Dreptul Finantelor Publice

Drd. Nadia Cerasela Dariescu

DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE

Iaşi

2006

1

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. Mircea Ştefan Minea

Universitatea Babeş Bolyai, Facultatea de Drept, Cluj - Napoca

Dir. Exec. Adj. Eusebiu Neculai Aniţei

Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Vaslui

2

DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE

3

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE

FINANŢELE PUBLICE ŞI DREPTUL FINANCIAR

1. Finanţele publice: noţiune, definiţie, trăsături şi funcţii

Noţiunea de finanţe publice

Etimologic cuvântul finanţe provine din limba latină unde au fost

utilizate mai multe expresii “finantio”, “financias”, ”finis” care însemna “termen

de plată” sau “scadenţă” formându-se mai târziu expresia “financia pecuniaria”

care desemna operaţiunea de a încheia o tranzacţie patrimonială prin plata unei

sume de bani.

Noţiunea de finanţe s-a răspândit în Franţa în secolul al XV-lea prin

cuvintele “finance”, prin care era desemnată o sumă de bani sau un venit

aparţinând organelor de stat, respectiv “finances”, folosite pentru a-i denumi pe

arendaşii de impozite sau persoanele însărcinate cu strângerea veniturilor pentru

rege.2

Definiţia finanţelor publice

Finanţele publice au fost definite de autori diferiţi, după caz:

ca fiind instrumentul prin intermediul căruia statul nostru participă la

repartiţia venitului naţional, asigură fondurile băneşti necesare

dezvoltării economiei naţionale, realizării acţiunilor social-culturale,

funcţionării organelor de stat şi apărării suveranităţii, independenţei şi

integrităţii teritoriale a ţării;

2 Gheorghe Filip, Finanţe generale, Suport de curs, Iaşi, 2002, p. 1;

4

ca fiind raporturile social-economice de formare şi repartizare în formă

bănească, care apar în legătură cu constituirea şi utilizarea resurselor

necesare funcţionării şi dezvoltării generale a societăţii;

ca ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor şi relaţiilor economice în

formă bănească ce se produc în toate sferele reproducţiei (consum,

producţie, repartiţie, circulaţie).

Profesorul francez, Paul Marie Gaudement susţinea că finanţele

publice constituie o ramură a dreptului public care are ca obiect studiul

regulilor şi operaţiilor referitoare la banul public.

În lucrările de specialitate din S. U. A. s-a susţinut că finanţele publice

au ca obiect faptele, principiile, tehnicile şi efectele procurării şi cheltuirii

fondurilor băneşti de către organele guvernamentale şi ale administrării

datoriei publice.

În concluzie, putem defini finanţele publice astfel:

o în sens larg ca fiind acele relaţii care au ca obiect regulile fundamentale,

organele şi procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea

tuturor atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare condiţia

o esenţială fiind ca aceste reguli şi procedee să se aplice într-un regim de

drept public;

o iar în sens restrâns reprezintă încasările şi plăţile băneşti de interes

public necesare în relaţiile cu statul şi alte instituţii publice.

Trăsăturile finanţelor publice

Finanţele publice prezintă următoarele trăsături:

o sunt relaţii care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi

cu titlu nerambursabil acestea fiind relaţiile financiare clasice care îşi

găsesc reflectarea în bugetul de stat, în bugetul asigurărilor sociale de

stat, în bugetele locale sau în anumite fonduri publice extrabugetare;

5

o sunt relaţii care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de

timp determinată, pentru care se percepe dobândă, acestea fiind relaţii de

credit mijlocite de bănci sau de alte instituţii specializate;

o sunt relaţii care exprimă după caz, un transfer facultativ sau obligatoriu

de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de

producerea unui fenomen (eveniment) aleatoriu, aceste relaţii apar în

procesul constituirii şi repartizării fondurilor de asigurări de bunuri, de

persoane, de răspundere civilă;

o sunt relaţii care apar în procesul formării şi repartizării fondurilor băneşti

în vederea desfăşurării de activităţi economice şi a dezvoltării acestora

pe seama veniturilor realizate, a creditelor bancare, a vânzării de acţiuni

(părţi sociale) a emiterii de obligaţiuni sau pe alte căi acestea fiind

finanţele întreprinderilor.

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc următoarele funcţii:

funcţia de repartiţie se realizează în procesul de formare şi repartizare a

mijloacelor băneşti, mai exact odată cu repartiţia produsului social şi cu

cea a venitului naţional şi presupune două momente:

constituirea fondurilor din impozite, taxe, împrumuturi, etc. la

care participă regiile autonome, societăţile comerciale care au

capital de stat, mixt sau privat, instituţiile publice, persoanele

fizice şi juridice rezidente sau străine, populaţia;

distribuirea fondurilor financiare pe beneficiari: persoane fizice

sau juridice, respectiv pentru învăţământ, sănătate, cultură etc.;

funcţia de control care are ca scop asigurarea respectării legii şi creşterea

eficienţei economice printr-o bună administrare a banului public astfel

6

încât prin control se contribuie la realizarea echilibrului monetar, valutar

şi financiar în economie;

funcţia de reglare (stabilizare) are ca scop contracararea unor fenomene

cu caracter destabilizator (recesiunea, criza, şomajul) care perturbă

procesele economice şi sociale, respectiv stimularea evoluţiei pozitive a

acestor procese.

3. Structura finanţelor publice

În structura finanţelor publice din cele mai vechi timpuri s-au evidenţiat

două componente: veniturile publice şi cheltuielile publice. Ca rezultat al

evoluţiei istorice, a schimbărilor survenite în viaţa economică şi socială de-a

lungul timpului, în cele mai multe dintre statele contemporane cu economie

naţional liberal capitalistă şi regim politic parlamentar democrat structura

finanţelor publice se prezintă astfel:

bugetul de stat – ca act şi procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu

veniturile publice;

finanţele locale şi bugetele unităţilor administrativ – teritoriale – menite

a conferi o anumită autonomie administraţiei publice locale;

împrumuturile de stat sau creditul public care implică şi datoria publică

– ca modalitate excepţională de completarea veniturilor publice necesare

satisfacerii trebuinţelor generale ale societăţii;

finanţele organizaţiilor internaţionale – constituite prin contribuţii

băneşti ale statelor membre ale acestor organizaţii.

7

SECŢIUNEA 2. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE

DREPT FINANCIAR

1. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar

În concluzie, vom defini dreptul financiar ca acea ramură a sistemului

de drept public care cuprinde, ansamblul normelor juridice instituite de stat şi

care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul constituirii,

repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi ale celorlalte instituţii

publice, precum şi controlul financiar al statului.

1. Obiectul dreptului financiar

Obiectul dreptului financiar este determinat, în mod raţional, de

componentele structurale ale finanţelor publice cuprinzând: bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale, finanţele instituţiilor

publice, finanţele regiilor autonome, veniturile bugetare, cheltuielile bugetare,

împrumuturile de stat, controlul finanţelor publice .

4. Izvoarele dreptului financiar

În ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului - în sens formal -

desemnează formele de exprimare a normelor juridice.

Izvoarele dreptului financiar sunt alcătuite din totalitatea actelor

normative care reglementează raporturile juridice financiare.

În raport de gradul de generalitate sau specificitate izvoarele dreptului

financiar pot fi:

8

1. izvoare comune ale dreptului financiar cu alte ramuri de drept ca de

exemplu: Constituţia, legile ordinare, hotărârile Guvernului etc.;

2. izvoare specifice dreptului financiar ca de exemplu: Legea finanţelor

publice, Legea privind organizarea şi funcţionarea Curtea de Conturi,

etc. .

5. Normele dreptului financiar

Putem defini norma de drept financiar ca fiind acea regulă de conduită

stabilită sau recunoscută de stat care cuprinde drepturile şi obligaţiile

subiectelor participante la raportul de drept financiar şi a cărui respectare este

asigurată de autoritatea de stat.

Normele dreptului financiar au un caracter general, impersonal privind

un număr nedeterminat de subiecte de drept se aplică în mod repetat în timp ori

de câte ori îndeplinesc condiţiile vizate de ele. Ca excepţie, normele dreptului

financiar pot avea şi caracter individual în vederea îndeplinirii anumitor

necesităţi financiare ca de exemplu legea bugetară cuprinde dispoziţii care

stabilesc individual cuantumul bănesc al unor transferuri, subvenţii, etc.

Normele dreptului financiar sunt adoptate de Parlament, Guvern precum

şi de organele de specialitate ale administraţiei de stat în legătură cu privire la

constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti publice.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului

financiar cuprind următoarele elemente:

1. ipoteza prevede descrierea clară, precisă a împrejurărilor, a faptelor sau

a condiţiilor în care apar relaţiile financiare pentru a se permite

subiectelor raporturilor juridice să respecte regula de conduită prescrisă

în vederea realizării scopului urmărit;

2. dispoziţia prevede conduita subiectelor de drept vizate de aceste norme;

3. sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.

9

Elementul specific al normei juridice financiare este sancţiunea. Ca atare

menţionăm că sancţiunile financiare pot fi:

1. sancţiuni comune, cele care sunt identice cu ale altor norme juridice şi

anume: disciplinare (mustrarea), administrative (amenda), pecuniare,

penale (închisoarea);

2. sancţiuni specifice sunt măsuri de ordin financiar care se iau împotriva

celor ce încalcă legislaţia financiară şi fiscală şi anume: majorări de

întârziere, amenda financiară, penalizări, suspendarea finanţării de la

buget, suspendarea finanţării investiţiilor, suspendarea creditării.

Clasificarea normelor juridice financiare. Normele juridice financiare pot

fi clasificate astfel:

1. Norme juridice imperative obligă subiectele de drept financiar să

acţioneze într-un anumit fel. Aceste norme se împart, la rândul lor, în

două categorii:

a. norme juridice onerative care impun efectuarea anumitor

operaţiuni financiare sau săvârşirea anumitor acte financiare;

b. norme juridice prohibitive care interzic comiterea unor acte sau

operaţiuni de natură financiară ori cu implicaţii financiare,

2. Norme juridice permisive sunt cele care nici nu interzic, nici nu impun

săvârşirea anumitor acte financiare sau anumitor operaţiuni financiare.

3. Norme juridice supletive sunt cele care fie le permit subiectelor să-şi

aleagă conduita de urmat şi numai în caz contrar urmează să li se aplice

prevederile normelor financiare care se încalcă în lipsa manifestării de

voinţă.

6. Raportul juridic de drept financiar

1. Definiţia raportului juridic de drept financiar

10

Raportul juridic de drept financiar constă în relaţiile sociale care iau

naştere, se modifică şi se sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării

fondurilor băneşti ale statului şi care sunt reglementate de normele juridice

financiare8.

Raporturile juridice financiare se nasc numai în cadrul activităţii

financiare înfăptuite de stat şi de organele sale. În cadrul acestor raporturi, fără

excepţie, unul dintre subiecte este statul care intră în aceste raporturi juridice de

pe poziţia de purtător al autorităţii de stat. Această particularitate rezultă din

poziţia de subordonare a tuturor celorlalte subiecte participante faţă de subiectul

purtător al autorităţii de stat.

Raporturile juridice financiare se nasc, se modifică şi se sting pe baza

manifestării unilaterale de voinţă a statului, prin forme specifice prevăzute de

normele juridice financiare.

2. Clasificarea raporturilor juridice financiare.

În funcţie de sfera de cuprindere a finanţelor publice aceste raporturi pot

fi:

a. raporturi juridice bugetare;

b. raporturi juridice fiscale;

c. raporturi juridice de creditare;

d. raporturi juridice bancare;

e. raporturi juridice de organizare a circulaţiei monetare;

f. raporturi juridice de asigurare prin efectul legii;

g. raporturi juridice de control financiar, etc. .

8 D. Drosu Şaguna op. cit. p.84;

11

3. Conţinutul raporturilor juridice financiare

Conţinutul raporturilor juridice financiare constă în elementele

constitutive ale acestor raporturi. Aceste elemente constitutive sunt:

a. subiecte;

b. conţinut;

c. obiect.

Subiectele oricărui raport juridic presupun existenţa a cel puţin două

persoane pentru ca un astfel de raport să poată lua naştere, să se poată modifica

sau stinge. Subiectele participante la raporturile juridice financiare sunt:

a. statul ca organ de specialitate în activitatea financiară reprezentat prin:

Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Control (Garda

Financiară) şi Curtea de Conturi.

b. persoane fizice şi, sau juridice.

Persoanele fizice ca subiecte individuale titulare de drepturi şi obligaţii. Din

această categorie fac parte:

a. cetăţeni români;

b. persoane fizice străine rezidente (reprezentanţi diplomatici, reprezentanţi

consulari, reprezentanţi comerciali, doctoranzi, studenţi, apatrizi) ;

c. persoane fizice nerezidente (specialiştii, oameni de cultură, ştiinţă,

artişti, sportivi, turişti).

Persoana juridică este subiectul colectiv de drept care întruneşte condiţiile

cerute de lege (patrimoniu propriu, organizare de sine stătătoare, obiect de

activitate) pentru a fi titular de drepturi şi obligaţii.

Din categoria acestor persoane juridice fac parte:

a. societăţi comerciale;

b. regii autonome;

c. instituţii publice;

d. asociaţii politice;

12

e. alţi agenţi economici.

Conţinutul raporturilor juridice financiare îl formează drepturile şi obligaţiile

subiectelor participante la aceste raporturi. Conţinutul acestor raporturi diferă de

conţinutul altor raporturi juridice întrucât se stabileşte în legătură cu

necesitatea, constituirea şi repartizarea fondurilor băneşti ale statului.

Obiectul raporturilor juridice financiare este determinat de sfera largă a

finanţelor publice pe de o parte, iar pe de altă parte de faptele, actele normative

şi operaţiunile specifice cu privire la activitatea financiară şi fiscală. Astfel,

acest obiect poate fi:

a) în prima situaţie: venituri publice, cheltuieli publice, politica fiscală,

acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare, de control

financiar, de circulaţie monetară, etc.;

b) în a doua situaţie plata unor sume de bani la care sunt obligate subiectele

participante la raporturile juridice financiare.

13

CAPITOLUL 2. SISTEMUL BUGETAR ŞI

PROCESUL BUGETAR

SECŢIUNEA 1. SISTEMUL BUGETAR

1. Definiţia bugetului de stat, natura juridică şi funcţiile

bugetului de stat

Actualitatea modernă a acestei definiţii este confirmată de faptul că

elementele ei esenţiale au fost preluate şi pentru caracterizarea oficială a

bugetului Comunităţilor Europene. Regulamentul financiar al acestor comunităţi

precizează că bugetul lor este actul care prevede şi autorizează în prealabil, în

fiecare an, cheltuielile şi veniturile comunităţilor.1

2. Conţinutul bugetului de stat

Bugetul statului român, ca dealtfel al oricărui stat, cuprinde în mod

constant două părţi, şi anume:

a. veniturile bugetare;

b. cheltuielile bugetare.

a. Veniturile statului sunt definite în mod emblematic de Montesquieu, care

în lucrarea „Spiritul legilor” – cartea XIII, afirma că veniturile statului

sunt o parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea

siguranţa celeilalte părţi rămasă lui, sau de a se bucura deplin de

aceasta. Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin

bugetelor prevăzute la art.1al.2 din Legea nr.500/2002 care se 1 L. Carton, Droit financier et fiscal europeen, Précis Dalloz, Paris, 1972, p.23;

14

mobilizează în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe,

contribuţii băneşti şi alte vărsăminte editate de fiecare stat în funcţie de

politica sa economico-financiară privind repartiţia produsului intern net

şi mobilizarea unor surse externe (accesibile).

b. Cheltuielile publice reprezintă sumele aprobate în bugetele prevăzute la

art.1 al.2 în limitele şi potrivit destinaţiei stabilite prin bugetele

respective. Partea de cheltuieli a bugetului statului nostru are un

conţinut orânduit şi el conform concepţiei moderne. Astfel, principalele

categorii de cheltuieli ale bugetului de stat sunt cele social-culturale,

pentru apărarea naţională şi ordinea publică internă pentru organele de

stat legislative, executive şi juridice, pentru acţiuni economice şi

cercetare ştiinţifică, precum şi pentru datoria publică şi alte trebuinţe de

interes general.

În art.30 Legea 500/2002 privind finanţele publice se prevede că în

bugetul de stat se includ Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului si

Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului.

a. Fondul de rezervă bugetară la dispoziţia Guvernului se

repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetului de

stat şi ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului,

pentru finanţarea unor cheltuieli urgente sau neprevăzute apărute

în timpul exerciţiului bugetar.

b. Fondul de intervenţie la dispoziţia Guvernului se repartizează

unor ordonatori principali de credite ai bugetului de stat şi ai

bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru

finanţarea unor acţiuni urgente în vederea înlăturării efectelor

unor calamităţi naturale şi sprijinirii persoanelor fizice sinistrate.

15

3.Sistemul bugetar6

Datorită faptului că bugetul de stat este procedeul financiar cel mai

important de autorizare şi corelare a veniturilor şi cheltuielilor statului, din

punctul de vedere al organizării bugetare publice sunt remarcabile anumite

particularităţi care presupun atât asemănări cât şi deosebiri, între statele de tip

unitar şi cele de tip federal.

Comparând statele de tip unitar cu cele de tip federal vom reuşi să

scoatem în relief principalele variante practice de organizare bugetară şi în

acelaşi timp, faptul că în unele dintre aceste state s-au conceput şi s-au pus în

aplicare variante originale care au dezvoltat categoria variantelor moderne de

organizare bugetară de interes public.

Din punct de vedere al structurii organizatorice, statele lumii pot fi:

a. state de tip unitar;

b. state de tip federal.

Resursele finanţelor publice se constituie şi se gestionează printr-un

sistem unitar de bugete care sunt prevăzute în art. 1 alin. 2 Legea 500/2002 şi

anume:

a. bugetul de stat,

b. bugetul asigurărilor sociale de stat,

c. bugetele fondurilor speciale;

d. bugetul trezoreriei statului;

e. bugetele instituţiilor publice autonome;

f. bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din: bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz;

g. bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;

6 vezi D. Drosu Şaguna, Tratat de dretp financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 528-531;

16

h. bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de

stat şi ale cărei rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;

i. bugetele fondurilor externe nerambursabile;

j. bugetele locale.

SECŢIUNEA 2. PROCESUL BUGETAR

1. Noţiunea şi caracteristicile procesului bugetar

Noţiunea de proces bugetar

Procesul bugetar presupune existenţa unor resurse financiare, precum şi

alocarea lor în scopul furnizării către cetăţeni a bunurilor şi serviciilor publice.

Caracteristicele procesului bugetar

procesul bugetar prezintă o serie de caracteristici care-i conferă

trăsăturile specifice unui proces:

- decizional, deoarece conţinutul său constă în alocarea unor resurse bugetare

limitate în raport cu nevoile societăţii pentru bunuri şi servicii publice;

- democratic, deoarece în cursul derulării etapelor procesului bugetar se

manifestă atât atributele statului de drept – între care cel al separaţiei

puterilor în stat, cât şi posibilitatea impunerii intereselor economico-sociale

ale diferitelor grupuri de cetăţeni care deţin majoritatea politică de decizie;

preponderent politic, deoarece opţiunea pentru un anumit tip de politică

economică, în general, de politică financiară şi monetară, în special, toate

reflectate în conţinutul bugetului, reprezintă un act de decizie politică al

forţelor majoritate în Parlament.

17

2. Principiile procesului bugetar

Bugetul de stat se conformează unor principii devenite tradiţionale.

Aceste principii prezintă două laturi:

latura tehnică deoarece sunt necesare unei bune gestionări a finanţelor publice;

latura politică întrucât sunt destinate să uşureze controlul Parlamentului asupra

gestiunii guvernamentale.

Principiile îşi găsesc consacrarea atât în lege cât şi în literatura de

specialitate, şi avem în vedere:

principiul universalităţii bugetare;

principiul publicităţii bugetare;

principiul unităţii bugetare;

principiul anualităţii;

principiul specializării (realităţii) bugetare;

principiul unităţii monetare.

3. Etapele procesului bugetar20

Procedura bugetară presupune următoarele etape:

elaborarea proiectului bugetului de stat;

aprobarea bugetului de stat şi legea bugetară anuală;

execuţia bugetului de stat;

încheierea execuţiei bugetului de stat şi aprobarea contului de execuţie

bugetară.

20 vezi pentru amănunte D.D. Şaguna, op. cit. P. 574 –593;

18

CAPITOLUL 3. SISTEMUL CHELTUIELILOR ŞI

SISTEMUL VENITURILOR PUBLICE

SECŢIUNEA 1. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Noţiuni generale despre cheltuielile publice

Cheltuielile publice reprezintă relaţii economico – sociale în formă

bănească care se manifestă între stat, pe de o parte, şi persoane fizice şi juridice,

pe de altă parte, cu ocazia repartizării şi utilizării resurselor financiare ale

statului, în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.1

Efectuarea cheltuielilor publice înseamnă plăţi efectuate de stat pentru

achiziţii de bunuri sau prestări servicii în vederea îndeplinirii diferitelor

obiective ale politicii statului, cum sunt: servicii publice generale, acţiuni social

– culturale, acţiuni economice, etc. . Aceste plăţi sunt efectuate pe diferite căi

din impozite, taxe, contribuţii.

Cheltuielile publice sunt extrem de diversificate şi, ca urmare, ele trebuie

analizate prin prisma domeniului în care sunt efectuate, cât şi din punct de

vedere al influenţei pe care o pot exercita asupra procesului reproducţiei

sociale.2

Cheltuielile publice înglobează3:

Cheltuielile publice efectuate de administraţiile publice centrale de stat, din

fonduri bugetare şi extrabugetare;

Cheltuielile colectivităţilor locale (ale unităţilor administrativ - teritoriale);

1 I. Văcărel (coord.),Tratat de Economie contemporană, vol. 2, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1989, p.145;2 Şt. Amariţei, Finanţe generale, Editura Junimea, Iaşi, p.67;3 idem, ibidem;

19

Cheltuielile finanţate din fondurile asigurărilor sociale de stat;

Cheltuielile organismelor (administraţiilor) internaţionale finanţate din resursele

publice prelevate de la membrii acestora.

Cheltuielile bugetare au o sferă de cuprindere mai redusă decât

cheltuielile publice în cadrul cărora sunt cuprinse. Cheltuielile bugetare se

acoperă numai de la bugetul de stat, din bugetele locale, din bugetul asigurărilor

sociale de stat, în timp ce cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor

efectuate prin intermediul instituţiilor publice, care se acoperă fie de la buget fie

din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituţiilor, pe seama

veniturilor obţinute de acestea.

Cheltuielile bugetare se delimitează în cadrul cheltuielilor publice în

baza câtorva principii4:

Efectuarea cheltuielilor bugetare este condiţionată de prevederea expresă şi de

aprobarea nivelului acestora de către Parlament sau de consiliile locale, în

conformitate cu legile în vigoare;

Nerambursibilitatea sumelor alocate şi cheltuite conform destinaţiilor aprobate;

Efectuarea cheltuielilor este determinată de îndeplinirea condiţiilor şi nu numai

de constituirea (existenţa) resurselor băneşti;

Finanţarea se efectuează în funcţie de gradul de subordonare a instituţiilor sau

activităţilor care au caracter bugetar(din bugetul de stat, bugetul asigurărilor

sociale de stat, din bugetele locale sau din bugetele fondurilor speciale);

Exercitarea controlului financiar care are caracter preventiv şi acordarea vizei cu

ocazia operaţiunilor de deschidere a finanţării, de alocare şi utilizare a

resurselor financiare publice.

4 idem, p.68;

20

SECŢIUNEA 2. SISTEMUL VENITURILOR

BUGETARE

1.Definiţia veniturilor publice

Veniturile statului sunt formate din totalitatea resurselor băneşti

instituite prin lege, care contribuie la constituirea fondurilor băneşti ale acestuia,

alcătuind un tot unitar denumit sistemul veniturilor bugetare.

Prin sistemul veniturilor publice se înţelege totalitatea veniturilor care

alimentează bugetele prevăzute în legea nr. 500/2002.

Din punct de vedere juridic veniturile publice reprezintă obligaţiile

băneşti stabilite în mod unilateral prin acte normative în sarcina persoanelor

juridice şi fizice care realizează venituri şi bunuri impozabile sau taxabile.

2. Categorii de venituri bugetare

În ţara noastră, veniturile7 publice sunt formate din:

veniturile administraţiei centrale de stat;

veniturile administraţiei locale de stat;

veniturile instituţiilor publice şi activităţilor autofinanţate;

veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat;

fondul ajutorului de şomaj.

Din punct de vedere economic veniturile publice cuprind:

veniturile administraţiei centrale de stat;

veniturile întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă

natură;

7 vezi pt. Amănunte P. Olcescu şi T. Toma, op. cit. p. 140 – 143;

21

veniturile asigurărilor sociale de stat.

Grupările folosite în studiul veniturilor publice au la bază două criterii:

regularitatea încasării veniturilor publice;

provenienţa veniturilor publice

Veniturile publice care se încasează cu regularitate la bugetul de stat se

grupează în :

venituri ordinare (curente);

venituri din capital;

venituri diverse;

venituri extraordinare (întâmplătoare).

1. Categoriile de venituri8 publice ordinare (curente) sunt:

1. Venituri fiscale alcătuite din:

Impozite directe, în categoria cărora intră:

a. impozitul pe profit, perceput de la agenţii economici indiferent de forma de

proprietate;

b. impozitul pe salarii;

c. alte impozite directe.

Impozite indirecte, în care intră:

taxa pe valoare adăugată;

taxele vamale de la persoanele juridice;

taxele vamale şi alte venituri încasate de la persoane fizice prin unităţile vamale;

taxe de timbru încasate de la persoane juridice;

penalităţile şi majorările pentru veniturile nevărsate la timp de către

contribuabili;

alte impozite indirecte.

2.Venituri nefiscale în care intră:

8 Gheorghe D. Bistriceanu, Gheorghe Ana. Finanţe, Ed Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1995. p. 13.

22

1. vărsăminte din profiturile nete ale regiilor autonome ;

2. venituri din dividende la capitalul social al statului la societăţile comerciale;

3. vărsăminte de la instituţiile publice şi anume:

venitul creşelor;

taxele de spitalizare, analize, consultaţii, tratamente, etc.;

taxele pentru brevete de invenţii şi înregistrarea mărcilor de fabrică;

veniturile sanatoriilor balneoclimaterice;

veniturile din activitatea de navigaţie şi alte prestări de servicii în porturi.

veniturile din sumele ce se încasează de către instituţiile de învăţământ drept

regim de cămin şi cantine;

taxele pentru examinarea conducătorilor de autovehicule,

eliberarea permiselor de conducere şi alte venituri privind circulaţia pe

drumurile publice

Venituri din capital în care intră:

venituri provenite din valorificarea unor bunuri ale statului din care fac parte:

venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;

venituri din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat.

3. Venituri diverse din care enumerăm:

venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputaţii şi despăgubiri;

venituri din amenzile aplicate, potrivit dispoziţiilor legale;

încasarea ratelor scadente la creditele externe acordate de la buget;

încasarea dobânzilor aferente creditelor externe acordate de la buget;

venituri din concesiuni etc.

4. Venituri extraordinare (întâmplătoare) sunt veniturile la care apelează

statul în situaţia în care nu-şi poate acoperi cheltuielile din resurse

financiare proprii. Din această categorie fac parte:

emisiunea de bani de hârtie;

împrumuturile de stat interne şi externe;

23

ajutoare de sănătate;

sumele rezultate din participaţia de capital în străinătate;

valorificarea în străinătate a unor bunuri ale statului.

2.Provenienţa veniturilor publice poate fi:

internă provenind din : impozite, taxe, veniturile de la ntreprinderile de stat şi

instituţiile publice, emisiune de monedă, donaţii, împrumuturi;

externă provenind în cea mai mare parte din: împrumuturi de stat de la diferite

instituţii financiar-bancare internaţionale care pot fi completate cu ajutoare

nerambursabile din partea unor state sau organisme internaţionale.

3. Venituri obţinute din România

Potrivit art. 12 C. fiscal 9 următoarele venituri sunt considerate ca fiind

obţinute din România, indiferent dacă sunt primite în România sau în străinătate,

sub formă de:

venituri atribuite unui sediu permanent în România;

venituri din activităţi dependente desfăşurate în România;

dividende de la o persoană juridică română;

dobânzi de la un rezident;

dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România;

redevenţe de la un rezident;

redevenţe de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă

redevenţa10 este o cheltuială a sediului permanent;

9 Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571 din 22.12.2003 publicat în Monitorul Oficial Partea I nr. 888 din 19.12.2003;10 potrivit art. 7 alin. 1 pct. 7 c. fiscal prin redevenţă se înţelege orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele:Drept de autor asupra unei lucrări literare, artistice sau ştiinţifice, inclusiv asupra

filmelor, benzilor pentru emisiunile de radio sau de televiziune, precum şi efectuarea de înregistrări audio, video;

24

venituri din proprietăţi imobiliare situate în România, inclusiv veniturile din

exploatarea resurselor naturale situate în România , venituri din folosirea

proprietăţi imobiliare situate în România şi venituri din transferul dreptului

de proprietate asupra proprietăţilor imobiliare situate în România;

venituri din transferul titlurilor de participare la o persoană juridică, dacă

persoana juridică este o persoană juridică română sau dacă cea mai mare

parte a valorii mijloacelor fixe ale persoanei juridice, direct sau prin una sau

mai multe persoane juridice, reprezintă proprietăţi imobiliare situate în

România;

venituri din pensii primite de la bugetul asigurărilor sociale sau de la bugetul de

stat;

venituri din servicii prestate în România;

venituri din prestarea de servicii de management, de intermediere sau de

consultanţă în orice domeniu, dacă aceste venituri sunt obţinute de la un

rezident sau dacă veniturile respective sunt cheltuieli ale unui sediu

permanent în România;

venituri reprezentând remuneraţii primite de nerezidenţii ce au calitatea de

administrator, fondator sau membru al consiliului de administraţie al unei

persoane juridice române;

comisioane de la un rezident;

comisioane de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă

comisionul este o cheltuială a sediului permanent;

venituri din activităţi sportive şi de divertisment desfăşurate în România,

indiferent dacă veniturile suntprimite de către persoanele care participă

efectiv la asemenea activităţi sau de către alte persoane;

Orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie ori software;

25

venituri din transportul internaţional aerian, naval, feroviar sau rutier care se

desfăşoară între România şi un stat străin;

venituri din premii acordate la concursuri organizate în România;

venituri obţinute la jocurile de noroc practicate în România;

orice alte venituri obţinute dintr-o activitate desfăşurată în România.

CAPITOLUL. 5. CREDITUL PUBLIC

26

SECŢIUNEA 1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE

CREDIT

1.Noţiunea, funcţiile, rolul şi condiţiile creditelor1

Noţiunea de credit

Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin „creditum -

credere” care înseamnă „a crede”, „a s e încrede”. Această origine a noţiunii de

credit scoate în evidenţă un element psihologic esenţial şi anume „încrederea”.

- O definiţie sintetică a creditului o oferă W. Sombrat şi anume „Creditul

este puterea de cumpărare fără a deţine numerar”.

Creditul reprezintă în general, acea categorie economico-financiară

destinată să servească rezolvarea problemelor economico-sociale legate în

principal de relaţiile de schimb.

Necesitând restituirea în viitor, creditul implică ca regulă rambursarea

unei valori mai mari decât cea încasată. Diferenţa între valoarea mai mare şi cea

iniţială constituie dobânda.

Acordarea unui credit constă în a pune la dispoziţia cuiva o sumă de

bani, condiţia fiind ca cel ce o primeşte să o ramburseze integral în viitor la o

anumită dată sau eşalonat într-o anumită perioadă de timp cu obligaţia cu

obligaţia complementară de a plăti o anumită sumă de bani numită dobândă sau

interes.

În vederea acordării unui credit trebuie să existe contractul de credit.

Acesta este actul juridic bilateral, sinalagmatic şi cu titlu oneros , prin care o

parte denumită creditor sau împrumutător, acordă cu titlu de împrumut celeilalte

1 M. ŞT. Mircea şi coaut., Dreptul finanţelor publice, Ed. Accent, Cluj – Napoca, 2002, p. 315-321;

27

părţi, denumită beneficiar, împrumutat sau debitor, o sumă de bani pe care

acesta din urmă se obligă să o restituie la termenul sau în condiţiile convenite,

împreună cu un preţ denumit interes sau dobândă.

Clauzele specifice contractului de credit sunt în principal următoarele:

termenul – intervalul de timp pentru care se acordă creditul;

scadenţa sau termenul de plată – momentul stabilit pentru rambursarea

creditului;

ratele scadente – sumele parţiale prin care se rambursează eşalonat, la

termenele stabilite prin contractul de credit, împrumutul primit de

beneficiar;

termenul de graţie – perioada de timp cuprinsă între momentul

angajării( contractării, respectiv al primirii efective) a creditului şi acela

al începerii rambursării lui;

garantarea creditului – punerea la dispoziţia creditorului, sau a unei terţe

persoane indicată de acesta, a unor bunuri sau alte valori pentru

asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate privind

rambursarea creditului;

dobânda – suma de bani convenită a se plăti de către debitor, cu titlu de preţ,

creditorului său, pentru împrumutul acordat.

2. Funcţiile creditelor

Creditele prezintă următoarele funcţii:

Funcţia distributivă care constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la

un moment dat la nivelul societăţii şi redistribuirea lor prin acordarea de

împrumuturi spre anumite ramuri sau domenii de activitate, respectiv unor

persoane care au nevoie de fonduri băneşti;

28

Funcţia de transformare a economiilor în investiţii este aceea care permite

creditului să relanseze în “investiţii” unele sume de bani dintre acelea

economisite de diferite categorii de persoane fizice şi /sau juridice;

Funcţia de reglare a emisiunii monetare are în vedere ca circulaţia de monetară

în numerar pe piaţă să fie cât mai mică pentru ca sistemul creditelor să

funcţioneze cât mai bine;

Funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor are în vedere ca între cererea şi

oferta de mărfuri şi servicii pe piaţă să existe o anumită corelaţie, ceea ce se

poate realiza prin dirijarea sau stimularea acordării creditelor.

3. Rolul creditelor

Din punct de vedere al rolului pe care îl joacă creditele în orice ţară

civilizată, menţionăm:

Acela de instrument flexibil, eficace şi omniprezent în viaţa economică şi

socială menit să ofere numeroase înlesniri şi facilităţi mai ales în direcţia

protejării participanţilor la viaţa economică;

Promovează şi dezvoltă relaţiile economice internaţionale;

Acoperă deficitul bugetar al statului atunci când îmbracă forma creditului

public;

Prin politica de credit se urmăreşte asigurarea echilibrului economico-general al

societăţii.

Condiţiile creditelor

Creditul pentru a-şi îndeplini rolul şi funcţiile trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

Existenţa unui cadru politic, economic, social şi psihologic favorabil care să

asigure ordine, stabilitate, continuitate şi încredere în vederea realizării atât

29

a intereselor generale ale societăţii cât şi în vederea dezvoltării economiei

de piaţă şi a creşterii nivelului de trai;

Existenţa unui sistem juridic stabil care să reglementeze cadrul general de

desfăşurare a operaţiunilor de credit, măsurile asiguratorii şi de protecţie

pentru participanţii la contractul de credit, drepturile şi obligaţiile părţilor

participante la contractul de credit, procedura de soluţionare a litigiilor

dintre părţi;

Existenţa unui sistem instituţional bine organizat ce presupune: instituţii şi

organisme specializate care să colaboreze cu instituţii şi organisme similare

din străinătate; personal calificat şi mijloace logistice pentru efectuarea în

bune condiţii a operaţiunilor de credit.

2.Clasificarea creditelor

Creditele pot fi clasificate astfel:

În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, menţionăm că creditul

poate fi:

1.credit public este cel acordat de stat pentru cumpărarea resurselor sale atunci

când veniturile ordinare nu sunt suficiente;

credit privat este creditul contractat de orice persoană fizică şi /sau juridică;

2. În raport de calitatea creditorului creditele pot fi:

creditul bancar este acordat de bănci sau alte instituţii financiare persoanelor

fizice sau juridice sub formă bănească;

creditul comercial care este acordat de către furnizori în cadrul raporturilor

comerciale cu ocazia vânzării – cumpărării mărfurilor;

creditul bugetar care se acordă de la bugete potrivit destinaţiei stabilite de legea

bugetară;

creditul public se acordă statului prin subscripţie publică de titluri de credit.

30

Din punct de vedere al calităţii debitorului creditul poate fi:

credit privat acordat pe bază de efecte de comerţ ( cambie, bilet la ordin);

credit public acordat pe bază de bonuri de tezaur.

După obiectul creditării avem:

credit de producţie utilizat la finanţarea unor activităţi de producţie;

credit de comerţ care se foloseşte pentru a înlesni schimburile economice atât

interne cât şi externe;

credit de consum care se utilizează în cazul vânzării în rate sau cu plata amânată

total sau parţial a bunurilor de consum.

În funcţie de durata de rambursare creditul poate fi:

credit pe termen scurt, în general până la 1 an;

credit pe termen mediu, adică de la 1 - 5 ani;

credit pe termen lung, respectiv peste 5 ani.

Din punct de vedere al garanţiilor ce se cer a fi date creditul poate fi:

credit real sau acoperit care se acordă pe temeiul unei garanţii mobiliare sau

imobiliare pe care debitorul trebuie să o constituie în favoarea creditorului;

creditul personal se acordă pe bază de încredere în bonitatea şi buna credinţă a

debitorului fără a se constitui o garanţie mobiliară sau imobiliară.

După spaţiul geografic creditul poate fi:

creditul intern care se acordă între parteneri din cadrul economiei naţionale a

unui stat;

credit extern sau internaţional care se stabileşte între parteneri din ţări diferite.

SECŢIUNEA 2. ÎMPRUMUTURILE DE STAT

31

1. Noţiune şi caractere juridice

1. Noţiunea de împrumut de stat

Din punct de vedere terminologic, expresia „creditul public” este

sinonimă cu „împrumutul public”, şi include atât împrumuturile de stat, cât şi

cele ale altor colectivităţi publice, mai frecvent unităţi administrativ-teritoriale.

Împrumuturile de stat sunt procedee prioritare în cadrul împrumutului

public. Ele sunt contractate de cetăţeni autohtoni, de la agenţi economici

autohtoni sau străini sau de la alte state ori de la organizaţii financiare şi bancare

internaţionale.

Pentru exprimarea proporţiei cantitative a acestor împrumuturi este

utilizată şi s-a răspândit preferenţial expresia „datorie publică”, care a ajuns

indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a statelor din acest punct de

vedere.

Din punct de vedere juridic, împrumutul de stat reprezintă o convenţie

încheiată între o parte juridică sau fizică, în calitate de creditor, şi stat, în calitate

de debitor, prin care prima parte acceptă să pună la dispoziţia statului, cu titlu de

împrumut, o sumă de bani, iar cea de a doua parte se obligă să o restituie în

condiţiile convenite plătind şi o anumită sumă pentru utilizarea împrumutului2.

2. Caracterele juridice ale împrumutului de stat

Împrumutul de stat prezintă următoarele caractere juridice:

caracterul legal al împrumutului de stat, ceea ce presupune o autorizaţie

prealabilă a puterii legislative, deoarece aceste împrumuturi dau naştere unei

obligaţii juridice în care subiectul pasiv este însuşi statul;

2 Ioan Condor, Drept financiar, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 363;

32

natura juridică de contract deoarece este încheiat prin acordul de voinţă al

părţilor respectiv statul ca fiind debitorul şi instituţia finanţatoare a

împrumutului în calitate de creditor;

caracterul rambursabil al împrumutului de stat, care reprezintă un mijloc de

mobilizare temporară la dispoziţia statului a unor sume pe care acesta le va

restitui, după o anumită perioadă, creditorilor respectivi. Cu toate acestea, au

existat şi împrumuturi „perpetue” pentru care nu s-a stabilit un termen de

restituire (statul restituie când vrea), ci numai obligaţia statului de a plăti

anumite dobânzi;

caracterul oneros al împrumutului, care se acordă în schimbul unei plăţi

suplimentare, separat de rambursarea împrumutului, care se poate stabili sub

forma dobânzii, câştigului sau a dobânzii şi câştigului.

2. Clasificarea împrumutului de stat

Menţionăm că în funcţie de piaţa pe care se contractează împrumuturile

publice pot fi:

împrumuturile publice interne sunt cele care se contractează pe plan intern,

astfel, părţile în calitate de creditor şi debitor aparţin aceluiaşi stat;

împrumuturile publice externe se contractează pe plan extern astfel părţile

aparţin unor state diferite.

SECŢIUNEA 3. DATORIA PUBLICĂ

1.Definiţia datoriei publice

33

Datoria publică reprezintă valoarea totală a angajamentelor statului,

inclusiv cheltuielile generate de acestea, angajamente contractate de Guvern,

prin Ministerul Finanţelor în numele României.

În doctrină datoria publică este definită ca: datoria globală contractată de

stat (guverne centrale şi locale, instituţii monetare centrale, instituţii publice cu

caracter financiar etc.), fie pe piaţa internă (datoria publică internă), fie în

străinătate (datoria publică externă) şi datorate la un moment dat10.

În art. 1 Legea 81/1999 privind datoria publică este dată definiţia legală

a datoriei publice: „datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare,

rezultate din împrumuturi interne şi externe pe termen mediu sau lung,

contractate de stat sau garantate de acesta.

2. Formele datoriei publice

Datoria publică se clasifică după mai multe criterii:

1.În funcţie de modul de calcul şi de gestiune datoria publică poate fi

:datoria publică internă este parte integrantă a datoriei publice şi reprezintă

totalitatea obligaţiilor directe ale statului faţă de creditorii interni, plătibile

în moneda naţională, inclusiv împrumuturile primite din sursele trezoreriei

statului;

datoria publică externă, care este parte integrantă a datorie publice rezultă din

împrumuturile contractate cu creditorii externi, cuprinde totalitatea

obligaţiilor directe ale statului plătibile în valută.

În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumutul, datoria publică

poate fi:

10 A se vedea C.G. Kiriţescu, Moneda. Mica Enciclopedie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 122.;

34

datoria flotantă (pe termen scurt) cuprinde împrumuturile contractate pe termen

scurt, de obicei până la un an, pentru acoperirea golurilor de casă provocate

de neconcordanţa în timp a încasărilor cu cheltuielile bugetare (goluri în

tezaur);

datoria consolidată cuprinde totalitatea datoriilor rezultate din împrumuturile de

stat lansate pe termen mediu şi lung sau din prelungirea termenelor de

rambursare a împrumuturilor pe termen scurt şi transformarea lor în

împrumuturi pe termen mediu şi lung.

În funcţie de înscrisurile şi de modalităţile de îndatorare, de categoriile de

creditori, iar în cazul datoriei publice externe, chiar pe creditori. Astfel, în

funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică se prezintă sub 2 forme:

datoria publică brută, care cuprinde valoarea totală a împrumuturilor, indiferent

unde ele sunt plasate;

datoria publică netă, care însumează valorile împrumuturilor plasate la

instituţiile statului.

În contractarea împrumuturilor externe şi interne trebuie respectat

plafonul de îndatorare publică.

Plafonul de îndatorare publică cuprinde totalitatea împrumuturilor pe

care statul le poate contracta şi garanta în decursul unui an calendaristic. Acest

plafon se stabileşte anual prin lege.

Efortul financiar anual al statului reprezentând plăţi exigibile în contul

datoriei publice constituie serviciul datoriei publice, care se determină separat,

pe cele 2 forme ale datoriei publice:

- serviciul datoriei publice interne;

- serviciul datoriei publice externe.

Serviciul datoriei publice interne cuprinde ratele scadente ale

împrumuturilor pe o perioadă de 1 an; dobânzile, câştigurile şi comisioanele

35

aferente, precum şi cheltuielile ocazionate de emisiunea şi de plasarea valorilor

(i)mobiliare.

Serviciul datoriei publice externe cuprinde toate plăţile exigibile în anul

respectiv provenind din datoria externă şi privată garantată de stat, inclusiv

dobânzile şi comisioanele aferente.

CAPITOLUL 7. EXERCITAREA CONTROLULUI

FINANCIAR ŞI FISCAL

SECŢIUNEA 1. CONTROLUL FINANCIAR

36

1. Noţiunea, rolul, funcţiile şi obiectul controlului financiar

1. Noţiunea de control financiar

Etimologic noţiunea de control provine din expresia latină contra rolus

care însemna a confrunta actul original al unei părţi cu duplicatul eliberat părţii

cu interese contrare.

În general prin noţiunea de control înţelegem efectuarea unor acte şi

operaţiuni materiale pentru a verifica dacă sunt respectate în raporturile juridice

concrete normele legale. Acest control se poate realiza fie anticipat efectuării şi

executării actelor şi operaţiunilor materiale, fie concomitent cu derularea lor, fie

la un interval relativ redus îndeplinirii actelor şi operaţiunilor materiale.

Controlul financiar reprezintă acea latură a controlului economic, care

are ca obiectiv cunoaşterea de către stat a modului cum sunt constituite,

repartizate şi utilizate mijloacele materiale şi financiare de către regiile

autonome, societăţile comerciale, de diferite instituţii şi alţi agenţi, precum şi:

modul de realizare şi cheltuire a banului public de către: regiile autonome,

societăţile comerciale care au capital de stat, instituţiile publice; asigurarea

echilibrului financiar; realizarea eficienţei economico – financiare; dezvoltarea

economiei naţionale şi înfăptuirea progresului social.

2.Rolul controlului financiar

Controlul financiar are rolul de a preveni faptele ilegale, de a identifica

deficienţele şi de a lua măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.

Obiectivul controlului financiar de a rezolva erorile, abaterile, lipsurile,

deficienţele cu scopul de a le remedia şi de a le evita în viitor.

37

3.Funcţiile controlului financiar

Având în vedere modul de organizare şi exercitare, rolul şi obiectivele pe

care le îndeplineşte controlul financiar îndeplineşte următoarele funcţii1:

Funcţia de evaluare care constă în actele şi operaţiunile de estimare a situaţiei

existente la un moment dat, a rezultatelor obţinute la sfârşitul unei perioade,

a modului de desfăşurare a activităţii în condiţiile de normalitate, legalitate

şi eficienţă;

Funcţia preventivă constă într-o serie de măsuri luate de organele de control în

vederea evitării şi eliminării unor fraude înainte de a se produce efectele

negative ale acestora, prin identificarea şi anularea cauzelor care le

generează sau le favorizează;

Funcţia de documentare care se asigură cunoaşterea cantitativă şi calitativă a

problemelor ce fac obiectul dezvoltării economico-sociale, controlul

participând nemijlocit la actul de conducere, furnizând date şi informaţii

pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare;

Funcţia recuperatorie constă în acţiunea de descoperire şi recuperare a pagubei

şi luarea de măsuri faţă de cei vinovaţi;

Funcţia pedagogică presupune ridicarea nivelului de pregătire a cadrelor din

economie în vederea rezolvării în condiţii satisfăcătoare a sarcinilor ce le

revin, precum şi pregătirea profesională a organelor de control.

4. Obiectul controlului financiar

Obiectul controlului financiar îl formează actele şi operaţiunile emise sau

înfăptuite de agenţii economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanţi

la viaţa economico-financiară a statului.

1 Şt. Minea şi coaut. Op. cit. p. 348 ; I. Bostan Controlul financiar, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 17 şi urm. D.D. Şaguna, op. cit. p. 330-331;

38

2. Formele şi metodele controlului financiar

1. Noţiuni introductive

In cadrul structurii şi formelor organizatorice de control distingem trei

componente majore:

Controlul legislativ care se realizează de Parlament prin Camera Deputaţilor şi

Senat şi de organul consultativ de specialitate (Consiliul Consultativ, Curtea

Constituţională). Cele două Camere îşi exercită controlul legislativ prin

comisii, comisii permanente, comisii speciale, subcomisii, raporturi,

interpelări, etc.;

Controlul economico-financiar şi fiscal se realizează de organe specializate şi

anume de Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare

Fiscală prin Inspecţia fiscală, Agenţia Naţională de Control prin Garda

Financiară şi de Curtea de Conturi;

Controlul judiciar se realizează de puterea judecătorească prin următoarele

instituţii:

Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie;

Instanţele judecătoreşti.

Controlul economico - financiar se realizează printr-o diversitate de forme şi

metode în funcţie de anumite criterii.

SECŢIUNEA 2. PROCEDURA ŞI ACTELE DE CONTROL

FINANCIAR ŞI FISCAL

1. Procedura executării controlului financiar7

7 D. D. Şaguna op. cit. p. 340-342;

39

Procedura executării controlului financiar este alcătuită dintr-un

ansamblu de acte şi operaţiuni care privesc desfăşurarea şi valorificarea

rezultatelor acţiunilor de control.

Procedura executării controlului financiar cuprinde următoarele momente:

Primul moment presupune alegerea activităţii şi unităţii ce urmează a fi

controlată. Acest moment constă în informarea şi documentarea asupra

problemelor esenţiale spre care se îndreaptă controlul.

Al doilea moment constă în desfăşurarea acţiunii de control care presupune

o serie de acte, operaţiuni şi metode folosite de echipa de control pentru a

verifica: mijloacele materiale şi băneşti, valorificarea potenţialului de muncă

, tehnica de care dispune unitatea, etc.

Al treilea moment constă în valorificarea rezultatelor controlului prin

informarea organului care a dispus controlul pentru a da posibilitatea luării

celor mai bune măsuri în vederea: îmbunătăţirii activităţii unităţii controlate,

stabilirii de măsuri pentru prevenirea şi înlăturarea abaterilor, aplicarea

sancţiunilor.

2. Actele de control financiar şi fiscal

Actele de control financiar8 şi fiscal sunt documente în care se

consemnează constatările şi rezultatele acţiunii de control fiind specifice

diferitelor forme şi nivele de organizare a controlului financiar şi fiscal.

Actele de control financiar şi fiscal sunt:

Raportul de control financiar este documentul principal al controlului care

cuprinde deficienţele şi abaterile constatate, cauzele şi consecinţele

8 Menţionăm că mai există şi alte acte de control financiar în afara celor menţionate în curs;

40

neregulilor constatate. Acest act se întocmeşte pe capitole, într-o succesiune

cronologică fiind format din următoarele capitole:

Registrul unic de control9 7are ca scop evidenţierea tuturor controalelor

desfăşurate la contribuabil de către toate organele de control specializate, în

domeniile: financiar-fiscal, sanitar, fitosanitar, urbanism, calitatea în

construcţii, protecţia consumatorului, protecţia muncii, inspecţia muncii,

protecţia împotriva incendiilor, precum şi în alte domenii prevăzute de lege.

Procesul verbal de control va avea o parte introductivă în care se va

menţiona: data şi locul controlului; numele şi pronumele celui care

efectuează controlul; denumirea unităţii controlate; perioada la care se referă

controlul; perioada în care s-a efectuat controlul. În funcţie de cele

constatate procesul verbal va cuprinde următoarele elemente: obiectul

controlului; actele şi operaţiunile controlate, din care a rezultat constatarea;

actele normative încălcate; numele, prenumele şi funcţia persoanei

răspunzătoare; eventualele obiecţii ale persoanelor controlate; măsurile luate

în timpul controlului.

Nota de prezentare a procesului verbal de control reprezintă un raport al

echipei de control reprezintă un raport al echipei de control, care va

cuprinde: concluziile şi propunerile echipei de control cu privire la cele

constatate.

Notele de constatare reprezintă acte constatatorii pentru situaţii în care

reconstituirea ulterioară nu este întotdeauna posibilă. În aceste note se

consemnează situaţii de fapt, precum şi măsurile luate pentru remedierea

deficienţelor.

Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată abateri sau fraude

care atrag răspunderea juridică. Acestea se întocmesc sub formă de întrebări

9 Legea nr. 252 din 10/06/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 429 din 8/06/2003 privind registrul unic e control;7

41

şi răspunsuri. Întrebările sunt puse de organele de control, iar răspunsurile

sunt date de persoanele considerate răspunzătoare de abateri sau de fraude

precum şi de alte persoane care pot clarifica cauzele şi împrejurările care au

dus la săvârşirea abaterilor sau fraudelor ori de persoane care pot clarifica

împrejurările care au dus la nerespectarea actelor normative în cauză. Ca

urmare a acestor note se definitivează constatările echipei de control.

Nota de expunere a concluziilor se va încheia în situaţia în care nu s-a

constatat nici o încălcare a operaţiunilor economice, financiare şi contabile şi

se vor consemna obiectivele urmărite, actele şi operaţiunile verificate.

Procesul verbal de constatare a contravenţiilor11 se încheie de echipa de

control în cazul în care se constată încălcarea disciplinei financiare şi fiscale de

către unitatea controlată.

CAPITOLUL 8. ORGANE DE STAT CU ATRIBUŢII

DE CONTROL FINANCIAR ŞI FISCAL

SECŢIUNEA 1. NOŢIUNEA DE APARAT FINANCIAR1

În sens larg cuprinsul aparatului financiar al statului sunt incluse

totalitatea organelor de stat care contribuie în mod direct sau care doar înlesnesc

înfăptuirea activităţii financiare prin care se aplică politica financiară a statului.11 Ordonanţa nr. 2din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001;

1 idem p. 89-90;

42

În sens restrâns aparatul financiar cuprinde organele de specialitate ale

statului cu atribuţii în domeniul financiar.

Din cele menţionate mai sus, rezultă că în cadrul aparatului financiar

există două categorii de organe şi anume:

organe ale statului care au competenţă generală, din care fac parte

Parlamentul, Preşidenţia, Guvernul, Consiliile judeţene şi locale, celelalte

organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, precum şi instituţiile

publice de subordonare centrală şi locală;

organe ale statului care au competenţă specială din care fac parte:

organe centrale de specialitate şi anume:

Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;

Autoritatea Naţională de Control din care face parte Garda Financiară;

Curtea de Conturi ca organ de sine stătător care funcţionează pe lângă

Parlament;

organe locale de specialitate:

cele care aparţin de Ministerul Finanţelor Publice: Direcţia Generală a

Finanţelor Publice;

cele care aparţin de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală care exercită

controlul fiscal prin Inspecţia Fiscală;

Garda Financiară prin Comisariatele regionale;

Curtea de conturi prin Camerele Judeţene de Conturi.

Întrucât organele de stat care au competenţă generală sunt tratate

amănunţit la alte discipline voi trata în secţiunea care urmează organele de stat

care au competenţă specială de control financiar.

43

SECŢIUNEA 2. MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE2

1. Ministerul Finanţelor Publice

Ministerul Finanţelor Publice se organizează şi funcţionează ca organ de

specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care

aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice.

Ministerul Finanţelor Publice contribuie în mod eficient, transparent şi

orientat la elaborarea şi implementarea strategiei şi a Programului de guvernare

în domeniul finanţelor publice, în exercitarea administrării generale a finanţelor

publice, asigurând utilizarea pârghiilor financiare şi valutare în concordanţă cu

cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei agenţilor economici.2 vezi Hotărârea nr. 1574 din 18 decembrie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 2 din 5 ianuarie 2004;

44

Ministerul Finanţelor Publice asigură, prin redistribuirea veniturilor,

desfăşurarea activităţilor din domenii de interes public, cum este cel social, cel

economic, cel al apărării naţionale şi ordinii publice.

2. Comisia fiscală centrală

Potrivit art. 6 C. pr. fiscală Ministerul Finanţelor Publice înfiinţează o

Comisie fiscală centrală, care are responsabilităţi de elaborare a deciziilor cu

privire la aplicarea unitară a Codului de procedură fiscală. De asemenea

Comisia fiscală centrală se instituie şi pentru aplicarea unitară a actelor

normative care reglementau taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit,

accizele, impunerea unor venituri realizate din România de persoane fizice şi

juridice nerezidente, impozitul pe venit, înainte de intrarea în vigoare a Codului

fiscal.

Comisia fiscală centrală emite decizii fiscale, pentru probleme de natură

fiscală, prin coroborarea legislaţiei fiscale cu legislaţia conexă, după caz, pentru

care se impune o soluţionare unitară în vederea eliminării confuziilor şi

interpretărilor diferite în aplicarea legislaţiei fiscale.

Secretariatul Comisiei fiscale centrale

În cadrul Comisiei fiscale centrale funcţionează un secretariat format din 3

persoane, din care două persoane din cadrul Direcţiei generale de politici şi

legislaţie fiscală privind veniturile bugetului general consolidat şi o persoană din

cadrul Direcţiei generale juridice.

Atribuţiile Comisiei fiscale centrale

45

Comisia fiscală centrală soluţionează şi cazurile de aplicare scutirii de taxă

pe valoarea adăugată pentru bunurile şi serviciile finanţate din fonduri

nerambursabile sau din împrumuturi nerambursabile acordate de guverne

străine, de organisme internaţionale şi de organizaţii nonprofit şi de caritate din

străinătate şi din ţară, inclusiv din donaţii ale persoanelor fizice, prevăzută la art.

143 alin. (1) lit. l) Codul fiscal.,

3. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este condusă de un preşedinte

care este secretar de stat ce răspunde în faţa ministrului finanţelor publice pentru

întreaga sa activitate.

n exercitarea atribuţiilor sale preşedintele Agenţiei Naţionale de

Administrare Fiscală emite ordine, în condiţiile legii.

În cazul în care preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală,

din motive întemeiate, nu îşi poate exercita atribuţiile cuvenite, îl deleagă pe

înlocuitor să exercite aceste atribuţii.

nlocuitorul propus de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare

Fiscală va fi numit prin ordin al ministrului finanţelor publice.

Înlocuitorul îndeplineşte atribuţiile şi sarcinile care îi sunt delegate de

preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin ordin.

Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală aprobă prin

ordin, pentru aparatul propriu şi pentru structurile de administrare, criterii în

aplicarea prevederilor actelor normative în vigoare privind colectarea creanţelor

bugetare.

1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are o siglă ale cărei caracteristici

se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare

46

Fiscală.

4.Direcţia generală a finanţelor publice

Direcţia Generală a Finanţelor Publice funcţionează în cadrul

Ministerului de Finanţe, iar în judeţe şi municipiul Bucureşti funcţionează

direcţii sau direcţii generale ale controlului financiar de stat ca “unităţi

teritoriale” ale acestui control.

Competenţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice

Competenţa teritorială a acestei direcţii constă în aceea că îşi exercită

controlul financiar asupra întregului teritoriu al ţării noastre.

Competenţă materială a D. G. F. P şi a unităţilor sale teritoriale este

circumscrisă de următoarele atribuţii:

verificarea conformităţii stabilirii tuturor impozitelor, taxelor şi celorlalte

obligaţii faţă de stat, plata şi îndeplinirea integrală a acestor îndatoriri la

termenele legale;

controlează administrarea şi utilizarea corectă a fondurilor băneşti acordate din

bugetul statului şi bugetele locale pentru cheltuieli de întreţinere şi

funcţionare a organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat precum şi

a celorlalte organe şi instituţii;

controlează întrebuinţarea fondurilor băneşti acordate de stat pentru realizarea

investiţiilor de interes public;

verifică modul de întrebuinţare a mijloacelor materiale şi băneşti precum şi

respectarea reglementărilor financiar – contabile de regiile autonome şi

societăţile comerciale care au capital de stat;

47

controlează realitatea şi exactitatea actelor de constituire a societăţilor

comerciale.

2. Garda Financiară

Definiţia Gărzii Financiare

Garda Financiarã este definită în art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1538/20036

ca fiind instituþia publicã de control, cu personalitate juridicã, care exercitã

controlul operativ şi inopinat privind prevenirea, descoperirea şi combaterea

oricãror acte şi fapte din domeniul economic, financiar şi vamal, care au ca efect

evaziunea şi frauda fiscalã, organizatã ca organ de specialitate al administraþiei

publice centrale în subordinea Autoritãþii Naþionale de Control.

SECŢIUNEA 6 CURTEA DE CONTURI

1. Definiţia, principiile şi funcţiile Curţii de Conturi

Definiţia Curţii de Conturi

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2002 Curtea de Conturi este

instituţia supremã de control financiar ulterior extern asupra modului de

formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi

ale sectorului public. .8

6 Hotãrârea Guvernului nr. 1538 privind organizarea şi funcþionarea Gãrzii Financiare publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 12 din 8 ianuarie 2004;

8 Lege nr. 77 din 31/01/2002 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 104 din 07/02/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii de Conturi

48

Principiile de funcţionare a Curţii de Conturi

Principiile de funcţionare ale Curţii de Conturi sunt:

Principiul unicităţii instituţiei în sistemul de Drept Român rezultă din sintagma

“organ suprem de control”. Prin urmare, Curtea de Conturi se află în vârful

piramidei organelor de control financiar şi de jurisdicţie în domeniu;

Principiul autonomiei Curţii de Conturi în raport cu celelalte instituţii ale

statului de drept rezultă din art. 1 alin. 1 potrivit căruia Curtea de Conturi

“… îşi exercită funcţiile în mod independent şi în conformitate cu

dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi ale ţării”.

Funcţiile Curţii de Conturi

Funcţiile Curţii de Conturi sunt potrivit art. 140 alin. 1 din Constituţie

următoarele:

Funcţia de control financiar presupune exercitarea controlului asupra modului de

formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale

statului şi ale sectorului public. Deci, cu ajutorul funcţiei de control financiar

se realizează o activitate de verificare a legalităţii naşterii, modificării şi

stingerii raporturilor juridice financiare în scopul aplicării corecte a

legislaţiei financiare. Curtea de Conturi îşi exercitã funcţia de control

financiar ulterior asupra modului de formare, de administrare şi de

întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public,

precum şi asupra modului de gestionare a patrimoniului public şi privat al

statului şi al unitãþilor administrativ-teritoriale.

49

2. Structura şi organele de conducere ale Curţii de Conturi

Noţiuni generale

Potrivit legii sale de organizare şi funcţionare cu modificările şi

completările ulterioare Curtea de Conturi este structurată şi organizată pe baza

principiului independenţei supunându-se numai legii. Astfel, acest principiu are

în vedere:

independenţa membrilor săi;

inamovibilitatea membrilor săi;

numirea acestora de Parlament;

iniţiativa activităţii de control din oficiu;

buget propriu;

salarizare stabilită prin lege specială;

autonomie deplină în angajarea personalului de control;

acces neîngrădit la informaţiile necesare exercitării atribuţiilor sale.

Structura Curţii de Conturi

Curtea de Conturi prezintă următoarea structură:

Secţia de control financiar ulterior este formatã din 9 consilieri de conturi şi din

controlori financiari. Secţia este organizatã în divizii, conduse de câte un

consilier de conturi. În cadrul diviziilor pot fi organizate direcţii, servicii şi

birouri de specialitate.

50

Secţia jurisdicţionalã a Curţii de Conturi şi Colegiul jurisdicţional al Curþii de

Conturi nu-şi mai găsesc aplicarea deoarece atribuţiile jurisdicţionale au fost

preluate de instanţele ordinare până la înfiinţarea instanţelor specializate9.

Camera de Conturi Judeţeanã se compune din Direcţia de Control Financiar

Ulterior şi Direcţiile de Control Financiar Ulterior judeţene şi a

municipiului Bucureşti sunt formate din controlori financiari şi sunt conduse

de un director şi un director adjunct. În cadrul direcţiilor se pot organiza

servicii şi birouri de specialitate.

Secretariatul General al Curţii de Conturi este condus de un secretar general.

Structura organizatoricã a Secretariatului General şi atribuţiile

compartimentelor din cadrul acestuia se stabilesc de plenul Curţii de

Conturi.

Conducerea Curţii de Conturi

Conducerea Curţii de Conturi este asigurată de următoarele organe10:

Plenul Curţii de Conturi;

Comitetul de conducere al Curţii de Conturi;

Preşedintele Curţii de Conturi ca şi vicepreşedintele Curţii de Conturi.

4.Atribuţiile Curţii de Conturi

9 Vezi, pentru amănunte Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 117 din 24/10/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 752 din 27/10/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti;

10 Atribuţiile organelor de conducere reprezintă datorită modificărilor intervenite o sinteză din următoarele acte normative: Legea nr. 94/92 republicată, Legea nr.77/2002, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 117 din 24/10/2003

51

Aspecte generale

Atribuţiile Curţii de Conturi s-au cristalizat şi conturat în timp, într-o

prezentare sintetică pot fi redate pentru majoritatea Curţilor de Conturi existente,

astfel:

Realizarea moralităţii, eticii şi echităţii în domeniul fiscalităţii trebuind să

constate dacă:

impozitele sunt într-o proporţie corespunzătoare în veniturile totale ale

societăţii;

sarcina fiscalităţii este etică în raport cu toţi cetăţenii şi cu fiecare în parte fără

privilegii;

fiscalitatea are un nivel care să stimuleze prosperitatea individuală şi naţională

(ea nu trebuie să fie inhibatorie, ci stimulativă).

Realizarea legalităţii în domeniul financiar ceea ce presupune ca:

nivelul cheltuielilor să fie stabilit cu limită maximă;

toate veniturile să aibă provenienţă legală.

Realizarea disciplinei în sistemul financiar prin prevenirea, constatarea şi

combaterea ilegalităţii şi imoralităţii.

Atribuţiile Curţii de Conturi sunt:

Atribuţii de control financiar ulterior;

Atribuţii de verificare;

Atribuţii de raportare, avizare şi alte competenţe.

52

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Amariţei, Ştefan. Finanţe generale, Editura Junimea, Iaşi, 2002.

2. Bălan, Emil. Drept financiar, Editura All - Beck, Bucureşti, 1999.

3. Bistriceanu, Gheorghe. Gheorghe, Ana. Finanţe, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

4. Boboş, Gheoghe. Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1994.

53

5. Bostan, Ionel. Drept financiar şi fiscalitate (elemente de teorie şi

practică autohtonă), Editura Media-Tech, Iaşi, 1999.

6. Bostan, Ionel. Drept financiar – Relaţii financiare publice &

fiscalitate, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2001.

7. Cartov, L. Droit financier et fiscal européen, Editura Précis Dalloz,

Paris, 1972.

8. Cernea, Emil. Molcuţ Emil, Istoria statului şi dreptului românesc,

ediţia a Vi – a, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti,

1998.

9. Condor, Ioan. Drept financiar, Editura Regia autonomă “Monitorul

Oficial”, Bucureşti, 1994.

10. Dariescu, Nadia, Cerasela. Drept financiar şi fiscal, Editura Venus,

Iaşi, 2004.

11. Duverger, Maurice. Finances publiques, PUF, Paris, 1978.

12. Filip, Gheorghe. Finanţe, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001.

13. Filip,Gheorghe. Finanţe publice, Editura Junimea, , Iaşi, 2002.

14. Gliga, Ioan. Dreptul finanţelor publice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1998

15. Hoanţă, Nicolae. Economie şi finanţe publice, Editura Polirom,

Bucureşti, 2000.

16. Macovei, Ioan. Bostan, Ionel. Audit financiar public, Editura

Corona, Iaşi, 2001.

17. Minea, Ştefan, Mircea. Iordăchescu, Eugen. Georoceanu, Anca,

Mihaela. Dreptul finanţelor publice, Editura Accent, Cluj-

Napoca,2001.

18. Moşteanu, Tatiana. Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti,1997.

54

19. Olcescu, Paul. Toma, Toader. Drept financiar şi fiscal, Editura

Cantes, Iaşi, 2000.

20. Şaguna, Drosu, Dan. Drept financiar şi fiscal, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001.

21. Talpoş, Ioan.. Finanţele României, vol. I, Editura Sedona,

Timişoara, 1995.

22. Văcărel, Iulian. Bercea, Florin.. Anghelache, Gbriela.

Bistriceanu, D., Gheorghe. Bodnar, Mircea. Stolojan, Teodor.

Moşteanu, Tatiana. Finanţe publice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1994.

23. Văcărel, Iulian şi colectiv. Finanţe publice, ediţia a II-a, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,2000.

ACTE NORMATIVE

Legi

1. Constituţia României republicată în Monitorul Oficial; Partea I, nr.

767 din 31 octombrie 2003.

2. Legea nr. 571 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial,

Partea i nr. 888 din 19 decembrie 2003.

55

3. Lege nr. 500 din 11 iulie 2002 privind finanţele publice publicat ă în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 597 din 13 august 2002.

4. Legea 81/1999 privind datoria publică publicată în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 215 din 17.05.1999.

5. Lege nr. 252 din 10/06/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I

nr. 429 din 8/06/2003 privind registrul unic de control.

6. Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului

României şi a ministerelor.

7. Lege nr. 94 din 08/09/1992 republicată în Monitorul Oficial, Partea

I nr. 116 din 16/03/2000 privind organizarea si funcţionarea Curţii de

Conturi.

8. Lege nr. 77 din 31/01/2002 publicată in Monitorul Oficial, Partea I

nr. 104 din 07/02/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

94/1992 privind organizarea si funcţionarea Curţii de Conturi.

Hotărâri ale Guvernului

1. Hotărârea nr. 44 din 22/01/2004 publicată în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 112 din 06/02/2004 pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărâre nr. 1574 din 18 decembrie 2003 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale

56

de Administrare Fiscală Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 2

din 5 ianuarie 2004.

3. Hotărâre nr. 6 din 8 ianuarie 2004 pentru modificarea şi completarea

Hotărârii Guvernului nr. 1.574/2003 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale

de Administrare Fiscală publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.

39 din 16 ianuarie 2004.

4. Hotărârea Guvernului nr. 745 privind organizarea şi funcţionarea

Autorităţii Naţionale de Control publicată în M. Of. Partea I, nr. 496

din 9 iulie 2003.

5. Hotărârea Guvernului nr. 1538 privind organizarea şi funcţionarea

Gărzii Financiare publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 12 din 8

ianuarie 2004.

6. Hotărârea nr. 1036 din 28/08/2003 publicat ă în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 644 din 10/09/2003 pentru modificarea Hotărârii

Guvernului nr. 31/2003 privind aprobarea Normelor metodologice

pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 75/2001 privind

organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal.

Ordonanţe de Urgenţă ale Guvernului

1. O.U.G. nr. 117 din 24/10/2003 publicată in Monitorul Oficial, Partea

I nr. 752 din 27/10/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi

a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele

judecătoreşti.

57

2. O.U.G. nr. 91 din 02/10/2003 publicată in Monitorul Oficial, Partea

I nr. 712 din 13/10/2003.

Ordonanţe ale Guvernului

1. O.G. nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 410

din 25 iulie 2001.

2. O.G. nr. 75/30.08.2001, privind organizarea cazierului fiscal,

publicată în Monitorul Oficial nr. 540, Partea I, din 1.09.2001.

Ordine

1. Ordin nr. 289 din 16/02/2004 publicat in Monitorul Oficial,

Partea I nr. 148 din 19/02/2004 privind constituirea şi atribuţiile

Comisiei fiscale centrale.

58