Eliade, Iorga și istoria neterminată (Verso, Cluj, s.n., I, nr. 1, aprilie 2014, pp. 18-20)

s e r i e n o u ă | C l u j - N a p o c a – B u c u r e ș t i – B i s t r i ța n r 1 ( 1 0 8 ) | a p r i l i e 2 0 1 4

Aceeași idee eternă ... a stat la baza tuturor mișcărilor pentru realizarea idealului unei ‘Universitas Litterarum’, a tuturor academiilor platoniciene, a tuturor tentativelor de apropiere între știinţele exacte și cele libere, a tuturor încercărilor de conciliere a știinţei cu arta sau a știinţei cu religia.

Hermann Hesse

B o a r d E d i t o r i a l

Teoria literaturii, literatură comparată și critică literară: Virgil Nemoianu (Catholic University of America, Washington), Toma Pavel (University of Chicago);

Teologie și istoria religiilor: Wilhelm Dancă (Universitatea București / Academia Română), Radu Preda (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca);

Filologie clasică: Eugen Munteanu (Universi-tatea Al. I. Cuza, Iași / director al Inst. Al. Phi-lippide al Academiei Române, fil. Iași), Nicolae Șerban Tanașoca (director al Institutului de Stu-dii Sud-Est Europene al Academiei Române);

Istoria ideilor, istoria imaginilor, antrop-ologie: Andrei Oișteanu (Institutul de Istoria Religiilor al Academiei Română), Vlad Alexan-drescu (Universitatea București / ‘Fundamen-tele Modernităţii Europene’);

Istorie și știinţe politice: Vladimir Tismănea-nu (Maryland University, College Park); Aure-lian Crăiuţu (Indiana University, Bloomington);

Istoria și teoria artei: Victor Ieronim Stoichiţă (Université de Fribourg); Ruxandra Demetrescu (Universitatea Naţională de Arte, București);

Filosofie: Anca Vasiliu (CNRS / Université Pa-ris IV - Sorbonne), Alexander Baumgarten (Uni-versitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca);

Logică, epistemologie, interdisci-plinari-tate și dialog știinţă – religie: Mircea Dumi-tru (Universitatea București); Ioan Chirilă (Uni-versitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca).

R e d a c t o r i A s o c i a ţ i

Liviu Bordaș, Sorin Lavric, Vlad Mureșan, Ștefan Vianu

R e d a c ţ i a

Luigi Bambulea (Redactor-șef ), Horaţiu Trif, Adrian Mureșan, Ioana Șerban, Mircea Diaconu; Ion Mureșan (Senior editor)

w w w. r e v i s t a v e r s o . r o

În toate librăriile Humanitas din țară | 4 lei

Marc Chagall, Crucifixul alb (1938 / detaliu)

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Filosofie

3

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Program

2

Utopinor Sau Despre o Reformă a Facultăţilor

De Filosofie

Alexander Baumgarten

T uturor ne este per-mis să ne mărturisim reveriile. Ele sunt ro-dul spontan al unui

răspuns interior dat uneori la întrebarea: „Cum pot fi așezate mai bine raporturi-le dintre oameni, pentru a ne împlini mai bine propria umanitate?” Dar cel mai inte-resant aspect, prilej de potic-nire pentru orice utopie, este confuzia dintre cele două planuri în care ea trebuie re-ceptată. Unul dintre planuri este sensul propriu, în care construiesc o utopie pentru că vreau să îmi conving se-menii să o adopte și să mă vadă drept un fel de părinte al patriei (de la fabula lui Grigore Alexandrescu, cu lu-pul și animalele silite să um-ble în trei picioare, genul se poate facil ilustra). Al doilea plan este cel simbolic, în care construiesc o utopie despre care știu că este nepractica-bilă, dar sunt convins că ea poate transmite o semnifi-caţie numai în această formă care rămâne utopică (de pil-dă, „minunata lume nouă” poate continua să transmită semnificaţii fără ca ele să se actualizeze în fapt). În acest al doilea sens ar fi corect, ut opinor, să fie înţelese gându-rile de mai jos.În numărul 45/2013 am publicat un articol în România literară care conţine trei note despre Jurnalul de la Păltiniș: (1) că mi se pare corect și necesar să încadrăm într-un gen al istoriei filosofiei școala de la Păltiniș, pentru care unicul exemplu comun este școala de la Saint Victor, așa cum o vede Hugo în Didascalicon, separând astfel spiritul Jurnalului de modele-le școlii filosofiei antice; (2) că modelele de educaţie filosofică din universităţile românești nu au avut curajul să recupereze nimic din modelul Jurnalului și (3) că o parte complementară și nerostită a mesajului Jurna-lului, vizibilă din iradierea noi-cianismului în ultimele trei de-cenii, este faptul că întemeierea unei comunităţi vii de filosofi înseamnă alimentarea mediului în care ei se nasc prin traduceri recuperatoare, anteri-oare producţiilor individuale (și mai ales datorită naturii foarte

heterodoxe – după formularea inspirată a lui Mihai Maga – a acestei idei, ea merită discutată în profunzime).

”Jurnalul de la Păltiniș conţine, între altele, două teme mari: formarea filosofică prin disciplina lecturii și conservarea universalităţii conștiinţei filosofului prin frecventarea marilor nume ale culturii filosofice.”

Nu voi dezvolta aceste trei idei aici, ci vreau doar să spun că în acel articol am lăsat o concluzie nerostită, fiindcă nu se cuvenea să o rostesc acolo. O spun aici: cele trei note la Jurnalul de la Păltiniș îl vizau ca obiect al dis-cuţiei, dar semnificaţia lor nu avea o legătură propriu zisă cu Jurnalul, ci el rămâne doar un exemplu al acestei semnificaţii mai largi. Înţeleg prin această semnificaţie comună a celor trei note faptul că dezvoltarea filo-sofiei românești conţine o sete încă neînţeleasă de practică medievală a filosofiei. Ea vine din faptul că filosofia româ-nească s-a născut în și din mo-dernitatea filosofică europeană (cronologia și vocabularul ei sunt dovezi suficiente pentru această teză). Ca orice produs care reflectează asupra propri-ei origini, ne putem aștepta să citim semnele unei interoga-ţii asupra modernităţii în cele mai strălucitoare produse ale ei. Jurnalul este un asemenea exemplu. El conţine, între al-tele, două teme mari: formarea filosofică prin disciplina lectu-rii și conservarea universalită-ţii conștiinţei filosofului prin frecventarea marilor nume ale culturii filosofice. Aceste două teze, fără a fi nevoie ca evul mediu filosofic să fie pomenit în Jurnal, trimit la practicile medievale ale gândirii. Studiul mecanismelor universitare ale secolelor XIII-XV poate dovedi facil această teză.Din faptul că nu am rostit acolo această concluzie provine do-rinţa de a o explicita aici. Nu mă voi referi la primul și ultimul aspect, deoarece primul poa-te deveni (cred, cu foarte mult succes) o cheie de interpretare

a textului, iar ultimul privește o teză care poate fi dezbătută (și asumată, omenește vorbind) în cel mai larg sens. Al doilea as-pect însă mi se pare interesant, pentru că el poate dezvolta uto-pia la care m-am referit, înţelea-să în al doilea sens al ei. Iat-o:

”Constat că viaţa în facultăţile de filosofie și puţinele institute de cercetare în domeniu din România este foarte fragmentată, cel mai adesea, cum e natural între oameni, pe afinităţi elective.

Constat că viaţa în facultăţile de filosofie și puţinele institu-te de cercetare în domeniu din România este foarte fragmen-tată, cel mai adesea, cum e na-tural între oameni, pe afinităţi elective. Rupturile sunt cel mai adesea motivate prin domeni-ile foarte diferite, cu limbaje și probleme diferite până la echivocitate, ale „specializă-rilor”. Aceste rupturi au drept consecinţă imediată faptul că nu ne cunoaștem între noi, nu știm ce face celălalt, iar cei mai străini parteneri de dialog ne sunt tocmai colegii de breaslă. Nimeni nu știe cu ce mă ocup și eu știu foarte puţin despre ce fac colegii mei. Această ruptură are o consecinţă directă asupra mediului filosofiei românești: ea nu a cunoscut, de-a lun-gul istoriei sale recente, nici o Wegestreit. Ea nu are nimic de disputat, nimic de contraargu-mentat, ci eventual de aplaudat politicos câte o nouă ediţie. Toţi suntem într-un acord unanim al principiilor, dublat de o in-dispoziţie somniferă de a le dis-cuta. Această situare comodă este perfect omogenă prin acci-dent cu carierismul brevetabil în umanioare: reţeta publică-rilor ISI evaluate doar în canti-tate, publicarea articolelor fără a marca nimic disputabil și, în general, autismul hiperspeciali-zărilor de nejudecat în comun. Golurile sunt umplute diferit, potrivit calităţilor umane. Ma-teria care le umple variază de la politeţe și altruism la amabila ură și dispreţul fluidizat spre discipoli faţă de eforturile se-menului.Teza mea este că această stare de fapt nu trebuie să discute ca-lităţile umane ale actorilor ei, ci educaţia lor. De aceea vreau să revin la modelul Jurnalului și la analogia cu formarea victorinu-lui și să construiesc următoarea utopie. Să ne imaginăm parcur-sul complet al unei cariere uni-

versitare, în care, ca student, ai parte de lectura sistematică a marilor autori, pentru a forma universalul de care ai nevoie în orice specializare (presupu-nând, desigur, că ai profesori cu o formare excelentă). Apoi, dovedești calităţile și ai noro-cul rarisim al unei cariere uni-versitare. Aceasta înseamnă, de obicei, decizia în anii masterali de a te specializa, tot mai mult și mai mult, fără a mai privi în urmă decât din proprie iniţiati-vă și răgaz (lucruri rare). Acest drum conduce la consecinţe-le din alineatul anterior. Să îl abandonăm și să apucăm pe un altul. De pildă, să admitem că tânărul lector este obligat, prin condiţii contractuale, ca timp de șapte ani, să „lectureze” pu-blic 14 autori care traversează istoria filosofiei, sfidând orice specializare. La acest model se adaugă următoarele note: (1) el are ocazia revenirii la universal, în mod circular, după ce și-a construit în masterat / docto-rat o specializare; (2) faculta-tea oferă studenţilor ei exerciţii corecte, printr-un sistem de rotaţie, asupra marilor autori, care nu mai cad în sarcina pro-fesurii; (3) acest antrenament nu blochează specializarea tâ-nărului lector, ci îi potenţează maturitatea; (4) modelul asi-gură locul comun al mediului argumentelor și disputelor unei comunităţi culturale; (5) mode-lul este, cu variaţii, caracteristic universităţilor secolelor amin-tite: pierderea acestui model este caracteristică universităţii moderne; (6) Jurnalul repu-ne problema acestei formaţii, fără a face neapărat legătura cu practica instituţională aminti-tă; (7) presupunând că o facul-tate are mai mulţi lectori, ei își pot distribui raţional în fiecare an lecturile; (8) un asemenea parcurs intelectual are forma unei spirale, deoarece te invită periodic să revii la universalita-te, dar mereu într-o formă mai matură și mai puţin isterică și exclusivistă.

”Aș fi trăit mai mult în mediu și mai puţin în mine, m-aș fi lăsat antrenat într-un dialog natural și comun cu toţi colegii mei, pentru că problemele noastre ar fi început, în sfârșit, să fie comune, și aș fi contribuit natural și modest la apariţia spontană a unei ‘Wegestreit’ în care școala însăși dispută și asumă periodic „căile”

N oua serie a publicaţiei culturale Verso pleacă de la premisa constru-irii unui spaţiu de re-

flecţie culturală și intelectuală dirijat de următorul program (și de valorile lui conţinute), care se definește pozitiv, dar, în egală măsură, negativ, deci po-lemic (prin distanţarea de unele practici frecvente ale presei cul-turale, în a căror pertinenţă nu crede):(1) neafiliere politică și autonomie axiologică a Redacţiei / revistei (în compensarea angajărilor și sistemului de dependenţe po-litice ale majorităţii cvasitota-le a presei culturale); (2) promovarea caracte-rului „ideal” și formator al culturii, a importanţei covârșitoare a Tradiţiei, ca și a funcţiei esenţiale a cul-turii în construirea iden-tităţii comunităţii gândi-torilor / cercetătorilor, prin cuceririle în ordinea cunoașterii, conceptului, ideii (în compensarea rela-tivismului programatic sau a dezinteresului manifest faţă

de rolul și funcţiile culturii, faţă de sarcinile ei temporale sau „ideale”); (3) denunţul provincialis-mului (spaţial și temporal: limitare la spaţiul lingvistic românesc / limitare la cul-tura recentă), descurajarea impresionismului cultural, evitarea dezbaterilor strict conjuncturale, încurajarea reflecţiei dedicate temelor relevante și problemelor persistente ale cunoașterii, potrivit disciplinelor de cercetare și condiţiilor lor epistemologice (în compensarea diletantismului cultural, a obsesiei pentru dilemele superflue ale câmpului social / cultural, a angajării „politice” în polemicile conjuncturale de ordin instituţional sau personal); fără să evite rea-lele teme ale prezentului, Verso va încuraja punerea reflecţiei (teoretice) în avangarda gestului eva-luator; vom colabora cu prezentul încercând să-i conferim sens și să-i adău-

găm raţionalitate, nu să îi multiplicăm obsesiile sau inconsistenţa;(4) publicarea fără ezitare a unor intervenţii / studii dense, consistente, solici-tante, atunci când temati-ca lor e semnificativă, iar abordarea pertinentă (în compensarea unei descura-jante inconsistenţe a presei culturale, datorată încercă-rii de menajare a comodită-ţii cititorului și de protejare a criteriilor unui marketing eficient); din acest punct de vedere, cu toate că nu își propune să devină o publicaţie academică sau să asume discursuri opace publicului necalificat, Ver-so își asumă un proiect care să medieze între publicul larg și comunitatea oamenilor de știinţă, constituindu-se ca un spaţiu de reflecţie inconcesiv sub raport etic sau valoric;(5) promovarea atitudinilor și gesturilor culturale fon-date pe axiologii autonome și pertinente (în compensa-rea „gesticulaţiei” culturale

fără fundament conceptual sau a traducerilor culturale ale unor scheme de valori / crite-rii abuzive, de genul corectitu-dinii politice); (6) angajarea, prin colabo-rări, a celor mai calificate nume ale culturii intelec-tuale și universitare, din România și din afara Ro-mâniei, și crearea unei fa-milii intelectuale în jurul unei publicaţii de primă calitate culturală (în com-pensarea lipsei patente de cri-terii exigente în selecţia listei colaboratorilor din majorita-tea presei culturale și în com-pensarea situaţiei regretabile, în care obsesia indexării și acreditărilor CNCSIS / ISI a distrus, în România, comuni-tăţile culturale [constituite, în mod tradiţional, în jurul pu-blicaţiilor periodice]); (7) încurajarea interdisci-plinarităţilor competente (în compensarea „rapsodiei” știinţelor propusă drept dialog interdisciplinar).

I n f o r m a ţ i i T e h n i c eRevista Verso este editată cu sprijinul financiar și juridic al Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, prin bunăvoinţa D-lui

Gavril Ţărmure, directorul instituţiei, și a Administraţiei judeţene. Revista are o apariţie bimensuală (februarie, aprilie, iunie, august, octombrie,

decembrie), în trei puncte din ţară: Cluj-Napoca, București, Bistriţa. Poate fi procurată din lanţul de librării Humanitas, din Librăria Bizantină

(București) sau, prin abonament, de la sediul Redacţiei. Costul unui exemplar este 4 lei. Coperta numărului curent celebrează momentul pascal

al apariţiei revistei, reproducând un detaliu din Crucifixul alb, de Marc Chagall (1938, © Art Institute of Chicago). Paginare: Mihai-Vlad Guță

Contact Verso: 0742699745, [email protected].

SumarUtopinor Sau Despre o Reformă a Facultăţilor De Filosofie Alexander Baumgarten 3

Schelling Și Idealitatea Materiei Vlad Mureșan 4

Ce rămâne din modernitate și din postmodernitate...? Jean-Luc Marion 7

Jean-Luc Marion: Vizibilul, Donaţia, Actul Filosofia Donaţiei Între Metafizică Și Fenomenologie Anca Vasiliu 8

Pascal Și Relativismul Contemporan. Un Argument Pentru Dovedirea Existenţei Lui Dumnezeu Vlad Alexandrescu 12

Alternative Și Variante Ale Iluminismului Modernizant Virgil Nemoianu 15

Eliade, Iorga Și Istoria Neterminată Liviu Bordaș 18

Libertatea Religioasă. Prolegomene Istorice Și Social-Teologice Radu Preda 22

Poezia Majoră Cezar Baltag, Grigore Dinu Moș 30

Infernalul Secol XX: Teratologie Și Ideologie Vladimir Tismăneanu 31

Comunism, Fascism Și Liberalii Astăzi John Gray 33

De La Fiii Diavolului La Diavolul Însuși Ștefan Vianu 36

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria culturii

19

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria ideilor

18

sintezele, cu concluzii, cu ordi-ne; când trebuie să definească, să încheie, să caracterizeze, să diferenţieze două elemente – ezită, ocolește, repetă.”11

În autobiografia sa, publicată opt ani mai târziu, Iorga se va plânge că recenzia lui Eliade a fost singura care a apărut în România: „nicăieri n-am mai găsit un cuvânt, unul singur, în românește despre cea mai importantă sforţare știinţifică a vieţii mele.”12 Ceea ce, fără a fi exact, era totuși adevărat.

Un dialog imposibilÎnsă Iorga nu-i face singurului recenzent român onoarea de a-l pomeni pe nume în aceste pa-gini ale autobiografiei. El este doar „un băieţaș”. Elevului său, Vasile Pârvan – căruia recen-zia i-a dat o mare satisfacţie –, tocmai acest lucru îi plăcuse, căci prevedea „că un tinerel îl va demasca” într-o zi pe marele istoric13.Iorga nici nu va răspunde direct criticilor acestui tânăr. În mod evident, nu considera că, de la înălţimea la care se află, se cu-vine a lua în seamă „batjocura unui student de la noi”14 Mai ales fiind vorba de un domeniu – istoria Orientului antic – pe care într-adevăr îl controla prea puţin. Peste câţiva ani, Nae Io-nescu îi va reproșa că nu a susţi-nut nici o veritabilă polemică în toată activitatea sa jurnalistică și că își privește preopinenţii cu dispreţ superior15.Va face doar o aluzie, în edito-rialul din Neamul românesc, la „studenţi cari terfelesc sub iscă-litură” operele profesorilor lor16. Faptul de a fi dizolvat într-un plural anonim l-a mâhnit pe Eli-ade mai mult decât ar fi făcut-o, probabil, o aspră săpuneală. Pentru bătrânul istoric, calita-tea de student a recenzentului îl priva de autoritatea știinţifică necesară unui act critic. Însăși revista în care acesta publica era menită, în opinia lui, să demon-streze cunoștinţele studenţilor, nu să asume vreun rol de jude-cător valoric. De aceea, Iorga privește gestul lui Eliade numai din perspectivă etică. Ba chiar ţine să-l desfiinţeze moral pe autor, din moment ce așează re-cenzia în rândul manifestărilor violente ale mișcării naţionalis-te studenţești.Prin Universitate se zvonea su-primarea revistei și convocarea autorului recenziei în faţa Con-siliului de disciplină, cu riscul eliminării17. Aceste ameninţări nu-l intimidau însă pe Eliade: „Eram hotărât să pierd un an, dacă prin aceasta evitam o adu-

lare.”18 Graţie intervenţiei lui Nae Ionescu, chestiunea nu a ajuns în discuţia Senatului uni-versitar. Revista a pierdut însă susţinerea acestuia, iar Eliade un premiu pe care îl câștigase pentru o lucrare la seminarul de istoria filosofiei al lui Mircea Florian.Într-o notă pseudonimă din re-vista craioveană Flamura, Radu Demetrescu-Gyr (1905-1975) reproșa Revistei universitare că, pe lângă numele selecte din sumar, publică pe „un oarecare Mircea Eliade”, un caraghios pueril, care, fără nici o com-petenţă, discută personalităţi critice și știinţifice, compromi-ţând astfel întreaga revistă19. Personalităţile în cauză erau profesorii Mihail Dragomirescu și Nicolae Iorga. Gyr era stu-dent, discipol și viitor asistent al lui celui dintâi.În ciuda faptului că era un vechi rival al lui Iorga, Mihail Dra-gomirescu (1868-1942) profită de ocazie pentru a-l ataca pe autorul recenziei. Și el califică articolele sale critice drept ex-presie a „bolșevicei misiuni” de a-i batjocori pe profesori. „Ja-ctanţa și lipsa de cuviinţă” ale acestui „student mediocru” ar fi un semn caracteristic al „anar-hiei” contemporane, căreia – în opinia lui – trebuie să i se pună numaidecât capăt printr-o soli-darizare a profesorimii20.

” „Sunt un tânăr foarte nepăsător de autoritatea oficială și care nu mă dau înapoi de la nici o socoteală, chiar cu dascălii mei. […] Nu mă închin principiului medieval ‘magister dixit’. Nu mă închin pumnului autorităţii profesorale pe care dascălul trebuie să-l vâre în gura învăţăcelului nedisciplinat.”

În răspunsul pe care, prin in-termediul lui Pamfil Șeicaru, îl publică în Cuvântul, Eliade pre-cizează chiar de la început că motivul acestei ieșiri profesora-le nu este simpatia lui Dragomi-rescu pentru colegul său Iorga, ci antipatia faţă de studentul care nu-l cruţase nici pe el în Revista universitară21. Printre altele, recenzase ironic artico-lul „O mare descoperire” (Rit-mul vremii, nr. 1 / 1926), în care Dragomirescu se lăuda pentru triumful repurtat pe ruinele „curentului istoric și etnografic al dlui N. Iorga”22.Eliade îl anunţă cu aplomb că nu-l înspăimântă nici o autori-

tate în afară de cea a adevărului, care, de această dată, se află de partea lui. „Sunt un tânăr foarte nepăsător de autoritatea oficia-lă și care nu mă dau înapoi de la nici o socoteală, chiar cu dască-lii mei. […] Nu mă închin prin-cipiului medieval magister dixit. Nu mă închin pumnului auto-rităţii profesorale pe care das-călul trebuie să-l vâre în gura învăţăcelului nedisciplinat.”23 Mai mult chiar, trece la atac, re-cuzându-i dreptul de a se pro-nunţa în legătură cu Sinteza lui Iorga, căci Dragomirescu nu se pricepe în istorie veche și orien-tală; ba chiar e posibil să fi aflat pentru prima dată sintagma „sumero-accadian” din recenzia sa. El își asigură cititorii că a pu-blicat această recenzie numai în vederea unei discuţii academice obiective: „Critica mea nu e bat-jocoritoare, ci e precisă, e argu-mentată. Eu nu atac nici fondul, nici Opera d-lui Iorga, ci numai graba sa de a sintetiza istoria antică.” Articolul a stârnit un nou scandal în Universitate, iar Nae Ionescu a trebuit să inter-vină iarăși pentru aplanarea lui.Deși replica dată lui Dragomi-rescu era menită a-l situa pe Eliade de partea iorghistă a ba-ricadei, ea nu făcea decât să în-tărească concluziile recenziei. Iorga va căuta să se răzbune pe căi indirecte: se va plânge pro-fesorilor, în special lui Dimitrie Gusti, colaborator al revistei, și își va încuraja apropiaţii să-i dea replica sacrilegului recenzent.Printre acuzaţiile verbale care i-au fost aduse tânărului conde-ier era și aceea că și-a pus doar numele sub un articol scris de altcineva, evident cineva mai competent. Aceasta reprezenta o nouă jignire, astfel încât Eli-ade îi va scrie profesorului C-tin Rădulescu-Motru că e gata să apară la un examen, scris și oral, de istorie orientală: „Fap-tul că sunt student la filosofie m-ar împiedica oare, cu mun-că intensă și metodică, să mă desăvârșesc și în alte domenii, să-mi însușesc, de pildă, isto-ria religiilor, istoria orientală, istoria știinţelor sau entomo-logia?”24 De asemenea, într-o notă din următorul număr al Revistei universitare, anunţa că va considera afirmaţiile sale co-recte până când i se va dovedi contrariul25.Replica i-o va da Vasile Bogrea (1881-1926), dar nu pentru a dovedi vreo eroare a recenziei, ci doar pentru a o califica, din nou, drept expresie a „anarhiei morale” contemporane26. Așa cum va observa Eliade, recenzia avea păcatul de a fi documenta-

tă27. Anarhică sau nu, judecata ei rămânea în picioare – ceea ce era într-adevăr trist pentru re-putaţia istoricului Iorga.

N. Iorga, portret de M. Eliade, 1923

(B.C.U.-B. 091.759)

Articolul lui Bogrea a fost apla-udat de mai multă lume, in-clusiv de colegi și congeneri ai lui Eliade, ca o punere la punct definitivă (o „execuţie”) a auto-rului recenziei-sacrilegiu. Un alt student al Universităţii din București, Alexandru Dima (1905-1979), discipol al lui Tu-dor Vianu – căruia îi va urma la catedră –, a mers mai departe de chiotele de satisfacţie lașă de prin rubricile de mărunţișuri ale revistelor. Într-un articol pse-udonim, dar cu titlu ambiţios programatic, publicat în vechea revistă semănătoristă Datina, acesta mărturisește că urmărise cu interes „cazul” colegului său. În opinia lui, Eliade reușise cu articolele din Revista universi-tară să atragă atenţia „nu printr-o cugetare ponderată de influ-enţa învăţământului filosofic, ci prin dovedirea lipsei complete a simţului realităţii și proporţiei”. Dima subscrie opiniei lui Bo-grea că studenţimea e cuprinsă de anarhie morală și intelectu-ală, mai precis, de neputinţa de a-și fixa adevăratul loc în mă-sura valorii ei, în mediul social în care trăiește. Adaugă însă că, pe lângă categoria căreia îi aparţine Eliade, există și una de conștiincioși muncitori in-telectuali, care cultivă gândirea ponderată, cimentându-și încet și cu răbdare edificiul moral și intelectual în vederea „sacrifi-ciului cerut fiecărei generaţii”. Reperele acestei categorii alter-native sunt spiritul critic și per-sonalitatea profesorilor care-i conduc28. Cel mai bun comentariu al pro-gramaticei afirmaţii îl dă nu ana-liza de text, ci istoria. Iar comen-tariul e prea evident ca să mai trebuiască formulat. De altfel, atât Al. Dima, cât și Radu Gyr își vor schimba progresiv atitudinea faţă de Eliade (care probabil nici nu a știut că ei se ascundeau sub acele pseudonime).

ra în care astfel de operații repa-ratorii sunt posibile sub semnul postmodernităţii în arii ale cul-turalului, de ce nu ar fi ele exer-citabile și la nivelul societății în ansamblu? Repet pentru a tre-ia sau a patra oară: nu poate fi vorba de un contra-iluminism, anume înfăptuiri ale ultimi-lor 300 de ani și mai bine nu pot fi demolate. Deconstrucţia radicală este o simplă iluzie, oricare ar fi obiectul ei. Pe de altă parte, nu văd de ce anume pauze pentru anume corectură ar fi complet imposibile. Lucru-rile stau așa. Atât dezbaterile și conversațiile, în fond destul de amicale de la începuturile Ilu-minismului, cât și incertitudi-nile și / sau chiar pedepsele pe care le întâlnim în ultimele de-cenii ne arată că modernizările în continuarea Iluminismului nu trebuie neapărat privite și tratate ca un bloc monolitic, ci mai înțelept, mai flexibil, mai viclean, ca o acțiune multidi-mensională, mereu contextua-lizată și re-contextualizată. Or, în astfel de condiții, speranța unei ajustări de curs și a unei descreșteri de viteză nu mai pare vană și goală sau infantilă.

NOTE1 Alain Ehrenberg, La Fatigue d’etre soi, Odile Jacob, Paris, 2000; idem, La so-ciété du malaise, Odile Jacob, Paris, 2012.2 În detaliu, v. Virgil Nemoianu, Post-modernism and Cultural Identities, CUA Press, Washington DC, 2012. În legătură cu contradicțiile privind progresul modern, v. Gregg Easterbrook, The Progress Para-dox: How Life Gets Better While People Feel Worse, Random House, New York, 2003, și Kevin Mcdonald, The Culture of Critique, Authorhouse, Westport, CT, 1998.3 Mark Lilla, G. B. Vico: The Making of an Anti-Modern, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1994. Nu sunt de acord cu teza centrală a autorului, dar cartea e o bună trecere în revistă a influenţei postu-me a lui Vico.4 Textul de faţă a reprezentat suportul unei conferinţe susţinute de autor în cadrul Intitutului de Studii Populare – București, în luna mai a anului 2013; o lună mai târziu, teza la care se face referire – și care a fost anunţată verbal, la București – avea să fie susţinută printr-o comunicare în cadrul unui colocviu internaţional organizat la Paris.5 Virgil Nemoianu, op. cit. Vezi, printre multe altele, și Mark Girouard, The Re-turn to Camelot,Yale University Press, New Haven, CT, 1981 - o seamă din implicațiile autorului sunt îndoielnice, dar prezentarea descriptivă e justă și simpatică.6 Mitchell Kalpakgian, The Lost Arts of Modern Civilization, Neumann Press, Long Prairie, MN, 2009; idem, Manners în the Modern World, Neumann Press, Long Prairie, MN, 2011.7 John Rutz, Megashift, Empowerment Press, Colorado Springs, CO, 2006; Philip Jenkins, The Next Christendom, Oxford University Press, Oxford, 2002; idem, The New Faces of Christianity, Oxford Univer-sity Press, Oxford, 2006.8 A se vedea luările de poziție și publicațiile insistente ale fostului președinte ceh, Václav Klaus, cel mai valo-ros om de stat est-european din perioada post-comunistă.

Eliade, Iorga Și Istoria Neterminată

Liviu Bordaș

1 916, 1926, 1940, 1968, 1986, 1991 – o succesiune de ani care, la o primă vedere, nu spune nimic. Ei jalonea-

ză totuși o istorie intelectuală, nu lipsită de presiunile istoriei politice: cea a două minţi de ex-cepţie care, sub imperativul sin-tezei, au încercat să înţeleagă însăși istoria în universalitatea ei. Sunt anii când viaţa și opera lui Nicolae Iorga și Mircea Elia-de se încrucișează, fără însă a se întâlni cu adevărat. Voi încerca aici să reconstitui etapele aces-tei istorii intelectuale pe baza unor date noi, culese atât din manuscrise inedite, cât și din surse publicate, dar necunoscu-te, nedescifrate sau nefolosite până acum.

Imperativul sintezei și „spiritul asiatic”

Eliade ia contact de timpuriu cu opera lui Iorga1, care, în cursul superior al liceului, va deveni unul dintre reperele sale inte-

lectuale și sursă de lecturi for-mative. Va proiecta cărţi după modelul celor ale istoricului ro-mân2 sau le va citi în timp ce-și va scrie propriile-i cărţi3.După ce în ultimul an de liceu (1924-1925) se ocupase de re-dactarea revistei Vlăstarul, în primul an de studenţie (1926) Eliade iniţiază și conduce Re-vista universitară, în care va publica un mare număr de ar-ticole, recenzii și note asupra fenomenului religios. „Cuvân-tul înainte” din primul număr e semnat cu iniţialele revistei, dar poartă amprenta stilului și ideilor sale. Dorinţa de a uni-versaliza cultura specializată care se primește în facultăţi e o aspiraţie caracteristică fostului adolescent miop4. După cel de-al treilea număr (martie 1926), el este însă nevoit să se retragă din redacţie, din cauza unei re-cenzii a operei lui Nicolae Iorga, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, al cărei prim volum, consacrat istoriei antice, tocmai

apăruse la editura Gamber, din Paris.

” Admiratorul marelui istoric a fost ... profund dezamăgit de primul volum al Sintezei și în special de partea acestuia dedicată Orientului antic.

Eliade mărturisește că aștepta nerăbdător această de mult fă-găduită sinteză a istoriei uni-versale. Referindu-se la volu-mul care o anticipa, Observaţii ale unui nespecialist asupra istoriei antice (1916), el regretă că tot ceea ce era interesant în paginile lui provenea din uni-ca sursă folosită de autor: cele cinci tomuri din Geschichte des Altertums (1884-1902) a istori-cului și orientalistului german Eduard Meyer. „De aceea – adaugă el – nu puteam încă ști cum va arăta Sinteza istorică a dlui Iorga.”5

Admiratorul marelui istoric a fost însă profund dezamăgit de primul volum al Sintezei și în special de partea acestuia dedicată Orientului antic. El îi reproșează că nu a folosit nici o colecţie de documente calde-ene, egiptene sau persane, nici măcar în traducerile accesibile. Este, de asemenea, nemulţumit de lucrările generale și învechi-te pe care profesorul le citează (E. Meyer, Eugène Cavaignac, Hans Ferdinand Helmolt – au-torii unor istorii ale Antichită-ţii, Justin Václav Prášek, Otto Gruppe – „monografiile la modă pe vremea tinereţii lui”) și de lipsa familiarizării cu studiile mai recente asupra Orientului, pe care studentul le parcursese deja: Histoire de l’Asie (1922), a lui René Grousset6, A History of Persia (1915), a lui Sir Percy Sykes, A History of Sumer and Akkad (1910), a lui Leonard William King, studiile lui Willi-ams Jackson și Carl Clemen asupra religiei persane, cele ale lui Salomon Reinach, J. G. Fra-zer, Alexandre Moret sau Raffa-ele Pettazzoni. Din acest motiv, necunoscând „spiritul asiatic”, Iorga „a tratat istoria Babilo-nului sau a dinastiilor egiptene în același spirit ca și războaiele pentru hegemonie dintre cetăţi-le grecești sau cuceririle roma-ne”.Este interesant felul în care Eli-ade încearcă să definească acest spirit asiatic. Caracteristicile sale ar fi: „divinismul” absolut și apăsător în care au trăit asiati-cii; atitudinea mistică, vizibilă chiar și în plan social; logica clădită pe inducţie; politica și

istoria izvorâte din preocupări interioare religioase. E vorba așadar de supremaţia vieţii lă-untrice: primatul spiritualului7.Tendinţa polemică a recenziei amintește de spiritul papinian, nemilos în special cu autorii îndrăgiţi. Memoriile dezvălu-ie motivaţia adâncă a criticii: „Eșecul Sintezei lui Iorga mă lovea de altfel personal. Crezu-sem în știinţa lui istorică enci-clopedică și Essai de synthèse trebuia să-mi confirme străluci-tor credinţa mea în posibilitatea unui nou tip de Pico della Mi-randola. Celor care ar fi criticat diversitatea preocupărilor mele, le-aș fi putut răspunde: Dar iată rezultatul unei asemenea di-versităţi, iată Sinteza la care a ajuns Iorga!”8

N. Iorga, portret de M. Eliade, 1923

(B.C.U.-B. 091.759)

Un amănunt necunoscut până acum ar putea lumina, dacă nu vreo altă motivaţie, cel puţin contextul în care Eliade se ra-porta la Iorga în acel moment. După ce acesta din urmă prelu-ase conducerea revistei Univer-sul literar, în mai 1925, lui Eli-ade nu i se mai publică nici un articol în paginile ei. Un semn poate că savantul nu aprecia eseurile liceanului sau că tu-multosul articol admirativ din Vlăstarul9 nu a fost chiar pe pla-cul umoralului istoric, așa cum prefera Eliade să creadă.10 El se va întoarce la Universul literar abia în iulie 1926, sub noua di-recţie a lui Perpessicius.Preocuparea sa pentru sensul istoriei universale și felul în care o înţelege istoricul român e vi-zibilă și în fișele manuscrise din aceea perioadă păstrate în do-sarul Note și însemnări asupra lui Nicolaie Iorga. Aici însă Eli-ade îl acuză de ceva și mai grav: lipsa spiritului sintetic. Iorga e, spune el, mai degrabă un cronicar, decât un istoric. „Nu se vede însă sinteza știinţifică: preocuparea cauzalităţii și sub-ordonarea tuturor elementelor rezolvării ei.” El e „neobișnuit cu

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria culturii

19

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria ideilor

18

sintezele, cu concluzii, cu ordi-ne; când trebuie să definească, să încheie, să caracterizeze, să diferenţieze două elemente – ezită, ocolește, repetă.”11

În autobiografia sa, publicată opt ani mai târziu, Iorga se va plânge că recenzia lui Eliade a fost singura care a apărut în România: „nicăieri n-am mai găsit un cuvânt, unul singur, în românește despre cea mai importantă sforţare știinţifică a vieţii mele.”12 Ceea ce, fără a fi exact, era totuși adevărat.

Un dialog imposibilÎnsă Iorga nu-i face singurului recenzent român onoarea de a-l pomeni pe nume în aceste pa-gini ale autobiografiei. El este doar „un băieţaș”. Elevului său, Vasile Pârvan – căruia recen-zia i-a dat o mare satisfacţie –, tocmai acest lucru îi plăcuse, căci prevedea „că un tinerel îl va demasca” într-o zi pe marele istoric13.Iorga nici nu va răspunde direct criticilor acestui tânăr. În mod evident, nu considera că, de la înălţimea la care se află, se cu-vine a lua în seamă „batjocura unui student de la noi”14 Mai ales fiind vorba de un domeniu – istoria Orientului antic – pe care într-adevăr îl controla prea puţin. Peste câţiva ani, Nae Io-nescu îi va reproșa că nu a susţi-nut nici o veritabilă polemică în toată activitatea sa jurnalistică și că își privește preopinenţii cu dispreţ superior15.Va face doar o aluzie, în edito-rialul din Neamul românesc, la „studenţi cari terfelesc sub iscă-litură” operele profesorilor lor16. Faptul de a fi dizolvat într-un plural anonim l-a mâhnit pe Eli-ade mai mult decât ar fi făcut-o, probabil, o aspră săpuneală. Pentru bătrânul istoric, calita-tea de student a recenzentului îl priva de autoritatea știinţifică necesară unui act critic. Însăși revista în care acesta publica era menită, în opinia lui, să demon-streze cunoștinţele studenţilor, nu să asume vreun rol de jude-cător valoric. De aceea, Iorga privește gestul lui Eliade numai din perspectivă etică. Ba chiar ţine să-l desfiinţeze moral pe autor, din moment ce așează re-cenzia în rândul manifestărilor violente ale mișcării naţionalis-te studenţești.Prin Universitate se zvonea su-primarea revistei și convocarea autorului recenziei în faţa Con-siliului de disciplină, cu riscul eliminării17. Aceste ameninţări nu-l intimidau însă pe Eliade: „Eram hotărât să pierd un an, dacă prin aceasta evitam o adu-

lare.”18 Graţie intervenţiei lui Nae Ionescu, chestiunea nu a ajuns în discuţia Senatului uni-versitar. Revista a pierdut însă susţinerea acestuia, iar Eliade un premiu pe care îl câștigase pentru o lucrare la seminarul de istoria filosofiei al lui Mircea Florian.Într-o notă pseudonimă din re-vista craioveană Flamura, Radu Demetrescu-Gyr (1905-1975) reproșa Revistei universitare că, pe lângă numele selecte din sumar, publică pe „un oarecare Mircea Eliade”, un caraghios pueril, care, fără nici o com-petenţă, discută personalităţi critice și știinţifice, compromi-ţând astfel întreaga revistă19. Personalităţile în cauză erau profesorii Mihail Dragomirescu și Nicolae Iorga. Gyr era stu-dent, discipol și viitor asistent al lui celui dintâi.În ciuda faptului că era un vechi rival al lui Iorga, Mihail Dra-gomirescu (1868-1942) profită de ocazie pentru a-l ataca pe autorul recenziei. Și el califică articolele sale critice drept ex-presie a „bolșevicei misiuni” de a-i batjocori pe profesori. „Ja-ctanţa și lipsa de cuviinţă” ale acestui „student mediocru” ar fi un semn caracteristic al „anar-hiei” contemporane, căreia – în opinia lui – trebuie să i se pună numaidecât capăt printr-o soli-darizare a profesorimii20.

” „Sunt un tânăr foarte nepăsător de autoritatea oficială și care nu mă dau înapoi de la nici o socoteală, chiar cu dascălii mei. […] Nu mă închin principiului medieval ‘magister dixit’. Nu mă închin pumnului autorităţii profesorale pe care dascălul trebuie să-l vâre în gura învăţăcelului nedisciplinat.”

În răspunsul pe care, prin in-termediul lui Pamfil Șeicaru, îl publică în Cuvântul, Eliade pre-cizează chiar de la început că motivul acestei ieșiri profesora-le nu este simpatia lui Dragomi-rescu pentru colegul său Iorga, ci antipatia faţă de studentul care nu-l cruţase nici pe el în Revista universitară21. Printre altele, recenzase ironic artico-lul „O mare descoperire” (Rit-mul vremii, nr. 1 / 1926), în care Dragomirescu se lăuda pentru triumful repurtat pe ruinele „curentului istoric și etnografic al dlui N. Iorga”22.Eliade îl anunţă cu aplomb că nu-l înspăimântă nici o autori-

tate în afară de cea a adevărului, care, de această dată, se află de partea lui. „Sunt un tânăr foarte nepăsător de autoritatea oficia-lă și care nu mă dau înapoi de la nici o socoteală, chiar cu dască-lii mei. […] Nu mă închin prin-cipiului medieval magister dixit. Nu mă închin pumnului auto-rităţii profesorale pe care das-călul trebuie să-l vâre în gura învăţăcelului nedisciplinat.”23 Mai mult chiar, trece la atac, re-cuzându-i dreptul de a se pro-nunţa în legătură cu Sinteza lui Iorga, căci Dragomirescu nu se pricepe în istorie veche și orien-tală; ba chiar e posibil să fi aflat pentru prima dată sintagma „sumero-accadian” din recenzia sa. El își asigură cititorii că a pu-blicat această recenzie numai în vederea unei discuţii academice obiective: „Critica mea nu e bat-jocoritoare, ci e precisă, e argu-mentată. Eu nu atac nici fondul, nici Opera d-lui Iorga, ci numai graba sa de a sintetiza istoria antică.” Articolul a stârnit un nou scandal în Universitate, iar Nae Ionescu a trebuit să inter-vină iarăși pentru aplanarea lui.Deși replica dată lui Dragomi-rescu era menită a-l situa pe Eliade de partea iorghistă a ba-ricadei, ea nu făcea decât să în-tărească concluziile recenziei. Iorga va căuta să se răzbune pe căi indirecte: se va plânge pro-fesorilor, în special lui Dimitrie Gusti, colaborator al revistei, și își va încuraja apropiaţii să-i dea replica sacrilegului recenzent.Printre acuzaţiile verbale care i-au fost aduse tânărului conde-ier era și aceea că și-a pus doar numele sub un articol scris de altcineva, evident cineva mai competent. Aceasta reprezenta o nouă jignire, astfel încât Eli-ade îi va scrie profesorului C-tin Rădulescu-Motru că e gata să apară la un examen, scris și oral, de istorie orientală: „Fap-tul că sunt student la filosofie m-ar împiedica oare, cu mun-că intensă și metodică, să mă desăvârșesc și în alte domenii, să-mi însușesc, de pildă, isto-ria religiilor, istoria orientală, istoria știinţelor sau entomo-logia?”24 De asemenea, într-o notă din următorul număr al Revistei universitare, anunţa că va considera afirmaţiile sale co-recte până când i se va dovedi contrariul25.Replica i-o va da Vasile Bogrea (1881-1926), dar nu pentru a dovedi vreo eroare a recenziei, ci doar pentru a o califica, din nou, drept expresie a „anarhiei morale” contemporane26. Așa cum va observa Eliade, recenzia avea păcatul de a fi documenta-

tă27. Anarhică sau nu, judecata ei rămânea în picioare – ceea ce era într-adevăr trist pentru re-putaţia istoricului Iorga.

N. Iorga, portret de M. Eliade, 1923

(B.C.U.-B. 091.759)

Articolul lui Bogrea a fost apla-udat de mai multă lume, in-clusiv de colegi și congeneri ai lui Eliade, ca o punere la punct definitivă (o „execuţie”) a auto-rului recenziei-sacrilegiu. Un alt student al Universităţii din București, Alexandru Dima (1905-1979), discipol al lui Tu-dor Vianu – căruia îi va urma la catedră –, a mers mai departe de chiotele de satisfacţie lașă de prin rubricile de mărunţișuri ale revistelor. Într-un articol pse-udonim, dar cu titlu ambiţios programatic, publicat în vechea revistă semănătoristă Datina, acesta mărturisește că urmărise cu interes „cazul” colegului său. În opinia lui, Eliade reușise cu articolele din Revista universi-tară să atragă atenţia „nu printr-o cugetare ponderată de influ-enţa învăţământului filosofic, ci prin dovedirea lipsei complete a simţului realităţii și proporţiei”. Dima subscrie opiniei lui Bo-grea că studenţimea e cuprinsă de anarhie morală și intelectu-ală, mai precis, de neputinţa de a-și fixa adevăratul loc în mă-sura valorii ei, în mediul social în care trăiește. Adaugă însă că, pe lângă categoria căreia îi aparţine Eliade, există și una de conștiincioși muncitori in-telectuali, care cultivă gândirea ponderată, cimentându-și încet și cu răbdare edificiul moral și intelectual în vederea „sacrifi-ciului cerut fiecărei generaţii”. Reperele acestei categorii alter-native sunt spiritul critic și per-sonalitatea profesorilor care-i conduc28. Cel mai bun comentariu al pro-gramaticei afirmaţii îl dă nu ana-liza de text, ci istoria. Iar comen-tariul e prea evident ca să mai trebuiască formulat. De altfel, atât Al. Dima, cât și Radu Gyr își vor schimba progresiv atitudinea faţă de Eliade (care probabil nici nu a știut că ei se ascundeau sub acele pseudonime).

ra în care astfel de operații repa-ratorii sunt posibile sub semnul postmodernităţii în arii ale cul-turalului, de ce nu ar fi ele exer-citabile și la nivelul societății în ansamblu? Repet pentru a tre-ia sau a patra oară: nu poate fi vorba de un contra-iluminism, anume înfăptuiri ale ultimi-lor 300 de ani și mai bine nu pot fi demolate. Deconstrucţia radicală este o simplă iluzie, oricare ar fi obiectul ei. Pe de altă parte, nu văd de ce anume pauze pentru anume corectură ar fi complet imposibile. Lucru-rile stau așa. Atât dezbaterile și conversațiile, în fond destul de amicale de la începuturile Ilu-minismului, cât și incertitudi-nile și / sau chiar pedepsele pe care le întâlnim în ultimele de-cenii ne arată că modernizările în continuarea Iluminismului nu trebuie neapărat privite și tratate ca un bloc monolitic, ci mai înțelept, mai flexibil, mai viclean, ca o acțiune multidi-mensională, mereu contextua-lizată și re-contextualizată. Or, în astfel de condiții, speranța unei ajustări de curs și a unei descreșteri de viteză nu mai pare vană și goală sau infantilă.

NOTE1 Alain Ehrenberg, La Fatigue d’etre soi, Odile Jacob, Paris, 2000; idem, La so-ciété du malaise, Odile Jacob, Paris, 2012.2 În detaliu, v. Virgil Nemoianu, Post-modernism and Cultural Identities, CUA Press, Washington DC, 2012. În legătură cu contradicțiile privind progresul modern, v. Gregg Easterbrook, The Progress Para-dox: How Life Gets Better While People Feel Worse, Random House, New York, 2003, și Kevin Mcdonald, The Culture of Critique, Authorhouse, Westport, CT, 1998.3 Mark Lilla, G. B. Vico: The Making of an Anti-Modern, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1994. Nu sunt de acord cu teza centrală a autorului, dar cartea e o bună trecere în revistă a influenţei postu-me a lui Vico.4 Textul de faţă a reprezentat suportul unei conferinţe susţinute de autor în cadrul Intitutului de Studii Populare – București, în luna mai a anului 2013; o lună mai târziu, teza la care se face referire – și care a fost anunţată verbal, la București – avea să fie susţinută printr-o comunicare în cadrul unui colocviu internaţional organizat la Paris.5 Virgil Nemoianu, op. cit. Vezi, printre multe altele, și Mark Girouard, The Re-turn to Camelot,Yale University Press, New Haven, CT, 1981 - o seamă din implicațiile autorului sunt îndoielnice, dar prezentarea descriptivă e justă și simpatică.6 Mitchell Kalpakgian, The Lost Arts of Modern Civilization, Neumann Press, Long Prairie, MN, 2009; idem, Manners în the Modern World, Neumann Press, Long Prairie, MN, 2011.7 John Rutz, Megashift, Empowerment Press, Colorado Springs, CO, 2006; Philip Jenkins, The Next Christendom, Oxford University Press, Oxford, 2002; idem, The New Faces of Christianity, Oxford Univer-sity Press, Oxford, 2006.8 A se vedea luările de poziție și publicațiile insistente ale fostului președinte ceh, Václav Klaus, cel mai valo-ros om de stat est-european din perioada post-comunistă.

Eliade, Iorga Și Istoria Neterminată

Liviu Bordaș

1 916, 1926, 1940, 1968, 1986, 1991 – o succesiune de ani care, la o primă vedere, nu spune nimic. Ei jalonea-

ză totuși o istorie intelectuală, nu lipsită de presiunile istoriei politice: cea a două minţi de ex-cepţie care, sub imperativul sin-tezei, au încercat să înţeleagă însăși istoria în universalitatea ei. Sunt anii când viaţa și opera lui Nicolae Iorga și Mircea Elia-de se încrucișează, fără însă a se întâlni cu adevărat. Voi încerca aici să reconstitui etapele aces-tei istorii intelectuale pe baza unor date noi, culese atât din manuscrise inedite, cât și din surse publicate, dar necunoscu-te, nedescifrate sau nefolosite până acum.

Imperativul sintezei și „spiritul asiatic”

Eliade ia contact de timpuriu cu opera lui Iorga1, care, în cursul superior al liceului, va deveni unul dintre reperele sale inte-

lectuale și sursă de lecturi for-mative. Va proiecta cărţi după modelul celor ale istoricului ro-mân2 sau le va citi în timp ce-și va scrie propriile-i cărţi3.După ce în ultimul an de liceu (1924-1925) se ocupase de re-dactarea revistei Vlăstarul, în primul an de studenţie (1926) Eliade iniţiază și conduce Re-vista universitară, în care va publica un mare număr de ar-ticole, recenzii și note asupra fenomenului religios. „Cuvân-tul înainte” din primul număr e semnat cu iniţialele revistei, dar poartă amprenta stilului și ideilor sale. Dorinţa de a uni-versaliza cultura specializată care se primește în facultăţi e o aspiraţie caracteristică fostului adolescent miop4. După cel de-al treilea număr (martie 1926), el este însă nevoit să se retragă din redacţie, din cauza unei re-cenzii a operei lui Nicolae Iorga, Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité, al cărei prim volum, consacrat istoriei antice, tocmai

apăruse la editura Gamber, din Paris.

” Admiratorul marelui istoric a fost ... profund dezamăgit de primul volum al Sintezei și în special de partea acestuia dedicată Orientului antic.

Eliade mărturisește că aștepta nerăbdător această de mult fă-găduită sinteză a istoriei uni-versale. Referindu-se la volu-mul care o anticipa, Observaţii ale unui nespecialist asupra istoriei antice (1916), el regretă că tot ceea ce era interesant în paginile lui provenea din uni-ca sursă folosită de autor: cele cinci tomuri din Geschichte des Altertums (1884-1902) a istori-cului și orientalistului german Eduard Meyer. „De aceea – adaugă el – nu puteam încă ști cum va arăta Sinteza istorică a dlui Iorga.”5

Admiratorul marelui istoric a fost însă profund dezamăgit de primul volum al Sintezei și în special de partea acestuia dedicată Orientului antic. El îi reproșează că nu a folosit nici o colecţie de documente calde-ene, egiptene sau persane, nici măcar în traducerile accesibile. Este, de asemenea, nemulţumit de lucrările generale și învechi-te pe care profesorul le citează (E. Meyer, Eugène Cavaignac, Hans Ferdinand Helmolt – au-torii unor istorii ale Antichită-ţii, Justin Václav Prášek, Otto Gruppe – „monografiile la modă pe vremea tinereţii lui”) și de lipsa familiarizării cu studiile mai recente asupra Orientului, pe care studentul le parcursese deja: Histoire de l’Asie (1922), a lui René Grousset6, A History of Persia (1915), a lui Sir Percy Sykes, A History of Sumer and Akkad (1910), a lui Leonard William King, studiile lui Willi-ams Jackson și Carl Clemen asupra religiei persane, cele ale lui Salomon Reinach, J. G. Fra-zer, Alexandre Moret sau Raffa-ele Pettazzoni. Din acest motiv, necunoscând „spiritul asiatic”, Iorga „a tratat istoria Babilo-nului sau a dinastiilor egiptene în același spirit ca și războaiele pentru hegemonie dintre cetăţi-le grecești sau cuceririle roma-ne”.Este interesant felul în care Eli-ade încearcă să definească acest spirit asiatic. Caracteristicile sale ar fi: „divinismul” absolut și apăsător în care au trăit asiati-cii; atitudinea mistică, vizibilă chiar și în plan social; logica clădită pe inducţie; politica și

istoria izvorâte din preocupări interioare religioase. E vorba așadar de supremaţia vieţii lă-untrice: primatul spiritualului7.Tendinţa polemică a recenziei amintește de spiritul papinian, nemilos în special cu autorii îndrăgiţi. Memoriile dezvălu-ie motivaţia adâncă a criticii: „Eșecul Sintezei lui Iorga mă lovea de altfel personal. Crezu-sem în știinţa lui istorică enci-clopedică și Essai de synthèse trebuia să-mi confirme străluci-tor credinţa mea în posibilitatea unui nou tip de Pico della Mi-randola. Celor care ar fi criticat diversitatea preocupărilor mele, le-aș fi putut răspunde: Dar iată rezultatul unei asemenea di-versităţi, iată Sinteza la care a ajuns Iorga!”8

N. Iorga, portret de M. Eliade, 1923

(B.C.U.-B. 091.759)

Un amănunt necunoscut până acum ar putea lumina, dacă nu vreo altă motivaţie, cel puţin contextul în care Eliade se ra-porta la Iorga în acel moment. După ce acesta din urmă prelu-ase conducerea revistei Univer-sul literar, în mai 1925, lui Eli-ade nu i se mai publică nici un articol în paginile ei. Un semn poate că savantul nu aprecia eseurile liceanului sau că tu-multosul articol admirativ din Vlăstarul9 nu a fost chiar pe pla-cul umoralului istoric, așa cum prefera Eliade să creadă.10 El se va întoarce la Universul literar abia în iulie 1926, sub noua di-recţie a lui Perpessicius.Preocuparea sa pentru sensul istoriei universale și felul în care o înţelege istoricul român e vi-zibilă și în fișele manuscrise din aceea perioadă păstrate în do-sarul Note și însemnări asupra lui Nicolaie Iorga. Aici însă Eli-ade îl acuză de ceva și mai grav: lipsa spiritului sintetic. Iorga e, spune el, mai degrabă un cronicar, decât un istoric. „Nu se vede însă sinteza știinţifică: preocuparea cauzalităţii și sub-ordonarea tuturor elementelor rezolvării ei.” El e „neobișnuit cu

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014 Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria culturii Istoria culturii

20 21

ade, ca și pentru Iorga, istoria nu cunoaște doar și simple co-incidenţe. Preocuparea, uneori aproape obsesivă, a lui Eliade pentru tot ceea ce putea fi „co-respondenţă” și „semn” este bi-necunoscută. În schimb, se știe azi mult mai puţin despre locul pe care Iorga îl acorda în „is-toriologia” sa acestor „perma-nenţe”: similitudini, paralelis-me, repetiţii. Tocmai din ele se împletea istoria „unitară”, dar dinamică, a „vieţii omenești” pe care visa să o scrie. Nu întâm-plător Eliade era atât de trist că nu va ști niciodată cum vedea Iorga „istoriologia”.

ABREVIERIA.N.R.-B. = Arhivele Naţionale ale Români-ei, Direcţia Municipiului BucureștiB.A.R. = Biblioteca Academiei Române, BucureștiB.C.U.-B. = Biblioteca Centrală Universita-ră, BucureștiCorespondenţă = M. Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, I-III, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, 2004, 2004Memorii = M. Eliade, Memorii, ed. revăzu-tă de M. Handoca, Humanitas, București, 2004M.E.P. = „Mircea Eliade Papers”, Special Collections Research Center, University of Chicago LibraryRAM = Romanul adolescentului miop, ed. de M. Handoca, Minerva, București, 1989Scrieri de tinereţe = M. Eliade, Scrieri de tinereţe, I. Cum am găsit piatra filozofală (1921-1925), II. Misterele și iniţierea orienta-lă (1926), III. Itinerariu spiritual (1927), IV. Virilitate și asceză (1928), ed. de M. Han-doca, Humanitas, București, 1996, 1998, 2003, 2008.

NOTE1 Memorii: 17, 73 etc.2 Una dintre cele necunoscute este, în ti-nereţe, Cărţi reprezentative din viaţa Asiei, după modelul lui Cărţi reprezentative în viaţa omenirii. Jurnal, M.E.P. 15.9, ff. 1247v-1248 (22 mai 1960).3 În timp ce scria Amintiri, recitește O via-ţă de om a lui Iorga. Jurnal, M.E.P. 15.10, ff. 1717-1718 (3 și 4 septembrie 1961).4 Iniţiativa de a publica o astfel de revistă este justificată prin lipsa unui „organ uni-versitar care, pe de o parte să oglindească activitatea studenţilor pe tărâm cultural și știinţific, iar pe de alta să contribuie la gene-ralizarea cunoștinţelor studenţești”. Rostul ei este, așadar, de „a strânge, organiza și canaliza energia răvășită în Facultăţi”, de a uni un cât mai mare număr de studenţi în „același dor de muncă în toate domeniile”. Într-un apel către întreaga societas ma-gistrorum et scholarium, redactorii îi invită pe toţi nu numai să colaboreze, dar și să vi-ziteze redacţia pentru a stabili „legături mai trainice” între ei. Reluat într-o formă dez-voltată în cel de-al doilea număr al revistei, apelul adaugă că „numai o muncă ordonată și metodică, rânduită de un desăvârșit spi-rit de solidaritate și selecţie, va putea să ne apropie de ţintă”. De asemenea, redacţia se declară bucuroasă să ofere prilej de discuţii: filosofice, sociale, știinţifice sau artistice. „Apel către profesori și studenţi”, Revista universitară (București), I, nr. 1 / ianuarie 1926, cop. II; ibidem, nr. 2 / februarie 1926, cop. II.5 M. Eliade, „Sinteza istorică a dlui Ior-ga”, ibidem, nr. 3 / martie 1926, pp. 85-90 (Scrieri de tinereţe II: 84-88).6 Aceasta fusese recenzată în revista con-dusă de Iorga de către un elev al său. Gh. I. Brătianu, „R. Grousset, Histoire de l’Asie, Paris, Crès, 1922, 3 vol.”, Bulletin de l’Institut pour l’Etude de l’Europe Sud-Orientale (București), X, nr. 1-3 / janvier - mars 1923, pp. 12-16.7 Într-o altă recenzie, în care deplânge ignorarea Orientului în lucrările de istorie

universală, Eliade îi va reproșa că nu a înţe-les spiritul creștinismului. Iorga asimilează doar originile istorice, contingenţele poli-tice și luptele interne, nu „paradoxul etic”, „experienţa religioasă” și „răsturnarea de valori în viaţa asociată”. M. Eliade, „Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, Cuvântul (București), IV, nr. 1229 / 23 septembrie 1928, pp. 1-2 (Scrieri de tinereţe IV: 261).8 Memorii: 119.9 M. Eliade, „Iorga”, Vlăstarul (București), II, nr. 3 / februarie 1925, pp. 4-7 (Scrieri de tinereţe I: 208-211).10 Memorii: 98.11 B.C.U.-B., 091/728, ff. 11, 19; cf. și f. 14 (nedatate, dar datând din anii 1926-1927). Într-un articol ulterior va afirma că Iorga n-a putut scrie o „sinteză istorică perfectă” datorită temperamentului său de polemist pătimaș, de retor și moralist, deși, altfel, ar avea destule resurse pentru o Istorie Universală. M. Eliade, „Medaglie romene. Nicola Jorga”, L’impero (Roma), 8 gennaio 1928, p. 3 (Scrieri de tinereţe IV: 20-21).12 N. Iorga, O viaţă de om așa cum a fost, vol. III - Spre înseninare, Ed. N. Stroilă, Bu-curești, 1934, p. 150. Iorga atribuie recenziei lui Eliade și reproșuri pe care aceasta nu i le-a adus („cartea fără sens și orizont, scrisă într-o proastă limbă franceză, de cineva care copie două, trei cărţi ale predecesorilor”). Merită reprodus aici un pasaj inedit din jurnalul lui Eliade: „Recitesc în ultimul vo-lum al autobiografiei lui Iorga rândurile care mă privesc. E de necrezut că marele, «feno-menalul» Iorga n-a putut uita articolul pe care, student, îl scrisesem despre Essai de synthèse de l’histoire universelle [sic! – n.n.]. Evident, criticile pe care le aduceam erau în bună parte foarte îndreptăţite, dar articolul meu era pueril și Iorga n-ar fi tre-buit să-i răspundă prin articolul «Mai multă omenie!» din ‘Neamul românesc’. Dar e pro-babil că atacul meu l-a exasperat, cu atât mai mult cu cât, așa cum mărturisește în autobiografie, a fost singurul care a apărut în ţară și în străinătate (afară de notiţa răutăcioasă din ‘Revue historique’, la care face aluzie în O viaţă de om). E îngrozitor faptul că nici un savant român n-a binevoit s-o recenzeze...” M.E.P. 15.10, f. 1718 (4 sep-tembrie 1961)13 După cum îi transmisese Harilaos Meta-xa; Corespondenţă II: 200 (17 august 1973).14 N. Iorga, Corespondenţă, III, ed. de E. Vaum, Minerva, București, 1991, p. 271 (scri-soare către Valeriu Șotropa, din 4 august 1926).15 Nae Ionescu, „N-avem idei…”, Cuvân-tul (București), IV, nr. 1218 / 12 septembrie 1928, p. 1; reluat în Valeriu Râpeanu, Nico-lae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Po-lemici, controverse, elogii, ed. a II-a, Lider, București, [1999], pp. 113-115.16 N. Iorga, „Mai multă omenie!”, Neamul românesc (București), XXI, nr. 75 / 1 aprilie 1926, p. 1; ibidem, p. 44.17 Cf. A.N.R.-B., Fond Universitatea București - Facultatea de Litere și Filosofie, dosarele 217 / 1926 și 219 / 1926-1929, f. 92. Eliade și chestiunea nu sunt menţionaţi în procesele verbale ale Consiliului Facultă-ţii. Poate în dosarul 226 / 1926-1933, care lipsește.18 Gaudeamus, în RAM: 257.19 Ioachim Pușcașcul, „Reviste românești”, Flamura (Craiova), IV, nr. 2-3 / februarie - martie 1926, pp. 97-99 (99).20 M. D[RAGOMIRESCU]., „Frumuseţi”, Ritmul vremii (București), I, nr. 4 / 1926, pp. 124-126 (126).21 „Am înţeles aceasta de mult, de când m-a acuzat verbal de bolșevism și a telegra-fiat unui scrib obscur din Craiova să mă în-jure birjărește prin ‘Flamura’. […] se trudește atât să mă ponegrească în faţa profesorilor mei.” M. Eliade, „Lămuriri pentru d-l Mi-hail Dragomirescu și pentru alţii”, Cuvântul, II, nr. 450 / 8 mai 1926, p. 2.22 Idem, „Reviste”, Revista universitară, I, nr. 2 / februarie 1926, pp. 72-76 (Scrieri de tinereţe II: 67-68). În Cuvântul îl va ironiza necruţător pe Radu Bucov din revista Fa-langa, un pseudonim al lui Dragomirescu, a cărui identitate – deconspirată de alte re-viste – nu se poate să nu-i fi fost cunoscută (Scrieri de tinereţe II: 199, 200, 227, 250, 327; IV: 169).23 Idem, „Lămuriri pentru d-l Mihail Dra-gomirescu și pentru alţii”, ed. cit. Într-un pasaj anulat din manuscrisul articolului afirmase că Dragomirescu „a suferit adânc

de faptul că nu sunt nevoit să dau examen la estetica literară: ar fi știut atunci cum să mă dezveţe de ‘bolșevismul’ meu și să mă instru-iască cum trebuie să mă port cu profesorii” (B.C.U.-B., 091/633, 4 ff.).24 Corespondenţă III: 5-7 (aprilie 1926, con-cept).25 Revista universitară, I, nr. 4-5 / aprilie - mai 1926, cop. III (Scrieri de tinereţe II: 322). Nemaifiind susţinută de Senatul Universi-tăţii, ca urmare a scandalului, revista și-a încetat apariţia cu acest număr.26 V. Bogrea, „Domnul Mircea Eliade, ‘Student Filosofie’, și Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité a dlui N. Iorga, sau Ce n-a cetit d. Iorga și a cetit d. Mircea Eli-ade. O glumă tristă”, Societatea de mâine (Cluj), II, nr. 33-34 / 15-22 august 1926, p. 557. Pentru întreaga afacere, vezi Memorii: 118-120, RAM: 256-258 și articolele adunate în ‘Dosarul’ Mircea Eliade, vol. I, ed. de M. Handoca, Curtea Veche, București, 1998, pp. 15-19, și în V. Râpeanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, ed. cit., pp. 37-54.27 Gaudeamus, în RAM: 256. Încă din pri-mul număr, revista anunţase că va publica numai critici și polemici care păstrează o desăvârșită urbanitate și obiectivitate în tonul discuţiei. „Lămuriri”, Revista univer-sitară, I, nr. 1 / ianuarie 1926, cop. II.28 Dimitrie Sandu, „Anarhie morală și echilibru în aceeași generaţie”, Datina (Turnu Severin), IV, nr. 7-8 / septembrie - octombrie 1926, pp. 50-51. V., pentru com-paraţie, un alt ecou, în articolul nesemnat „Un tânăr cutezant”, Răsăritul (București), IX, nr. 8 / aprilie 1927, p. 15. Acuzaţia de anarhie se va generaliza, iar un discipol al lui M. Dragomirescu va produce chiar for-mula „manierism anarhic” pentru a carac-teriza stilul lui Eliade. N. I. Rusu, „Iarăși ortodoxismul și alte «curente»”, Falanga (București), III, nr. 53 / 15 aprilie 1929, p. 1.29 N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, fragmente inedite publicate de Li-liana N. Iorga, Ed. Academiei, București, 1968. Notele lui Iorga au fost grupate în nouă capitole: preistoria, Egiptul, Mesopo-tamia (Sumer, Akkad, Asiria), civilizaţiile Asiei anterioare (Mittani, Urartu, churriţii, hittiţii, licienii, frigienii), Siria, Fenicia și Palestina, popoarele „arice” (arienii, mezii, perșii, sciţii și indienii), bazinul egeean (Creta, Cipru), Grecia și China.30 Ibidem, p. 5. Și la finalul prefeţei pri-mului volum din Essai…, Iorga prevenea: „Dans la Bibliographie sont compris parfois des ouvrages que l’auteur n’a pas employés directement” (p. x).31 N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, ed. cit., p. 5. V. și aluziile lui D. M. Pippidi la „critici fără conștiinţă” și la „iubi-torii de bibliografii «la zi»”; pp. viii, xiv.32 Ibidem, p. 154n (Al. Moret), 186n (L. W. King). A citit totuși un articol ulterior al lui Moret; v. pp. 154n, 224n, 270n, 274n.33 Ibidem, p. 70n. Numele, dacă nu și în-treaga referinţă, a(u) fost identificat(e) de editor, așa cum se precizează la p. xiv.34 N. Iorga, „Cronică”, Revista istorică (București), XXVII, nr. 1-12 / ianuarie-de-cembrie 1941, pp. 171-230 (195-196).35 Știa că Institutul de Istorie Universală ‘N. Iorga’ și-a propus să editeze toate scrie-rile sale, începând cu cele inedite. M. Elia-de, „Nicolau Iorga”, Acçao (Lisboa), nr. 149 / 24 februarie 1944; versiune românească în: Jurnalul portughez și alte scrieri, vol. 2, ed. de Sorin Alexandrescu, Humanitas, București, 2006, pp. 359-368 (368). V. și ceea ce spune aici despre Essai… și despre preocuparea constantă a lui Iorga de a scrie o Istorie Universală, reunind toate forţele care au creat sau modificat istoria; pp. 362-363.36 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.8, ff. 2933-2934 (5 decembrie 1965). Despre acest mo-ment, o altă însemnare inedită: „...cât de tragică i-a fost moartea: răpus de propriii lui copii. Legionarii descindeau direct din Iorga. Ca să-i înţelegi moartea, trebuie să recitești Theogonia lui Hesiod. Chronos care-și cas-trează părintele și-și înghite copiii).”, M.E.P. 15.9, f. 1447 (30 noiembrie 1960).37 Scrisoare inedită către P. Comarnescu, din 9 mai 1968; B.A.R., Arhiva Petru Comar-nescu, XXVII, varia 1, ff. 71-72 (xerocopie).38 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.1, ff. 3491-3492 (10 aprilie 1968).39 Scrisoare către Dumitru Micu; Cores-pondenţă II: 246-247 (12 aprilie 1968).

40 B.A.R., Arhiva Petru Comarnescu, loc. cit.41 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.9, 16.1, 17.5, ff. 1418, 1901, 4072-4073 (9 octombrie 1960, 9 martie 1961, 10 mai 1971). Modelul unei is-torii universale a religiilor mărturisește a-l fi luat de la Pettazzoni; Jurnal II: 1983 (16 noiembrie 1974).42 M. Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, tr. de C. Baltag, Univers Enci-clopedic, București, 2000, p. 8. Prefaţa e datată 15 decembrie 1980.43 În timp ce-și pregătea cursurile, aduna fișe, iar uneori chiar scria pagini disparate care puteau fi integrate în Histoire (India, 27 octombrie 1959), ori începea câte un capitol (Ugarit, 31 octombrie 1960), ori își spunea că ar putea selecta o parte din curs pentru a deveni un capitol (Preistoria, 27 octombrie 1964). Dar și aceste pagini erau în engleză, nu în franceză, limbă în care își repeta mereu că trebuie scrisă cartea. De fapt, toate însemnările despre opus mag-num, cum îi spune constant (o singură dată, la 9 decembrie 1959, îl numește Istoria re-ligiilor, volumul II al Traité), sunt doar în-demnuri de a începe să-l scrie și lamentaţii că nu are răgazul să o facă. Scrisorile confir-mă jurnalul; cf. menţiunile listate în indice la Corespondenţă III: 574.44 A fost întreruptă în aprilie 1970 și re-luată, după câte se pare, în mai 1971, când cartea începe să fie numită Histoire des idées religieuses. A fost concepută în două volume: unul despre religiile primitive, al-tul despre Antichitate (Orientul apropiat, Asia, Mediterana, indo-europenii). Întâi era proiectată să ajungă până la gnoză, apoi până la creștinismul ţărănesc al Europei moderne, până la Renaștere, Iluminism și Romantism, iar în cele din urmă până la Nietzsche și la teologiile ateiste contempo-rane. În iulie 1972 decide să împartă primul volum în două tomuri, iar ulterior va face la fel și cu celălalt volum.45 M. Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, ed. cit., pp. 11-13 (13). Datat: sep-tembrie 1975.46 Jurnal II: 505, 516 (13 mai, iulie, 1 august 1985). 47 Corespondenţă I: 19 (6 iunie 1976); II: 397 (3 mai 1976). V. și II: 405, 408, Jurnal II: 425 (16 noiembrie 1981) și – foarte relevan-tă – însemnarea inedită din 11 august 1970; Jurnal, M.E.P. 17.4, ff. 3893-3894.48 Eliazii înșiși erau grăbiţi să accepte ver-siunea accidentului, iar multe detalii sus-pecte din acea perioadă au rămas cu totul ignorate de istorici. Nu însă uitate. În cam-pusul Universităţii din Chicago mai sunt oameni care și le amintesc. De exemplu, de-monstraţiile de protest ale unor grupuri de studenţi (sau poate „studenţi”) în faţa casei lui Eliade. (Biroul său se afla într-o clădire vecină, la numai câţiva pași distanţă, pe aceeași stradă.)49 V. nota introductivă a lui I. P. Culianu (datată 4 decembrie 1986) la un astfel de fragment care a putut fi recuperat: M. Eli-ade, „Le Paradis américain”, L’aventure hu-maine (Paris), nr. 5 / été 1987, p. 53. Dactilo-grama, în M.E.P. 37.7. Traducere parțială în engleză de Diane Apostolos-Cappadona, „American Paradise”, Art papers (Atlanta), X, nr. 6 / 1986, p. 11.50 Dosarele nu se găsesc în fondurile Elia-de și Culianu de la Chicago. Probabil au fost preluate de familia Culianu sau de Hillary S. Wiesner. Am identificat deocamdată doar două fragmente mai largi din capitolul ul-tim, „Le sacre et le monde moderne”, edi-tate de Culianu. O plauzibilă reconstrucţie a ideilor acestui capitol, pe baza altor texte ale lui Eliade, a fost încercată de Bryan S. Rennie, în „The Religious Creativity of Modern Humanity. Some Observations on Eliade’s Unfinished Thought”, Religious Studies (Cambridge), XXXI, nr. 2 / 1995, pp. 221-235; reluat într-o formă amplificată în cartea sa, Reconstructing Eliade. Making Sense of Religion, State University of New York Press, Albany NY, 1996, pp. 215-230.51 De soarta ultimului volum al Histoire m-am ocupat în secţiunea 5 a articolului „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – con-tribuţii documentare”, Studii de istorie a filosofiei românești (București), VIII, 2012, pp. 303-361 (317-326) și într-un articol în curs de apariţie în tomul XI al aceleiași re-viste.

” Prin „istoriologie” Iorga înţelegea istoria văzută din perspectiva „unităţii absolute a vieţii omenești în orice margine de timp și spaţiu”.

Sinteza retezată și dialogul pierdut

Eliade nu a mai recenzat ur-mătoarele trei volume ale Es-sai de synthèse de l’histoire de l’humanité, care vor apărea în 1927 și 1928. Polemica a avut însă o prelungire peste ani, în reacţia tardivă a lui Iorga. După ce e obligat să iasă la pensie, în 1940, el începe să lucreze la o nouă sinteză, Istoriologia uma-nă, anunţată încă din 1937, în cuvântarea rostită la inaugura-rea Institutului de Istorie Uni-versală. Aceasta era menită să depășească prima sinteză, pe care, în ciuda lipsei ei de succes, nu voia să o renege. Prin „isto-riologie” Iorga înţelegea istoria văzută din perspectiva „unită-ţii absolute a vieţii omenești în orice margine de timp și spaţiu”. Moartea l-a surprins însă, bru-tal, înainte de a reuși să redac-teze notele asupra Orientului antic, adunate în optsprezece caiete. Ele au fost sistematizate și publicate postum, cu prile-jul aniversării a trei decenii de la înfiinţarea Institutului ce-i poartă numele29.În prefaţa lucrării, după ce își apăra opera anterioară de criti-cile care îi fuseseră aduse, bătrâ-nul istoric își exprimă dispreţul pentru bibliografiile „la zi”, jus-tifică folosirea surselor de mâna a doua și previne că bibliografia citată nu a putut fi neapărat și utilizată30. Cercetând sursele secundare, precizează el, „n-am făcut deosebirea, care se impu-ne mai ales tinerilor, între «ul-tima carte» și cele care au pre-cedat-o, unele de multă vreme.”31 Într-adevăr, marea majoritate a cărţilor și articolelor citate da-tează din aceeași perioadă ca sursele primei sale sinteze. Din-tre autorii a căror necunoaștere i-o reproșase Eliade, trimite o singură dată la Al. Moret și L.W. King, însă felul în care o face arată că nu-i citise32. Citează, în schimb, din primul număr al re-vistei Zalmoxis (1938), articolul eliadian „Metallurgy, magic and alchemy”, dar fără să-i indice ti-tlul sau numele autorului33.Cu toate că acum, după trei-sprezece ani, Iorga îl acceptă pe Eliade, atât ca preopinent, cât și ca sursă bibliografică, nu îl poate totuși „înfiinţa” până la a-i spune pe nume. Reușește să-i scrie numele doar în re-

cenzia Zalmoxis-ului („revista dlui Mircea Eliade”), publicată postum. Aici, articolul citat în Istoriologie – căruia îi și acor-dă atenţia principală – e consi-derat a fi „larg informat” și „de o mare valoare”. Iorga arată că citise Alchimia asiatică (1935) și Cosmologie și alchimie ba-biloniană (1937), iar la final pomenește și celelalte articole ale lui Eliade din aceeași revis-tă34. O generozitate neașteptată și nemaiașteptată, sosită – din nefericire – prea târziu.

” „Mă obsedează acest răspuns. Am impresia că e un ‘mesaj’ pentru mine însumi. Să ajung măcar «până la istoria perșilor»... Oricare ar fi, în traiectoria operei mele, această «istorie a perșilor»”.

Istoria care nu se termină și istoria care se repetă

Într-un articol publicat la Lisa-bona, în 1944, Eliade amintea că Iorga se pregătea să scrie o nouă istorie universală, dar s-a prăbușit fără să-și spună ulti-mul cuvânt, „un cuvânt pe care nici un alt muritor nu-l va putea spune”35. Va afla totuși, din dife-rite surse, că exista un manus-cris neîncheiat al Istoriologiei și aștepta cu nerăbdare publicarea lui. Peste două decenii își în-semna în jurnal: „Din articolul despre Iorga al lui Const. Ma-rinescu, publicat în ‘România’, aflu acest amănunt: Când a fost luat de la Sinaia de către cei care aveau să-l ucidă câteva ceasuri mai târziu, unul din echipa de legionari l-a întrebat ce lucrea-ză. – Scriu o Istorie Universală, a răspuns Iorga. – Și până unde aţi ajuns, dle Profesor? – Până la istoria perșilor... Mă obsedează acest răspuns. Am impresia că e un ‘mesaj’ pentru mine însumi. Să ajung măcar «până la isto-ria perșilor»... Oricare ar fi, în traiectoria operei mele, această «istorie a perșilor».”36

De îndată ce a primit cartea, a citit-o – așa cum mărturisea – „cu pasiune și cu durere”37. Când a publicat Fragments d’un journal (1973), a preferat totuși să nu încredinţeze tiparului ceea ce-și notase, dezamăgit, la sfârșitul lecturii: „Mă reped și citesc pe nerăsuflate, emoţi-onat, cartea lui Iorga. Dar, în afară de Prefaţă și Introduce-re, redactate definitiv, restul volumului e alcătuit din note și scurte fragmente, pe care le-a transcris, clasat și editat fata lui Iorga, soţia lui Pippidi. Și așa cum e, mă bucur că această

carte a fost în sfârșit publicată. Dar mă așteptam la altceva. Crezusem că Iorga într-adevăr începuse să redacteze Istorio-logia, că ajunsese chiar (cum aflasem dintr-un articol al lui C. Marinescu) până la «Istoria perșilor»…”38 Peste câteva zile îi spunea celui care-i trimisese volumul: „dar cartea pe care o așteptam, cine o va scrie? (...) Nu mă pot consola că moartea lui năprasnică l-a împiedicat pe Iorga să scrie ceea ce «văzu-se» și descoperise în acel tragic an 1940…”39 Nici după o lună, atunci când îi scria unui prie-ten, nu-și putea stăpâni deza-măgirea și întristarea: „Credeam că era o carte întreruptă și n-am găsit decât o prefaţă și o intro-ducere, urmate de note și ob-servaţii (nu toate interesante). Am fost și sunt încă deprimat. Nu vom ști niciodată cum vedea Iorga «istoriologia» la sfârșitul prodigioasei lui vieţi…”40

Această din urmă frază reia în alt registru temporal regretul exprimat în recenzia din 1926. După Observaţii ale unui ne-specialist asupra istoriei antice, Eliade era îndrituit să spună că nu se putea încă ști cum va ară-ta sinteza istorică a lui Iorga. Cu Materiale pentru o istoriologie umană, publicată la o jumăta-te de secol după prima carte, se închide definitiv așteptarea: nu vom ști niciodată acest lucru.Nu după mult timp, Eliade va începe să redacteze propria-i sinteză: Histoire des idées re-ligieuses, așa cum se intitula iniţial. O istorie universală a primatului spiritual, concepută ca „ultima carte”, „cartea inimii mele”, opus magnum în „amur-gul vieţii”, capodopera activită-ţii sale de istoric al religiilor41. În prefaţa la ediţia românească, situa originea proiectului în septembrie 1940 și momentul când a început să lucreze la pri-mul volum „prin 1955-1956”42. Dar, așa cum arată jurnalul in-edit, abia din 1959 planifică, sporadic, forma și conţinutul volumului, strângând material pentru el43. Redactarea propriu-zisă începe în noiembrie 196944.Nu știm cum își vedea marea sinteză în raport cu Essai de synthèse sau cu Istoriologia lui Iorga; nu a lăsat nicio în-semnare în acest sens, deși un sens exista, de bună seamă. În cuvântul înainte al primului volum, el amintește principiul care a prezidat scrierea sintezei sale: orice studiu istoric trebu-ie situat în perspectiva istori-ei universale, adică a „unităţii profunde și indivizibile a istoriei spiritului uman”45. Își propunea

să discute importanţa acestei descoperiri recente și insufi-cient asimilate – unitatea isto-riei spirituale a omenirii – în capitolul final al Histoire. Va începe să-l pregătească pentru redactare în vara anului 198546. De fapt, așa cum se confesa unor prieteni români, abia din ultimele capitole se va înţelege sensul cărţii și interesul pe care aceasta îl prezintă47.Dar și sinteza sa a rămas neîn-cheiată, iar ultimul capitol nu a mai fost publicat, nici măcar în forma întreruptă în care l-a surprins moartea. O moarte prematură, în urma șocului și a depresiei provocate de incen-diul ce a devastat biroul și bibli-oteca lui Eliade, în decembrie 1985, chiar în perioada în care se consacrase redactării capito-lelor pentru volumul final. Deși nu puţini au fost de părere că misteriosul incendiu nu e un accident, ci un asasinat intelec-tual – un atentat la laboratorul său de creaţie –, episodul a fost repede clasat, cu atât mai mult cu cât manuscrisele au putut fi aproape integral recuperate, iar pierderile nu erau ireparabile48. Printre hârtiile parțial distru-se de foc sau de apă se aflau și fragmente și fișe redactate pen-tru ultimul volum al Histoire49.După incendiu, Eliade nu a mai putut lucra. Reușise totuși să ajungă și chiar să treacă de „is-toria perșilor”. Mai mult chiar, prevăzând că s-ar putea să nu poată duce singur la capăt opus magnum, lăsase din timp ultimul volum ca testament intelectual discipolului său ro-mân. După moartea lui, Ioan Petru Culianu a preluat cinci dosare pregătite pentru aces-ta, conținând 122 de foi și fișe de diferite dimensiuni, multe afectate de incendiu. O altă moarte năprasnică a împiedicat însă finalizarea volumului în liniile trasate de autor. În lipsa materialelor din aceste dosare nu știm, integral și inechivoc50, cum vedea Eliade istoria ideilor și credinţelor religioase ca isto-rie unitară a spiritului51.

” Pentru Eliade, ca și pentru Iorga, istoria nu cunoaște doar și simple coincidenţe.

Și morţile premature, și istori-ile neisprăvite s-ar putea să fie doar similitudini, paralelisme, repetiţii. Adică o serie de co-incidenţe interesante, dar care nu explică nimic. Privite însă din perspectiva gândirii celor doi istorici, ele dobândesc o altă semnificaţie. Pentru Eli-

Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014 Verso, numărul 1 (108) / Aprilie 2014

Istoria culturii Istoria culturii

20 21

ade, ca și pentru Iorga, istoria nu cunoaște doar și simple co-incidenţe. Preocuparea, uneori aproape obsesivă, a lui Eliade pentru tot ceea ce putea fi „co-respondenţă” și „semn” este bi-necunoscută. În schimb, se știe azi mult mai puţin despre locul pe care Iorga îl acorda în „is-toriologia” sa acestor „perma-nenţe”: similitudini, paralelis-me, repetiţii. Tocmai din ele se împletea istoria „unitară”, dar dinamică, a „vieţii omenești” pe care visa să o scrie. Nu întâm-plător Eliade era atât de trist că nu va ști niciodată cum vedea Iorga „istoriologia”.

ABREVIERIA.N.R.-B. = Arhivele Naţionale ale Români-ei, Direcţia Municipiului BucureștiB.A.R. = Biblioteca Academiei Române, BucureștiB.C.U.-B. = Biblioteca Centrală Universita-ră, BucureștiCorespondenţă = M. Eliade, Europa, Asia, America... Corespondenţă, I-III, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, 2004, 2004Memorii = M. Eliade, Memorii, ed. revăzu-tă de M. Handoca, Humanitas, București, 2004M.E.P. = „Mircea Eliade Papers”, Special Collections Research Center, University of Chicago LibraryRAM = Romanul adolescentului miop, ed. de M. Handoca, Minerva, București, 1989Scrieri de tinereţe = M. Eliade, Scrieri de tinereţe, I. Cum am găsit piatra filozofală (1921-1925), II. Misterele și iniţierea orienta-lă (1926), III. Itinerariu spiritual (1927), IV. Virilitate și asceză (1928), ed. de M. Han-doca, Humanitas, București, 1996, 1998, 2003, 2008.

NOTE1 Memorii: 17, 73 etc.2 Una dintre cele necunoscute este, în ti-nereţe, Cărţi reprezentative din viaţa Asiei, după modelul lui Cărţi reprezentative în viaţa omenirii. Jurnal, M.E.P. 15.9, ff. 1247v-1248 (22 mai 1960).3 În timp ce scria Amintiri, recitește O via-ţă de om a lui Iorga. Jurnal, M.E.P. 15.10, ff. 1717-1718 (3 și 4 septembrie 1961).4 Iniţiativa de a publica o astfel de revistă este justificată prin lipsa unui „organ uni-versitar care, pe de o parte să oglindească activitatea studenţilor pe tărâm cultural și știinţific, iar pe de alta să contribuie la gene-ralizarea cunoștinţelor studenţești”. Rostul ei este, așadar, de „a strânge, organiza și canaliza energia răvășită în Facultăţi”, de a uni un cât mai mare număr de studenţi în „același dor de muncă în toate domeniile”. Într-un apel către întreaga societas ma-gistrorum et scholarium, redactorii îi invită pe toţi nu numai să colaboreze, dar și să vi-ziteze redacţia pentru a stabili „legături mai trainice” între ei. Reluat într-o formă dez-voltată în cel de-al doilea număr al revistei, apelul adaugă că „numai o muncă ordonată și metodică, rânduită de un desăvârșit spi-rit de solidaritate și selecţie, va putea să ne apropie de ţintă”. De asemenea, redacţia se declară bucuroasă să ofere prilej de discuţii: filosofice, sociale, știinţifice sau artistice. „Apel către profesori și studenţi”, Revista universitară (București), I, nr. 1 / ianuarie 1926, cop. II; ibidem, nr. 2 / februarie 1926, cop. II.5 M. Eliade, „Sinteza istorică a dlui Ior-ga”, ibidem, nr. 3 / martie 1926, pp. 85-90 (Scrieri de tinereţe II: 84-88).6 Aceasta fusese recenzată în revista con-dusă de Iorga de către un elev al său. Gh. I. Brătianu, „R. Grousset, Histoire de l’Asie, Paris, Crès, 1922, 3 vol.”, Bulletin de l’Institut pour l’Etude de l’Europe Sud-Orientale (București), X, nr. 1-3 / janvier - mars 1923, pp. 12-16.7 Într-o altă recenzie, în care deplânge ignorarea Orientului în lucrările de istorie

universală, Eliade îi va reproșa că nu a înţe-les spiritul creștinismului. Iorga asimilează doar originile istorice, contingenţele poli-tice și luptele interne, nu „paradoxul etic”, „experienţa religioasă” și „răsturnarea de valori în viaţa asociată”. M. Eliade, „Cărţi reprezentative în viaţa omenirii”, Cuvântul (București), IV, nr. 1229 / 23 septembrie 1928, pp. 1-2 (Scrieri de tinereţe IV: 261).8 Memorii: 119.9 M. Eliade, „Iorga”, Vlăstarul (București), II, nr. 3 / februarie 1925, pp. 4-7 (Scrieri de tinereţe I: 208-211).10 Memorii: 98.11 B.C.U.-B., 091/728, ff. 11, 19; cf. și f. 14 (nedatate, dar datând din anii 1926-1927). Într-un articol ulterior va afirma că Iorga n-a putut scrie o „sinteză istorică perfectă” datorită temperamentului său de polemist pătimaș, de retor și moralist, deși, altfel, ar avea destule resurse pentru o Istorie Universală. M. Eliade, „Medaglie romene. Nicola Jorga”, L’impero (Roma), 8 gennaio 1928, p. 3 (Scrieri de tinereţe IV: 20-21).12 N. Iorga, O viaţă de om așa cum a fost, vol. III - Spre înseninare, Ed. N. Stroilă, Bu-curești, 1934, p. 150. Iorga atribuie recenziei lui Eliade și reproșuri pe care aceasta nu i le-a adus („cartea fără sens și orizont, scrisă într-o proastă limbă franceză, de cineva care copie două, trei cărţi ale predecesorilor”). Merită reprodus aici un pasaj inedit din jurnalul lui Eliade: „Recitesc în ultimul vo-lum al autobiografiei lui Iorga rândurile care mă privesc. E de necrezut că marele, «feno-menalul» Iorga n-a putut uita articolul pe care, student, îl scrisesem despre Essai de synthèse de l’histoire universelle [sic! – n.n.]. Evident, criticile pe care le aduceam erau în bună parte foarte îndreptăţite, dar articolul meu era pueril și Iorga n-ar fi tre-buit să-i răspundă prin articolul «Mai multă omenie!» din ‘Neamul românesc’. Dar e pro-babil că atacul meu l-a exasperat, cu atât mai mult cu cât, așa cum mărturisește în autobiografie, a fost singurul care a apărut în ţară și în străinătate (afară de notiţa răutăcioasă din ‘Revue historique’, la care face aluzie în O viaţă de om). E îngrozitor faptul că nici un savant român n-a binevoit s-o recenzeze...” M.E.P. 15.10, f. 1718 (4 sep-tembrie 1961)13 După cum îi transmisese Harilaos Meta-xa; Corespondenţă II: 200 (17 august 1973).14 N. Iorga, Corespondenţă, III, ed. de E. Vaum, Minerva, București, 1991, p. 271 (scri-soare către Valeriu Șotropa, din 4 august 1926).15 Nae Ionescu, „N-avem idei…”, Cuvân-tul (București), IV, nr. 1218 / 12 septembrie 1928, p. 1; reluat în Valeriu Râpeanu, Nico-lae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu. Po-lemici, controverse, elogii, ed. a II-a, Lider, București, [1999], pp. 113-115.16 N. Iorga, „Mai multă omenie!”, Neamul românesc (București), XXI, nr. 75 / 1 aprilie 1926, p. 1; ibidem, p. 44.17 Cf. A.N.R.-B., Fond Universitatea București - Facultatea de Litere și Filosofie, dosarele 217 / 1926 și 219 / 1926-1929, f. 92. Eliade și chestiunea nu sunt menţionaţi în procesele verbale ale Consiliului Facultă-ţii. Poate în dosarul 226 / 1926-1933, care lipsește.18 Gaudeamus, în RAM: 257.19 Ioachim Pușcașcul, „Reviste românești”, Flamura (Craiova), IV, nr. 2-3 / februarie - martie 1926, pp. 97-99 (99).20 M. D[RAGOMIRESCU]., „Frumuseţi”, Ritmul vremii (București), I, nr. 4 / 1926, pp. 124-126 (126).21 „Am înţeles aceasta de mult, de când m-a acuzat verbal de bolșevism și a telegra-fiat unui scrib obscur din Craiova să mă în-jure birjărește prin ‘Flamura’. […] se trudește atât să mă ponegrească în faţa profesorilor mei.” M. Eliade, „Lămuriri pentru d-l Mi-hail Dragomirescu și pentru alţii”, Cuvântul, II, nr. 450 / 8 mai 1926, p. 2.22 Idem, „Reviste”, Revista universitară, I, nr. 2 / februarie 1926, pp. 72-76 (Scrieri de tinereţe II: 67-68). În Cuvântul îl va ironiza necruţător pe Radu Bucov din revista Fa-langa, un pseudonim al lui Dragomirescu, a cărui identitate – deconspirată de alte re-viste – nu se poate să nu-i fi fost cunoscută (Scrieri de tinereţe II: 199, 200, 227, 250, 327; IV: 169).23 Idem, „Lămuriri pentru d-l Mihail Dra-gomirescu și pentru alţii”, ed. cit. Într-un pasaj anulat din manuscrisul articolului afirmase că Dragomirescu „a suferit adânc

de faptul că nu sunt nevoit să dau examen la estetica literară: ar fi știut atunci cum să mă dezveţe de ‘bolșevismul’ meu și să mă instru-iască cum trebuie să mă port cu profesorii” (B.C.U.-B., 091/633, 4 ff.).24 Corespondenţă III: 5-7 (aprilie 1926, con-cept).25 Revista universitară, I, nr. 4-5 / aprilie - mai 1926, cop. III (Scrieri de tinereţe II: 322). Nemaifiind susţinută de Senatul Universi-tăţii, ca urmare a scandalului, revista și-a încetat apariţia cu acest număr.26 V. Bogrea, „Domnul Mircea Eliade, ‘Student Filosofie’, și Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité a dlui N. Iorga, sau Ce n-a cetit d. Iorga și a cetit d. Mircea Eli-ade. O glumă tristă”, Societatea de mâine (Cluj), II, nr. 33-34 / 15-22 august 1926, p. 557. Pentru întreaga afacere, vezi Memorii: 118-120, RAM: 256-258 și articolele adunate în ‘Dosarul’ Mircea Eliade, vol. I, ed. de M. Handoca, Curtea Veche, București, 1998, pp. 15-19, și în V. Râpeanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu, ed. cit., pp. 37-54.27 Gaudeamus, în RAM: 256. Încă din pri-mul număr, revista anunţase că va publica numai critici și polemici care păstrează o desăvârșită urbanitate și obiectivitate în tonul discuţiei. „Lămuriri”, Revista univer-sitară, I, nr. 1 / ianuarie 1926, cop. II.28 Dimitrie Sandu, „Anarhie morală și echilibru în aceeași generaţie”, Datina (Turnu Severin), IV, nr. 7-8 / septembrie - octombrie 1926, pp. 50-51. V., pentru com-paraţie, un alt ecou, în articolul nesemnat „Un tânăr cutezant”, Răsăritul (București), IX, nr. 8 / aprilie 1927, p. 15. Acuzaţia de anarhie se va generaliza, iar un discipol al lui M. Dragomirescu va produce chiar for-mula „manierism anarhic” pentru a carac-teriza stilul lui Eliade. N. I. Rusu, „Iarăși ortodoxismul și alte «curente»”, Falanga (București), III, nr. 53 / 15 aprilie 1929, p. 1.29 N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, fragmente inedite publicate de Li-liana N. Iorga, Ed. Academiei, București, 1968. Notele lui Iorga au fost grupate în nouă capitole: preistoria, Egiptul, Mesopo-tamia (Sumer, Akkad, Asiria), civilizaţiile Asiei anterioare (Mittani, Urartu, churriţii, hittiţii, licienii, frigienii), Siria, Fenicia și Palestina, popoarele „arice” (arienii, mezii, perșii, sciţii și indienii), bazinul egeean (Creta, Cipru), Grecia și China.30 Ibidem, p. 5. Și la finalul prefeţei pri-mului volum din Essai…, Iorga prevenea: „Dans la Bibliographie sont compris parfois des ouvrages que l’auteur n’a pas employés directement” (p. x).31 N. Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, ed. cit., p. 5. V. și aluziile lui D. M. Pippidi la „critici fără conștiinţă” și la „iubi-torii de bibliografii «la zi»”; pp. viii, xiv.32 Ibidem, p. 154n (Al. Moret), 186n (L. W. King). A citit totuși un articol ulterior al lui Moret; v. pp. 154n, 224n, 270n, 274n.33 Ibidem, p. 70n. Numele, dacă nu și în-treaga referinţă, a(u) fost identificat(e) de editor, așa cum se precizează la p. xiv.34 N. Iorga, „Cronică”, Revista istorică (București), XXVII, nr. 1-12 / ianuarie-de-cembrie 1941, pp. 171-230 (195-196).35 Știa că Institutul de Istorie Universală ‘N. Iorga’ și-a propus să editeze toate scrie-rile sale, începând cu cele inedite. M. Elia-de, „Nicolau Iorga”, Acçao (Lisboa), nr. 149 / 24 februarie 1944; versiune românească în: Jurnalul portughez și alte scrieri, vol. 2, ed. de Sorin Alexandrescu, Humanitas, București, 2006, pp. 359-368 (368). V. și ceea ce spune aici despre Essai… și despre preocuparea constantă a lui Iorga de a scrie o Istorie Universală, reunind toate forţele care au creat sau modificat istoria; pp. 362-363.36 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 16.8, ff. 2933-2934 (5 decembrie 1965). Despre acest mo-ment, o altă însemnare inedită: „...cât de tragică i-a fost moartea: răpus de propriii lui copii. Legionarii descindeau direct din Iorga. Ca să-i înţelegi moartea, trebuie să recitești Theogonia lui Hesiod. Chronos care-și cas-trează părintele și-și înghite copiii).”, M.E.P. 15.9, f. 1447 (30 noiembrie 1960).37 Scrisoare inedită către P. Comarnescu, din 9 mai 1968; B.A.R., Arhiva Petru Comar-nescu, XXVII, varia 1, ff. 71-72 (xerocopie).38 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 17.1, ff. 3491-3492 (10 aprilie 1968).39 Scrisoare către Dumitru Micu; Cores-pondenţă II: 246-247 (12 aprilie 1968).

40 B.A.R., Arhiva Petru Comarnescu, loc. cit.41 M. Eliade, Jurnal, M.E.P. 15.9, 16.1, 17.5, ff. 1418, 1901, 4072-4073 (9 octombrie 1960, 9 martie 1961, 10 mai 1971). Modelul unei is-torii universale a religiilor mărturisește a-l fi luat de la Pettazzoni; Jurnal II: 1983 (16 noiembrie 1974).42 M. Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, tr. de C. Baltag, Univers Enci-clopedic, București, 2000, p. 8. Prefaţa e datată 15 decembrie 1980.43 În timp ce-și pregătea cursurile, aduna fișe, iar uneori chiar scria pagini disparate care puteau fi integrate în Histoire (India, 27 octombrie 1959), ori începea câte un capitol (Ugarit, 31 octombrie 1960), ori își spunea că ar putea selecta o parte din curs pentru a deveni un capitol (Preistoria, 27 octombrie 1964). Dar și aceste pagini erau în engleză, nu în franceză, limbă în care își repeta mereu că trebuie scrisă cartea. De fapt, toate însemnările despre opus mag-num, cum îi spune constant (o singură dată, la 9 decembrie 1959, îl numește Istoria re-ligiilor, volumul II al Traité), sunt doar în-demnuri de a începe să-l scrie și lamentaţii că nu are răgazul să o facă. Scrisorile confir-mă jurnalul; cf. menţiunile listate în indice la Corespondenţă III: 574.44 A fost întreruptă în aprilie 1970 și re-luată, după câte se pare, în mai 1971, când cartea începe să fie numită Histoire des idées religieuses. A fost concepută în două volume: unul despre religiile primitive, al-tul despre Antichitate (Orientul apropiat, Asia, Mediterana, indo-europenii). Întâi era proiectată să ajungă până la gnoză, apoi până la creștinismul ţărănesc al Europei moderne, până la Renaștere, Iluminism și Romantism, iar în cele din urmă până la Nietzsche și la teologiile ateiste contempo-rane. În iulie 1972 decide să împartă primul volum în două tomuri, iar ulterior va face la fel și cu celălalt volum.45 M. Eliade, Istoria credinţelor și ideilor religioase, ed. cit., pp. 11-13 (13). Datat: sep-tembrie 1975.46 Jurnal II: 505, 516 (13 mai, iulie, 1 august 1985). 47 Corespondenţă I: 19 (6 iunie 1976); II: 397 (3 mai 1976). V. și II: 405, 408, Jurnal II: 425 (16 noiembrie 1981) și – foarte relevan-tă – însemnarea inedită din 11 august 1970; Jurnal, M.E.P. 17.4, ff. 3893-3894.48 Eliazii înșiși erau grăbiţi să accepte ver-siunea accidentului, iar multe detalii sus-pecte din acea perioadă au rămas cu totul ignorate de istorici. Nu însă uitate. În cam-pusul Universităţii din Chicago mai sunt oameni care și le amintesc. De exemplu, de-monstraţiile de protest ale unor grupuri de studenţi (sau poate „studenţi”) în faţa casei lui Eliade. (Biroul său se afla într-o clădire vecină, la numai câţiva pași distanţă, pe aceeași stradă.)49 V. nota introductivă a lui I. P. Culianu (datată 4 decembrie 1986) la un astfel de fragment care a putut fi recuperat: M. Eli-ade, „Le Paradis américain”, L’aventure hu-maine (Paris), nr. 5 / été 1987, p. 53. Dactilo-grama, în M.E.P. 37.7. Traducere parțială în engleză de Diane Apostolos-Cappadona, „American Paradise”, Art papers (Atlanta), X, nr. 6 / 1986, p. 11.50 Dosarele nu se găsesc în fondurile Elia-de și Culianu de la Chicago. Probabil au fost preluate de familia Culianu sau de Hillary S. Wiesner. Am identificat deocamdată doar două fragmente mai largi din capitolul ul-tim, „Le sacre et le monde moderne”, edi-tate de Culianu. O plauzibilă reconstrucţie a ideilor acestui capitol, pe baza altor texte ale lui Eliade, a fost încercată de Bryan S. Rennie, în „The Religious Creativity of Modern Humanity. Some Observations on Eliade’s Unfinished Thought”, Religious Studies (Cambridge), XXXI, nr. 2 / 1995, pp. 221-235; reluat într-o formă amplificată în cartea sa, Reconstructing Eliade. Making Sense of Religion, State University of New York Press, Albany NY, 1996, pp. 215-230.51 De soarta ultimului volum al Histoire m-am ocupat în secţiunea 5 a articolului „«Întotdeauna far într-o lume nihilistă». Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu – con-tribuţii documentare”, Studii de istorie a filosofiei românești (București), VIII, 2012, pp. 303-361 (317-326) și într-un articol în curs de apariţie în tomul XI al aceleiași re-viste.

” Prin „istoriologie” Iorga înţelegea istoria văzută din perspectiva „unităţii absolute a vieţii omenești în orice margine de timp și spaţiu”.

Sinteza retezată și dialogul pierdut

Eliade nu a mai recenzat ur-mătoarele trei volume ale Es-sai de synthèse de l’histoire de l’humanité, care vor apărea în 1927 și 1928. Polemica a avut însă o prelungire peste ani, în reacţia tardivă a lui Iorga. După ce e obligat să iasă la pensie, în 1940, el începe să lucreze la o nouă sinteză, Istoriologia uma-nă, anunţată încă din 1937, în cuvântarea rostită la inaugura-rea Institutului de Istorie Uni-versală. Aceasta era menită să depășească prima sinteză, pe care, în ciuda lipsei ei de succes, nu voia să o renege. Prin „isto-riologie” Iorga înţelegea istoria văzută din perspectiva „unită-ţii absolute a vieţii omenești în orice margine de timp și spaţiu”. Moartea l-a surprins însă, bru-tal, înainte de a reuși să redac-teze notele asupra Orientului antic, adunate în optsprezece caiete. Ele au fost sistematizate și publicate postum, cu prile-jul aniversării a trei decenii de la înfiinţarea Institutului ce-i poartă numele29.În prefaţa lucrării, după ce își apăra opera anterioară de criti-cile care îi fuseseră aduse, bătrâ-nul istoric își exprimă dispreţul pentru bibliografiile „la zi”, jus-tifică folosirea surselor de mâna a doua și previne că bibliografia citată nu a putut fi neapărat și utilizată30. Cercetând sursele secundare, precizează el, „n-am făcut deosebirea, care se impu-ne mai ales tinerilor, între «ul-tima carte» și cele care au pre-cedat-o, unele de multă vreme.”31 Într-adevăr, marea majoritate a cărţilor și articolelor citate da-tează din aceeași perioadă ca sursele primei sale sinteze. Din-tre autorii a căror necunoaștere i-o reproșase Eliade, trimite o singură dată la Al. Moret și L.W. King, însă felul în care o face arată că nu-i citise32. Citează, în schimb, din primul număr al re-vistei Zalmoxis (1938), articolul eliadian „Metallurgy, magic and alchemy”, dar fără să-i indice ti-tlul sau numele autorului33.Cu toate că acum, după trei-sprezece ani, Iorga îl acceptă pe Eliade, atât ca preopinent, cât și ca sursă bibliografică, nu îl poate totuși „înfiinţa” până la a-i spune pe nume. Reușește să-i scrie numele doar în re-

cenzia Zalmoxis-ului („revista dlui Mircea Eliade”), publicată postum. Aici, articolul citat în Istoriologie – căruia îi și acor-dă atenţia principală – e consi-derat a fi „larg informat” și „de o mare valoare”. Iorga arată că citise Alchimia asiatică (1935) și Cosmologie și alchimie ba-biloniană (1937), iar la final pomenește și celelalte articole ale lui Eliade din aceeași revis-tă34. O generozitate neașteptată și nemaiașteptată, sosită – din nefericire – prea târziu.

” „Mă obsedează acest răspuns. Am impresia că e un ‘mesaj’ pentru mine însumi. Să ajung măcar «până la istoria perșilor»... Oricare ar fi, în traiectoria operei mele, această «istorie a perșilor»”.

Istoria care nu se termină și istoria care se repetă

Într-un articol publicat la Lisa-bona, în 1944, Eliade amintea că Iorga se pregătea să scrie o nouă istorie universală, dar s-a prăbușit fără să-și spună ulti-mul cuvânt, „un cuvânt pe care nici un alt muritor nu-l va putea spune”35. Va afla totuși, din dife-rite surse, că exista un manus-cris neîncheiat al Istoriologiei și aștepta cu nerăbdare publicarea lui. Peste două decenii își în-semna în jurnal: „Din articolul despre Iorga al lui Const. Ma-rinescu, publicat în ‘România’, aflu acest amănunt: Când a fost luat de la Sinaia de către cei care aveau să-l ucidă câteva ceasuri mai târziu, unul din echipa de legionari l-a întrebat ce lucrea-ză. – Scriu o Istorie Universală, a răspuns Iorga. – Și până unde aţi ajuns, dle Profesor? – Până la istoria perșilor... Mă obsedează acest răspuns. Am impresia că e un ‘mesaj’ pentru mine însumi. Să ajung măcar «până la isto-ria perșilor»... Oricare ar fi, în traiectoria operei mele, această «istorie a perșilor».”36

De îndată ce a primit cartea, a citit-o – așa cum mărturisea – „cu pasiune și cu durere”37. Când a publicat Fragments d’un journal (1973), a preferat totuși să nu încredinţeze tiparului ceea ce-și notase, dezamăgit, la sfârșitul lecturii: „Mă reped și citesc pe nerăsuflate, emoţi-onat, cartea lui Iorga. Dar, în afară de Prefaţă și Introduce-re, redactate definitiv, restul volumului e alcătuit din note și scurte fragmente, pe care le-a transcris, clasat și editat fata lui Iorga, soţia lui Pippidi. Și așa cum e, mă bucur că această

carte a fost în sfârșit publicată. Dar mă așteptam la altceva. Crezusem că Iorga într-adevăr începuse să redacteze Istorio-logia, că ajunsese chiar (cum aflasem dintr-un articol al lui C. Marinescu) până la «Istoria perșilor»…”38 Peste câteva zile îi spunea celui care-i trimisese volumul: „dar cartea pe care o așteptam, cine o va scrie? (...) Nu mă pot consola că moartea lui năprasnică l-a împiedicat pe Iorga să scrie ceea ce «văzu-se» și descoperise în acel tragic an 1940…”39 Nici după o lună, atunci când îi scria unui prie-ten, nu-și putea stăpâni deza-măgirea și întristarea: „Credeam că era o carte întreruptă și n-am găsit decât o prefaţă și o intro-ducere, urmate de note și ob-servaţii (nu toate interesante). Am fost și sunt încă deprimat. Nu vom ști niciodată cum vedea Iorga «istoriologia» la sfârșitul prodigioasei lui vieţi…”40

Această din urmă frază reia în alt registru temporal regretul exprimat în recenzia din 1926. După Observaţii ale unui ne-specialist asupra istoriei antice, Eliade era îndrituit să spună că nu se putea încă ști cum va ară-ta sinteza istorică a lui Iorga. Cu Materiale pentru o istoriologie umană, publicată la o jumăta-te de secol după prima carte, se închide definitiv așteptarea: nu vom ști niciodată acest lucru.Nu după mult timp, Eliade va începe să redacteze propria-i sinteză: Histoire des idées re-ligieuses, așa cum se intitula iniţial. O istorie universală a primatului spiritual, concepută ca „ultima carte”, „cartea inimii mele”, opus magnum în „amur-gul vieţii”, capodopera activită-ţii sale de istoric al religiilor41. În prefaţa la ediţia românească, situa originea proiectului în septembrie 1940 și momentul când a început să lucreze la pri-mul volum „prin 1955-1956”42. Dar, așa cum arată jurnalul in-edit, abia din 1959 planifică, sporadic, forma și conţinutul volumului, strângând material pentru el43. Redactarea propriu-zisă începe în noiembrie 196944.Nu știm cum își vedea marea sinteză în raport cu Essai de synthèse sau cu Istoriologia lui Iorga; nu a lăsat nicio în-semnare în acest sens, deși un sens exista, de bună seamă. În cuvântul înainte al primului volum, el amintește principiul care a prezidat scrierea sintezei sale: orice studiu istoric trebu-ie situat în perspectiva istori-ei universale, adică a „unităţii profunde și indivizibile a istoriei spiritului uman”45. Își propunea

să discute importanţa acestei descoperiri recente și insufi-cient asimilate – unitatea isto-riei spirituale a omenirii – în capitolul final al Histoire. Va începe să-l pregătească pentru redactare în vara anului 198546. De fapt, așa cum se confesa unor prieteni români, abia din ultimele capitole se va înţelege sensul cărţii și interesul pe care aceasta îl prezintă47.Dar și sinteza sa a rămas neîn-cheiată, iar ultimul capitol nu a mai fost publicat, nici măcar în forma întreruptă în care l-a surprins moartea. O moarte prematură, în urma șocului și a depresiei provocate de incen-diul ce a devastat biroul și bibli-oteca lui Eliade, în decembrie 1985, chiar în perioada în care se consacrase redactării capito-lelor pentru volumul final. Deși nu puţini au fost de părere că misteriosul incendiu nu e un accident, ci un asasinat intelec-tual – un atentat la laboratorul său de creaţie –, episodul a fost repede clasat, cu atât mai mult cu cât manuscrisele au putut fi aproape integral recuperate, iar pierderile nu erau ireparabile48. Printre hârtiile parțial distru-se de foc sau de apă se aflau și fragmente și fișe redactate pen-tru ultimul volum al Histoire49.După incendiu, Eliade nu a mai putut lucra. Reușise totuși să ajungă și chiar să treacă de „is-toria perșilor”. Mai mult chiar, prevăzând că s-ar putea să nu poată duce singur la capăt opus magnum, lăsase din timp ultimul volum ca testament intelectual discipolului său ro-mân. După moartea lui, Ioan Petru Culianu a preluat cinci dosare pregătite pentru aces-ta, conținând 122 de foi și fișe de diferite dimensiuni, multe afectate de incendiu. O altă moarte năprasnică a împiedicat însă finalizarea volumului în liniile trasate de autor. În lipsa materialelor din aceste dosare nu știm, integral și inechivoc50, cum vedea Eliade istoria ideilor și credinţelor religioase ca isto-rie unitară a spiritului51.

” Pentru Eliade, ca și pentru Iorga, istoria nu cunoaște doar și simple coincidenţe.

Și morţile premature, și istori-ile neisprăvite s-ar putea să fie doar similitudini, paralelisme, repetiţii. Adică o serie de co-incidenţe interesante, dar care nu explică nimic. Privite însă din perspectiva gândirii celor doi istorici, ele dobândesc o altă semnificaţie. Pentru Eli-