Drept roman1

Drept roman – materie semestrul 2

Materia succesiunilor

Succesiunea reprezinta totalitatea normelor care reglementeaza transmiterea unui patrimoniu de la defunct

la mostenitorii sai.

Aceasta idee nu a fost proprie dreptului roman de la inceput. In dreptul foarte vechi, romanii priveau ideea

de patrimoniu ca fiind intim legata de titularul lor. Astfel, romanii socoteau ca la moartea unei persoane, aceasta

legatura se distrugea iremediabil, astfel, odata cu moartea persoanei avea loc si disparitia patrimoniului.

In virtutea aceleasi conceptii, romanii socoteau ca mostenitorii dobandesc un nou drept de proprietate:

puterea asupra bunurilor ce facusera parte din patrimonial defunctului. In sprijinul acestei conceptii, vine si un

considerent de ordin etimologic, caci primul nascut era numit “heres” (stapan)

Termenul de mostenire a aparut mai tarziu cand romanii au admis, in final, ideea de transmitere a

proprietatii de la defunct la urmasi.

Tendinte:

Decaderea formalismului – la origine, formele de testament presupuneau o serie de ritualuri si

formule solemne, iar mai tarziu s-a admis ideea transmiterii bunurilor succesorale prin simpla

conventie a partilor.

Ocrotirea rudeniei de sange – la origine, agnatiunea a reprezentat unicul temei al vocatiei

succesorale. Astfel, aveau acces la succesiune doar cei aflati sub puterea lui pater familias, in timp

ce rudele de sange, neaflate sub aceasta putere, nu aveau niciun drept.

Odata cu generalizarea casatoriei fara manus si cu cresterea frecventei cazurilor de emancipare, pretorul,

printr-o serie de reforme si, ulterior, legislative imperiale, a acordat treptat acces la succesiune si cognatilor, astfel ca,

in vremea lui Justinian, cognatiunea sa devina unicul temei al vocatiei succesorale.

In dreptul roman existau 3 sisteme succesorale:

1. Mostenirea legala (ab intestat= fara testament)

2. Mostenirea testamentara

3. Mostenirea deferita contra testamentului

Mostenirea legala

Se deschidea fie atunci cand nu exista testament, fie cand exista dar nu era intocmit regulat, fie cand exista

testament, era valabil intocmit, dar era caduc, adica nu-si producea efectele. Sediul materiei il reprezinta LXIIT, care

prevedea 3 categoii de mostenitori legali:

a) Sui heredes – faceau parte toti cei care, prin moartea lui pater familias, deveneau sui iuris: fii,

fiicele, sotia casatorita cu manus, in calitate de fiica a sotului ( loco filiae mariti) si sora cu proprii

copii (loco sororis). Mai intra si adoptatul si adrogatul, precum si nepotii din fii, daca tatal lor

predecedase bunicului. Nepotii din fii vin la mostenire prin reprezentare, ceea ce inseamna ca ei

intra in cadrul succesoral al tatalui lor si culeg impreuna partea din mostenire care s-ar fi cuvenit

acestuia daca ar mai fi trait la data deschiderii succesiunii.

b) Adgnatus proximus – faceau parte cei mai apropiati agnati: fratii, verii, nepotii de frate, nepotii de

var. LXIIT spune ca, daca cel mai apropiat agnat repudiaza mostenirea, ea nu revine agnatului

urmator, ci va fi declarata vacanta si va fi culeasa de statul roman.

c) Gentiles – faceau parte membrii gintii care vin la mostenire in absenta mostenitorilor din primele

doua categorii si culeg mostenirea in parti egale.

Pretorul, in dorinta de a proteja cognatiunea, a initiat o serie de reforme care s-au materializat in crearea a 4

categorii de mostenitori pretorieni: bonorum possessio = posesiunea bunurile succesorale.

1. Bonorum possessio unde liberi – din aceasta categorie faceau parte toti copiii defunctului,

indiferent daca la data mortii lui pater familias se aflau sau nu sub puterea lui. Astfel, avea vocatie

succesorala si fiul emancipat. Pt ca acesta sa poata participa la masa succesorala, se cerea o

collatio emancipatio, adica trebuia sa aduca la masa succesorala toate bunurile pe care le

dobandise in calitatea lui de sui iuris. Pretorul a actionat corrigendi iuris civilis gratia ( adica a

modificat dispozitiile LXIIT ).

2. Bonorum possessio unde legitimi – din aceasta categorie faceau parte agnatii si gentilii. Daca

cel mai apropiat agnat repudia mostenirea, ea nu mai devenea vacanta, ci trecea la urmatoarea

categorie. Pretorul a actionat tot corrigendi iuris civilis gratia.

3. Bonorum possessio unde cognati – din aceasta categorie faceau parte cognatii care nu erau in

acelasi timp si agnati: copiii in raport cu mama lor casatorita fara manus. Pretorul a procedat

supplendi iuris civilis gratia.

4. Bonorum possessio unde vir et uxor – barbatul si femeia casatoriti fara manus se mostenesc

reciproc doar in lipsa celorlalte categorii de mostenitori.

Sistemul a fost completat prin doua senatusconsulte : Senatusconsultul Tertullian (dat in timpul Imp.

Hadrian) si Senatusconsultul Orfitian (dat in timpul Imp. Marc Aureliu).

Primul acorda drept acelor mame de a veni la succesiunea copiilor lor rezultati din casatoria fara manus, in

calitate de ruda legitima. De asemenea, se acorda acest drept doar acelor mame care aveau ius liberorum ( femeia

libera cu 3 copii si cea dezrobita cu 4). Trece astfel din a treia categorie in cea de a doua.

Prin cel de-al doilea se acorda drept copiilor rezultati din casatoria fara manus de a veni la succesiunea

mamei lor in calitate de liberi. Astfel, ei trec din a treia categorie in prima.

In epoca postclasica, Justinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit agnatiunea cu cognatiunea, creand

astfel un alt sistem succesoral.

Descendentii

Ascendentii, fratii si surorilor buni si copiii lor

Fratii si surorile consangvini si uterini si copiii lor

Ceilalti colaterali

Sotul supravietuitor

Mostenirea testamentara

Se deschidea atunci cand defunctul a lasat testament, este valabil intocmit si isi produce efectele.

Testamentul – actul solemn prin care o persoana, denumita testator, instituie unul sau mai multi mostenitori

pt ca acestia sa-i execute ultima vointa.

Potrivit lui Ulpian, testamentul este manifestarea in conformitate cu legea, a vointei noastre, pt a avea tarie

dupa moarte : “Testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter facta, ut post mortem

nostram valeat”.

In epoca veche, romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament :

1. Testamentul calatis comitiis – cel mai vechi testament roman si imbraca forma unei legi pe care

o vota comitia curiata / calata. Acest testament prezinta doua incoveniente importante :

a. – era accesibil numai patricienilor, pt ca numai ei participau la lucrarile comitiei curiata.

b. – nu se intrunea decat de 2 ori pe an

2. Testamentul in procinctu – testamentul in fata armatei gata de lupta. Acest testament

presupunea o declaratie solemna a soldatului roman in fata centurii. Era accesibil tuturor cetatenilor

romani, dar numai acelora care faceau parte din legiunile de juniori, adica barbatii intre 17-46 de

ani.

3. Testamentul per aes et libram – testamentul prin arama si balanta, care a evoluat in 3 faze:

a. Mancipatio familiae – este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare, intrucat testatorul transmitea

bunurile succesorale cu titlu de proprietate, unui executor testamentar denumit emptor

familiae sau cumparator al bunurilor succesorale. Dupa care intre testator si emptor se incheia

o conventie de buna-credinta, denumita pact fiduciar, prin care testatorul ii arata lui emptor

cum sa distribuie bunurile succesorale. Insa, executarea depindea de buna-credinta a lui

emptor, deoarece pactul fiduciar nu era sanctionat juridiceste.

b. Testamentum per aes et libram public – in aceasta faza, testatorul nu mai transmitea bunurile

succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune. Astfel, daca emptor refuza sa

indeplineasca ultima vointa a testatorului, mostenitorii aveau actiune impotriva lui. Incovenientul

acestuia era faptul ca acesta se facea in forma verbala, in fata martorilor, astfel ca mostenitorii

se cunosteau inca de la intocmirea testamentului. Astfel, unii mostenitori puteau fi interesati sa

grabeasca moartea testatorului.

c. Testamentum per aes et libram secret – in aceasta faza, testamentul se incheia in forma scrisa.

Inscrisul era sigilat, urmand sa fie deschis numai dupa moartea testatorului, moment in care se

cunosteau si numele mostenitorilor.

In dreptul clasic, au fost consacrate si forme nesolemne de testament :

1. Testamentul nuncupativ – se intocmea printr-o singura declaratie verbala in fata martorilor.

2. Testamentul pretorian – se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile martorilor.

3. Testamentul militar – se intocmea oricum, cu conditia ca ultima vointa a soldatului sa fie clar

exprimata. ( cu sabia pe nisip sau cu sange pe scut )

Pt ca testamentul sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii si mostenitorii sa aiba

capacitate testamentara, denumita testamenti factio si era de 2 feluri:

1. Testamenti factio activa – desemneaza aptitudinea unei persoane de a-si intocmi testamentul

sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Au testamenti factio activa toti

aceia care erau capabili de fapt si de drept. Au fost admise si unele exceptii : sclavul public putea

dispune prin testament de jumatate din peculiul sau.

2. Testamenti factio pasiva – desemneaza aptitudinea unei persoane de a avea calitatea de

mostenitor. Au testamenti factio pasiva toti aceia care erau capabili de fapt si de drept. Au fost

admise si unele exceptii : s-a admis ca fiul de familie sa fie instituit mostenitor, desi bunurile

succesorale treceau in patrimoniul lui pater; din ratiuni de ordin practic s-a admis si instituirea

sclavului propriu sau sclavului altuia.

Totodata, pt ca un testament sa fie intocmit valabil, era necesara instituirea de mostenitori. Aceasta

presupunea intrunirea unor conditii de forma si de fond. Gaius numeste instituirea de mostenitori : “Caput et

fundamentum totius testamenti.” . Instituirea sa facea in termeni imperativi si solemni.

De exemplu : daca era instituit Octavian ca mostenitor, testatorul utiliza formula : “ Octavius heres esto!” –

“Octavian sa fie mostenitor!” . Testamentul incepea cu instituirea de mostenitori.

Conditiile de fond:

1. “nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri in parte

cu testament si in parte fara testament) – daca testatorul dispunea prin testament numai pt o parte

din mostenire, mostenitorul primea totusi intreaga succesiune, pt ca altfel, s-ar fi deschis

succesiunea legala alaturi de cea testamentara, ceea ce nu era permis.

2. “semel heres, semper heres” (odata mostenitor, pt totdeauna mostenitor) – instituirea de

mostenitori nu se face cu termen, ci pt totdeauna, caci succesiunea este un mod de transmitere a

proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporal, ci caracter perpetuu.

Substituirea de mostenitori este tot o instituire, dar de gradul 2 si imbraca 3 forme:

1. Substitutio vulgaris – cea obisnuita si se facea pt ipoteza in care cel instituit nu vroia sau nu

putea sa accepte mostenirea.

2. Substitutio pupillaris – consta in numirea unei persoane sa vina la succesiunea in locul celui

instituit, daca acesta ar fi murit inaintea pubertatii.

3. Substitutio quasipupillaris – se facea atunci cand cel instituit nu era in deplinatatea facultatilor

mintale.

SUBSTITUTIA PUPILARA INCLUDE INTOTDEAUNA SI SUBSTITUTIA VULGARA!

Mostenirea deferita contra testamentului

Este o aplicatiune a simetriei, deoarece asa cum pater familias isi poate institui descendentii ca mostenitori,

tot asa, ii putea dezmosteni, cu conditia sa respecte anumite forme solemne.

Astfel, fii de familie erau dezmosteniti individual, pe cand fiicele si nepotii in blocontract Daca testatorul

intentiona sa il dezmosteneasca pe fiul sau, P, mentiona in testament : “P, filius meus, exheres esto!”. Fiicele si

nepotii erau dezmosteniti prin formula solemna: “Ceteri omnes exheredes sunto!”.

Daca un fiu de familie era dezmostenit fara respectarea formelor solemne, atunci testamentul era nul

(ruptum). Daca fiicele sau nepotii erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne, atunci testamentul nu era

nul, era rectificat astfel incat cei instituiti sa primeasca totusi o parte din mostenire. Aceleasi efecte juridice se

produceau si in cazul omisiunii. Prin urmare, daca testatorul vrea sa il numeasca ca mostenitor pe un strain de

familie, el trebuia mai intai sa-si dezmosteneasca fiul, altfel testamentul va fi nul.

Cu timpul insa, catre sfarsitul republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si astfel s-a impus

ideea de officium in conformitate cu care pater familias trebuie sa-si iubeasca descendentii, ascendentii, fratii si

surorile. Astfel, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele cu respectarea formelor solemne, acestea puteau ataca

testamentul in justitie, intrucat testatorul si-a incalcat datoria de officium, iar testamentul este inoficios.

Un asemenea testament putea fi atacat printr-o actiune speciala, denumita querela inofficiosi testamenti

sau plangere pt testamentul inoficios. Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumvirilor care anulau

testamentul sub pretextul ca testatorul era nebun, intrucat numai asa se putea explica acest lucru.

Totusi, existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate – tentativa de omor. Insa

aceste cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar de-a lungul secolelor s-a constatat ca practica tribunalului

centumvirilor este contradictorie, in sensul ca spete similare sau chiar identice erau solutionate diferit. De aceea,

Imparatul Justinian a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu

toate cauzele care justifica intentarea actiunii.

Alte texte romane se refera la dobandirea mostenirii ( adquisito hereditas ), iar in functie de felul in care

era dobandita, succesorii se clasificau in 3 categorii:

1. Heredes sui et necesarii – faceau parte toti cei care prin moartea lui pater deveneau sui iuris.

Erau denumiti necesari intrucat mostenirea le revenea de drept, automat, iar in cazul lor nu se

punea problema repudierii sau acceptarii mostenirii.

2. Heredes necesarii – faceau parte sclavii instituiti, caci din ratiuni de ordin practic, romanii au

admis instituirea sclavului propriu, cat si sclavului altuia. De regula, sclavul propriu era instituit

atunci cand testatorul se stia insolvabil, stia ca nu-si poate plati datoriile pana la moarte si ca dupa

moartea sa bunurile ii vor fi vandute la licitatie de catre creditorii sai. Astfel, testatorul isi instituia ca

mostenitor sclavul, instituire insotita de o clauza de dezrobire. Dupa moartea sa, bunurile

succesorale treceau in proprietatea sclavului, urmand sa fie vandute pe numele acestuia. Astfel,

consecintele infamiei erau suportate de sclav, memoria testatorului ramanand fara pata. Sclavul

altuia era instituit pt a se ocoli interdictia privind vanzarea drepturilor succesorale, intrucat romanii

nu au acceptat acest lucru. De aceea, se instituia ca mostenitor sclavul altuia, iar prin vanzarea

succesiva a sclavului se vindeau, implicit, si drepturile succesorale. Astfel, succesiunea revenea

aceluia care il avea in proprietate pe sclavul instituit in momentul mortii testatorului.

3. Heredes voluntarii sau extranei – faceau parte persoanele straine de familie, cu precizarea ca ,

in aceasta materie, colateralii erau considerati straini de familie. Se numeau voluntari, intrucat ei

aveau posibilitatea fie sa accepte mostenirea, fie sa o repudieze. Mostenirea putea fi acceptata in

3 moduri:

Cretio – forma solemna de acceptare a mostenirii, deoarece presupune pronuntarea unor cuvinte solemne

in fata martorilor, iar testatorul ii putea impune mostenitorului sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Daca testatorul dispunea ca mostenitorul sa fie considerat dezmostenit, daca nu se pronunta intr-un anumit

termen, atunci cretio era perfaecta.

Pro herede gestio – gestiune sau administrare in calitate de mostenitor. In acest caz administrarea

bunurilor succesorale este interpretata ca o forma de acceptare a mostenirii.

Nuda voluntas – manifestare expresa de vointa, dar nesolmna.

Acceptarea mostenirii se poate face numai in anumite conditii.

In primul rand, este necesar ca cel instituit sa aiba deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, deoarece o

mostenire cuprinde pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta. De aceea, ori de cate ori este instituit un fiu de

familie, el nu poate accepta succesiunea fara aprobarea lui pater, dupa cum, nici sclavul nu poate accepta fara

aprobarea lui dominus.

In al doilea rand, este necesar ca cel ce accepta succesiunea sa aiba ius capiendi (dreptul de a culege o

succesiune), drept care a fost creat de Octavian Augustus prin 2 legi : Iulia si Papia Popea, cunoscute si sub

numele de legi caducare. Dispozitiile legilor caducare pot fi clasificate in 2 categorii:

1. Pars nuptiaria – femeile intre 20-50 de ani si barbatii intre 25-60 de ani trebuie sa traiasca in regimul

casatoriei si sa aiba copii. Cei care erau casatoriti, dar nu aveau copii – orbi , precum si cei care aveau

copii, dar nu erau casatoriti – patres solitaris, primeau jumatate din partea pt care erau instituiti.

2. Pars caducaria – celibatarii – celibes nu puteau dobandi nimic din mostenirea pt care au fost instituiti.

Dupa aparitia legilor caducare, a doua conditie de fond a instituirii de mostenitori a fost amendata – se putea

deschide si mostenirea legala alaturi de cea testamentara.

Efectele acceptarii mostenirii

In primul rand, acceptarea mostenirii duce la confuziunea patrimoniilor, ceea ce inseamna ca poate genera

consecinte pagubitoare atat pt mostenitor, cat si pt creditorii defunctului.

Consecintele pagubitoare pt mostenitor se produc atunci cand mostenitorul trebuie sa plateasca datoriile

succesorale ultra vires hereditatis (dincolo de limitele activului succesoral). De aceea, mostenitorii voluntari

repudiau succesiunile incarcate de datorii.

Pretorul a intervenit si a creat un drept special, ius abstinendi (dreptul de a se abtine), in virturea caruia

mostenitorul nu putea fi constrans sa plateasca datoriile succesorale dincolo de limite, ceea ce inseamna ca

mostenitorul raspundea intra vires hereditatis.

In acelasi sens, Imp. Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care a decis ca acel mostenitor care va face

un inventar al bunurilor succesorale, se va bucura de beneficium inventarii si va raspunde pt datorii numai intra

vires.

Consecintele pagubitoare pt creditorii defunctului se produc atunci cand mostenitorul este insolvabil, deoarece,

dupa confuziunea patrimoniilor, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si, intrucat, acesta

era insolvabil, creditorii defunctului nu-si puteau valorifica drepturile de creanta integral, ci numai in parte.

Pretorul a intervenit printr-o reforma in sprijinul creditorilor defunctului si a creat separatio bonorum, prin care

bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului insolvabil, astfel incat creditorii defunctului isi puteau

valorifica drepturile de creanta integral si numai dupa aceea avea loc confuziunea patrimoniilor.

Al doilea efect este dobandirea dreptului de proprietate. Daca existau mai multi mostenitori, se punea problema

definirii raportului dintre co-mostenitori. S-a stabilit ca drepturile de creanta si datoriile se divid automat intre acestia,

pe cand bunurile corporale sunt dobandite prin indiviziune. Iesirea din indiviziune se putea obtine fie prin conventia

partilor, fie prin intentarea actio familae ercis unde.

Al treilea efect este collatio bonorum (raportul bunurilor). Daca unul dintre mostenitori primise anumite bunuri

de la pater, in timpul vietii acestuia, si dorea sa vina la succesiune, trebuia sa faca raportul bunurilor, adica sa

adauge la masa succesorala toate bunurile primite.

Collatio dotis – este un caz tipicontract Femeia casatorita fara manus primea in momentul casatoriei

anumite bunuri cu titlu de dota de la pater. Aceasta avea vocatie succesorala in familia de origine, cu

conditia sa adauge la masa succesorala toate bunurile primite.

Collatio emancipati – este un caz atipic, pt ca, daca fiul emancipat dorea sa participe la succesiunea

lui pater, el trebuia sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care acesta le dobandise in

calitatea lui de sui iuris si nu bunurile primite de la pater in timpul vietii acestuia.

Asa cum o succesiune putea sa fie acceptata, aceasta putea sa fie si repudiata de catre mostenitorii voluntari.

Repudierea se putea face printr-o simpla manifestare de vointa. In dreptul clasic, daca mostenitorul nu se pronunta

intr-un anumit interval de timp, se interpreta ca aceasta a repudiat mostenirea.

Efectele repudierii mostenirii

Daca erau instituiti mai multi mostenitori si unul dintre ei repudia succesiunea, venea la mostenire

substituitul, daca exista. Daca nu exista substituit, avea loc acrescamantul- ius adcrescendi, in sensul ca partea

repudiata revenea acelora care au acceptat-o. Acrescamantul se producea automat.

Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia succesiunea, venea la mostenire substituitul, daca

exista. Daca nu exista substituit, se deschidea mostenirea legala, iar daca nu existau nici mostenitori legali,

succesiunea devenea vacanta si trecea in patrimoniul statului roman.

Cat priveste sanctiunea, mostenirea civila a fost sanctionata prin hereditatis petitio, iar cea pretoriana prin

interdictul quorum bonorum.

Mostenirea civila este sanctionata prin hereditatis petitio (petitiunea de hereditate), o actiune generala sau

cu titlu universal, deoarece ea poarta asupra unei mase de bunuri, spre deosebire de actiunea in revendicare, care

poarta asupra unor lucruri individual determinate.

Pe de alta parte, la petitiunea de hereditate, reclamantul nu trebuie sa faca dovada dreptului de proprietate

a defunctului asupra bunurilor succesorale, ci numai dovada calitatii sale de mostenitor civil. Intentarea acestei

actiuni presupune intrunirea unor conditii:

- in primul rand, reclamantul nu trebuie sa posede bunurile succesorale

- in al doilea rand, sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil

- in al treilea rand, paratul trebuie sa fie posesor al bunurilor succesorale pe care le poate poseda fie pro

herede, fie pro possesore.Paratul poseda bunurile succesorale pro herede atunci cand avea

convingerea ca el este mostenitorul civil si poseda bunurile succesorale pro possessore atunci cand

stia ca nu este mostenitorul civil, dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor, prin cuvintele

“possideo quida possideo” (posed pt ca posed). De asemenea, petitiunea de hereditate putea fi

ridicata si impotriva posesorilor fictivi denumiti ficti possessori (qui dolo desiit possidere si qui liti

se obtulit), adica impotriva aceluia care se ofera procesului, in sensul ca simuleaza, se preface ca este

posesor pt ca intre timp adevaratul posesor sa poata deveni proprietar prin uzucapiune. Totodata,

putea fi ridicata si impotriva aceluia care distruge bunurile succesorale cu intentie, deoarece potrivit

Senatusconsultului Juventian, reaua-credinta tine loc de posesiune – “dolus pro possessione est”.

Acelasi senatusconsult mai prevede ca paratul de buna-credinta raspunde numai in limitele imbogatirii sale,

pe cand cel de rea-credinta raspunde pt tot ceea ce lipseste din succesiune.

Mostenirea pretoriana este sanctionata prin interdictul quorum bonorum, care presupune o procedura in 2

faze:

- in prima faza, reclamantul se prezinta in fata pretorului si afirma ca este mostenitor pretorian. Acesta nu

verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pt a fi mostenitor pretorian, dar ii recunoaste

aceasta calitate, acordandu-i bonorum possessio.

- in a doua faza, pretorul verifica daca reclamantul intruneste conditiile necesare pt a fi mostenitor

pretorian. Daca se convinge ca acesta intruneste toate conditiile, elibereaza interdictul quorum

bonorum prin care reclamantul este pus in posesia bunurilor succesorale. Insa, sanctiunea mostenirii

pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile, deoarece prin interdictul quorum bonorum,

reclamantul dobandeste numai lucrurile corporale din succesiune, nu si pe cele de creanta. De aceea,

pretorul a initiat o noua reforma si a pus la dispozitia reclamantului toate actiunile pe care defunctul le

avusese impotriva debitorilor sai pt ca, intentand acele actiuni, sa poata valorifica drepturile de creanta

ale defunctului. Insa, pt ca reclamantul sa poata intenta acele actiuni era necesar ca in formula sa

figureze fictiunea ca mostenitorul pretorian este mostenitor civil.

LEGATUL

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni, grevand pe mostenitorul instituit, prin

care testatorul dispune de anumite bunuri individual determinate, in profitul unei persoane denumite legatar. Prin

urmare, legatul este o dispozitie, o clauza care figureaza in testament, prin care testatorul dispune ca mostenitorul sa

transmita un bun din succesiune legatarului. Bunul astfel transmis se numeste bun legat/lucru legat. Legatele

presupun respectarea unor conditii de forma si de fond.

Astfel, legatul trebuie formulat in termeni imperativi si solemni si figureaza in testament imediat dupa

instituirea de mostenitori. In functie de modul de formulare, legatele sunt de patru feluri:

Prin legatul per vindicationem, testatorul transmite un bun individual determinat cu titlu de proprietate

direct legatarului. De aceea, in acest legat nu este mentionat numele mostenitorului si nici nu este necesar. Daca

mostenitorul il impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat, legatarul, in calitatea sa de proprietar, va intenta

impotriva mostenitorului, actiunea in revendicare.

Prin legatul per damnationem, testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru legatarului.

Daca mostenitorul nu-si executa aceasta obligatie, legatarul va intenta impotriva acestuia o actiune personala

denumita actio ex testamento.

La inceputul epocii clasice, prin Senatusconsultul Neronian s-a dispus ca un legat per vindicationem nul, pt

nerespectarea conditiilor de forma si de fond, sa fie considerat valabil ca legat per damnationem. Jurisconsultii au

mers mai departe si au afirmat ca, de vreme ce un legat per vindicationem nul este valabil ca legat per damnatione,

cu atat mai mult un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca un legat per damnationem.

Jurisconsultii au folosit instrumentul de argumentare logica, affortiori. Aceasta interpretare a generat consecinte

importante pe planul sanctiunii legatelor deoarece, in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat per

vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem.

Astfel, daca beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bunul legat se considera legatar per

vindicationem, intenta in calitate de proprietar actiunea in revendicare si intra in posesia lucrului legat, deoarece

actiunea in revendicare este o actiune arbitrara si duce in final la condamnarea in natura asupra insusi lucrului, astfel

incat reclamantul intra in posesia lucrului legat.

Daca insa beneficiarul unui legat per vindicationem nu are nevoie de bunul legat, ci are nevoie de o suma

de banu, se considera legatar per damnationem. Intenteaza actiunea personala impotriva mostenitorului si obtine

condamnarea la o suma de bani, astfel reclamantul intra in posesia sumei de bani de care avea nevoie.

Legatul per praeceptionem sau legatul prin luare mai inainte este o clauza prin care era favorizat unul

dintre mostenitorii instituiti, deoarece prin aceasta clauza unul dintre mostenitori dobandea in acelasi timp si calitatea

de legatar, deoarece dupa executarea legatului succesiunea se impartea in mod egal intre toti mostenitorii.

Legatul sinendi modo era un legat cu titlu de permisiune, in sensul ca mostenitorul avea obligatia de a nu-l

impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat.

In fond exista doar doua legate : legatul per vindicationem si legatul per damnationem, intrucat

celelalte doua sunt un fel de extensii ale acestora.

Conditiile de fond ale legatelor:

In primul rand, legatarul trebuie sa aiba testamenti factio pasiva, intrucat el urma sa dobandeasca un bun

din succesiune.

In al doilea rand, executarea legatului apara, de regula, asupra mostenitorului instituit. La origine, in epoca

foarte veche, legatele erau impuse prin testament in scopul favorizarii unuia dintre mostenitorii instituiti. Cu timpul

insa, spre sfarsitul republicii, testatorul putea sa dispuna prin legat si in profitul unor persoane straine de familie, iar

unele testamente erau incarcate cu atat de multe legate incat, dupa executarea lor, activul succesiunii se epuiza, iar

mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii voluntari au

inceput sa repudieze succesiunile incarcate cu foarte multe legate, in paguba creditorilor defunctului care nu-si mai

puteau valorifica drepturile de creanta. Astfel, s-au dat 3 legi succesive prin care s-a ingradit libertatea de a dispune

prin legat.

Prin Legea Furia Testamentaria s-a prevazut ca lucrul legat nu poate avea o valoare mai mare de 1000 de

asi, iar prin Legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate primi mai mult decat mostenitorul. Aceste legi nu s-au

dovedit eficiente, deoarece testatorul putea sa includa in testament un numar foarte mare de legate mai mici de 1000

de asi si, in final, se ajungea la acelasi rezultat, adica la epuizarea activului succesoral.

Prin Legea Falcidia, data spre sfarsitul republicii, s-a prevazut ca mostenitorul trebuie sa doandeasca cel

putin ¼ din mostenirea care i s-ar fi cuvenit potrivit mostenirii legale, iar daca acea patrime nu se forma, legatele erau

reduse in mod proportional pana la formarea patrimii.

A treia conditie de fond a legatelor si-a gasit expresia in regula catoniana, data de Cato cel Batran, regula

ce se aplica doar legatelor per vindicationem. Potrivit acestei reguli, un legat care este nul in momentul intocmirii

testamentului, va ramane nul pt totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in considerare

imprejurarile care au intervenit intre momentul intocmirii testamentului si momentul mortii testatorului.

FIDEICOMISUL

Fiedicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent/dispunator roaga o alta

persoana denumita fiduciar sa transmita un anumit bun sau o parte din succesiune altei persoane denumite

fideicomisar.

Fiedicomisul putea figura in testament, dar el putea fi intocmit valabil si in afara testamentului. Daca

fideicomisul figura in testament, atunci calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit, iar daca fideicomisul

era intocmit in afara testamentului puteau fi ocolite toate conditiile de forma si de fond ale acestuia. Cu alte cuvinte,

prin fideicomis puteau fi transmise anumite bunuri pt cauza de moarte , fara a se respecta conditiile de forma si de

fond ale testamentului. De aceea, jurisconsultii clasici spuneai ca aparitia fideicomisului a dat o puternica lovitura

formalismului in materie succesorala.

La origine, fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic, ci numai pe plan religios si moral, dar incepand

din vremea lui Octavian Augustus, fideicomisul a fost sanctionat si pe plan juridicontract

Pe langa fideicomisul obisnuit, romanii au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin acest fideicomis

disponentul il ruga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune unei persoane din familia sa, persoana care avea

la randul ei aceeasi obligatie, ceea ce inseamna ca, potrivit mecanismului fideicomisului de familie, fiedicomisarul se

transforma automat in fiduciar, avand obligatia de a transmite bunul dobandit altei persoane din aceeasi familie,

persoana care avea aceeasi obligatie, devenita si ea fiduciar. Acesta era mecanismul fideicomisului de familie, prin

care s-a asigurat pastrarea bunurilor de valoare in aceeasi familie.

De asemenea, romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate, care avea ca obiect o parte din

succesiune sau intreaga succesiune. Acest fideicomis a generat o serie de complicatii atunci cand figura in testament

si cand calitatea de fiduciar o avea chiar mostenitorul instituit, caci executarea fideicomisului de ereditate apasa

asupra mostenitorului fiduciar care transmitea intreaga succesiune fideicomisarului, dupa care trebuia sa plateasca in

calitate de mostenitor datoriile succesorale. De aceea, mostenitorii fiduciari repudiau succesiunile incarcate cu

fideicomise de ereditate, in paguba creditorilor defunctului care nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta.

Astfel s-au dat doua senatusconsulte Pegasian si Trebelian prin care mostenitorul beneficiaza de 1/3 din partea de

mostenire care i s-ar fi cuvenit, indiferent de numar fideicomiselor.

Materia obligatiilor

Materia obligatiilor prezinta o importanta aparte, in primul rand, pt ca obligatiile sun oglinda juridica a

economiei de schimb si in al doilea rand, pt ca valorile juridice pe care romanii le-au creat in acest domeniu au fost

receptate in dreptul modern cu sensul lor originar.

Materia obligatiilor cuprinde 2 parti:

- partea generala sau teroia generala a obligatiilor

- partea speciala sau izvoarele obligatiilor

Teoria generala a obligatiilor

Definitia si elementele obligatiilor

Textele romane ne-au transmis doua definitii, prima a lui Paul, iar cea de-a doua ii apartine lui Justinian,

fiind cea mai apropiata de cea moderna.

Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vincului quo necessitate ad stringimur alicuius solvendae rei

secundum nostrae civitatis iura. Prin urmare, obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a

plati ceva potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este un raport de drept, raport

juridic, pe care romanii il denumeau vinculum iuris sau legatura de drept, iar noi il denumim raport juridic

obligational. Acesta presupune intrunirea a trei elemente pe care le denumim elementele obligatiei :

Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al obligatiei, deoarece el

are dreptul sa pretinda o plata, drept pe care il denumim creanta. Debitorul este subiectul pasiv, intrucat el poate fi

constrans pe cale judiciara sa faca o plata.

Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul “plata”, dar are un inteles mai larg, exprimat prin

termenii “dare, facere si praestare”. Cuvantul “dare” desemneaza obligatia de a transmite proprietatea, de a constitui

un drept real sau de a transmite o suma de bani. Cuvantul “facere” desemneaza obligatia de a face sau a nu face

ceva pt creditor. Cuvantul “praestare” desemneaza obligatia de procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept

real.

Obiectul obligatiei trebuie sa indeplineasca mai multe conditii:

- trebuie sa fie licit si moral

- trebuie sa fie posibil, iar imposibilitatea este de 2 feluri : fizica – atunci cand se promite ceva ce nu exista in natura

si juridica – atunci cand se promite ceva nepatrimonial

- trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil

- trebuie sa constituie o prestatiune pe care debitorul o face creditorului sau

- trebuie sa prezinte interes pt creditor

In dreptul roman, toate contractele sunt generatoare de obligate, nu sunt translative de proprietate,

prin urmare, obligatiile sunt de a face.

Sanctiunea – daca debitorul nu plateste de buna voie, creditorul are la dispozitie o actiune personala prin

care il cheama in justitie si il constrange pe cale judiciara sa faca plata. In intentio a formulei actiunii personale vor

figura cuvintele “dare” sau “dare facere oportere” prin care se exprima ideea ca debitorul trebuie sa iondeplineasca o

prestatiune.

Clasificarea obligatiilor

Textele juridice romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care cele mai

importante sunt : - izvoarele

- sanctiunea

- numarul participantilor la raportul juridic obligational

Clasificarea izvoarelor in functie de izvoare

Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, potrivit caruia obligatiile izvorasc

fie din contracte – ex contracto, fie din delicte – ex delicto. Mai tarziu, Gaius si-a dat seama ca exista si alte izvoare

de obligatii, care nu sunt nici contracte, nici delicte si pe care le-a denumit variae causarum figurae – alte izvoare

de obligatii.

Imparatul Justinian afirma ca obligatiile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte.

Aceasta clasificare a fost preluata si in dreptul modern.

Contractul – este cel mai important izvor de obligatii. Este conventia generatoare de obligatii sau conventia

care genereaza drepturi de creanta si datorii, insa in vechiul drepr roman, simpla conventie a partilor nu era

generatoare de obligatii, ci trebuia imbracata in anumite forme solemne.

Criteriile de clasificare a contractelor:

Dupa sanctiune:

- de drept strict – stricti iuris – sunt interpretate de catre judecator ad litteram

- de buna-credinta – sunt interpretate de judecator cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor.

Dupa efecte:

- unilaterale – acelea in care una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte numai calitatea de

debitor (imprumutul)

- bilaterale – acelea in care ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de debitor (vanzarea).

Romanii si-au dat seama ca exista si contracte bilaterale imperfecte, acelea care se nasc unilaterale, dar pe

parcursul executarii pot deveni bilaterale. De exemplu, contractul de depozit, in momentul formarii sale este

unilateral, deoarece in acel moment numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul dat in pastrare in depozit, la

cererea deponentului. Daca, insa, depozitarul face cheltuieli pe cont propriu in necesitate de pastrare a lucrului, are

dreptul sa ceara despagubiri de la deponent si in acel moment contractul devine bilateral.

Dupa forma:

- contracte solemne – conventii imbracate in anumite forme solemne, forme in functie de care se clasifica:

in forma religioasa : sponso religiosa si insiurandum liberti (juramantul dezrobitului)

in forma verbala : sponso laica, stipulatiunea si dotis dictio (promisiunea de dota)

in forma autentica : nexum

in forma scrisa : literis

- contracte nesolemne – conventii care nu presupun respectarea unor conditii de forma si se clasifica :

contracte reale : se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului (imprumutul).

La romani existau 5 contracte reale : mutuum (imprumutul banesc/de consumatiune), fiducia, gajul,

comodatul (imprumutul de folosinta) si depozitul.

contracte consensuale : se formeaza prin simpla conventie a partilor si de aceea jurisconsultii clasici

spuneau ca aparitia contractelor consensuale marcheaza momentul maximei abstractizari a tehnicii juridice

prin care se creeaza obligatii, de vreme ce obligatiile partilor se nasc dintr-o simpla manifestare de vointa

(vanzarea). La romani existau 4 contracte consensuale : vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

contracte nenumite : se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de catre una din

parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite, momentul formarii contractului coincide pt una din parti,

cu executarea sa. La romani existau 4 contracte nenumite : do et us, do ut facias, facio ut des, facio ut

facias.

De exemplu : contractul de schimb presupune conventia partilor, insotita de remiterea lucrului de catre una

dintre parti, remitere care indeplineste o dubla functie intrucat este si conditie necesara pt nasterea contractului, dar

in acelasi timp este si executarea unei obligatii. Dupa care se naste si pt cealalta parte obligatia de a transmite un alt

lucru in schimb.

Obligatiile izvorasc si din quasicontracte. Cuvantul provine de quasi ex contractum, ca si din contract,

deoarece quasicontractele sunt fapte licite care genereaza efecte similare cu cele ale contractelor. De exemplu:

negotiorum gestio ( gestiune de afacere sau administrarea bunurilor unei persoane fara stirea ei). Acest fapt licit

genereaza efecte juridice similiare cu ale contractului de mandat, deoarece se interpreteaza ca el ce administreaza

bunurile unei persoane fara stirea ei se comporta ca si cand ar fi primit o imputernicire.

Delictele sunt fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de a repara prejudiciul cauzat

sau de a plati o amenda.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, care genereaza obligatia de a repara

prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Ceea ce inseamna ca in dreptul roman nu exista criterii de forma sau de

fond pt a realiza distinctia dintre cele doua. Termenul de quasidelict a aparut datorita mentalitatii conservatoare a

romanilor, caci romanii aveau obiceiul sa intocmeasca anumite liste cu lucruri, cu acte, cu fapte dupa care le

inchideau. Au intocmit o lista a delictelor, dupa care au inchis-o, socotind ca viata sociala nu poate scoate la iveala si

alte fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ceea ce nu s-a intamplat deoarece au aparut si alte fapte ilicite. Atunci, ca

sa nu se dezica, le-au numit quasidelicte.

Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune

Obligatii civile - sunt sanctionate astfel incat, daca debitorul nu face plata de buna voie, creditorul va intenta

impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna-credinta, va obtine o sentinta, o va pune in executare si

astfel isi valorifica dreptul de creanta pe cale judiciara.

Obligatii naturale - nu sunt sanctionate prin actiune in justitie, incat daca debitorul obligat natural nu face

plata de buna voie, creditorul nu dispune de o actiune personala pt a-l chema in justitie. Daca insa debitorul obligat

natural face plata de buna voie nu poate repeta, deoarece actiunea in repetire poate fi intentata numai de acela care

a facut plata lucrului nedatorat, adica acela care remite un lucru sau suma de bani pe care nu o datoreaza. Debitorul

obligat natural care isi executa obligatia de buna voie nu este in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat.

Si, daca totusi, intenteaza actiunea in repetire, creditorul se va apara cu succes opunandu-i exceptiunea lucrului

datorat si platit prin care ii arata judecatorului ca debitorul nu este in situatia aceluia care a facut plata lucrului

nedatorat, ci este in situatia aceluia care a executat o obligatie. Astfel, creditorul castiga procesul. Iata de ce

jurisconsultii clasici spunea ca obligatiile naturale nu sunt sanctionate de actiune, ci pe cale de exceptiune.

Clasificarea obligatiilor in functie de numarul participantilor

In definitia lui Justinian, ni se infatiseaza cea mai simpla obligatie, in care exista un singur creditor si un

singur debitor.

Pe langa obligatiile simple exista si obligatii complexe cu mai multi creditori sau mai multi debitori, care sunt

denumite obligatii cu pluralitate de subiecte.La randul lor, acestea se clasifica in obligatii conjuncte si obligatii

coreale/solidare.

Obligatiile conjuncte – sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor. Astfel, daca sunt mai

multi creditori, fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanta, iar daca sunt mai multi debitori, fiecare

debitor va putea fi urmarit numai pt partea lui din datorie. Rezulta ca, la obligatiile conjuncte sunt mai multe obiecte si

un singur raport juridic obligational, care se va stinge numai dupa ce si ultimul dintre creditori isi va fi valorificat

partea sa din creanta, daca sunt mai multi creditori sau dupa ce si ultimul dintre debitori isi va fi platit partea lui de

datorie, daca sunt mai multi debitori.

La romani, regula era ca obligatiile cu o pluralitate de subiecte sunt conjuncte, divizibile.Totusi, partile aveau

posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia cu pluralitate de subiecte devenea coreala.

Obligatiile coreale – daca sunt mai multi creditori, oricare creditor poate valorifica intreaga creanta, iar daca

sunt mai multi debitori, oricare va putea fi tinut pt intreaga datorie. Inseamna ca la aceste obligatii avem un singur

obiect si mai multe raporturi juridice. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta, toate celelalte

raporturi juridice obligationale se sting din lipsa de obiect.

Prin urmare la obligatiile conjunctii avem pluralitate de obiecte si unicitate de raporturi juridice, iar la cele

coreale avem pluralitate de raporturi juridice si unicitate de obiect.

Elementele contractelor

Pt formarea contractelor este necesar sa fie intrunite anumite elemente, dintre care unele sunt esentiale, iar

altele sunt accidentale,

Cele esentiale sunt denumite astfel, deoarece in lipsa lor contractele nu se pot forma, nu sunt valabile.

Aceste elemente sunt in numar de trei:

Obiectul - are doua sensuri. Intr-un prim sens, obiectul contractului se confunda cu efecte sale, adica se

confunda cu obligatia pe care o genereaza. In al doilea sens, obiectul se confunda cu obiectul obligatiei, ceea ce

inseamna ca in acest sens, obiectul contractului poate consta fie in dare, fie facere, fie prestare. In legatura cu

obiectul contractului, trebuie retinut ca la romani contractele NU SUNT TRANSLATIVE DE PROPRIETATE, CI

NUMAI GENERATOARE DE OBLIGATII. Daca debitorul isi asuma obligatia de a transmite proprietatea, trebuie sa

recurga la alt act, adica la un act ulterior si distinct de contract, pt a-si indeplini acea obligatie.

De exemplu, uneori vanzatorul isi poate asuma obligatia de a transmite proprietatea. In asemenea cazuri,

vanzatorul trebuia sa recurga la mancipatiune, pt a-si indeplini obligatia de transmite proprietatea. Pe cand la noi,

contractul de vanzare este translativ de proprietate, astfel incat, cumparatorul dobandeste dreptul de proprietate

chiar in momentul incheierii contractului.

Consimtamantul - manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte. De altfel, cuvantul

“consensu” vine de la cum sentilae, adica avea o parere comuna cu a celeilalte parti. In dreptul roman, existau

cauze care duceau la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului si cauze care duceau la vitierea acestuia.

Cauze care duceau la inexistenta lui sunt: violenta fizica, neseriozitatea si eroarea.

Violenta fizica distrugea consimtamantul deoarece victima era in imposibilitatea de a-si exprima vointa.

Neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul este dat in gluma sau in imprejurari care exclud vointa

persoanei de a se obliga (consimtamantul dat de actor).

Eroarea este gresita reprezentare, intelegere a unor imprejurari. De regula, la romani, eroarea nu afecta

consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate, eroarea ducea la distrugerea acestuia. Este vorba despre :

- error in negotio - eroarea cu privire la natura juridica a contractului. De exemplu: P intentioneaza sa vanda un

lucru, iar S crede ca i se doneaza.In acest caz nu exista consimtamant si deci nici contract.

- error in personam - eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti. De exemplu : P intentioneaza sa incheie

contractul cu S si in realitate il incheie cu T.

- error incorporae - eroarea cu privire la lucru. De exemplu: P intentioneaza sa vanda un teren, iar S crede ca este

vorba despre un alt teren.

- error in substantia - eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si se numesc esentiale acele calitati care

au determinat partile sa incheie contractul. De exemplu: P intentioneaza sa cumpere un candelabru pt ca este din

argint, iar S crede ca este vorba despre un candelabru din arama.

Viciile de consimtamant sunt 2: teama/metus si dolul/dolus. Ele nu duc la inexistenta consimtamantului

si contractului, ci numai la posibilitatea anularii contractului prin utilizarea unor procedee juridice indirecte, pt ca

romanii nu au cunoscut actiuni in anulare, ci numai procedee in anulare prin care anularea contractului se obtinea

indirect, adica prin mecanismul actiunilor arbitrarii.

In textele romane, teama este denumita vis psihica sau violenta psihica, constand in amenintarea cu un

rau pt a determina persoana sa incheie contractul. La origine, in epoca foarte veche, violenta psihica nu afecta

consimtamantul, intrucat vechii romanii spuneau "ho acta voluntas sent tamen voluntas", adica o vointa

constransa este totusi o vointa. De altfel, in epoca foarte veche, nici nu era posibila in fapt exercitarea violentei

psihice, de vreme ce in epoca veche toate contractele au fost solemne, iar incheierea lor presupunea gesturi, rituale,

formule solemne, prezenta martorilor, imprejurari care facea imposibila realizarea acestui lucru.

Dar, spre sfarsitul republicii, paralel cu decaderea formalismului, se resimte necesitatea sanctionarii

violentei psihice in actele juridice, in scopul protejarii partilor contractante. Pretorul a pus la indemana victimei

violentei un mijloc procedural, exceptio metus, prin care se paraliza actiunea reclamantului. In acelasi timp, s-a

acordat victimei o actiune, actio metus, prin care se ajunge la anularea contractului.

Dolul reprezinta inselaciunea sau ansamblul manoperelor dolosive la care recurgea una dintre parti pt a o

determina pe cealalta sa incheie un contract, contract care in alte conditii aceasta nu l-ar fi incheiat. Romanii au facut

si aici o distinctie intre:

-dolus malus (dolul rau) = era viciu de consimtamant

-dolus bonus (dolul bun) = nu afecta consimtamantul [cazul vanzatorului care-si lauda exagerat marfa]

Nici dolul nu era sanctionat in dreptul civil, astfel ca a fost necesara interventia pretorului, creandu-se doua

mijloace juridice in favoarea victimei dolului:

a)actio de dolo – prin care victima obtinea pe cale indirecta anularea contractului

b)exceptio doli

Atat actio metus, cat si actio de dolo nu reprezentau actiuni in anulare asa cum sunt ele in dreptul modern

pt ca romanii nu cunosteau actiunile in anulare (sentinta era exclusiv pecuniara), ele reprezentand procedee in

anulare, caci ambele sunt construite pe schema de functionare a actiunilor aribtrarii. Astfel, dupa ce era sesizat de

victima violentei/dolului, judecatorul, in calitate de arbitru, dupa ce verifica temeinicia sustinerilor reclamantului,

ordona paratului (autorul violentei/dolului) sa renunte la contract. Ordinul nu era obligatoriu, dar daca acesta refuza

sa-l execute, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si-l condamna pe parat la consecinte atat de grave incat,

de cele mai multe ori acesta prefera sa execute ordinul dat de arbitru si sa renunte la contract. De aceea spunem ca

avem de-a face cu un procedeu in anulare (adica o anulare pe cale indirecta a contractului).

Capacitatea – intelegem aptitudinea persoanei de a contracta sau de a încheia un contract in nume propriu.

Numai pater familias avea o deplina capacitate de a contracta in nume propriu, pe cand persoanele alieni iuris

aveau o capacitate limitată de a contracta.

Pe lângă elementele esentiale, contractele pot cuprinde si elemente accidentale care sunt denumite astfel

deoarece ele sunt introduse in contract numai la inițiativa părților, iar contractul este încheiat in mod valabil, chiar si

in lipsa lor. In dreptul roman sunt cunoscute multe elemente accidentale ale contractelor, insa cele mai importante

sunt doua: termenul si conditia.

Termenul este evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept, de unde rezulta ca termenul este de doua feluri. Astfel, evenimentul viitor si sigur de care depinde exigibilitatea unui drept se numește termen suspensiv, iar elementul viitor si sigur de care depinde stingerea unui drept se numește termen extinctiv. Prin urmare, termenul suspensiv nu afectează existența dreptului de creanta, ci numai exigibilitatea sa, in sensul ca dreptul de creanta ia naștere chiar in momentul încheierii contractului, dar el devine exigibil numai la îndeplinirea termenului, iar un drept de creanta este exigibil atunci cand poate fi valorificat prin proces. Spre exemplu, Primus ii promite lui Secundus ca ii va plăti 100 de asi la calendele lui Aprilie. In acest caz, dreptul de creanta se naște in momentul încheierii contractului dar devine exigibil numai la 1 Aprilie. Iar dacă creditorul intenteaza acțiune in justiție înainte de 1 Aprilie, acțiunea sa va fi respinsă, întrucât dreptul de creanta, deși exista, nu este exigibil. Si dacă după îndeplinirea termenului suspensiv creditorul intenteaza o noua acțiune, va fi respinsă si ea, din lipsa de obiect, deoarece dreptul de creanta s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul

extinctiv al lui litis contestatio. Dacă, insa, debitorul plătește de bunavoie înainte de îndeplinirea termenului suspensiv, plata rămâne valabilă. Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui drept. Prin urmare, evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui drept se numește condiție suspensiva, iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea unui drept se numește condiție rezolutorie. Așadar, conditia suspensiva afectează chiar existența dreptului de creanta, in sensul ca dreptul de creanta nu ia naștere in momentul încheierii contractului, ci numai dacă se îndeplinește conditia. Spre exemplu, Primus ii promite lui Secundus ca ii va da 100 de asi dacă se va întoarce din Egipt cu corabia lui Tertius. Iar dacă creditorul, sub condiție suspensiva, intenteaza acțiunea in justiție înainte de îndeplinirea condiției, acțiunea sa va fi respinsă, deoarece nu are obiect. Si dacă, după îndeplinirea condiției suspensive, creditorul intenteaza o noua acțiune, acea acțiune va fi admisa, deoarece prima acțiune nu a avut obiect, iar efectul extinctiv al lui litis contestatio nu a putut opera, căci ceea ce nu exista nu se poate stinge. Efectele obligatiilor Obligatiile genereaza efecte normale si efecte accidentale. Efectul normal al obligatiei consta in executarea lor astfel încât creditorul sa-si poată valorifica dreptul de creanta. Dar, in legătura cu executarea obligatiilor trebuie sa facem distinctie între obligatiile contractuale si obligatiile delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii efectelor contractelor, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (contractele încheiate între unii nici nu vatama, nici nu profita altora), ceea ce înseamnă ca orice contract va produce efecte numai între parti. Dar prin conceptul de parti trebuie sa înțelegem persoanele care au încheiat contractul, mostenitorii acelor persoane si creditorii lor chirografari. Se numesc chirografari acei creditori care au un drept de creanta izvorat dintr-un act scris si care nu si-au constituit garantii. Din principiul relativitatii efectelor contractelor s-au desprins trei principii cu aplicatiuni speciale. Este vorba despre: - principiul nulitatii stipulatiunii pt altul; - principiul nulitatii promisiunii pt altul; - principiul reprezentarii in contracte. Principiul nulitatii stipulatiunii pt altul s-a formulat in legătura cu aplicatiunile pe care le-a avut stipulatiunea in materie contractuala, căci stipulatiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare si răspuns si îmbracă doua forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pt altul. Așa cum ne spune Gaius, in institutele sale, la stipulatiunea obisnuita, Primus il întreabă pe Secundus “promiti sa-mi dai 100?”, iar secundus răspunde “promit”. Aceasta stipulatiune este valabilă deoarece ea urmează sa-si producă efectele între parti. Pe cand, in cazul stipulatiunii pt altul, spune Gaius, primus il întreabă pe secundus “promiti sa-i plătești 100 lui tertius?”, iar secundus răspunde “promit”. Aceasta stipulatiune este nulă si fata de primus si fata de tertius. Fata de primus ea este nulă, deoarece primus nu are interes in contract, ori obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pt creditor. Stipulatiunea este nulă si fata de tertius, întrucât el nu este parte in contract. Dar stipulatiunea pt altul prezintă interes practic, spre exemplu, dacă primus are o creanta de 100 fata de secundus si o datorie de 100 fata de tertius, prin plata făcută de secundus lui tertius se vor stinge doua datorii. De aceea, romanii au creat un procedeu juridic prin care, deși stipulatiunea pt altul ramanea nulă, ea devenea executorie. Acest procedeu juridic este denumit stipulatio poenae sau stipulatiunea unei penalitati. Potrivit acestui procedeu, după ce se incheia stipulatiunea pt altul, se mai încheia încă o stipulatiune denumită stipulatiunea unei penalitati, ocazie cu care primus il întreabă pe secundus “dacă nu ii vei plăti 100 lui tertius, promiti sa-mi plătești mie 500?”, iar secundus răspunde “promit”. Aceasta stipulatiune, a penalitatii, este valabilă deoarece urmează sa-si producă efectele între parti, iar dacă secundus nu va executa stipulatiunea nevalabila, va trebui sa o execute pe cea valabila, adică va trebui sa execute stipulatia penalitatii si va trebui sa plătească de 5 ori mai mult, in cazul nostru. Iată de ce secundus are tot interesul sa execute stipulatiunea nevalabila, fiindcă, altminteri, trebuie sa o execute pe cea valabilă si trebuie sa plătească o suma de bani mai mare. Iată cum, prin mecanismul stipulatiunii unei penalitati, stipulatiunea pt altul rămâne nevalabila, dar devine executorie.

Iar in cazul principiului promisiunii pt altul, primus ii promite lui secundus ca tertius ii va da 100. Si aceasta promisiune este nulă, si fata de primus, si fata de tertius. Fata de primus, ea este nulă, întrucât primus nu a promis fapta sa, ori de la condițiile obiectului obligatiei, știm ca obiectul obligatiei trebuie sa constea dintr-o prestatiune pe care debitorul o face creditorului sau. Promisiunea este nulă si fata de tertius, întrucât tertius, neparticipand la încheierea contractului nu a promis nimicontract Insa si promisiunea pt altul prezintă interes practic, de aceea, romanii i-au adus o modificare de forma, astfel încât promisiunea pt altul sa devină valabilă. Potrivit formei modificate, primus ii promite lui secundus ca va proceda de așa maniera, încât sa-l determine pe tertius sa ii dea 100. Iar dacă tertius nu ii va plăti lui secundus ceea ce i-a promis primus, secundus va intenta cu succes acțiune împotriva lui primus, întrucât, de data aceasta, primus a promis fapta sa. Iar al treilea principiu, cu aplicatiune specială, care decurge din relativitatea efectelor contractelor este principiul nereprezentarii in contracte. Reprezentarea in contracte este procedeul juridic potrivit căruia un pater familias, denumit reprezentat, se obliga prin contractul încheiat de un alt pater familias, denumit reprezentant. Multă vreme, secole de-a rândul, romanii nu au admis ideea de reprezentare in contracte deoarece se opunea principiului relativitatii. Pe de alta parte, in epoca veche, in condițiile economiei naturale închise, contractele se încheiau foarte rar, erau adevărate evenimente, astfel încât, in practica nu se simtea necesitatea reprezentarii in contracte, dar, spre sfârșitul republicii, odată cu formarea economiei de schimb, a afacerilor, romanii erau interesați frecvent sa incheie contracte in același moment, in locuri diferite, astfel încât in noua situație, reprezentarea in contract, a devenit o necesitate juridică. Astfel, sub presiunea practicii sociale, romanii au inițiat o serie de reforme prin care au admis reprezentarea imperfecta in contracte, iar in anumite cazuri, chiar si reprezentarea perfecta, căci, in funcție de efectele sale, reprezentarea in contracte poate fi perfecta si imperfecta. In cazul reprezentarii perfecte persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, deși reprezentantul este acela care a încheiat contractul, reprezentatul devine creditor sau debitor. Pe cand, la reprezentarea imperfecta reprezentatul se obliga alături de reprezentant, ceea ce înseamnă ca, la reprezentarea imperfecta exista doi debitori, reprezentantul si reprezentatul. Iar dacă creditorul intenționează sa-l urmărească in justiție pe reprezentant, va intenta, împotriva lui acțiunea directa, acțiunea izvorata din contractul pe care l-a încheiat cu reprezentantul. Iar dacă intenționeaza sa-l urmărească in justiție pe reprezentat, intenta împotriva lui o acțiune utila, fireste, creditorul avea de ales între cele doua acțiuni, el nu le putea intenta pe amandoua pt ca se opunea efectul extinctiv al lui litis contestatio. In funcție de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contracte poate fi activa si pasiva. Atunci cand reprezentantul are calitatea de creditor, reprezentarea se numește activa, iar cand reprezentantul are calitatea de debitor, reprezentarea se numește pasiva. Prin urmare, reprezentarea imperfecta in contracte este întotdeauna pasiva, de vreme ce amândoi sunt debitori. Primul pas in direcția reprezentarii in contracte s-a făcut prin sistemul acțiunilor cu caracter alăturat sau adiecticiae qualitatis. Acest sistem a fost creat in legătura cu sporirea capacitatii de a se obliga, a fiului de familie, deoarece, acesta nu putea încheia contracte in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor contracte, situația lui pater sa devină mai buna, adică sa devină creditor. Acest sistem, specific vechiului drept, a putut funcționa numai câtă vreme contractele au fost unilaterale, dar, spre sfârșitul republicii, cand au apărut contractele bilaterale, acest sistem nu a mai putut funcționa, de vreme ce filius nu-l putea face creditor pe pater familias, fără sa il facă si debitor. De aceea, pretorul a intervenit si a admis ca in cinci cazuri, fiul sa se poată obliga in nume propriu, obligandu-l in același timp si pe pater familias, încât creditorul putea sa il urmărească pe filius prin acțiunea directa izvorata din contract, după cum putea sa intenteze acțiunea cu caracter alăturat, împotriva lui pater familias, acțiune care avea o formula redactata cu transpozitiune, in sensul ca, in intentio, figura numele fiului, iar in condemnatio era numele lui pater familias.

Cele cinci acțiuni cu caracter alăturat sunt denumite actio quod iussu, actio exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem verso si actio tributoria. Actio quod iussu era data de pretor împotriva acelui pater familias care il imputernicise pe fiu sa incheie un anumit contract (exemplu: contract de vânzare). Actio exercitoria era acordată împotriva acelui pater familias care il imputernicise pe fiu sa exercite un comerț maritim. Uneori, pater familias numea pe un alieni iuris in calitate de comandant al unei nave pe care o stapanea cu titlu de proprietate si pe care o utiliza in scopuri comerciale. Contractele incheiate de catre fiul de familie in calitate de capitan de corabie il obligau pe pater familias fata de creditori, care puteau intenta impotriva sa actio exercitoria (exercitor sau armator este cel ce echipeaza un vapor in vederea realizarii unui comert maritim). Actio institoria era data împotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe filius sa exercite cu comerț pe uscat. In cele trei cazuri, pater familias raspunde cu toate bunurile sale ( in solidum), iar in urmatoarele doua cazuri va raspunde numai pro parte. Actio de peculio et de in rem verso înseamnă acțiune cu privire la peculiu si la câștig. Era data împotriva lui pater familias atunci cand fiul de familie exercita acte de comerț cu bunurile din peculiul sau, fără stirea si fără aprobarea lui pater familias. Actio tributoria era intentata împotriva lui pater familias, atunci cand fiul exercita acte de comerț cu bunurile din peculiul sau fără aprobare expresa a lui pater familias, cu toate ca pater a cunoscut si a tolerat acele acte de comerț. Așadar, sistemul acțiunilor cu caracter alăturat se apropie de efectele reprezentarii in contracte, de vreme ce pater familias se obliga printr-un contract pe care nu l-a încheiat el însuși, ci fiul de familie. Si totuși, nu sunt intrunite toate condițiile necesare reprezentarii in contracte deoarece sistemul acțiunilor cu caracter alăturat funcționează numai in relațiile dintre pater familias si fiul de familie, nu funcționează si in relațiile dintre doi patres familiae. De aceea, pretorul a mai inițiat o reforma si a acordat actio institoria si actio exercitoria împotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comerț pe uscat sau pe mare. Din acest moment sistemul reprezentarii in contracte este gata elaborat sau constituit, de vreme ce un pater familias se obliga prin contractul încheiat de un alt pater familias. Dar, in acest stadiu, sfera reprezentarii in contracte se limiteaza numai la contractele încheiate in legătura cu un comerț pe uscat sau pe mare, nu are aplicatiune generală, astfel încât jurisconsultii, pe cale de interpretare științifică au creat actio quasi institoria, acțiune care era acordată de pretor împotriva acelui pater familias care l-a imputernicit pe alt pater familias sa incheie un contract, indiferent in ce domeniu. Din acest moment, reprezentarea in contracte s-a generalizat, s-a aplicat la toate contractele, dar numai in forma imperfecta, de vreme ce si reprezentantul si reprezentatul erau debitori, iar creditorul il putea urmări in justiție pe reprezentant prin acțiunea directa, iar pe reprezentat prin actio quasi institoria care avea si ea o formula redactata cu transpozitiune, deoarece in intentio al formulei era trecut numele reprezentantului, întrucât el încheiase contractul, iar in condemnatio era trecut numele reprezentatului. Cu timpul insa, sub influența dreptului egiptean, romanii au admis si câteva cazuri de reprezentare perfecta. Practic, ei au admis doua cazuri de reprezentare perfecta, activa si pasiva, si un caz de reprezentare perfecta activa. Cât privește reprezentarea perfecta activa, ea s-a aplicat numai in cazul reprezentantului devenit insolvabil. Având in vedere faptul ca reprezentarea imperfecta in contracte nu se putea aplica atunci cand reprezentantul era creditor, iar dacă reprezentantul devenea creditor, el trebuia sa transmită asupra reprezentatului valoarea acelei creante prin acte ulterioare si distincte de contract. Dar dacă reprezentantul devenea insolvabil, el era supus executarii silite asupra bunurilor de către creditorii săi printre care si reprezentatul căruia trebuia sa ii transmită creanta dobandita prin contractul încheiat din imputernicirea reprezentatului. Dar, întrucât reprezentantul era insolvabil, reprezentatul venea in concurs cu ceilalți creditori ai reprezentantului si nu-si putea valorifica dreptul de creanta integral, ci numai in parte.

De aceea, s-a admis ca, ori de câte ori, reprezentantul creditor devine insolvabil, dreptul de creanta nu mai intra in patrimoniul reprezentantului, ci trece direct in patrimoniul reprezentatului. Astfel, in ipoteza in care reprezentantul devine insolvabil, reprezentatul nu mai risca sa vina in concurs cu creditorii reprezentantului. In materie contractuala fiul de familie are o capacitate limitată de a se obliga. Numai pater familias are capacitate deplina de a se obliga pe taram contractual. Insa, pe taram delictual, fiul de familie are deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, ceea ce înseamnă ca fiul de familie răspunde in nume propriu pt delictul comis. Insa, răspunderea sa are loc in condiții speciale deoarece nu are patrimoniu, iar răspunderea proprie, in condiții speciale a fiului de familie a funcționat la romani in doua sisteme, pe care le denumim sistemul noxalitatii si sistemul acțiunilor noxale.

SISTEMUL NOXALITATII SI SISTEMUL ACTIUNILOR NOXALE

Daca in materie contractuala raspunderea sclavului si a fiului de familie se realizeaza prin intermediul

sistemului actiunilor cu caracter alaturat, in materie delictuala sclavul si fiul de familie raspund personal, insa aceasta

raspundere intervine in conditii specifice, avand in vedere ca nici sclavul si nici fiul de familie nu au bunuri proprii.

Aceasta raspundere s-a realizat, la origine, potrivit sistemului noxalitatii. Astfel daca un sclav sau un fiu de

familie comite un delict, dominus sau pater familias al delincventului trebuie sa opteze intre a face abandonul noxal,

adica noxae deditio, altfel spus, a-l abandona pe sclav sau pe fiul de familie in mainile victimei delictului pt ca

aceasta sa-si exercite dreptul de razbunare sau a ajunge la o intelegere cu victima delictului, potrivit careia aceasta

renunta la exercitarea dreptului de razbunare si in schimb pater familias sau dominus al delincventului plateste o

suma de bani.

Prin urmare, in cadrul sistemului noxalitatii accentul se pune pe abandonul noxal. In subsidiar, pater familias

sau dominus al delincventului poate plati o suma de bani. Obligatia lui pater familias sau dominus al delincventului

este o obligatie facultativa (in facultates solutionis), in sensul ca pater familias sau dominus al delincventului are

facultatea sau posibilitatea de a se elibera de aceasta obligatie, si anume, aceea de a face abandonul noxal, platind

o suma de bani convenita cu victima delictului. Insa, potrivit sistemului noxalitatii care este un sistem primitiv, pater

familias sau dominus al delincventului nu are si o alta posibilitate, cea mai importanta si anume de a dovedi

eventuala nevinovatie a presupusului delincvent, motiv pt care a fost creat un sistem mai bun, privind raspunderea

sclavului in materie delictuala, si anume sistemul actiunilor noxale.

Potrivit acestui sistem, victima delictului trebuie sa intenteze impotriva lui pater familias sau dominus al

delincventului actiunea noxala. Daca pater familias sau dominus accepta sa se judece si castiga procesul, atunci fiul

de familie sau sclavul ramane sub puterea sa. Daca pater familias sau dominus al delincventului nu accepta sa se

judece, ori pierde procesul, va fi condamnat la plata unei sume de bani, fata de caracterul invariabil pecuniar al

sentintei de condamnare in procedura formulara. Numai ca si aceasta obligatie a lui pater familias sau dominus al

delincventului este o obligatie facultativa (in facultates solutionis), in sensul ca pater familias sau dominus al

delincventului are facultatea sau posibilitatea de a se elibera de aceasta obligatie, facand abandonul noxal.

Prin urmare, in sistemul actiunilor noxale, accentul se pune pe plata unei sume de bani, obiectul obligatiei

consta in plata unei sume de bani si, in subsidiar, in abandonul noxal.

Conditii de intentare a actiunilor noxale

In primul rand, sa fie vorba de un delict privat, intrucat numai delictele private puteau fi rascumparate prin

plata unei sume de bani.

In al doilea rand, actiunea noxala se poate introduce cu succes numai impotriva acelui pater familias sau

dominus care il are sub puterea sa pe delincvent in momentul lui litis contestatio, adica in momentul in care se

fixeaza definitiv elementele personale si reale ale cauzei. Altfel spus, daca intre momentul introducerii actiunii si

momentul lui litis contestatio, sclavul sau fiul de familie trec sub o alta putere, trebuie intentata o noua actiune

impotriva noului pater familias sau dominus al delincventului, situatie care a fost formulata intr-un adagiu noxa caput

sequitur (delictul il urmeaza pe delincvent).

Cea de-a treia conditie a fost formulata de scoala sabiniana si prevede ca actiunea noxala nu poate fi

introdusa daca intre momentul savarsirii delictului si momentul introducerii actiunii, victima delictului l-a avut cel putin

un moment sub puterea sa pe delincvent. Daca l-a avut sub puterea sa pe delincvent se considera ca, fie si-a

exercitat dreptul de razbunare, fie a renuntat la el. In niciuna dintre aceste situatii actiunea nu mai poate fi introdusa

pt ca aceasta este un reflex juridic al dreptului de razbunare.

Inca din epoca Legii celor XII Table au fost create actiunile noxale, spre pilda codul decemviral arata ca

actio furti nec manifesti prin care este sanctionat delictul de furt neflagrant poate fi data cu titlu noxal si, de

asemenea, prin legea Aquilia din secontract III i.Hr. au fost consacrate mai multe actiuni noxale: actiuni obisnuite,

care pot fi intentate cu titlu noxal si actiuni autonome, create de la inceput ca noxale, cum este cazul lui actio de

pauperie, care sanctioneaza prejudiciile cauzate prin actiunile animalelor aflate in baza noastra juridica. In cazul

actiunilor date cu titlu noxal se utilizeaza formula cu transpozitiune, spre pilda la actio furti nec manifesti, in intentio

apare numele fiului de familie delincvent, pt ca el este cel care ar fi comis fapta prin sanctiunea respectiva, iar in

condemnatio apare numele lui pater familias, pt ca acesta sta in justitie si ca asupra lui se vor rasfrange efectele

sentintei pronuntate de judecator.

NEEXECUTAREA OBLIGATIILOR

Efectul obligatiilor consta in executarea lor, dar pot fi anumite situatii care sa determine neexecutarea

acestora, situatii in care trebuie sa analizam atitudinea subiectiva a debitorului, indiferent daca el este obligat

contractual sau delictual. Exista anumite situatii care exced vinovatiei debitorului, dupa cum exista anumite situatii

sau imprejurari care se circumscriu atitudinii sale vinovate. Sub acest aspect distingem urmatoarele cazuri:

- cazul fortuit

- forta majora

- culpa

- dolul

- mora

- custodia

Cazul fortuit (casus minor) este o imprejurare care intervine fara vina debitorului, o situatie imprevizibila

care duce la disparitia bunului datorat, spre pilda furtul sclavului datorat in baza unui contract de vanzare.

Forta majora (casus maior) este o imprejurare absolut imprevizibila si absolut invincibila (cui resisti non

potest = careia nimic nu i se pate opune) si care duce la disparitia bunului datorat. Cazul fortuit este si el o

imprejurare imprevizibila dar pe care ar fi putut-o surmonta daca ar fi luat masuri exceptionale de paza pe care nu

era obligat sa le ia. In cazul fortei majore, ea nu poate fi combatuta indiferent ce masuri de paza ar lua. In aceste

situatii debitorul obligat contractual este in imposibilitate de executare, daca bunul obligatiei sale este un bun

individual determinat. Daca obiectul obligatiei sale il reprezinta bunuri de gen, debitorul nu este exonerat de

raspundere pt ca genera non pereunt (bunurile de gen nu pier). In cazul bunurilor individual determinate se aplica

regula debitor rei certe interitu rei liberatur (debitorul unui bun individual determinat care piere fortuit este

exonerat de obligatia sa).

Culpa este neglijenta, neindemanarea sau intentia manifestata de debitor printr-o actiune sau o inactiune.

Trebuie sa faceam distinctia intre culpa delictuala si cea contractuala.

In cazul culpei delictuale atitudinea vinovata a debitorului constand in neglijenta, neindemanare sau intentie

se manifesta numai printr-o actiune, nu si printr-o omisiune, inactiune, potrivit dispozitiilor legii Aquilia.

In materie delictuala debitorul raspunde pt cea mai mica culpa (culpa levissima) si ceea ce este foarte

important atitudinea sa subiectiva vinovata este una dintre conditiile necesare pt nasterea obligatiei delictuale. Pt

nasterea raportului juridic obligational in materie delictuala trebuiesc indeplinite cumulativ mai multe conditii:

- Comiterea faptei delictuale;

- Culpa;

- Producerea unui prejudiciu;

- Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita comisa si prejudiciul cauzat.

Dimpotriva, in materie contractuala, atitudinea vinovata a debitorului imbraca forma neglijentei sau

neindemanarii manifestata printr-o omisiune survenita intre momentul nasterii obligatiei (incheierii contractului) si

momentul la care obligatia ar fi trebuit executata (momentul scadentei) si care duce la disparitia bunului datorat. La

origine, si in materie contractuala, functiona regula potrivit careia atitudinea vinovata a debitorului poate imbraca doar

forma unei actiuni, ulterior, in practica, s-a admis faptul ca atitudinea vinovata a debitorului poate imbraca si forma

unei omisiuni sau abstentiuni, conturandu-se, in final, regula potrivit cu care in contractele de buna credinta,

neglijenta sau neindemanarea debitorului se pate manifesta atat printr-o actiune cat si printr-o abstentiune, in timp

ce, in contractele de drept strict, atitudinea vinovata a debitorului se manifesta numai printr-o actiune.

In vremea imparatului Justinian s-a conturat o importanta distinctie in materia culpei si anume aceea intre

culpa lata si culpa levis.

Culpa lata este culpa grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai neindemanatic administrator.

Culpa levis este o culpa mai usoara, care, la randul ei poate imbraca doua forme, culpa levis in concreto

si culpa levis in abstracto. Culpa levis in concreto presupune ca atitudinea subiectiva a debitorului fata de bunul

datorat este apreciata prin raportare la atitudinea debitorului fata de celelalte bunuri ale sale. Ca atare, debitorul

poate fi exonerat de raspundere daca face dovada ca el este neglijent sau neindemanatic si cu propriile sale bunuri,

nu numai cu bunul datorat. Spre pilda, in contractul de societate, culpa debitorului este apreciata in concreto. Culpa

levis in abstracto presupune compararea atitudinii debitorului fata de bunul datorat prin raportare la atitudinea unui

administrator ideal (bonus vir) ceea ce inseamna ca atunci cand culpa este apreciata in abstracto, debitorul va fi gasit

intotdeauna in culpa, pt ca un bonus vir/bonus pater familias este intotdeauna diligent cu bunurile sale.

Dolul consta intr-o actiune sau abstentiune intentionata a debitorului obligat contractual si care este de

natura sa duca la disparitia bunului datorat. Prin urmare, distinctia dintre culpa contractuala si dol consta in aceea ca,

in timp ce culpa se manifesta prin neglijenta sau neindemanare, dolul imbraca forma intentiei. In contractele in care

are interes, potrivit principiului utilitatii, debitorul raspunde atat pt culpa, cat si pt dol, iar in contractele unde nu are

interes, raspunde doar pt dol.

Mora imbraca doua forme, mora debitoris (intarzierea vinovata a debitorului) si mora creditoris

(intarzierea vinovata a creditorului) duc la disparitia bunului datorat.

Mora debitoris, pt a opera, trebuiesc intrunite mai multe conditii: o obligatie adusa la scadenta, obligatia sa

nu fi fost executata, iar neexecutarea sa ii fie imputabila debitorului. Romanii cereau si o alta conditie, si anume o

interpellatio, o somatie pe care creditorul o facea debitorului si care era de natura sa duc la punerea sa in intarziere.

In evul mediu, comentatorii dreptului roman au formulat pe baza unui text al lui Papinian, regula de drept dies

interpellat pro homine (termenul someaza pe debitor), adica simpla ajungere la scadenta il pune, de drept, in

intarziere pe debitor, fara a mai fi de o interpelatio/somatie din partea creditorului. In dreptul roman aceasta regula nu

functiona decat in doua situatii, si anume in cazul debitorului obligat delictual (fur semper moram facere videtur) si

in cazul in care curatorul are o datorie fata de minor.

Efectele morei constau in perpetuatio obligationis (perpetuarea obligatiei), ceea ce inseamna agravarea

situatiei debitorului pus in intarziere, in sensul ca el raspunde nu numai pt culpa si dol, dupa caz, ci raspunde si pt

pieirea fortuita a bunului. Ulterior s-a admis ca debitorul, chiar si pus in intarziere, este exonerat de raspundere daca

demonstreaza ca bunul ar fi pierit in aceleasi conditii fortuite ca si la creditor.

Mora creditoris este intarzierea vinovata a creditorului care refuza sa primeasca plata desi aceasta i-a fost

oferita la termenul si locul stabilite in contract. In cazul in care creditorul este pus in intarziere, raspunderea

debitorului se atenueaza, in sensul ca el nu mai raspunde pt pieirea culpabila a bunului, dar continua sa raspunda pt

dol. De asemenea, daca, anterior interventiei morei creditoris, debitorul insusi fusese pus in intarziere, prin punerea

in intarziere a creditorului efectele morei dispar. De asemenea, debitorul poate sa ceara creditorului despagubiri in

legatura cu intretinerea bunului datorat dupa momentul interventiei morei creditoris.

Custodia este o forma speciala de raspundere care intervine in anumite situatii in care debitorul este tinut sa

ia masuri exceptionale de paza cu privire la bunul datorat, astfel incat debitorul tinut de custodia raspunde si pt

pieirea fortuita a bunului datorat. Este, spre pilda, cazul contractului de comodat, care este un contract cu titlu gratuit,

potrivit caruia comodatarul raspunde pt culpa, pt dol, dar este tinut si de custodia cu privire la bunul luat in folosinta.

DAUNELE-INTERESE

Sentinta de condamnare era invariabil pecuniara. Prin urmare, la romani, daunele-interese, imbraca forma

unor sume de bani pe care debitorul trebuie sa le plateasca creditorului, in cazul in care nu-si executa obligatia

asumata. Acestea imbraca doua forme:

- daune-interese judecatoresti, adica suma de bani pe care debitorul este condamnat sa o plateasca creditorului,

suma stabilita de catre judecator, fie potrivit sistemului raspunderii obiective, fie a celui al raspunderii subiective,

acesta din urma presupunand ca debitorul este tinut si pt damnum si pt lucrum, comentatorii au creat conceptul de

damnum emergens (dauna care se arata) si lucrum cesans (castigul care lipseste).

- daunele-interese conventionale, adica pot fi stabilite apriori de catre parti prin mecanismul lui stipulatio poenae.

Spre pilda, se incheie o stipulatiune din care se naste obligatia debitorului (Pamphilum dari spondes? Si non dederis

centum dari spondes? - Promiti sa mi-l dai pe sclavul Pamphil? Daca nu mi-l vei da, promiti sa-mi dai 100?), ceea ce

inseamna ca se cuantifica anticipat daunele-interese suferite de creditor, ca urmare a neexecutarii obligatiei de catre

debitor.

STINGEREA OBLIGATIEI

Exista mai multe moduri de stingere a obligatiilor in dreptul roman. Ele se clasifica, in principal, in moduri

voluntare de stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare de stingere a obligatiilor, dupa cum vointa partilor raportului

juridic obligational este sau nu implicata in stingerea obligatiei respective.

Modurile voluntare de stingere a obligatiilor

Cel mai frecvent mod de stingere al obligatiilor il reprezinta plata, constand in executarea de catre debitor a

prestatiunii in sens larg la care s-a obligat fata de creditorul sau. Prin urmare, plata nu inseamna neaparat

transmiterea unei sume de bani, plata inseamna transmiterea unei sume de bani daca obiectul obligatiei consta in

transmiterea unei sume de bani. Daca obiectul obligatiei consta in transmiterea proprietatii unui bun, plata se

realizeaza prin transmiterea proprietatii asupra bunului, dupa cum obligatia consta in realizarea unui serviciu, atunci

plata se realizeaza prin prestarea serviciului. Pt valabilitatea platii trebuiesc indeplinite mai multe conditii:

- plata poate fi facuta de orice persoana, nu numai de debitor. De la aceasta regula exista doua exceptii.

Prima situatie este cea in cazul in care obiectul obligatiei consta in transmiterea unui lucru, numai debitorul

poate plati in mod valabil, pt ca, prin ipoteza, doar el este proprietarul bunului datorat.

A doua situatie de exceptie este cea in cazul obligatiilor contractate in considerarea calitatilor speciale ale

unei persoane. Plata facuta de un pupil nu este valabila decat daca are auctoritatis tutoris/incuviintarea tutorelui.

- plata se face creditorului, reprezentantului sau legal sau reprezentantului sau conventional (mandatarului). Plata

facuta unui pupil necesita si ea auctoritatis tutoris. Plata se poate face unui pupil si fara auctoritatis tutoris, insa

aceasta plata valabila nu este liberatorie pt debitor, in sensul ca debitorul poate fi constrans sa mai plateasca o data.

- plata trebuie sa fie integrala, astfel incat debitorul nu poate face plata in rate fara consimtamantul creditorului.

- locul platii se stabileste, de regula, prin contract. Daca nu se stabileste prin contract, locul platii se deduce din

natura obligatiei, iar daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei, plata poate fi facuta oriunde cu conditia sa nu

fie un loc nepotrivit. Daca debitorul datoreaza un lucru cert, individual determinat, creditorul trebuie sa se prezinte la

domiciliul debitorului pt a-i cere sa faca plata. Si daca debitorul nu face plata la scadenta, creditorul va intenta

actiunea la domiciliul debitorului.

- daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si face o singura plata se pune problema imputatiei

platii, adica se pune intrebarea care dintre datorii s-a stins prin plata facuta. Daca debitorul precizeaza ce datorie

intentioneaza sa stinga prin plata, atunci se va stinge acea datorie. Iar daca nu precizeaza, se va stinge datoria cea

mai oneroasa si este considerata cea mai oneroasa, datoria care produce cele mai mari dobanzi.

- proba platii se facea, in epoca veche, cu martori sau cu juraminte. Iar incepand din epoca clasica proba se putea

face si prin inscrisuri denumite chitante care erau de doua feluri: chitante redactate in mod obiectiv si chitante

redactate in mod subiectiv.

Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, erau scrise de debitor, care utiliza formula

solemna "a spus ca are". Acea chitanta ii era opozabila creditorului numai daca purta sigiliile martorilor care, in

ipoteza unui litigiu, veneau in fata judecatorului si confirmau declaratia creditorului.

Chitantele redactate in mod subiectiv proveneau de la creditor, erau scrise de creditor, care utiliza formula

"am scris ca am primit". Acele chitante ii erau opozabile debitorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor, de

vreme ce erau scrise chiar de mana creditorului.

- forma platii era guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor. Potrivit acestui principiu, o

obligatie se stinge prin utilizarea unei forme identice cu cea care a creat-o, dar intrebuintata in sens invers. Astfel,

daca obligatia s-a nascut per aes et libram, ea se stingea tot prin arama si balanta. Daca obligatia s-a nascut dintr-un

contract incheiat prin intrebare si raspuns (stipulatiunea), ea se stingea tot prin intrebare si raspuns, iar daca se

nastea dintr-un inscris, ea se stingea tot printr-un inscris, intrebuintat in sens invers.

Spre exemplu, Gaius se refera in institutele sale la acceptilatio verbis care este o forma de stingere a

obligatiilor nascute din contractul incheiat prin intrebare si raspuns, caci in vederea nasterii obligatiei, primus il

intreaba pe secundus, "promiti sa-mi dai 100?" , iar secundus raspunde "promit". Pt ca aceasta obligatie sa se

stinga, secundus il va intreba pe primus "oare ceea ce ti-am promis, ai primit?" , iar primus raspunde "am primit".

Daca forma solemna corespunzatoare principiului simetriei era respectata, obligatia se stingea chiar daca nu se

facea plata efectiva, iar daca se facea plata efectiva, dar nu era respectat principiul simetriei, obligatia nu se stingea.

Romanii au introdus acest sistem in epoca foarte veche, pe cand cetatenii nu aveau experienta vietii juridice, astfel

incat, prin acest formalism excesiv, i-au constrans pe cetatenii romani sa-si constituie probe.

Obligatiile se sting si prin darea in plata/datio in solutum, care, de fapt, este o varianta a platii intrucat

presupune respectarea acelorasi conditii, cu deosebirea ca la darea in plata obligatia se stinge prin plata altui lucru

decat cel datorat, de regula, prin transmiterea unui teren in locul sumei de bani datorate. Daca darea in plata se

facea pe baza conventiei partilor, era denumita datio in solutum voluntaria/darea in plata voluntara, iar daca se

facea pe baza legii, era denumita datio in solutum necesarium/darea in plata necesara. In dreptul clasic s-a

discutat daca prin darea in plata obligatiile se sting exceptiones ope sau ipso iure.

Obligatia se stinge exceptionis ope sau pe cale de exceptie atunci cand creditorul poate intenta actiune

impotriva debitorului, dar acea actiune este paralizata prin exceptiune, opusa de creditor. Si se stinge ipso iure sau

deplin drept/de drept atunci cand creditorul nu are actiune impotriva debitorului. Proculienii au sustinut ca prin darea

in plata, obligatia se stinge exceptionis ope/pe cale de exceptie, iar sabinienii au sustinut ca obligatia se stinge ipso

iure/deplin drept, parere pe care si-a insusit-o si imparatul Justinian.

Obligatiile se mai sting si prin novatiune/novatio. Iar aceasta este procedeul juridic prin care o obligatie

veche este inlocuita cu o obligatie noua. Novatiunea sau novarea unei obligatii nu avea o forma proprie, in sensul ca

ea se realiza fie prin stipulatiune, fie prin contractul litteris, iar stipulatiunea si contractul litteris nu au fost create in

scopul novarii unei obligatii, ci in alte scopuri, dar au fost astfel adaptate incat sa poata fi utilizate si pt realizarea

novatiunii. De aceea, jurisconsultii clasici spuneau ca nu exista novatiune consensuala in intelesul ca obligatia

izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita prin alt contract consensual, ci numai prin stipulatiune sau

prin contractul litteris care sunt contracte de drept strict.

Pt realizarea novatiunii sunt necesare anumite conditii:

- obligatie veche;

- o obligatie noua;

- acelasi obiect/aceeasi datorie (idem debitum);

- un element nou (aliquid novi);

- intentia de a nova (animus novandi);

Obligatia veche nu presupune conditii speciale. Ea poate fi civila, pretoriana, de drept strict sau de buna

credinta, poate fi oricum, pe cand obligatia noua este intotdeauna o obligatie de drept strict deoarece stipulatiunea si

contractul litteris sunt contracte de drept strict. De aceea, subliniau proculienii, de regula, prin efectele novatiunii

situatia debitorului se agraveaza. Spre exemplu, daca obligatia veche a fost o obligatie naturala, creditorul nu avea

actiune impotriva debitorului, de vreme ce obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de

exceptiune. Pe cand obligatia noua, fiind o obligatie civila si de drept strict, este sanctionata printr-o actiune de drept

strict. Sau daca obligatia veche a fost o obligatie de buna credinta, judecatorul interpeta conform intentiei partilor, pe

cand obligatia noua, fiind de drept strict, va fi interpretata de judecator ad litteram, fara a mai tine seama de vointa

partilor.

Novatiunea presupune si idem debitum/acelasi obiect. In legatura cu aceasta conditie, jurisconsultii clasici

spuneau ca, de fapt, prin novatiune, obiectul vechii obligatii este transferat in noua obligatie, precizand ca daca noua

obligatie nu are acelasi obiect, nu se realizeaza o novatiune, ci se naste o noua obligatie alaturi de cea veche.

Totusi, cu timpul, in anumite cazuri, pretorul a permis realizarea novatiunii cu schimbare de obiect, iar daca creditorul

il urmarea pe debitor pt obiectul vechii obligatii, debitorul se putea apara cu succes printr-o exceptiune, denumita

exceptio pacti. Iar imparatul Justinian a permis realizarea novatiunii cu schimbare de obiect prin scara generala, cu

conditia ca partile sa-si exprime expres vointa in acest sens.

Novatiunea presupune si aliquid novi, adica un element nou sau ceva nou, pt ca, altminteri, nu s-ar putea

face distinctie intre obligatia veche si obligatia noua. Iar in legatura cu elementul nou trebuie sa distingem intre

novatiunea care se realizeaza intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de creditor sau cu schimbare de

debitor. Daca novatiunea se realizeaza intre aceleasi persoane, elementul nou poate consta in introducerea unui

termen, a unei conditii sau in suprimarea lor. Iar atunci cand novatiunea se face inter novas personas, elementul

nou va consta fie in schimbarea creditorului, fie in schimbarea debitorului. Novatiunea cu schimbare de debitor nu

presupune consimtamantul vechiului debitor deoarece plata poate fi facuta de oricine, astfel incat daca noul debitor

plateste chiar fara stirea vechiului debitor, obligatia se stinge. In acest caz, este suficient sa se incheie o stipulatiune

sau un contract litteris intre creditor si noul debitor, iar daca noul debitor plateste se stinge si datoria vechiului debitor.

Pe cand novatiunea cu schimbare de creditor presupune si consimtamantul vechiului creditor deoarece in spatele

novatiunii cu schimbare de creditor se ascunde o cesiune de creanta, adica transmiterea unui drept de creanta,

transmitere care nu poate fi conceputa fara consimtamantul vechiului creditor, de vreme ce el este acela care

transmite dreptul de creanta noului creditor.

Novatiunea presupune si animus novandi/intentia partilor de a nova obligatia. In epoca veche si in

epoca clasica intentia partilor de a nova era dedusa din forma actelor, intrucat, ori de cate ori stipulatiunea si

contractul litteris erau utilizate in vederea novarii unei obligatii, aveau o forma speciala, aparte, din care rezulta

intentia partilor de a nova obligatia. In dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului in materie contractuala,

intentia partilor de a nova era prezumata, astfel daca erau intrunite primele patru conditii necesare novatiunii se

interpreta ca este intrunita si cea de-a cincea conditie, desi sistemul prezumtiilor este echivocontract De aceea,

imparatul Justinian a cerut partilor sa-si manifeste expres intentia de a face o novatie.

Efectele novatiunii

Prin realizarea novatiunii, accesoriile vechii obligatii se sting. In acest mod, garantiile personale sau reale

ale vechii obligatii dispar. Partile puteau incheia, insa, o conventie speciala in vederea mentinerii acelor garantii. Tot

asa, dobanzile datorate de catre debitor se sting. Daca debitorul era pus in intarziere inainte de novatiune, prin

novarea obligatiei efectele morei se stingeau. Asadar, dispar unele avantaje ale creditorilor. Cu toate acestea,

ramane totusi o operatie juridica favorabila acestora.

De asemenea, prin novatiune, viciile vechii obligatii dispar. Din punct de vedere tehnic, acest efect decurge

din faptul ca exceptiile care se puteau opune vechii creante dispareau odata cu acea creanta. Prin stingerea

creantei, se sting toate accesoriile sale.

Novatiunea necesara decurge din efectele lui litis contestatio. Prin efectele lui litis contestatio, vechiul

drept se stinge (efect extinctiv) si apare un drept nou (efect creator). In felul acesta, se realizeaza novarea unei

obligatii. Obligatia se stinge deplin drept la iudicium legitimum si pe cale de exceptie la iudicium imperio

continens.

Alt mod de stingere a obligatiilor este compensatiunea care consta in cumpanirea unor creante si datorii

reciproce astfel incat executarea sa poarte numai asupra diferentei. In acest sens, Modestinus spunea ca "prin

compensatiune trebuie sa intelegem scaderea unor datorii si creante, unele din altele". Acest procedeu juridic pe

care il denumim compensatiune prezinta avantajul ca doua obligatii distincte se sting printr-o singura plata. Spre

exemplu, daca primus ii datoreaza 100 lui secundus, iar secundus ii datoreaza 50 lui primus, prin efectuarea

compensatiunii, primus ii plateste lui secundus 50 si astfel obligatiile se sting. La romani compensatiunea se facea

din intentia partilor, cand se numea compensatiune voluntara si nimic nu se opunea ca partile sa-si compenseze

creantele si datoriile reciproce pe baza unei conventii, insa, pe langa aceasta compensatiune, care este voluntara,

romanii au cunoscut si compensatiunea judiciara, compensatiune care era facuta de judecatori cu ocazia judecarii

procesului. Dar, in epoca veche, pe cand se aplica procedura legisactiunilor, compensatiunea judiciara nu a fost

posibila, deoarece in porcedura legisactiunilor nu existau exceptiuni, procesul era guvernat de principiul unitatii de

chestiune, conform caruia in acelasi proces numai reclamantul isi poate formula pretentiile. Iar daca paratul are si el

de formulat anumite pretentii fata de reclamant, trebuie sa declanseze un alt proces. Totusi, chiar si in epoca veche,

compensatiunea judiciara a fost admisa in mod exceptional in doua cazuri. Spre exemplu, s-a admis

compensatiunea judiciara in relatiile dintre bancheri si clientii lor. Astfel, daca bancherul denumit argentarius, il

chema in justitie pe clientul sau, scazand din creantele sale sumele pe care la randul sau le datora clientilor, astfel

incat in intentio a formulei sa se mentioneze numai diferenta, iar daca nu facea compensatiunea, pierdea procesul si

dreptul de creanta.

La inceputul epocii clasice s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce

care izvorau din acelasi contract de buna credinta, deoarece, conform cerintelor echitatii, in solutionarea unui proces

judecatorul trebuie sa aiba in vedere si afirmatiile paratului, iar incepand din vremea lui Marc Aureliu, s-a admis

compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din contracte diferite, unilaterale si de

drept strict. Reforma imparatului Marc Aureliu s-a intemeiat pe mecanismul unei exceptiuni de dol deoarece, in

conceptia lui Marc Aureliu, acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol.

Spre exemplu, daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat, iar paratul are o creanta de 50 fata de

reclamant si reclamantul cere 100, paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula exceptiunea de dol, intrucat

reclamantul a pretins ceea ce trebuia sa restituie. Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a doua a procesului,

judecatorul, in calitatea lui de sclav al formulei, verifica daca exceptiunea este intemeiata si constata ca este

intemeiata. Constatand ca exceptiunea este intemeiata, el va pronunta sentinta de absolvire deoarece, in procedura

formulara, exceptiunile au un caracter absolutoriu, astfel incat, ori de cate ori exceptiunea se dovedeste intemeiata

judecatorul nu poate pronunta sentinta de condamnare la mai putin si trebuie sa pronunte sentinta de absolvire,

astfel incat reclamantul pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. Procesul il pierde prin efectul exceptiunii

de dol, iar creanta o pierde in intregime prin efectul extinctiv al litis contestatio. De aceea, in prima faza a procesului,

in fata pretorului, ori de cate ori paratul va cere sa se introduca in formula exceptiunea de dol, reclamantul va face

compensatiunea din proprie initiativa si va cere numai diferenta, in exemplul nostru numai 50, pt ca, altminteri, pierde

si procesul si dreptul de creanta in intregime.

Ceva mai tarziu, dar tot in dreptul clasic s-a admis compensarea datoriilor reciproce care izvorau din

contracte diferite si de buna credinta. Iar imparatul Justinian a admis compensarea tuturor creantelor si datoriilor

reciproce daca erau intrunite anumite conditii, astfel: creanta adusa in compensatie trebuia sa fie exigibilia, sa fie

lichida si, de asemenea, trebuie sa fie reciproca, adica sa fie a paratului si nu a unui tert.

In fine, obligatiile se sting, tot in mod voluntar si prin remiterea de datorie sau iertarea de datorie. Iertarea de

datorie se facea, la romani, prin moduri civile si prin moduri pretoriene.

Modurile civile prin care se realiza remiterea de datorie sunt aplicatiuni ale principiului simetriei, in sensul ca

se utiliza in sens invers actul din care s-a nascut obligatia, dar nu se facea si plata efectiva. Si intrucat, potrivit

principiului simetriei, obligatia se stinge daca sunt respectate formele solemne, iertarea de datorie se putea face prin

respectarea formelor si prin neplata datoriei. In acest sens, se utiliza solutio per aes et libram, acceptilatio verbis,

acceptilatio litteris.

Astfel, daca obligatia era nascuta prin per aes et libram, in vederea stingerii acelei obligatii partile respectau

formele solemne ale mancipatiunii, dar nu se facea si plata efectiva, ceea ce inseamna ca o asemenea aplicatiune a

mancipatiunii se numeste mancipatiune cu un singur ban/mancipatio numo uno/mancipatiune fiduciara, in sensul ca

era necesara prezenta partilor, a martorilor, de asemenea prezenta lui libripens, cadru in care debitorul facea o

declaratie solemna si simula ca plateste, dar in realitate platea un singur ban, dar intrucat formele mancipatiunii s-au

respectat, obligatia se stingea.

Prin acceptilatio verbis se stingeau obligatiile izvorate din contractele verbale incheiate prin intrebare si

rspuns, cu deosebirea ca la iertarea de datorie nu se face si plata efectiva.

Iar acceptilatio litteris este aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din actele scrise. Iar modurile

pretoriene prin care se realiza iertarea de datorie sunt pactum de non petendo si contrarius consensus.

Pactum de non petendo inseamna pactul pt ca sa nu ceara si este o conventie prin care creditorul ii

promite debitorului sa renunte la creanta sa, insa, asa cum vom vedea mai tarziu, pactele, simplele pacte, erau

sanctionate la origine numai pe cale de exceptiune, astfel incat dupa incheierea pactului de non petendo, creditorul

putea intenta actiune impotriva debitorului, pactul fiind sanctionat pe cale de exceptiune, debitorul va paraliza acea

actiune printr-o exceptiune denumita exceptio pacti de non petendo.

Iar contrarius consensus inseamna acord in sens contrar si este o aplicatiune a principiului simetriei la

obligatiile izvorate din simpla conventie a partilor deoarece obligatia izvorata dintr-o simpla conventie se va stinge tot

prin simpla conventie.

MODURILE NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGATIILOR

Modurile nevoluntare de stingere a obligatiilor se mai numesc si moduri fortate/necesare de stingere a

obligatiilor, intrucat ele nu presupun manifestarea de vointa a partilor. Acestea sunt in numar de cinci:

- imposibilitatea de executare;

- confuziunea (confusio);

- moartea;

- capitis deminutio;

- prescriptia extinctiva.

Imposibilitatea de executare - apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual determinat sau un

lucru cert care piere fara vina sa. Asadar, problema imposibilitatii de executare nu se poate pune atunci cand

debitorul datoreaza un lucru de gen, intrucat genera non pereunt. De asemenea, este necesar ca debitorul sa nu fie

in culpa, sa nu fi comis un dol, sa nu fie pus in intarziere si sa nu raspunda pt custodia, deoarece in aceste 4 cazuri

lucrul piere din vina debitorului, care trebuie sa plateasca despagubiri, daune interese pt neexecutarea obligatiei.

Confuziunea – consta in intrunirea calitatilor de creditor si debitor asupra uneia dintre parti. De exemplu,

prin mostenirea creditorului de catre debitor sau invers. Unele precizari sunt necesare in legatura cu obligatiile cu

pluralitate de subiecte. Astfel, daca creditorul il mosteneste pe debitorul principal se va stinge si datoria garantului.

Daca, insa, creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge. Apoi la obligatiile cu

pluralitate de subiecte, in cazul carora partile se afla pe picior de egalitate, trebuie sa distingem intre obligatiile

divizibile sau conjuncte si obligatiile indivizibile sau coreale.

La cele conjuncte, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, se va stinge datoria defunctului, iar

ceilalti debitori vor ramane si pe mai departe obligati pt partea lor din datorie.

La obligatiile coreale, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre debitori, toti ceilalti debitori vor ramane

obligati pt tot, astfel incat creditorul va putea sa-l urmareasca pe oricare dintre debitori pt intreaga datorie.

Moartea – duce la stingerea obligatiile, deoarece vechii romani nu au admis ideea de transmitere a

creantelor si datoriilor, nici pt vii, nici pt cauza de moarte, deoarece in conceptia lor, obligatia este oglinda juridica a

dreptului de razbunare, care nu se poate transmite. Cu timpul insa, pornind de la principiul continuitatii persoanei

defunctului, au admis ca datoriile si creantele pot fi dobandite de catre mostenitor. In acest mod au fost create mai

multe procedee juridice care au fost unificate in epoca clasica. Totusi, vechea conceptie a lasat anumite urme, chiar

si in dreptul clasicontract

De exemplu, creantele si datoriile care izvorau din delictele de vatamare corporala, nu treceau asupra

urmasilor, deoarece spuneau romanii, aceste delicte respira razbunare, sunt atata de strans legate de persoana

victimei si de persoana delincventului incat nu pot trece asupra urmasilor. De asemenea, datoriile unor garanti,

denumiti sponsor si fidei promisor nu treceau nici ele la mostenitor.

Capitis deminutio – insa nu ne referim la cel general, ci numai la una dintre aplicatiunile sale, la

adrogatiune. Adrogatiunea este actul prin care o persoana sui iuris, adrogat, trece sub puterea altei persoane sui

iuris denumita adrogant. Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in

patrimoniul adrogantului, astfel incat, datoriile adrogatului se sting, caci, nemaiavand bunuri proprii, el nu-si mai

poate plati datoriile. Insa, aceasta stare de lucru a fost gasita inechitabila de catre pretor, de vreme ce adrogantul

dobandea bunurile adrogatului, dar nu-i prelua si datoriile, intrucat creditorii adrogatului nu aveau actiune impotriva

adrogantului, pt ca se opunea principiul relativitatii, in sensul ca intre creditorii adrogatului si adrogantului se incheia

un contract nul.

Aceasta era inechitabila si deoarece creditorii adrogatului nu-si putea valorifica drepturile de creanta, astfel

incat, pretorul a dat o restitutio in integrum ob capitis deminutionem, adica restitutio in integrum din cauza lui

capitis deminutio prin care actul adrogatiunii era desfiintat, dar numai in relatiile dintre adrogat si creditorii sai. Astfel

incat, creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor adrogatului si numai dupa

aceea, daca mai ramaneau, bunurile adrogatului treceau in patrimoniul adrogantului.

Prescriptia extinctiva – romanii au avut reprezentarea ideii ca trecerea timpului afecteaza fizionomia

raporturilor juridice.

Atunci cand, prin trecerea timpului, o stare de fapt se consolideaza si se transforma intr-un drept,

prescriptia se numeste achizitiva. De exemplu, uzucapiunea.

Atunci cand, prin trecerea timpului, se stinge un drept, ea se numeste extinctiva. O asemenea prescriptie

are loc numai in legatura cu dreptul de creanta si cu datoriile de vreme ce drepturile reale sunt imprescriptibile.

Drepturile reale pot fi dobandite prin prescriptie achizitiva, dar nu se sting prin cea extinctiva. Desi, la

origine, in epoca foarte veche, nu s-a admis ideea de prescriere a creantelor si datoriilor, deoarece se aplica

principiul simetriei, corespondentei formelor, astfel incat, potrivit acestui principiu, o obligatie se poate stinge numai

prin utilizarea unui act identic cu cel care a creat-o, dar in sens invers. ERA SINGURA CALE DE STINGERE A

OBLIGATIILOR IN EPOCA VECHE.

Dar, spre sfarsitul republicii, au aparut obligatiile pretoriene, sanctionate prin actiuni pretoriene, care se

stingeau daca nu erau valorificate in termen de 1 an, deoarece edictul pretorului era valabil numai un an. Aceste

obligatii erau denumite temporale, spre deosebire de cele civile care au ramas perpetue. Insa, in epoca postclasica,

s-a dat o constitutiune imperiala prin care s-a introdus prescriptia generala de 30 de ani, astfel incat dreptul de

creanta care nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta, se stingea prin efectul prescriptiei extinctive.

Desi intre jurisconsulti s-a discutat daca pe termen de 30 de ani dreptul de creanta se stinge in intregime,

unii jurisconsulti au sustinut ca se stinge in intregime, iar alti au afirmat ca dupa trecerea termenului de 30 de ani

dreptul de creanta supravietuieste in cadrul unei obligatii naturale ceea ce inseamna ca, dupa expirarea termenului

de prescriptie, creditorul nu-l putea chema in justitie pe debitor. Insa, daca debitorul platea de bunavoie chiar si dupa

trecerea termenului, el nu putea intenta cu succes actio in repetire, pt ca nu se afla in situatia aceluia care a facut

plata lucrului nedatorat si se alfla in situatia aceluia care a executat o obligatie naturala.

TRANSFERUL OBLIGATIILOR

Mai este denumit si transmiterea obligatiilor sau cesiunea de creante si datorii. Initial, romanii nu au admis

ideea de transmitere a obligatiilor. Pe de alta parte, in epoca veche, nici nu se punea problema transmiterii creantelor

si datoriilor, intrucat obligatiile ocupau un loc nesimnificativ, intrucat acest lucru nu era o necesitate juridica. Mai

tarziu, catre sfarsitul republicii, creantele si datoriile ocupau, de regula, locul central in patrimoniul cetateanului, astfel

incat transmiterea creantelor si datoriilor a devenit o necesitate juridica. De aceea, s-au creat procedee juridice

indirecte prin care s-au putut realiza si cesiunea de creante si cesiunea de datorii.

Cesiunea de creanta - operatiunea juridica prin care creditorul transmite dreptul sau de creanta altei

persoane. Vechiul creditor este denumit cedant/cedent, noul creditor este denumit cesionar, iar debitorul este

denumit debitor cedat. Cesiunea de creanta s-a realizat prin novatiunea cu schimbare de creditor si prin mandatul

judiciar.

In cazul novatiunii cu schimbare de creditor era necesar sa se incheie o stipulatiune sau o contract literis

intre cesionar si debitor. Pe aceasta cale, cesionarul devenea titularul dreptului de creanta, dar nu devenea titularul

aceluiasi drept de creanta, deoarece prin novatiune, vechea obligatie se stinge si in locul ei se naste una noua. Astfel

incat, in realitate cesionarul nu dobandeste acelasi drept de creanta, ci un drept nou. Pe de alta parte, novatiunea cu

schimbare de creditor prezinta incovenientul, in primul rand, deoarece prin efectul novatiunii, accesoriile vechilor

creante se sting, adica si garantiile si exceptiunile, astfel incat cesionarul dobandeste, o creanta mai putin sigura. Si,

in al doilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea realiza fara consimtamantul debitorului care

trebuia sa se oblige fata de noul creditor fie prin stipulatie, fie prin contractul literis.

De aceea, romanii au facut un pas mai departe si au adaptat mandatul judiciar de asa maniera incat sa

poata fi utilizat in scopul realizarii cesiunii de creante.

Prin mandatul judiciar obisnuit, mandantul il imputerniceste pe mandatar sa intenteze actiuni impotriva

debitorului, sa obtina o sentinta, sa o puna in executare, dupa care mandatarul are OBLIGATIA de a transmite

valoarea acelei creante asupra mandantului. Mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul mandantului, astfel

incat nu poate fi utilizat in vederea realizarii cesiunii de creante.

De aceea, romanii au adaptat de asa maniera mandatul judiciar incat sa poata fi ultilizat pt realizarea

cesiunii de creante, potrivit formei adaptate. Mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l cheme in justitie pe

debitor, sa obtina o sentinta impotriva lui, sa o puna in executare, dupa care valoarea creantei ramane in patrimoniul

mandatarului, ceea ce inseamna ca un asemenea mandat se incheie in interesul mandatarului si ca poate fi ultilizat

in vederea realizarii cesiunii.

Acesta a fost numit in textele romane mandatul in rem suam sau in propriu interes, adica un mandat care

era dat in mod exceptional in interesul mandatarului prin incalcarea regulii generale, conform careia contractul de

mandat se incheie in interesul mandantului. Atunci cand cesiunea de creanta se realiza prin mandatul in rem suam,

mandantul avea calitatea de cedant, iar mandatarul avea calitatea de cesionar.

Acest mandat a evoluat in 3 faze distincte:

Sistemul cesiunii de actiune - cedantul il imputerniceste pe cesionar sa intenteze actiune impotriva

debitorului, prin urmare, in aceasta faza, cedantul nu-i transmite cesionarului chiar dreptul de creanta care ramane

asupra cedantului, ci transmite numai dreptul de a intenta actiunea in justitie, actiune care trebuie sa aiba o formula

redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei va fi mentionat numele cedantului, pt ca el e titularul dreptului,

iar in condemnatio se va mentiona numele cesionarului, intrucat el participa la proces si urmeaza sa suporte efectele

sentintei. In aceasta faza, mandantul in rem suam prezinta avantajul ca accesoriile vechii creante se pastreaza,

adica si garantiile si exceptiunile. De asemenea, prezinta avantajul ca cesiunea de creanta se poate realiza fara

consimtamantul debitorului, dar exista alte dezavantaje pt cesionar.

In primul rand, dezavantajul ca cesionarul are regimul juridic al unui simplu mandatar, iar contractul de

mandat e prin excelenta un contract revocabil, astfel incat, daca cedantul revoca mandatul, cesionarul nu mai avea

temei juridic, adica nu mai putea intenta actiunea impotriva debitorului.

Pe de alta parte, cedantul pastra pt sine dreptul de creanta si putea sa-l valorifice oricand in nume propriu

si daca il valorifica, actiunea cesionarului ramanea fara obiect. Nemaivorbind de faptul ca, in calitatea sa de titular al

dreptului de creanta, cedantul il putea ierta de datorie pe debitor sau putea face o novatiune, situatie in care iarasi

actiunea cesionarului ramanea fara obiect.

Iata de ce, in prima faza, situatia cesionarului se consolida abia in momentul lui litis contestatio, cand prin

efectele extinctiv si creator vechiul drept se stingea si se nastea unul noi in persoana cesionarului.

Sistemul actiunilor utile - cesionarul dobandeste actiuni proprii care nu mai depind de soarta mandatului si

care sunt denumite actiuni utile. Prin urmare, in faza a doua, si cedantul si cesionarul sunt titulari ai unor actiuni

proprii. Astfel, cedantul are la dispozitie actiunea directa, iar cesionarul are la dispozitie actiunea utila. Ceea ce

inseamna ca debitorul cedat are doi creditori si pe cedant si pe cesionar, iar daca cedantul intenteaza actiunea

directa impotriva debitorului, actiunea utila a cesionarului ramane fara obiect.Pe de alta parte debitorul cedat poate

plati din proprie initiativa cedantului, ipoteza in care obligatia se stinge prin plata, iar actiunea cesionarului ramane

iarasi fara obiect.

Sistemul perfectionat prin reforma Imp. Justinian - interpoland o constitutiune imperiala a Imp. Gordian,

Justinian a decis ca ori de cate ori cesionarul il someaza pe debitorul cedat sa faca plata, datoria debitorului se va

stinge numai prin plata facuta catre cesionar, astfel incat, daca debitorul ii platea cedantului, ramanea si pe mai

departe obligat. De aceea, comentatorii spuneau ca, in aceasta faza, mandatul in rem suam a devenit un instrument

juridic pe deplin functional in vederea realizarii cesiunii de creante.

Efectele mandatului in rem suam – cesiunea de creanta realizata prin mandatul in propriu interes, se

deosebeste profund de cea realizata prin novatiunea cu schimbare de creditor. Daca in cazul novatiunii cesionarul

dobandeste un drept nou, in cazul actiunilor utile cesionarul valorifica dreptul originar. Drept urmare, accesoriile

dreptului transmis nu se sting, cesionarul avand posibilitatea sa le valorifice. Astfel, cesionarul poate opune

debitorului cedat aceleasi exceptiuni ca si cedantul. Pe aceasta cale, cu toate ca nu s-a creat un act special in

vederea transmiterii creantelor, mandatul in rem suam, in forma perfectionata, s-a dovedit a fi un instrument perfect

adecvat cerintelor acestei operatii juridice.

Cesiunea de datorie – se putea realiza fie prin novatiunea cu schimbare de debitor, fie prin mandatul

judiciar – procuratio in rem suam.

In cazul novatiunii, o alta persoana se obliga sa plateasca datoria. Schimbarea debitorului necesita

consimtamantul creditorului, dar nu necesita consimtamantul vechiului debitor, deoarece, de principiu, oricine poate

plati in locul sau. Novatiunea cu schimbare de debitor, realizata cu consimtamantul vechiului debitor, poarta numele

de expromissio.

In cazul procuratio in rem suam, mandatarul (noul debitor) isi asuma sarcina de a sta in justitie, in calitate de

parat, si de a plati suma de bani prevazuta in sentinta de condamnare.

GARANTII – SIGURANTE

Sunt procedee juridice prin care creditorul e pus la adapost fata de consecintele eventualei insolvabilitati a

debitorului. La romani garantiile erau de doua feluri:

GARANTIILE PERSONALE

Un debitor accesor denumit garant se alatura debitorului principal promitandu-i creditorului ceea ce i-a

promis si debitorul principal, iar in ipoteza in care debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul isi valorifica

dreptul de creanta pe seama garantului. Romanii au creat garantii personale formale (solemne) si garantii personale

nesolemne.

Garantiile personale solemne sunt in numar de trei si sunt aplicatiuni ale contractului solemn incheiat in

forma verbala in sensul ca toate cele trei garantii se formeaza prin intrebare si raspuns. Ele sunt denumite sponsio,

fidepromissio si fideiussio.

Sponsio - este cea mai veche si se formeaza prin intrebare si raspuns, caci dupa ce se incheie contractul

dintre creditor si debitorul principal, se ma incheie un contract intre creditor si garant, ocazie cu care creditorul

intreaba "Idem dari spondes?"(Promiti acelasi lucru?), iar garantul raspunde "spondeo" (promit). Garantul care se

obliga era denumit sponsor.

Insa, in epoca foarte veche, verbul “spondeo” era rezervat cetatenilor romani intrucat romanii considerau ca

are vocatia speciala de a atrage favoarea, gratia zeilor Romei, ori necetatenii care veneau din alte cetati si aveau alti

zei nu puteau pronunta acest verb. De aceea multa vreme peregrinii nu au putut fi garanti.

Spre sfarsitul republicii ei s-au imbogatit, au devenit parteneri de comert ai romanilor, iar romanii aveau tot

interesul ca peregrinii sa poata deveni garanti.

Astfel s-a format o noua garantie personala tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea

creditorului debitorului raspunde cu "fidepromitto!" , verb care era accesibil si peregrinilor astfel incat si peregrinii

au putut sa devina garanti. Garantii obligati prin fidepromissio erau denumiti fidepromissori. Dar regimul juridic al

sponsorilor si al fidepromisorilor era ingrat.

In primul rand, deoarece creditorul avea posibilaitatea sa-l urmareasca mai intai pe garant. Daca acesta

platea nu dispunea de procedee juridice pt a se intoarce impotriva debitorului principal, astfel garantul nu se putea

despagubi. Daca erau mai multi garanti, oricare dintre ei putea fi urmarit pt intreaga datorie. Daca platea, nu

dispunea de mijloace juridice pt a se intoarce impotriva cogarantilor cu scopul de a le cere partea din datorie.

Consecinta a fost protestul vehement si sistematic, astfel incat romanii au fost nevoiti sa voteze 4 legi succesive

favorabile garantilor:

Legea Publilia - s-a decis ca garantul care a platit datoria se poate intoarce impotriva debitorului principal

cu scopul de a se despagubi pt plata facuta.

Legea Appuleia – a introdus noi raporturi intre cogaranti. Intrucat cogarantii erau obligati solidar, oricare

dintre ei putea fi urmarit pt intreaga datorie. Daca pana la adoptarea acestei legi garantul care platea intreaga datorie

nu se putea intoarce impotriva cogarantilor, de data aceasta el dispunea de o actiune prin care le cerea partea lor

contributiva.

Legea Cicerea – s-a prevazut ca titularul dreptului de creanta sa faca o delaratie solemna prin care sa

precizeze care e valoarea datoriei si care e numarul garantilor. A fost impusa de practica.

Legea Furia de sponsu - cea mai importanta si cuprinde doua dispozitii.

Potrivit primei dispozitii, daca sunt mai multi garanti, datoria se imparte de drept in momentul scadentei

intre toti garantii, indiferent daca sunt sau nu sunt solvabili. Asadar, diviziunea datoriei se facea automat, in

momentul scadentei si intre toti garantii, astfel incat consecintele insolvabilitatii unor garanti erau suportate de

debitor. De exemplu: daca erau 3 garanti - 2 solvabili si 1 insolavabil, datoria se impartea la 3, iar creditorul valorifica

doar 2 treimi din datorie.

Conform celei de-a doua dispozitii, datoriile sponsorilor si fidepromissorilor contractate in Italia se stingeau

daca nu erau valorificate in termen de 2 ani de la scadenta. Pe aceasta cale, creditorii au fost constransi sa-si

valorifice drepturile de creanta cat mai repede, astfel incat s-a evitat acumularea de dobanzi. Fata de aceste avantaje

care au fost create pt garanti, a venit randul creditorilor sa protesteze.

Astfel s-a creat o noua garantie personala, o garantie careia dispozitiile celor 4 legi nu i se aplicau, intrucat

ea a fost creata dupa adopatarea lor, care se refera numai la sponsori si la fidapromissori. Acea garantie e numita

fideiussio pt ca la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin verbul "fideiubeo" (consimt pe cuvantul meu).

Aceasta noua garantie creata in epoca clasica are unele particularitati:

In primul rand, prin fideiussio se putea garanta orice datorie, pe cand prin sponsio si fidepromissio puteau fi

garantate numai datoriile izvorate din contracte verbale.

In al doilea rand, datoriile sponsorilor si fidepromissorilor nu treceau la urmasi, spre deosebire de obligatiile

lui fideiussor, care erau transmisibile.

In al treilea rand, intrucat noua garantie a fost adoptatea dupa cele 4 legi, fideiussorii raspundeau solidar.

Cu alte cuvinte, fideiussorii se aflau in situatia pe care au avut-o sponsorii si fidepromissorii inainte de adoptarea

celor 4 legi.

Asa se face ca, de data aceasta, au protestat fideiussorii si, prin reforme succesive, s-au creat beneficii in

favoarea fideiussorilor denumite: beneficiul de cesiune de actiuni, beneficiul de diviziune, beneficiul de discutiune

(beneficiile sunt drepturi acordate cu titlu exceptional).

Beneficiul de cesiune de actiuni - e o creatie a jurisprudentei. A fost creat pe cale de interpretare. Potrivit

acestui beneficiu, in fata pretorului, garantul care declara ca e dispus sa faca plata are dreptul de a-i cere creditorului

sa-i transmita toate actiunile pe care le are impotriva debitorului principal, pt ca, intentand acele actiuni impotriva

debitorului principal, garantul sa se poata despagubi. Daca creditorul ii transmitea garantului acele actiuni, garantul

platea datoria, iar litigiul se stingea urmand ca garantul sa se despagubeasca pe seama debitorului principal. Daca

creditorul refuza sa-i transmita garantului acele actiuni, garantul ii cerea pretorului sa introduca in formula o

exceptiune de dol. In faza a 2-a a procesului, judecatorul verifica daca acea exceptiune e intemeiata si constatand ca

e intemeiata pronunta o sentinta de absolvire, pt ca in procedura formulara exceptiunile au caracter absolutoriu.

Astfel creditorul pierdea si procesul si dreptul de creanta. Procesul il pierdea prin efectul exceptiunii de dol, iar

creanta o pierdea prin efectul extinctiv al lui litis contestatio.

De aceea in fata pretorului, ori de cate ori garantul declara ca e dispus sa faca plata, creditorul avea tot

interesul sa-i cedeze garantului actiunile pe care le avea impotriva debitorului principal. Insa, unele complicatii

apareau atunci cand creditorul isi asigura, isi garanta dreptul de creanta si printr-o garantie personala si printr-o

garantie reala. In asemenea cazuri, creditorul putea sa-si valorifice garantia personala (prefera). In acest caz,

garantul afirma ca plateste datoria daca creditorul ii transmite actiunea ipotecara, pt ca intentand actiunea ipotecara

impotriva debitorului principal, sa se poata despagubi. Dar, ipoteca e un drept accesor care se stinge odata cu

creanta pe care o garanteaza. Ori creanta s-a stins prin plata, astfel se stinge si ipoteca, astfel incat actiunea

ipotecara cedata garantului ramanea fara obiect. De aceea, in asemenea cazuri se considera ca garantul nu face o

plata, ci cumpara dreptul de ipoteca. Astfel incat ipoteca, cumparata fiind, nu se stingea, iar actiunea ipotecara putea

fi intentata cu succes de catre garant impotriva debitorului principal.

Beneficiul de diviziune – a fost creat de Imparatul Hadrian printr-o constitutiune imperiala denumita

Epistula Hadriani. Daca erau mai multi garanti (fideiussori), garantul urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere

creditorului sa imparta datoria intre toti garantii solvabili in momentul lui litis contestatio. Prin urmare, intre sistemul

introdus prin beneficiul de diviziune si sistemul legii furia de sponsu exista mai multe deosebiri:

Potrivit legii furia de sponsu datoria se impartea automat intre garanti, pe cand la beneficiul de diviziune

datoria se impartea numai la cererea garantului urmarit in justitie. Iar daca garantul omitea sa ceara diviziunea

datoriei era urmarit pt intreaga datorie. Daca platea nu dispunea de mijloace juridice pt a se intoarce impotriva

cogarantilor cu scopul de a le cere partea din datorie.

Conform legii furia de sponsu garantul nu putea renunta la diviziunea datoriei, de vreme ce datoria se diviza

de drept, pe cand in sistemul beneficiului de diviziune garantul are aceasta posibilitate.

Conform legii furia de sponsu datoria se imparte intre toti garantii indiferent daca sunt sau nu insolvabili. Pe

cand, potrivit beneficiului de diviziune, datoria se imparte numai intre garantii solvabili, astfel incat potrivit legii furia

de sponsu consecintele insolvabilitatii unor garanti sunt suportate de creditori. Pe cand in sistemul beneficiului de

diviziune consecintele insolvabilitatii sunt suportate de garantii solvabili. Ex. daca exista 3 debitori dintre care 2 sunt

solvabili si 1 insolvabil, datoria se imparte la 2.

Potrivit legii furia de sponsu datoria se impartea intre garanti in momentul scadentei, pe cand la beneficiul

de diviziune datoria se impartea in momentul lui litis contestatio. Intre momentul scadentei si litis contestatio treceau

luni de zile timp in care unii puteau deveni insolvabili.

Beneficiului de discutiune - garantul care era urmarit in justitie avea dreptul de a-i cere creditorului sa se

indrepte mai intai impotriva debitorului principal si, numai daca debitorul principal se dovedeste insolvabil, sa

intenteze o noua actiune impotriva garantului. Insa acest beneficiu nu s-a putut aplica in practica pt ca se opunea

efectul extinctiv al lui litis contestatio, intrucat daca la cererea garantului creditorul l-ar fi urmarit mai intai pe debitorul

principal, iar el era insolvabil, creditorul nu mai putea intenta o a doua actiune impotriva garantului intrucat dreptul

sau de creanta s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Totusi, partile aveau

posibilitatea sa incheie o conventie de buna credinta prin care garantul promitea ca, in ipoteza in care debitorul

principal se va dovedi insolvabil, nu se va prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio, ci va fi de acord sa se

judece. Dar acest sistem nu era sanctionat juridiceste incat respectarea lui depindea de buna credinta a garantului.

De aceea, imparatul Justitinian a dat o constitutiune imperiala in 531 prin care a desfiintat efectul extinctiv al lui litis

contestatio. Din acel moment beneficiul de discutiune putea fi valorificat fara vreo dificultate, in sensul ca la cererea

garantului, creditorul se indrepta mai intai impotriva debitorului principal si daca debitorul principal se dovedea

insolvabil, creditorul putea sa intenteze o noua actiune impotriva garantului. In 535 imparatul Justinian a decis ca

actiunea in justitie trebuie intentata mai intai impotriva debitorului principal.

Pe langa garantiile personale formale, romanii au cunoscut si garantii personale nesolemne si anume:

pactul de constitut, mandatum pecuniae credendae si receptum argentarii.

Pactul de constitut - e o conventie prin care bancherul promite sa plateasca datoria clientului sau la un

nou termen. Avem in vedere situatia in care clientul unui bancher nu-si putea plati datoria fata de creditorul sau.

Intr-o asemenea situatie, clientul incheie o conventie cu bancherul prin care bacherul promitea ca va plati el datoria

clientului sau dar la un alt termen.

Mandatum pecuniae credendae - e contractul prin care mandantul il imputerniceste pe mandatar sa dea

cu imprumut o suma de bani unei terte persoane. In acest caz, daca debitorul nu-si plateste datoria fata de

mandatar, mandatarul se poate intoarce impotriva mandantului, pt ca in acest sistem mandatarul are calitatea de

creditor, iar mandantul are calitatea de garant.

Receptum argentarii - e pactul prin care bancherul promite sa plateasca datoriile eventuale ale clientului

sau fata de un tert. Acest pact are un caracter anormal, deoarece obligatia garantului se naste inaintea obligatiei

debitorului principal.

GARANTIILE REALE

Garantia reala e procedeul juridic prin care debitorul atribuie un anumit bun creditorului sau fie sub forma

transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci, cu efectul ca la scadenta, daca

debitorul nu-si plateste datoria, creditorul isi poate valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului atribuit, cu

preferinta fata de creditorii chirografari. Romanii au cunoscut 3 garantii reale: fiducia, gajul, ipoteca.

Fiducia cum creditore - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin

mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care

creditorul promite sa restituie lucrul debitorului sau daca acesta din urma isi va fi platit datoria la scadenta. De

unde rezulta ca fiducia e o conventie grefata fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio. Mai rezulta ca creditorul

devine proprietar al lucrului dat in garantie, dar in acelasi timp e si debitor conditional, intrucat, daca la scadenta

debitorul isi plateste datoria, creditorul devine debitor, iar debitorul creditor.

Fiducia e o garantie avantajoasa pt creditor, de vreme ce el dobandeste lucrul dat in garantie cu

titlu de proprietate cu toate consecintele care decurg de aici, pe cand debitorul are de suferit o serie de

inconveniente.

Dupa ce isi plateste datoria, debitorul transformat in creditor are la dispozitie o actiune personala

pe care o poate intenta impotriva fostului sau creditor devenit acum debitor. Insa titularii actiunilor personale nu

pot exercita nici dreptul de preferinta, nici dreptul de urmarire asa cum pot exercita titularii de drepturi reale. De

aceea, daca debitorul vine in concurs cu alti creditori ai fostului sau creditor, in calitatea sa de titular al actiunii

personale, nu are drept de preferinta si prin urmare va obtine numai o parte din valoarea lucrului pe care l-a dat

in garantie. Iar daca lucrul dat in garantie ajunge in mainile unor terte persoane, debitorul devenit creditor nu-l

poate urmari in mainile acelor terti, de vreme ce nu are dreptul de urmarire. Pe de alta parte, transmitand lucrul

in mainile creditorului cu titlu de garantie, debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru si, in fine, fiind

o conventie grefata pe mancipatio sau pe in iure cessio fiducia e accesibila numai cetatenilor romani.

Gajul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre

debitor creditorului sau, transmitere insotita de o convetie prin care creditorul promite sa restituie lucrul daca

debitorul isi plateste datoria la termen.

Din aceasta definitie rezulta ca gajul e o conventie grefata pe traditiune si ca lucrul nu e transmis cu titlu de

proprietate ca la fiducia, ci cu titlu de posesiune, astfel incat debitorul ramane proprietar, iar la scadenta poate

exercita si dreptul de preferinta si dreptul de urmarire. Totusi, gajul are dezavantajul ca debitorul nu poate garanta si

alte datorii cu acelasi lucru, de vreme ce lucrul e transmis in mainile creditorului. Iar pt creditor gajul are dezavantajul

ca lucrul dat in garantie nu poate fi instrainat daca debitorul nu-si plateste datoria. Mai mult decat atat, creditorul nu

are dreptul de a folosi lucrul dat in garantie. Pe langa gaj, care presupune o conventie a partilor, romanii au cunoscut

si gajul tacit care nu presupune o asemenea conventie ci izvoraste din textele legii. Ex. gajul pe care il exercita

proprietarul locuintei asupra bunurilor mobile ale locatarului.

Ipoteca - o garantie care satisface pe deplin si interesele creditorului si interesele debitorului, este deci

garantia reala ideala. Ipoteca prezinta avantajul ca lucrul grevat ramane in posesia debitorului pana la scadenta si

numai, daca la scadenta debitorul nu-si plateste datoria, creditorul are dreptul de a intra in posesia acelui lucru. Multa

vreme s-a afirmat, in mod gresit, ca ipoteca romana nu e originala si ca ea ar fi fost imprumutata intr-o forma gata

elaborata de la greci.

In acest sens s-a adus mai intai un argument de ordin lingvistic intrucat cuvantul ipoteca vine de la

grecescul “ipotichi”. Acest argument nu rezista criticiii pt ca initial, vreme de un secol, romanii au desemnat ipoteca

prin cuvantul “pigus”. Abia in sec 2 apare cuvantul ipoteca.

In al doilea rand s-a afirmat ca ipoteca greaca e mai veche decat cea romana. Intr-adevar grecii cunosteau

sigur ipoteca in sec 6 I.Hr. pe cand ipoteca romana a aparut in sec 1 d. Hr. Nici acest argument nu rezista, pt ca

textele jurisconsultilor clasici ne ofera posibilitatea sa reconstituim procesul formarii ipotecii romane, proces care a

evoluat in 4 faze distincte, dovada ca ipoteca romana nu a fost preluata intr-o forma gata elaborata de la greci.

Intr-adevar cele 4 faze ale procesului de formare a ipotecii romane s-au succedat in prima parte a sec 1 d.

Hr: dreptul de retentie, interdictul salvian, actiunea salviana si actiunea quasiserviana.

Dreptul de retentie – s-a format in legatura cu relatiile dintre latifundiari si arendasi, caci arendasii primeau

spre folosinta anumite terenuri de la proprietarii funciari. In baza contractului de locatiune, in schimbul pamantului

primit spre folosinta, arendasul promitea sa plateasca o suma de bani sau o parte din recolta. Fireste aceasta datorie

are trebuia sa fie garantata cumva. Insa fiducia si gajul nu se puteau aplica la relatiile dintre latifundiari si arendasi pt

ca arendasii se instalau pe mosie numai cu inventarul agricol. Si, daca ar fi transmis acel inventar latifundiarului, cu

titlu de garantie, n-ar mai fi avut cu ce sa plateaasca garantia. De aceea, s-a admis ca inventarul agricol sa ramana

in posesia arendasului pana la scadenta si numai daca la scadenta arendasul nu-si platea arenda, latifundiarul

exercita dreptul de retentie. Insa, dreptul de retentie era operant numai cata vreme inventarul agricol era pe mosie.

Daca arendasul transporta inventarul in afara mosiei dreptu de retentie nu se mai putea exercita.

Interdictul salvian – s-a dat posibilitatea proprietarului sa intre in posesia inventarului agricol. Daca arenda

nu era platita la scadenta. In aceasta faza, ipoteca prezinta avantajul ca debitoul ramane in posesia bunurilor pana la

scadenta. In acelasi timp, da posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile arendasului chiar daca le

transportase in alta parte. Daca, insa, arendasul instraina inventarul, proprietarul nu se putea indrepta impotriva

tertilor, intrucat interdictul functiona numai in raporturile dintre cele doua parti.

Actiunea serviana – daca arendasul nu-si platea datoria, latifundiarul putea urmari inventarul agricol

oriunde si in mainile oricui, de unde rezulta ca, in acest stadiu, latifundiarul a devenit titularul unui veritabil drept real,

de vreme ce el putea exercita si dreptul de urmarire si dreptul de preferinta. Dar acest drept real, pe care romanii l-au

denumit piglu, lua nastere numai in relatiile dintre proprietar si arendas.

Actiunea cvasiserviana – acest drept real se putea naste in relatiile dintre orice creditor si orice debitor cu

conditia ca partile sa incheie o conventie in acest sens. Din acel moment, ipoteca s-a aplicat pe scara generala, de

vreme ce ea se putea constitui in relatiile dintre orice creditor si orice debitor.

FELURILE IPOTECII

De regula, la romani, ipoteca era conventionala, dar pe langa ipoteca formata prin conventia partilor,

romanii au creat si alte tipuri de ipoteci: ipoteca tacita, ipoteca privilegiata, ipoteca testamentara, ipoteca autentica

Ipoteca tacita - se forma fie pe baza unor texte din legi, fie pe baza obiceiurilor juridice. In cazul acestei

ipoteci, vointa debitorului de a ipoteca un lucru era prezumata- in zilele noastre aceasta se numeste ipoteca legala

Ipoteca privilegiata – avea prioritate fata de alte ipoteci, indiferent de data constituirii lor, caci, la romani,

era permis ca acelasi lucru sa fie ipotecat de mai multe ori. O asemenea ipoteca o exercita fiscul.

Ipoteca testamentara - se constituia printr-o clauza inclusa in testament fie in favoarea legatarilor, fie in

favoarea fideicomisarilor, caci prin asemenea clauze anumite bunuri din succesiune erau ipotecate pt a se asigura

executarea legatelor si a fideicomiselor.

Ipoteca autentica - a aparut tot in legatura cu obiceiul romanilor de a ipoteca acelasi lucru de mai multe ori,

dar avem in vedere ipotecarea prin conventia partilor. Daca asupra unui lucru apasau mai multe ipoteci

conventionale se punea intrebarea care dintre creditorii ipotecari avea prioritate. La aceasta intrebare s-a raspuns

prin adagiul prior temporae potior iure(mai intai in timp, mai tare in drept), ceea ce inseamna ca avea prioritate

ipoteca cea mai veche, iar titularul cu cea mai veche data era denumit creditor ipotecar anterior in rang, iar titularii

ipotecilor mai recente erau denumiti creditori ipotecari posteriori in rang.

Ipoteca conventionala nu presupune forme de publicitate, astfel incat tertele persoane nu aveau de unde sa

stie ca un anumit lucru a mai fost ipotecat. Profitand de aceasta situatie, unii debitori antedatau ipotecile, datand in

mod fraudulos o ipoteca mai recenta inaintea uneia mai vechi. Pt a se combate aceasta posibilitate de frauda, Imp

Leon, in epoca postclasica, a creat ipoteca autentica sau publica. Aceasta se constituia cu respectarea unor forme

de publicitate constand in transcriere conventiei de ipoteca intr-un registru public sau prin constituirea ipotecii pe

baza unui inscris privat contrasemnat de cel putin 1 an. Aceasta trecea inainte ipotecilor conventionale indiferent de

data constituirii lor. Din acel moment, antedatarea ipotecii nu a mai fost posibila, intrucat ipoteca autentica trecea

oricum inainte celei conventionale, iar pe de alta parte ipoteca autentica, presupunand forme de publicitate nu putea

sa fie antedatata.

Ipoteca prezinta anumite caracteristici:

- este un drept real, astfel incat creditorul ipotecar se bucura si de dreptul de preferinta si de dreptul de urmarire, in

sensul ca el nu vine in concurs cu creditorii chirografari si poate urmari lucrul ipotecat in mainile tertilor dobanditori.

- este, de regula, conventionala, se naste din simpla conventie a partilor, spre deosebire de alte drepturi reale, cum

ar fi propritatea, care se nasc din acte speciale( mancipatiunea, in iure cessio)

- poate fi generala. La origine, ea a fost speciala, in sensul ca purta asupra unor lucruri corporale, mobile sau

imobile, intrucat, spuneau romanii, numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune. Cu timpul insa, ipoteca

tinde sa devina generala, in sensul ca poarta asupra unei mase de bunuri, iar din textele clasice rezulta ca puteau fi

ipotecate nuda proprietate, dreptul de servitute, drepturile de creanta. Gaius spunea ca tot ce se poate vinde se

poate si ipoteca. Utilitatea acesteia apare atunci cand sunt mai multi creditori ipotecari cu ranguri diferite. In

asemenea cazuri, creditorii ipotecari posteriori in rang isi puteau valorifica si ei drepturile de creanta pe seama

bunurilor care mai ramaneau dupa ce isi valorificau drepturile de creanta, creditorii ipotecari anteriori in rang.

- are un caracter indivizibil, caci ea apasa in intregime asupra fiecarei parti din lucru si garanteaza, in intregime,

fiecare parte din datorie.

Primul aspect al acestui caracter se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat se imparte intre mostenitori. Cu

toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul ipotecat, oricare dintre mostenitori va putea fi urmarit

in justitie pt intreaga datorie.

Al doilea aspect se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte din datorie, dar in momentul

scadentei nu plateste intreaga datorie creditorului, va intra in posesia intregului lucru ipotecat.

- are un caracter ocult, secret, clandestin decurgand din faptul ca, de regula, este conventionala si nu presupune

forme de publicitate. Din acesta caracter decurg doua posibilitati de frauda:

1- debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare existenta ipotecilor anterioare. Din

aceasta rezulta anumite consecinte. Astfel, creditorul ipotecar anterior in rang, in virtutea principiului prior temporae,

are prioritate fata de ceilalti creditori ipotecari, poate intra in posesia lucrului ipotecat si il poate vinde pt a-si valorifica

dreptul de creanta, iar celelalte ipoteci care sunt posterioare in rang se vor stinge din lipsa de obiect. Daca creditorul

ipotecar posterior in rang se grabeste sa valorifice el primul dreptul de ipoteca va fi deposedat de creditorul ipotecar

anterior in rang in virtutea aceluiasi principiu.

De aceea, romanii au acordat unele masuri in vederea combaterii acestei posibilitati de frauda. Mai intai a

fost creat delictul de stelionat, in sensul ca acel debitor care ipoteca de mai mute ori acelasi lucru fara sa declare

ipotecile anterioare raspundea pe taram delictual pt comiterea delictului de stelionat. Mai tarziu s-a creat ius

offerendi pecuniae sau dreptul de a oferi o suma de bani. Astfel, daca existau 2 creditori ipotecari cu ranguri

diferite, creditorul ipotecar posterior in rang il putea dezinteresa pe cel anterior in rang platindu-i creanta si astfel urca

in rangul acestuia. Dar creditorul ipotecar posterior in rang se prevala de ius offerendi pecuniae numai daca lucrul

ipotecat avea o valoare suficient de mare pt a acoperi valoarea ambelor creante. Daca lucrul avea o valoare suficient

de mare, creditorul ipotecar posterior in rang se grabea sa exercite ius offerendi pecuniae, de teama ca nu cumva cel

anterior in rang sa vanda lucrul la un pret oarecare, dar suficient pt a acoperi valoarea creantei. Creditorul ipotecar

anterior in rang nu era interesat sa vanda lucrul ipotecat la un pret cat mai mare, intrucat dupa ce isi valorifica dreptul

de creanta, diferenta trebuia remisa debitorului. Pe cand cel posterior in rang avea tot interesul sa vanda lucrul

ipotecat la un pret cat mai mare pt a acoperi valoarea ambelor creanta.

2- antedatarea ipotecii, in datarea unei ipoteci recente inaintea alteia mai vechi. A fost combatuta prin

ipoteca autentica sau publica.

- este un drept accesoriu care se stinge odata cu creanta pe care o tratateaza, se stinge prin plata. Acest caracter

nu se verifica atunci cand dreptul de creanta se stinge prin prescriptia extinctiva de 30 de ani, intrucat termenul de

prescriptie al ipotecii este de 40 de ani, ceea ce inseamna ca, ori de cate ori dreptul de creanta se stinge prin efectul

prescriptiei extinctive, ipoteca ii supravietuieste timp de 10 ani, ceea ce ar insemna ca admitem ca exista garantie

fara datorie si totodata ca stingerea creantei nu atrage dupa sine stingerea ipotecii.

De aceea, Paul a afirmat ca dupa expirarea termenului de 30 de ani, dreptul de creanta nu se stinge in

intregime, ci supravietuieste in cadrul unei obligatii naturale, astfel incat vreme de 10 ani ipoteca garanteaza totusi o

obligatie naturala.

Ipoteca genereaza si anumite efecte juridice : ius possidendi si ius distrahendi sau de dreptul de a

poseda si dreptul de a vinde, desi vreme de 9 sec, ipoteca a produs un singur efect numai ius possidendi, astfel incat

daca debitorul nu-si platea datoria la termen, creditorul intra in posesia lucrului si il pastra pana cand debitorul isi

platea datoria. Totusi, in practica, partile incheiau anumite conventii din care se nastea dreptul creditorului de a vinde

lucrul ipotecat, iar cu timpul, prin sec 3, aceste conventii au devenit atat de frecvente incat, la un moment dat, au

devenit presupuse, considerandu-se ca s-au incheiat chiar daca nu se incheiasera. Din acel moment, dreptul de a

vinde lucrul ipotecat a devenit un efect. al conventiei de ipoteca, de vreme ce aceasta era presupusa.

Dreptul de a vinde nu a fost niciodata un efect esential a ipotecii, deoarece partile aveau posibilitatea de a

incheia o conventie prin care creditorul renunta la dreptul de a vinde, ori efectele esentiale ale unui act nu pot fi

desfiintate prin conventia partilor. Pe de alta parte, exercitand dreptul de a vinde, creditorul ipotecar incalca un

principiu fundamental, conform caruia nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet (nimeni nu

poate transmite altuia mai mult decat are el insusi). Titularul ipotecii dobandeste lucrul cu titlul de posesiune, dar il

poate transmite cu titlul de proprietate, ceea ce inseamna ca transmite mai mult decat are si incalca principiul.

Ipoteca se stinge prin plata. De asemenea, se stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat, prin

confuziune, prin valorificarea ipotecii de catre creditorul ipotecar anterior in rang si prin renuntare la dreptul de

ipoteca.

PARTEA SPECIALA A OBLIGATIILOR SAU IZVOARELE OBLIGATIILOR

Potrivit lui Justinian, obligatiile izvorasc din contracte, din quasicontracte, delicte si quasidelicte. Cele mai

importante izvoare de obligatii sunt contractele. In zilele noastre, de regula, contractul este definit ca o conventie care

naste, stinge sau transforma obligatia. Romanii spuneau ca este o conventie generatoare de obligatii sau ca este o

conventie generatoare de creante si datorii, desi, la origine, simpla conventie a partilor nu era generatoare de

obligatii. Acea conventie producea efecte juridice numai daca era imbracata in forme solemne. Spre sfarsitul

republicii au aparut si contractele nesolemne: consensuale, reale, nenumite, care nu presupun respectarea unor

conditii de forma. Multa vreme, cam 5 secole, contractele erau denumite acta, dovada ca pe vremea lui Octavian

August, contractul verbal era denumit actum verbis, cel real actum re, iar cel in forma scrisa actum literis.

Cuvantul “contractus” apare mai tarziu si desemneaza numai simplele conventii generatoare de obligatii

pe care le denumim contracte consensuale, iar mai tarziu, pe vremea lui Gaius, sfera de aplicatiune a acestuia s-a

extins, pt ca in vremea lui Justinian termenul de contractus sa desemneze orice conventie generatoare de obligatii.

In functie de forma lor se clasifica in:

- solemne sau formale

- nesolemne sau neformale.

Contractele solemne se clasifica in contracte:

- in forma religioasa

- in forma verbala

- in forma autentica

- in forma scrisa

Contractele solemne in forma religioasa sunt sponsio religiosa si iusiurandum liberti.

Sponsio religiosa este cel mai vechi contract si se formeaza prin intrebare si raspuns, dupa care partile

presteaza un juramant religios cu scopul de a atrage favoarea zeilor, deoarece vechii romani considerau ca toti aceia

care isi respecta cuvantul dat se bucura de favoarea zeilor, pe cand cei care nu-si respecta promisiunea sunt loviti de

mania zeilor Romei. Cu ocazia incheierii acestui contract, la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin verbul

“spondeo”, verb pe care il puteau pronunta numai cetatenii romani, astfel incat sponsio religiosa nu era accesibila

peregrinilor.

Iusiurandum liberti inseamna juramantul dezrobitului si este un contract prin care dezrobitul isi asuma

obligatia de a presta pt stapanul sau operae fabriles, adica servicii care presupuneau o anumita calificare.

Incheierea contractului presupunea prestarea a doua juraminte accesibile.

1- era pronuntat inainte de actul dezrobirii de catre scalv si nu produce efecte pe plan juridic, caci sclavul nu

are caput, ci numai pe plan moral si pe plan religios.

2- era depus dupa dezrobire si producea efecte pe plan juridic intrucat dezrobitul avea capacitate, era

persoana.

Contractele solemne in forma verbala sunt: sponsio laica, stipulatiunea, dotis dictio.

Sponsio laica este un contract care se formeaza prin intrebare si raspuns, ca si sponsio religiosa, dar spre

deosebire de acesta, nu presupune si prestarea unui juramant, desi sponsio laica pastreaza unele urme ale

conceptiei religioase, de vreme ce verbul “spondeo” avea vocatia speciala de a atrage gratia zeilor Romei. La acest

contract nu aveau acces si peregrinii. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, pregrinii au devenit

parteneri de comert ai romanilor, incat romanii erau primii interesati ca si peregrinii sa poata contracta, sa se poata

obliga.

Stipulatiune - se formeaza tot prin intrebare si raspuns, asadar stipulatiunea este contractul verbal format

prin intrebare si raspuns la care au acces si peregrinii, cu deosebirea ca ei nu pronuntau verbul “spondeo”, ci verbe

cu un inteles similar. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica a continuat sa se aplice, nu a iesit din uz, dar numai in

relatiile dintre cetatenii romanii, iar vechii jurisconsulti afirmau, in mod gresit ca sponsio laica este o aplicatiune a

stipulatiunii, desi in realitate, sponsio laica este modelul dupa care s-a format stipulatiunea. Fata de aceasta afirmatie

gresita, in textele clasice, se spune, destul de frecvent, ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman si totodata

se mai spune ca este cel mai important roman. Acest lucru este adevarat, dovada ca jurisconsultii clasici au formulat

principiile generale care guverneaza materia obligatiilor cu ocazia cercetarii stipulatiunii, iar uneori constatam o

sinonimie intre “a stipula” si “a contracta”. De altfel, Iulius Paulus, spunea ca stipulus este sinonim cu firmus si

inseamna tare, puternic, cu sensul de forma care da tarie juridica oricarei conventii, caci prin intermediul stipulatiunii,

putea dobandi valoare juridica orice conventie a partilor. Rezulta ca prin stipulatiune se pot realiza numeroase

operatiuni juridice, aproape toate din materia obligatiilor si de aceea spunem ca stipulatiunea indeplinea o functie

generala.

De exemplu, prin stipulatiune se putea realiza o novatiune, se puteau constitui obligatii coreale, operatia

juridica a vanzarii sau operatia juridica a imprumutului banescontract Atunci cand stipulatiunea era utilizata in

vederea realizarii operatiei juridice a vanzarii era necesar sa se incheie 2 stipulatiuni. In acest caz, doua contracte

diferite erau utilizate in vederea realizarii unei operatiuni juridice. Atunci cand stipulatiunea era utilizata pt realizarea

operatiunii imprumutului banesc puteau aparea complicatii, deoarece in practica, inainte de incheierea contractului,

clientul se adresa bancherului cerandu-i cu imprumut o suma de bani, 100 de asi. Bancherul ii remitea acea suma

clientului, dupa care se incheia stipulatiunea, ocazie cu care bancherul il intreba pe client: “Promiti sa-mi dai 100?”,

iar clientul raspunde: “Promit”.

Asadar, din acel moment, clientul devine debitorul sumei. Insa, uneori, clientii aveau nevoie urgenta de bani,

iar bancherii profitau si le ofereau clientilor anumite sume de bani imprumut, cu conditia sa promita mai mult, iar

diferenta dintre suma primita efectiv si suma promisa de catre client era o dobanda deghizata.

Cu timpul, spre sfarsitul republicii, au aparut contractele nesolemne, care au preluat anumite functii ale

stipulatiunii. De exemplu, contractul consensual de vanzare a preluat de la stipulatiune functia realizarii operatiei

juridice a vanzarii. Comodatul a preluat functia realizarii imprumutului in vederea folosintei, contracte care, spre

deosebire de stilulatiune, indeplinesc functii concrete, in sensul ca prin aceste contracte se realiza o singura

operatiune juridica. Totusi, stipulatiunea a continuat sa fie utilizata, astfel incat, aceleasi operatiuni juridice se puteau

realiza si printr-o stipulaiune si printr-un contract consensual de vanzare.

Stipulatiunea prezinta anumite caracteristici:

- este un contract verbal, se formeaza prin intrebare si raspuns

- este un contract solemn, de vreme ce partile trebuie sa pronunte anumite cuvintre intr-o anumita ordine

- presupune congruentia sau potrivire, in sensul ca daca avea ca obiect o suma de bani, suma din intrebare

trebuia sa figureze si in raspuns, astfel incat, daca creditorul intreba : promiti sa-mi dai 100?, debitorul trebuia sa

raspunda: promit sau promit 100. Daca raspundea 50 nu exista potrivire, iar actul era nul.

- este un act continuu, deoarece intre intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna o alta operatiune juridica.

- este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, intrucat daca judecatorul constata ca a avut loc

intrebarea si raspunsul, debitorul era condamnat sa plateasca ceea ce a promis, fara sa verifice daca a primit intr-

adevar.

- este un contract unilateral. In texte, creditorul este denumit stipulant, iar debitorul, promitent

- unitatea de timp si de loc : era necesar ca ambele parti sa se afle la un moment dat in acelasi loc pt a se putea

formula intrebarea si pt a se da raspunsul. Prin unitate de loc intelegem aceeasi localitate. Daca debitorul facea

dovada ca una dintre parti a lipsit din localitate un singur moment in ziua in care stipulantul afirma ca ar fi avut loc

intrebarea si raspunsul, stipulatiunea era nula pt ca nu era intrunita conditia unitatii de timp si de locontract

- are un caracter abstract, in sensul ca din forma sa, din modul sau de formare, nu rezulta cauza juridica, adica nu

rezulta scopul pe care partile l-au urmarit atunci cand a incheiat contractul, ceea ce inseamna ca in cazul stipulatiunii

nu exista o unitate organica intre forma actului si scopul urmarit de parti, pe cand in cazul celorlalte contracte care au

caracter concret exista o asemenea unitate intrucat din forma lor rezulta motivul pt care debitorul s-a obligat. De

exemplu, vanzarea consensuala este o conventie prin care vanzatorul promite sa transmita posesiunea linistita a

unui lucru in schimbul pretului pe care cumparatorul promite sa il plateasca. Asadar, din forma contractului de

vanzare rezulta ca vanzatorul promite lucrul intrucat urmeaza sa primeasca un pret, pe cand la stipulatiune debitorul

promite o suma de bani, dar nu stim de ce o face. Acea suma de bani poate fi obiectul unui imprumut, al unei donatii,

al unei novatiuni sau al unei garantii astfel incat din caracterul abstract al stipulatiunii decurge functia sa generala.

In epoca clasica si cea postclasica asistam la decaderea formalismului pe taram contractual. In aceste

conditii stipulatiunea a suferit o serie de transformari:

1-ea putea fi mentionata printr-un inscris, astfel incat era suficient ca partile sa mentioneze intr-un act scris

ca au avut loc intrebatea si raspunsul pt ca stipulatiunea sa fie valabila. Mai mult decat atat, stipulatiunea putea fi

mentionata si printr-o scrisoare

2- s-a renuntat la congruenta , iar daca nu exista potrivire intre suma de bani care figura in intrebare si suma

de bani care figura in raspuns, stipulatiunea era valabila pt suma cea mai mica. Spre exemplu, daca stipulantul

intreba”promiti sa imi dai 100?”, iar promitentul raspundea ”promit 50”, stipulatiunea era valabila pt 50

3- s-a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat cea latina. Spre ex, in lb greaca, dar s-a

mentinut conditia unitatii de timp si de loc, conditie care crea o serie de dificultati atunci cand stipulatiunea era

mentionata prin scrisoare si cand conditia prezentiei partilor nu era intrunita, astfel incat debitorul putea anula

stipulatiunea, iar creditorul pierdea procesul.

De aceea, in anul 531 imp. Justinian a dat o constitutiune imperiala prin care aceasta conditie a unitatii de

timp si de loc a fost atenuata, caci, potrivit reformei lui Justinian, pt ca promitentul sa obtina anularea stipulatiunii

trebuia sa faca dovada ca una dintre parti a lipsit din localitate intreaga zi, nu un singur moment, in ziua in care actul

scris mentioneaza ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul. Proba stipulatiunii s-a facut la origine cu martori, iar mai

tarziu prin acte scrise si, intrucat stipulatiunea este un contract de drept strict, era suficient ca stipulantul sa faca

dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul pt a castiga procesul. Spre exemplu daca stipulatiunea era utilizata in

vederea realizarii operatiei juridice a imprumutului , judecatorul nu verifica daca debitorul a primit efectiv suma pe

care a promis-o, ci verifica numai daca au avut loc intrebarea si raspunsul. Profitand de acest sistem, bancherii

oferau imprumutul clientilor lor numai cu conditia sa promita o suma mai mare decat aceea pe care au primit-o

efectiv si astfel s-a incetatenit la romani imprumutul cu dobanda deghizata, care a luat o asemenea amploare incat

ameninta sa ruineze pe debitori.

Actionand in spiritul echitatii, pretorul a creat 2 mijloace procedurale prin care a venit in sprijinul debitorilor.

Este vb despre o exceptiune de dol si o actiune.

Exceptiunea de dol era pusa la dispozitia debitorului pt a afirma in fata judecatorului ca a primit o suma de

bani mai mica decat cea pe care a promis-o.

Actiunea era pusa la dispozitia debitorului pt a-i cere creditorului sa ii remita inscrisul in care se mentiona ca

au avut loc intrebarea si raspunsul, numai daca, stipulatiunea era mentionata printr-un inscris.

Acest sistem nu s-a dovedit eficient deoarece atunci cand opunea exceptiunea de dol, debitorul se

transforma din parat in reclamant conform regulii, ca cel ce opune o exceptie devine reclamant si trebuie sa faca

dovada celor afirmate pe cale de exceptiune, caci sarcina probei apasa asupra reclamantului. Cu atat mai mult,

debitorul trebuia sa faca proba atunci cand intenta actiunea in calitatea sa de reclamant, dar in sistemul creat de

pretor debitorul trebuia sa faca o proba negativa, care este quasi-imposibila deoarece debitorul trebuia sa faca

dovada ca i-a fost imposibil sa primeasca suma de bani pe care a promis-o in toate momentele care au precedat

incheierea stipulatiunii.

Iata de ce in 215 d. Hr. Imp Caracalla a dat o constitutiune imperiala prin care a inversat sarcina probei.

Potrivit acestei constitutii, sarcina probei apasa intotdeauna asupra creditorului, indiferent de calitatea procesuala pe

care o avea. Pt a pune in practica aceasta reforma, Caracalla a creat 2 mijloace procedurale denumite exceptio non

numeratae pecuniae si querela non numeratae pecuniae.

Exceptio non numeratae pecuniae inseamna exceptiune pt suma de bani nepredata si era pusa la

dispozitia debitorului pt a se apara atunci cand era chemat in justitie de creditor. Cu toate ca, opunand aceasta

exceptiune, debitorul se transforma din parat in reclamant, totusi proba trebuia facuta de creditor, care devenise

parat.

Querela non numeratae pecuniae inseamna plangere pt suma de bani nepredata si era pusa la dispozitia

debitorului pt a lua initiativa procesului cu scopul de a afirma ca a primit o suma de bani mai mica decat cea pe care

a promis-o. Si de data aceasta, cu toate ca debitorul avea calitatea de reclamant, proba trebuia sa fie facuta de

creditor, care era parat.

Aceasta reforma a adus o grava atingere principiului care guverneaza sarcina probei, dar ea se justifica,

macar partial si pe plan moral si pe plan juridicontract Pe plan moral reforma se justifica prin faptul ca a venit in

sprijinul debitorilor, iar pe plan juridic reforma se jusifica prin faptul ca in acest sistem creditorul are de facut o proba

pozitiva care nu prezinta dificultati, deoarece creditorul trebuie sa faca dovada ca la un moment dat, in prezenta

martorilor a remis acea suma de bani debitorului.

Dotis dictio sau constituirea de dota, caci la romani, viitoarea sotie venea in casatorie cu anumite bunuri.

Acele bunuri erau denumite bunuri dotale sau dota. Dota era constituita printr-o declaratie solemna fie de un

ascendent pe linie paterna viitoarei sotii, fie de viitoarea sotie daca era femeie sui iuris sau de debitorii ei. Acest

contract prezinsta un caracter anormal, deoarece el lua nastere prin declaratia unilaterala a constituantului dotei, caci

viitorul sot tacea. Cu timpul, odata cu decaderea formalismului acest contract a iesit din uz, iar functiile sale au fost

preluate de o simpla conventie denumita pact de dota.

Nexum - singurul contract incheiat in forma autentica. Natura juridica a lui nexum a fost controversata intre

romanisti pana cand prof C-tin Tomulescu a aratat ca nexum este un contract autentic incheiat in forma unui proces

fictiv prin utilizarea lui in iure cesio, parere care a fost aprobata de toti romanistii.

Nexum este contractul prin care era aservita munca debitorului insolvabil. El a fost sanctionat de romani, a

aparut in legatura cu sistemul executarii silite din epoca veche, caci in procedura legisactiunilor, debitorul insolvabil

era supus executarii silite asupra persoanei. El era tinut 60 de zile ininchisoarea personala a creditorului sidaca totusi

nu platea, era vandut ca sclav Transib. Pt a se evita un asemenea deznodamant, romanii au admis ca debitorul

insolvabil sa munceasca un numar de zile pt creditor in contul datoriei. In acest scop se organiza un proces fictiv la

care participau creditorul si debitorul insolvabil. Creditorul avea calitatea de asa zis reclamant, iar debitorul avea

calitatea de asa zis parat. In fata pretorului creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca debitorului ii este aservita

pt suma de .. pana la data de.. iar debitorul tacea, incat fata de afirmatiile creditorului si fata de tacerea debitorului

pretorul pronunta cuvantul ”addico” si astfel ratifica declaratia creditorului. Din acel moment debitorul insolvabil

devenea nexus, adica un om liber cu conditie juridica speciala intrucat din punct de vedere formal era considerat om

liber, dar in fapt era considerat sclav.

Cu timpul, numarul nexilor a crescut, iar tratamentul lor era deosebit de brutal, astfel incat in repetate

randuri ei s-au rasculat. Spre exemplu, Titus Livius spune ca institutia tribunatului ar fi fost creata dupa o rascoala a

nexilor, de aceea in 326 i.Hr s-a dat Legea Poetelia Papiria prin care s-a interzis nexarea debitorilor insolvabili, adica

s-a interzis ca debitorii insolvabili sa fie transformati in nexii, cu exceptia acelora care datorau in baza unui delict si

nu puteau plati datoria (delincventilor).

Contractul solemn in forma scrisa este denumit litteris. Litteris a aparut in legtura cu obiceiul bancherilor

romani de a tine anumite registre. Registrul bancherului era denumit ”codex accepti ex expensi” adica registrul

sumelor incasate si al sumelor platite, deoarece registrul avea 2 rubrici, una a incasarilor si una a platilor. La coloana

incasarilor erau mentionate sumele primite de bancheri. Acea coloana era denumita ”accepta”, iar la coloana platilor

se mentionau sumele platite de bancheri si era denumita ”expensa”.

De regula, acest registru indeplinea o functie probatorie si nu generatoare de obligatii, in sensul ca prin

acele mentiuni facute in registru se indicau creante si datorii izvorate din diverse contracte, dar in alte 2 cazuri

mentiunile facute in registrul bancherului indeplineau o functie creatoare, adica una generatoare de obligatii.

Mentiunile generatoare de obligatii erau denumite ”nomina transcripticia”, iar mentiunile care aveau numai o

valoare probatorie erau denumite ”nomina arcaria”.

Prin mentiunile cu caracter generator de obligatii se realizau numai 2 operatiuni juridice si anume:

schimbarea debitorului si schimbarea cauzei juridice a unei obligatii.

Inlocuirea unui debitor cu alt debitor era denumita ”transcriptio a persona in personam”, iar schimbarea

cauzei unei obligatii era denumita ”transcriptio a re in personam”.

In primul caz, bancherul avea interesul sa-l inlocuiasca pe debitorul sau primus cu secundus. In acest scop,

pe baza unei intelegeri prealabile, la coloana incasarilor se mentiona ca Primus si-a platit datoria fata de bancher cu

toate ca in realitate nu platise nimic, dar prin efectul acelei mentiuni datoria lui Primus se stingea, iar la coloana

platilor se mentiona ca bancherul i-a platit lui Secundus aceeasi suma de bani cu toate ca nu ii platise nimic, dar din

momentul acelei mentiuni, Secundus devenea debitor in locul lui Primus si astfel se putea realiza novatiunea cu

schimbare de debitor prin contracul litteris.

In al doilea caz, sa presupunem ca debitorul avea o datorie fata de bancher izvorata din contractul de

vanzare, iar bancherul era interesat ca debitorul sa nu mai datoreze in baza contractului de vanzare, ci in baza

contractului litteris, care era mai usor de probat. Cu alte cuvinte, se schimba cauza juridica a obligatiei. In acest scop,

la coloana incasarilor se mentiona ca debitorul a platit suma de bani izvorata din contractul de vanzare, cu toate ca

debitorul nu platise nimic, dar din momentul acelei mentiuni, datoria izvorata din vanzare se stingea. La coloana

platilor se mentiona ca bancherul i-a platit debitorului aceeasi suma de bani, cu toata ca in realitate nu ii platise

nimic, dar din acel moment, debitorul era obligat litteris.

Cu timpul, pe fondul decaderii formalismului, contractul litteris a iesit din uz si cu toate acestea, in legislatia

imp Justinian obligatia litteris este mentionata destul de frecvent, dar nu se confunda cu obligatia izvorata din

contractul litteris, ci are un alt inteles, caci in dreptul postclasic s-a generalizat forma scrisa, in sensul ca, de regula,

se incheiau acte scrise care nu aveau o functie generatoare de obligatii, ci una probatorie. Spre ex, obligatia izvora

fie din stipulatiune, fie din mutuum, dar era mentionata printr-un inscris care indeplinea o functie probatorie. Acel

inscris putea fi atacat in justitie intr-un anumit termen care pe vremea lui Justinian a fost fixat la 2 ani, iar daca acest

inscris doveditor nu era atacat in termen de 2 ani, obligatia mentionata prin actul scris devenea litteris, adica

inatacabila. Cu alte cuvinte, in vremea lui Justinian obligatia litteris nu izvoraste dintr-un anumit contract, ci este

obligatia mentionata printr-un act scris care devine litteris numai daca inscrisul respectiv nu a fost atacat in justitie in

termen de 2 ani, caci acel inscris devine inatacabil, astfel incat pe cale de consecinta devine inatacabila si obligatia

litteris.

CONTRACTELE NESOLEMNE

La randul lor se clasifica in contracte reale, consensuale si nenumite

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului si intrucat

remiterea lucrului este o conditie necesara pt nasterea contractului, Gaius spunea in institutele sale ca aceste

contracte se formeaza re.Asa cum spuneam contractele reale sunt 5:

- mutuum

- fiducia

- gajul

- comodatul

- depozitul

Cu toate ca formarea acestor contracte este conditionata de remiterea materiala a lucrului, remiterea nu se

face cu acelasi titlu juridicontract Spre ex, la mutuum si la fiducia lucrul este remis cu titlu de proprietate, la gaj este

remis cu titlu de posesiune, iar la comodat si la depozit este remis cu titlu de detentiune. Pe de alta parte, contractele

reale sunt de buna-credinta cu exceptia lui mutuum care este de drept strict. Cu exceptia lui mutuum care este un

contract unilateral, toate celelalte contracte reale sunt bilaterale imperfecte, ceea e inseamna ca se nasc unilaterale,

dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale.

Mutuum este contractul real prin care se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului in vederea

consumatiunii. De regula, el are ca obiect o suma de bani. Mutuum este contractul prin care debitorul se obliga sa

restituie lucruri de acelasi fel, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea

consumatiunii si intrucat lucrurile care fac obiectul lui mutuum sunt destinate consumatiunii, ele trebuie sa fie

transmise cu titlu de proprietate, pt ca debitorul sa le poata consuma in mod juridicontract Aceste lucruri fac parte din

categoria lucrurilor nec mancipii.

Caracterele lui mutuum:

1. In primul rand, mutuum este un contract nesolemn, intrucat formarea sa nu presupune respectarea unor

conditii de forma.

2. Este un contract real, de vreme ce se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea lucrului.

3. Este un contract unilateral, caci una din parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta parte are numai

calitatea de debitor.

4. Este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare.

5. Este un contract de drept al gintilor, intrucat conventia partilor este grefata pe traditiune, iar traditiunea

este prin excelenta un act de drept al gintilor, astfel incat mutuum era accesibil si cetatenilor si peregrinilor.

6. Mutuum este un contract cu titlu gratuit.

Cu toate acestea, istoricii romani in frunte cu Titus Livius spuneau ca imprumutul cu dobanda a fost la

romani un adevarat flagel, inca din cele mai vechi timpuri.

La origine, inainte de aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda s-a realizat prin stipulatiune, deoarece, in

virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, debitorul primea efectiv o anumita suma de bani, dar promitea o suma

mai mare, iar diferenta dintre suma primita si suma promisa reprezenta dobanda deghizata.

Dupa aparitia lui mutuum, adica spre sfarsitul republicii, imprumutul cu dobanda se realiza fie prin

stipulatiune, fie prin mutuum insotit de o stipulatiune. Daca imprumutul se realiza prrin intermediul aceluiasi act, adica

prin stipulatiune, debitorul se obliga sa plateasca si capitalul si dobanda prin aceeasi promisiune, iar o asemenea

stipulatiune era denumita stipulatio sortis et usurarum, adica stipulatiunea capitalului si a dobanzilor, iar daca

imprumutul se realiza prin mutuum, care este contract cu titlu gratuit, debitorul se obliga sa restituie suma pe care a

primit-o, dupa care se incheia o stipulatiune alaturata lui mutuum prin care debitorul se obliga sa plateasca o suma

de bani, desi nu primise nimic, suma de bani care reprezenta dobanda.

Datorita faptului ca dobanda a luat amploare si ameninta sa-i ruineze pe debitori, inca din epoca foarte

veche, s-au luat masuri in vederea ingradirii imprumutului cu dobanda. Astfel, prin Legea celor XII Table, s-a

prevazut ca dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a parte din capital, adica 8.33%, insa la acea epoca dobanda

nu curgea anual, ci curgea lunar, astfel incat in termen de 1 an capitalul se dubla.

Mai tarziu, in 367 i.Hr., s-a dat Legea Licinia Sextia. Potrivit acestei legi, dobanda platita se scadea din

capital, iar spre sfarsitul sec IV i.Hr. s-a dat Legea Genucia prin care imprumutul cu dobanda a fost interzis. Cu toate

acestea, sub influenta bancherilor, au fost create procedee juridice prin care dispozitiile legii genucia au putut fi

ocolite. Spre ex: mutuum este sanctionat printr-o actiune care ii permite creditorului sa-i impuna debitorului anumite

stipulatiuni prin care promite ca, in ipoteza pierderii procesului, va plati datoria si in plus o treime din datorie, ceea ce

reprezinta iarasi dobanda deghizata.

De asemenea, s-a recurs la substituirea unor latini, deoarece interdictia legii genucia nu se aplica si latinilor,

ci numai cetatenilor. Ulterior, aceasta interdictie s-a extins si asupra latinilor, dar legea genucia a cazut in

desuetudine si este cert ca in secontract II i.Hr. ea iesise din uz.

Iar in epoca clasica s-a admis ca debitorul sa-si asume obligatia de a plati dobanzi printr-o simpla conventie

alaturata lui mutuum, dar numai in 3 cazuri si anume: in cazul imprumutului unor lucruri cu pret variabil, in cazul

imprumutului acordat de o cetate si in cazul imprumutului maritim.

Unele complicatii au aparut in legatura cu capacitatea de a se imprumuta a fiului de familie, deoarece, in

epoca veche, fiul de familie nu se putea obliga in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias.

Spre sfarsitul republicii, pretorul a admis ca in 5 cazuri determinate, fiul de familie sa se oblige in nume propriu,

obligandu-l in acelasi timp, cu caracter alaturat si pe pater familias. Prin urmare, dupa reforma pretorului, dupa

crearea actiunilor cu caracter alaturat, fiul de familie care primea de la pater familias aprobarea sa contracteze un

imprumut, putea fi urmarit in justitie de catre creditor prin actiunea directa, deoarece filius incheiase contracte, iar

pater familias putea fi urmarit prin actiunea cu caracter alaturat. De asemenea, fiul de familie care avea bunuri proprii

putea contracta imprumuturi si putea fi urmarit in justitie de creditor. Daca insa fiul de familie contracta imprumuturi

fara aprobarea lui pater familias si nu avea bunuri proprii, creditorul trebuia sa astepte pana la moartea lui pater

familias cand fiul venea la succesiune, intra in stapaniea mostenirii si isi platea datoriile.

Insa acest sistem prezinta dezavantajul ca fiul putea muri inaintea lui pater, dupa cum era posibil ca pater

sa dea faliment. In aceste conditii, un fiu de familie pe nume Macedo care contractase imprumutul fara aprobarea lui

pater familias si nu avea bunuri proprii era urmarit cu insistenta de creditorii sai care ii cereau sa-si plateasca

datoriile. Fata de aceste presiuni, Macedo si-a ucis tatal ca sa vina la succesiune, sa-si plateasca datoriile si,

eventual, sa contracteze alte bunuri. In acel moment, romanii si-au dat seama ca sistemul lor este deficitar si ca sunt

amenintati in propria familie. De aceea, senatul Romei a adoptat o hotarare denumita Senatusconsultul

Macedonian prin care s-a prevazut ca fiul de familie care nu poate fi urmarit de creditorii sai in timpul vietii lui pater

familias, pt ca nu are bunuri proprii, sa nu poate fi urmarit nici dupa moartea lui pater familias, astfel incat bancherii

nu mai acordau imprumuturi fiilor de familie care nu aveau bunuri proprii, astfel incat nemaiavand datorii si nefiind

urmariti de creditori, fiii de familie nu mai aveau motive sa isi ucida parintii.

Fiducia isi are originea in pactele fiduciare, pe care partile le incheiau atunci cand mancipatiunea avea alt

obiect decat realizarea operatiei juridice a vanzarii, deoarece prin acele pacte fiduciare partile aratau ce scop au

urmarit atunci cand au recurs la mancipatio numo uno. Catre sfarsitul republicii, pretorul a vazut in transmiterea unui

lucru prin mancipatiune insotita de o conventie de buna-credinta denumita pact fiduciar, un contract de sine statator,

distinct, pe care l-a denumit fiducia si care a fost sanctionat printr-o actiune in factum si printr-o actiune in ius (civila).

Fiducia se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau prin in iure

cessio, transmitere insotita de o conventie prin care dobanditorul lucrului promite sa-l restituie la plata datoriei, la

termen sau la cerere. Din aceasta definitie rezulta ca fiducia indeplineste 3 functii distincte si anume: constituirea

unei garantii reale, imprumutul in vederea folosintei si pastrarea sau depozitarea unui lucru.

Daca fiducia se utiliza in vederea constituirii unei garantii reale, contractul se forma prin transmiterea unui

lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de

o conventie prin care creditorul promite sa restituie lucrul daca debitorul isi plateste datoria la termen.

Aceasta utilizare a fiduciei a fost denumita de Gaius fiducia cum creditore, adica fiducia cu creditorul sau.

Ulterior, functiile fiduciei cum creditore au fost preluate de gaj.

Daca fiducia era utilizata in vederea realizarii imprumutului de folosinta, contractul lua nastere prin

transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre creditor debitorului sau,

transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promitea sa restituie lucrul la termenul stabilit.

Daca fiducia se utiliza in vederea realizarii operatiei juridice a depozitului, a pastrarii unui lucru, contractul se

forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cessio de catre creditor

debitorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care debitorul promite sa restituie lucrul la cererea

creditorului. Ulterior, aceasta functie a fiduciei a fost preluata de contractul de depozit.

Potrivit lui Gaius, atunci cand contractul este utilizat in vederea realizarii imprumutului de folosinta sau in

vederea depozitarii unui lucru se numeste fiducia cum amico.

Asa cum s-a vazut, atunci cand am definit contractul real de fiducie nu am utilizat termenii de creditor si

debitor si nici nu am putea sa-i folosim, deoarece la fiducia cum creditore lucrul este transmis de debitor creditorului

sau, pe cand la fiducia cum amico lucrul este transmis de creditor debitorului sau.

Gajul se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune prin traditiune de catre debitor,

creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa restituie lucru daca debitorul isi

plateste datoria la termen, asadar spre deosebire de fiducia care indeplineste 3 functii distincte, gajul indeplineste o

singua functie si anume constituirea unei garantii reale.

Pt debitor, gajul prezinta avantajul ca lucrul se transmite cu titlu de posesiune incat debitorul ramane

proprietare si in aceasta calitate dupa plata datoriei poate exercita si dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.

Acest contract prezinta avantaje si pt creditor, intrucat debitorul nu poate intra in posesia lucrului dat in

garantie inainte de plata datoriei pt ca ar comite furtum possessionis si ar fi condamnat pe taram delictual.

De asemenea, in relatiile cu tertele persoane, creditorul se bucura de protectie juridica prin intermediul

interdinctelor, deoarece este posesor de buna-credinta si se bucura de protectie juridica prin interdictele posesorii .

Totodata, gajul prezinta avantajul ca partile pot incheia o simpla conventie prin care creditorul dobandeste

dreptul de a retine fructele lucrului dat in garantie in contul dobanzilor.

Aceasta conventie este denumita anticreza sau convetia de anticreza. Asa cum s-a vazut, obiectul

contractului real de gaj este constituirea garantiei reale de gaj si, cu toate acestea, contractul de gaj nu se confunda

cu garantia reala de gaj pt ca in unele situatii se poate naste contractul de gaj, dar nu si garantia.

Spre ex, daca o persoana transmite un lucru in vederea garantarii unei datorii inexistente, intrucat nu exista

datorie, nu se formeaza nici garantia, dar contractul real de gaj ia nastere in mod valabil, astfel incat cel ce transmite

lucrul pt garantarea obligatiei inexistente poate cere restituirea lui.

Contractul de gaj este bilateral imperfect si prin urmare este sanctionat prin 2 actiuni denumite: actio

pigneraticia directa si actio pigneraticia contraria

1) Actio pigneraticia directa -este pusa la dispozitia debitorului pt a cere restituirea lucrului pe care l-a

transmis in vedere constituirii garantiei

2) Actio pignaraticia contraria -era pusa la dispozitia creditorului pt a se despagubi daca a facut cheltuieli

pe cont propriu necesitate de pastrarea, de conservarea lucrului dat in garantie

Comodatul este contractul prin care se realizeaza operatiunea juridica a imprumutului in vederea folosintei.

Acest contract ia nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune, prin traditiune in vederea folosintei de

catre o parte denumita comodant celeilalte parti numita comodatar, transmitere insotita de o conventie prin care

comodatarul promite sa restituie lucrul la termenul stabilit. Prin urmare si comodatul este o conventie grefata pe

traditiune, dar traditiunea nu este utilizata in vederea transmiterii posesiunii ca la gaj, ci in vederea transmiterii

detentiunii, astfel incat comodatarul devine un simplu detentor si prin urmare nu are mijloace proprii de aparare in

relatiile cu tertele persoane. Astfel, daca este chemat in justitie de un tert, comodatarul, neavand mijloace proprii de

aparare, se adreseaza comodantului pt ca acesta, in calitatea sa de proprietar, sa-i asigure protectia juridica.

Fata de faptul ca este destinat imprumutul de folosinta, de regula, comodatul poarta asupra unuor lucruri ce

nu se consuma prin intrebuintare. Totusi, s-au admis si unele exceptii, spre ex, s-a admis ca monedele rare sa fie

imprumutate prin comodat,

Totodata, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, la origine, dar mai tarziu s-a admis ca si imobilele sa

poata fi date prin comodat care este un imprumut cu titlu gratuit. Rezulta ca debitorul are interes in contract, de

vreme ce foloseste lucrul pe care-l imprumuta, avand interes in contract el va raspunde si pt dol si pt culpa. Mai mult,

el va raspunde pt culpa levis in abstracto, ceea ce ins ca trebuie sa se comporte ca un bonus pater familia .

Gaius afirma in institutele sale ca debitorul raspunde si pt unele imprejurari care sunt cuprinse in sfera

cazului fortuit. Aceasta inseamna ca debitorul raspunde nu numai pt culpa si dol, ci si pt custodia.

Comodatul este un contract bilateral imperfect si ca atare este sanctionat prin 2 actiuni denumite: actio

comodati directa si actio comodati contraria.

Actio comodati directa este pusa la dispozitia creditorului pt a cere restituirea lucrului la termenul stabilit,

iar actio comodati contraria este pusa la dispozitia debitorului pt a cere despagubiri in ipoteza in care face cheltuieli

pe cont propiu necesitate de conservarea lucrului.

Depozitul – prin acest contract se realizeaza operatiunea juridica a pastrarii, depozitarii unui lucru.Depozitul

se formeaza prin transmiterea unui lucru prin traditiune cu titlu de detentiune, in vederea pastrarii de catre o parte

denumita deponent celeillate parti denumita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul

promite sa restituie lucrul la cererea deponentului.

Asadar si depozitul, ca si comodatul, este o conventie grefata prin traditiune, iar lucrul este transmis cu titlu

de detentiune, astfel incat nici depozitarul nu are mijloace proprii de aparare, iar daca este chemat in justitie de un

tert trebuie sa se adreseze deponentului pt a-i cere protectie juridica.

Daca contractul de comodat se poate aplica si la bunuri imobile, contractul de depozit se aplica numai la

lucrurile mobile. In calitatea sa de detentor, depozitarul nu are dreptul sa foloseasca lucrul dat in pastrare, pt ca altfel

ar comite furtum usus si ar fi pedepsit pe taram delictual pt comiterea delictului de furt.

Depozitul, ca si comodatul, este un contract cu titlu gratuit, dar spre deosebire de comodatar, depozitarul nu

are inters in contract, de vreme ce nu poate folosi lucrul dat in pastrare. Astfel, depozitarul va raspunde numai pt dol,

nu si pt culpa si isi poate permite sa fie neglijent.

Operatia juridica a depozitului s-a putut realiza inca din epoca foarte veche inaintea sanctionarii contractului

real de depozit, printr-o simpla conventie care nu era sanctionata pe taram contractual, ci pe taram delictual, astfel

incat acela care nu restituia lucrul dat in pastrare la cerere era pedepsit la dublul valorii acelui lucru.

Incepand din vremea lui Octavia Augustus, contractul real de depozit a fost sanctionat prin 2 actiuni: actio

depositi directa si actio depositi contraria

Actio depositi directa era pusa la dipozitia deponentului pt a cere restituirea lucrului.

Actio depositi contraria era pusa la dispozitia depozitarului pt a cere despagubiri daca a facut cheltuieli pe

cont propriu necesitate de pastrarea lucrului.

Pe langa depozitul obisnuit, romani au cunoscut si 3 forme exceptiona de depozit denumite:

-depozitul necesar sau mizerabil

-depozitul sechestru

-depo neregulat

1) Depozitul necesar lua nastere in imprejurari exceptionale, imprejurari in care deponentul nu mai avea

timpul necesar pt a alege o persoana de incredere, ci isi depunea lucrurile in mainile primului venit si, intrucat lua

nastere in imprejurari exceptionale, depozitul necesar era sanctionat mai grav, caci depozitarul care refuza sa

restituie lucrurile la cererea deponentului era condamnat sa plateasca dublul valorii acelui lucru.

2) Depozitul sechestru s-a nascut in legatura cu anumite exigente ale proedurii civile, caci partile aflate in

proces aveau posibilitatea sa incheie o conventie cu un tert, prin care acea persoana promitea ca, dupa pronuntarea

sentintei, sa remita lucrul dat in pastrare aceluia care castiga procesul. In acest caz, spre deosebire de depozitul

obisnuit, lucrul este transmis in mainile depozitarului cu titlu de posesiune, deoarece depozitarul are nevoie de

mijloace proprii de aparare in relatiile cu tertii, pt ca nu se stie cine este proprietarul lucrului litigios. Depozitarul nu

restituie lucrul dat in pastrare la cerere, ci numai dupa pronuntarea sentintei. Depozitarul nu remite intotdeauna lucrul

dat in pastrarea celui de la care a primit, ci il remite celui care castiga procesul

3) Depozitul neobisnuit a luat nastere in legatura cu operatiunile bancare. El se formeaza prin

transmiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de catre client bancherului sau, transmitere insotita de o

conventie prin care bancherul promite sa restituie acea suma de bani la cererea deponentului si in plus o dobanda.

La randul lui, bancherul dadea cu imprumut acele sume de bani unor terte persoane, care plateau o dobanda mai

mare decat cea platita de bancherii deponentului, iar diferenta dintre cele 2 dobanzi reprezinta castigul bancherului.

Se observa asadar 2 deosebiri fata de fizionomia unui depozit obisnuit:

1 -depozitarul nu restituie insusi lucrul primit in depozit, ci unul echivalent, de aceeasi natura ca in cazul lui

mutuum.

2 -depozitarul primeste lucrul in proprietate, ceea ce inseamna ca, in fond, aceasta operatiune juridica ar

imbraca mai curand caracterele lui mutuum decat cele ale unui depozit

Faptul ca romanii au procedat insa altfel se explica prin functia economica a depozitului neregulat. Daca

aceasta operatiune ar fi fost imbracata in forma lui mutuum, care era un contract de drept strict, ar fi fost necesara,

pt perceperea de dobanzi, incheierea unui act alaturat lui mutuum de aceeasi valoare juridica, respectiv, a unei

stipulatiuni, care era tot un act de drept strict. Stipulatiunea insa era si un act solemn, care presupunea realizarea

unor conditii speciale de forma, a caror indeplinire necesita timp, iar trecerea timpului era incompatibila cu celeritatea

pe care o presupuneau operatiunile bancare. Astfel ca romanii, pt utilitate, au preferat sa imbrace aceasta operatiune

in haina depozitului, deci intr-o forma oarecum improprie, pt ca depozitul era un contract de buna-credinta, caz in

care perceperea de dobanzi se putea face pe cale unei simple conventii, fara a fi necesara indeplinirea unor

solemnitati.

CONTRACTELE CONSENSUALE

Contractele consensuale = se formeaza valabil prin simpla intelegere a partilor (solo consensu) - vanzarea,

locatiunea, societatea, mandatul

I. Vanzarea

Vanzarea se defineste ca fiind acel contract consensual in virtutea caruia o persoana numita vanzator se

obliga sa transmita unei alte persoane numite cumparator posesiunea linistita si utila asupra unui lucru in schimbul

unui pret pe care vanzatorul il primeste in proprietate de la cumparator.

Din punct de vedere al formei sale, operatiunea juridica a vanzarii a fost realizata succesiv prin

mancipatiune, prin dubla stipulatiune si prin contract consensual.

1. Mancipatiunea

Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra lucrurilor mancipi, in

schimbul unei cantitati de arama. Asadar, mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a imbracat-o vanzarea,

dar intrucat mancipatiunea era un act solemn, momentul formarii actului coincidea cu executarea sa.

Aceasta unitate dintre formarea vanzarii si executarea sa prezenta dificultati, mai ales atunci cand

cumparatorul nu putea face plata imediat. Astfel romanii au adoptat dubla stipulatiune.

2. Dubla stipulatiune

Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului, faceau obiectul a doua stipulatiuni distincte. Prima

stipulatiune genera obligatia de a preda pretul, iar a doua, obligatia de a preda lucrul. In felul acesta, o operatiune

juridica unitara se realizeaza prin acte distincte, dar scopul partilor este atins; executarea obligatiilor are loc dupa

nasterea lor. Asadar, in conditiile dezvoltarii economiei de schimb, partile erau interesate sa vanda lucruri viitoare

sau sa cumpere anumite lucruri desi nu aveau banii necesari, scopuri pe care le puteau realiza prin intermediul celor

doua operatiuni.

Presupunerea ca vanzarea consensuala a fost precedata de vanzarea prin stipulatiune este confirmata si

de fizionomia termenului prin care romanii au desemnat vanzarea consensuala: emptio venditio. Aceasta dubla

denumire se explica numai prin faptul ca inaintea aparitiei contractului consensual, vanzarea s-a facut prin doua

stipulatiuni reunite in vederea realizarii unui singur scop.

3. Contractul consensual

Contractul consensual era cunoscut inca din epoca lui Cicero, dovada in acest sens fiind o lista pe care

acesta ne-o transmite si care cuprinde contractul de buna-credinta si actiunile prin care erau sanctionate toate

contractele consensuale, printre care si actio empti (care sanctiona vanzarea).

Originea vanzarii consensuale se afla in dreptul public roman si nu in cel privat. La sfarsitul republicii, pietele

Romei fusesera invadate de prizonieri de razboi care erau vanduti de questori catre populatie ca sclavi. Vanzarea

acestor sclavi, care apartineau lucrurilor mancipi, nu se putea realiza decat prin mancipatiune, care pe langa faptul

ca reprezinta un act solemn si greoi, mai reclama si vanzarea pe rand a sclavilor. Ceea ce insemna serioase

dificultati in realizarea operatiunilor de vanzare, mai ales cand se intentiona vanzarea unui nr mare de sclavi.

Pt a accelera procesul, pretorul a savarsit o reforma prin care s-a admis ca obligatiile se pot naste si din

simpla conventie intervenita intre questor si cumparator. Ulterior, acest mecanism a trecut si in domeniul domeniul

privat.

Elementele vanzarii

Gaius, in Institutele sale, ne arata ca vanzarea reprezinta acordul de vointa al partilor cu privire la obiect si

la pret, ceea ce inseamna ca elementele vanzarii sunt in nr de 3:

- consimtamantul

- obiectul

- pretul

Consimtamantul reprezinta manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte, care vine

de la cum sentire , din a avea o parere comuna cu celalalt.

Pt a fixa momentul incheierii contractului, partile recurgeau uneori la o remitere a unui lucru de mica valoare

sau a unei sume de bani, remitere destinata sa probeze ca acordul de vointa al partilor s-a realizat. Cu timpul,

sistemul a capatat o finalitate noua, in sensul ca cel ce preda o suma de bani in momentul incheierii contractului,

putea renunta ulterior la act, dar pierdea suma de bani remisa celeilalte parti.

In dreptul lui Justinian, daca partile s-a inteles sa redacteze un inscris, contractul se formeaza in momentul

realizarii acordului de vointa. Pana la intocmirea actului scris, oricare dintre parti avea dreptul sa renunte la

promisiunea facuta.

Obiectul trebuia sa intruneasca unele conditii specifice, respectiv, sa poata forma parte integranta dintr-un

patrimoniu. Practic, orice element activ al patrimoniului putea face obiectul unei vanzari:

si lucrurile corporale si cele incorporale, adica si drepturile

si lucrurile prezente si cele viitoare (emptio rei speratae = vanzarea lucrurilor sperate)

si speranta obtinerii unui anumit lucru (emptio spei) – de ex, conventia prin care cumparatorul plateste

ceea ce pescarul urma a prinde a doua

Pretul era la romani cantitatea de metal ce se transmitea in proprietate vanzatorului, care pt a fi valabil

trebuia sa intruneasca mai multe conditii cumulative:

sa fie exprimat in bani – in pecunia numerata; daca nu ar fi fost exprimat in bani, ci intr-un alt lucru/seriviciu, am fi in prezenta unui contract de schimb (permutatio rerum)

sa fie real – rerum; daca era fictiv sau simulat atunci vanzarea nu lua nastere, luand nastere o alta operatiune juridica, de ex, o donatiune

sa fie determinat – certum, sau cel putin determinabil, prin inserarea unor criterii pt determinarea lui ulterioara

sa fie echitabil – iustum, conditie care nu a fost proprie pretului de la bun inceput, ci a fost introdusa in dreptul postclaisc, pana la acel moment partile putand conveni orice pret, chiar daca acesta nu corespundea valorii reale a lucrului. Introducerea acestei conditii a fost rezultatul unui calcul politic al lui Justinian, care a incercat sa ingradeasca prin aceasta cerinta procesul de inavutire rapida a celor deja avuti (potentes), impunand ca pretul sa reprezinte in materia imobilelor cel putin jumatate din valoarea lucrului, sub sanctiunea anularii vanzarii pt leziune, numita laesio enormis. Efectele contractului de vanzare cumparare: In dreptul roman, vanzarea nu este translativa de proprietate, ci numai generatoare de obligatii. Aceste obligatii sunt bilaterale si de buna-credinta.

Obligatiile vanzatorului

1.Obligatia de a pastra bunul este obligatia pe care o are vanzatorul de a pastra lucrul, iar daca acesta

dispare din vina lui, trebuie sa plateasca despagubiri. El trebuie sa-l administreze ca un bonus pater familias si

raspunde pt cea mai mica neglijenta – clupa levis in abstracto. Daca lucrul piere fara vina vanzatorului,

cumparatorul este totusi obligat sa plateasca pretul, intrucat, in materia vanzarii, riscurile sunt ale cumparatorului,

potrivit adagiului emptoris est periculum.

Aceasta regula incalca unele principii ale dreptului roman, caci vanzarea romana nu transmite dreptul de

proprietate si ar fi fost normal, ca vanzatorul, in calitatea sa de proprietar, sa suporte paguba – res perit domino. Pe

de alta parte, este contrar principiilor ca numai una dintre parti sa-si execute obligatia. Aceasta gandire juridica are

explicatia in anumite interese ce trebuiau aparate. Astfe, in cazul vanzarii sub conditie suspensiva, daca lucrul piere

inaintea indeplinirii conditiei, obligatia partilor nu se mai declanseaza, datorita disparitiei obiectului actului. Ca atare,

cumparatorul nu va mai plati pretul, iar vanzatorul va suporta riscurile.

Daca vanzatorul a fost pus in intarziere, se produce perpetuarea obligatiilor, asa incat vanazatorul nu mai

are dreptul la pret daca la randul sau nu-si executa obligatia, or prin ipoteza, lucrul pierind, el nu va putea sa-si

execute obligatia.

Partile pot conveni ca vanzatorul sa raspunda si pt cazul fortuit, cu toate ca in mod obisnuit el nu raspunde

pt custodia. In orice caz, el nu va raspunde pt forta majora.

2. Obligatia de a preda bunul

Vanzatorul avea ca obligatie de a transmite cumparatorului posesia linistita a bunului (vacuam possessinem

tradere). Aceasta inseamna ca vanzarea consensuala, ca act de drept al gintilor a luat nastere tocmai pt a facilita

desfasurarea operatiunilor de vanzare. Intr-adevar, daca s-ar fi transmis prin vanzare insasi proprietatea, iar lucrul ar

fi fost mancipi, ar fi fost necesara recurgerea la mancipatiune, care era greoaie, solemna si rezervata cetatenilor. In

schimb, transmitand numai posesiunea, se putea recurge la traditiune, care era un act de drept al gintilor, flexibil si

lipsit de forme solemne. Aceasta posesiune nu era insa una obisnuita, ci una utila, care in fapt presupunea chiar

transmiterea atributiilor proprietatii, ceea ce insemna ca si in cazul contractelor consensuale, in realitate, vanzatorul

in mod indirect trebuia sa transmita insasi proprietatea. In legatura cu acest aspect, jurisconsultul Paul arata ca

vanzatorul are obligatia de a transmite posesiunea, dar are in acelasi timp si obligatia de a se abtine in a comite un

dol, caci comite un dol acel vanzator care, desi primeste de la cumparator pretul in proprietate, nu-i transmite

acestuia chiar proprietatea asupra lucrului.

3. Obligatia de a garanta pt evictiune

Obligatia de garantie, fie pt evictiune, fie pt vicii, este prin excelenta un afect al vanzarii consensuale, ajunsa

in stadiul final de elaborare.

Evictiunea este deposedarea pe cale juridica de un lucru. In aceasta materie, cumparatorul poate fi evins de

catre un tert, care il cheama in justitie si dovedeste ca el este adevaratul proprietar al lucrului. Pericolul evictiunii

apare mai ales atunci cand cumparatorul a dobandit lucrul de la neproprietar sau a cumparat un lucru grevat cu

ipoteca.

In practica, ori de cate ori va fi chemat in judecata printr-o actiune reala, cumparatorul se va adresa

vanzatorului, cerandu-I sa-l apere impotriva pretentiilor formulate de catre tert. Daca vanzatorul nu voia sau nu putea

sa-l apere pe cumparator, atunci trebuia sa raspunda pt evictiune, potrivit unui din cele trei sisteme:

Actio auctoritatis. La origine, vanzarea se confunda cu mancipatiunea. In cazul unei vanzari realizate prin

aceasta forma, obligatia de garantie era un efect firesc al actului, sanctionata prin actio auctoritatis. Ori de cate ori

achizitorul era evins, intenta actio prin care cerea dublul pretului platit. Actio auctoritatis a fost creata in scopul de a

sanctiona delictul comis de catre mancipantul care transmite un lucru ce nu-I apartine. Acest sistem nu mai

functioneaza, insa, atunci cand mancipatiunea nu este valabila sau vanzarea a imbracta forma unei stipulatiuni.

Stipulatio duplae. La vanzarea imbracata in forma stipulatiunilor, obligatia de garantie pt evictiune era

creata printr-o a treia stipulatiune prin care vanzatorul promitea sa-l despagubeasca pe cumparator in caz de

evictiune. Daca obiectul contractului era res mancipi, atunci vanzatorul promitea sa plateasca dublul pretului primit.

Este sanctionata prin actio certae creditae pecuniae.

Stipulatio rem habere licere. Daca obiectul vanzarii realizate prin stipulatiune este o res nec mancipi,

stipulatiunea speciala pt evictiune va fi la simplu si nu la dublu, ca in cazul lucrurilor mancipi. In virtutea acestei

stipulatiuni, sanctionata prin actio ex stipulatu, vanzatorul recunoaste dreptul cumparatorului de a avea lucrul

vandut.

Actio empti. In momentul aparatiei contractului de vanzare, aceasta obligatie nu era inca un efect al actului,

dar se considera ca buna-credinta il obliga pe vanzator sa garanteze pt evictiune printr-o stipulatiune speciala,

alaturata contractului. Stipulatiunea de garantie pt evictiune a devenit in acesr stadiu obligatorie. Daca ea nu fusese

incheiata in momentul formarii contractului, cumparatorul il putea sili pe vanzator s-o incheie prin actio empti. Cu

timpul, aceste stipulatiuni devin subintelese.

4.Obligatia de a garanta pt vicii

Viciile = defecte ale lucrului care-i afecteaza fie intrebuintarea, fie valoarea.

Intr-o asemenea situatie, raspunderea vanzatorului trebuie analizata prin intermediul formelor evolutive ale

vanzarii. Astfel:

La origine, la vanzarea prin mancipatiune, raspunderea pt vicii decurgea din insusi actul mancipatiunii, doar in cazul in care obiectul mancipatiunii era un teren si aceasta numai in 2 situatii:

1. fie cand vanzatorul transmitea cumparatorului o suprafata de teren mai mica decat cea pe care

o declarase, cumparatorul avand impotriva vanzatorului actio de modo agri.

2. fie cand vanzatorul declara in mod fals ca terenul e liber de sarcini, cumparatorul putand sa

intenteze actio auctoritatis.

Aceasta inseamna ca pt alte cazuri, vanzatorul nu era tinut sa raspunda pt vicii, iar daca partile conveneau

asumarea de catre vanzator a unei atare obligatii, ele trebuiau sa incheie o conventie alaturata mancipatiunii sub

forma unei stipulatiuni speciale avand ca obiect aceasta obligatie de garantie.

Ulterior, la vanzarea prin dubla stipulatiune, garantia pt vicii putea forma obiectul unei a 4-a stipulatiuni alaturate stipulatiunii speciale pt evictiune. Daca stipulatiunea pt evictiune era o stipulatio duplae, atunci ambele stipulatiuni, adica aceea privind evictiunea si aceea privind viciile, se numeau stipulatio duplae.

In fine, in cazul vanzarii consensuale trebuie sa realizam o distinctie intre regimul prevazut de dreptul civil si cel introdus de edilii curuli (magistratii care subordonau functionarea pietelor, targurilor, iarmaroacelor). Potrivit dreptului civil, vanzatorul raspundea pt viciile lucrului vandut in doar 2 cazuri:

1 - cand cu rea-credinta nu declara viciile lucrului pe care le cunostea;

2 - cand facea declaratii false atribuind lucrului calitati pe care nu le avea;

In ambele cazuri, cumparatorul putea intenta actio empti. In cel de al doilea caz, pt a se putea intenta actio

empti trebuia ca viciul sa preexiste contractului, sa nu fie aparent si sa nu fi fost cunoscut de cumparator.

Acest sistem era, insa, defectuos si nu functiona mai ales in materia vanzarilor realizata in targuri, unde ele

trebuiau realizate cu rapiditate, motiv pt care edilii curuli au intervenit si au dat 2 edicte aplicabile vanzarilor in

targuri:

1. De mancipiis vendundis = cu privirea la vanzarea sclavului

2. De iumentis vendundis = cu privire la vanzarea animalelor

In aplicarea acestor 2 edicte, edilii curuli au creat 2 actiuni speciale la indemana cumparatorilor:

- actio redhibitoria care ii oferea cumparatorului posibilitatea ca atunci cand descoperea un defect al

lucrului sa obtina desfiintarea contract de vanzare, urmand ca prestatiile reciproce al partilor sa fie restiuite

Exista insa posibilitatea ca un cumparator sa doreasca totusi sa pastreze lucrul, desi acesta prezenta unele

vicii minore, caz pt care edilii curuli au creat a doua actiune:

- actio quanti minoris (la cu cat mai putin) in virtutea careia cumparatorul avea dreptul de a pastra

lucrul si de a cere totodata reducerea pretului, caz in care el urma a primi diferenta dintre pretul platit si pretul pe care

l-ar fi platit daca ar fi cunoscut viciile lucrului

Acest sistem al edililor curului, fiind foarte practic, a fost ulterior generalizat la toate vanzarile, indiferent

unde aveau loc si ce obiect aveau acestea.

Obligatia cumparatorului

Cumparatorul, de aceasta data, avea o singura obligatie principala – de a plati pretul, in schimbul lucrului

care i-a fost remis. Vanzatorul transmite numai posesiunea lucrului, desi pretul il primeste cu titlu de proprietate.

Atunci cand este obligat sa transmita chiar proprietatea lucrului, aceasta este conditionata de plata efectiva a

pretului.

La vanzarea cu termen, cumparatorul trebuie sa efectueze plata la termenul fixat, insa la cea care nu

prevede niciun termen, vanzatorul nu poate pretinde plata inainte de a fi transmis lucrul. Daca totusi intenteaza actio

venditi, cerand plata inainte de a fi remis lucrul, cumparatorul ii va opune cu succes exceptio mercis non traditae.

II. Locatiunea

Locatiunea reprezinta contractul prin care o parte se obliga sa procure celeilalte folosinta unui lucru

serviciile sale sau sa execute o lucrare determinata, in contul pretului pe care cealalta parte promite sa-l plateasca.

Formele locatiunii

Din aceasta definitie rezulta ca locatiunea era de 3 feluri:

1- locatio rei

2- locatio operarum

3- locatio operis faciendi

Partile in contractul de locatiune se numeau locator si conductor. Locator = cel care avea initiativa

contractului, astfel:

Locatio rei – consta in transmiterea folosintei unui lucru de catre proprietar, unei persoane, in schimbul

pretului pe care acesta se obliga sa-l plateasca.

Locatio operarum – contractul prin care un om liber isi ofera serviciile sale.

Locatio operis faciendi – conventia prin care proprietarul unui teren se intelege cu un intreprinzator sa

execute o anumita lucrare.

LOCATIO REI

La inceput, operatiunea juridica a locatiunii s-a realizat prin intermediul a doua stipulatiuni. Asadar,

locatiunea consensuala reuneste doua acte distincte si solemne intr-un singur act nesolemn. Cel mai vechi tip de

locatiune este locatio rei, avand ca obiect inchirierea unui sclav. Insa, expansiunea imperiului si revolutia economica

duc la aparitia unei noi aplicatiuni a locatiunii, sub forma inchirierii unei case.

Elementele locatiunii unui lucru:

- consimtamantul partilor cu privire la lucrul dat in chirie si la pret;

- obiectul, constand dintr-un lucru mobil sau imobil

- pretul, care, ca si la vanzare, trebuie sa fie sigur si sa constea intr-o suma de bani. Spre sfarsitul epocii clasice, in

anumite cazuri, s-a admis ca pretul sa constea intr-o parte din recolta si nu in bani – locatio partiaria.

Efectele : ca orice contract, locatiunea genereaza obligatii pt ambele parti, obligatii sanctionate prin actio

locati si actio conducti. Cele doua actiuni sunt de buna credinta, iar formula lor cuprinde o condemnatio incerta.

Obligatiile partilor:

locator avea: 1) obligatia de a remite efectiv lucrul lui conductor, recurgand in acest sens la traditiune, lucrul

transmitandu-se cu titlul de detentiune 2) in calitate de proprietar, avea obligatia de a repara lucrul daca era necesar 3) obligatia de a-l garanta pe conductor impotriva viciilor lucrului si totodata impotriva evictiunii 4) In ce priveste raspunderea pt evictiune, se impun unele precizari:

intrucat conductor era doar un detentor, el nu dispunea de mijloace juridice proprii pt a se apara impotriva

pretentiilor tertilor cu privire la lucrul inchiriat. In virtutea contractului de locatiune insa, conductor avea la indemana o

actio conducti pe care o putea intenta impotriva locatorui pt a-l constrange pe acesta sa-l despagubeasca in caz de

evictiune.

pe de alta parte, intrucat locator ramanea proprietar, atributele dreptului de proprietate nu erau stirbite cu nimic

prin incheierea contract de locatiune, astfel ca locator avea oricand dreptul de a vinde lucrul inchiriat unui tert, iar

conductor nu avea mijloace de a se opune la o atare vanzare. Or, daca in contract de vanzare nu se prevedea

expres ca dobanditorul trebuie sa respecte contractul de locatiune, noul proprietar il putea evacua fara probleme pe

conductor, fara posbilitatea acestuia din urma de a se opune.

conductor avea: 1) obligatia de a plati pretul convenit, obligatie care se naste numai in masura in care locator procura lui

conductor folosinta lucrului. 2) obligatia de a folosi bunul inchiriat ca un bun pater familias, pt ca raspunde pt pieirea sau deteriorarile

lucrului, produse din vina sa. 3) obligatia de a restitui lucrul la incetarea locatiunii. Toate aceste obligatii ale sale erau sanctionate prin actio locati.

Stingerea locatiunii In ce priveste stingerea locatiunii, trebuie facuta o distinctie dupa cum locatiunea este cu sau fara termen. In

ipoteza decesului uneia dintre parti, contractul nu se stinge, mostenitorii preluand drepturile si obligatiile celor care au

incheiat contractul.

in cazul celei cu termen, regula era ca locatiunea inceteaza la expirarea termenului convenit, cu deosebirea ca, in cazul inchirierii de terenuri, termenul de locatiune era de 5 ani. Termenul se explica prin faptul ca aceasta forma de locatiune, avand ca obiect terenuri, era imprumutata din dreptul public, astfel la recensamintele pe care statul roman le organiza odata la 5 ani, obisnuia sa atribuie spre folosinta unele suprafete de pamant din ager publicus patricienilor in baza unei simple conventii pana la urmatorul recensamant. De asemenea: - locatiunea cu termen putea inceta unilateral, la initiativa lui locator, daca nu era achitat

pretul timp de 2 ani - putea inceta si oricand, daca partile conveneau in acest sens - de asemenea, daca proprietarul avea nevoie de o locuinta, il putea evacua pe chirias.

.

in cazul locatiunii fara termen, regula era ca locatiunea inceta oricand la initiativa oricareia dintre parti. Aceasta este nedreapta, deoarece il lasa pe conductor la discretia lui locator.

LOCATIO OPERARUM

Prin intermediul lui locatio operarum se realiza operatiunea juridica a inchirierii serviciilor unui om liber.

Serviciile prestate de anumite categorii de persoane, cu o anumita calificare si de o anumita conditie sociala nu

faceau obiectul unei locatiuni de servicii, caci munca intelectuala era considerata superioara celei fizice. Aceasta era

valorificata prin contractul de mandat.

Elementele – ca si la locatio rei, aceasta presupune tot intrunirea a trei elemente si anume: consimtamantul,

obiectul si pretul.

Consimtamantul – are un caracter formal datorita discrepantei dintre locator (simplu muncitor) si conductor

(de obicei, patron).

Obiectul – consta in serviciile pe care omul liber se obliga a le presta.

Pretul – nu trebuie sa fie iustum, deoarece clasele dominante aveau interesul sa angajeze serviciile

oamenilor liberi la preturi mai mici decat valoarea muncii prestate.

Obligatiile partilor:

>> locator avea: obligatia de a presta munca ce fusese convenita

>> conductor avea: obligatia de a plati pretul.

La origine, riscurile in aceasta forma de contract au fost pt locator, astfel ca in cazul in care lucratorul nu

putea presta un lucru din cauza unor evenimente fortuite, el urma a nu fi platit pt perioada in care nu a putut munci.

Cu timpul insa, sarcina riscului in contract s-a inversat si a trecut asupra lui conductor, asa cum demonstreaza actul

aditional la contract de locatiune descoperit in cadrul Tripticelor din Transilvania.

LOCATIO OPERIS FACIENDI

Este forma prin care o persoana se obliga sa execute o lucrare determinata in interesul altei persoane.

Odata cu dezvoltarea economiei de schimb, populatia Romei a crescut si astfel proprietarii de terenuri se intelegeau

cu anumiti intreprinzatori sa le construiasca locuinte, pt ca apoi acestea sa fie inchiriate.

Elementele

Proprietarul terenului are calitatea de locator, iar intreprinzatorul are calitatea de conductor.

Consimtamantul nu prezinta aspecte speciale.

Obiectul poate consta in construirea unei case, in executarea unui transport maritim sau chiar in

reconditionarea unor vesminte.

Pretul, spre deosebire de celelalte locatiuni, urmeaza a fi platit chiar de catre cel ce are initiativa

contractului.

La aceasta forma de locatiune, spre deosebire de primele 2, pretul e platit de catre locator, si nu de catre

conductor, iar obligatia de plata a pretului devine exigibila la data terminarii si receptionarii lucrarii, data la care se si

transfera lucrurile de la conductor catre locator. Ceea ce inseamna ca pana la momentul receptionarii lucrarii, riscul e

suportat de catre conductor. Obligatia este sanctionata prin actio conducti.

O regula interesanta in cadrul acestei locatiuni e regula insulei Rhodos (lex Rhodia de jactu) pe care romanii

au preluat-o de la greci si pe care si-au insusit-o in cele din urma. Aceasta regula se referea la ipoteza efectuarii unui

transport maritim si prevedea ca, in cazul in care capitanul unui vas aflat in dificultate din cauza marii agitate era

obligat sa arunce peste bord, pt a salva vasul, marfurile apartinand unui negustor, paguba suferita de acel negustor

sa fie suportata proportional de toti negustorii care aveau marfuri pe acel vas.

III. Societatea

Contractul de societate se defineste drept conventia prin care 2 sau mai multe persoane se obliga sa puna

in comun unele bunuri sau serviciile lor in scopul realizarii unui castig.

Contractul de societate a fost precedat de o forma a indiviziunii, numita antiquum consortium. Potrivit lui

Gaius, antiquum consortium este o forma de societate in care societarii au dreptul sa dispuna atat de partea ce le

revine, cat si de intregul patrimoniu. Mai tarziu, cand a aparut contractul consensual de societate, s-au pastrat unele

caractere ale lui antiquum consortium.

Astfel, in cazul societatii tuturor bunurilor prezente si viitoare, mostenitorii raman in indiviziune, pt a asigura

si pe mai departe unitatea economica a patrimoniului. Tot asa se explica si faptul ca relatiile dintre asociati trebuiau

sa fie intemeiate pe bona fides, iar incalcarea bunei-credinte atragea dupa sine infamia.

Forme de societate:

Cea mai veche forma a contractului consensual de societate este societas alicuius negotiationis

(societatea care are ca obiect un singur fel de afaceri). Se pare ca prima aplicatiune a acestui tip de societate a

constituit-o societas publicanorum (societatea de publicani), care isi asuma sarcina strangerii impozitelor statului.

Daca la origine asemenea indeletnicire era extrem de profitabila, intrucat publicanii incasau sume mai mari decat

cele fixate de stat, cu timpul ea incepe sa fie ocolita. Daca publicanii nu puteau remite statului sumele stabilite cu

ocazia arendarii impozitelor, raspundeau cu bunurile proprii.

I. societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare) ~ care intervenea ori de

cate ori mai multe persoane isi puneau in comun toate bunurile lor prezente si viitoare; o astfel de societate se

constituia, de pilda, intre dezrobitii aceluiasi patron

II. societas quaestus (cu privire la venituri) ~ se constituia intre bancheri si negustori care isi puneau

castigurile in comun

III. societas unius rei (societatea unui singur lucru) ~ cand un lucru era pus in comun de mai multe

persoane, de pilda, serviciile unui sclav

Elemente

Pt formarea valabila a contract de societate era necesara intrunirea cumulativa a mai multor elemente:

-- existenta intentiei de a constitui o societate ~ intentie numita affectus societatis ~ era de natura a delimita

societatea de antiquum consortium

-- realizarea unui aport, caci societarii (asociatii) trebuiau sa presteze un aport la patrimoniul social care putea consta

in lucruri, in bani, in munca sau in servicii

-- existenta unui interes comun al societarilor ~ element potrivit caruia fiecare societar trebuia sa participe atat la

beneficiile, cat si la pierderile societatii; de regula, aceasta participare se realiza in conformitate cu o conventie

speciala incheiata de societate, numita communicatio lucri et damni (conventie cu privire la profit si la pierderi)

In cazul in care o asemenea conventie nu s-ar fi incheiat intre societari, se prezuma ca acestia vor participa

in mod egal la profit si la pierderi. Lipsa acestui interes comun, de pilda in cazul in care un asociat isi stipula

totalitatea castigurilor fara a participa el insusi la pierderi, facea ca societatea sa fie considerata o societas leonina

= o societate leonina in care un asociat avea partea leului si, in consecinta, sa fie nula absolut.

--scopul licit pt care se constitui societatea

Efectele societatii In ce priveste efectele sale, contractul genera obligatii identice pt toti societarii, obligatii ce erau sanctionate

printr-o actiune unica numita actio pro socio si care avea un caracter infamant pt societarul condamnat in baza ei.

Aceasta grava consecinta a infamiei se explica prin faptul ca societatea romana avea un pronuntat caracter intuitu

personae, ceea ce inseama ca acest contract se incheia in baza increderii care trebuia sa existe intre societari. Or,

societarul care trada increderea celorlalti societari trebuia sa fie pedepsit cu infamia.

Obligatiile comune ale societarilor In ce priveste obligatiile comune ale societarilor:

acestia aveau obligatia de a presta un aport, recurgand in acest scop ulterior incheierii contractului, fie la mancipatiune, fie la traditiune, dupa cum lucrul era mancipi sau nec mancipi

ei aveau si obligatia de a administra bunurile societatii ex bona fide = cu buna-credinta. ei aveau si obligatia de a se ingriji de afacerile societatii ca de cele proprii, in caz contrar ei respundeau

pt culpa levis in concreto ei aveau si obligatia de a suporta pierderile societatii, fie in conformitate cu conventia dintre ei, fie in

mod egal, dupa caz Mai trebuie precizat ca formele de societate romane nu beneficiau de personalitate juridica, ceea ce

inseamna ca efectele acestui contract se produceau numai intre parti, nu si fata de terti, cu o singura exceptie: cazul

societatii de publicani, care, datorita importantei scopului pe care il aveau – strangerea impozitelor statului – era

singura societate care se bucura de personalitate juridica.

Stingerea societatii

Fiind incheiat intuitu personae, contractul se stinge ori de cate ori intervine o modificare a numarului ori

statutului societarilor. Contractul se poate stinge prin manifestarea de vointa a tuturor societarilor, ca si prin vointa

unei singure parti. In cazul mortii unui asociat societatea se stinge, dar societarii ramasi in viata pot asigura

continuitatea societatii, cu conditia sa incheie o noua conventie. Nu era admisa, insa, o conventie intre societarii

ramasi si mostenitorii defunctului.

Societatea se mai stinge si prin ajungerea la termen sau prin atingerea scopului pt care a fost creata.

Contractul se stinge si prin pierirea activului asociatiei, din lipsa de obiect.

IV. Mandatul

Mandatul este acel contract consensual prin care o persoana, numita mandatar se obliga sa presteze un

serviciu gratuit in folosul unei alte persoane, numita mandant.

La origine, operatiunea juridica a mandatului s-a realizat prin intermediul unor acte dominate de formalism,

de pilda, prin intermediul lui adstipulatio, care e o aplicatiune a stipulatiunii, prin intermediul careia un creditor

accesoriu numit adstipulator se alatura creditorului principal. El este un veritabil creditor numai in raporturile cu

debitorul, pt ca in raporturile cu creditorul principal apare ca un mandatar al acestuia, astfel incat Legea Aquilia il

sanctioneaza pe taram delictual pe creditorul accesoriu, adica pe adstipulator, care face o remitere de datorie, adica

o iertare de datorie in favoarea debitorului.

Catre sfarsitul republicii, operatiunea juridica a administrarii unor bunuri si valorificarii unor drepturi a

imbracat forma contractului consensual.

Elementele contract de mandat

Sunt in numar de trei: 1 obiectul

2 gratuitatea

3 interesul mandantului

1 - Obiectul contract de mandat in dreptul roman il constituie fie indeplinirea unui act material, fie incheierea

unui act juridic, aceasta spre deosebire de mandatul modern care poate avea ca obiect numai incheierea unui act

juridicontract Explicatia consta in aceea ca serviciile celor care exercitau profesii, adica serviciile acelora care

realizau o activitate intelectuala – medicii, avocatii, preofesorii – nu puteau fi angajate prin locatio operarum

(locatiunea de servicii), ci numai prin intermediul contract de mandat, ceea ce presupunea cu necesitate ca obiectul

mandatului sa poata fi reprezentat nu numai de incheierea unor acte juridice, ci si de indeplinirea unor fapte

materiale.

Pt a fi valabil, obiectul mandatului tbuia sa indeplineasca cumulativ 2 conditii: sa fie licit si sa fie moral

2 - Gratuitatea – este un element al contract de mandat, deoarece la origine primii mandatari au fost

dezrobitii care trebuiau sa presteze servicii in folosul patronilor lor si pt care, evident, nu puteau cere o remuneratie.

Datorita acestui fapt si anume ca operatiunea juridica a mandatului s-a nascut in raporturile dintre patroni si dezrobiti,

exista posibilitatea mandantului de a revoca oricand contract de mandat.

Prin aceasta, mandatul se deosebeste de locatio operarum, care nu poate inceta prin manifestarea de

vointa unilaterala a uneia dintre partile contractante.

De la caracterul gratuit al mandatului avem o importanta exceptie si anume - mandatul platit al profesorilor,

medicilor, avocatilor si al tuturor acelora care desfasoara o activitate intelectuala. Munca celor care exercitau meserii,

adica o activitate fizica, nu putea fi angajata prin intermediul contract de mandat decat cu titlu gratuit. Iar daca acest

lucru se realiza cu titlu oneros, forma juridica era aceea a locatiunii de servicii.

3 - Interesul mandantului - este cel de-al treilea element definitoriu pt contractul de mandat. Insa in dreptul

roman avem si anumite situatii in care mandatul se incheie in interesul exclusiv al mandatarului si anume:

-- cazul mandatului in rem suam, prin care se realizeaza operatiunea juridica a cesiunii de creanta

-- cazul in care mandatul se incheie in interesul mandantului, dar si in interesul unui tert. Este vorba despre

mandatum pecuniae credendae, care este o garantie personala neformala prin care mandantul il imputerniceste pe

mandatar sa acorde un credit unui tert, mandantul aparand ca garant personal al tertului, care are si el interes in

acest contract, intrucat este beneficiarul creditului ce urmeaza a fi acordat.

Efectele mandatului

Sub aspectul efectelor, mandatul e un contract sinalagmatic imperfect, in sensul ca se naste ca un contract

unilateral, generand obligatii doar in sarcina mandatarului, dar pe parcursul executarii sale poate deveni sinalagmatic

sau bilateral, adica sa dea nastere la obligatii si in sarcina mandantului.

Obligatiile mandatarului

Ele sunt in numar de 2:

1 - in primul rand mandatarul trebuie sa dea socoteala mandantului cu privire la modul in care a executat

contract de mandat, adica sa-i transmita mandantului tot ceea ce a dobandit pe parcursul executarii mandatului, atat

drepturi, cat si obligatii – aceasta deoarece, la romani, spre deosebire de dreptul civil modern, mandatul este fara

reprezentare si, de aici, o serie de inconveniente care au fost atenuate prin crearea lui actio quasi institoria

acordata tertului impotriva mandantului, alaturi de actiunea directa pe care tertul o are fata de mandatar si care

izvoraste din contractul incheiat intre mandatar si tert.

2 - a doua obligatie e aceea de a executa mandatul cu buna-credinta, sens in care mandatarul raspunde pt

dol, iar din epoca imparatului Justinian, si pt culpa levis in abstracto.

Aceste 2 obligatii sunt sanctionate prin actio mandati directa acordata mandantului. Dat fiind faptul ca la

romani mandatul era fara reprezentare, instrainarea de catre mandatar a unui bun al mandantului era o veritabila

exceptie de la principiul de drept “Nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse haberet” = nimeni nu

poate sa transmita mai mult decat are el insusi.

Obligatiile mandantului

In masura in care ele se nasc, sunt sanctionate prin actio mandati contraria acordata mandatarului. Este

vorba despre obligatia mandantului de a-l despagubi pe mandatar cu privire la cheltuielile pe care acestea le-a

efectuat in decursul executarii contractului de mandat.

Stingerea mandatului

Daca mandatul e acordat pana la un anumit termen, se stinge la implinirea termenului. De asemenea,

mandatul se mai stinge si prin mutuus disensus ca o aplicatiune a principiului simetriei sau corespondentei

formelor. Totodata, dat fiind caracterul personal al contract de mandat (se incheie intuitu personae), el se mai stinge

prin revocarea sa de catre una dintre parti sau prin moartea unei dintre parti. Cu toate acestea, mandatarul nu poate

renunta la contractul de mandat in circumstante de natura a genera prejudicii pt mandant. Daca o va face, va

raspunde pt prejudiciile cauzate.