşa cum se poate citi astăzi, stimez limba fiecărei naţiuni, cultura acesteia, toate valorile ei naţionale [subliniere de M.L.], dar numai până când aceştia stimează şi naţiunea mea. Pentru mine istoria secuilor este ceva sfânt şi inviolabil, nu sunt dispus să o bag sub picioarele niciunei naţiuni sau să o subordonez. Părerea mea este că presa de limbă maghiară din România prezintă prea multă ploconire. A lupta împotriva naţionalismului! Este o idee tâmpită. Fiecare om demn are datoria principală în afară de stima faţă de alte naţiuni, ataşamentul faţă de propria-i naţiune. Ar însemna a te lupta cu morile de vânt dacă te lupţi cu lozinca internaţionalismului, – fie [că este] vorba de maghiari, români”.135

7. Supravegherea informativă: între 3 noiembrie 1972–11 aprilie/10 mai 1983

Din 3 noiembrie 1972 Máthé a fost pus sub supraveghere informativă.136 La 9 februarie 1977, informatorul „Tóth Pál”, conform sarcinii primite, l-a căutat pe Máthé sub pretextul să-l ajute să cumpere oi. Máthé „[...] deşi nu aude bine, totuşi el notează tot ce se

135 30.03.1983, ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.70–71. 136 Notă de analiză a cazului „Filozoful” 17.05.1983; Ibidem, f.28, şi Plan de măsuri, 11.04.1983, Ibidem, f.1.


482

petrece în sat, persoanele care sunt citate la postul de miliţie pentru orice abatere, inclusiv măsurile luate, pe care el culege din cele auzite în sat, câte procese publice [au avut loc], cine cu cine, şi pentru ce motiv s-a bătut, s-a certat, şi alte aspecte [sic !]”.137 În august, Máthé a făcut cercetări în arhivele din Sfântu Gheorghe, unde a solicitat date referitoare la comerţul şi agricultura comunei, dar nu a fost servit.138 Între 1978 şi 1981 nu există note despre Máthé. La începutul lunii martie 1981, Securitatea a aflat despre existenţa mai multor lucrări şi colecţii de date ale lui Máthé, necunoscute până acum. Máthé a trimis o scrisoare la redacţia Új Élet din Târgu Mureş, în care a cerut publicarea unuia dintre studiile sale, iar de acolo s-a trimis un angajat pentru a vedea ce fel de lucrări mai are istoricul; astfel s-a aflat că sunt pregătite mai multe manuscrise: „Istoria secuilor” (peste 300 de pagini dactilografiate), „Istoria Ardealului” (aproximativ 300 de pagini dactilografiate).139 S-a aflat şi despre lista cu datele prizonierilor de naţionalitate maghiară care au murit între 1944–1945 în lagărul de la Feldioara, „document pe care vrea să-l utilizeze în scopuri duşmănoase”. Aceasta a fost o presupunere nefondată din partea Securităţii, deoarece cu un rând mai jos a fost descris faptul că, în primăvara anului 1980, Máthé nu a predat lista, pentru a fi publicată, unui student de origine maghiară din Canada care l-a vizitat, spunând că el „a scris aceste lucrări pentru secuii şi ungurii din ţară şi nu din străinătate.”140 În decembrie 1981, informatorul „Pál Tóth” a plecat la Herculian pentru a cumpăra o vacă. Dacă tot era acolo, a intrat şi la Máthé, să se intereseze despre acesta: el putea fi însă motivat şi de recompensa bănească pe care urma să o primească pentru furnizarea datelor. Cu Máthé nu s-a putut înţelege decât în scris,

137 Notă-raport, 09.02.1977; Ibidem, f.16. 138 Notă-raport, 26.08.1977; Ibidem, f.18. 139 Nota, 04.03.1981; Ibidem, f.56. 140 Idem.


483

chiar şi acest lucru îi venea greu bătrânului. „Întrebat cu ce să ocupă a afirmat că nu moare până nu reuşeşte ca cartea lui să fie editate, şi în ultimul timp are ce să scrie şi în monografia satului de când se să dă pâinea cu gramul ca în timpul Ungariei Hortiste”.141 La sfârşitul anului 1982, Máthé a lucrat cu multă pasiune. A trăit retras, dar ţinea legătura cu cele mai importante persoane din comunitatea satului, cu preotul şi responsabilul satului: „[…] se interesează de tot ce se petrece în sat şi notează. S-a interesat la cooperativa de consum cine a iniţiat ca pâinea să fie la porţie pentru oameni; gestionarul i-a răspuns că şeful statului. – Nu umblă la câmp şi nu se ocupă cu munca fizică doar până la oficiul PTTR si magazia sătească [se duce]. Are maşină de scris proprie, toată ziua scrie […]. Nimeni nu poate pătrunde şi afla care este poziţia lui reală”.142

8. Urmărirea informativă din perioada 11 aprilie/10 mai 1983–27 mai 1986

Începând cu 11 aprilie sau 10 mai 1983, János Máthé, care avea atunci vârsta de 85 de ani (!), a fost pus din nou sub urmărire informativă, iar ca nume de cod i-a revenit onorabila denumire de „Filosoful”.143 În planul de măsuri al acţiunii, Lazăr Mihai l-a caracterizat pe Máthé ca naţionalist şi şovinist, iar activitatea sa a fost calificată drept „duşmănoasă”, deoarece: 1) monografia satului este realizată cu ajutorul unor străini, în special persoane din Ungaria; 2) a trimis monografia satului în Ungaria, iar acolo vrea să o publice; 3) se află sub influenţa unor concepţii naţionalist-şoviniste.144 Ca exemple pentru cea din urmă afirmaţie, sunt amintite scrisorile adresate d-nei Emese Antal Bíró şi lui Ferenc Máthé. Iată un

141 Notă raport, 02.12.1981; Ibidem, f.21. 142 Raport, 12.11.1982; Ibidem, f.25. 143 Ibidem, vol. 1, coperta 144 Plan de măsuri, 11.04.1983; Ibidem, f.1–2 v.


484

fragment din text (anumite părţi au fost subliniate de către angajatul Securităţii, pe acestea le-am menţionat cursiv): „Pe lângă faimoasele angajamente pe care ţi le asumi cu ocazia promoţiei, niciodată să nu uiţi că eşti maghiar, din nefericire vedem la fiecare pas, auzim la fiecare pas atitudinea fără caracter, înjosirea pentru bani, închinările slugarnice. Mâine (în viitor) vouă vă revine sarcina ca pe lângă obligaţiile legale pe care le rezolvaţi, să apăraţi şi îngrijiţi ceea ce este strident necesar pentru menţinerea neamului nostru, a limbii bătute de soartă. Pe noi ne-a atins şi ne atinge multă tristeţe, este rândul vostru să fiţi cu un caracter îndrăzneţ şi hotărât[…]”.145

Evident, interpretarea din partea Securităţii este răuvoitoare, deoarece Máthé a scos în evidenţă în scrisoare şi faptul că respectarea legilor primează. Din fragment reiese mai degrabă grija pentru limba şi naţiunea maghiară, precum şi condamnarea liderilor oportunişti. În concluziile sale, Lazăr a propus deschiderea de dosar de urmărire informativă (D.U.I.) din cauza „concepţiilor sale profund duşmănoase şi a preocupărilor ostile” cu următoarele obiective: 1) acţiunea operativ-informativă ce vizează activitatea lui Máthé; 2) descoperirea reţelei relaţiilor lui Máthé; 3) reperarea formelor de activitate şi a metodelor utilizate de Máthé; 4) împiedicarea „lărgirii” activităţilor lui Máthé şi a transformării concepţiilor sale în fapte antisociale.

În decursul urmăririi informative au fost plănuite următoarele măsuri:

1. Descinderea la faţa locului a fost plănuită având trei scopuri:

– să se descopere cum a ajuns manuscrisul în Ungaria; – „ridicarea materialelor cu conţinut necorespunzător”;

145 Traducerea în limba română a scrisorii trimise de János Máthé către Emese Antal-Bíró din Zizin, în mai 1978; Ibidem, f.50.


485

– atenţionarea lui Máthé ca în viitor să nu mai ofere materiale cetăţenilor străini.

2. Repartizarea agentului „Kóródi” pe urmele lui Máthé, cu sarcina de a „descoperi” vizitele pe care acesta le primeşte atât din comună, cât şi din rândul străinilor.

3. Interceptarea corespondenţei interne şi externe. 4. Solicitarea datelor de la organele competente de Securitate

teritorială în ceea ce priveşte partenerii săi de corespondenţă internă. 5. Vizitatorii din Ungaria trebuiau luaţi în evidenţă, iar datele

acestor persoane trebuiau transmise la organele de frontieră ca, în cazul în care vor reveni în ţară, să fie anunţată Securitatea, persoanele să fie urmărite şi să se documenteze preocupările lor ostile şi, în sfârşit, acestea să fie declarate nedorite şi expulzate.146

6. Împreună cu şeful competent al postului de Miliţie din Băţanii Mari, trebuia recrutat un nou informator în vederea urmăririi lui Máthé.

7. Influenţarea familiei: „Întrucât din materialul pe care îl deţinem rezultă că cel în cauză intenţionează să-l iniţieze în aceste preocupări pe nepotul său, Máthé Zoltán […], căruia îi va lăsa ca sarcină de a duce mai departe preocupările sale; în colaborare cu Serviciul II care deserveşte obiectivul, se vor lua măsuri de influenţarea pozitivă a acestuia, purtându-se o discuţie în scop preventiv, cu acesta”. Măsurile au fost luate, dar nu a rămas niciun fel document scris despre modalităţile de executare a acestora.147

8. Influenţarea lui János Máthé prin copiii săi. „Se vor face verificări asupra copiilor urmăritului, căsătoriţi, angajaţi în sectorul socialist, în vederea stabilirii oportunităţii purtării unor discuţii, care să vizeze influenţarea lor pozitivă, precum şi a urmăritului”. Dispoziţia a fost îndeplinită.

146 Plan de măsuri în dosarul de urmărire informativă „Filozoful”, 11.04.1983; Ibidem, f.2 v. 147 „Da” „realizat”. Plan de măsuri, 11.04.1983; Ibidem, f.2 v.


486

Planul de propunere a fost aprobat de colonelul Alexandru Aulik, unul dintre şefii Inspectoratului Judeţean de Securitatea Covasna, care a recomandat operativitate (deci: eficienţă şi rapiditate) în ceea ce priveşte realizarea acţiunii. În plus, acesta a cerut: „Cât mai urgent să discutaţi cu fiul său Máthé János şi împreună cu aceasta veţi merge la obiectiv, explicându-i că prin scoaterea peste graniţă a manuscrisului a încălcat legea. Veţi obţine un exemplar din acesta, verificând totodată cărţile pe care le are. În final să fie atenţionat punându-i-se în vedere ca să înceteze cu aceste preocupări şi să-şi vadă de bătrâneţe [sic !]”.

În ultima dispoziţie a lui Aulik se reflectă, probabil, un pic de umanism, ori pur şi simplu numai dorinţa de a evita eventuala publicitate apărută în urma hărţuirii unei personalităţi din viaţa publică: „De avut în vedere că are 85 de ani şi este surd”.

„Atenţionarea” lui János Máthé şi confiscarea scrierilor sale. În data de 10 mai 1983, s-au deplasat la Herculian căpitanul Lazăr Mihail şi locotenentul Cerghizan Ştefan, iar ca traducător l-au adus cu ei, de la locul său de muncă din Biborţeni, pe Zoltán Máthé, nepotul lui János Máthé.148 Mai întâi, ofiţerii au vrut să ştie cum a ajuns în Ungaria monografia satului. Máthé a povestit că în anul 1982 l-au căutat doi cetăţeni din Ungaria, trimişi de „Sándor Zoltáni”. Lor le-a dat un exemplar din lucrarea sa, pentru a fi publicată la o editură din Ungaria. La întrebarea de ce a dat-o, deşi acest lucru este interzis, Máthé a răspuns printr-un şiretlic, spunând că Ungaria este o ţară „prietenă”, iar din cauza vârstei sale înaintate era foarte important pentru el să i se tipărească lucrarea.149

Cerghizan ştia – evident – că Máthé a fost atenţionat de mai multe ori, dar s-a acceptat faptul că acesta „în mod inconştient a călcat legea” şi că „cetăţenii unguri au profitat de starea sănătăţii

148 Referitor la percheziţia din casa lui János Máthé ne stau la dispoziţie 4 surse: raportul lui Lazăr, raportul lui Cerghizan, adresa trimisă la Bucureşti cu trei luni mai târziu, precum şi discuţia purtată cu Zoltán Máthé la 2 martie 2007. 149 Raport privind măsurile întreprinse în dosarul de urmărire informativă „Filozoful”, 14.05.1983; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.7 v.


487

sale, de vârsta înaintată, luându-i manuscrisul, cu promisiunea că îl vor publica în Ungaria”, iar fiului, tânărul János Máthé, ca şi nepotului său, Zoltán Máthé, „i s-a atras atenţia asupra grijii pe care ar fi trebuit să o aibă”. Lui János Máthé senior i s-a comunicat că a acţionat contra legii trimiţându-şi manuscrisul într-o altă ţară. Mihail Lazăr i-a atras totodată atenţia „să nu mai continue cu astfel de preocupări”. Cele două rude au primit sarcina de a semnala vizita persoanelor din Ungaria în casa lui Máthé. Apoi, ofiţerii au percheziţionat casa şi – după cum îşi aduce aminte Zoltán Máthé – „au luat cu ei şi ultima carte poştală”.

Nu ştiau probabil că cea mai mare parte a materialelor lui Máthé a fost deja pusă la adăpost. Mezinul familiei, István Máthé, a dus la Baraolt documentele, cu maşina de salvare a spitalului, şi le-a ascuns la rude şi prieteni. Cele considerate foarte periculoase – potrivit unor amintiri din relatări – au fost arse de Máthé. Probabil, despre toate acestea nu ştiau nimic ofiţerii care căutau atunci printre documente. În timp ce ei „lucrau”, János Máthé senior a dactilografiat o declaraţie după dictare, pe propria maşină de scris, cu diacritice ungureşti.150 În aceasta a descris pe scurt cum s-a întâmplat predarea manuscrisului monografiei. Şi-a motivat fapta astfel: „Am dat monografia lui Gábor Rejtő, care m-a asigurat că va fi publicată în Ungaria. Am făcut acest lucru, deoarece în România mi s-a spus că nu este întocmai potrivită şi că aici s-a mai tipărit o astfel de monografie. […] Recunosc că am săvârşit o faptă care contravine legii, iar prin această declaraţie am luat la cunoştinţă faptul că am fost atenţionat din partea organelor de Securitate a statului din cauza activităţii mele şi promit că altădată nu se va mai întâmpla din partea mea o astfel de acţiune”.

În raportul de percheziţie, Lazăr a propus să-i fie luată lui Máthé maşina de scris. Din cauza acestei ameninţări, Máthé i-a trimis mai târziu o scrisoare lui Lazăr:

150 Ibidem, f.41, 82.


488

„Stimate Domnule Căpitan! Cu ocazia ultimei vizite făcute în casa mea aţi spus că există

posibilitatea să mi se retragă avizul pentru utilizarea maşinii de scris, de aceea vă rog să binevoiţi a-mi asculta argumentele în susţinerea stopării acestui procedeu, deosebit de grav pentru mine. […] De vreme ce din comunicările apărute în presă am înţeles că au fost publicate lucrările scriitorilor români în Ungaria, iar cele ale autorilor maghiari în România, fiind de bună credinţă, mi-am dat lucrările în mâna lor”. [Aici Máthé s-a gândit la acordul reciproc de editare de carte existent între cele două ţări]. […] Din cauză că nu aud bine şi datorită unei paralizii parţiale drepte nu pot scrie decât cu foarte mari greutăţi, aşadar nici scrisori nu pot scrie cu mâna, încât fără maşina de scris s-ar întrerupe legăturile mele cu lumea din exterior”.

În continuare s-a referit la „meritele” sale: la articolele redactate şi la un caz interesant:

„De-a lungul anilor am scris o serie de articole în ziare – Megyei Tükör, Új Élet, A Hét, Korunk, Brassói Lapok – şi aş mai dori să menţin legătura cu redacţiile respective, deoarece munca câmpului este deja grea pentru mine, aşadar, până mai pot face ceva din punct de vedere intelectual, aş vrea să mă întreţin în felul acesta.

În legătură cu activitatea mea de scriitor voi aminti un caz care nu prea s-a întâmplat altuia. Când ţara sărbătorea cea de-a 50-a aniversare a secretarului general al partidului, Nicolae Ceauşescu, şi veneau din toate colţurile lumii telegramele de felicitare ale conducătorilor de stat, am trimis şi eu o scrisoare de felicitare. Am redactat-o cu scrierea runică secuiască, iar la trei săptămâni după aceea, vine preşedintele Sfatului Popular de la Sfântu-Gheorghe, că cei de la partid vor să afle ce am de cerut tovarăşului Ceauşescu, deoarece nu au reuşit să citească scrisoarea. L-am liniştit că nu i-am cerut nimic, ci l-am felicitat de ziua lui şi i-am urat în continuare o viaţă lungă în bună sănătate. S-a trimis răspunsul, iar după aceea, în numele secretarului general, am primit mulţumirile de la biroul de partid din Sfântu-Gheorghe. Cred că la Sfântu-Gheorghe mai sunt


489

persoane care îşi aduc aminte de chestiunea cu scrisoarea. După toate acestea, vă rog, domnule căpitan, să susţineţi cererea mea.

Herculian, 20 septembrie 1983 Cu respect, János Máthé senior”151

În ce fel a interpretat Máthé trimiterea felicitării cu scrierea

runică, nu putem decât să presupunem. A fost o simplă „păcăleală secuiască”, las’ să-şi bată „deştepţii” tovarăşi capul cu mâzgălitura necunoscută pentru ei? Oricum, din cauza formei alese, gestul depăşeşte cadrul unei simple felicitări: relevă identitatea secuiască a lui Máthé şi devotamentul său faţă de aceasta, precum şi atât de mult citata cutezanţă a secuilor.

Adresa de investigaţie trimisă la Bucureşti şi datată cu trei luni în urma percheziţiei i-a adus noi acuzaţii lui Máthé: „Încercând totodată să instige unele persoane mai tinere la menţinerea spiritului naţionalist maghiar de pe poziţia »minoritarului oprimat«. De asemenea, a stabilit relaţii tendenţioase cu cetăţeni din »Helga«152 cărora le-a prezentat în mod deformat realităţile social-politice din ţara noastră”.

Securitatea – după o urmărire informativă de mai multe decenii – a definit în sfârşit mai clar sensul activităţii şi scopurile urmărite de Máthé: activitate pentru păstrarea identităţii maghiare. O altă învinuire a fost întreţinerea relaţiilor cu persoane venite din Ungaria. Al treilea „cap de acuzare” era faptul că s-a revoltat la adresa condiţiilor de trai din România. Máthé a crezut poate că este deja prea în vârstă pentru a mai avea ceva de pierdut, aşadar nu şi-a oprit activitatea nici în urma interdicţiilor/intimidărilor: a făcut în continuare cercetări, a purtat corespondenţă, s-a informat, a scris şi a încercat din nou să-şi publice lucrările. La fel, nici Securitatea nu şi-a încetat urmărirea.

151 Ibidem, f.75. 152 Helga = Ungaria (nume de cod).


490

La 1 ianuarie 1985, informatorul „Péter”, un fost vecin, l-a vizitat pe Máthé, venind pentru a-i face urări pentru noul an şi pentru a aduna informaţii despre el.153 Máthé s-a plâns că nepotul său, Zoltán Máthé, nu l-a mai lăsat în ultimul timp să dactilografieze, nici măcar când ar fi avut puterea necesară. La 6 iunie 1985, pe spatele unui raport scris despre Máthé, un căpitan de la Securitate notează întrebarea retorică: „Ce facem cu acest dosar?”. Această întrebare arată dezorientarea Securităţii în ceea ce priveşte acest caz: ce să facă cu un bătrân de 88 de ani care, în pofida atenţionărilor, îşi expediază în continuare cu îndârjire scrisorile şi colecţionează date istorice. „Obiectivul a fost avertizat în 1983 […]. Dar Máthé János continuă să trimită materiale şi să primească din Helga. Pe ce cale? […] De încadrat informativ154 urgent, să stabilim mai merită sau nu menţinut în actuala formă de lucru?”.155

În data de 10 februarie 1986, Ştefan Cerghizan a primit vestea că, la 18 ianuarie 1986, János Máthé s-a stins din viaţă.156 „Cetăţenii străini semnalaţi ca legătură a numitului Máthé János […] vor rămâne în atenţia organelor noastre, urmând a fi supravegheaţi în situaţia în care vor apare în zona de responsabilitate. […] Deoarece la data de 18 ianuarie 1986 numitul Máthé János a decedat […] propun aprobarea închiderii Dosarului de Urmărire Informativă”.

„Aprobat”.157 Cu aceasta s-a închis dosarul lui János Máthé, „Filosoful”.

153 Raport informativ, 02.011985; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.38. 154 Încadrat informativ – adică, un informator care poate supraveghea activitatea sa trebuie pus să-l urmărească. 155 06.06.1985; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.81 v. 156 Raport, Ibidem, f.83. 157 27.04.1986; Ibidem, f.179–179 v.


491

Concluzii – János Máthé şi Securitatea

Urmărind viaţa lui János Máthé, se pune formula întrebarea: ce l-a îndemnat să scrie pe agricultorul din Herculian? În anii ’50–’60, alături de conştiinţa profesională, motivaţia putea fi iritarea resimţită de pe urma presiunilor economice la care era supus ca chiabur, iar în anii ’70, principala forţă propulsoare din punct de vedere spiritual era grija pentru poporul său şi pentru păstrarea identităţii naţionale. Odată cu agravarea deficienţei sale de auz – reducerea reţelei relaţionale –, hârtia a putut deveni acel tovarăş cu care îşi împărţea gândurile.

János Máthé ştia încă de la începutul anilor ’40 că delaţiunea a devenit o activitate strecurată în cotidian: „Atunci aşa era situaţia, te gândeai de două ori înainte să vorbeşti, încă cu ani înainte au început denunţurile secrete, iar în urma acestora organele de Securitate ale statului au trecut deseori prin sat şi desigur, au existat oameni care au simţit pe propria piele acţiunea reavoinţei ascunse în spatele evenimentelor. Dezvăluirile secrete sunt proprii oamenilor laşi şi cu sufletul întunecat”.158 Din cauza scopurilor sale (cercetările făcute în domeniul istoriei maghiare şi transmiterea acestora), János Máthé a intrat în conflict cu maşinăria represivă a statului român, cu Securitatea, care a declarat periculoase anumite aspecte ale activităţii lui.

Care erau aceste aspecte? Se deosebesc două niveluri. În cadrul primului nivel, în anii ’60–’70 au fost considerate periculoase opiniile lui Máthé legate de istorie, care se deosebeau de cele oficiale, deoarece o problemă a specialiştilor în istorie a fost transpusă în sfera securităţii statului. Având în vedere considerentul edificării statului român, activitatea lui Máthé a fost considerată o piedică. Conducerea de stat, care pe termen lung urmărea asimilarea maghiarilor şi a tuturor minorităţilor, evalua redactarea unor materiale care ar fi

158 Mon. H.,p. 217.


492

putut să întărească identitatea maghiarilor sortiţi asimilării ca o acţiune ce contravenea statului. Securitatea era modalitatea prin care se putea realiza politica de edificare a statului.

În ceea ce priveşte luarea unor hotărâri din partea Securităţii, în acest sens era decisivă doar logica cu caracter exclusiv legat de edificarea statului şi a naţiunii. Din acest punct de vedere, orice încercare de conservare a identităţii naţionale minoritare era considerată „naţionalism” şi „şovinism”. La cel de-al doilea nivel se găsea crearea unor măsuri limitative în interiorul dictaturii: orice legătură cu străinătatea era considerată periculoasă, mai cu seamă dacă cetăţenii în cauză veneau din Ungaria.

În încheierea acestei analize, ce vizează o perioadă de mai multe decenii, se găsesc faţă în faţă pasiunea unui om în vârstă de 88 ani şi parţial surd, cu ofiţerii de Securitate care nu reuşesc să rezolve ori să gestioneze „problema”. „Ce să facem cu acest dosar?”, adică cu acest om, se întreabă ofiţerul în 1985, la 24 ani după începerea primei anchete, în timp ce Máthé, după trei comoţii cerebrale, aproape pe marginea mormântului, afirmă obsedat că „nu va muri până nu reuşeşte să-şi publice cartea”, notând între timp pentru posteritate cele mai noi dispoziţii restrictive ale dictaturii.159

A reuşit János Máthé să-şi atingă scopul? S-a încercat reducerea posibilităţilor sale de cercetare, dar el a reuşit parţial contracararea acestor dispoziţii prin reţeaua lui de relaţii şi susţinerea din partea unor instituţii din Ungaria. Cu aprobarea Securităţii au fost tipărite părţile „inofensive” ale lucrărilor lui János Máthé, ceea ce nu l-a mulţumit, însă nu putea face nimic din ţară. O parte a scrierilor sale ajunse în Ungaria au fost publicate, dar monografia satului – în pofida tuturor încercărilor lui Máthé – nu a fost publicată niciodată în întregime.

Ceea ce a reuşit totuşi Máthé este protejarea cronologiei şi a monografiei satului Herculian. Istoricul – chiar dacă nu a reuşit

159 Notă raport, 02.12.1981; ACNSAS, Dosar personal, nr. 6598, vol. 1, f.p.21.


493

publicarea în timpul vieţii a tot ceea ce a scris – a salvat lucrările pentru posteritate. După schimbarea de regim, au fost tipărite pe rând studiile sale. Aşadar, Máthé şi-a atins scopul, chiar dacă nu în timpul vieţii, ci după ce a trecut în nefiinţă. Eforturile, munca şi perseverenţa sa îndârjită nu au fost în zadar.

În cele ce urmează voi încerca să desprind concluzii mai generale despre funcţionarea Securităţii. Cei care luau parte la activităţile de la Securitate pot fi împărţiţi în trei mari grupe. Ofiţerii, având rolul cel mai important, au pus în funcţiune mecanismul securităţii statului. O altă grupă este cea a informatorilor, ei erau cei care transmiteau sistemului informaţiile primare. În sfârşit, cea de-a treia grupă era formată din doar câţiva indivizi, aceştia făceau parte din conducerea unor instituţii de stat şi colaborau cu Securitatea, iar acest lucru intra – probabil – în obligaţiile lor de serviciu.160 Activitatea acestei ultime grupe se desfăşura pe două planuri: pe de o parte, erau solicitaţi de Securitate ca experţi externi.161 Pe de altă parte, raportau cazurile în care îşi făceau apariţia în instituţiile lor persoane care aveau activităţi ce intrau în competenţa organelor de securitate a statului, ori întâlneau asemenea persoane în cursul activităţii lor din timpul serviciului.

Dosarul de urmărire al lui János Máthé surprinde secretele funcţionării sistemului totalitar numit comunism. Prin acest dosar poate fi urmărită funcţionarea unui aparat de control social care examinează iar şi iar societatea, exercitându-şi controlul permanent asupra elementelor „suspecte”. Intervenţia puterii comuniste în lumea celor din subordine are o profunzime de dimensiuni iraţionale, însă pentru dictatura care urmăreşte controlul total al societăţii, aceasta reprezintă doar o prerogativă care are ca finalitate omogenizarea societăţii.

160 Cei angajaţi la instituţiile de stat erau obligaţi să rezolve cererile celor de la alte instituţii ale statului. 161 De pildă, pentru evaluarea diferitelor lucrări ştiinţifice.


494

Constatând cantitatea enormă a documentelor legate de János Máthé, apar câteva probleme, de pildă, ce dimensiuni putea avea aparatul cu care lucra Securitatea? János Máthé nu făcea parte dintre vârfurile personalităţilor publice maghiare ale vremii din România, totuşi a fost interceptată – se pare – toată corespondenţa acestuia venită din Ungaria. Ce proporţie trebuia să aibă în acest caz acel aparat al Securităţii din Bucureşti, care lucra la traducerea scrisorilor din străinătate? Cât de extins trebuia să fie efectivul de ofiţeri de Securitate, care vorbea bine limba română şi pe cea maghiară, însă avea şi cunoştinţele necesare de istorie şi de cultură generală pentru a se putea ocupa la Bucureşti cu verificarea şi traducerea corespondenţei externe în ceea ce priveşte maghiarii din România? Care era proporţia acelora care lucrau pe lângă centrele judeţene de poştă? Iar plata pentru serviciile acestora, de câte ori depăşea un salar mediu? Şi, în general, cât cheltuia statul pentru a putea plăti informatorii? Dar pentru finanţarea Securităţii? Pe scurt: cât a costat acţiunea întreprinsă împotriva lui Máthé? În sfârşit, ce rost a avut aceasta?

Studiind dosarul de urmărire a lui János Máthé, reiese clar faptul că Securitatea a reacţionat exagerat în ceea ce priveşte „pericolul” în cazul acestui om în vârstă, cu dificultăţi de auz şi sănătate precară. Se pare că avem de-a face cu activitatea auto-justificativă a unui uriaş sistem birocratic, care genera „duşmani” pentru a-şi putea legitima efectivul şi bugetul.

Indice de nume Vom face după tehnoredactarea cărţii....

Indice de localităţi Vom face după tehnoredactarea cărţii....

503

REZUMATE

Nándor BÁRDI Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria minorităţii maghiare din România (1918–1989)

Studiul de faţă trece în revistă cele mai importante momente

de cotitură din istoria minorităţii maghiare din România, analizând grupurile generaţionale ale elitei maghiare, precum şi sistemele relaţionale de integrare. În prima parte prezint cadrele interpretative, aceasta fiind urmată de prezentarea momentelor de cotitură şi a problemelor-cheie ale perioadei respective. În continuare voi descrie grupurile generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare maghiare. Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă cu analiza atitudinii grupurilor generaţionale faţă de propria lor societate, faţă de problema integrării în societatea română, respectiv a relaţiei lor cu Ungaria.

Ágoston OLTI Comuniştii români şi problema Ardealului, 1944–1946

În acest studiu am prezentat evoluţia poziţiei Partidului

Comunist în perioada cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23 august 1944 şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, precum şi consecinţele acestui fenomen. În perioada 1944–1946, Partidul Comunist Român şi conducătorii acestuia se delimitau treptat de poziţia Partidului din perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia reprezentării intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va


504

contura mult mai evident în cazul în care se compară atitudinea adoptată de comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul autodeterminării care include şi separarea”, din perioada interbelică, ori concepţia asupra unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de unul dintre teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter Roman.

Am analizat evenimentele din punctul de vedere al centrului de putere al Partidului Comunist, situat la Bucureşti, încercând un alt mod de a trata problematica din acea epocă.

Mihály Zoltán NAGY Protejarea intereselor etnice sau urmărirea liniei PCR. Funcţia de reprezentare a intereselor a Uniunii Populare Maghiare

În urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război

Mondial, elita politică maghiară din România a înfiinţat partide mai mult sau mai puţin independente, organizate pe criterii etnice, adaptându-se mereu la condiţiile politice. Aceste partide şi-au fixat ca obiectiv protejarea intereselor comunităţii maghiare din România. De aici rezulta clar faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre comunitatea maghiară şi statul român, aceste partide şi-au asumat rolul de protejare/reprezentare a intereselor minorităţii maghiare. În studiul meu am căutat răspuns la întrebarea dacă, în cazul Uniunii Populare Maghiare (UPM), înfiinţate în toamna anului 1944, această funcţie există sau nu. În cazul în care răspunsul este afirmativ, rămâne de aflat pe ce considerente ideologice şi juridice a fost bazată această politică cu funcţii de protejare/reprezentare şi ce fel de structuri instituţionale şi de reprezentare proprii s-au înfiinţat pentru protejarea şi exercitarea drepturilor minorităţilor. Totodată, ar fi de dorit să cunoaştem motivele conflictelor create în interiorul organizaţiei, conflicte generate de stabilirea priorităţilor partidului: UPM trebuie să-şi desfăşoare activitatea ca o organizaţie

REZUMATE

505

de masă, sau, din contră, să funcţioneze mai ales ca un reprezentant al intereselor minorităţii. Trebuie să aflăm şi în ce măsură această contradicţie a influenţat locul UPM în sistemul român de partid.

Gábor VINCZE Naşterea unei „organizaţii-fantomă” în România: Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară

Studiul prezintă împrejurările înfiinţării unei instituţii-fantomă a

etniei maghiare în epoca ceauşistă. În anul 1968, starea de spirit a elitei maghiare din România se caracteriza printr-o nemulţumire profundă, fapt cu care Ceauşescu a fost confruntat cu ocazia întâlnirii cu intelectualii din 28 iunie. Şi totuşi, crearea acestei instituţii nu s-a înfăptuit conform aşteptărilor maghiarilor, ci s-a datorat politicii mai tolerante în privinţa naţionalităţilor, aplicată ca urmare a crizei de după invadarea Cehoslovaciei. Conform autorului, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (la fel ca şi organizaţia similară germană), poate fi considerat o organizaţie-fantomă, deoarece nu dispunea nici de structură orizontală şi verticală, nici de membri sau de buget propriu. Consiliul a fost convocat datorită intereselor de moment ale conducerii partidului, dar nu şi cu intenţia ca acesta să transmită interesele minorităţii către conducerea partidului.

Zoltán Csaba NOVÁK Politica naţională a PCR la sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului următor

Începând din 1965, noua conducere de partid, în frunte cu

Nicolae Ceauşescu, a manifestat un interes mai vizibil faţă de problema naţională, comparativ cu ultimii ani ai regimului Dej. Pentru recâştigarea încrederii minorităţilor, lângă CC al PCR a luat naştere în 1965 o comisie care se ocupa de problemele naţionalităţilor. Anul 1968 a fot un moment istoric deosebit în viaţa


506

politică a ţării, atât în cea externă, cât şi în cea internă. Pe plan extern, noua conducere de partid a continuat linia politică elaborată în perioada Dej. Pe plan intern a fost elaborat un imens plan socio-economic de transformare a societăţii: reforma administrativă, pregătirile sistematizării, continuarea industrializării şi, nu în ultimul rând, prin introducerea practică a termenului de naţiune socialistă, omogenizarea socială. Anul 1968 a fost unul decisiv şi în politica naţională a PCR. Pentru a duce la capăt atât proiectele de politică externă, cât şi pe cele interne, Ceauşescu avea nevoie de o societate pacificată, inclusiv în cadrul minorităţilor naţionale. Cu ocazia reformei administrative din 1967–1968 conducerea de partid a manifestat o atenţie sporită şi faţă de cerinţele minorităţilor, acceptând chiar şi compromisuri, mai ales în cazul regiunii secuieşti. Un alt moment important în politica faţă de minorităţi a fost constituit de întâlnirea conducerii de partid cu reprezentanţii intelectualilor germani şi maghiari. Întâlnirea a avut menirea de a canaliza tensiunile acumulate în societăţile respective şi de a găsi un compromis cu elitele reprezentative. Cererea referitoare la crearea unor organe reprezentative ale minorităţilor pe baza dreptului colectiv a fost respinsă de către conducerea de partid, însă cu ocazia înfiinţării Frontului Unităţii Socialiste, în 1968, au fost create Consiliile Oamenilor Muncii pentru Naţionalităţi. Consiliile nu aveau un statut juridic propriu, erau înfiinţate pentru a prezenta şi a difuza politica partidului în rândurile minorităţii respective. Totuşi, în primii ani ai existenţei lor, acestea au funcţionat ca şi nişte „curele de transmisie”, având posibilitatea de a îndeplini şi rolul unor foruri care îndreptau atenţia conducerii de partid către anumite probleme ale minorităţilor naţionale, ce necesitau soluţionarea.

REZUMATE

507

József GAGYI Construcţia mecanismelor relaţionale centru–periferie în România primilor ani ai epocii comuniste

Până la jumătatea anilor ’60, ritmul dezvoltării economice

din România a atins cote înalte. Consecinţa acestui lucru a fost consolidarea legitimităţii puterii comuniste. În această etapă, puterea politică a pus bazele administraţiei şi ale evoluţiei unitare a ţării. În consecinţă, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, puterea a fost nevoită să-şi realizeze structurile de control al periferiilor. În prezentul studiu de caz vom analiza tocmai acest gen de activitate ce avea ca menire dominarea periferiilor.

Stefano BOTTONI Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952. Dictat sovietic sau strategie de consolidare?

Studiul de faţă prezintă geneza Regiunii Autonome Maghiare

pe baza noilor surse arhivistice ruseşti şi române. În centrul atenţiei acestui studiu se află impactul politic şi psihologic al înfiinţării Regiunii Autonome asupra relaţiilor interetnice din Transilvania. Regiunea Autonomă Maghiară reprezintă un caz interesant şi aparte în ceea ce priveşte politica statelor comuniste din Europa de Est faţă de naţionalităţi. Împreună cu experimentul federativ iugoslav, RAM s-a numărat printre puţine exemple de politică integrativă faţă de minorităţi din Europa de Est postbelică şi a reprezentat o încercare reală de a rezolva problema naţională prin oferirea unei autonomii administrativ-teritoriale Secuimii, care avea populaţie predominant maghiară.

Regiunea Autonomă Maghiară, a cărei înfiinţare a fost impusă Partidului Muncitoresc Român de către conducerea sovietică , a avut premisele ideologice în ideea autonomiei teritoriale elaborate de Lenin şi Stalin la începutul anilor ’20. Maghiarii din Secuime au


508

devenit – utilizând o expresie sovietică – „naţiune titulară” cu drepturi culturale vaste. Pe de altă parte, puterea centrală română a folosit această Regiune ca instrument de integrare a minorităţii maghiare în structurile statului comunist.

Cadrul ideologic internaţionalist în care puterea comunistă a încercat să plaseze înfiinţarea RAM n-a reuşit să pune capăt persistenţei simbolurilor naţionale române şi maghiare, nici resentimentelor reciproce, care puteau fi mobilizate uşor de către Partid.

Zoltán Csaba NOVÁK Impactul reformei administrative din 1968 asupra politicii PCR faţă de minoritatea maghiară

La finele anilor ’60, România a realizat manevre politice

îndrăzneţe; totodată, prin reforma administrativ-teritorială a început realizarea noilor structuri economice şi sociale gândite de Partid şi schimbarea elitelor, ceea ce presupunea o susţinere consistentă din partea societăţii. În prima parte a anului 1968 s-a terminat reforma administrativ-teritorială, în decursul căreia a fost pusă pe tapet şi problema naţională, mai cu seamă cu ocazia împărţirii teritoriale a Ţinutului Secuiesc. Înfiinţarea unei unităţi administrativ-teritoriale unitare în Secuime, bazată pe drepturi colective, care ar fi putut să ocupe locul fostei Regiuni Autonome Maghiare s-a conturat doar la nivel teoretic, în practică neexistând suficientă voinţă politică pentru acest lucru. Totodată, elita de partid şi intelectualitatea din Ţinutul Secuiesc nu au devenit în exclusivitate învinşii reformei, deoarece în urma unui lobby, precum şi a unor lupte politice anevoioase şi îndelungate au fost înfiinţate două judeţe noi, Harghita şi Covasna, cu populaţie majoritar maghiară. În judeţele nou înfiinţate au existat apoi mai multe posibilităţi în ceea ce priveşte păstrarea şi dezvoltarea culturii minoritare şi a vieţii economice din regiune.

REZUMATE

509

József GAGYI

Începuturile modernizării într-o regiune înapoiată din România. Putere, profesionalism, transformare

Studiul prezintă date despre începuturile modernizării

economice, infrastructurale şi sociale în regiunea Ţinutului Secuiesc. Din 1958 se observă o activitate de cercetare şi planificare, iar în anii ’60 atât în mediul urban, cât şi în mediul rural se intensifică ritmul dezvoltării şi integrarea forţei de muncă specializate în economie. Procesele întâlnite în anii ’70 au fost încetinite în anii ’80, iar în deceniul următor au devenit haotice şi multidirecţionale. După cel de-al Doilea Război Mondial şi până la începutul mileniului nou, perioada de dezvoltare cu cele mai mari succese din România este cea cuprinsă între începutul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.

Stefano BOTTONI Teroare politică şi naţională. Bilanţul statistic şi funcţiile represaliilor din anii 1956–1961

Studiul de faţă analizează felul în care autorităţile române au

gestionat impactul Revoluţiei din 1956 asupra populaţiei maghiare, din punct de vedere politic şi al siguranţei statului, precum şi în ceea ce priveşte campania de epurare şi intimidare colectivă care a culminat în perioada 1958–1959, evenimente ce au dus la geneza statului naţional român comunist. Analiza, bazată pe documente provenite din Arhiva CNSAS, are în centrul atenţiei evenimentele petrecute în Transilvania, unde reacţiile politice faţă de Revoluţia ungară s-au amestecat cu tensiunile interetnice manipulate de conducerea Partidului şi de Securitate. Manipulările conştiente şi motivele neîntemeiate de îngrijorare în privinţa securităţii au fost urmate din 1958 de represiuni masive împotriva minorităţilor, printre ele împotriva maghiarilor şi a evreilor.


510

Márton LÁSZLÓ Întocmirea listelor de chiaburi în judeţul Mureş/raionul Târgu Mureş între 1949–1957

Studiul prezintă un instrument al dictaturii comuniste, cu

ajutorul căruia erau persecutaţi întreprinzătorii rurali şi gospodarii înstăriţi ai satelor: întocmirea listelor de chiaburi. Ca arie geografică, studiul se limitează la judeţul Mureş – după 1950, raionul Târgu Mureş. Ideologia comunistă a acuzat întreprinzătorii rurali şi gospodarii înstăriţi de exploatarea altor persoane şi i-a ruinat prin măsuri economice discriminatorii (plata de taxe şi impozite mărite, în general, cu 50% faţă de alte persoane). Impunerea acestei majorări se realiza pe baza listelor de chiaburi, întocmite în fiecare an.

Studiul se axează pe cercetarea modului în care a fost întocmită lista chiaburilor. Criteriile economice erau repede schimbate cu cele politice şi – mai grav – ele nu erau niciodată destul de clare, ceea ce a dat posibilitatea celor care le-au întocmit să se răzbune pe consătenii lor, numindu-i chiaburi.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a utilizat scăderea numărului chiaburilor în anii 1950–1951 ca pe o armă în lupta politică pentru putere. Ca urmare, în 1952, numărul chiaburilor s-a dublat în raionul Târgu Mureş. După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit învingător din lupta pentru putere, a scăzut presiunea asupra autorităţilor locale şi a societăţii. Acest fapt s-a materializat – printre altele – în scăderea treptată a numărului chiaburilor, până în anul 1957. Întocmirea listelor de chiaburi s-a terminat în 1959, cu declararea lichidării în România a exploatării omului de către om.

Klára LÁZOK Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960

Studiul de faţă tratează cenzura anilor ’50, pe baza

materialului arhivistic al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor,

REZUMATE

511

studiat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Pe baza acestui material arhivistic şi sprijinindu-se pe bibliografia de până acum a acestui fenomen, am dorit în primul rând să trecem în revistă mecanismele de interior ale editării cărţilor din această perioadă şi să prezentăm principalele organisme ale acestui mecanism. În acelaşi timp, acest material prezintă şi un studiu de caz: pe baza dosarelor DGPT, a listelor operelor cenzurate de către acest organ, precum şi a anexelor ataşate cu motivarea cenzurării diferitelor cazuri, am întocmit o tipologie a principalelor teme considerate periculoase de către puterea comunistă.

Márton LÁSZLÓ János Máthé – omul şi sistemul

Studiul de faţă are ca scop analiza dosarului de Securitate al

unui intelectual sătean din judeţul Covasna, János Máthé. Partea introductivă conţine o prezentare privind biografia acestuia, opera şi mentalitatea sa. Născut în 1898, într-o familie de gospodari înstăriţi, János Máthé a avut studii medii şi a participat la primul Război Mondial. În perioada interbelică a lucrat ca şef de producţie la o exploatare de lemne, iar după 1940 ca agricultor. János Máthé a ajuns în atenţia organelor de Securitate încă din anii ’50 din cauza activităţii sale politice, publice şi a celei de istoric. Cu mici sau mari întreruperi, Securitatea l-a urmărit până la moartea sa (1986). I s-a deschis şi citit corespondenţa, informatorii au raportat despre activitatea sa şi s-a încercat influenţarea cercetărilor şi a conţinutului lucrărilor publicate de el. În încheierea acestei analize sunt prezentate câteva concluzii generale privind modul de funcţionare a Securităţii.

513

ABSTRACTS

Nándor BÁRDI Breakpoints and generation groups in the history of the Hungarian minority in Romania (1918–1989)

This study reviews the most important breakpoints in the

history of the Hungarian minority in Romania and the strategies of the generation groups of the Hungarian minority elite. First I introduce the interpretation frames, and then I review the breakpoints and key issues of the given period. After that I outline the generation groups. The rest of the study covers the attitude of each generation group to their own minority society, the integration within Romania, the relationship with Hungary and also to the general ideological trends.

Ágoston OLTI The Romanian communists and the question of Transylvania between 1944 and 1946

In the period between 1944 and 1946 the Romanian

Communist Party (RCP) and its leaders gradually delimited themselves from the party opinion professed between the two world wars, and they positioned themselves in the direction of representing the Romanian national interests. This process becomes most striking for us if we compare the Romanian communist standpoints dating from the period 1945–1946 with the “autonomy principle containing dissidence” between the two world wars, or the conception of an


514

independent Transylvania written in 1944 by one of the party’s leading theorists, Valter Roman. The present paper deals with the changes intervened in the standpoint of the communist party between the break away on the 23rd August 1944 and the 1946 Paris Peace Conference, as well as the consequences of the whole process. This problematic has practically no literature in either Hungarian, or Romanian respects. Hungarian historical research has dealt so far with the minority political concerns of the question. The period’s otherwise most interesting aspect for the historians is, without doubt, the transition, that is the history of the Soviet military administration. That is why both the Hungarian and the Romanian sides have presented an interpretation of this period, which, in most cases, tend to be each other’s opposites, yet both are characterized by being centred on the region of Cluj. The present author has a different approach as he analyses the events from the perspective of the party’s Bucharest headquarters, thus offering a new approach.

Mihály Zoltán NAGY Protecting ethnic interests or following the path of the Romanian Communist Party. The Hungarian Popular Union’s role in the safeguarding the ethnic interest

After WW II the organization of the political life of

Hungarians of Transylvania was influenced on the one hand by the interests of the Soviet Union growing more and more into the only political power of the region and the other hand by the ability of the Hungarian Popular Union founded with communist help and of its leaders to enforce their political interests as a national minority within the policy regarding Hungarians of Romania of the state and of the leadership of the national minority’s party.

Due to the shortness of the work hereby a comprehensive presentation of the HPU cannot be undertaken, instead focus will be directed to outlining the role played by the HPU in this context. The

ABSTRACTS

515

HPU’s function will be presented both from the perspective of the policy regarding Hungarians of the Romanian state, respectively from the perspective of the changes in power relations and from that of the self-organizational, integration and institutionalization of the Hungarian minority. At the same time the HPU had to face two challenges: to keep up the function of securing votes and to do political “re-education” as one of the mass organizations of the Romanian Communist Party and to be the organization protecting the interests of the Hungarians of Romania, i. e. to be a Hungarian party.

Gábor VINCZE The birth of the National Council of Workers of Hungarian Nationality – a Romanian “phantom-organization”

The study represents the circumstances of the establishment

of a gentilitial “phantom organization” of the Ceauşescu era. In 1968 the Hungarian intellectual community of Romania was featured by significant dissatisfaction, which Ceauşescu faced with on the meeting of the 28th of June. However, the establishment of the organisation was not the result of the Hungarian expectations, but the minority – policy, becoming more permissive, due to the crisis occurring in consequence of the blast of Czechoslovakia. According to the author the National Council of Workers of Hungarian Nationality (just as the similar German organization) can be considered as a “phantom organization”, because it had no horizontal or vertical structure, it had no membership or cost accounting and it was convened only in accordance of the momentary interest of the party leaders. Furthermore, it was established not with the goal of articulating the minority interests toward the party leaders.


516

Zoltán Csaba NOVÁK The national policy of the RCP (Romanian Communist Party) at the end of the 60’s and at the beginning of the next decade

Beginning with 1965 the new party leadership in front with

Nicolae Ceauşescu showed a visible interest towards the nationality problem. To win over the minorities in 1965 they set up a commission to address the problem, this commission was a direct subordinate of the Party’s Central Committee. The year 1968 marks a historic moment, both from the foreign affairs and internal affairs point of view. Regarding the foreign affairs the new leadership continued a policy set up by Dej. As far as the internal affairs are concerned, things were different, there were massive plans to reorganise the whole society: administrative reform, systematization, massive industrialization and creating a homogeneous society by applying a socialist label to the Romanian society.

1968 represented a decisive year regarding the Party’s policy towards the minorities. In order to accomplish his great plans, Ceauşescu needed a pacified society and this included the minorities as well. During the administrative reform, carried out through 1967–1968, the Party leadership paid great attention to the needs of the minorities, in some cases – like the Sekler Regions – they even compromised.

Another important moment was when the leadership met with the representatives of the Hungarian and German minorities. The goal was to pacify the intellectuals of these two groups and to find a way in order to ease the tensions. The Party leadership rejected the idea of setting up representative forums of the two minorities, but in 1968 once the Front of Socialist Unity was created, there were also set up Commissions for the nationalities. These Commissions had to represent and carry out Party orders inside the minority populations. Though in the first couple of years they had almost no power, the

ABSTRACTS

517

Commissions managed to channel the Party’s attention to problems that needed to be solved regarding the minorities.

József GAGYI The construction of centre–periphery relational mecha-nisms in the first years of communism in Romania

The paper presents a case study from the first years of

communist power, a controlling action from the part of the centre over the periphery at the beginning of 1951, after the administrative and territorial change called “raionization”. After presenting the events, the paper gives an interpretation of the normative and formative mechanisms used by the new communist power. The consolidation of the central power is realized through direct interventions, cadre exchange, and by putting more emphasis on the power hierarchy.

The case presented, among others, draws attention to a minor weakness of the central leadership, manifested in a phase of experimentation over methods. The main aim of the intervention (unifying cadre politics, party organization and party propaganda into a single mechanism) is to create a unified mechanism of state power. It is to construct a so called “intelligent integration”, in the hope that the outcome, that is, the legitimating instrument of the mechanism, will generate a coherent reality of ideals, norms, everyday practices, party structure and society: the reality of a powerful and protective state.


518

Stefano BOTTONI The establishment of the Hungarian Autonomous Region in 1952. Soviet command or strategy for consolidation?

On the basis of newly released Russian and Romanian

sources. This essay analyses the genesis of the Hungarian Autonomous Region (HAR) in Romania between 1950 and 1952, focusing on the political and psychological impact of the HAR as concerns inter-ethnic relations in Transylvania. HAR represents an interesting and still unexplored case of nationality policy in communist Eastern Europe. Along with the Yugoslav federative experiment, HAR was one of the few examples of integrative minority policy in the post-war Eastern Europe, and represented the attempt to solve a deeply rooted national question by giving administrative “autonomy” to Seklerland, the predominantly Hungarian region of Transylvania. The ideological premises of the region, imposed on the Romanian Party by Soviet leadership in 1952, followed the Bolshevik pattern of territorial autonomy elaborated by Lenin and Stalin in the early 1920s. The Hungarians of Seklerland became a “titular nationality” provided with extensive cultural rights. Yet, on the other hand, the Romanian central power used the region as an instrument of political and social integration for the Hungarian minority into the communist state. The internationalist, ideological framework in which the communist regime tried to place the creation of HAR could not put an end to the persistence of both the Romanian and the Hungarian heritage of national symbols and mutual resentments, which could have easily been mobilized by the party.

ABSTRACTS

519

Zoltán Csaba NOVÁK The impact of the 1968 administrative reform on RCP’s policy towards the Hungarian minority

At the end of the 60’s Romania made some bold political

decisions especially through the administrative and territorial reforms that needed social support. In the first half of 1968 the administrative-territorial reform was carried out. During this process the Party had to tackle issues like the territorial reorganization of the Sekler Regions, this of course brought up the problem of the minorities. Though there were plans to establish a new territorial unit based on the Sekler region – that would have replaced the Hungarian Autonomous Region – there was no political will to carry these plans out. In spite of this the elite of the Sekler Region was not defeated, as they managed through a long and hard political battle to force the leadership to establish two new counties: Harghita and Covasna; where the Hungarian population was in majority. This meant that in these counties there were more possibilities to keep and cultivate Hungarian traditions and culture, and to have a more targeted economy.

József GAGYI The first steps of modernization in an underdeveloped region of Romania. Power, professionalism, transformation

The study presents the beginnings of an economic,

infrastructural and social modernization process in Seklerland, between 1952 and 1960: the Hungarian Autonomous Region). Beginning with 1958, there could be felt a research and planning activity, and in the 60’s development and the integration of specialized labour intensified in the urban and rural areas as well. The processes of the 70’s slowed down in the 80’s, and in the next


520

decade they became chaotic and multi-directional. Between World War II. and the new millennium, the most successful development in Romania was that of the beginning of the 60’s and of the 80’s.

Stefano BOTTONI Political and nationalist terror. An overview of the statistical dimensions and the ideological functions of the 1956–1961 repression campaign

This essay aims at reconstructing the consequences of the

Hungarian revolution of 1956 on the Romanian Communist regime by making large use of recently declassified files from the archives of the former Romanian secret police (ACNSAS). The analyse focuses on the events taking place in Transylvania, the north-western region where the political reaction to the ongoing revolt mixed up with long existing ethnic tensions between Romanian majority and Hungarian minority, which were manipulated by the Party leadership and the secret police. Conscious manipulations and not alleged security reasons lead by 1958 the massive repression campaign carried out after 1956 to target some minorities like the Hungarians and the Jews, although it had started with ethnically “neutral” premises. In the radical change of approach of the Communist regime towards non-Romanian population one may also find the very roots of Nicolae Ceauşescu’s “national-communist” ideology.

Márton LÁSZLÓ The process of editing of the “chiaburi”-lists in Mureş county/Târgu Mureş district between 1949 and 1957

The paper presents one modality of persecution of rural

leaders and rich peasants by the communist power in the Mureş county (from 1950: Târgu Mureş district) in Romania. The communists called them “chiaburi” and accused them of exploration

ABSTRACTS

521

of other people. The communist power ruined these “chiaburi” through economic discrimination. Local authorities created the list of names of “chiaburi” every year. They had to pay more taxes, generally 50% more than other peasants.

I focused my research on how these lists were edited. The economic standpoints of the lists were soon changed to political ones, or even worse, the exact standpoints were never fixed for the “chiaburi”, and thus it created the possibility for interpretations. Therefore members of the Communist Party and the local authorities had enormous power in their hands to punish their local “enemies”. Gheorghe Gheorghiu-Dej used the decrease of number of “chiaburi” as a political weapon in his struggle for power. After he won the fight for political power, the pressure on local authorities and society had decreased. This meant a reduction of the number of “chiaburi”, gradually, until 1957. The editing of “chiaburi”-list stopped – officially – in 1959.

Klára LÁZOK The printed book and the censorship in Romania between 1950 and 1960

The study presents the internal mechanism and the main

organizational bodies of the censorial institution in the ’50 based on archive material of the Censorship Institution and related bibliography. On the other side, this archival material lets the author to elaborate a typology of the censored topics, considered by the censors the most dangerous ones.

Márton LÁSZLÓ János Máthé–the man and the system

This study presents, how the Securitate (Romanian State

Security Department) kept under observation the erudite peasant,


522

János Máthé from Covasna County, Romania. The introduction part presents the life, mentality and writings of János Máthé. He was born in 1898, in a rich peasant family. He started the high school in 1908, but due to financial difficulties, he had to abandon his studies. János Máthé participated to the First World War and in the ’30s he worked in loggings and later became a farmer.

From the ’50s, the Securitate began to set a watch on him, and – except for a few short interludes – kept him under observation until the year of his death in 1986. They sabotaged his career, opened his letters and there were informers who reported almost everything about him. At the end of this analysis the reader is provided with some conclusions on the activity of the Securitate.

523

Lista autorilor

BÁRDI Nándor (1962) – cercetător, Institutul de Cercetare a

Minorităţilor, Academia Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria)

([email protected])

BOTTONI, Stefano (1977) – cercetător, Institutul de Istorie, Academia

Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria) ([email protected])

GAGYI József (1953) – conferenţiar universitar, Universitatea

„Sapientia”, Târgu Mureş ([email protected])

LÁSZLÓ Márton (1976) – cercetător, Arhivele Naţionale, Direcţia

Judeţeană Mureş, Târgu Mureş ([email protected])

LÁZOK Klára (1978) – cercetător, Biblioteca „Teleki–Bolyai”, Târgu

Mureş ([email protected])

NAGY Mihály Zoltán (1974) – cercetător, consilier, Secretariatul de

Stat pentru Culte, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului

Naţional, Bucureşti ([email protected])

NOVÁK Csaba Zoltán (1975) – cercetător, Institutul de Cercetări

Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Târgu Mureş

([email protected])

OLTI Ágoston (1980) – cercetător, director general, OTP Consulting

Romania, Bucureşti ([email protected])

VINCZE Gábor (1962) – cercetător, Muzeul „Emlékpont”,

Hódmezővásárhely (Ungaria) ([email protected])

mailto:[email protected]









ErdelyiMagyAKommunizmusbanRomanul.2009.518p

Documents