UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV Facultatea de Sociologie şi Comunicare Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării 500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro SUPORT DE CURS Program de studii: SOCIOLOGIE Disciplina: EPISTEMOLOGIE
95
Embed
EPISTEMOLOGIE - Web viewUNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOV. Facultatea de Sociologie şi Comunicare. Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării. 500030 Brasov,
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
UNIVERSITATEA „TRANSILVANIA” DIN BRAŞOVFacultatea de Sociologie şi Comunicare
Departamentul de Stiinte Sociale şi ale Comunicării500030 Brasov, Bd. Eroilor nr. 25, www.unitbv.ro
SUPORT DE CURS
Program de studii: SOCIOLOGIE
Disciplina: EPISTEMOLOGIE
Titular curs: lector univ. dr. Daniela SOREA
Braşov2013
EPISTEMOLOGIE
INTRODUCERE
(De la filosofia analitică la Internet)
Gnoseologia este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoașterea. Epistemologia (de la gr.
episteme = cunoaştere sigură) este ramura filosofiei ce are ca obiect cunoaşterea certă. In măsura
în care se admite ca modalitate a cunoaşterii certe ştiinţa, epistemologia este teorie a cunoaşterii
ştiinţifice. Revendicată în egală măsură de ştiinţă şi filosofie, această teorie a cunoaşterii ştiinţifice
aparţine, în virtutea conceptelor specifice utilizate şi a performanţelor obţinute până în prezent,
filosofiei.
Intre gnoseologie şi epistemologie funcţionează o relaţie cu conotaţii recesive. Gnoseologia, ca
teorie generală a cunoaşterii, subsumează epistemologia. Epistemologia îşi construieşte discursul
uzând de consideraţii filosofice generale, dar vizează exclusiv cunoaşterea ştiinţifică. In măsura în
care este exemplar, acest discurs poate constitui modelul şi şansa gnoseologiei, în contextul
cunoaşterii contemporane. Gnoseologia se subordonează în felul acesta idealului epistemologic.
Epistemologia modernă începe, consideră Teodor Dima (în Dialectica procesului de
cunoaştere) cu René Descartes. Incorporarea mişcării între ideile clare şi distincte, în virtutea
corelării întinderii cu gândirea, aplicabilitatea demersului matematic la întreaga ştiinţă şi, nu în
ultimul rând, degajarea subiectului epistemic activ, constituie fundamente ale dezvoltărilor de tip
epistemologic.
In sens restrâns, termenul epistemologie nu acoperă întreaga filosofie a ştiinţei. Sfera lui
cuprinde empirismul logic şi diversele orientări filosofice ce se constituie în reacţii mai apropiate
sau mai îndepărtate la acesta.
*
Vă propun acum o călătorie în istoria filosofiei contemporane. Scopul călătoriei e cel de
clarificare a locului epistemologiei (și al diverselor orientări epistemologice)în acest context.
Empirismul logic constituie unul dintre curentele semnificative dezvoltate în cadrul filosofiei
analitice. Dominantă la începutul secolului XX, aceasta consideră limbajul obiect de drept al
filosofiei şi analiza logică a limbajului drept unică metodă de investigare filosofică.
Filosofia analitică desfăşoară două orientări principale:
A. Analiza formală. Printre precursorii acestei orientări pot fi consideraţi: G.W. Leibniz, B.
Bolzano, G. Frege. Lucrarea programatică a orientării este Principia Mathematica, scrisă de B.
Russell şi A.N. Whitehead.
Filosofia analitică de orientare formală se caracterizează, după Ilie Pârvu (în Teoria cunoaşterii
ştiinţifice) prin:
utlilizarea logicii matematice
evidenţierea deficienţelor limbajului natural
construcţia unor limbaje ideale
traducerea propoziţiilor ştiinţifice şi filosofice în aceste limbaje
originarea problemelor filosofice în neconcordanţa formei verbale cu forma logică a
expresiilor
In cadrul orientării formale se dezvoltă, în ordine cronologică, atomismul logic, empirismul logic
şi empirismul pragmatic.
1. Curentul filosofic cunoscut sub numele de atomism logic este legat de şcoala analitică de la
Cambridge, în fapt de personalitatea centrală a acesteia, B. Russell (îl știți de la seminar, cel cu
Problemele filosofiei), şi de L. Wittgenstein (Tractatus logico-philosophicus, știți de asemenea,
”Limitele limbajului meu…”), strălucitul student al celui dintâi.
Analiza logică, potrivit concepţiei reprezentanţilor atomismului logic, dezvăluie un nivel ultim al
limbajului, constituit din propoziţii simple, cu semnificaţie cunoscută din experienţă. Acestor
propoziţii simple, numite propoziţii de bază, sau atomare, le corespund, într-un izomorfism perfect,
fapte atomare, formate din obiecte individuale, proprietăţi şi relaţii ale lor. Atomismului logic îi este
proprie teoria adevărului corespondenţă.
Propoziţiile atomare pot fi conectate, în conformitate cu logica propoziţională, în propoziţii
moleculare, cărora le corespund fapte moleculare. Cunoştinţele generale şi abstracte sunt
construcţii logice din date senzoriale.
Atomismul logic a influenţat considerabil empirismul logic şi orientările epistemologice
ulterioare acestuia.
2. Empirismul logic reprezintă curentul analitic dezvoltat în principal de Cercul de la Viena (M.
Schlick, Ph. Frank, O. Neurath, R. Carnap, K. Gödel), Grupul de la Berlin (H. Reichenbach, C.G.
Hempel) şi Şcoala de la Cambridge (R. Braithwaite, F.P. Ramsey). In aceeaşi direcţie pot fi
înscrise demersurile şcolilor de logică şi filosofie de la Lwov şi Varşovia (A. Tarski, J. Lukasiewicz),
ale şcolii de la Oxford (A.J. Ayer) şi ale şcolii de la Paris (L. Rougier). Empirismul logic constituie
poziţia neopozitivistă în domeniul filosofiei ştiinţei. Trăsăturile lui caracteristice sunt, după Ilie
Pârvu, (în Teoria cunoaşterii ştiinţifice) următoarele:
considerarea fizicii matematizate drept standard al oricărei cunoaşteri,
reducerea filosofiei la logica ştiinţei,
predilecţia pentru construcţia de limbaje artificiale,
valorizarea inducţiei,
atitudine antimetafizică,
analiza ştiinţei în contextul justificării.
3. Empirismul pragmatic, din punct de vedere cronologic al treilea curent analitic de orientare
formală, s-a dezvoltat cu precădere în SUA. Sub semnul acestui curent se aşează scrierile lui
W.van O. Quine, N. Goodman, M. White. Trăsăturile comune acestora, relativ greu de degajat,
sunt (cf. Ilie Pârvu, în Teoria cunoaşterii ştiinţifice):
respingerea dihotomiei analitic-sintetic,
încercarea de a elimina din enunțurile teoretice entităţile abstracte,
elaborarea unor concepţii pragmatice despre cunoaştere şi verificare,
tentative de revalorizare a ontologicului.
B. Analiza neformală. Născută ca reacţie la analiza formală desfăşurată de atomismul logic şi
de neopozitivism, această orientare analitică propune o analiză a limbajului obişnuit. Cunoscută
sub numele de filosofie lingvistică, orientarea se revendică de la lucrarea Principiile eticii, a lui G.E.
Moore, şi are reprezentanţi semnificativi la Cambridge (G.E. Moore, L. Wittgenstein - a doua
perioadă, J. Wisdom) şi Oxford (G. Ryle, Fr. Weismann, J. L. Austin, P.F. Strawson, St.
Hamsphire). Discursurile acestora se aşează cu greu sub un numitor comun. O tentativă de izolare
a trăsăturilor comune neunitarelor demersuri de filosofie lingvistică poate viza extinderea cercetării
la limbajul eticii, esteticii, dreptului şi religiei, de asemenea, caracterul nesistematic al analizei
acestora şi considerarea problemelor filosofiei ca încurcături de limbaj (cf. Ilie Pârvu în Teoria
cunoaşterii ştiinţifice). Aceste probleme nu se datorează complexităţii limbajului obişnuit, ci utilizării
neadecvate a acestuia. Sarcina filosofiei constă în reorientarea cuvintelor de la întrebuinţarea lor
metafizică la cea adecvată, de zi cu zi. Semnificaţia cuvintelor, consideră reprezentanţii filosofiei
lingvistice, este rezultatul folosirii lor efective şi al convenţiilor. Construirea limbajelor artificiale
poate fi utilă filosofiei ştiinţei, dar nu justifică înlocuirea limbajului natural, remediabil şi subtil, în
celelalte demersuri filosofice. Analiza lingvistică este orientată cu predilecţie spre expresii ce
desemnează conduite mentale şi comportamente voluntare. Cercetarea acestor expresii
evidenţiază dublul statut al limbajului obişnuit în analiza neformală: acela de obiect al analizei şi,
simultan, vehicul al rezultatelor acesteia.
*
Primele reacţii critice la programul empirismului logic au fost înregistrate chiar în interiorul
acestuia.
Astfel, R. Carnap semnalează dificultăţile de corelare a termenilor observaţionali cu cei
teoretici, în conformitate cu pretenţia de definibilitate completă emisă de reprezentanţii curentului
logic empirist. Modalitatea propusă de Carnap pentru depăşirea acestor dificultăţi vizează
elaborarea unor enunţuri condiţionale care să delimiteze câmpul observaţional în care poate fi
întrebuinţat un termen teoretic, diminuând pretenţia iniţială.
De asemenea, C.G. Hempel demonstrează că teoria confirmării, specifică empirismului logic,
produce paradoxuri. Hempel încearcă să determine condiţiile ce se impun oricărei teorii viabile a
confirmării. O definiţie în concordanţă cu aceste condiții poate evita paradoxurile.
Poziţiile critice dezvoltate de R. Carnap şi C.G. Hempel se alătură empirismului pragmatic (prin
W. van O. Quine care critică dogmele analiticităţii şi reducţionismului şi înlocuieşte modelul
empirist logic cu unul holist) şi filosofiei lingvistice într-un prim val de reacţii la empirismul logic.
Aceste reacţii vin din interiorul filosofiei analitice şi nu contrazic presupoziţiile ei fundamentale.
Raţionalismul critic, orientare epistemologică legată de numele lui K.R. Popper, se înscrie în
acelaşi prim val de reacţii la empirismul logic.
K.R. Popper (îl știți, de asemenea, de la seminar) consideră eronată din punct de vedere logic
confirmarea unei teorii ştiinţifice prin consecinţele ei empirice. Din afirmarea consecventului nu
poate fi dedusă logic afirmarea antecedentului. Experimentele nu pot confirma teoria. O pot, însă,
testa. Popper propune înlocuirea modelului inductiv standard al teoriei ştiinţifice cu un model
ipotetico-deductiv. Consecinţele empirice ale ipotezelor dezvoltate în cadrul unei teorii ştiinţifice pot
fi verificate sau infirmate experimental, teoria fiind astfel coroborată sau falsificată. Coroborarea
este un concept gradual. Falsificarea este definitivă. Falsificabilitatea se constituie în criteriu de
comparare a teoriilor ştiinţifice. Experimentele falsificatoare trebuie încurajate. Progresul ştiinţei
este dependent de severitatea testelor la care sunt supuse teoriile.
J.W.N. Watkins, A. Musgrave, H. Albert sunt consideraţi continuatori ai orientării raţionalist
critice.
K.R. Popper respinge inductivismul empirist, reduce pretenţia de confirmare la testarea (adică
la coroborarea sau falsificarea) teoriilor şi înlocuieşte modelul standard cu un model ipotetico-
deductiv. Cu toate acestea, demersul popperian păstrează perspectiva lingvistică asupra ştiinţei şi
metoda logică de cercetare a acesteia, controlul teoriilor prin apel la experienţă precum şi
concepţia despre caracterul neştiinţific al metafizicii. Acestea sunt caracteristici ale empirismului
logic. Din acest ultim motiv, opoziţia raţionalismului critic la empirismul logic nu este considerată
absolută.
*
Zona de reacţii relativ critice la empirismul logic se învecinează, fără a se intersecta
programatic, cu poziţiile epistemologice asumate de fizicienii reprezentativi ai epocii. Discursurile
acestora urmăresc identificarea modalităţii corecte de raportare la lume şi accesează tangenţial
presupoziţiile logic empiriste, fără a face din analiza lor critică un centru explicit de interes.
Pentru A. Einstein, L. de Broglie şi E. Schrödinger aspectul probabilist al lumii este provizoriu,
depinzând de capacităţile limitate ale cercetătorului antrenat în procesul de înregistrare a realităţii.
Pentru N. Bohr, W. Heisenberg şi M. Born, lumea este alcătuită, în chiar esenţa ei, după legi
probabilistice. Disputa se desfăşoară în jurul unor concepte cu mare încărcătură epistemologică
(realitate, experienţă, clasic, obiectivitate) şi păstrează statutul privilegiat al ştiinţei în asumarea
onticului. Identificarea articulaţiilor subtile ale teoriilor fizicii de ultimă oră au evidenţiat un model
specific de desfăşurare a cercetării ştiinţifice concrete. Ignorând perspectiva lingvistică, acesta se
păstrează în contextul raportării lingvistice la realitate şi subliniază importanţa experimentalului în
cercetarea ştiinţifică, trăsături caracteristice empirismului logic. Multe dintre dimensiunile acestui
model, începând cu abordarea dinamicii demersului cognitiv, se vor regăsi în discursul raţionalist
critic desfăşurat de K. R. Popper.
*
Al doilea val de reacţii critice la empirismul logic este reprezentat de poziţiile filosofice
reunite sub denumirea de noua filosofie a ştiinţei, şi de neoraţionalismul dialectic. Cele două
orientări atacă presupoziţiile generice ale empirismului logic.
Originată în preocupările legate de logica descoperirii şi de angajarea teoretică a limbajului
observaţional, desfăşurate de N.R. Hanson în lucrarea Modelele descoperirii, sub influenţa
cercetărilor lui Ch.R. Peirce referitoare la raţionamentul abductiv (”inferența către cea mai bună
explicație”), noua filosofie a ştiinţei se opune simultan empirismului logic şi raţionalismului critic.
Intre reprezentanţii săi semnificativi trebuie enumeraţi: Th. Kuhn (și pe Kuhn îl știți de la
seminar, e cel cu știința normală ca rezolvare de puzzles), St. Toulmin, P.K. Feyerabend, I.
Lakatos.
Presupoziţiile comune discursurilor desfăşurate de reprezentanţii anterior menţionaţi se
referă la modificarea statutului epistemologiei şi a metodelor ei de investigare. In accepţiune
empirist logică, rostul epistemologiei este normativ, constă în elaborarea unui model spre care
trebuie să tindă teoriile ştiinţifice concrete. Analiza logico-matematică a ştiinţei se constituie în
metodă eficientă de îndeplinire a acestui rost. Noua filosofie a ştiinţei propune orientarea
epistemologiei spre descrierea şi explicarea ştiinţei în evoluţie şi spre utilizarea unei metode de
analiză istorico-sociologică pentru atingerea acestui scop. Experimentele ştiinţifice nu sunt
neutre teoretic. Evaluarea teoriilor depinde de presupoziţii ontologice istoric determinate. În
acest context, reprezentanţii noii filosofii a ştiinţei propun modele distincte de evoluţie a ştiinţei şi
de integrare a rolului factorilor sociali şi istorici în acestea.
*
Curentul filosofic cunoscut sub numele de neoraţionalism dialectic se alătură noii filosofii a
ştiinţei în tentativa de reorientare a discursului de tip epistemologic. Reprezentanţii
neoraţionalismului dialectic, G. Bachelard, Fr. Gonseth şi J. Piaget, fără a intra în dispute deschise
cu susţinătorii empirismului logic, desfăşoară demersuri ce se opun din altă perspectivă
întreprinderii radicale, rigide, antiistorice, desfăşurate de aceştia. Spre deosebire de noua filosofie
a ştiinţei, pentru care esenţială în analiza evoluţiei ştiinţei este cercetarea factorilor socio-istorici,
neoraţionalismul dialectic aduce în centrul preocupărilor epistemologice dimensiunea psihologică a
întreprinderilor net epistemologice. Discuţiile referitoare la statutul epistemologic al
interdisciplinarităţii, considerată disciplină sau context disciplinar, diminuează şansele unei definiri
curate a epistemologiei.
Fizica actuală întâlneşte, în chiar domeniul său de investigare, paranormalul. Complicate soluţii
ştiinţifice târzii se dovedesc similare unor rezolvări ancestrale, uluitoare în simplitatea lor, tributară
înţelepciunilor pierdute. Fritjof Capra şi Jacques Bergier desfăşoară în această direcţie discursuri
impresionante. Similarităţile împing faptul extraştiinţific peste graniţele ştiinţei. Demersul
epistemologic intră, din acest motiv, într-o ilegitimă şi periculoasă extrapolare, ridicând pretenţii de
cunoaştere certă asupra unui obiect ce nu poate fi cunoscut cu certitudine.
Deschiderile spre ontologic, antropologie, axiologie sau praxiologie, pe care le manifestă
epistemologia contemporană, şi tentativele de extindere a abordărilor hermeneutice la discursul
despre ştiinţă diminuează eficienţa definiţiei iniţiale a epistemologiei. Toate aceste consideraţii
pledează pentru intrarea filosofiei ştiinţei într-o zonă postepistemologică şi justifică speranţele de
constituire a unei teorii unice, mântuitoare, de largă cuprindere.
O astfel de teorie trebuie să asume impactul exploziei informaţionale generate, de facilităţile
tehnice de comunicare, ce caracterizează ultimii ani. Evoluţia epistemologiei ar putea înregistra un
viraj statutar, de la filosofia ştiinţei spre filosofia comunicării ştiinţifice.
PRECURSORI AI EMPIRISMULUI LOGIC
Franz Brentano (1838-1917)
Franz Brentano este primul filosof contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului pentru
dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei). Brentano este un adversar al
platonismului. Potrivit lui, expresia lingvistică îngăduie operarea cu ficţiuni în locul lucrurilor. În
lucrarea intitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911), Brentano indică trei surse de
eroare în raportarea umană la lume:
psihică, legată de ignorarea caractererului intenţional al iubirii şi urii şi de considerarea
obiectului acestora ca exterior individului care manifestă aceste sentimente
istorică, legată de preluarea necritică a unor vechi concepţii
lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume pentru diferite fenomene, de utilizarea
aceleiaşi expresii cu sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a lega
reprezentări (ex: Centaurul nu există.). În cazul acestui tip de eroare, expresia lasă ca în locul
lucrurilor să intre ficţiuni. Pentru evitarea erorii, este necesară distingerea sensului propriu de
cel impropriu ale existentului, adică a lucrurilor de esenţialităţi (ficţiuni produse prin folosirea
limbii, ex: Un corp există Corporalitatea există; Un gânditor gândeşte ceva Ceva este
gândit; Există judecăţi adevărateExistă adevăruri.) şi obiecte fictive (considerate lucruri,
ex: Eu nu cred că divinitatea există Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl va fi rege Karl
este un viitor rege; X este imposibil Există o imposibilitate a lui A.)
Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală, existenţă gândită, echivalenţă,
subordonare, identitate), a fi este eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată Brentano, să
elaboreze o imagine globală asupra existentului.
Gotlob Frege (1848-1925)
În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), G. Frege socoteşte că niciun limbaj, nici unul artificial, cu
expresiile riguros definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabilă
înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.
Există, arată Frege, două surse de eroare la nivelul limbajului:
folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (sensul este împărtăşit, nu este total
subiectiv, ca în reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului generează eroarea)
existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri (asocierea mai multor sensuri cu
aceeaşi semnificaţie încarcă expresiile cu polisemie)
Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arată Frege, într-un limbaj ideal ce cuprinde (în cea
mai mare măsură) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de
semne, expresie) exprimând sensul şi desemnând semnificaţia sa.
Într-o limbă logic perfectă:
fiecare expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente desemnează un
obiect;
niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificaţie.
Un limbaj real nu poate fi clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din limbajul ideal.
ATOMISMUL LOGIC
Atomismul logic reprezintă, din punct de vedere cronologic, prima dintre orientările
analitice în filosofia secolului XX. Reprezentanţii săi semnificativi, Bertrand Russell şi Ludwig
Wittgenstein, au influenţat considreabil apariţia şi dezvoltarea empirismului logic.
Bertrand Russell (1872-1970)
Bertrand Russell (1872-1970), personalitate centrală a Şcolii de la Cambridge, a
elaborat, împreună cu matematicianul A.N. Whitehead, Principia Mathematica (1910-1913), lucrare
monumentală cuprinzând rezultatele analizei conceptelor şi relaţiilor fundamentale din matematică.
Lucrarea a evidenţiat semnificaţia instrumentală a logicii moderne pentru cunoaşterea ştiinţifică.
Travaliul desfăşurat pentru finalizarea ei a clarificat poziţia filosofică a lui B. Russell.
În lucrarea Paradoxurile logicii (1905), B. Russell reformulează paradoxurile apărute în teoria
mulţimilor: orice predicat se aplică sieşi sau nu, terţul este exclus; dacă se aplică sieşi, e
predicabil; dacă nu se aplică sieşi, e impredicabil; termenii predicabil şi impredicabil sunt
predicate, aşadar există predicat predicabil şi predicat impredicabil; predicatul impredicabil,
dacă este predicabil, îşi atribuie sieşi proprietatea şi astfel este impredicabil; dacă este
impredicabil, nu-şi atribuie proprietatea şi este astfel predicabil. (Ex: paradoxul bărbierului).
Există, aşadar, erori de logică generatoare de paradoxuri în edificiul matematicii. Russell propune
o tehnică de analiză logică în logica simbolică pentru explicarea paradoxurilor, elaborând teoria tipurilor logice. Teoria limitează posibilităţile îngăduite de asertare: ceea ce cuprinde toate
elementele unie mulţimi nu poate fi element al acelei mulţimi. Enunţurile universale (Toţi...)
trebuie deosebite de enunţurile singulare. Russell propune reinterpretarea enunţurilor universale
cu ajutorul funcţiilor propoziţionale pentru a li se stabili domeniul de semnificaţie (ex: Toţi
oamenii sunt muritori Dacă X este om, atunci el este muritor):
f(x)=1, pt xU, unde U este domeniul de semnificaţie (în afara lui funcţia nu are sens,
întrucât există argumente pentru care funcţia nu are valoare de adevăr)
Domeniul de semnificaţie reprezintă tipul logic. Ierarhizarea tipurilor permite eliminarea
paradoxurilor (un întreg nu poate conţine elemente care se definesc prin el însuşi), odată cu
părăsirea logicii moniste (care operează cu Toţi…, sub presupoziţia existenţei unui întreg) în
favoarea logicii atomiste (conform presupoziţiei alcătuirii lumii din fapte singulare de divesitate
ireductibilă).
Metoda adecvată filosofiei este analiza. Aceasta permite identificarea propoziţiilor atomare
corespunzând stărilor de fapt atomare şi a modului în care din acestea, cu ajutorul constantelor
logice, sunt alcătuite enunţurile moleculare). Orice enunţ, arată Russell, trebuie examinat şi
redus la componente de maximă simplitate. Limbajul curent conţine mai mult decât enunţuri
moleculare. Într-un limbaj logic perfect pentru fiecare obiect simplu nu ar exista decât un singur
nume. Au semnificaţie doar cuvintele care desemnează ceva ce există în mod real. Cerber,
Pegas, centaur nu sunt nume proprii (au semnificaţie prin raportare la obiect), ci descripţii
prescurtate (nu presupun existenţa referentului, dobândindu-şi semnificaţia aparentă din
raporturile dintre înţelesurile numelor componente).
Scrierea intitulată Problemele filosofiei (1912) constituie (cf. Mircea Flonta, în Bertrand
Russell şi începuturile filosofiei analitice, studiu introductiv la B. Russell, Problemele filosofiei)
prima lucrare de filosofie analitică. Aceasta din urmă este caracterizată de reducerea problemelor
filosofice la problerme de clarificare analitică. Analiza conceptuală, sau analiza logică a
conceptelor, poate fi utilizată în domeniile descoperirii şi criticii filosofice. Ca instrument al
descoperirii, este folosită de Russell pentru precizarea conceptului de cunoaştere, iar ca
instrument critic, facilitează demontarea construcţiei kantiene din Critica raţiunii pure, în virtutea
imposibilităţii existenţei unor adevăruri sintetice a priori.
Filosofia trebuie abordată, consideră filosoful englez, cu aparatul de clarificare
conceptuală de care dispune logica modernă. Toate problemele filosofice pot fi reduse la probleme
de logică. În felul acesta, câmpul interogaţiilor filosofice se îngustează, iar pretenţiile argumentative
cresc.
Ideile lui B. Russell au influenţat creaţiile multora dintre filosofii contemporani. L.
Wittgenstein, R. Carnap şi întreg Cercul de la Viena, W. van O. Quine, K. R. Popper stau sub
semnul logicismului filosofului de la Cambridge.
Ludwig Wittgenstein (1889-1951)
Ludwig Wittgenstein (1889-1951), strălucit discipol al lui Russell, ocupă o poziţie
aparte în istoria filosofiei. Datorează această poziţie semnificativelor diferenţe de orientare
filosofică manifestate între Tractatus logico-philosophicus şi scrierile ulterioare acestuia.
Wittgenstein reia în Tractatus logico-philosophicus (1921) interogaţia kantiană cu privire la
posibilitatea şi condiţiile cunoaşterii, operând două tranziţii:
de la critica facultăţilor umane de cunoaştere la critica limbajului
de la problema adevărului la problema sensului propoziţiilor
Elementele ultime ale cunoaşterii, consideră Wittgenstein, sunt propoziţiile elementare, (enunţuri
în care unui subiect i se atribuie un predicat). Acestea reprezintă atomii cunoaşterii,
corespunzătoare propoziţiilor atomare despre care vorbea Russell. Propoziţiile elementare sunt
corelatele realităţii structurate atomar. Delimitarea lor contribuie la înlăturarea surselor de
neînţelegere.
Tractatus logico-philosophicus condensează poziţia filosofică a lui Wittgenstein în şapte propoziţii
principale şi propoziţiile derivate ale acestora.
Propoziţiile principale,
1. Lumea este tot ceea ce are loc (se petrece).
2. Ceea ce are loc, faptul, este existenţa stărilor de lucruri.
3. Tabloul logic al faptelor constituie gândirea.
4. Judecata este propoziţia ce are un sens.
5. Propoziţia este o funcţie de adevăr de funcţii elementare.
6. Există o formă generală a funcţiei de adevăr....
7. Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă.
formulează dimensiunile ontologică (propoziţiile 1-2), gnoseologică (propoziţia 3) şi analitică
(propoziţiile 4-6) ale filosofiei lui Wittgenstein. Propoziţia 7 reprezintă concluzia Tractatus-ului,
semnalând, potrivit unora dintre comentatori, dimensiunea mistică a gândirii autorului.
Ontologie (propoziţiile 1şi 2)
Obiecte ce formează substanţa lumii sunt aşezate în reţele de conexiuni. Aceste reţele fac
posibile stările de lucruri. Faptul, adică ceea ce are loc, este existenţa unei stări de lucruri.
Suma faptelor alcătuieşte lumea reală. Aceasta nu se suprapune decât parţial realităţii care
reprezintă existenţa şi non-existenţa stărilor de lucruri.
„1.1. Lumea este ansamblul faptelor, nu al lucrurilor.”, arată Wittgenstein. Astfel, lucrurile nu pot fi
gândite decât ca purtătoare de proprietăţi. Conexiunile obiectelor sunt logice întrucât structura
lumii corespunde structurii logicii.
„1.13. Faptele în spaţiul logic formează lumea.” mai arată Wittgenstein. Spaţiul logic reprezintă
ansamblul invariabil al posibilităţilor de combinare a componentelor, adică a faptelor, ca stări de
lucruri.
Lumea reală diferită de celelalte lumi posibile este rezultatul actualizării anumitor componente ale
realităţii.
Gnoseologie
Conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein îl reprezintă cel de tablou, ca transpunere a
realităţii. Tabloul este o reprezentare a faptului în spaţiul logic. (Spaţiul logic îngăduie
reprezentarea existenţei şi non-existenţei stărilor de lucruri.). În această accepţiune, tabloul are
câteva caracteristici:
nu este imagine picturală ci structură matematică
nu este reflexiv, nu-şi poate reprezenta propria formă (faptele pot fi stabilite dar nu se poate
stabili modul în care au fost stabilite)
nu există tablou a priori adevărat
tabloul are sens, sensul său fiind conţinutul său descriptiv. Propoziţia “3.225. Ceea ce tabloul
reprezintă constituie sensul său” condensează teoria descriptivă a sensului cunoaşterii
Filosofia limbii (propoziţiile 4-6)
Tablourile sunt propoziţii; o propoziţie are sens dacă este imagine a stărilor de lucruri sau dacă
poate fi transformată într-o asemenea imagine (în cazul propoziţiilor elementare sensul este
evident; în cazul propoziţiilor complexe este necesară pentru transformare utilizarea tabelelor
funcţiilor de adevăr).
Propoziţiile care redau stări de lucruri (au sens) sunt judecăţi.
Suma judecăţilor reprezintă gândirea. Aceasta este mai puţin cuprinzătoare decât limbajul.
Limbajul reprezintă totalitatea propoziţiilor. Expresiile lui depăşesc sfera propoziţiilor cu sens. Din
acest motiv, limbajul travesteşte /trădează gândirea.
Forma logică a limbajului diferă de forma limbajului natural. Există o sintaxă logică a unei limbi
ideale diferită de sintaxa oricărei limbi naturale. Construcţiile ei corespund faptelor. Această
sintaxă logică prescrie regulile de constituire a expresiilor cu conţinut descriptiv (şi sens). „5.6.
A: axiome (propoziţii construite cu termeni din Vt)
Ri: mulțimea regulilor de interpretare a termenilor observaționali în domeniul realităţii
Rt: reguli de traducere a Vt în Vo
C: consecinţele empirice ale teoriei; acestea decurg logic din axiome, conţin numai termeni
observaţionali şi determină conţinutul empiric al teoriei.
C. Teoriile constituite inductiv trebuie confirmate.
Logica deductivă furnizează concluzii certe ale raționamentelor corecte cu premise adevărate. În
logica inductivă concluziile sunt susținute de premise, dar nu sunt garantat certe. Potrivit lui M.
Schlick (vom reveni asupra lui, ca reprezentant important al empirismului logic), omul de știință
caută regulile ce guvernează conexiunea experiențelor și reprezintă singura cale prin care se pot
face predicții. Dar nici cele mai bune doezi în favoarea unei teorii științifice nu sunt decisive, există
întotdeauna posibilitatea erorii. Se po tface predicții raționale despre experiențele viitoare, dar fără
garanții. Nu există cale alternativă către cunoaștere în afara experienței.
Empirismul logic încearcă să demonstreze cum dovezile experimentale ar putea susține teoria,
explicând relațiile dintre enunțurile care alcătuiesc teoria științifică și enunțurile care descriu
observațiile. Observațiile sunt particulare, știința urmărește generalizări. În accepțiunea largă a lui
Carnap, logica inductivă este teoria tuturor argumentelor bune care nu sunt deductive: inferențe
inductive, proiecții (inferențe despre cazul următor, nu despre toate cazurile), abducții (inducții
explicative, inferențe spre cea mai bună axplicație). Astfel, în empirismul logic o teorie este confiramtă atunci când se poate deriva de la ea o propoziție adevărată despre fenomene observaționale.
In contextul discursului epistemologic centrat pe modelul standard al teoriilor, progresul ştiinţific
dobândeşte un caracter cumulativ. Creşterea cunoaşterii este posibilă prin lărgirea domeniului de
aplicabilitate al unei teorii, sau prin integrare a teoriilor diferite într-o teorie cuprinzătoare. O teorie
confirmată rămâne definitivă în limitele domeniului iniţial de definiţie.
Evoluţia epistemologiei înregistrează depăşirea modelului standard iniţial. S-a impus, în acest
context, rediscutarea rolului termenilor teoretici în ştiinţele empirice, interpretarea realistă a teoriilor
ştiinţifice (ca descrieri ale unor entităţi şi procese nonobservabile, legate indeterminat de
observabil) şi explicitarea modalităţii de conectare a fenomenelor cu aparatul teoretic. Datorită
dificultăţilor de ordin practic, a fost admisă ulterior o variantă mai slabă a principiului verificaţionist
al semnificaţiei, prin verificabilitate potenţială sau confirmabilitate.
Între vulnerabilitățile și obiecţiile principale aduse empirismului logic figurează:
La nivel logic:
în confirmarea teoriilor: logic, T→TvS; dacă T este teoria, și S orice propoziție dovedită
experimental adevărată, enunțul TvS = 1 (este adevărat) și astfel T=1 (este adevărată).
Asemănător, dacă T→R, logic T&S→R, S putând fi orice propoziție pe care adevărul lui R o
confirmă.
pentru verificabilitate (în scopul excluderii filosofiei și tuturor enunțurilor științifice în interiorul
științei): Enunțul p&q este verificabil (i se poate stabili valoarea de adevăr) dacă p este dovedită
experimental falsă; q poate fi orice propoziție, p&q este o propoziție compusă verificabilă. Astfel,
un enunț de felul Apa e mai grea decât ueliul și Spiritul absolut guvernează lumea ar trebui admis
ca enunț științific.
La nivel filosofic:
caracterul îndoielnic al ipotezei atomismului logic (nu a fost întemeieată teoretic existenţa
propoziţiilor elementare şi necesitatea acestora);
caracterul îndoielnic (nenecesar) al principiului corespondenţei biunivoce al lui Wittgenstein;
abordarea unilaterală a relaţiei teoreticului cu experienţa şi caracterul simplificator al
interpretării după modelul standard.
În pofida acestor critici, empirismului logic nu i se poate contesta pledoaria pentru rigoare şi
claritate, nici încercarea de sistematizare a discursului ştiinţific. Socotit adesea rigid și prea tehnic
(”exercițiu de ciopârțire logică”), a impus un program de curățenie transdisciplinară și flexibilitate
intelectuală, emblematice pentru știința și raționalitatea contemporană.
CERCUL DE LA VIENA
Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu legată de poziţia empirist
logică. Programul Cercului a fost redactat de Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto Neurath şi publicat
în 1929, sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net antimetafizică, programul
propune valorizarea cercetării ştiinţifice experimentale în abordarea tuturor problemelor teoretice şi
practice şi acordarea rezultatelor din diversele discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem
de concepte neutre formal. Ştiinţa ideală este fizica matematizată, iar sistemul său conceptual este
rezultatul unui proces de ordinare spre conceptele primare, întemeiate empiric.
Moritz Schlick (1882-1936)
Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul Cercului. Fizician şi filosof,
acesta consideră că sarcina cunoașterii constă în descrierea relațiilor dintre obeicte, nu în
determinarea esenței acestora. Schlick dezvoltă o teorie a cunoașterii bazată pe distincția dintre
cunoaștere (care este formală) și trăire (care este conținut). Wittgenstein susținea în Tractatus că
suma enunțurilor cu sens ( cu conținut descriptiv, adică) reprezintă cunoașterea, graniţele acesteia
fiind fixate logic. Schlick consideră că nu poate fi exprimat, împărtășit conținutul care este trăire.
Numai forma poate fi împărtășită. Comunicarea intersubiectivă se realizează doar la nivel formal.
Schlick elaborează, în sprijinul acestei susţineri, teoria definiţiei implicite (în Teoria generală a
cunoaşterii,1925). În definiția implicită, conceptele fundamentale sunt definite astfel încât să
satisfacă axiomele (spre deosebire de cazul definiției concrete în care conceptele ultime sunt luate
din intuiție și revelează relația cu realitatea). Semnificația conceptelor depinde astfel de alegerea
axiomelor.
Teoria definiţiei implicite este utilizată de Schlick pentru respingerea metafizicii
considerată lipsită de sens. Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării
enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului logicii simbolice. Sensul
enunţurilor depinde, consideră M. Schlick, de posibilitatea lor principială de verificare. Acest punct
de vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. In opoziţie cu orientarea rigid empiristă a
câtorva dintre membrii acestuia, Schlick optează pentru o accepţiune largă a termenului de
verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare poate fi doar gândită. Programul
Cercului de la Viena a fost, în acest sens, mai reducționist decât poziția lui Schlick.
Otto Neurath (1882-1945)
Otto Neurath (1882-1945) este unul dintre reprezentanţii de seamă ai Cercului de la
Viena. Preocupările lui sunt orientate spre neta separare a ştiinţei de metafizică. Studiul Căi ale
concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) recunoaşte actului filosofic exclusiv dimensiunea
descriptivă, propunând înlocuirea termenului de filosofie cu cel de concepţie ştiinţifică despre lume
și evidenţiind desprinderea acesteia de metafizică.
Neurath pledează pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre o ştiinţă unitară, susţinută
cu aparat logic. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi disciplinele sociale, cu condiţia
ieşirii lor din zona speculativului.
Otto Neurath este susţinătorul teoriei coerenţei în demersul tradiţional filosofic de
conceptualizare a adevărului. Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în
concordanţă cu celelalte enunţuri acceptate de comunitatea interogatoare.
Rudolf Carnap (1891-1970)
Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (cf. A. Marga, în Cunoaştere şi sens) cel
mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul dintre marii filosofi ai epocii
contemporane. In scrierile sale, orientarea empirist logică îşi găseşte formularea canonică, iar
analiza logică a limbajului atinge maximul de rigurozitate.
In lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap consideră teoria științifică drept sistem
ordonat de concepte derivate din conceptele fundamantale raportate la datul nemijlocit. Susţinerea
sa se bazează pe două premise: una pozitivistă, referitoare la reductibilitatea realităţii la datul
nemijlocit, şi cea de-a doua, ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea
realităţii. Valabilitatea acestui sistem de constituire a conceptelor este condiţionată de edificarea lui
într-o zonă neutră filosofic.
Problemele filosofiei se datorează unor erori de limbaj, consideră Carnap, în studiul
Depăşirea metafizicii prin analiza logică a limbajului (1931). Propoziţiile metafizicii sunt lipsite de
sens, a) fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se atribuie în mod eronat semnificaţie, b) fie
pentru că procedează sintactic greşit.
a) Carnap reia teoria verificaţionistă a sensului: sensul unui cuvânt este dat de semnificaţia sa
(asemenea conținutului descriptiv despre care vorbea Wittgenstein) şi aceasta este recunoscută
cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care acesta apare sunt reductibile la propoziţii
protocolare. Propoziţiile protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele metafizicii nu sunt, în
acest context, verificabile.
b) Filosofia utilizează abuziv limbajul comun, consideră Carnap, exemplificându-și susținerea cu un
fragment din Ce este metafizica?, eseul lui Heidegger: ”Cum stau lucrurile cu acest nimic? Nimicul
este mai original decât negația și decât negarea…Angoasa dezvăluie nimicul…”. Fragmentul
operează (limbajul permite acest lucru) cu nimicul ca nume de obiect existent.
Există mai multe feluri de propoziții cu sens:
tautologii (sunt adevărate în baza formei lor, sunt analitice; nu bspun nimic despre realitate,
servesc la transformarea enunțurilor asupra realității; sunt propoziții din logică, matematică);
contradicții (negații ale tautologiilor);
propoziții de experiență, aparținând științelor empirice.
Nu poate exista vreo propoziție metafizică despre care să se spună că are sens, mai arată Carnap,
întrucât sarcina asumată de metafizică e cea de prezentare a cunoștințelor care nu sunt accesibile
științelor empirice. Filosofiei i se condiţionează supravieţuirea de o schimbare de statut: epurată de
enunţurile speculative lipsite de sens, aceasta trebuie să devină analiză logică: purificare a
cunoașterii de propoziții fără sens și clarificare logică a conceptelor din teoriile științifice.
Propozițiile metafizicii sunt asemănătoare artei, exprimă sentimentul vieții.
In lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap reformulează criteriul sensului: un
enunţ are sens dacă este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri confirmabile şi dacă este
construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot fi abordate formal sau material. Modul formal
de abordare este necesar filosofiei şi aduce cercetarea epistemologică în proximitatea analizei
limbii.
Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o reacţie la critica întreprinsă de Karl
R. Popper la adresa criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, susţine în acest studiu
R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau testabile. Un enunţ este confirmabil dacă poate fi redus
logic, direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este testabil dacă i se poate indica
empiric modalitatea de verificare.
Carnap operează, consideră A. Marga (în Cunoaştere şi sens) distincţii ce nu sunt
funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este valorizată net în raport cu deducţia, ştiinţa
propriu-zisă este ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i influenţează evoluţia,
iar judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu judecăţile despre valori. Aceste distincţii au fost
exploatate în criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza unor semnificative poziţii
epistemologice ulterioare.
CERCUL DE LA BERLIN
Hans Reichenbach (1891-1953)
Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important al Cercului de la Berlin. Este
susţinătorul unei abordări probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea impusă de
mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica cuantică pe care o construieşte în sprijinul acestei
viziuni. Reichenbach propune o justificare pragmatică a inferenţelor inductive ca răspuns la criticile
aduse metodologiei empirist logice în practica ştiinţifică.
De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent utilizată în epistemologie, între
demersurile desfăşurate în contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul descoperirii
(în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie caracterizează empirismul logic şi consideră că
obiectul de studiu al epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele demersului ştiinţific. Cea
de-a doua poziţie caracterizează în principal noua filosofie a ştiinţei şi consideră mai importante
pentru epistemolog evidenţierea actului creator, în desfăşurarea lui, şi înţelegerea mecanismului
cercetării ştiinţifice.
Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se dispun polar, suprapunând
răspunsurile la criterii diverse de comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K.
Feyerabend care aşează metodologic discursurile epistemologice fie sub semnul logicianului, fie
sub cel al antropologului.
Carl Gustav Hempel (1905-1997)
Carl Gustav Hempel (1905-1997) este unul dintre membrii importanţi ai Cercului de la Berlin şi unul dintre filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa empirismului logic, din
interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel sunt îndreptate împotriva teoriei empirist logice a
confirmării, teorie pe care o acuză de generare de paradoxuri:
Enunțurile științifice trebuie confirmate prin propoziții protocolare (propozițiile universale
prin propoziții particulare). Enunțurile științifice sunt implicații (dacă p, atunci q). confirmarea lor se
face prin adăugarea unei propoziții protocolare, evidența. Între enunț și evidență relațiile pot lua
mai multe forme: p & q: confirmarea ipotezei; p & nonq: infirmarea ipotezei; nonp & q și nonp &
nonq: situații de neutralitate a evidenței în raport cu enunțul.
Mai mult, p→q implică nonq→nonp (vă amintiți, desigur, SaP→¯PeS).
Astfel, Toți corbii sunt negri→Niciun non-negru nu e corb. Asta înseamnă, arată Hempel, că potrivit
teoriei empirist logice a confirmării prin consecințe empirice, o propoziție de felul Pantoful alb nu e
corb confirmă propoziția Toți corbii sunt negri.
Soluţia propusă de Hempel pentru evitarea acestei situații constă în impunerea unor
condiţii de confirmabilitate:
Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei observaţii este confirmat de acea
observaţie);
Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri
confirmă şi orice consecinţă a enunţului din acea clasă);
Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o ipoteză confirmă orice ipoteză echivalentă
cu prima);
Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic consistentă este consistentă în ipotezele pe
care le confirmă).
C.G. Hempel este și autorul teoriei nomologice a explicaţiei (sau teoria explicației prin
subsumare la legi). Premisa acestei teorii constă în necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie
în diferitele ştiinţe pentru care se doreşte unificare metodologică. În studiul Funcţia legilor generale
în istorie (1942), Hempel separă descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de
explicaţie (ca răspuns la întrebarea De ce se petrece?), considerând-o pe cea din urmă
caracteristică ştiinţei.
Explicația are două componente: Explanandum (ceea ce este de explicat) și explanans (ceea ce
explică, explicativul). În explanans sunt cuprinse enunțuri despre două clase de fenomene
condiţii iniţiale şi limită pentru producerea fenomenului
legi generale
Explicaţia unui fenomen constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din legile
generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A explica= a deduce enunţul descriptiv
referitor la explanandum din explanans.
Hempel impune explicaţiei impun condiţii de adecvare, concordante cu poziţia empirismului
logic:
explanans să conţină minim o lege generală
explanans şi explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut empiric, verificabil)
explanandum să rezulte logic din explanans
expplanans să conţină enunţuri adevărate
Discursul istoric trebuie să respecte cerinţele privind explicaţia operante în celelalte ştiinţe.
Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi generale, deşi a fost explicat
neştiinţific, dinspre viitor spre prezent, prin motive. Teoria nomologică a explicaţiei constituie un
punct de referinţă în abordările ulterioare ale cunoaşterii.
EMPIRISMUL PRAGMATIC
Willard van Orman Quine (1908-2000)
Willard van Orman Quine este principalul reprezentant al empirismului pragmatic.
Discursul său se derulează la confluenţa filosofiei limbajului cu ontologicul şi cu epistemologia.
In studiul Identitate, ostensiune şi ipostază (1950), Quine încearcă evidenţierea naturii
termenilor singulari şi a raporturilor existente între aceştia şi termenii generali. Termenii singulari
nu se suprapun decât într-o accepţiune idealistă realităţii, iar termenii generali, justificaţi prin
eficienţă în economia discursului, sunt lipsiţi de referinţă.
Lucrarea Cuvânt şi obiect (1960), evidenţiind relaţia limbii cu realitatea, desfăşoară un
discurs de orientare holistă, în linia întregului scrierilor lui Quine. Limba este dexteritate socială
dobândită prin comportament. In consecinţă, semnificaţia este redusă la o proprietate a
comportamentului, iar propoziţiile individuale nu sunt integral traductibile. Limba funcţionează ca
un întreg şi semnificaţia se poate stabili doar la nivelul acestuia.
Studiul Relativitatea ontologică (1969) evidenţiază două dimensiuni ale raportării
relativiste la realitate: domeniul unei teorii poate fi deplin circumscris numai în funcţie de o teorie
cadru şi imaginea realităţii este concepută prin prisma teoriilor deja acceptate.
Lucrarea Adevăr prin convenţie (1936) contestă distincţia dintre ştiinţele formale şi
ştiinţele factuale, susţinând dependenţa logicii şi matematicii de experienţă.
Studiul Două dogme ale empirismului (1953) condensează majoritatea ideilor
epistemologice răspândite în corpul scrierilor lui Quine.
Empirismul modern presupune distingerea netă a analiticului de sintetic şi eficacitatea
teoriilor reducţioniste. Cele două presupuneri sunt dogmatice şi trebuie abandonate pentru a
permite metafizicii să se apropie de ştiinţele naturii, arată Quine.
Distincţia analitic-sintetic poate fi analizată la nivelul limbajului în sine. Reformulând
ideea analiticităţii, prezentă deja la Leibniz şi Kant, un enunţ este analitic dacă este adevărat în
virtutea sensurilor şi independent de fapte. Abordarea sensurilor ca entităţi intenţionale, cu statut
ontic intermediar limbajului şi realităţii empirice, nu poate fi susţinută empiric. În acest context, o
teorie a sensului trebuie să se refere la sinonimii. Întemeierea sinonimiei ar explica analiticitatea.
Cu excepţia cazului limită al introducerii unei notaţii convenţionale noi, definiţia (inclusiv
în forma explicaţiei conceptuale) nu poate întemeia sinonimia, deoarece se bazează pe sinonimii
anterioare.
În limbajele extensionale, intersubstituibilitatea nu poate constitui temeiul sinonimiei
deoarece nu are caracter necesar. În limbajele intenţionale (care conţin un adverb de tipul
“necesar” sau un echivalent al acestuia), intersubstituibilitatea ar putea garanta sinonimia dar
inteligibilitatea acestor limbaje presupune înţelegerea prealabilă a analiticităţii.
Analiticitatea nu poate fi întemeiată în limbaj natural prin sinonimie. În limbajele formale
există reguli semantice ce determină analiticitatea, dar acestea presupun cunoaşterea
semnificaţiei termenului “analitic”, aşadar nu-l pot întemeia.
Distincţia analitic-sintetic poate fi abordată şi din perspectiva raportului dintre limbaj şi
experienţă. Adevărul enunţurilor depinde de limbaj şi de fapte extra lingvistice. Analiza adevărului
enunţuurilor idetifică o componentă lingvistică şi una factuală. Enunţurile analitice sunt enunţuri cu
componenta factuală nulă. Conform principiului clasic al semnificaţiei, principiu formulat de Frege
şi Carnap, semnificaţia unui enunţ constă în condiţiile adevărului lui. Principiul se bazează pe
posibilitatea de a confirma sau infirma enunţuri izolate. Această posibilitate constituie expresia unui
reducţionism radical ce nu poate explica relaţia complexă a lmbajului cu experienţa. În fapt,
semnificaţia oricărui enunţ depinde de întregul cunoaşterii.
Cele două dogme ale empirismului sunt solidare, în virtutea comunei lor originări în
reducţionism: dacă se admite posibilitatea confirmării sau infirmării unui enunţ izolat, se poate
admite şi existenţa unor enunţuri limită, confirmabile în absenţa componentei factuale.
Alternativa la empirismul dogmatic o constituie abordarea cunoaşterii ca totalitate ce
înfruntă experienţa numai de-a lungul graniţelor, într-un model holist de dezvoltare a ştiinţei.
Potrivit acestuia, semnificaţie empirică are ştiinţa în ansamblul ei, nu fiecare dintre enunţurile ce o
alcătuiesc. Intregul demersului ştiinţific se află în contact cu experienţa de-a lungul graniţelor. Nicio
experienţă particulară nu este legată de un enunţ izolat. Un conflict cu experienţa la periferie
determină reajustări în zona centrală, a enunţurilor teoretice.
Ştiinţa se află în dublă dependenţă, de experienţă şi de limbaj. Ca instrument, ea se
foloseşte de stipulări ireductibile pentru a simplifica legile, eficientizând raportarea la lumea
sensibilă.
Discursul desfăşurat de Quine păstrează cadrul lingvistic de analiză şi concepţia verificaţionistă a
semnificaţiei, trăsături caracteristice empirismului logic. Din acest motiv este considerat o critică
din interior a celui din urmă.
Poziţia epistemologică a lui W. van O. Quine raportată la empirismul logic
Premise comune:
Cadru lingvistic global de analiză a discursului ştiinţific Abordare verificaţionistă a semnificaţiei Rolul fundamental al observaţiei în stabilirea adevărului şi a
semnificaţieiDeosebiri R. Carnap (reprezentant al empirismului
logic)W. van Orman Quine (reprezentant al empirismului pragmatic)
Există o distincţie de natură între
cunoaşterea analitică (logică şi
matematică) şi cunoaşterea
sintetică (ştiinţe factuale)
Logica este un limbaj, nu o teorie
Logica este analitică (evidentă, fără
conţinut specific, universală)
Explicare metateoretică formalistă a
conceptelor (prin analiză în
contextul unui limbaj vid, structurat
anterior teoriei)
Teorie atomistă a semnificaţiei
(semnificaţia întregului cunoaşterii
este determinată de semnificaţia
părţilor şi fiecare enunţ poate fi
confirmat sau infirmat izolat)
Model atomist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă (infirmarea
empirică a unui enunţ, parte
componentă a unei teorii, provoacă
infirmarea teoriei în ansamblul ei, în
virtutea raportării izomorfe la
realitate a propoziţiilor protocolare)
Nu există distincţie de natură, ci
distincţie de grad între
cunoaşterea analitică şi cea
sintetică
Nu există distincţie de natură între
limbaj şi teorie
Logica este revizuibilă
experimental (conform
mecanicii cuantice)
Explicare metateoretică
naturalistă a conceptelor (prin
întemeiere intuitivă în contextul
limbajului natural)
Teorie holistă a semnificaţiei
(semnificaţia oricărui element
este determinată de întegul
cunoaşterii şi enunţurile nu pot fi
confirmate sau infirmate izolat)
Model holist de raportare a teoriei
ştiinţifice la experienţă
(infirmarea empirică a unui
enunţ la frontieră cu experienţa
provoacă reajustarea
enunţurilor din interiorul teoriei,
în virtutea subdeterminării
empirice a teoriilor
RAŢIONALISM CRITIC
Karl R. Popper (1902-1994)
De numele lui Karl R. Popper (1902-1994) se leagă orientarea filosofică numită
raţionalism critic, considerată reacţie din primul val la empirismul logic, fără negarea presupoziţiilor
fundamentale ale acestuia. Discursul lui Popper se desfăşoară pe coordonatele abordării
lingvistice şi în contextul întemeierii logice a ştiinţei, păstrând interpretarea empiristă a teoriei
ştiinţifice, ca sistem de enunţuri, şi încrederea în existenţa unor norme anistorice de raţionalitate.
Criticile lui Popper la adresa poziţiei empirist logice vizează inductivismul, teoria confirmabilităţii şi
discreditarea categorică a metafizicii.
Lucrarea Cele două probleme fundamentale ale teoriei cunoaşterii, elaborată la
sugestia lui H. Feigl, membru al Cercului de la Viena, şi publicată într-o versiune prescurtată, în
1934, sub titlul Logica cercetării, reprezintă cea mai importantă scriere a lui Popper. Notele şi
anexele adăugate diverselor ediţii ale acesteia înregistrează evoluţia concepţiei epistemologice a
autorului.
Popper reproşează concepţiei inductiviste de dezvoltare a ştiinţei lipsa unui temei logic
pentru raţionamentele amplificatoare şi, de asemenea, imposibilitatea de a explica originea
propoziţiilor elementare. In privinţa teoriei empiriste a confirmării, Popper evidenţiază sofismul ce-i
stă la bază (deducerea antecedentului din confirmarea consecventului) şi propune reducerea
pretenţiilor de confirmare la testarea teoriilor. Mecanismul de testare este operaţional pe un model
ipotetico-deductiv al ştiinţei, model pe care autorul îl propune ca alternativă la modelul inductiv
standard. Considerarea teoriei ca ansamblu deductiv de ipoteze condiţionează testarea acesteia
de deducerea consecinţelor ei empirice, verificabile experimental. Oricât de multe astfel de
consecinţe sunt verificate experimental, teoria nu poate fi considerată confirmată. Este, în schimb,
coroborată, concept gradual ce indică numărul şi severitatea testelor la care a fost supusă teoria
ştiinţifică. Infirmarea unei singure consecinţe empirice falsifică, pe de altă parte, teoria. Verificarea
este provizorie, semnifică apropierea teoriei de adevăr. Falsificarea este definitivă. Inegalitatea
consecinţelor testării experimentale se datorează restricţiilor impuse de legile logicii şi justifică
importanţa conceptului de falsificabilitate în discursul popperian. Conţinutul empiric al unei teorii
este dat de numărul consecinţelor empirice ale acesteia. O teorie cu înalt grad de generalitate are
multe consecinţe empirice şi, implicit, multe posibilităţi de falsificare prin testarea lor.
Falsificabilitatea funcţionează, în acest context, cu statut de criteriu de ierarhizare a teoriilor
concurente. Utilizarea conceptului ca criteriu de demarcaţie permite respingerea pretenţiilor de
ştiinţificitate ale discursului speculativ, fără a contesta conţinutul cognitiv al metafizicii.
Ştiinţa autentică are, consideră Popper, dimensiuni eroice. Eroismul ei vine, în
concordanţă cu concepţia despre falsificabilitate, din asumarea de către cercetători a riscului
infirmării empirice a teoriilor ştiinţifice îndrăzneţe. Teoria trebuie împinsă spre testele cele mai
severe, falsificarea ei trebuie stimulată. Eşecul testării este exploatabil cognitiv, consideră autorul
Orientarea epistemologică numită noua filosofie a ştiinţei este considerată poziţie
reprezentativă pentru cel de-al doilea val de reacţii critice la empirismul logic, ale cărui presupoziţii
generice le contrazice. Noua filosofie a ştiinţei se opune, în acelaşi timp, raţionalismului critic.
Orientarea este lipsită de unitate de metodă şi stil. Apariţia ei este legată de preocupările lui N.R. Hanson (1924-1967) vizând logica specială a descoperirii. Hanson îşi delimitează (în Modelele
descoperirii, 1958) discursul de poziţia lui H. Reichenbach, pentru care filosofia ştiinţei nu are
dreptul să abordeze raţionalitatea alegerii ipotezelor, ocupându-se doar de analiza criteriilor
alegerii acestora. Nu este, de asemenea, de acord cu concepţia lui K.R. Popper care scoate în
afara domeniului de analiză logică momentul naşterii teoriei ştiinţifice.
Hanson exploatează ideea raţionamentelor abductive, propusă de Ch. R. Peirce tocmai pentru
justificarea logică a descoperirii ştiinţifice. Abducţia este o inferenţă retroductivă, de la fapte la
ipoteza explicativă a acestora.
Criticii poziţiei lui Hanson au susţinut că deosebirea modelului retroductiv de modelul ipotetico-
deductiv nu este semnificativă. Hanson şi-a restrâns treptat pretenţiile de întemeiere logică rigică a
descoperirilor ştiinţifice, dar cercetările epistemologice s-au deschis la problematica genezei
teoriilor.
Gruparea constituită în jurul acestei problematici pledează pentru separarea raţionalităţii ştiinţei
de logicitatea ei. Cunoscută sub numele de noua filosofie a ştiinţei, gruparea revalorizează
distincţia făcută, cu două decenii în urmă, de H. Reichenbach (în Experienţă şi predicţie, 1938)
între demersurile în contextul justificării şi demersurile în contextul descoperirii. Th. Nickles, citat
de Ilie Pârvu (în Introducere în epistemologie), evidenţiază liniile acestei distincţii:
Contextul justificării este normativ şi se referă la conexiunile logice între idei;
contextul descoperirii este descriptiv şi se referă la conexiunile psihologice între
gânduri.
Contextul justificării este legat de testarea ipotezelor; contextul descoperirii
este legat de obţinerea ipotezelor.
Contextul justificării este logic; nu există o logică a descoperirii.
Descoperirea nu poate fi raţionalizată, este ilogică.
Descoperirea este nediscursivă, nu poate fi reconstituită ca raţionament.
caracterizează psihologia, istoria şi sociologia ştiinţei.
Lucrările reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei pledează pentru superioritatea epistemologică a
contextului descoperirii. Discursul epistemologic iese, în acest context, din perspectiva lingvistică
de abordare a faptului ştiinţific. Logica îşi pierde statutul de ustensilă necesară de analiză a
cercetării ştiinţifice, iar raţionalitatea se dovedeşte istorică şi dependentă de context.
Scopul întreprinderii epistemologice devine descrierea şi explicarea ştiinţei reale. Realizarea lui
presupune o abordare socio-istorică a demersului de constituire şi evoluţie a discursului ştiinţific.
Ştiinţa este considerată proces în desfăşurare. Rezultatele ei nu sunt independente de
dimensiunile psihologice, sociale şi istorice ale momentului în care apar. Condiţiile de testare
experimentală sunt variabile istoric şi evaluarea ipotezelor este dependentă de presupoziţiile
ontologice implicite. Din aceste motive, teoriile ştiinţifice sunt, în accepţiunea reprezentanţilor noii
filosofii a ştiinţei, incomensurabile. Interesul epistemologilor din această orientare este îndreptat
spre identificarea unităţilor de conţinut cognitiv ale ştiinţei şi spre elaborarea unor modele de
evoluţie în concordanţă cu încărcătura psiho-socială şi istorică a demersului creativ.
Noua filosofie a ştiinţei desfăşoară o accepţiune necumulativă şi iraţionalistă a progresului
cunoaşterii. Disputa derulată pe această temă între Th. Kuhn, reprezentantul cel mai de seamă al
orientării, şi K.R. Popper constituie un punct proteic de referinţă în epistemologie.
Thomas Kuhn (1922-1996)
Structura revoluţiilor ştiinţifice (1962)
Thomas Kuhn (1922-1995) este reprezentantul cel mai de seamă al noii filosofii a
ştiinţei şi autorul lucrării, de referinţă în epistemologie, numită Structura revoluţiilor ştiinţifice
(1962).
Kuhn consideră că modelul standard al empirismului logic şi criticile asociate lui nu furnizează
lămuriri cu privire la modul în care a evoluat ştiinţa de-alungul timpului. Modelul este normativ,
indicând cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească o teorie pentru a fi ştiinţifică. Kuhn
propune o schimbare de obiectiv, în speţă orientarea demersului epistemologic spre descrierea
şi explicarea demersului de cercetare ştiinţifică. Această schimbare de obiectiv asocaiză o
schimbare de metodă, în speţă înlocuirea analizei logică-matematice a disciplinei deja
constituite cu cercetarea socio-istorică a constituirii şi evoluţiei disciplinei ştiinţifice.
Îm aceasta din urmă nu manualul este sursa principală de documentare. Manualul conţine ştiinţă
statică, nu poate evidenţia evoluţia cercetării ştiinţifice. Alternativa fericită la cercetarea manualelor
o reprezintă articolele din revistele de specialitate, memoriile cercetătorilor, corespondenţa
acestora, prefeţele lucrărilor ştiinţifice publicate. Acestea surprind momentele principale în
constituirea disciplinelor ştiinţifice.
Factorul uman esenţial în cercetare nu este omul de ştiinţă izolat, observă astfel Kuhn, ci
comunităţile ştiinţifice, adică grupările de oameni de ştiinţă din interiorul unei discipline care
împărtăşesc un set de ipoteze fundamentale şi principiile metodologice aferente lor. Cercetarea
epistemologică are, în acest context, un caracter pluridisciplinar, alăturând cunoştinţe psihologice,
filosofice, de sociologia ştiinţei.
În evoluţia ei, o disciplină ştiinţifică parcurge două faze, arată Kuhn: o fază timpurie,
preparadigmatică, şi faza de ştiinţă matură, paradigmatică.
În faza preparadigamtică a disciplinei există mai multe comunităţi ştiinţifice rivale, responsabile de
disputele dintre şcoli. Aceste comunităţi rivale au puncte de vedere diferite privind fundamentele
disciplinei. Existenţa şi susţinerea acestor puncte de vedere diferite risipesc timpul şi energia
cercetătorilor. Nu există un progres considerabil al cercetării, ci o permanentă reluare a
problemelor.
În faza paradigmatică unul dintre punctele de vedere asupra fundamentelor disciplinei este
acceptat de majoritatea cercetătorilor care alcătuiesc astfel o singură comunitate ştiinţifică,
dominată. Acel punct de vedere acceptat este numit de Kuhn paradigmă. După asumarea
acesteia, cercetarea avansează spre rezolvarea problemelor specifice.
Paradigma are un caracrter deschis, ea lasă suficiente probleme nerezolvate pentru a oferi câmp
larg de activitate cercetătorilor. Paradigma conţine:
ipoteze privind fundamentele disciplinei
reguli metodologice pentru rezolvarea anumitor clase de probleme
aspecte metafizice (Weltanschauung) presupuse de disciplină.
Faza paradigmatică est ireversibilă şi definitivă. Disciplinele au ritmuri inegale de dezvoltare şi
intră, din acest motiv, mai devreme sau mai târziu în faza paradigmatică. Odată intrată în această
fază, o disciplină trece printr-o succesiune de perioade de ştiinţă normală şi ştiinţă extraordinară.
Ştiinţă normală este demersul desfăşurat de cercetători după impunerea paradigmei şi acceptarea
standardelor de cercetare comune. Cercetătorii rezolvă problemele lăsate deschise în paradigma
respectivă. Despre aceste probleme se ştie că admit o soluţie în paradigmă. Kuhn le numeşte pe
acestea probleme puzzles. Ele au sens doar în interiorul paradigmei. Cercetătorii le caută, rareori
spectaculos, soluţiile. Exemple la îndemână pentru demersurile de cercetare din ştiinţa normală
sunt experimentele de izolare a elemetelor chimice pentru completarea tabelului lui Mendeleev şi
predicţiile privind traiectoriile planetelor.
Cu timpul, apar probleme ce nu pot fi rezolvate în interiorul paradigmei. Acestea sunt anomalii.
Acumularea lor determină scăderea încrederii cercetătorilor în paradigmă şi căurtarea unor
soluţii care să rezolve criza de încredere. Succesiv, cercetătorii opează pentru una dintre
următoarele soluţii, desfăşurând un demers de cercetare diferit de cel din ştiinţa normală, adică
un demers de ştiinţă extraordinară:
ignorarea anomaliilor (prezente în număr mic) şi continuarea cercetărilor pe baza paradigmei
elaborarea unei ipoteze ad-hoc care să împace anomaliile cu paradigma
schimbarea paradigmei, adică revoluţia ştiinţifică.
Schimbarea paradigmei presupune schimbarea comunităţii ştiinţifice dominante. Acest fapt se
produce rar prin convertire; de cele mai multe ori presupune apariţia unei generaţii noi de
cercetători.
După schimbarea de paradigmă urmează o nouă periaodă de ştiinţă normală.
În faza paradigmatică se poate vorbi, arată Kuhn, de două forme de progres: cel cumulativ,
caracteristic ştiinşei normale şi constând în acumulare de soluţii la problemele specifice
paradigmei, fără descoperiri spectaculoase sau noutăţi majore şi, respectiv, cel necumulativ, prin
salt, caracteristic ştiinţei extraordinare. Nu există continuitate între paradigme. Acestea sunt,
consideră Kuhn, incomensurabile. Noua paradigmă aduce schimbări conceptuale, dispariţii,
modificări majore, apariţii. Paradigmele oprează cu limbaje diferite, sunt intraductibile. Nu se poate
stabili, din toate aceste motive, care conţinut cognitiv este mai mare. Singurul avantaj al noii
paradigme îl constituie capacitatea acesteia de a depăşi criza, în vederea instaurării calmului
necesar rezolvării de probleme puzzles.
Concepţiei lui Kuhn i s-au adus critici vizând, în principal:
istorismul exagerat, corelat cu eliminarea componentei logico-matematice din aparatul
epistemologiei
presupunerea existenţei unei componente iraţionale în activitatea omului de ştiinţă (manifestă în
aleferea paradigmei)
banalizarea activităţii ştiinţifice în ştiinţa normală
circularitatea din definirea comunităţii ştiinţifice şi a paradigmei.
Pentru rezolvarea situaţiei de circularitate, Kuhn propune fundamentarea epistemologică a
paradigmei şi fundamentarea sociologică a comunităţii ştiinţifice.
Caracteristicile abordării progresului ştiinţei din perspectiva lui K.R. Popper şi a lui Th. Kuhn
Caracteristici comune
Antireducţionism Antiinducţionism Studiul dinamicii cunoaşterii ştiinţifice Respingerea modelului cumulaţionist al progresului Proces revoluţionar de trecere de la o teorie ştiinţifică la succesoarea ei Rezolvarea problemelor este caracteristică esenţială a practicii ştiinţifice Geneza ipotezelor ştiinţifice nu este analizabilă logic
Deosebiri K. R. Popper (raţionalism critic) Th. Kuhn (noua filosofie a ştiinţei) Dinamica produselor unei ştiinţe
optimale Unitatea de semnificaţie: ipoteza
Unitatea de validare a cunoaşterii: individul
Orice observaţie este raportabilă logic la consecinţele unei teorii şi mulţimea acestora din urmă este determinată
Logica descoperirii se referă la evoluţia unei lumi a cunoaşterii obiective, independente de subiectul cunoscător
Progresul ştiinţific este în concordanţă cu principiul corespondenţei
Progresul ştiinţific are două laturi, revoluţionară şi conservativă, de discontinuitate şi de continuitate (noua teorie contrazice teoria anterioară, dar explică succesul acesteia)
Istoria ştiinţei reţine numele celor ce fac ştiinţa autentică (eroică)
Progresul cunoaşterii înseamnă apropiere treptată a acesteia de adevăr
Progresul ştiinţific poate fi afirmat raţional (este raţional decidabil dacă o teorie este superioară precedentei)
Dinamica producerii unei ştiinţe reale
Unitatea de semnificaţie: paradigma
Unitatea de validare a cunoaşterii: comunitatea ştiinţifică
Raportul teoriei cu realitatea nu este strict determinabil logic
Logica şi metodologia nu furnizează răspunsuri complete la problematica ştiinţei şi, din acest motiv, trebuie depăşite
Istoria ştiinţei este sumă de mutaţii paradigmatice
Singurul progres ştiinţific legitim este înregistrat în perioadele de ştiinţă normală
Majoritatea oamenilor de ştiinţă fac ştiinţă normală
Evoluţia cunoaşterii nu are un scop determinat
Paradigmele sunt incomensurabile
Paul K. Feyerabend (1924-1994)
Împotriva metodei (1975)
Paul K. Feyerabend (1924-1994), reprezentant de seamă al noii filosofii a ştiinţei, este autorul
lucrării intitulate Împotriva metodei (1975).
Lucrarea propune extinderea perioadei numită de Kuhn “extraordinară” la întregul cercetării
ştiinţifice. Progresul este posibil în absenţa constrângerilor metodologice. Exploatând accentele
iraţionaliste din scrierea lui Kuhn, Feyerabend pledează pentru anarhism epistemologic. Progresul
este rezultatul confruntărilor libere, în contextul operaţionalităţii principiului de toleranţă
epistemologică: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul dorit. Activitatea omului de ştiinţă
se aşează, consideră Feyerabend, sub semnul dadaismului.
Caracteristica definitorie a ştiinţei este, arată Feyerabend, capacitatea de a progresa. Ştiinţa se
află în permanenţă în progres, e mereu ştiinţă extraordinară în terminologia lui Kuhn, demers care
nu acceptă ipoteze şi reguli metodologice comune, punând la îndoială vechea paradigmă şi
pregătind apariţia paradigmei noi. Ştiinţa, arată Feyerabend, e liberă de orice constrângere
metodologică. Orice teorie epistemologică trebuie să accepte libertatea ştiinţei şi a cercetătorului
pentru a justifica posibilitatea progresului. De aici anarhismul epistemologic. Această poziţie are
câteva consecinţe:
A. Cercetarea ştiinţifică nu se desfăşoară după o metodologie stabilită anterior, nu există o
metodă ştiinţifică impusă. Deconstrucţia metodei, susţinută de Feyerabend, este un demers
specific postmodernismului. Regulile metodologice împiedică progresul întrucât sunt
conservatoare. Totuşi, nu este vorba despre despre respingerea oricărui apel la metodă, ci
de respingerea ideii de existenţă a unei metodologii general valabile pentru ştiinţe.
Metodele de anvergură limitată rezolvă probleme specifice. Raportul dintre ştiinţă şi metodă
este guvernat de principiul toleranţei: orice metodă este bună dacă duce la rezultatul
urmărit.
Cercetătorul are libertatea deplină în alegerea metodei utile de cercetărilor sale. Pentru
ştiinţă nu există morală. Orice demers metodologic normativ este respins. De aici conotaţia
de dadaism a poziţiei lui Feyerabend.
Principiul toleranţei implică negarea existenţei unei paradigme unice. Cercetătorii dezvoltă
strategii proprii, personalizate de cercetare. În contextul pluralist al coexistenţei teoriile
rivale şi concurente, progresul se naşte în mulţimea alternativelor, a confruntărilor.
B. Admiterea intervenţiei unor mecanisme iraşionale în alegerea teoriilor sau ipotezelor de
lucru. Aceste alegeri sunt decizii luate în funcţie de părerile majorităţii şi de trăsăturile de
personalitate ale cercetătorilor, nu după criterii obiective. Decizia ştiinţifică este similară
celei politice, sensibilă la propagandă şi persuasiune.
C. Teoriile ştiinţifice sunt incomensurabile. Consecinţele (experimentale) ale teoriilor discern
între teroiile rivale, dar orice limbaj de observaţie este angajat teoretic.
P.K. Feyerabend este autorul distincţiei sintagmatice între abordarea ştiinţei prin metoda
antropologului” şi metoda logicianului. Metoda antropologului constă în studierea comunităţii
ştiinţifice din punct de vedere al comportamentului şi orientării ei ideatice. Metoda logicianului
examinează relaţia teoriei ştiinţifice cu modelul ideal. Feyerabend valorizează pozitiv metoda
antropologului. In fapt, demersurile tuturor reprezentanţilor noii filosofii a ştiinţei se aşează sub
semnul acesteia.
St. Toulmin (1922- )
Intelectul uman (1972)
St. Toulmin (1922-) se înscrie, de asemenea, în linia noii filosofii a ştiinţei. Lucrarea sa,
Intelectul uman (1972), este o încercare de elaborare a unui model evoluţionist al dezvoltării
ştiinţei, model care să furnizeze răspunsurile la următarele întrebări:
Ce anume se modifică atunci când ştiinţa este în progres?
Cum se petrec aceste modificări?
A. Toulmin identifică drept suport al schimbărilor în ştiinţă conceptele ştiinţifice şi criteriile de
selecţie a acestora.
conceptele ştiinţifice: grupate în populaţii de concepte, acestea generează în timp discipline
ştiinţifice distincte. Cercetarea epistemologică vizează evoluţia disciplinelor astfel constituite.
Perspectiva lingvistică, arată critic Toulmin, referindu-se la propoziţii maschează conceptele.
Schimbările conceptuale urmăresc un model evoluţionist, în care populaţia de concepte este
similară speciei, mediul este cel instituţional şi inovaţiile conceptuale sunt acceptate similar
printr-un proces similar selecţiei naturale. Studiul ştiinţific în legătură cu mediul social
conturează o ecologie socială a ştiinţei. Omul de ştiinţă este element al mediului social şi
provocator al selecţiei inovaţiilor conceptuale.
criteriile de selecţie: Omul de ştiinţă utilizează în selectarea inovaţiilor conceptuale trei tipuri de
criterii: cantitatea de noutate adusă de o modificare conceptuală
conţinutul inovaţiei
tipurile de inovaţie ce pot fi acceptate în tradiţia ştiinţifică a disciplinei
Criteriile ce acţionează la un moment dat în mecanismul selecţiei determină raţionalitatea ştiinţei la
momentul respectiv. Raţionalitatea este un parametru relativ. Odată cu achimbările de mediu, în
trecerea de la o etapă la alta se modifică şi criteriile de selecţie utilizate.
B. Există în evoluţia ştiinţelor două tipuri de schimbări, arată Toulmin:
cumulative, prin selecţia inovaţiilor şi astfel, introducerea lor în tradiţie)
necumulative, prin apariţia unor noi criterii de selecţie. Modificarea criteriilor de selecţie revoluţii
ştiinţifice. Principalul factor în producerea acestora este apariţia unei generaţii noi de cercetători.
Imre Lakatos (1922-1974)
Criticism şi creşterea cunoaşterii (1970)
Teoria lui Kuhn, arată Lakatos, nu explică unele fenomene constatate în istoria ştiinţei, de
exemplu nu explică faptul că, deşi respinsă de teoria realtivităţii, mecanica newtoniană continuă să
funcţioneze cu succes. Nu poate explica nici faptul că, deşi nu existau suficiente argumente în
favoarea ei, teoria lui Copernic a sfârşit prin a fi adoptată. Într-o tentativă de explicare a acestui
fapt, Lakatos avansează ideea existenţei unor părţi ale teoriilor imune la experienţă, adică
neafectate de rezultatele niciunui test empiric. Aceste părţi constituie nucleul tare al teoriei (ex:
relaţia dintre forţă, masă şi acceleraţie în mecanica newtoniană).
În jurul nucleului se constituie succesiv sau simultan mai multe teorii, alcătuind centura de protecţie a nucleului. Aceasta este cea care primeşte şocul testelor empirice.
Din nucleul de cercetare pornesc extinderi teoretice, alcătuind programul de cercetare. Ca mulţime
a teoriilor cu acelaşi nucleu, acesta este rezultatul unei forţe generative, euristice. Mărimea acestei
forţe dă capacitatea programului de a realiza noi extinderi din nucleu, pentru a răspunde
provocărilor testelor empirice.
Euristica are o dimensiune pozitivă, legată de dezvoltarea programului de cercetare, şi o
dimensiune negativă, legată de respingerea asaltului testelor empirice. Când nucelul îşi epuizează
forţa euristică, acesta este înlocuit.
Lakatos contestă posibilitatea experimentelor cruciale, în virtutea imunităţii nucleelor la testele
empirice. Nucleele preferabile nu pot fi selectate în funcţie de rezultatele acestora. Singurul criteriu
de slecţie este forţa euristică, generativă a nucleelor.
Larry Laudan (1941-)
Progresul şi problemele sale (1977)
Laudan propune un alt model al dezvoltării ştiinţifice, bazat pe un concept nou de raţionalitate.
Modele teoretice anterioare au eşuat, arată acesta, datorită neînţelegerii specificului raţionalităţii
ştiinţei. În aceste concepţii anterioare, raţionalitatea este socotită cauză a progresului şi criteriu
fundamental în evaluarea acestuia. Aportul de raţionalitate al unei teorii este determinat după
criterii semantice (adevăr, coroborare). Potrivit acestora, teoria e cu atât mai raţioanlă ( şi mai
bună sursă de progres) cu cât este mai aproape de adevăr sau mai înalt coroborată.
Criteriile acestea sunt dificil de aplicat, arată Laudan. Sunt neoperaţionale, greu de cuantificat.
Soluţia alternativă propusă de Laudan constăîn înlocuirea criteriilor semantice cu un criteriu pragmatic (de tipul operaţionalităţii sau cuantificabilităţii)
Obiectivul ştiinţei de-a lungul evoluţiei ei a constat în rezolvarea de probleme. O teorie este
formualtă pentru a da o soluţie unei clase anumite de probleme. Capacitatea unei teorii de a
rezolva probleme reprezintă un criteriu de raţionalitate.
Problemele pe care cercetarea ştiinţifică le are de rezolvat sunt de natură empirică şi de natură
conceptuală.
Problemele empirice cer răspunsuri privind lumea, realitatea. Ele sunt dependente de teorie: au
sens, admit răspunsuri numai raportate la o teorie anumită. Au caracter istoric, se pun într-o
anumită perioadă, apoi dispar. Ele apar în urma constatării unor fapte şi sunt de trei tipuri:
rezolvate, nerezolvate şi anomalii.
O problemă e rezolvată când enunţul rezolvării ei poate fi dedus dintr-o teorie. Rezolvarea e
relatică la o anumită teorie. Diferite teorii rezolvă diferite probleme. O problemă poate fi rezolvată
într-o teorie şi nerezolvată in alta. Problemele nerezolvate sunt relative la o teorie; ele cer
detvoltarea teoriei sau elaborarea alteia. Anomaliile sunt probleme empirice cu rezolvări diferite în
teorii diferite sau probleme rezolvate în unele teorii şi nerezolvate în altele.
Problemele conceptuale, ignorate mult timp de cercetarea epistemologică, sunt cele pe care
Kuhn le localizează în faza preparadigmatică a unei discipline, socotindu-le piedici în calea
progresului. Ele sunt probleme de ordin secund care nu rpivesc realitatea empirică ci modul în care
sunt rezolvate problemele empirice. Problemele conceptuale sunt de două tipuri: interne şi externe.
Problemele interne vizează fundamentul unei teorii şi modul în care teoria rezolvă problemele.
Problemele externe vizează apărarea teoriei în confruntările cu teoriile rivale.
Scopul ştiinţei este maximizarea numărului de probleme rezolvate şi reducerea numărului
celorlalte tipuri de probleme. Conform criteriului pragmatic, o teorie este mai bună dacă numărul
problemelor rezolvate de ea este mai mare decât în cazul altei teorii.
Teoriile pot fi grupate după strategia utilizată în rezolvarea problemelor în tradiţii de cercetare (ex.
atomismul). Fiecare tradiţie ara un număr de teorii succesive sau simultane care o exemplifică şi o
constituie. Fiecare tradiţie reprezintă un angajament metafizic şi metodologic.tradiţiile de cercetare
pot îmbrăca forme diferite, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp.
Raportul dintre tradiţia de cercetare şi teoriile specifice tradiţiei are, arată Laudan, câteva
trăsături caracteristice:
teoriile unei tradiţii sunt adesea rivale sau contradictorii
tradiţiile au caracter normativ, nu sunt testabile empiric şi nu au funcţii explicative sau predictive;
teoriile lor sunt testabile şi predictive
prin metafizica aferentă şi metodologia presupusă, tradiţiile determină mărimea şi conţinutul
clasei de probleme ce pot fi rezolvate de teoriile specifice
capacitatea unei teorii de a rezolva probleme depinde de eficienţa tradiţiei din care face parte
raportul tradiţiei cu teoriile ei nu este unul de implicaţie logică: pot să apară teorii rivale şi
contradictorii în cadrul aceleiaşi tradiţii
chiar dacă apar teorii independente de tradiţiile recunoscute la un moment dat, acestea vor fi
ănglobate la un moment ulterior într-o tradiţie nou apărută.
Tradiţiile de cercetare îndeplinesc câteva funcţii: determină şi delimitează domeniul problemelor rezolvabile de către o teorie
dirijează dezvoltarea selectivă a teoriilor (au rol constrângător)
conţin şi furnizează indicaţii privind modul în care teoriile pot fi dezvoltate pentru a le spori
capacitatea de a rezolva probleme
raţionalizează şi justifică teoriile specifice
influenţează dar nu determină în totalitate concepţia despre lume
Laudan indică trei criterii de evalu are a tradiţiilor ce cercetare , anume:
adecvarea: o tradiţie este mai adecvată decât alta dacă cea mai recentă teorie dezvoltată de ea
este superioară (cu capacitate mai mare de a rezolva probleme) celei mai recente teorii
dezvoltatede cealaltă teorie.
progresul global (evoluţia în timp a adecvării): o tradiţie poate genera în timp teorii cu
capacitate de rezolvare a problemelor din ce în ce mai mare în raport cu altă tradiţie.
tendinţa de progres: capacitatea unei tradiţii de a genera teorii superioare în raport cu tradiţia
rivală (existenţa temeiurilor pentru a considera că o tradiţie va putea produce în viitor teorii
superioare).
Criteriile de evaluare se aplică în două contexte diferite, anume:
contextul acceptării: de natură sincronă, acesta vizează modul în care tradiţiile satisfac criterile
amintite la un moment dat: este acceptată tradiţia ce satisface criteriile înmăsură mai mare.
contextul urmăririi: de natură diacronică, acesta vizează compararea tradiţiilor din punctul de
vedere al perspectivelor pe care le oferă.
Laudan indică modul de schimbare a tradiţiilor (dinamica lor) :
O tradiţie evoluează. Evoluţie ei provoacă secătuirea posibilităţilor de elaborare de teorii sau
modificarea teoriilr anterioare pentru a le spori capacitatea de rezolvare a problemelor. În paralel
apar noi tradiţii, promiţătoare. Ele trezesc intresul cercetătorilor şi sunt utilizate pentru producerea
de teorii noi. Utilizarea noilor tradiţii reprezintă revoluţii ştiinţifice. Spre deosebire de Th. Kuhn,
Laudan consideră că o tradiţie este în permanenţă supusă verificării şi criticilor privind
fundamentele ei, că nu există perioade cu adevărat normale sau extraordinare. În orice moment al
cercetării ştiinţifice se împletesc caracteristicile celor două tipuri de cercetare.
Laudan propune o relaţie a raţionalităţii cu progresul diferită de cele conturate în modelele
anterioare (pentru care teoria este cu atât mai raţională cu cât conţine mai mult adevăr şi progresul
este o consecinţă a raţionalităţii):
Progresul trebuie judecat după criterii pragmatice, în speţă tot după capacitatea de rezolvare de
probleme. În acest caz, raţionalitatea este un „parazit al progresului”. Cu cât o teorie e mai
progresistă, cu atât are o capacitate de a rezolva probleme mai mare, adică e mai raţională.
Concepţiei epistemologice a lui Laudan i s-au adus, de asemenea, critici:
Laudan ocoleşte fără să rezolve problema epistemologică a valorii de adevăr a discursului
ştiinţific şi a referinţei teoriei ştiinţifice.
Concepţia lui Laudan este riscantă întrucât în acord cu ea toate alegerile făcute în trecut de
oamenii de ştiinţă pot fi socotite la fel de raţionale dacă la momentul respectiv reprezentau un
progres.
Criteriul pragmatic al rezolvării de probleme este aplicabil numai în măsura în care se presupune
că problemele ştiinţifice nu se modifică în timp (altfelnu se pot compara tradiţiile actuale cu cele
anterioare pentru a le considera un progres în cunoaştere).
Gerard Holton (1922-)
Invenţia ştiinţifică (1982)
Epistemologia operează, arată Holton, cu două accepţiuni ale termenului ştiinţă. Termenul se
referă, pe de o parte, la realizările ştiinţifice, adică la ştiinţa deja constituită, şi, pe de altă parte, la
activitatea de cercetare ştiinţifică, adică la ştiinţa născândă. Această ultimă componentă a fost
destul de multă vreme ignorată de epistemologi. Spre ea îşi îndreaptă Holton atenţia.
În ştiinţa născândă, diferită de ştiinţa raţională constituită deja, sunt prezente elemente de
iraţionalitate. Activitatea cercetătorului nu respectă în mod absolut canoane raţionale. Doi
cercetători interpreteauă diferit acelaşi fapt.
Pentru ştiinţa deja constituită componenta empirică şi cea analitică sunt suficiente pentru a
caracteriza orice enunţ ştiinţific. Acesta se găseşte în planul empirico-analitic. Dar planul empirico-
analitic nu poate cuprinde ştiinţa născândă. Aceasta operează cu presupoziţii ce nu aparţin nici
empiricului, nici analiticului. Ele constituie componenta iraţională a ştiinţei, themata. Un robot, un
calculator nu pot aduce inovaţii în cercetarea ştiinţifică deoarece le lipseşte abilitatea thematică.
RELEVANŢA EPISTEMOLOGICĂ A SCHIMBĂRII DE PARADIGMĂ ÎN FIZICA SEC. XX
Fizica teoretică a constituit în prima jumătate a secolului XX terenul unei dispute ideatice cu
mare încărcătură epistemologică. Niels Bohr (1885-1962), susţinut de Werner Heisenberg (1901-
1976), Wolfgang Pauli (1900-1958) şi Max Born (1882-1970), pe de o parte, şi Albert Einstein (1879-1955), Erwin Schrödinger (1887-1961) şi Louis de Broglie (1892-1987), pe de altă parte,
au dezvoltat interpretări contradictorii referitoare la semnificaţia modalităţii cuantice de
reprezentare a lumii. Exigenţele clasice ale descrierii naturii, în vigoare în perioada declanşării
disputei, vizau continuitatea proceselor naturale, determinismul şi derivabilitatea tuturor
caracteristicilor de stare ale unui sistem din caracteristicile stării lui anterioare. Orientările ştiinţifice
aflate în dispută se raportează distinct la aceste exigenţe.
Teoria cuantelor se conturează în fizică în jurul conceptelor de “cuantă de acţiune”, propus
de Max Planck, “cuantă de lumină”, propus de A. Einstein şi “structură cuantică a atomului”,
substrat al modelului atomic al lui N. Bohr şi A. Sommerfeld. Mecanica cuantică, sau noua teorie a
cuantelor, are la bază mecanica matricială a lui W. Heisenberg şi M. Born şi mecanica ondulatorie
a lui E. Schrödinger, ca modalităţi de reprezentare matematică a structurii atomului. Aceste
modalităţi constituie suportul unor interpretări epistemologice divergente, referitoare la natura
duală a particulelor elementare.
In opoziţie cu tentativele lui E. Schrödinger şi L. de Broglie de acordare a exigenţelor clasice
de descriere a naturii cu mecanica cuantică, prin mecanică ondulatorie şi teoria dublei soluţii, W.
Heisenberg avansează ideea accesării domeniului microfizic prin prisma relaţiilor de incertitudine.
Acestea redau limitarea produsului dintre nedeterminarea coordonatelor spaţiale şi cea a
impulsului electronului la valoarea cuantei de acţiune a lui M. Planck (∆x×∆px≥h, poate vă aduceți
aminte), fiind justificate de demonstrarea de către Heisenberg (în articolul Despre conţinutul intuitiv
al cinematicii şi mecanicii cuantice, 1927) a dependenţei preciziei de determinare experimentală a
electronului de lungimea de undă a razei luminoase utilizate în acest scop.
Niels Bohr susţine, în Teoria atomică şi descrierea fenomenelor (1927), că orice observaţie
sau măsurare ştiinţifică implică interacţiunea instrumentelor cu sistemul observat sau măsurat.
Considerarea instrumentului şi a sistemului fizic investigat prin intermediul acestuia ca întreg
indisociabil afectează posibilitatea de utilizare a conceptelor fizicii clasice în abordarea
fenomenelor atomice. In acest context, Bohr și Heisenberg elaborează principiul
complementarităţii, referitor la aplicarea conceptelor mecanicii ondulatorii şi corpusculare în
abordarea domeniului microfizic, şi subliniază necesitatea descrierii probabilistice a caracteristicilor
de stare ale obiectelor fizicii cuantice.
Contopirea poziţiilor lui N. Bohr şi W. Heisenberg a generat interpretarea standard a
mecanicii cuantice, caracteristică Şcolii de la Copenhaga. Susţinătorii ei s-au ferit să o ataşeze
vreunei orientări filosofice constituite în epocă.
W. Heisenberg introduce în discursul epistemologic conceptul de teorie închisă ce
circumscrie un sistem axiomatic necontradictoriu de reprezentare idealizată perenă a naturii.
Valabilitatea absolută a teoriei închise este argumentată istoric şi se bazează pe caracterul
compact şi confirmabilitatea ei experimentală. Heisenberg evidenţiază patru teorii închise în fizică:
mecanica newtoniană, termodinamica statică, teoria restrânsă a relativităţii şi teoria cuantică
nerelativistă. Intre acestea se stabilesc raporturi de discontinuitate conceptuală şi continuitate
metodologică. Teoriile închise devin prealabili metodologici ai cunoaşterii. Progresul ştiinţei este
redat prin succesiunea teoriilor închise. Heisenberg prezintă dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice ca
pe un proces cu trei faze: constituirea şi evoluţia unei teorii închise (desfăşurarea structurilor
abstracte), apariţia unor dificultăţi majore în aplicarea teoriei închise (dezordine şi nesiguranţă) şi
trecerea la o altă teorie închisă (schimbarea structurilor de gândire).
N. Bohr dezvoltă o concepţie asemănătoare referitoare la evoluţia ştiinţei, concepţie bazată
pe conceptul de generalizare raţională. Cei doi semnificativi susţinători ai interpretării standard a
mecanicii cuantice abordează problematica revoluţiilor ştiinţifice prin prisma principiului de
corespondenţă.
Alături de E. Schrödinger şi de L. de Broglie, ale căror încercări de menţinere a discursului
fizicii în parametrii supoziţiilor fundamentale clasice au fost menţionate anterior, A. Einstein
desfăşoară un demers, îndelung susţinut, de discreditare a interpretării standard. Pentru adversarii
acestei interpretări, admiterea caracterului ireductibil probabilist al mecanicii cuantice este
incompatibilă cu spiritul cunoaşterii ştiinţifice. Lui Einstein îi displace limitarea unei teorii fizice la
descrierea unor situaţii posibile, nu reale, şi susţinerea completitudinii acestei descrieri. Incercările
repetate de a construi experimente mentale care să infirme relaţiile de nedeterminare sunt semnul
acestui disconfort epistemologic. Einstein consideră că incapacitatea mecanicii cuantice de a
caracteriza complet sistemele atomice individuale afectează pertinenţa ei în explicarea
caaracterului dual al substanţei şi în descrierea sistemelor atomice complexe. Mecanica cuantică,
probabilistă şi incompletă, nu poate constitui baza fizicii teoretice. Spre deosebire de aceasta, o
viitoare teorie unitară a câmpului, deterministă şi completă, ar respecta condiţiile universal valabile
de descriere a realităţii fizice şi criteriul de eficienţă, dat de raportarea numărului axiomelor şi
conceptelor de bază la aplicaţiile empirice ale teoriei.
Atitudinea lui Einstein referitoare la statutul şi imperfecţiunile mecanicii cuantice, repetat
exprimată în articole şi prelegeri, şi-a găsit formularea paradigmatică în articolul publicat împreună
cu B. Podolsky şi N. Rosen sub titlul Poate fi considerată descrierea făcută de mecanica cuantică
realităţii completă? (1935). Argumentaţia desfăşurată în articol se bazează pe următoarele premise
(cf. Mircea Flonta în Cuvânt înainte la lucrarea lui David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei):
* Criteriul realităţii (o teorie fizică descrie evenimente şi procese reale, independente de
observator şi de dispozitivul de observare)
* Criteriul completitudinii (teoria este completă dacă fiecărui element al realităţii îi
corespunde un element în teorie)
* Criteriul validităţii (predicţiile mecanicii cuantice sunt valide experimental)
* Criteriul separabilităţii (două obiecte care nu interacţionează sunt separate şi
acţiunea asupra unuia nu este resimţită de celălalt).
Autorii articolului construiesc un experiment mental în care imaginează separarea celor două
particule ale unui sistem atomic şi măsurarea caracteristicilor de stare ale uneia dintre particule. In
virtutea apartenenţei comune la sistemul iniţial, pe baza acestor măsurători ar trebui să poate fi
indicată exact şi starea celeilalte particule, chiar dacă aceasta se află la mare distanță de prima.
Imaginarea soluţiilor de eliminare a acestei situaţii paradoxale impune, prin reducere la absurd,
incompletitudinea mecanicii cuantice în condiţiile respectării premiselor de argumentare: dacă s-ar
presupune că particulele acționează la distanță, acțiunea lor rămânând neschimbată odată cu
mărirea distanței, ar fi încălcat principiul separabilității; dacă s-ar presupune că subiectul
cunoscător acționează telepatic asupra particulelor, ar fi încălcat criteriul separabilității; criteriul de
valabilitate nu poate fi pus la îndoială, așadar, pentru a respecta principiile realității și
separabilității, trebuie să se srenunțe la criteriul completitudinii: mecanica cuantică nu e completă.
Concluzia articolului, impecabilă din punct de vedere logic, nu poate fi atacată decât prin
modificarea premiselor. N. Bohr amendează operarea cu criteriul separabilității (arătând că
sistemul alcătuit din cele două particule este un întreg indivizibil care nu poate fi analizat prin
descompunere) și susţine inadecvarea criteriului clasic al realităţii fizice în domeniul fenomenelor
cuantice. La nivel atomic, consideră conducătorul Şcolii de la Copenhaga, interacţiunea dintre
sistemul fizic măsurat şi dispozitivele experimentale este esenţială, intrând în descrierea oricărei
realităţi fizice. In acest context, imposibilitatea de a determina toate caracteristicile microparticulei
nu dovedeşte incompletitudinea mecanicii cuantice, ci dependenţa existenţei fizice a
caracteristicilor respective de dispozitivele experimentale. N. Bohr consideră completă mecanica
cuantică şi justifică această completitudine în virtutea principiului corespondenţei. Principiul
limitează aplicabilitatea legilor mecanicii clasice la acţiuni fizice mari în raport cu cuanta de acţiune
şi la mişcări ale corpurilor cu viteze mici în raport cu viteza luminii, stabilind înlocuirea legilor
mecanicii clasice cu legile mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii în cazul nerespectării
condiţiilor de aplicabilitate ale celor dintâi. Teoriile clasice devin, în acest context, cazuri particulare
ale teoriilor moderne.
Discursul dezvoltat de reprezentanţii Şcolii de la Copenhaga şi de M. Born, apropiat
ideologic de aceasta, este caracterizat de Mircea Flonta (în Perspectivă filosofică şi raţionalitate
ştiinţifică) drept empirist, critic şi holist. Discursurile adversarilor interpretării standard a mecanicii
cuantice sunt apreciate ca raţionaliste, necesitariste, absolutiste. Indelungata lor împletire într-o vie