This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ECONOMIA MEDIULUI – SUPORT DE CURS
Cuprins
1 Economia mediului, în ansamblul disciplinelor economice ......................................... 4
3.4 Relația dintre cerere și venit ......................................................................................... 20
3.5 Agregarea cererii .......................................................................................................... 20 3.5.1 Bunuri de utilitate privată ................................................................................ 20 3.5.2 Bunuri de utilitate publică ............................................................................... 21
3.6 Cererea pentru două produse ........................................................................................ 22 3.6.1 Restricția bugetară ........................................................................................... 22 3.6.2 Curba alegerii indiferente ................................................................................ 23
3.7 Întrebări de verificare ................................................................................................... 23
4 Producția de bunuri și servicii ...................................................................................... 24
4.1 Factorii de producție ..................................................................................................... 24
4.2 Noțiuni fundamentale privind utilizarea resurselor ...................................................... 26 4.2.1 Legea randamentelor descrescătoare ............................................................... 26 4.2.2 Munca – factor de producție ............................................................................ 26 4.2.3 Curba învățării ................................................................................................. 26 4.2.4 Productivitatea muncii – prim indicator al eficienței economice .................... 27
4.3 Costuri ........................................................................................................................... 28 4.3.1 Criterii de clasificare ....................................................................................... 28 4.3.2 Relevanța costului mediu și a costului marginal ............................................. 29
4.4 Întrebări de verificare ................................................................................................... 30
5 Piața și distorsiunile ei ................................................................................................... 30
5.1 Ce este piața .................................................................................................................. 30
5.5 Întrebări de verificare ................................................................................................... 38
6 Economiile sectoriale cu impact asupra mediului ...................................................... 38
6.1 Considerații generale .................................................................................................... 38
6.2 Economia agrară ........................................................................................................... 39 6.2.1 Politica agricolă comună (CAP) ...................................................................... 39 6.2.2 Agricultura ecologică (organică) ..................................................................... 40 6.2.3 Agricultura de precizie .................................................................................... 40 6.2.4 Bunele practici agricole de mediu (GAEC – bunele condiții agricole de mediu)
42 6.2.5 Întrebări de verificare ...................................................................................... 44
6.3 Economia pisciculturii ................................................................................................... 44 6.3.1 Funcții de creștere ............................................................................................ 44 6.3.2 Relația dintre efort și nivelul recoltelor ........................................................... 46
6.4 Întrebări de verificare ................................................................................................... 47
7 Economia energiei ......................................................................................................... 47
7.1 Energia solară ............................................................................................................... 50
7.2 Energia eoliană ............................................................................................................. 50
7.3 Centrale electrice de mică capacitate ........................................................................... 51
7.4 Energia geotermală ....................................................................................................... 51
7.5 Energia valurilor și a mareei ........................................................................................ 51
9.2 Ce este inflația ............................................................................................................... 59
1 Economia mediului, în ansamblul disciplinelor eco-nomice
1.1 Definiții În limbajul comun, cuvântul „economie” are trei înțelesuri: primul, și cel mai des folo-
sit, este cel de păstrare a unei resurse, pentru a o consuma eventual mai târziu; al doilea este cel
de structură instituțională prin care membrii unei societăți își coordonează acțiunile, în funcție
de dorințele și resursele de care dispun și, în sfârșit, al treilea este studiul sistematic al modului
în care oamenii, cu dorințe virtual nelimitate, își alocă în cele din urmă resursele limitate de
care dispun pentru a-și satisface cât mai bine posibil dorințele (Ekelund et Tollins,2000).
În această accepție economia este o știință socială, ce are ca principal obiect de activi-
tate studierea modului în care piețele apar și funcționează, modalitățile prin care factorii de
producție sunt combinați pentru a genera produse și servicii și, nu în ultimul rând, modul în
care și factorii tehnologici și instituționali ce determină producția și distribuția bunurilor în
societate.
În general, economia răspunde următoarelor întrebări, fundamentale pentru bunăstare
oamenilor:
o ce bunuri și/sau servicii trebuie să se producă la un moment dat, în ce cantități, cu
ce costuri, cum, când și unde;
o care sunt consumatorii respectivelor bunuri și/sau servicii;
o care vor fi prețurile la care bunurile și serviciile respective vor fi sau pot fi cumpărate.
Pornind de la faptul că resursele sunt totdeauna limitate, raționamentele economice
pornesc de la următoarele premise:
o Orice alegere presupune și renunțarea la ceva, și presupune alocarea a cel puțin
două resurse, limitate prin natura lor: timpul și banii.
o Orice alegere este determinată de nevoi dar și de stimulentele oferite de mediul eco-
nomic.
o Schimbul voluntar și liber dintre producători și consumatori este benefic amându-
rora, atât timp cât piețele sunt eficiente, adică nu sunt distorsionate;
o Piața liberă nu este totdeauna eficientă, uneori chiar lipsește. În primul caz se vor-
bește despre distorsiunile pieței, în al doilea caz despre eșecuri ale pieței.
o Piețele concurențiale nu produc suficient de multe bunuri și servicii de utilitate pu-
blică, motiv pentru care statul este obligat să finanțeze astfel de investiții.
Și cum un eșec este urmat de o încercare de a îndrepta lucrurile, în economia mediului
se vorbește de piețele ipotetice, ce sunt de fapt scenarii prin care se testează disponibilitatea
oamenilor de a preveni o pierdere comună, irecuperabilă: degradarea ireversibilă a unui factor
de mediu, de exemplu solul, bogăția în specii, ș.a.m.d. De ce? Deoarece în orice economie vor
exista consumatori înclinați să evite sau să amâne sine die plata contravalorii bunurilor și ser-
viciilor publice – aceștia sunt „blatiștii”; alții, copii sau bătrânii, nu vor putea plăti totdeauna
contravaloarea acestor servicii, motiv pentru care statul trebuie să preia și funcția de liant insti-
tuțional între generații și grupuri sociale.
Primele două principii sunt fundamentale; de la ele pornește și la ele se raportează orice
tip de sistem economic, indiferent de sistemul politic în care este integrat (socialist sau capita-
list), pentru că resursele sunt totdeauna limitate, mai ales timpul. Deoarece orice decizie este
continuarea sau consecința altor decizii sau pur și simplu urmarea unor stări de fapt, ceea ce
contează este creșterea sau descreșterea unor indicatori ai modului în care sunt utilizate resur-
sele; în economie interesează mai puțin valorile în sine, cât tendințele: de creștere sau de des-
creștere. De aceea, conceptele marginale1 sunt foarte importante, iar acestea sunt: costul mar-
ginal, venitul marginal, profitul marginal, rata marginală de substituire și tendințele marginale
de consum, respectiv de economisire.
Aceste principii, deși nu au conexiuni directe cu economia mediului, trebuie cunoscute
deoarece ele fundamentează toate raționamentele economice și orice activitate economică tre-
buie judecate din perspectiva lor.
1.2 Științele economice Microeconomia explică deciziile luate de firme (ca producători), studiază interacțiu-
nile dintre factorii de decizie, explică modul de formare a prețurilor și, nu în ultimul rând, stu-
diază efectele taxelor și altor măsuri fiscale luate de guvern asupra cantităților și prețurilor la
care bunurile sunt aduse pe piață.
Economia bunăstării este o ramură distinctă ce utilizează același aparat matematic și
tehnici de analiză ca și micro-economia pentru a determina eficiența alocativă în cadrul unei
economii și distribuția veniturilor realizate ca urmare a alocării eficiente a resurselor. Economia
bunăstării a oferit și cadrul metodologic pe care s-a cristalizat apoi economia mediului.
Macroeconomia explică mecanismele schimburilor internaționale și specializării pro-
ducției, politicile de prețuri, șomajul, venitul și producția, efectul taxelor, studiază modul de
alocare a cheltuielilor bugetare, cauzele deficitul bugetar, moneda, cursul de schimb și rata do-
bânzii, ultimele două fiind instrumente economice operaționale la nivel macroeconomic.
Comerțul internațional utilizează modelele micro-economice pentru a explica schim-
burile internaționale: analiza cererii și ofertei, comportamentul firmelor și consumatorilor, pie-
țele concurențiale și distorsiunile pieței, mijloacele de intervenție de care dispun guvernele.
Dilemele în jurul cărora se concentrează dezbaterile privind globalizarea pornesc de la faptul
că diviziunea internațională a muncii, pe care schimburile comerciale libere o adâncește, ac-
centuează și mai mult disparitățile existente între țări în ceea ce privește bunăstarea.
Finanțele internaționale aplică modelele macro-economice pentru a explica econo-
mia mondială, ca sistem. Domeniul se concentrează asupra relațiilor dintre variabile macro-
economice agregate, precum PIB, rata șomajului, balanța comercială, cursul de schimb și efec-
tele agregate ale politicilor monetare și fiscale.
Econometria este statistica matematică aplicată în economie. Nu este propriu-zis o
ramură distinctă a științelor economice ci mai degrabă un fel de „trusă de unelte” pe care le
utilizează, după nevoi, toate celelalte ramuri economice, în special economia mediului. Econo-
metria oferă metode de prognoză, de analiză a seriilor cronologice, de analiză a regresiei liniare
multiple ș.a.m.d.
Economia mediului este cea mai tânără ramură economică, ce studiază în primul rând
externalitățile, procesele economice ce le generează și instrumentele economice prin care pot
fi diminuate externalitățile negative (așa numita internalizare a costurilor sociale) și generate
externalitățile pozitive (cuantificarea beneficiului social). Economia forestieră a preluat din
economia mediului un capitol foarte important, și anume metodele de evaluare a serviciilor
protective. Economia mediului studiază poluarea și prevenirea acesteia, inclusiv analiza cost-
beneficiu a măsurilor de prevenire a poluării, indiferent la ce nivel se produce aceasta, economia
reciclării deșeurilor și a reziduurilor, instrumentele economice de prevenire a externalităților
1 Acestea sunt explicate detaliat în capitolul 3.
negative și de recompensare a externalităților pozitive, atunci când acestea pot fi generate –
acestea sunt prezentate pe larg în capitolul nouă.
Economia ecologică este un domeniu trans-disciplinar ce studiază dinamica spațială a
ecosistemelor naturale și cultivate, ce rezultă ca urmare a interdependențelor dintre activitatea
umană și ecosistemele naturale. Economia ecologică „leagă” împreună diverse discipline, atât
din științele umaniste cât și din cele biologice. Această nouă disciplină are drept fundament
lucrarea de căpătâi a laureatului Premiului Nobel pentru economie, Michael Georgescu-Roe-
gen, lucrare intitulată: Legea Entropiei și Procesul Economic.
1.3 Gea – Pământul, zeița mamă Teoria Gea, potrivit căreia toate procese fizice și biologice ce au loc pe planeta Pământ
sunt părți ale unui sistem complex, capabil de autoreglare, a fost lansată de James Lovelock
(juranlist) și Lynn Margulis (micro-biolog) în anii 70, și, pe baza ei, s-a schimbat complet pa-
radigma cercetării științifice în biologie, fizica Pământului, ecologie și, nu în ultimul rând, și
economie și științele politice. Gea nu este un concept nou, este unul doar redescoperit, deoarece
în toate mitologiile lumii planeta Pământ este reprezentată ca o zeiță mamă a tuturor formelor
de viață.
A privi economia din această perspectivă înseamnă a recunoaște și a acționa în virtutea
principiului potrivit căruia Pământul este un meta-organism, un sistem cibernetic, și fiecare
parte a lui joacă un rol important într-un mecanism foarte complex. Elementele organice, îm-
preună cu cele anorganice operează împreună într-un sistem viu, asigurând funcționarea celor
patru mari cicluri bio-geo-chimice: circuitul apei, al carbonului, al azotului și al fosforului.
În lumea științifică, lansarea acestui concept a însemnat o schimbare de paradigmă a
cercetării științifice, la fel cum raportul „Viitorul Nostru Comun” a însemnat o schimbare de
paradigmă în modul de interpretare a creșterii economice și a implicațiilor politice ale activită-
ților economice.
1.4 Întrebări de verificare
1. Comerțul internațional folosește modele specifice:
a. Micro-economie;
b. Macro-economiei;
c. Finanțelor internaționale;
2. Piețele concurențiale produc bunuri de utilitate exclusiv publică?
3. Care sunt cele cinci principii de la care pornesc raționamentele economice.
2 Creșterea și dezvoltarea economică – ciclurile eco-nomice
Odată cu primele crize ecologice, mediul academic s-a aplecat asupra factoriilor ce
condiționează creșterea economică, pentru în a evalua interacțiunile dintre factorii de producție
și mediul înconjurător. Deoarece orice activitate economică este centrată pe om și pe nevoile
acestuia (incluzând aici nevoia de organizare a colectivităților în structuri sociale stabile) eco-
nomia este, cel puțin în această etapă, expresia unei abordări exclusiv antropocentrice a gestio-
nării resurselor naturale.
Dezvoltarea economică se referă la aspectele calitative, structurale și de organizare a
economiei naționale.
2.1 Ciclul economic și ciclul afacerilor Ciclul economic este procesul prin care firma cumpără resurse, le combină în diverse
proporții pentru a produce bunuri și servicii, pe care le vinde apoi, iar cu banii astfel câștigați
cumpără alte resurse, pentru următorul ciclul de producție. Această definiție este sintetizată în
expresia „bani-marfă-
bani”. Ciclul economic este
similar metabolismului la
nivel celular, pe când ciclul
afacerilor este similar me-
tabolismului la nivelul în-
tregului organism.
Rezultanta la nivel
macro-economic a acestor
cicluri economie, ce nu
sunt niciodată sincrone,
este așa numitul ciclu al
afacerilor (business cycle),
ce este perceput la nivel
macro-economic ca o alternanță a peri-
oadelor de creștere și recesiune econo-
mică.
Figura 2-1 reprezintă ciclu afa-
cerilor. Cererea de bunuri și servicii de-
termină oferta, prin mecanismele pieței,
așa cum acestea vor fi descrise în capi-
tolele următoare. Totuși, auto-reglarea
la nivel macro a tuturor ciclurilor eco-
nomice derulate la nivel micro nu se
produce instantaneu și continuu, deoa-
rece mecanismele sociale și cadrul in-
stituțional prin care sunt alocate resur-
sele au propria lor inerție, nu pot fi ajus-
tate continuu.
Politica liberală clasică are un viciu fundamental, și anume instabilitatea pieței datorită
căreia guvernul poate ajunge la investiții neadecvate.
John Maynard Keynes, poate cel mai important economist după Adam Smith, consi-
deră că economia se dezvoltă în cicluri datorită schimbării periodice a comportamentului oa-
menilor, ce pendulează între consum și economisire, modificând astfel cererea agregată pentru
bunurile de consum care, la rândul ei, afectează cererea de materii prime și manoperă. Keynes
crede că oamenii sunt înclinați să economisească prea mult și să consume prea puțin reducând
astfel cererea agregată. Potrivit lui Keynes, în perioadele de recesiune economică guvernele
trebuie să stimuleze cererea. Rolul guvernului, conform acestei teorii, este acela de a crește,
prin politici fiscale, cererea agregată; din când în când, statul trebuie să cheltuiască mai mult
decât câștigă din taxe și impozite, pentru a estompa efectul pe care l-ar avea ciclurile econo-
mice.
Atât creșterea cât și recesiunea economică sunt exprimate prin indicatorii macro-eco-
nomic agregați, cel mai folosit (din păcate) fiind produsul intern brut (PIB). Totuși, simpla
creștere economică nu este suficientă pentru a asigura, pe termen lung, și dezvoltarea econo-
mică sustenabilă. Limitele indicatorilor macro-economici sunt discutate într-un alt capitol.
Producţia de
bunuri şi
servicii
Preţuri
Piaţa bunurilor şi
serviciilor
Oferta de
bunuri şi servicii
Gospodăriile
individuale și alți
actori sociali
Cererea de
bunuri şi
servicii
Salarii şi preţuri
Pe piaţa resurselor:
pământul, munca,
capitalul,
antreprenoriatul
Cererea de
resurse
Oferta de
resurse
Figura 2-1 Ciclul afacerilor
Creşte producţia şi PIB
Venituri mai mari
Consum, economii și investiții mai mari
Creşte acumularea de
capital
Se adânceşte diviziunea muncii şi creşte productivitatea
Figura 2-2 Ciclul afacerilor
2.2 Teoria clasică a creșterii economice Teoria macroeconomică clasică se bazează pe lucrarea lui Adam Smith „Interogare
asupra naturii și cauzelor bunăstării națiunilor”, publicată
la 1776. Potrivit acestui model, creșterea economică se
datorește unui flux continuu, repetitiv, al activităților
umane, grupate în câteva procese distincte, așa cum se
arată în. În viziunea lui Adam Smith și a celor ce i-au suc-
cedat, esența progresului este tendința naturală a oame-
nilor de a-și împărți sarcinile – altfel spus, diviziunea
muncii. Ciclul din Figura 2-2 este continuu – nu i se poate
preciza un moment inițial și nu poate fi întrerupt. Ceea
ce este denumit generic – și tot mai des cu nuanțe peiora-
tive – societate de consum se bazează pe teoria potrivit
căreia consumul este cel ce asigură diversificare produc-
ției și identificarea unor noi modalități de satisfacere a
nevilor oamenilor.
Modelul de creștere din Figura 2-2 este dirijat de
consum; dacă acesta nu crește, rentabilitatea investițiilor
scade, deoarece ciclul economic încetinește la un moment
dat, și nu mai permite creșterea acumulării de capital –
aceste perioade de încetinire a ciclului creșterii econo-
mice sunt denumite (poate impropriu?) crize economice,
iar aceste crize au un caracter ciclic, de cca. 40 ani (1928,
1972, 2008).
Una din problemele mult discutate în literatura economică este raportul dintre procesele
inflaționiste, șomaj și creșterea economică. Inflația, ca proces, rezultă din mai multe dezechili-
bre ce se manifestă la un moment dat în economie, motiv pentru care termenul în sine a avut
foarte multe definiții. Inflația înseamnă, dar nu se reduce doar la, creșterea prețurilor la care
bunurile și serviciile se vând pe piață, ceea ce înseamnă reducerea puterii de cumpărare. În
1958, economistul britanic A.W. Phillips a publicat un studiu privind relația dintre rata inflației
(aproximată prin rata creșterii veniturilor salariale) și rata șomajului. Phillips a demonstrat o
relație invers proporțională între rata inflației și rata șomajului, denumită funcția Phillips.
Potrivit paradigmei creșterii
economice, pe termen lung apar
totdeauna noi locuri de muncă, ve-
niturile statului cresc, ca urmare a
colectări unor sume mai mari din
impozite, iar aceste venituri sunt di-
recționate spre educația, sănătate,
securitate națională și transporturi,
care, la rândul lor, nu doar că ge-
nerează locuri de muncă dar asi-
gură o creștere continuă a produc-
tivității muncii, a speranței de viață
și diversificarea ofertări de bunuri
și servicii . Crescând speranța de
viață, pentru a asigura în continu-
are un nou ciclu, creșterea demo-
grafică devine obligatorie. Mai de-
vreme sau mai târziu societatea
umană, ca populație biologică, nu
va mai avea resurse de hrană deoa-
rece și acestea vor fi la un moment
dat limitate de capacitatea de su-
port a ecosistemelor terestre și ac-
vatice.
Ciclul creșterii economice,
conform teoriei clasice, neglijează
tocmai procesele ce l-ar putea dis-
truge: externalitățile negative, ce
sunt tratate pe larg în capitolul pa-
tru. Externalitățile negative sunt
procese distructive ce afectează la
început capitalul natural, apoi cali-
tate mediului înconjurător (apă
aer, sol), apoi sănătatea oamenilor
– conducând astfel la creșterea
cheltuielilor bugetare în sistemul
de sănătate – ca în final să ame-
nințe însăși condițiile ce fac viața
posibilă. Cât timp aceste procese
au fost neglijate, creșterea econo-
mică a fost una nesănătoasă, adică
nesustenabilă.
2.3 Economia națională, ca sistem O țară poate fi privită ca o mare întreprindere ce produce două categorii de bunuri: de
consum (alimente, îmbrăcăminte, muzică, adică produse și servicii ce satisfac nevoile umane
– vezi piramida lui Maslow) și de capital (tot ce este destinat să producă în viitor bunuri de
consum: materii prime, tehnologie, infrastructură, echipamente, instalații, etc. ).
Așa cum sugerează această figură2, creșterea economică este totdeauna rezultanta con-
sumului și acumulării de capital, așa cum arată mecanismul descris în Figura 2-2.
Teoria clasică are drept pilot teoretic legea lui Say (după numele celui ce a formulat-o,
Jean Baptiste Say, economist francez, 1767-1832), potrivit căreia ceea ce se produce este egal
cu ceea ce se consumă, potrivit unui ciclu descris în Figura 2-3; așadar oferta de capital își
creează propria-i cerere de capital. Economisirea, ca acțiune economică, este o „scurgere” a
acestui mecanism ce trebuie recuperată prin injecția de capital – adică prin investiții.
În interiorul mecanismului macroeconomic apare un sub-sistem ce permite autoregla-
rea întregului sistem, și acesta este sistemul bancar, ce operează prin mecanismul ratei dobân-
zilor. Din punct de vedere al legii lui Say, a economisii înseamnă a amâna consumul3 – așa că
atunci când rata dobânzii la depozite crește, scade consumul, deoarece oamenii se vor simți mai
câștigați dacă amână consumul pentru perioada următoare. La rândul lor, băncile, pentru a putea
plăti dobânzile la depozite, trebuie să-și asigure venituri, ce nu pot fi realizate decât din dobân-
zile pe care le percep la credite: vor reduce așadar dobânzile la credite, ceea ce va stimula
consumul bunurile de folosință îndelungată, dar și investițiile. Banca Centrală reglează la rân-
dul ei acest mecanism destul de instabil prin rata dobânzii de referință, adică dobânda la care
băncile comerciale se împrumută de la Banca Centrală pentru a-și reface, pe termen scurt, ca-
pacitatea de plată.
2.4 Elementele activității econo-mice
Elementele cheie ale activități economice
sunt următoarele: 1) nevoile oamenilor, 2) resur-
sele, 3) tehnologiile de producție, și 4) mecanis-
mele de realocare a surplusului social, respectiv
piețele și instrumentele economice ce funcțio-
nează la nivel macro-economic (cursul de schimb,
rata de referință a dobânzii, taxe și impozite).
Primele trei elemente ale activității eco-
nomice sunt succint prezentate în cadrul acestui
capitol, rămânând ca ultima categorie – piețele și
instrumentele economice să fie prezente în capi-
tolele patru, cinci și nouă.
2.4.1 Nevoile umane
Satisfacerea nevoilor oamenilor reprezintă izvorul, motivația și scopul ultim al activi-
tății economice – acesta este și motivul pentru care economia este o știință socială. Nevoile
oamenilor au două caracteristici: sunt variate și, prin modul în care se combină între ele de-a
2 Frontiera posibilităţilor de producţie este un concept versatil, ce va fi detaliat în capitolul 3. 3 Raţionamentul va fi prezentat mai detaliat în capitolul şapte.
Producţia de bunuri şi servicii
Veniturile totale ale populaţiei
Cer
ere
Ofertă
Depozite
Credite
Sistemul
bancar
Figura 2-3 Legea lui Say – valoarea pro-
ducției este egală cu totalul veniturilor
lungul timpului, sunt imposibil de satisfăcut. Cea mai bună reprezentare a lor este așa-numita
piramidă lui Maslow4 (Figura 2-4).
Baza acestei piramide o constituie nevoile biologice, primare. Următorul nivel este cel
al nevoii de securitate individuală. Aceste nevoi sunt dominate în primii ani de viață. Odată
maturizat, omul are deja nevoi sociale – în ultimă instanță nevoia de dragoste (din partea fami-
liei, a prietenilor). Urmează apoi nevoia de auto-respect și respectul celor din jur. De aici începe
cererea pentru articole de lux. Penultima treaptă este aceea de auto-realizare individuală, adică
atingerea unui statut social în care persoana își poate valorifica aptitudinile, cunoștințele și în-
țelepciunea5. În sfârșit, ultimul nivel este cel al nevoilor spirituale ce se manifestă prin instinctul
religios (acolo unde există), nevoile de exprimare artistică, cultura în accepțiunea spirituală.
De-a lungul vieții, orice om tinde să-
și construiască această piramidă în funcție de
ceea ce îi oferă societatea și în funcție de ceea
ce își oferă el însuși, sieși, prin motivațiile pe
care și le creează sau cărora le răspunde. Ne-
voile umane, prin modul de structurare, sunt
și cauza conflictelor dintre oameni, dintre oa-
meni și societate sau dintre grupurile sociale. Totodată ele permit stabilirea priorităților în ceea
ce privește diversele aspecte ale politicilor de mediu (economia resurselor de apă, combaterea
eroziunii solului, combaterea poluării aerului ș.a.m.d) întrucât nevoile situate pe al doilea nivel
al piramidei sunt satisfăcute de bunurile și serviciile publice.
2.4.2 Resursele
Resursele sunt grupate în două categorii: umane (munca, creativitatea și capacitatea de
auto-organizare) și capitalul, ce include de fapt toate resursele non-umane: materiile prime,
pământul, clădirile, mașinile. Banii nu constituie capital în sens strict economic, deoarece ei,
în sine, nu produc nimic. Banii reprezintă, în schimb, un mijloc universal de schimb și de eva-
luare a bunurilor, resurselor și serviciilor. Resursele au trei caracteristici comune:
1) sunt limitate din punct de vedere cantității
disponibile la un moment dat;
2) se pot schimba în timp scurt, sub raport cali-
tativ;
3) pot fi combinate în diverse proporții pentru a
produce un bun finit, capabil să satisfacă parte din
nevoile umane.
Totuși, proporțiile în care resursele pot fi
înlocuite unele cu altele sau în care pot fi combi-
nate între ele variază în limite uneori foarte
strânse, condiționate de tehnologii sau de alți fac-
tori. Smith et Krutilla (1979) subliniau faptul că
substituția factorilor, așa cum apare în multe
funcții producție , violează uneori legile fizicii. În
continuare, cei doi autori subliniază faptul că „mo-
dul în care resursele naturale sunt luate în consi-
derație în funcțiile de producție nu ține cont de
4 Abraham Maslow, psiholog american, a publicat în lucrarea „Motivaţie şi personalitate” (1943), această clasificare
a nevoilor, rămasă de referinţă în ştiinţele sociale. 5 Maslow considera că doar 2% din oameni ating acest nivel, pe baza unei vaste analize a biografiilor celor mai
importante personalităţi ale căror trăsături comune au fost puterea de muncă, creativitatea şi simţul nerăutăcios al
umorului.
Nevoile fundamentale (hrană şi locuinţă)
Nevoia de a aparţine unui grup social
Nevoia de securitate (securitatea pe termen lung,
familie, un loc de muncă, pensie, diverse asigurări)
Autorespectul şi respectul
celorlalţi
Nevoia de auto-realizare
Nevoile
spirituale
Figura 2-4 Piramida lui Maslow
De calitatea factorilor de mediu, precum apa,
aerul, biodiversitatea, solul, depinde capacita-
tea sistemului economic de a furniza bunuri ce
satisfac nevoile de la baza piramidei lui Mas-
low.
faptul că multe din aceste resurse naturale sunt de fapt bunuri comune, ce nu au preț dat de
piață.”
2.4.3 Resursele umane
Chiar dacă în capitolele următoare se va vorbi, de regulă, doar de manoperă, în struc-
turile economiei reale se vorbește de resurse umane iar la nivel macro-economic de capital
uman.
Capitalul uman. Termenul de capital uman a fost folosit prima dată de Adam Smith,
în a sa carte fundamentală, Bunăstarea Națiunilor. Capitalul uman este un termen generic fo-
losit pentru a denumi capacitatea oamenilor de a lucra, de a produce bunuri și servicii. Capitalul
social, denumit uneori și capital organizațional, se referă la întregul set de conexiuni sociale,
norme și relații instituționale sau informale, ce coexistă într-o economie. Capitalul uman influ-
ențează comportamentul și opțiunile indivizilor, determinând, în ultimă instanță, evoluția siste-
mului economic.
Capitalul social. Putman (1993), definește capitalul social ca fiind „relațiile sociale și
normele asociate acestora, ce influențează în cele din urmă productivitatea comunităților
umane”. Putman scoate în evidență doar externalitățile pozitive ale conexiunilor sociale, dar
pot și fi externalități negative. Coleman (1988) a adăugat și o dimensiune verticală capitalului
social, definit ca o mulțime de organizații ce au în comun două caracteristici: 1) înglobează
componente ale structurii socio-profesionale; 2) facilitează coordonarea actorilor sociali.
În contextul dezvoltării rurale, prin capital social se înțelege și capacitatea comunită-
ților locale de a se organiza, abilitatea acestora de asigura accesul la resurse al membrilor
comunităților prin angajarea și a altor forțe și structuri sociale, localizate dincolo de limitele
geografice ale respectivei localități. Elementele cheie într-o astfel de relație sunt: 1) încrederea
reciprocă, 2) reguli, norme și mecanisme de aplicare a sancțiunilor agreate de toți membrii
corpusului social, inclusiv de reprezentanții autorității publice în teritoriu și personalul silvic.
2.4.4 Tehnologiile
Potrivit unei definiții general valabile, tehnologia este un ansamblu de metode folosite
pentru atingerea unor obiective comerciale sau de producție. Această definiție acoperă toate
situațiile în care se dorește a se obține ceva, nu neapărat un bun de consum, o constricție sau
mijloc de producție; acoperă și situațiile – respectiv procesele tehnologice – al căror rezultat
un bun intangibil, precum o mai bună conștiință publică privind un anumit aspect al vieții soci-
ale: protecția mediului, conservarea biodiversității, reducerea poluării cauzate de alte tehnologii
ș.a.m.d. Deși este improprie utilizarea termenului tehnologie, în viața de zi cu zi și în media pot
fi întâlnite propoziții precum „Programarea neurolingvistica este prin definiție o tehnologie de
vârf în relații umane”. Sunt diferențiate tehnologii „hard” – calculatoarele de proces, folosite
tot mai mult în industria prelucrării lemnului – dar și tehnologii „soft”, cum sunt cele de control
al calității producției, de pregătire profesională, de monitorizare a calității, ș.m.a.
Doi termeni apar des în orice discurs despre progresul tehnic și tehnologic: invenția,
respectiv inovația. Invenția este, conform DEX, „rezolvare sau realizare tehnică dintr-un do-
meniu al cunoașterii care prezintă noutate si progres fata de stadiul cunoscut până atunci”.
Inovația este ceva mai puțin, adică „rezolvare a unei probleme de tehnică sau de organizare a
muncii cu scopul îmbunătățirii (productivității) muncii, perfecționării tehnice sau raționalizării
soluțiilor aplicate”. Invenție este laserul, deoarece a reprezentat într-adevăr o noutate în do-
meniul fizicii, dar utilizarea laserului în medicină, controlul calității și, pentru a fi specifici, în
debitarea buștenilor reprezintă tot atâtea inovații.
Ellseworth (1970) consideră că, din punct de vedere economic, inovația înseamnă noi
funcții de producție, deoarece se modifică funcțiile de transformare a resurselor în bunuri. Iar
în acest mod de abordare începe să se articuleze relația între creștere economică, inovație, mo-
dul de alocare a resurselor, realocarea surplusului social și creșterea factorilor de producție.
Dacă cercetarea științifică înseamnă transformarea banilor în cunoaștere, inovarea înseamnă
transformarea cunoașterii în bani.
2.4.5 Capitalul economic
În general, prin capital se înțelege ceva ce are capacitatea de a produce bunuri și/sau
servicii. Economia clasică distinge trei tipuri de capital: pământul, munca și așa-numitul capital
creat de om, pentru care se folosește de fapt termenul de capital. În economia neoclasică pă-
mântul este de regulă neglijat, atenția
fiind focalizată doar pe utilizarea op-
timă a muncii și a capitalului, (ceea
ce a condus la grave dezechilibre de
mediu). Odată cu creșterea interesu-
lui pentru modul de producere a ener-
giei și calitatea factorilor de mediu s-
a manifestat tendința de a include în
această categorie nu doar energia, cât
și alte inputuri materiale (Ekins et al.,
2003). Totuși, a lua în considerație
energia și resursele de mediu în func-
țiile de producție nu prea are sens,
deoarece măsura în care acești fac-
tori sunt substituibili este foarte
mică.
Rolul fundamental al capita-
lului este acela de a face munca
umană din ce în ce mai productivă, prin aprovizionarea continuă cu celelalte resurse. Piața de
capital este o instituție fundamentală deoarece:
o atrage banii necesari noilor investiții, atunci când creșterea capitalului societăților se
realizează prin emiterea de acțiuni;
o atrage economiile populației în sectoarele economiei reale, rol ce este preluat de fon-
durile de investiții;
o facilitează dezvoltarea companiilor;
o crearea posibilității ca guvernul sau administrațiile locale să se împrumute de la po-
pulație, prin emitere de obligațiuni sau titluri de stat.
Acțiunea este o hârtie de valoare ce certifică deținerea unei părți a capitalului unei com-
panii și oferă, celui ce o deține – de regulă, e vorba de pachete de acțiuni, nu de acțiuni nomi-
nale, două posibilități:
o de a primi dividende (cote părți din profitul firmei) și a participa la adunarea generală
a acționarilor și de a putea influența astfel politica firmei respective, sau
o de a vinde pachetul de acțiuni, la valoarea pieței, adică la cotația zilei.
În Figura 2-5 se prezintă mijloacele de investire și economisire existente în economiile
moderne. Titlurile de stat sunt, conform Legii Datoriei Publice, înscrisuri care atestă datoria
publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente financiare.
Fondurile de investiții reprezintă, pe piața de capital, intermediarii ce mijlocesc cum-
părarea sau răscumpărarea unor pachete diversificate de acțiuni și/sau titluri de stat (denumite
Risc pe termen mediu şi lung
Ran
dam
ent
%
Acţiuni
Portofolii emise de
fondurile de
investiţii
Depozite
bancare
Titluri de
stat
Păduri
Figura 2-5 Ierarhizarea mijloacelor de economisire și de
investiții
portofolii), diversificarea fiind singurul mijloc prin care este posibilă armonizarea a două inte-
rese contrarii: siguranța profitului și rata profitului (rentabilitatea acțiunii). Sunt activități eco-
nomice foarte rentabile dar cu un grad de risc ridicat sau, din contră, puțin rentabile dar cu un
grad de risc redus; toate aceste tipuri de acțiuni, combinate într-un portofoliu, sunt cotate îm-
preună la bursă, dar gradul de risc asigurat printr-o astfel de diversificare este totuși destul de
ridicat.
2.4.6 Capitalul natural
Capitalul natural este o denumire generică folosită pentru toate resursele oferite de eco-
sistemele naturale și cultivate, prin resurse înțelegându-se de data aceasta materii prime, bunuri
și servicii. În capitalul natural sunt incluse, de asemenea, mineralele, apa, resursele energetice
convenționale. Capitalul natural a înlocuit un alt termen generic folosit în economia clasică, și
anume pământul, ca mijloc de producție. Echivalentul pământului în economia agrară clasică
este, în economia forestieră, suprafața păduroasă, ce constituie factorul fără de care sectorul
forestier nu ar putea exista.
De Groot et al. (2002) au inventariat caracteristicile capitalului natural, prezentate în
Tabelul 2-1 considerând următoarele funcții ale ecosistemelor:
de regularizare (a circuitelor bio-geo-chimice, regularizare a climatului, purificarea apei);
de producție (materii prime și resurse genetice),
de protecție a habitatelor: refugiu pentru faună în perioadele de reproducere, conservarea
in situ a resurselor genetice;
de informare (capitalul natural oferă posibilității de recreare și de bucurie estetică, oferă
informații).
O modalitate de a face totuși din capitalul natural un concept cu care să se poată opera
mai bine, cel puțin în analiza politicilor economice sectoriale este îngustarea semnificației aces-
tuia, respectiv definirea capitalului natural critic, înțeles ca sumă a condițiilor obligatorii exis-
tenței vieții, refacerii biomasei și menținerii ciclurilor bio-geo-chimice naturale (circuitul apei,
al carbonului și al azotului).
Mediul Principalele caracteristici ce condiționează existența și funcțiile ecosiste-
Flora și fauna (diversitate specifică, dinamica biodiversității, valoarea nutritivă)
Lanțuri trofice
Valoarea conservării, aspecte de integrare
2.4.7 Sustenabilitatea - dezvoltarea durabilă
Dezvoltarea sau creșterea economică durabilă a invadat limbajul economic al ultimelor
decenii. Preferăm în continuare pe cel de sustenabilitate, deoarece acest termen se împacă mai
bine cu cel de bunăstare decât cu cel de creștere, dezvoltare – iar scopul activității economice
este creșterea sau menținerea bunăstării oamenilor.
Tabelul 2-1 Caracteristicile capitalului natural
Dezvoltarea durabilă, ca și concept, a fost lansat odată cu Raportul Brundtland: "dez-
voltarea durabilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului, fără a
compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi". Dacă s-a vrut
inițial a fi o soluție doar la criza ecologică determinată de intensa exploatare resurselor naturale
și de degradarea continuă a mediului, în prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în
complexitatea sa, sub aspect economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și
preocuparea pentru echitate între state, nu numai între generații. Dezvoltarea sustenabilă sau
durabilă presupune cel puțin menținerea constantă a consumului pe cap de locuitor, dacă nu
creșterea acestuia.
Turner (1993) a analizat patru nivele ale sustenabilității, pornind de la sustenabilitate
foarte slabă, ce presupune consumul factorilor naturali pentru consum și, parțial, pentru crearea
de capital fizic, și încheind cu sustenabilitatea foarte strictă („sustenabilitate absurdă”) potrivit
căreia nu există posibilitatea de substituire a factorilor naturali cu cei creați de om – sustenabi-
litate foarte strictă înseamnă conservarea completă a capitalului natural.
Sustenabilitatea foarte slabă presupune, pe lângă completa substituire a capitalului na-
tural cu cel creat de om, absența vreunui prag al deprecierii capitalului natural. Acest tip de
sustenabilitate presupune ca raportul dintre economii și venituri (E/V) să fie mai mare decât
suma rapoartelor dintre deprecierea capitalul creat de om și aceleași venituri (ẟm/V) și depre-
cierea capitalului natural și venituri (ẟn/V), adică:
𝐸
𝑉≥𝛿𝑚
𝑉+𝛿𝑛
𝑉
Acest gen de sustenabilitate caracterizează creșterea economică a Emiratelor Arabe, ce
investesc banii câștigați din exploatarea petrolului în capital creat de om și în capital uman.
Sustenabilitate slabă se deosebește de sustenabilitatea foarte slabă prin faptul că vede
în reziliența și stabilitatea ecosistemelor niște limite ale substituirii capitalului natural cu cel
creat de om, iar pentru a monitoriza reziliența și stabilitatea ecosistemelor sunt necesari indica-
tori, ce se referă în primul rând la diversitatea biologică a ecosistemelor.
Sustenabilitate strictă: recunoaște și ține cont de existența unor procese ecosistemice
ireversibile sau de existența unor componente critice ale capitalului natural, ce limitează posi-
bilitățile de înlocuire a capitalului natural cu cel creat de om. Potrivit acestei filozofii, ce câș-
tigă tot mai mult teren, capitalul natural este un complement al capitalului propriu-zis, creat de
om (Daly, 1991).
Sustenabilitatea foarte strictă (absurdă) nu permite sub nicio formă substituirea capi-
talului natural cu cel creat de om.
Fiecare nivel de sustenabilitate a apărut din nevoia de a fixa noi limite creșterii econo-
mice, odată atins un anumit nivel de sustenabilitate: în perioada preindustrială și industrială
sustenabilitatea foarte slabă era dorită de societate; odată atinse niște limite ale rezilienței sis-
temelor naturale, prin poluare sau perturbarea lanțurilor trofice (prin reducerea biodiversității),
sustenabilitatea a fost redefinită ș.a.m.d. Într-un anumit moment al istoriei nu toate țările sunt
la același nivel de sustenabilitate sau nu-și doresc același nivel de sustenabilitate!
2.5 Întrebări de verificare
1. Care este legătura dintre capital și productivitatea muncii?
2. Care este diferența dintre sustenabilitatea foarte slabă și sustenabilitatea slabă?
3. Care sunt bunurile situate la baza piramidei lui Maslow?
4. Cum explică legea lui Say funcționarea economiei?
5. Care este diferența dintre sustenabilitatea slabă și sustenabilitatea foarte slabă?
2.6 Indicatorii dezvoltării socio-economice
2.6.1 Indicatorii socio-economici
Produsul intern brut (PIB) este un indicator economic agregat, calculat cu relația 2-1
în care simbolurile au următoarele semnificații: C – valoarea totală a consumului intern, Ec -
valoarea totală a economiilor și investițiilor, Ex – valoarea totală a exporturilor iar I – valoarea
totală a importurilor
IExEcCPIB (2-1)
Produsul intern net (PIN) este egal cu PIB, diminuat cu deprecierea capitalului creat
de om (Dm), adică valoarea totală a amortismentelor contabilizate în întreaga economie (relația
2-2). Se consideră că atât timp cât Ec>Dm și Ex>I economia este sustenabilă, în accepțiunea
teorie economice clasice.
DmIExEcCPIN ( 2-2)
Această abordare nu ține cont însă de deprecierea capitalului natural (Dn), depreci-
ere ce nu poate fi contabilizată atât timp cât „cantitatea” de capital natural nu poate fi
decât estimată, mai mult sau mai puțin precis. Pentru silvicultură, principala compo-
nentă este fondul de producție, ce nu poate fi estimat decât pe baza inventarului fores-
tier național. Produsul intern net ajustat (PINA) se calculează cu aceeași relație din
care se scade în continuare deprecierea capitalului natural, Dn. Prima tentativă de a înlocui PIB cu un indicator mai apropiat de ceea ce oamenii înțeleg
prin bunăstare (Nordhause et Tobin, 1972) s-a produs odată cu apariția măsurii bunăstării
economice (MBE). Pornind de la corelația dintre consum și bunăstare, cei doi au propus o
corecție a sistemului de conturi naționale și au observat că MBE, din 1929 spre anii ‘80, este
corelat cu PIB. Ulterior au apărut și semne de îndoială asupra capacității MBE de a exprima
aspecte sociale sau de mediu, motiv pentru care investigațiile au continuat în direcția formulării
unor indicatori suficient de agregați încât să permită înglobarea unor parametri de stare cât mai
diversificați.
2.6.2 Indicatorii utilizării durabile a capitalului natural
Indicele biodiversității planetare (Living Planet Index - LPI) a fost propus de Fondul
Mondial pentru Natură (WWF) în 1998. Acest indice evaluează tendințele de evoluție a peste
2000 de populații și a peste 1100 specii de vertebrate terestre și acvatice (atât de apă dulce cât
și marine). Pentru fiecare din aceste habitate, se evaluează un indice specific, care este un raport
între mărimile populațiilor în perechi de ani consecutivi. Media geometrică a acestor coefici-
enți, calculați pentru diverse specii, multiplicată cu indicele anului anterior. Anul de referință
pentru calcularea periodică a acestui indice este 1970; față de acel an, în 2003 indicele biodi-
versității terestre a scăzut cu 31%. Modul de calcul al indicelui biodiversității planetare pentru
o anumită specie este prezentat în relația (2-3), în care pi este efectivul populației în anul i, pi-1
este efectivul populației în anul anterior.
n
n
i i
i
p
pIBP
1
1 1
(2-3)
Indicele economisirii autentice. În capitolul întâi s-au prezentat două modalități de
definire a sustenabilității: sustenabilitate slabă, respectiv rigidă. Potrivit celei dintâi, în anumite
limite, capitalul natural poate fi substituit cu capital creat de om, potrivit celeilalte abordări,
capitalul natural trebuie să fie intangibil. Sustenabilitatea slabă ne permite să transformăm o
parte din pădurea naturală în teren agricol și pădure cultivată, ca apoi să investim banii respec-
tivi în capital creat de om: universități, spitale, infrastructură. Sustenabilitatea rigidă ne obligă
să alegem între două alternative extreme: întoarcerea la un mod de viață arhaic, cu un consum
minim de resurse și energie, sau folosirea celor mai moderne tehnologii de producere a energiei
din surse regenerabile, a celor mai moderne tehnologii de reciclare și epurare a apelor ș.a.m.d.
– acesta fiind motivul pentru care sustenabilitatea rigidă este numită uneori „absurdă”.
Indicele economisirii autentice a fost propus de Pearce et Atkinson (1993) ca indicator
al măsurii în care creșterea economică respectă regula potrivit cărei veniturile obținute pe seama
epuizării capitalului natural neregenerabil trebuie in-
vestite, într-o proporție cât mai mare în capital creat de
om, fie că este vorba de capital economic propriu-zis
(investiții, tehnologie), fie că este vorba de capital
uman (învățământ și educație, sănătate).
Indicele dezvoltării sustenabile a fost intro-
dus în anul 2001 și evaluează posibilitatea ca o țară să
păstreze capitalul natural și calitatea mediului pe o pe-
rioadă de timp de câteva decenii. Indicele se bazează
pe 21 indicatori, calculați pe baza a 76 variabile, nor-
malizate folosind abaterea standard (vezi tabelul 7-4).
Produsul național net ajustat (PNNA) a fost
creat în vederea utilizării complete a informațiilor existente în sistemul de conturi naționale
ajustate. Există trei abordări diferite: 1) scăderea valorii capitalului natural consumat din pro-
dusul național net (PNN), 2) scăderea din PNN a costurilor necesare readucerii capitalului na-
tural la situația din anul anterior. 3) asemănător abordării anterioare, diferența constând în faptul
că evaluarea economică a presiunii exercitate asupra mediului se face cu ajutorul metodelor
bazate pe piețe virtuale.
Indicele performanței de mediu permite evaluarea gradului în care politicile de mediu
au contribuit în mod real la atingerea obiectivelor stabilite prin acorduri internaționale, stan-
darde naționale sau prin consensul comunității științifice. Acest indice agregat se calculează
pentru 149 țări, pe baza a 16 indicatori reprezentativi pentru șase politici sectoriale, respectiv:
starea de sănătate a mediului, calitatea aerului, resursele de apă, biodiversitatea și habitatele,
resursele naturale productive și sustenabilitatea producției de energie. Acest indice a fost rezul-
tatul unei cooperări între universitățile Yale și Columbia, Forumul Economic Mondial și Co-
misia Europeană de Cercetare. Datele actualizate privind indicatorii performanței de mediu se
găsesc la adresa http://epi.yale.edu/Home.
În ceea ce privește silvicultura, singurul indicator luat în considerație este modificare
fondului de producție – creșterea sau descreșterea acestuia.
Rucsacul ecologic este un indicator sintetic apărut în anii 90 (nu s-a bucurat de prea
mult succes, deoarece amprenta ecologică este mai sugestivă), menit să permită ierarhizarea
bunurilor și produselor în funcție de cantitatea de pământ dislocată pentru producerea aces-
tora, având în vedere rucsacurile ecologice ale tuturor resurselor consumate, mai puțin mano-
pera. Rucsacul ecologic al unui autoturism de exemplu, este format din rucsacul ecologic al
cantității totale de metal folosit la fabricarea acestuia, de rucsacul ecologic al energiei electrice,
de rucsacul ecologic al cauciucurilor, ș.a.m.d. Firește, astfel de indicatori bazați totdeauna pe
altceva, ce trebuie dedus la rândul lui din altceva, adică pe un arbore de consumuri specifice,
nu s-au bucurat de prea mult succes, fiind prea dificil de calculat.
Amprenta ecologică (AE) a fost concepută la începutul anilor 90, în încercarea de a
cuantifica gradul de încărcare a biosferei datorată activităților umane ce utilizează resurse na-
turale regenerabile (Wackernagel et Rees, 1996). Premisa de la care cei doi autori au pornit a
fost aceea că producerea energiei, utilizarea resurselor naturale și depozitarea deșeurilor ge-
nerate de procesele industriale afectează în cele din urmă calitatea ecosistemelor terestre și
Amprenta ecologică estimează
ce suprafață de teren productiv din
punct de vedere biologic este nece-
sară pentru a menține o anume po-
pulație de oameni, cu un anumit stil
de viață (Chambers et al, 2000).
Amprenta ecologică se exprimă în
hectare globale (hag), un hag fiind
un hectar a cărui productivitate
este egală cu productivitatea medie
a celor 11,2 miliarde ha bioproduc-
tive existente pe planetă.
acvatice. Comparând AE caracteristică unei comunități, cu suprafața productivă de care dis-
pune respectiva populație se oferă o imagine sugestivă a măsurii în care consumul respectivei
comunități este sustenabil. Atunci când AE este mai mică decât biocapacitatea, consumul este
sustenabil, când este mai mare, consumul este nesustenabil.
AE permite compararea performanței de mediu realizate de economiile naționale, con-
siderate ca și „cutii negre6”; amprenta în sine fiind de fapt un indicator sintetic al sustenabilității
biologice a activității economice. Ipotezele pe care se bazează AE sunt următoarele (Wacker-
nagel et al., 2002):
Există posibilitate urmăririi resurselor pe care oamenii le consumă și a deșeurile pro-duse prin consum.
Majoritatea resurselor pot fi evaluate cantitativ în ceea ce privește suprafața biopro-ductivă imobilizată pentru producerea lor – inclusiv, de exemplu, suprafața constru-ită pe terenuri ce ar putea avea destinație agricolă sau forestieră, suprafața haldelor de steril rezultate în urma exploatării cărbunelui ș.a.m.d. Resursele sau reziduurile ce nu pot fi cuantificate nu sunt luate în calcul.
Ponderând fiecare suprafață în raport cu bioproductivitatea acesteia, diferite tipuri de suprafețe pot fi convertite în hectare globale.
AE estimează suprafețele de teren productiv din punct de vedere biologic cât și supra-
fețele luciului de apă necesare pentru a suporta nivelul actual al consumului unei anumită
populați, la un anumit nivel al utilizării resurselor (Ceballos et al., 2005; Monfreda et al., 2004).
Amprenta ecologică a unei țări este suprafața totală necesară pentru a produce hrană, fibre na-
turale și lemn, dar și pentru a absorbi deșeurile și reziduurile generate, făcând loc totodată și
infrastructurii (suprafața construită). AE la nivel mondial, pe continente și țări pot fi descărcate
de pe pagina web www.footprintnetwork.org.
Condiția ca o țară să se dezvolte durabil este ca amprenta ei ecologică să fie cel mult
egală cu biocapacitatea, indicator care oferă măsura capacității productive a ecosistemelor din
țara respectivă. Biocapacitatea (BC) exprimă capacitatea biologică de a produce biomasă; în
cazul ecosistemelor terestre, ea depinde atât de condițiile naturale cât și de tehnologiile aplicate
în agricultură și silvicultură.
P
BPSBPSBPSBPSBPSBC
hhccspssaa ( 2-4)
BC se exprimă tot în hectare globale, și se calculează cu relația (2-4), în care P – popu-
lația, S – suprafața (ha), BP – bio-productivitatea iar indicii au următoarele semnificații: a –
teren agricol, s – teren forestier, h – luciu de apă, p – pășune, c – suprafață construită.
2.7 Întrebări de verificare
1. În ce constă diferența dintre produsul intern brut și produsul intern net?
2. De ce PIB nu este un indicator capabil să reflecte corect dezvoltarea sustena-
bilă?
3 Cererea de bunuri și servicii Cele mai multe decizii în materie de alocare a resurselor sunt dictate de cerere. Capita-
lismul, ca sistem politic și economic, este unul orientat preponderent spre cerere, văzută ca un
motor al creșterii economice. În economia mediului se pune un accent deosebit pe cererea de
servicii ecosistemice, motiv pentru care studierea cererii o preced pe aceea a ofertei, respectiv
a producerii de bunuri și servicii.
6 Cutia neagră este un concept specific teoriei sistemelor, potrivit căruia nu contează modul de funcţionare a unui
sistem (natural, economic sau tehnologic) ci doar intrările şi ieşirile din acesta.
4. Explicați într-o jumătate de pagină de ce degradarea mediului prin diverse
forme de poluare și dezechilibre ecologice duce la costuri sociale?
6 Economiile sectoriale cu impact asupra mediului
6.1 Considerații generale Orice activitate economică are un impact asupra mediului, impact ce se datorește polu-
ării aerului, apei și solului, reducerii biodiversității, modificării fizice a configurației terenului,
sau faptului că respectiva activitate asigură materia primă altor sectoare economice (cazul mi-
neritului, de exemplu). De aceea, pentru orice nouă investiție, indiferent de domeniul în care se
încadrează – industrie, turism, agricultură – trebuie evaluat impactul asupra mediului, printr-un
studiu special, ce face obiectul unei discipline aparte.
Totuși, patru sunt economiile sectoriale sunt mai importante, datorită multiplelor fațete
– și bune și rele – pe care le au tehnologiile specifice: economia agrară, deoarece agricultura a
fost prima modificare majoră a mediului, economia forestieră (datorită multiplelor efecte fa-
vorabile datorate pădurilor, efecte ce se fac din ce în ce mai puțin simțite datorită schimbării
folosinței funciare din cea forestieră în cea agricolă) și economia pisciculturii și acvaculturii,
deoarece apa colectează și transportă în oceanul planetar toate substanțele poluate, inclusiv bi-
oxidul de carbon. Folosințele agricole și forestiere reprezintă principalele forme de utilizare a
suprafeței uscatului – din punct de vedere al suprafeței ocupate – iar măsura în care piscicultura
poate asigura o sursă sigură de proteine depinde de calitatea apei, care, la rândul ei, depinde de
echilibrul dintre cele două folosințe terestre menționate anterior: pădurile și terenul agricol.
Dacă despre poluarea apelor și a solului, despre efectele despăduririlor și epuizarea
resurselor oceanului se vorbea de mult timp (extincția balenelor cu cocoașă începuse în faza
revoluției industriale, în secolul XIX, când uleiul de balenă era folosit ca lubrifiant industrial),
producția de energie a devenit poluantă odată cu recunoașterea rolului pe care arderea combus-
tibililor fosili îl are în declanșarea schimbărilor climatice. În ceea ce privește industria energe-
tică, absolvenții unui program de ecologie și protecție a mediului trebuie cel puțin să conștien-
tizeze necesitatea schimbării comportamentului nostru, în calitate de consumatori finali, pentru
a nu mai vorbi de necesitatea schimbării complete a sistemului de producție și distribuție a
energiei, ce va este inevitabil. Acestei ultime economii sectoriale îi este dedicat ultimul subca-
pitol.
6.2 Economia agrară Economia agrară este un sector mult mai bine definit decât economia forestieră și eco-
nomia pisciculturii deoarece, din punct de vedere economic, tehnologic și social, agricultura
este un domeniu complex prin faptului că multitudinea factorilor de producție pe care îi folo-
sește poate fi combinată într-o paletă foarte amplă de posibilități tehnologice: de la agricultura
rudimentară, ce caracteriza secolul XVIII, până la agricultura de precizie, hiper-tehnologizată,
este posibilă orice combinare a factorilor de producție: de la 99% manoperă și 1% capital la
99% capital și 1% manoperă orice combinație nu doar că este posibilă.
Datorită administrării îndelungate a îngrășămintelor organice (gunoi de grajd) și de
sinteză, agricultura este considerată o activitate foarte poluantă pentru pânza de apă freatică,
prin aportul necontrolat de nutrienţi. Datorită multiplelor efecte negative produse de agricultură
în ceea ce privește calitatea și cantitatea în care anumiți factori de mediu sunt modificați (solul,
pânza freatică și biodiversitatea) economia agrară este un domeniu critic al economiei mediului,
ca industria energetică, silvicultura și piscicultura.
6.2.1 Politica agricolă comună (CAP)
Cea mai importantă politică sectorială la nivel european este cea agricolă, ce se elabo-
rează și se implementează atent pe cicluri de șapte ani. Aceasta este explicit o politică se sub-
venționare a agriculturii; bugetul alocat agriculturii depășește 40% din bugetul total al UE.
În 1951, în baza tratatului de la Paris s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului (semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Belgia și Luxemburg) ce și-a propus să
partajeze resursele de cărbune și oțel, astfel încât niciuna din țările semnatare să-și dezvolte
industria de armament, prevenind astfel tensionarea situației politice. Acest tratat a fost extins
în 1957 prin Tratatul de la Roma (1957) în baza căruia s-a constituit Comunitatea Economică
Europeană13 (ce reunea aceleași țări) și s-au definit obiectivele CAP. Primul exercițiu financiar
CAP a început în 1962. Prevederile CAP acoperă problemele legate de producția și desfacerea
principalelor produse agricole și alimentare și nealimentare, precum viermii de mătase, florile,
nutrețurile, cânepa, bumbac, dar și toate produsele datorate creșterii animalelor.
Fiecare exercițiu financiar al CAP, de șapte ani, a fost orientat spre rezolvarea unei
anumite probleme: la început capacitatea redusă de producție, într-o Europă ce nu-și revenise
încă după război. Astfel, prima CAP a fost orientată spre stimularea producției prin oferirea de
prețuri corecte pentru fermieri, astfel încât să fie asigurat dezideratul securități alimentare.
Următoarele două exerciții financiare, ce ne apropie de anii 80, au vizat gestionarea
ofertei, pentru a evita consecințele la fel de dezastruoase din punct de vedere economic, a cri-
zelor de supra-producție. Multe din alimente neputând fi stocate pe termen mediu și lung, da-
torită perisabilității, au ridicat probleme de ordin logistic, rezolvabile prin stimularea facilități-
lor de producție în industria alimentară.
Din 1992 accentul s-a pus pe subvenționarea directă, pentru a asigura o mai mare sta-
bilitate socială în mediul rural, astfel încât să fie menținute la nivele rezonabile de rentabilitate,
13 Tratatul de la Maastrich din 1992 constituie baza juridică a actualei Comunități Europene. CEE mai este cunosctă
și sub denumirea de Piața Comună, opozabilă în perioada războiului rece Tratatului de la Varșovia, prin care țările
comuniste își partajau, la rândul lor, industriile.
micile ferme. De la mijlocul anilor 90 accentul s-a pus pe calitatea produselor agricole, fiind
implementată legislația menită a încuraja agricultura organică.
Datorită urbanizării, structura pe vârste a populației în zonele rurale s-a schimbat: da-
torită migrației spre oraș, populația din mediul rural a îmbătrânit, ceea ce reprezintă o factor
favorizant pentru trecerea spre o agricultură industrială, orientată spre maximizarea profitului,
adică ne-ecologică. Deoarece cultura rurală este adânc înrădăcinată în spațiul european, iar den-
sitatea mare a elementelor de infrastructură presupune și o nouă abordare a politicii de conser-
vare a biodiversității (atomizarea unei rețele de arii protejate, în locul unor teritorii întinse des-
tinate strict conservării – vezi politicile de conservare a naturii din SUA, Canada și Brazilia),
agricultura de devenit un mijloc de menținere a stabilității sociale, stabilitate care permite di-
versificarea activităților în mediul rural, astfel încât dependența de agricultură a locuitorilor să
scadă.
6.2.2 Agricultura ecologică (organică)
De agricultura organică se vorbește tot mai mult în ultima vreme: unii, extremiști am
putea spune, văd în ea singura soluție, alții, la fel de extremiști, o contestă vehement, ca fiind
nesustenabilă din punct de vedere economic, deoarece producțiile sunt prea mici, produsele au
perisabilitate ridicată iar costurile total sunt atât de mari încât pe acest gen de produse nu se
poate clădi siguranța alimentară – concept atât de des vehiculat în documentele Organizației
Națiunilor Unite, la nivelul căreia există și Organizația pentru Agricultură și Alimentație –
FAO.
Agricultura organică se bazează doar pe capacitatea naturală a solurilor de a produce,
aplicând o agrotehnică fără îngrășăminte de sinteză și fără substanțe chimice de combatere a
dăunătorilor. Fondatorul spiritual agriculturii organice este antropozoful Rudolf Steiner, care a
structurat un curs de agricultură, ce include opt conferințe, precedate de o prelegere introduc-
tivă. Ideea lui Steiner este una foarte veche, dar care periodic este redescoperită, reinventată:
Pământul, ca planetă, dar și pământul, în sensul banal de sol, de suport al plantelor, este un
organism viu, conectat la forțele cosmice. Plantele evoluează și ele în funcție de aceleași forțe
cosmice, ș.a.m.d.
Fermierii ce-și propun să treacă la acest gen de agricultură trebuie să se înscrie într-un
program de conversie, în timpul căruia vor fi atent monitorizați de o firmă de certificare, la
finele perioadei de conversie urmând să primească un certificat care atestă calitatea produselor
de a fi „bio”; după primirea acestui certificat, fermierul respectiv își poate eticheta produsele și
le poate vinde în rețele de distribuție.
La nivelul UE, și nu numai, agricultura ecologică este privită ca o agricultură com-
plementară agriculturii tradiționale, ce se adresează celor dispuși să plătească prețuri mai mari,
pentru produse de calitate. Disputa între agricultura bio și cea industrială nu trebuie privită în
termeni exclusiviști (ori-ori), ci mai degrabă într-o oportunitate, creată de cultura ecologică sau
de teama îmbolnăvirii, oferită fermierilor și consumatorilor în vederea diversificării ofertei,
pentru a face față unei cererii tot mai diversificate.
6.2.3 Agricultura de precizie
Agricultura de precizie este una tradițională din punct de vedere al modului de cultivare
a plantelor și al administrării diverselor inputuri ce caracterizează agricultura intensivă (îngră-
șăminte, substanțe de combatere a dăunătorilor, irigare) doar că toate este inputuri sunt admi-
nistrate mult mai judicios, în perioadele optime, în cantitățile optime, pe baza unor sisteme
expert de asistare a deciziei, implementate împreună cu un GPS de înaltă rezoluție, prin care
echipamentele agricole sunt conduse în câmp astfel încât efortul economic total să fie minim,
iar eficacitatea maximă.
Agricultura de precizie aduce plantei substanțele necesare, în cantitățile optime și în
intervalele optime din punct de vedere fenologic. Deoarece substanțele chimice și cele de com-
batere sunt administrate judicios, agricultura de precizie nu este atât de dăunătoare mediului pe
cât este agricultura tradițională, dar nu este, totuși, o agricultură ecologică în adevăratul sens,
adică nu este complet organică.
Agricultura de precizie este potrivită marilor exploatații deoarece doar în asemenea
condiții tehnologice reducerea costurilor este semnificativă. Agricultura organică se rezumă de
fapt la echipamente integrate (GPS si sisteme expert de asistare a deciziei, încorporate) pe ma-
șini agricole de mare productivitate.
Până în anii 90 agricultura se baza în foarte mică măsură pe suport cartografic; hărțile
topografice și hărțile pedologice erau prea generale pentru a fi utilizate la nivel de fermă, motiv
pentru care toate deciziile se luau pe baza unor valori medii multianuale și pe baza cartării
pedologice la scară mică. După ce sistemele GPS au cucerit piața iar hărțile digitale le-au înlo-
cuit pe cele clasice, au apărut o serie de oportunități de utilizare pe scara largă a hărților digitale,
a fotogrammetriei și a teledetecției în agricultură. Imediat marii producători au implementat în
echipamentele comerciale noile tehnologii, iar în această categorie intră John Deer, Trimble,
Topcon.
A apărut și un standard de comunicare cunoscut sub acronimul IOSUB - ISO 11783
(Tractoare si echipamentele pentru agricultură si silvicultură - intrări seriale si rețea de comu-
nicare a datelor). Acest standard permite echipatelor, indiferent de producători, să comunice
între ele, în accesași manieră în care orice echipament digital comunică cu un computer.
În 2008 mai mulți producători de echipamente pentru agricultură (AGCO, Claas, CNH,
GRimme, John Deer, Kverneland Group si Pottinger, precum și două asociații ale producători-
lor din SUA și Germania au creat Fundația Agricolă pentru Industria Electronică al cărei rol
este acela de a comunica beneficiile utilizării acestui standard și de a asigura compatibilitatea
dintre tractoare si echipamente, indiferent de producător.
La rândul lor, producători de semințe, substanțe de combatere și îngrășăminte au trecut
la producția de aplicații soft dedicate (sisteme de asistare a deciziei de administrare a produselor
pe care respectivii le aduc pe piață). Astfel, în 2012, Pioneer a introdus FIT Studio, care include
hărți digitale multianuale privind condițiile climatice, precum și instrumente de analiza adec-
vate, astfel încât într-un anumit loc, fermierul să știe exact cantitatea ce trebuie administrată
dintr-un anumit produs Pioneer. De fapt nu fermierul, ci tractorul fermierului, deoarece acesta
preia comanda administrării respectivelor produse. Din această perspectivă, agricultura de pre-
cizie este și un mijloc de fidelizare a clienților, deci un instrument de marketing.
Practicată la scară mică, agricultura de precizie este total ineficientă deoarece costurile
fixe sunt foarte mari; un tractor echipat complet cu GPS și calculatorul de proces aferent costă
peste 200.000 €. Practicată pe exploatații mari, agricultura de precizie este rentabilă, deoarece
scad semnificativ cheltuielile variabile, datorită administrării corecte, în cantități adecvate fie-
cărei culturi, a fiecărui input, fie că este vorba de norma de semănare, de fertilizanți sau de
substanțe de combatere.
Agricultura de precizie necesită o infrastructură software și hardware, ce presupune nu
doar utilizarea rețelei de poziționare globală (GPS) ci și a sistemelor de asistare a deciziei și de
prognoză meteorologică disponibile.
6.2.4 Bunele practici agricole de mediu (GAEC – bunele condiții agricole de mediu)
Sistemele agricole nu sunt ecosisteme naturale în sensul obișnuit al termenului, pentru
că ele sunt total dependente de influența omului. Dacă omul este scos din sistem, aceste ecosis-
teme vor înceta să fie supuse succesiunii naturale, începând procesul de revenire la un ecosistem
natural, ce poate fi pășune, pădure sau stepă. Deoarece tipologia ecosistemelor diferă de la țară
la țară, s-a adoptat o terminologie comună, standardizată, pentru tipurile principale de ecosis-
teme; acestea sunt : Pășuni, Fânețe, Stepă, Terenuri acoperite cu ericacee, Păduri, Ecosisteme
de apă dulce și salmastră și Ecosisteme marine și de coastă. Fiecare din aceste ecosisteme au
un anumit grad de naturalețe, și o anumită biodiversitate.
Astfel, pășunile au o biodiversitate medie, datorită faptului că multe terenuri sunt aban-
donate, fiind ușor invadate de specii forestiere. Unele din aceste specii sunt benefice din punct
de vedere al biodiversității, alte sunt invazive, iar ponderea lor trebuie ținută sub control –
salcâmul și sălcioara, de exemplu. Pășunile secundare sunt mai puțin productive, ele fiind de-
rivate din alte ecosisteme cultivate, lăsate abandonate.
Fânețele au o biodiversitate ridicată și asigură și asigură o intercepție optimă a precipi-
tațiilor, fiind chiar mai eficiente decât pădurile din acest punct de vedere14. Și acestea ecosis-
teme antropizate, în sensul că anumite specii au fost menținute prin supra-însămânțare iar altele
nu se pot dezvolta datorită cositului de două ori pe an, ceea ce întrerupe succesiunile ce ar avea
loc în condiții naturale. Ființele au suprafață mai redusă decât pășunile, iar suprafața lor ar
trebui majorată, datorită efectelor benefice asupra mediului (conservarea biodiversității și coe-
ficientul de scurgere mic, ce reduce riscul formării undelor de viitură în aval).
Zonele de stepă sunt extrem de rare – practic, în România nu mai există astfel de zone,
- pentru că speciile de Stipa, gramineea ce a dat denumirea acestui tip de ecosistem a fost com-
plet înlăturată, datorită numeroaselor cazuri mortale, înregistrate la copii, în trecut. Zonele de
stepă mai sunt conservate ca atare în două rezervații, una în Bulgaria, alta în Ucraina. Insule
stepice se mai găsesc în Ungaria, dar au un nivel ridicat de antropizare.
Mlaștinile sunt ecosisteme periclitate în toată lumea, datorită faptului că au fost dese-
cate, pentru a face loc agriculturii. Mlaștinile găzduiesc specii de amfibieni amenințate sau pe
cale de dispariție. Dispărând habitatul, dispare și specia, cu atât mai mult cu cât aceste specii
sunt ele însele sensibile la poluarea cu diverși compuși ai mercurului, fosforului sau plumbului.
Aceste ecosisteme, cunoscute sub denumirea de zone umede (zona umedă este un amestec de
zone acoperite de apă și mlaștini) sunt extrem de importante deoarece:
• Asigură condiții optime pentru conservarea biodiversității;
• Asigură purificarea apei în mod natural, în sistemele deltaice;
• Asigură un climat moderat, prin menținerea umidității aerului în limite
optime;
14 Coeficientul de scurgere reprezită raportul dintre cantitatea de apă scursă pe suprafață și colectată apoi în rețeaua
hidrografică și cantitatea de precipitații căzută într-un bazin de referință. Cu cât coeficientul de scurgere este mai
mare (pentru suprafețele construite coeficietul de scurgere este unitar) cu atât există riscul producerii în aval a unor
inundații. Scurgerea apei anrtenează și particulele de sol, ceea ce conduce la eroziunea de suprafață. Dacă eroziunea
de suprafață depășește un anumit nivel, stratul vegetal dispare iar eroziunea de suprafață se transformă în eroziune
de adâncime. Cele două forme de eroziune contribuie la procesul de peneplenizare a reliefului, ce este proces natural,
foarte lent.
• Asigură randamente ridicate în ceea e privește biomasa produsă și imo-
bilizată pe termen lung, ceea ce contribuie semnificativ la stocarea car-
bonului
• Funcționează ca poldere naturale, care preiau debitele de viitură, împie-
dicând astfel inundațiile în zonele de câmpie.
Economia agrară interesează agențiile de protecție a mediului din mai multe puncte de
vedere, toate sintetizate în ceea ce se numește, generic, bunele practici agricole de mediu. Res-
pectarea acestora este prima condiție pentru efectuarea diverselor plăți asigurate de Politica
Agricolă Comună a Uniunii Europene, cea mai cuprinzătoare politică sectorială coordinată la
nivelul Uniunii Europene.
Bunele practici agricole de mediu fac legătura dintre economia agrară și economia me-
diului, deoarece acest set de bune-practici au influențat și continuă să influențeze în sens pozitiv
impactul pe care agricultura îl are asupra mediului, în special asupra eroziunii solului și calității
apei din pânza freatică.
Respectarea de către fermieri a bunelor practici agricole de mediu condiționează plata
subvențiilor oferite prin mecanismul PAC și, foarte important, aceste condiții trebuie îndepli-
nite pe toată suprafața fermei, nu doar pe porțiunea ce face obiectul subvenției.
Termenul “conformitate încrucișata” (“cross-compliance”) semnifică desemnarea standarde-
lor sau condițiilor pe care trebuie să le urmeze sau să le atingă fermierii pentru a fi eligibili
pentru subvenții.
Acest concept a fost dezvoltat și discutat din anii 70, dar a fost introdus în final în UE
în urma Revizuirii pe termen mediu a Politicii Agricole Comunitare (CAP) realizata in anul
2003 prin publicarea Reglementarii Consiliului (EC)Nr. 1782/2003. Acesta a produs o modifi-
care foarte importantă a CAP:
a) a înlocuit (din 2005) toate subvențiile directe existente către fermieri (cum ar fi
subvenția pentru suprafața arabilă, pentru bovine, ovine, lapte de vacă etc.) cu o schemă de
Subvenție Unică, și
b) a cerut ca toți fermierilor ce primesc subvenții să respecte:
• un set de cerințe de management pe baza celor 18 elemente din legislația UE care
leagă agricultura și mediul, bunăstarea animalelor, sănătatea animalelor și sănătatea publică.
Cinci dintre acestea se refera la mediu:
• Directiva 79/409/EEC despre protejarea păsărilor sălbatice;
• Directiva 80/68/EEC referitoare la protejarea apei freatice împotriva poluării cauzate
de anumite substanțe periculoase;
• Directiva 86/278/EEC privind protecția mediului, și în particular a solului, atunci
când sunt utilizate nămolurile orășenești în agricultură;
• Directiva 91/676/EEC privind protecția apelor împotriva poluării cauzată de nitrați
din surse agricole, și;
• Directiva 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei săl-
batice.
• un set de standarde minime definind așa numitele Bune Condiții de agricultură și de
mediu (GAEC – Good Agriculture and Environment Conditions)
Tema Standarde
Eroziunea solului Asigurarea unui grad minim de
acoperire a terenului cu vengetație în
periada rece a anului
Managementul minimal al terenului, în
funcție de condițiile podo-climatice
Păstrarea teraselor existente
Materia organicădin sol:
Menţinerea continutului materiei
organice din sol prin practici adecvate
Standarde pentru rotaţiile culturilor
unde este cazul
Managementul miriştii pe terenurile
Arabile
Structura solului:
Menţinerea structurii solului prin măsuri
adecvate
Utilizarea maşinilor agricole adecvate
Nivel minim de întreţinere:
Asigurăun nivel minim de întreţinere şi
evitădeteriorarea habitatelor
Valori minime ale şeptelului sau/şi
regimuri de crestere corespunzatoare
Protecţia păşunilor permanente
Reţinerea caracteristicilor de peisaj
Evitarea apariţiei vegetaţiei nedorite pe
terenul agricol
6.2.5 Întrebări de verificare
1. De ce este nevoie de agricultură ecologică, din punct de vedere al protecției
mediului?
2. Care este grupul țintă al agriculturii ecologice. Identificați trei caracteristici ale
cumpărătorului de produse organice
3. Cum a contribuit agricultura la distrugerea mediului? Explicați în ½ pagină.
4. Explicați una din măsurile GAEC ce vi se pare mai importantă
6.3 Economia pisciculturii
6.3.1 Funcții de creștere
Fondul piscicol semnifică totalitatea peștilor aparținând unei specii, ce trăiesc într-o
anumită zonă. Este echivalent termenului de populație, folosit în ecologie. Ca și în cazul unei
populații de animale, mărimea fondului piscicol poate fi modificată de intrări (+I), creșterea
naturală a populației (notată cu +C), recoltare (notată cu -R) și mortalitatea naturală (-M). Așa-
dar, orice schimbare a mărimii fondului piscicol (F) este dată de:
F=I+C-R-M ( 6-1)
Funcția naturală de creștere este cea din relația (9-2)
K
xrxF x 1 ( 6-2)
în care F(x) este creșterea anuală, r este rata maximă de creștere, x este mărimea
fondului piscicol la un moment dat iar K este capacitatea de suport, adică fondul
piscicol maxim ce poate fi atins.
În Figura 6-1 este reprezentată grafic funcția creșterii unui fond piscicol caracterizat
de o rată anuală maximă a creșterii de 30% și o capacitate de suport de 8000 t.
Când avem de-a
face cu populații natu-
rale, pe care le „găsim”
în natură și doar le ex-
ploatăm – cum este cazul
pisciculturii sau vânăto-
rii – graficul din trebuie
citit de la stânga la
dreapta, în sensul că por-
nim de la o populație ini-
țială, egală cu capacita-
tea de suport K, pe care o
reducem treptat, prin re-
colte (mai mult sau mai
puțin) anuale.
Compensarea înseamnă mersul divergent al creșterii și recoltei: diminuând fondul pis-
cicol, care pornește de la o valoare inițială, K, acesta scade spre zero. Se observă că, într-un
anumit punct, raportul dintre creștere și recoltă atinge un punct maxim, ce nu poate fi decât unu
(este vorba de un raport!), căruia îi corespunde un nivel de recoltă pe care-l numim sustenabil.
Adică, fondul piscicol va fi menținut constant - nici nu crește nici nu scade. Aceasta este situația
prezentată în figura Figura 6-2a. Dacă fondul piscicol este diminuat dincolo de punctul de echi-
libru dintre creștere și recoltă, creșterea scade iar procesul se numește depensare.
Decompensarea (decompensația) reprezintă o stare de epuizare sau de depășire a limi-
telor de unui organism. În dinamica populațiilor, prin decompensare se înțelege scăderea nu-
mărului adulților apți pentru reproducere sau reducerea ratei de supraviețuire și a tineretului;
ambele procese conduc la mai puțini urmași. Cauza decompensării este prezența unui prădător
care reduce populația sau efectul alelic, adică reducerea șanselor ca doi indivizi de sex opus să
se întâlnească și să producă descendenți.
În Error! Reference source not found.b se prezintă o funcție de creștere cu d
ecompensare, iar în Figura 6-2c o funcție de creștere cu decompensare critică. Spre
deosebire de situația funcției de creștere cu compensare, în figura se observă un punct
de inflexiune, căruia îi corespunde valoarea critică Xc. Decompensarea critică apare
atunci când funcția creșterii coboară sub abscisă în același punct Xc și se iese din ea
Figura 6-1 Funcția creșterii unui fond piscicol a cărui rată maximă de
creștere anuală este 0.3, iar capacitatea de suport este de 8000 t
xc xc K k K K
Cre
şter
ea /
Rec
olt
a
Cre
şter
ea /
Rec
olt
a
Cre
şter
ea /
Rec
olt
a a) b) c)
Figura 6-2 Cele trei tipuri de funcții de creștere: a) cu compesare, b) cu decompensare c) cu de-
compensare critică
0100200300400500600700
0 2000 4000 6000 8000
cres
tere
a an
ual
a t/
an
fodul piscicol (tone)
functia cresterii r=30%, k=8000 t
prin migrarea altor indivizi, din alte populații, în populația în care apare decompensarea
critică.
6.3.2 Relația dintre efort și nive-lul recoltelor
O firmă de pescuit sau un simplu pes-
car folosesc câteva inputuri, sau factori de pro-
ducție, pentru a prinde pește și a-l valorifica pe
piață. Aceste inputuri constau în combustibil,
momeli, diverse unelte de pescuit și manoperă.
Din acest punct de vedere, o firmă de pescuit
nu se deosebește de orice altă firmă cu activi-
tate economică: o serie de inputuri sunt folosite
pentru a obține un output.
Diferența constă în faptul că, pentru un
anumit efort (o anumită cantitate de inputuri)
outputul depinde de fondul piscicol și măsura
în care peștele poate fi prins. Migrarea bancu-
rilor de pești, perioadele de depunere a icrelor
fac ca efectivele de pește să fluctueze de la an
la an, și în de-a lungul unui singur an. Totuși, pentru a înțelege procesul, vom simplifica pro-
blema și vom trece cu vederea aceste variații. Pentru a simplifica și mai mult, considerăm doar
manopera, exprimată în ore de traulare.
Așa cum s-a spus, recolta H depinde de efort (E) și de mărimea fondului piscicol (X).
Așadar putem scrie H= f(E,X), ce este o funcție de producție, dar una pe termen scurt, în sensul
că depinde de efort și fond piscicol, la un anumit moment. Relația dintre recoltă, efort și mări-
mea fondului piscicol a fost formalizată pentru prima dată de Schaefer, în 1957, și are forma
din relația (1-2)
XEqH ( 6-3)
Pentru ca schimbarea mărimii fondului piscicol să fie pozitivă, trebuie ca recoltele să
fie mai mici decât creșterile. Echilibrul biologic se realizează atunci când fondul nici nu crește
nici nu scade, iar recolta este egală cu creșterea, adică avem f(E,X)=f(X). Deoarece în această
ecuație apar două variabile (E și X, efortul și fondul piscicol), una din variabile poate fi expri-
mată în funcție de cealaltă.
Acum vom combina Figura 6-3 cu
0100200300400500600700
0 2000 4000 6000 8000
cres
tere
a an
ual
a t/
an
fodul piscicol (tone)
functia cresterii r=30%, k=8000 t
Efort (om ore)
Rec
olt
ă (t
on
e)
H(E, Xr)
H(E, Xc)
XrXc
Figura 6-3 Relația dintre efort și recoltă pentru
două fonduri piscicole: cu fond de producție
mic (Xc) și fond de producție mare (Xt)
Figura 6-1În Figura 6-4, în care, în panelul din partea stângă avem cinci nivele de efort,
de la E1 (foarte mic) la E5 (foarte mare). La efort mic, pe termen lung, avem recoltă mică (h1)
și fond piscicol relativ mare, după cum la efort maxim, avem de asemenea recoltă mică (aceeași
h1), dar și fond piscicol mic, x1. Crescând efortul, crește recolta, dar scade fondul piscicol, până
când se atinge recolta sustenabilă, ce corespunde unui fond piscicol egal cu x5, dincolo de care
fondul scade dar scade și recolta. În panelul din dreapta, recoltele și mărimile fondului piscicol
corespunzătoare respectivelor recolte sunt ordonatele, respectiv abscisele, punctelor în care
funcția efortului intersectează funcția creșterii naturale.
În virtutea raționamentului de mai sus, în panelul din partea dreaptă a Figura 6-4 sunt
reprezentate recoltele în funcție de efort, având în vedere relația dintre recoltă și mărimea fon-
dului piscicol, care nu mai apare însă în grafic.
6.4 Întrebări de verificare
1. De ce depinde rata creșterii unei populații de pești?
2. Ce înseamnă o funcție de creștere cu compensare?
7 Economia energiei Potrivit primei legi a termodinamicii, energia și materia nu pot fi nici create, nici dis-
truse, ci doar transformate – nimic nu se pierde, totul se transformă. Potrivit celei de-a doua
legi, pe măsură ce materia este transformată în energie, capacitatea energiei de a putea fi utili-
zată se reduce, deoarece o parte din energie rămâne blocată în legături chimice stabile. În 1865
Rudolf Clausius a adus un termen nou în limbajul științific, și anume entropia, ca fiind această
energie „blocată”; astfel, într-un sistem termodinamic închis, energia se conservă dar crește
entropia.
Termodinamica a revoluționat mai toate științele ce studiază organismele și modul în
care acestea interacționează între ele și cu mediul. Însăși biologia a fost regândită în termenii
termodinamicii de A. G. Tansley, Edgar Transeau și Max Kleiber, ce și-au orientat interesul
spre studierea capacității organismelor de a fixa și a consuma energia, văzând în sistemele na-
turale adevărate rețele prin care circulă fluxuri de energie și substanță. Alfred Lotka și Howard
Odum au îmbrățișat această abordare, regândind mecanismul ce explică evoluția; potrivit celor
doi, indivizii și speciile ce au cele mai mari surplusuri de energie netă pot aloca mai mult din
această energie reproducerii, depășindu-și din acest punct de vedere organismele sau speciile
concurente15.
15 Martin J. Klein, “Thermodynamics in Einstein’s Thought,” Science, 4 August 1967, pp. 509– 16; Donald Worster,
Nature’s Economy, 2nd ed. (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1994), pp. 301– 306.
K x1 x2 x3 x4 x5
h1
h3 h2
q×E1×X
q×E2×X
q×E3×X
q×E4×X q×E5×X
E5 E4 E3 E2 E1
h1
h3 h2
Creşt
ere/
reco
ltă
Rec
oltă
Efort (om×ore) Fond piscicol
F(X) H(E)
Figura 6-4 Trecerea de la creștere funcție de mărimea fondului piscicol la recoltă funcție de efort
La finele secolului IXX, istoricul american Henry Adams a lansat o interpretare termo-
dinamică a înseși istoriei, iar mai târziu, la mijlocul anilor 50, sociologicul William Frederick
Cottrell (tot american), a explicat schimbările sociale și economice ca fiind dictate de accesul
la noi surse de energie și de progresul tehnologic. Din această perspectivă, revoluția industrială
a fost de fapt o revoluție a hidrocarburilor, marcând o epocă în care cantități imense de energie
solară, stocată în hidrocarburi, este utilizată (eliberată, în sens termodinamic) într-un timp foarte
scurt: „…din Pământ scoatem rămășițele lichefiate ale organismelor moarte. Ardem în motoa-
rele mașinilor noastre rămășițele înaintașilor noștri, fără nicio ceremonie. Apoi ne întoarcem
la Pământ, ca vampirii, să sugem și mai mult petrol” spune scriitorul american Van Jones, în a
sa carte intitulată „Economia gulerelor verzi – sau cum o soluție ne poate rezolva cele două
mari probleme”.
Economia tradițională (adică a gulerelor albe) a rămas, din păcate, prizoniera unei pa-
radigme mecaniciste, potrivit căreia economia este ea însăși un sistem închis, în care gospodă-
riile oamenilor și firmele schimbă și transformă la infinit resursele, limitate fiind doar banii și
timpul (toate celelalte resurse naturale fiind considerate fie regenerabile, fie infinite, fie substi-
tuibile datorită progresului tehnologic). Astfel, outputurile activității economice devin inputuri
într-un nou ciclu, fără nicio pierdere, ceea ce, din punct de vedere termodinamic, este imposibil,
deoarece contravine celei de-a doua legi.
În realitate economia este un sistem ce folosește materie cu entropie redusă, preluată
din mediu, și eliberează în final materii cu entropie ridicată. Materia poate fi reciclată – odată
extrasă din Pământ, ea circulă datorită sistemului monetar, prin care este vândută de mai multe
ori, ca în final să se întoarcă în mediu, sub formă de reziduuri – energie utilă aproape zero, dar
entropie ridicată (uitați-vă în coșul de gunoi dacă nu credeți, și gândiți-vă cât din această energie
poate fi recuperată la costuri rezonabile). Materia poate fi reciclată, dar nu și energia! Potrivit
lui economistului american de origine română Nicolas Georgescu –Roegen, „procesul de acu-
mulare a entropiei este rădăcina oricărui proces economic iar principala resursă ce trebuie
gestionată de orice sistem economic este energia, nu masa monetară”.
Potrivit aceluiași laureat al Premiului Nobel, „economia este un sistem de instituții și
procese prin care inputurile de valoare ridicată, cu entropie redusă, sunt transformate în de-
șeuri lipsite de valoare, dar cu entropie ridicată” – interesant definiție, bună de pus pe frontis-
piciul oricărei instituții financiare.
Valoarea este produsă de sisteme inteligente ce prelucrează materie și energie. Capita-
lul încorporează energie, materie și inteligență, pe când manopera doar inteligență și energie.
Așadar energia este elementul de legătură dintre economie și ecologie iar abordarea entropică
a dus la apariție ecologiei economice.
Aceeași idee a fost lansată de un chimist englez, de asemenea laureat al Premiului
Nobel, Frederick Soddy. Acesta a dezvoltat o teorie potrivit căreia economia este un sistem ce
utilizează exclusiv energie. Ceea ce ne împiedică să vedem acest adevăr este sistemul monetar.
Soody delimitează clar bogăția, bogăția virtuală, și datoria. Bogăția este stocul de resurse fizice
pe care economia le produce; banii înseamnă bogăție, dar o bogăție virtuală. Datoria este o
„promisiune” pentru redobândirea bogăției inițiale, cumpărată cu banii împrumutați.
Tot Soddy a remarcat că atunci când banii sunt împrumutați cu dobândă compusă, obli-
gația debitorului de a majora producția crește exponențial, în timp ce bogăția autentică crește
în ritm mai lent. Cam același lucru îl spunea și Thomas Maltus, când vorbea de discrepanța
dintre creșterea demografică și creșterea resurselor de hrană. Așa că este nevoie, din timp în
timp, de o ștergere a datoriilor, proces ce declanșează inflație, faliment, crac financiar, lichida-
rea fondurilor de pensii. Economia este o imensă schemă piramidală, care se năruie periodic.
Această introducere (aparent lipsită de fundament economic) este justificată de faptul
că atunci când vorbim de energie orice analiză monetaristă pălește în fața unuia din cei mai
incomozi indicatori creați de o minte omenească: raportul dintre producția netă de energie și
energia consumată pentru producerea respectivei energii. Orice exploatare minieră presupune
săparea unui puț și a apoi a unor galerii de extracție – deci consum de energie – orice exploata-
rea petrolieră presupune forare, instalarea unei sonde, a unei rețele de conducte și, în final,
rafinarea petrolului în combustibili lichizi sau gazoși; până și o moară de vânt presupune tăierea
unor arbori, prelucrarea lemnului și punerea în operă a construcției propriu-zise.
Acest indicator este „câștigul energetic la unitate de energie consumată” sau, și mai
scurt, „multiplicator energetic” și ia, pentru diversele surse de energie, valorile din Tabelul 7-1.
Sursa de energie Medie Maxim Minim
Petrol 19:1 5:1
Cărbune 85:1 50:1
Gaz natural 10:1
Hidro-electrică 267:1 11:1
Nucleară 15:1 1,1:1
Eoliană 18:1
Fotovoltaică 10:1 3,7:1
Geotermală electrică 13:1 2:1
Geotermală cu pompă de căldură
5:1 3:1
Etanol din porumb 1.8:1 Sub 1,1:1
Etanol din trestie de za-hăr
10:1 8:1
Diesel din soia 3,5:1 1,9:1
Diesel din ulei de pal-mier
9:1
Șist petrolier 5:1
Gaz de șist 4:1 1,5:1
Valuri 15:1
Maree 6:1
Tabelul 7-1 Multiplicatorul energetic pentru principalele surse de energie (sursa: World Watch
Institute: is sustaianbilty still possible? Raport 2013)
Consumul actual de energie se ridică undeva la 14 TW16, valoare ce se va dubla în
2050, potrivit estimărilor (sursa); 2011 a fost primul an în care investițiile în energie regenera-
bilă le-au depășit pe cele în energie convențională. Doar în SUA, energia fotovoltaică produsă
în 2011 a fost de nouă ori mai multă decât cea produsă în 2007, cea eoliană de trei ori mai multă
iar Germania își acoperă 17,1% din producție din surse regenerabile, potrivit …sursa.
Sunt destule studiile potrivit cărora omenirea poate trece complet pe energie regenera-
bilă dar și aici se pune aceeași problemă a sustenabilității, tratată în secțiune următoare.
7.1 Energia solară Sunt două tehnologii de utilizare a energiei solare: fotovoltaică, ce transformă direct
energia solară în energie electrică (curent continuu, mai precis) și termo-solară, ce presupune
concentrarea radiației solare într-un focar, de unde energia termică este preluată de apă, ce se
transformă în vapori, a căror energie este preluată apoi de o turbină obișnuită, rezultând curent
alternativ. Ce tip de curent se produce este foarte important, deoarece curentul continuu, pentru
a fi utilizat, trebuie transformat în curentul alternativ. Costurile de producție pentru tehnologia
fotovoltaică au scăzut semnificativ: modulele de siliciu pentru centralele fotovoltaice s-au ief-
tinit cu 70% între 2008 și 2012. Costurile sunt competitive și fără a ține cont de costul social
ridicat al energiei convenționale iar în zonele însorite din SUA s-ar putea ajunge la un cost de
producție de 6-8 cenți/KWh17.
Potențialul de producție este undeva la 340 TW pentru fotovoltaic și 240 TW pentru
termo-solar, ceea ce depășește necesarul estimat pentru anul 2050. Impactul asupra schimbării
folosințelor nu este atât de mare, mai ales că pot fi folosite acoperișurile clădirilor, în măsura
în care acestea sunt corect orientate față de soare. Suprafața necesară variază între 1,6 și 3,2
ha/MW, iar necesarul de energie pentru 2030 ar fi acoperit, în ipoteza utilizării energiei solare,
de 0,29% din suprafața planetei; pentru comparație, culturile agricole ocupă 11% iar construc-
țiile 3%.
Dacă tehnologia fotovoltaică necesită consumuri foarte reduse de apă, cea termo-solară
presupune un consum semnificativ de apă, respectiv 1,9-3 l/KW valori ce sunt totuși mai mici
decât cele ce caracterizează producția în termocentralele pe combustibil convențional, mai ales
când este vorba de centralele nucleare. Dacă aici apa este factorul limitativ, în cazul tehnologiei
fotovoltaice factorii limitativi sunt argintul, necesar cablării panourilor solare (cca. 25% din
resursele de argint ale planetei ar urma să fie imobilizată în aceste instalații); în cazul panourilor
fotovoltaice, resursele restrictive sunt indiumul și germaniumul, din cauza cărora producția nu
poate crește peste 13-22 GW în 2020, 16-106 GW în 2050, respectiv 17-152GW în 2070.
7.2 Energia eoliană Potențialul de utilizare a acestei resurse a crescut cel mai mult în ultimii ani, puterea
instalată la nivelul 2011 fiind de 238GW. Impactul acestei tehnologii asupra folosirii terenurilor
este destul de semnificativ: cca. 1,17% din suprafață este necesară pentru a acoperi jumătate
din necesarul de energie, dar acest impact poate fi redus dacă se amplasează ferme de turbine,
în teren agricol sau în zona costieră.
16 Tera wați. Factorii de multiplicare sunt următorii: kilo (K) - 103, mega (M) – 106, giga (G) – 109, tera (T) – 1012
și penta (P) – 1015. Deoarece unitate standard de măsurare a masei este gramul, stocurile de carbon se măsoară în
Pg, adică TKg (tera kilograme) sau Gt (gigatone). 17. O. Edenhofer et al., 2012: Special Report on Renewable Energy Sources and Climate Change (Geneva: IPCC,
2011) International Renewable Energy Agency, Solar Photovoltaics, Renewable Energy Technologies: Cost
Analysis Series, Vol. 1: Power Sector, Issue 4/ 5, June 2012, pp. 15, 28; Fthenakis, op. cit. note 5, p. 2,747;, p. 71.
Aparent, nu există restricții în ceea ce privește sustenabilitatea producției de materiale
necesare acestei tehnologii, pentru că cimentul și agregatele de construcții nu ridică încă pro-
bleme, nici fibra de carbon pentru pale, nici cuprul pentru conectori, și nici măcar oțelul, care
poate fi complet reciclat. Resursele ce sunt într-adevăr restrictive sunt metalele rare necesare
fabricării magneților permanenți ce îmbracă rotorul generatorului electric. Dacă în centralele
de la sol magneții permanenți sunt înlocuiți cu electromagneți, greutatea instalației nefiind o
problemă în sine, în cazul centralelor eoliene este nevoie de magneți permanenți și ușori, obți-
nuți dintr-un metal rar, neodimul. China este producătorul principal al acestui metal rar, a cărui
extragere necesită decopertări pe suprafețe întinse, deci un impact negativ asupra mediului.
Impact de care majoritatea țărilor sunt conștiente, mai puțin China.
A acoperi 50% din necesarul de energie din această sursă, în 2030, ar necesita o pro-
ducție de neodim de cinci ori mai mare decât producția actuală. Există însă tehnologii alterna-
tive, ce evită această constrângere, dar acestea nu sunt încă accesibile în scopuri comerciale.
7.3 Centrale electrice de mică capacitate Între condițiile tratatului de aderare la UE se făcea referire la o anumită cotă pe care
trebuie să o dețină în coșul energetic puterea instalată a hidrocentralelor. Dar nu a oricăror
hidrocentrale, ci a mini-hidrocentralelor (cu puteri instalate mai mici de 10MW) și microhi-
drocentralelor (cu puteri mai mici de 0,1 MW). Hidrocentralele produc cca. 15% din necesarul
actual de energie, dar hidrocentralele mari, cu impact ecologic semnificativ. Problema micro-
hidrocentralelor acceași cu a turbinelor eoliene: magneții permanenți. Potențialul planetar este
undeva la 1,6 TW, dar în condițiile actuale e greu de precizat în ce proporții acest potențial este
împărțit între hidrocentralele mari și cele mini și micro. Oricum, în condițiile în care actualele
acumulări hidro rețin cca 20% din cantitatea de apă ce cade pe uscat, la nivel planetar, este
evident că potențialul menționat anterior nu va fi atins, datorită impactului major asupra circu-
itului apei, în special asupra ecosistemelor acvatice terestre.
7.4 Energia geotermală Spre deosebire de energia eoliană și cea solară, ce depind de vreme, energia geotermală
poate asigura fluxuri energetice constante, în două forme: electrică sau termică. Principalul in-
convenient, pe lângă cel de localizare limitativă, este tehnologic, și anume crearea unor rezer-
voare de mare capacitate, pentru apă la temperatură ridicată, peste 100 grade C°. Nicaragua își
produce din această sursă cca. 12% din necesar, dar potențialul la nivel mondial este de doar
0,3%. Potențialul de creștere datorită noilor tehnologii este totuși ridicat, dar rămâne problema
consumului ridicat de apă, comparabil cu cel realizat de centralele convenționale, pe cărbune
sau nucleare (între 0,49 l/kW și 3,94 l/kW).
7.5 Energia valurilor și a mareei Utilizarea acest tip de energie presupune instalații complexe, ce trebuie judicios am-
plasate încât exploatarea lor să fie eficientă și să nu impieteze dezvoltarea economică a zonelor
costiere, alternativa fiind fermele de creveți. Potențialul de utilizare a energiei valurilor este de
500 GW, iar al mareelor de 20 GW. Impactul ecologic al acestor instalații poate fi și pozitiv –
asigură adăpost unor populații marine – dar și negativ, fiind totuși vorba de poluare infra fonică
și electromagnetică, insuficient de mult studiate.
7.6 Biomasa Această sursă de energie este controversată din cauză că deschide inevitabil un teren
sensibil: cultivăm pământul pentru a asigura hrana celor ce îl lucrează sau pentru mașinile celor
din alte părți? Cam la această dilemă se reduc toate discuțiile privind perspectivele acestei surse,
care nu condiționate doar economic și tehnologic, ci și etic.
Dacă etanolul și motorina bio provin
din folosința agricolă, folosința forestieră
oferă biomasă sub trei forme: lemn pentru
foc, debitat astfel încât să poată fi folosit di-
rect în centralele termice, lemn sub formă de
peleți, și gaz sărac, o combinație de hidrogen
și monoxid de carbon, ce este obținut prin pi-
roliză.
Peletizarea presupune presarea ru-
megușului fin, uscat, în particule de 3-6 mm
în diametru ce oferă, pe lângă o putere calo-
rică ridicată, și posibilitatea automatizării ali-
mentării centralelor termice, peleții compor-
tându-se ca un fluid. De asemenea, conținutul
de cenușă este redus, ceea ce prelungește du-
rata de exploatare a centralelor termice pe
bază de peleți. Deși este o soluție elegantă și
„curată”, din punct de vedere al bilanțului
energetic soluția peletizării este avantajoasă
doar în situațiile în care nu există lemn de foc
în imediata apropiere.
Din punct de vedere al prelucrării ru-
megușului, un studiu publicat în 2010 (Dră-
goi et Horodnic, 2010) arată că o fabrică de
peleți, pentru a fi rentabilă, trebuie să colec-
teze rumegușul rezultat din exploatarea masei lemnoase exploatate de pe o suprafață de peste
35000 ha, ceea ce înseamnă că peletizarea este rentabilă doar pentru valorificarea rumegușului
rezultat în urma debitării lemnului, în interiorul aceleași entități economice. Colectarea rume-
gușului de la mai multe gatere, pentru a-l usca și obține apoi peleți nu este o soluție viabilă,
datorită riscului ca în masa de rumeguș să fi ajuns, în urma gestionării necorespunzătoare, pietre
de mici dimensiuni, ce pot distruge presele. DE asemenea, dacă este necesară pre-uscarea ru-
megușului, costul de producție crește iar rentabilitatea scade.
Piroliza lemnului presupune încălzirea acestuia la temperaturi de peste …în absența
oxigenului. Gazul obținut este un amestec de hidrogen și monoxid de carbon
7.7 Provocări de ordin logistic: stocarea și distribuția energiei Ca și în cazul gestionării apei, și în cazul energiei problemele nu sunt de bilanț – cât
producem și cât consumăm – ci de acces la o resursă a cărei producție este foarte fluctuată în
raport cu consumul: fie se produce prea mult în comparație cu consumul, fie prea puțin. Dacă
sistemul clasic de producție și distribuție este stabil, în sensul că există un control complet aspra
raportului între producție și consum, sursele ne-convenționale de energie ridică serioase pro-
bleme de logistică și distribuție, cărora li s-au găsit deja răspunsuri: rețele de distribuție inteli-
gente.
Prima și cea mai veche soluție este aceea a acumulatorilor. Tehnologia veche, cu plumb
și acid sulfuric este depășită din punct de vedere al riscului de contaminare, fiind permisă în
UE doar în anumite situații. Tehnologia alternativă, bazată pe ioni de litiu asigură capacități de
stocare de până la 5 MW, randamentul stocării (MW pe Kg baterie) fiind superior. Rezervele
de litiu, exploatabile economic, au crescut de la 4,1 mil. tone în 2009 la 13 mil. Alte tehnologii,
bazate pe sodiu și sulf, sau pe fluxuri redox de vanadiu nu sunt încă disponibile pentru uz co-
mercial.
Figura 7-1 Modul de funcționare a unei stații de
pompare a apei în amonte
Pomparea apei dintr-o acumulare situate în aval, într-o alta situată în amonte este o
soluție folosită deja în sistemele hidroenergetice în cascadă, ce asigură o mai bună sincronizare
a producția cu consumul (Figura 7-1Error! Reference source not found.). Pentru a evita situ-
ațiile în care capacitatea de stocare a bazinelor este depășită iar sistemul energetic național nu
are nevoie de energie, centralele din aval pompează în acumulările din amonte surplusul de apă,
apă ce va fi folosită pentru producția de energie atunci când va fi nevoie.
7.8 Întrebări de verificare
1. Ce tip de combustibil are cel mai mare câștig energetic a unitatea de energie
consumată?
2. Care este impactul ecologic cel mai important al energiei hidro-electrice?
3. Care sunt factorii ce restricționează extinderea fermelor de centrale eoliene?
4. Care este impactul ecologic negativ cel mai important al centralelor eoliene?
8 Economia forestieră
Pădurile au fost prima sursă de energie și materiale de construcții. Creșterea demogra-
fică a condus la creșterea cantității de hrană și la schimbarea folosinței forestiere a terenului în
folosință agricolă. De asemenea, mineritul a solicitat mari cantități de lemn de lucru, dar și
suprafețe forestiere ce au fost despădurite, pentru a face loc exploatărilor miniere cu întregul
suport logistic: căi de transport, acumulări de apă, etc. Economia forestieră este structurată în
următoarele sub-sectoare:
1. Cultura pădurilor (silvicultura)
2. Exploatarea lemnului
3. Industria de prelucrare a lemnului
4. Industria celulozei și hârtiei
Activitățile cu cel mai mare impact ecologic sunt primele două, respectiv cultura pădu-
rilor și exploatarea lemnului. Prima din ele, cultura pădurilor, se ocupă cu gestionarea sustena-
bilă a pădurilor și include și componenta de planificare (proiectare tehnologic) numită amena-
jarea pădurilor. De asemenea, aici mai sunt incluse: paza și protecția pădurilor, punerea în va-
loare a masei lemnoase (evaluarea cantitativă și calitativă a lemnului ce urmează a fi exploatat)
8.1 Amenajarea pădurilor Amenajamentul silvic este un proiect cu caracter tehnologic ce indică, pe baza unei
descrieri atente a condițiilor specifice din fiecare porțiune relativ omogenă de pădure (arboret)
ce lucrări trebuie executate în următorul deceniu, astfel încât pădurea să ofere nu doar lemn ci
și o serie de servicii ecosistemice, cunoscute sub denumirea de funcții de protecție. Acțiunea
prin care fiecărui arboret (termen specific: o porțiune relativ omogenă de pădure ce va fi gesti-
onată unitar, cel puțin în următorii 10 ani) i se atribuie una sau mai multe funcții de protecție.
Deoarece funcțiile de protecție cer la rândul lor anumite structuri verticale și orizontale,
ce pot fi create doar prin aplicarea anumitor tratamente, zonarea funcțională direcționează și
tratamentele silviculturale ce vor fi aplicate pentru a regenera respectivele arborete: tăieri rase,
urmate de împăduriri, sau tăieri repetate, ce permit regenerării naturale să se instaleze la adă-
postul arborilor din vechiul arboret, ce sunt extrași treptat, într-o perioadă de timp ce poate
ajunge la 20 ani.
Rezultatul cel mai important al amenajării pădurilor este calculul posibilității, ce repre-
zintă volumul ce poate fi exploatat într-un deceniu. Posibilitatea este egală cu creșterea doar
dacă pădurea a realizat o structură normală pe clase de vârstă, caracterizată prin suprafețe
aproape egale, pentru fiecare clasă de vârstă (1-20 ani, 21-40 ani, 41-60 ani…peste 100 ani.
8.2 Cultura pădurilor (silvicultura) De cultura pădurilor se ocupă ocolul silvic ce este organizat pe următoarele activități:
cultură și refacere (activitățile legate de regenerarea pădurii, inclusiv producerea puieților în
pepiniere, acolo unde tăierile rase vor fi urmate de împăduriri); fondul forestier (marcarea ar-
borilor ce urmează a fi extrași, aplicarea amenajamentului, relațiile contractuale cu firmele de
exploatare) paza și protecția (activități de pază contra tăierilor ilegale, protecția pădurii contra
dăunătorilor) și vânătoare (gestionarea fondului cinegetic).
8.3 Exploatarea lemnului Activitatea cu cel mai mare impact ecologic asupra solului și stării de sănătate a
pădurilor este explotarea arborilor. Arborii sunt exploatați sub formă de produse lemnase, cinci
la număr:
1) produse secundare – se ce extrag odată cu efectuarea răriturilor, în arborete
tinere;
2) produse principale – arborii se extrag la exploatabilitate (arbori groși, volume
mari, lemnul cel mai bun de lucru);
3) produse accidentale II – arbori uscați sau doborâți, din arborete cu vârste sub
60 ani, dacă volumul recoltabil este mai mare de 1 m3/an/ha;
4) produse accidentale II – similar produselor accidentale I, dar în arborete
trecute de 60 ani. Dacă volumul este mai mare de 1 m3/an/ha, acesta se scade
din posibilitatea de produse principale.
5) Produse de igienă – volume mai mici de 1 m3/an/ha (arbori uscați).
Explatarea presupune doborârea arborilor, fasonarea lemnului la ciată (curațarea de
crengi), scosul și apropiatul – transportul fiecărui fir individual într-o loc în care se adună mai
multe fire, astfel încât transportul să fie mai rentabil, sortarea dimensională și alitativă, ce se
realizează în platforma finală, ce este totdeauna lângă un drum sau o instalație de transport
(funicular, cale ferată forestieră).
Exploatarea prespune efort fizic foarte mare, consum de carburant precum și riscuri
ridicate în ceea ce privește producerea accidentelor de muncă. Un arbore recoltat ca produs
accidental sau principal poate avea masa de la 2-3 t, chiar și mai mult, iar înălțimea poate depăși
50 m. în zonele de munte, panta poate fi un alt factor de risc, precum și condițiile meteo.
Înainte de explotare, ocolul silvic întocmește un act de punere în valoare (APV) pe baza
inventarierii fir cu fir a arborilor ce urmează a fi exploatați dintr-o sub-parcelă (sub-parcelă =
arboret) sau din mai multe sub-parcele alăturate. Suprafața de teren pe care sunt arborii marcați
în cadrul unui APV se numește partidă (plural: partizi) și este predată firmei de exploatare odată
ce ocolul a eliberat autorizația de exploatare. După ce s-a finalizat exploatare, partida este
predată înapoi ocolului silvic.
8.4 Transportul lemnului Transportul lemnului este o activitate critică deoarece prin transport pot fi aduse în
circuitul ecnomic arbori tăiați ilegal. Transportul se realizează cu ajutorul unor camioane
speciale, dotate cu remorci prevăzute cu trolii, ce permit încărcarea buștenilor. Capacitatea
diferă în funcție de tipul de camion, și poate ajunge la 25 t.
8.5 Procesarea primară În procesare primară lemnul rotund este transformat în cherestea (piese cu secțiune
dreptunghilară) sau grinzi și căpriori (piese cu secțiune pătrată). Un indicator important este
randamentul de debitare adică raportul dintre volumul de cherestea obțiunt și volumul de lemn
rotund debitat. La rășinoase acest randament este între 0,6-0,8 (maxim), pe când la foioase între
0,5-0,7.
8.6 Industria papetară Industria papetară este cea mai poluată ramură a economiei forestiere, deoarece
folosește cantități mari de apă, de energie, de acid sulfuric și de clor. De asemenea, fiind o
industrie de foc continuu – al cărei flux de producție, pentru a fi rentabil, trebuie să se desfășoare
fără întrerupere (ca in siderurgie sau în rafinăriile de petrol) - necesită și cantități mari de masă
lemnoasă, deci stocuri tehnologice foarte mari.
8.7 Întrebări de verificare
1. În zonle montane, cu precipitații abundente, care este cea mai importantă
funcție de protecție
2. Ce funcție de protecție îndeplinește sistemul radicelar al arborilor cu
înrădăcinare profundă, precum stejarii?
9 Elemente de analiza cost-beneficiu Deși literatura contemporană abundă în analize care mai de care mai complexe, ce ape-
lează la metodologii ce necesită ele însele un studiu aprofundat, de lungă durată, analiza cost-
beneficiu a rămas piatra de temelie a fundamentării deciziilor.
Potrivit lui Tomas Sedlacek18, ideea ștergerii datoriilor vine din Vechiul Testament,
unde se face referire la anii de Sabat. Anii de Sabat erau de două feluri: un an de Sabat „eco-
logic”, de odihnă a Pământului, ce presupunea ca la fiecare al șaptelea an terenul să nu fie
lucrat, și un an de sabat social, potrivit căruia fiecare al patruzeci și nouălea an este an de iertare
a datoriilor (șapte cicluri de „sabat ecologic”). Într-un an de sabat social pământul revenea pro-
prietarilor inițiali, adică schemei de alocare aplicate la intrarea triburilor evreiești în Canaan.
Potrivit Vechiului Testament, pământul era într-o veșnică arendă, iar „valoarea de piață” era
dată de timpul rămas până la următorul an de Sabat.
Teoria sistemelor a pătruns greu în economie, datorită câtorva idei preconcepute, între
care cea mai importantă este costul de oportunitate al capitalului, respectiv obligativitatea uti-
lizării unei rate de scont pozitive, atunci când se actualizează rezultatele economice obținute
la momente diferite în timp. În termenii teoriei sistemelor, raportarea la o rată a dobânzii cre-
ează totdeauna bucle de autoreglare pozitivă, iar astfel de bucle duc invariabil la distrugerea
sau reorganizarea sistemelor.
Soluţia universală pe care economiştii o au pentru fundamentarea deciziilor este
analiza cost-beneficiu (ACB). Ea presupune ca toate datele pe care decizia respectivă urmează
a fi fundamentată să fie transformate în bani, ca apoi să fie împărţite în două grupe: venituri şi
cheltuieli, sau beneficii şi costuri. Cu cât orizontul de timp pe care se ia decizia este mai mare
– în silvicultură acoperă câteva decenii – cu atât devine mai important modul în care se
realizează actualizarea veniturilor şi cheltuielilor.
18 Tomas Seldacek, „Economia binelui şi a răului. În căutarea sensului economic, de la Ghilgameş la Wall Street”.
Ed. Publica, Co.lecţia de economie.
Actualizarea (figura 9-1) este operaţia prin care acele rezultate economice (venituri sau
cheltuieli), ce apar la decalaje mari de timp, devin comparabile. Actualizarea se face fie prin
capitalizare, fie prin scontare: un venit de 100 unităţi monetare, încasat astăzi, nu are aceeaşi
valoare cu acelaşi venit, dacă acesta ar fi fost încasat cu zece ani în urmă sau, din contră, peste
alţi zece ani. În primul caz, cele 100 unităţi monetare câştigate în urmă cu zece ani se
capitalizează, ca şi cum ar fi fost depuse într-o bancă, în al doilea caz cele 100 unităţi monetare
se scontează, adică sunt diminuate cu un coeficient de scont: dacă X este coeficientul de
capitalizare, 1/X este coeficientul de scontare.
Ceea ce rezultă în urma actualizării este valoarea prezentă sau valoarea viitoare, după
caz. Valoarea prezentă se calculează raportând veniturile şi cheltuielile, la momentul actual,
valoarea viitoare se calculează raportând veniturile şi cheltuielile la un moment plasat în viitor.
În ambele situaţii, actualizarea constă în multiplicarea veniturilor sau cheltuielilor cu un
coeficient de capitalizare sau de scontare, ce depinde de rata dobânzii, aplicată pe o perioadă
de timp egală cu intervalul de timp ce separă momentul actual de momentul în care respectivele
venituri sau cheltuieli au apărut (partea stângă a figurii 9-1) sau vor apărea (partea dreaptă a
figurii 9-1).
Adevărata problemă este totuşi rata la care se face actualizarea: de la casa de amanet
din colţul străzii până la Banca Mondială există o sumedenie de instituţii financiare ce
împrumută bani, adică încurajează oamenii, firmele sau guvernele să cheltuiască la un moment
dat mai mult decât şi-ar putea permite. Banii sunt împrumutaţi pe termen foarte scurt, scurt,
mediu şi lung, la dobânzi mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de risc pe care şi-l asumă
cel ce dă banii cu împrumut: cu cât creşte gradul de risc al împrumutului, cu atât dobânda
percepută de creditor va fi mai mare – explicaţia se regăseşte într-unul din subcapitolele
următoare. Pe lângă faptul că există mai multe rate ale dobânzii, aceste rate sunt „purtate”, la
rândul lor, de rata inflaţiei – despre relaţia dintre inflaţie, dobândă reală şi dobândă nominală,
de asemenea, se va vorbi în acest capitol.
Totuşi, exprimarea monetară a veniturilor şi a costurilor nu este totdeauna uşoară;
uneori este imposibilă, sau foarte scumpă sau pur şi simplu nu are sens. De exemplu, o firmă
de exploatare are de ales între mai multe partizi pe care le-ar putea cumpăra; fiecare partidă, în
sine, constituie o investiţie distinctă, dar a-i dedica o analiză cost-beneficiu ar fi extrem de
costisitor şi inutil. De aceea, pentru situaţii în care ar fi prea scumpă „monetizarea” au fost
concepute metode axate pe conceptul de
utilitate; aceasta este marea categorie a
metodelor multicriteriale sau multi-
atribut, ce vor fi discutate într-un capitol
separat.
În sfârşit, există şi o a treia
categorie, aceea a metodelor de evaluare
a performanţei: acestea permit pur şi
simplu o mai bună înţelegere a cauzelor
pentru care firma X „merge mai bine”
decât firma Y. Deoarece astfel de metode
sunt necesare, dacă nu chiar obligatorii,
pentru îmbunătăţirea managementului în
economia forestieră – vezi externalităţile
prezentate în capitolul patru, ce nu pot fi evaluate decât calitativ, sau dificultăţile în a evalua
eficacitatea gestionării multifuncţionale – ,ele au fost înglobate în finalul acestui capitol.
Capitalizare
Momentul de
referinţă
Scontare
VPN=C(1+p)t
VPN=C(1+p)-t
p= rata de capitalizare
dobânda la depozite
p= rata de scontare
dobânda la credite
Va
loa
re
prezentă
Va
loa
re
viito
are
Va
loa
re
viito
are
Va
loa
re
prezentă
Figura 9-1 Actualizarea rezultatelor economice
9.1 Analiza cost-beneficiu (ACB)
9.1.1 Tipuri de analiză cost-beneficiu
ACB poate fi realizată imediat sau la ceva timp după finalizarea unui proiect (ACB
post-factum sau post-ante), sau anterior transpunerii sau finalizării unui proiect, caz în care se
vorbeşte de analiză ACB ante-factum (sau ex-ante). Primul tip de analiză se realizează fie în
scopul comparării indicatorilor reali de eficienţă ai proiectului cu cei preconizaţi iniţial, fie în
vederea actualizării indicatorilor de eficienţă, prin includerea în analiză a unor externalităţi ce
nu fuseseră luate iniţial în consideraţie. O ACB post-factum poate fi realizată şi chiar se
recomandă pentru orice tip de investiţie, deoarece doar aşa se poate vedea cât de realiste sau
pesimiste au fost estimările iniţiale privind cheltuielile şi veniturile.
O ACB ante-factum poate inutilă dacă nu se bazează pe scenarii privind evoluţia
mediului economic în care respectivul proiect îşi va produce efectiv efectele: modificarea
preţului energiei, modificarea preţului materiei prime ş.a.m.d.; refacerea ACB în fiecare din
aceste scenarii se numeşte analiza senzitivităţii.
Dacă proiectul este rentabil în oricare din scenariile considerate, atunci merită realizat.
Întrucât în cele ce urmează se va face referire doar la ACB ante-factum, ce presupun scontarea
rezultatelor economice, se va vorbi mai des de rata de scont decât de rata dobânzii (vezi
diferenţa între scontare şi actualizare în figura 9-1).
Dobânzi la
credite
SIS
TE
MU
L B
AN
CA
R
Dobânzi plătite
la depozite
Cheltuieli de
funcţionare şi
investiţii
Profit Impozit
Dobânda de referinţă a băncii centrale
Populaţie
Alte sectoare ale
economiei reale,
salariaţii
sistemului
Bugetul de stat
Comisioane
de
administrare
Credite
acordate
clienţilor
Populaţie, agenţi economici Alte venituri
(dividende,
chirii)
Figura 9-2 Funcționarea sistemului bancar – venituri, cheltu-
ieli, cine sunt beneficiarii
9.1.2 Anuități
Anuitatea reprezintă suma de bani plătită anual, pe perioadă determinată, de către un
debitor pentru rambursarea creditului și plata dobânzilor aferente. Înțelegerea modului în care
se calculează anuitățile este o componentă a culturii economice, fără de care nu pot fi explicate
corect anumite clauze pe care orice bancă le impune clientului la contractarea unui credit.
Un factor de care depinde valoarea anuității este și momentul în care se face plata. Dacă
plata se face la începutul perioadei, anuitatea va fi mai mică, deoarece pentru prima perioadă
nu se va plăti dobânda aferentă. În foile electronice de calcul există un set de funcții financiare
specifice acestui tip de analiză; argumentele și valorile întoarse de acestea sunt prezentate în
tabelul 9-1.
Tabelul 9-1
Funcții financiare implementate în foile electronice de calcul
Suma plătită din principal
PPMT(rate,per,nper,pv,fv,type)
Rate: rata dobânzii ce corespunde perioadei de plată
Per: numărul curent al perioadei din cele nper perioade
Pv: valoarea prezentă netă a sumei ce trebuie restituită
(principalul + dobânda aferentă celor nper perioade)
Fv: valoarea viitoare a principalului (valoarea
reziduală, ce rămâne la finele perioadei de plată). Când
este vorba de împrumuturi, Fv de regulă este zero dar
când e vorba de amortizmente poate fi valoarea
reziduală după cele nper perioade.
Type: valoare logică (0 – plata se face la finele fiecărei
perioade, 1 – plata se face la începutul fiecărei
perioade.
Valoarea anuității
PMT(rate,nper,pv,fv,type)
Valoarea dobânzii plătită într-o anuitate
IPMT(rate,per,nper,pv,fv,type)
Figura 9-3 Structura unei anuități: principalul și dobânda. Credit de 3000 lei, la o dobândă anu-
ală de 10%, returnat în 3 ani, în 36 anuități, plata efectuându-se la finele fiecărei luni
9.2 Ce este inflația Inflația este procesul de creștere a tuturor prețurilor la care bunurile, serviciile și
manopera sunt tranzacționate pe piață. Inflația apare atunci când masa monetară existentă pe
piață depășește valoric oferta agregată. Întrucât masa monetară existentă pe piață este
controlată de Banca Centrală, tot banca centrală este aceea ce tine inflația sub control – prin
dobânda de referință; sau declanșează inflația, atunci când emite monedă, în plus fată de aceea
existentă în circulație. Inflația apare din multiple motive dar, în general, acestea gravitează în
jurul așa-numitului „triunghi inflaționist”, denumit astfel după cele trei zone în care se regăsesc
factorii declanșatori:
Dezechilibru între cererea agregată și oferta agregată. Atunci când guvernul
investește prea mult în proiecte de interes public banii, respectivi ajung mai devreme
sau mai târziu în salarii; dacă oferta agregată - produsă în general de sectorul privat –
este mai mică decât noua cerere agregată, pe anumite piețe apar deficite de bunuri și servicii. Pentru a reveni la situația de echilibru, producătorii cresc preturile de
desfacere, dar aceste creșteri de preturi produc, la rândul lor, creșterii salariale, de data
aceasta în sectorul privat.
Dezechilibru datorat creșterii bruște a prețurilor factorilor de producție. Atunci
când prețul unui factor de producție omniprezent în majoritatea bunurilor (energia sau
manopera) creste, oferta agregată scade, ceea ce înseamnă din nou dezechilibru dintre
cererea agregată și oferta agregată.
Inflația intrinsecă apare datorită ritmului diferit în care cresc salariile și productivitatea muncii. Guvernul are o singură pârghie de a reduce acest efect:
creșterea salariului minim pe economie, ce obligă angajatorii să organizeze mai bine
producția crescând astfel productivitatea muncii. Reversul medaliei este o șomajul
care, atunci când este redus, are un efect benefic asupra echilibrului pe piața muncii.
Inflația afectează mai întâi preturile bunurilor și serviciilor ce satisfac nevoile de la