Partea a VI-a DESPRE BUNURI
P a r t e a a V I - a
DESPRE BUNURI
348
349
1. GENERALITĂŢI ŞI CLASIFICAREA
BUNURILOR
După ce am văzut care sunt subiectele de drept în
viziunea dreptului roman, vom cerceta în continuare obiectul la
care se aplică drepturile recunoscute persoanelor. De altfel,
aceasta este ordinea de expunere şi în renumitele Instituţii ale lui
Gaius, cartea despre persoane fiind urmată de aceea în care se
studiază obiectul la care se poate aplica dreptul unei persoane1.
În dreptul roman, bunurile se desemnează omonim cu
lucrurile prin noţiunea res cu pluralul rei. Pentru a face
distincţia între bunuri şi lucrurile care nu se află în patrimoniu,
nefiind susceptibile de a fi apropriate, romanii foloseau
expresiile: res in patrimonio pentru bunuri şi res extra
patrimonium pentru lucrurile nepatrimoniale. Primele sunt
acele lucruri care se află sau se pot afla în proprietatea unei
persoane private, iar cele nepatrimoniale sunt lucruri care nu
aparţin unei persoane private2.
Pentru că definiţia bunurilor şi a lucrurilor se
raportează la noţiunea juridică de patrimoniu, trebuie să
arătăm că patrimoniul constituie o noţiune juridică ce
desemnează totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei
persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Cu
toate că romanii nu au formulat explicit o astfel de definiţie, în
perioada clasică ei au avut reprezentarea noţiunii patrimoniului
cu un sens apropiat de cel dat de ştiinţa modernă3.
Rex extra patrimonium, aşa cum am arătat,
desemnează lucrurile care nu pot fi supuse stăpânirii
1 v. Inst. 2.1. 2 v. Scherillo, Lezioni di diritto romano. Le cose: Concetto di cose
„extra patrimonium”, 1945. 3 v. G. Longa, Corso di diritto romano: I - diritti reali.
350
individuale fie din cauza naturii lor, fie din cauza destinaţiei
lor statornicite prin voinţa comunităţii sau individului, astfel:
a) prin natura lor sunt res omnium commune, stând
deci la dispoziţia tuturor: aerul, aqua profluens (undele de apă
curgătoare) et mare et per hoc litora maris4 până la distanţa
unde ajunge valul de iarbă5. De aceste lucruri care nu pot fi în
proprietatea nimănui poate să se folosească oricine, iar dacă
totuşi cineva ar fi împiedicat s-o facă el ar avea la dispoziţie un
mijloc juridic eficace contra tulburătorului: actio iniuriarum6.
b) datorită destinaţiei lor speciale, nu pot fi proprietate
particulară:
I. – res publica in publico usu (lucruri publice în
folosinţa statului, a tuturor) cum sunt: teatrele, pieţele, stadiile,
băile publice, porturile, fluviile care curg fără întrerupere ş.a.7;
II. – res divini iuris, care sunt de trei categorii:
sacra, consacrate zeilor superiori, ca temple, altare şi
obiecte destinate cultului;
religiosa, locurile în care s-a făcut o înmormântare câtă
vreme cadavrul sau cenuşa mormântului sunt acolo depuse;
res sancta, sunt zidurile şi porţile cetăţilor puse sub
protecţia zeilor8.
Toate aceste categorii de lucruri care nu pot intra în
proprietatea particulară se mai numesc şi res extra
commercium (lucruri în afara comerţului, deci al circuitului
comercial).
Res in patrimonio sau qua in patrimonio nostro sunt
desemnează lucrurile care nu intră în categoriile arătate mai
sus şi care, fiind susceptibile de a fi apropriate, constituie
4 v. Inst. 2.1.1. 5 v. Inst. 2.2.8.3. 6 v. Dig. 47.I.13, cap.7. 7 v. Dig. 43.10.1 §3. 8 v. Fugier, Récherches sur l'expression du sacre dans la langue
latine, 1936, p.178 şi urm.
351
patrimoniul fiecăruia. Bunurile din această categorie au fost
clasificate după categorii diverse, clasificări care slujeau
anumitor interese practice, după cum urmează:
a) din punctul de vedere al formei exterioare, lucrurile
pot fi corporale, care având formă materială pot fi atinse (res
corporales quae tangi possunt), ca de exemplu o casă, o moşie,
un sclav, şi lucruri incorporale care nu pot fi atinse (res
incorporales quae tangi non possunt), în categoria cărora intrau
drepturile subiective, cu excepţia dreptului de proprietate care
era considerat lucru corporal deoarece romanii confundau
acest drept cu obiectul asupra căruia cădea 9 . Drepturile
subiective se împart la rândul lor în două categorii distincte:
I. – drepturile reale, care conferă o putere directă şi
imediată asupra obiectului la care se aplică;
II. – drepturile personale, care stabilesc un raport între
două persoane, în virtutea căruia o persoană, numită creditor,
poate cere celeilalte persoane, numită debitor, să-i facă o
prestaţiune10.
b) după modul de funcţionare al unor mecanisme
juridice, rezultă că romanii făceau distincţie între bunurile
mobile sau mişcătoare (res mobiles), acelea care pot fi mutate
din loc fără o atingere a valorii lor sau care se mişcă de la sine
(res se moventes),11 aşa cum erau animalele şi sclavii şi între
bunurile imobile sau nemişcătoare (res imobiles sau res soli),12
care reprezintă părţi determinate din suprafaţa pământului
ajunse în proprietatea particulară şi tot ce ţine de aceste
noţiuni; numele generic al unei asemenea porţiuni de pământ
este fundus (proprietate, domeniu), omne quidquid solo tenetur
(cu tot ceea ce ţine de acel loc). Trebuie observat că, în dreptul
9 v. Inst. 2.12-14. 10 v. S.G. Longinescu, Pregătire pentru învăţarea dreptului,
Bucureşti, 1927, p.98 şi urm. 11 v. Dig. 50.16.93. 12 v. Dig. 19.I.40.
352
roman, deosebirea între bunurile mobile şi cele imobile nu are
aceeaşi importanţă ca în dreptul modern, însă există anumite
norme juridice diferite în materie de uzucapiune, de protecţie a
posesiunii, în regimul dotal, la tutelă şi curatelă etc.;
c) o importanţă juridică redusă nereceptată de dreptul
modern o are distincţia făcută de romani sub influenţa
filosofiei stoice între lucrurile simple în structura lor (corpus
quod uno spiritu continetur) cum ar fi o piatră, o grindă ş.a. şi
lucrurile compuse (corpus quod ex contingentibus constat)
cum ar fi o casă, o navă ş.a. Scopul clasificării se poate
întrevedea pentru lucrurile compuse: în cazul când corpul se
desface în elementele constitutive şi acestea nu au aparţinut
aceluiaşi proprietar, reînvie dreptul de proprietate exclusiv
asupra elementelor ieşite din compoziţie; de asemenea, mai
poate fi observată semnificaţia acestei clasificări în cazul
lucrurilor compuse din elemente indepedente de acelaşi fel sau
diferite13;
d) unele lucruri intră în categoria productelor, iar altele
în categoria fructelor (fructus) care sunt bunuri pe care un alt
lucru le produce potrivit cu destinaţia lui economică.
Productele nu au caracterul de periodicitate în vreme ce
fructele se produc periodic fără a consuma substanţa lucrului.
Fructele se împart la rândul lor în fructe naturale (fructus
naturales) cum ar fi recoltele, lâna, prăsila animalelor şi
sclavilor, laptele ş.a. şi în fructe civile (fructus civiles) ce
reprezintă foloasele, foloase ce le dă un bun în virtutea unui
raport juridic, cum ar fi dobânda, chiria, arenda, plata pentru
serviciile unui sclav ş.a. Importanţa juridică a clasificării drept
fruct a unui bun se decelează din momentul în care fructul a
devenit obiect de sine stătător deoarece are un regim juridic
diferit de dobândire în condiţiile arendei, uzufructului şi
emfiteozei;
13 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.195-197 şi Dig. 6.1.1.3.
353
e) lucrurile se clasifică şi după modul de
individualizare, în bunuri de gen (genera) care se identifică
prin trăsături proprii categoriei din care fac parte, cum ar fi
grâu, argint, vin ş.a. şi bunuri ce se identifică prin calităţi
proprii numai lor, deci individual determinate (species) cum ar
fi fondul Apian, Cornelian sau sclavul Stichus14. Importanţa
juridică a acestei clasificări se poate observa în materia
riscului dispariţiei fortuite a bunului, deoarece funcţionează
principiul potrivit căruia riscul este al proprietarului bunului
din momentul dispariţiei fortuite (res perit domino). Astfel,
dacă lucrul determinat în gen dispare în caz fortuit, debitorul
obligaţiei trebuie să predea creditorului alt bun de acelaşi gen,
de unde şi regula juridică potrivit cu care bunurile determinate
în gen nu pier (genera non pereunt sau genus non perit sau
genus perire non censetur), în vreme ce dacă bunul era
individualizat în speţă, debitorul era exonerat de obligaţie.
Tot în legătură cu această diviziune, romanii mai
vorbesc despre lucruri care se determină prin greutate, număr
sau măsură (res qua pondere, numero, mensurare, consistunt)
cum sunt grânele, moneda, untdelemnul, şi bunuri care nu au
acest caracter. Din acest enunţ se poate observa că lucrurile
care alcătuiesc prima categorie sunt determinate de obicei de
genul lor, iar celelalte prin speţă15;
f) lucrurile se mai clasifică şi în divizibile şi
indivizibile, după cum permit sau nu împărţirea lor materială
în subdiviziuni, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia
lor economică16. Divizibile sunt deci lucrurile ca: o bucată de
metal, de stofă, o cantitate de alimente, şi indivizibile sunt
sclavii, hainele, diamantele, un cal ş.a. Această clasificare are
14 v. Dig. 23.3.18. 15 v. Arangio Ruiz, Instituzioni di diritto romano, Napoli, 1943,
p.175 şi urm. 16 v. Dig. 6.1.35; 35.2.80.1.
354
semnificaţie în materie de obligaţii cu pluralitatea de creditori
sau debitori;
g) după felul cum îşi consumă substanţa, lucrurile mai
pot fi partajate în consumabile – cele care nu pot fi folosite
decât o singură dată deoarece îşi consumă substanţa, cum ar fi
alimentele, banii ş.a. – şi neconsumabile care pot fi folosite de
mai multe ori, cum ar fi sclavii, plugul, pământul ş.a.
Clasificarea prezintă importanţă în materia uzufructului, a
împrumutului de consumaţie şi de folosinţă etc.;
h) în fine, după criteriul valorii lor economice,
lucrurile se clasifică în mancipi şi nec mancipi. Această
deosebire specific romană, fără nici un corespondent în dreptul
modern, s-a păstrat în toată perioada clasică, având o
importanţă deosebită în transferarea proprietăţii17. Cu toate că
în vremea lui Iustinian orice diferenţă dispăruse între cele două
categorii de bunuri şi de transfer al proprietăţii, totuşi el a
desfiinţat-o în mod expres18.
Deosebirea dintre res mancipi şi nec mancipi aruncă o
lumină caracteristică asupra concepţiei romanului primitiv
despre valoarea bunurilor. În concepţia lui, perpetuată secole
de-a rândul de inerţia relaţiilor sociale, averea cea mai de preţ
o constituiau lucrurile mancipi, adică fondul rural, pământul,
cu mijloacele sale de muncă, sclavii şi vitele mari. Averea
mobilă, animalele mărunte, banii, care în zorii apariţiei lor nu
aveau mare importanţă, constituiau fondul circulant uşor
alienabil şi de aceea se putea înstrăina după dreptul natural
printr-o simplă predare a lucrului (traditio), câtă vreme res
mancipi, privite ca lucruri mai preţioase (pretiosiores res), nu
puteau trece în altă proprietate decât prin acte solemne, care
pretindeau o reflexiune profundă. Alienarea bunurilor res
17 v. E. Lepointe, Droit romain et ancien droit français, Paris, 1958,
p.7 şi F. de Visscher, Studia et documenta historiae et iuris Roma,
nr.16/1950, p.480. 18 v. Cod. 7.31.
355
mancipi se putea face doar prin procedurile mancipatio sau in
iure cessio, singurele care puteau transfera proprietatea potrivit
regulilor dreptului civil.
2. DESPRE PROPRIETATE
Asupra unui bun se pot întemeia mai multe tipuri de
drepturi reale, dar dreptul care are un caracter absolut şi
stabileşte cea mai deplină stăpânire este dreptul de proprietate.
Aceasta deoarece drepturile reale de tipul uzufructului,
servituţilor prediale sau ipoteca conferă o folosinţă limitată,
subordonată unui anumit scop, câtă vreme dreptul de
proprietate desemnează cea mai deplină putere ce se poate
concepe, proprietarul putând face cu lucrul său tot ceea ce
doreşte - inclusiv să-l distrugă sau să-l înstrăineze, excluzând
pe oricine l-ar putea tulbura în exerciţiul acestui drept 19 .
Doctrinarii moderni, analizând conţinutul dreptului de
proprietate, au constatat că acesta poate fi decelat în trei
atribuţii distincte care numai reunite desemnează dreptul de
proprietate, şi anume: ius utendi, fruendi şi abutendi.
Ius utendi desemnează dreptul de a întrebuinţa lucrul fără
a-i culege fructele; ius fruendi cuprinde atât dreptul de a folosi
bunuri, cât şi dreptul de a le culege fructele; în vreme ce ius
abutendi semnifică dreptul de a dispune de lucru în orice fel, atât
juridic, prin înstrăinare, constituirea de drepturi reale ca ipotecă,
amanet, grevarea cu o servitute, cât şi material prin distrugere.
Dreptul de proprietate asupra unui imobil nu se
mărgineşte numai la suprafaţa pământului, ci se întinde şi
asupra subsolului şi asupra coloanei de aer până la înălţimea la
care proprietarul are un interes deosebit şi justificabil.
19 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.200-201.
356
Din definiţia dată dreptului de proprietate a rezultat că
exerciţiul acestui drept este nelimitat. Totuşi din cele mai
vechi timpuri s-au emis unele restricţii în ce priveşte
exercitarea dreptului de proprietate asupra unui imobil, pentru
a înlesni o viaţă socială normală. Aceste restricţii privesc două
puncte de vedere: interesul vecinilor – cităm obligaţia
proprietarului funciar de a lăsa neutilizată o bandă de pământ
de aproximativ 1,5 metri la marginea proprietăţii, de a curăţa
de crengi arborii de la limita proprietăţii pentru ca acestea să
nu suspende pe fondul alăturat, de a nu schimba cursul normal
al apelor de ploaie, interzicerea de a ridica o clădire care să
modifice starea anterioară a imobilelor învecinate, de a suporta
paguba rezultată din dărâmarea edificiului său asupra celui
vecin (dar numai în cazul în care vecinul a solicitat în prealabil
cauţiune). Dintre restricţiile în interes public menţionăm
obligaţia celui care are proprietatea străbătută de un fluviu
navigabil de a suporta anumite acte în legătură cu nevoile
navigaţiei: obligaţia proprietarului care vrea să-şi dărâme casa
pentru a vinde materialele de a obţine în prealabil o autorizaţie
municipală, obligaţia de a permite celui ce a descoperit un
zăcământ pe fondul său să îl exploateze contra unei redevenţe
de 10% pentru proprietar şi 10% pentru stat; de a permite
drumul la un mormânt aflat pe un pământ străin; de a fi
expropriat pentru o cauză de utilitate publică contra unei juste
despăgubiri20.
În afara restricţiilor menţionate, proprietarul roman
putea exercita dreptul său spre a obţine maximum de profit
fără a lua în consideraţie paguba suferită de vecin, conform
principiului: qui suo iure utitur neminem laedit, deci cine
foloseşte dreptul său, nu lezează pe nimeni. Astfel, dacă pentru
îmbunătăţirea fondului trebuia să facă săpături, nimeni nu-l
putea împiedica chiar şi în ipoteza când prin această acţiune se
dărâma fântâna vecinului.
20 v. I.C. Cătuneanu, Izvoare de drept roman, p.22.
357
În forma în care am prezentat-o, instituţia dreptului de
proprietate s-a cristalizat după o îndelungată evoluţie istorică
de la începuturile republicii şi până la Iustinian21.
În epoca anterioară apariţiei Legii celor XII table,
pentru care elementele documentare sunt puţine, dreptul de
proprietate a trecut probabil prin aceleaşi stadii de dezvoltare
ce se întâlnesc la toate popoarele. Se pare că obiectele asupra
cărora s-a exercitat mai întâi dreptul de proprietate au fost
lucrurile mobile pe care omul primitiv şi le-a procurat prin
iscusinţa lui. O indicaţie istorică poate fi extrasă din
etimologia cuvântului mancipi (res) – lucruri care se pot ţine
cu mâna, în imediata stăpânire.
Proprietatea personală asupra imobilelor se va realiza
mult mai târziu. Este deductibil că s-a cunoscut mai întâi
proprietatea colectivă asupra pământului aparţinând unui
anume grup social, care a purtat numele de gens. Apoi a apărut
posibilitatea ca fiecare cap de familie să fi ajuns să stăpânească
drept avut personal locuinţa cu împrejurimile ei. Această
suprafaţă se numea heredium deoarece trecea la moştenitori –
heredes – câtă vreme pământul de muncă şi păşunile
aparţineau comunităţii pentru folosinţa comună.
După apariţia Legii celor XII table avem confirmarea
existenţei proprietăţii individuale încă din secolul al V-lea
î.Hr., deoarece era consfinţită libertatea de a testa şi dreptul
fiecărui moştenitor de a cere ieşirea din indiviziune prin actio
familiae herciscundae. Această proprietate individuală a avut
vreme de veacuri o formă specific romană denumită dominium
ex iure quiritium. Pe la mijlocul penultimului secol al
21 „În dreptul roman, proprietatea a evoluat de la epoca străveche la
cea post-clasică, străbătând astfel trei forme importante:
– proprietatea colectivă, gentilică;
– proprietatea familială, paternală şi
– proprietatea individuală, absolută”. A se vedea Valerius M. Ciucă,
op.cit., p.233.
358
Republicii apare o nouă formă de proprietate numită
proprietatea bonitară şi care a fost creată de pretori. Ambele
forme de proprietate au funcţionat multă vreme concomitent,
înregistrându-se totuşi tendinţa de recesiune a proprietăţii
quiritare care va fi desfiinţată de către Iustinian22.
Dominium ex iure quiritium trebuia să se aplice la
lucruri romane, să fi fost dobândit prin modurile de achiziţie
romane şi să aparţină unui cetăţean roman23. Este probabil că
la început lucrurile romane nu erau decât res mancipi care nu
puteau fi dobândite decât prin formele prescrise de dreptul
civil: mancipatio şi in iure cessio.
Aşa cum am arătat, pretorul creează alături de
proprietatea quiritară exclusivistă, proprietatea bonitară, când
se înstrăina un res mancipi prin simpla predare (traditio) în loc
de mancipaţiune, în care caz nu se transmitea proprietatea
conform dreptului civil, fiind necesar şi un interval de timp
pentru a consolida dreptul de proprietate în mâna posesorului
prin usucapio, care era cunoscută de Legea celor XII table ca
mod de dobândire a proprietăţii civile. Până la numirea
uzucapiunii, primitorul avea lucrul câştigat între bunurile sale
– in bonis – de unde deriva şi adjectivul de bonitar. Contra
proprietarului quiritar care după ce a vândut şi predat lucrul ar
fi cerut restituirea lui bazându-se pe ius civile, uzucapientul îi
putea opune exceptio rei venditae et traditae. Contra terţului
care ar fi ajuns în stăpânirea lucrului, uzucapientul avea
acţiunea publiciana bazată pe ficţiunea că timpul uzucapiunii
s-ar fi împlinit, putând pretinde restituirea ca şi când ar fi fost
proprietar deplin. Totuşi, până la desăvârşirea uzucapiunii,
existau asupra aceluiaşi lucru două drepturi de proprietate:
unul quiritar, conform dreptului civil, dar fără foloase
22 v. Cod. 7.25. 23 v. Val. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în
dreptul roman, Cernăuţi, 1936, pp.325 şi urm.
359
apreciabile (se putea înscrie la cens cu bunul) şi altul bonitar,
recunoscut de pretor, conferind toate beneficiile.
Dreptul roman a cunoscut şi instituţia coproprietăţii.
Din conturarea conţinutului dreptului de proprietate puteam
trage concluzia că nu se poate concepe ca acelaşi lucru să fie
în acelaşi timp obiectul a mai multor drepturi de proprietate
deplină, deoarece acest drept complet absoarbe toată puterea
juridică ce o poate avea o persoană asupra lucrului său.
Acelaşi lucru nu poate aparţine în mod integral mai multor
persoane în acelaşi timp potrivit principiului dominum plurium
in solidum esse non potest, dar se poate ca acelaşi singur drept
de proprietate să aparţină după anumite cote mai multor
persoane. În această situaţie nu este împărţit obiectul pentru că
dacă ar fi împărţit, fiecare ar fi proprietar exclusiv asupra
porţiunii desprinse din obiect. Rezultă de aici că nu obiectul, ci
dreptul este considerat ca împărţit după o cotă matematic
stabilită, situaţie juridică ce poartă denumirea de
condominium. Aceasta poate rezulta fie din contractul de
societate (societas), fie prin alte cazuri caracterizate prin
denumirea generică de communio incidens24 care poate avea
loc între comoştenitori, colocatari, în cazul când mai multe
persoane au descoperit o comoară sau un lucru fără stăpân ş.a.
Coproprietarii sunt părtaşi la acelaşi drept unic, fiind fiecare
îndreptăţit la o fracţiune precisă, determinată din dreptul întreg
(pro partibus indivisis)25.
În ceea ce priveşte dreptul proprietarului asupra părţii
sale, acest drept fiind un fragment de aceeaşi speţă ca şi
dreptul de proprietate asupra întregului obiect, urmează ca el
să confere titularului aceeaşi putere juridică cu privire la partea
lui pe care o poate reclama justiţiei – vindicatio pro parte – o
poate înstrăina, o poate ipoteca şi poate constitui asupra părţii
sale un uzufruct. Când sunt însă de luat dispoziţii asupra
24 v. Dig. 10.3.2. 25 v. Dig. 11.2.26.
360
întregului obiect aflat în condominium 26 atunci copărtaşii
trebuie să lucreze cu toţii împreună, nefiind suficientă
majoritatea, pentru că astfel s-ar atinge dreptul precis
individual al fiecărui socius.
De aceea, oricare dintre coproprietari are la dispoziţie
acţiunea ius prohibendi cu care poate paraliza hotărârea
celorlalţi 27 . Pentru a permite fiecărui coproprietar să-şi
realizeze punctul de vedere cu privire la lucrul aflat în
coproprietate, dreptul roman a prevăzut dreptul fiecăruia de a
cere ieşirea din indiviziune prin actio communi dividundo.
3. DESPRE POSESIUNE
Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui lucru sau, cum
s-a exprimat în mod sagace, o stare de fapt ocrotită de drept28.
Posesiunea fiind o stăpânire de fapt presupune o
voinţă şi un obiect material asupra căruia se aplică voinţa de
dominare. Aceste două elemente poartă denumirea de animus
şi corpus possessionis.
Animus desemnează fie voinţa posesorului de a se
comporta ca proprietar – animus dominii –, fie numai intenţia
de a avea lucrul pentru sine animus rem sibi habendi.
Corpus possessionis desemnează nu numai exerciţiul
puterii fizice asupra lucrului – ca de exemplu faptul de a locui
casa sau a păstra gajul – ci poate fi posibilitatea de a dobândi
oricând puterea fizică. Nu se poate admite posesiunea asupra
unui element dintr-un lucru compus, după cum nu se poate
26 v. R. Gidro, O.C. Mihuţiu, op.cit. 27 v. Dig. 10.3.28. 28 v. J. Gaudemet, Studia et documenta historiae et iuris, Roma
29/163, p. 339 şi A. Esmain, Nouvelle révue historique de droit
français et étranger, Paris, 1877, p.189.
361
concepe posesiunea in solidum asupra aceluiaşi lucru. Se poate
însă admite ideea unei coposesiuni pro indiviso, fixând cota de
utilitate a fiecărui posesor.
Posesiunea, cu toate că este un fapt, este apărată în
unele cazuri de lege prin interdicte. Din acest punct de vedere
al protecţiei, se face deosebirea între posesiunea apărată prin
interdicţie numită şi possessio civillis sau possessio ad
interdicta şi simpla detenţiune.
Detenţiune – detentio – este deci un alt titlu juridic cu
care pot fi stăpânite lucrurile 29 . Asemenea posesiunii, şi
detenţia se întemeiază tot pe elementele animus şi corpus.
Animus al detenţiunii constă în intenţia de a păstra lucrul nu
pentru sine, ci pentru altul pe care îl ştie sau îl crede adevăratul
proprietar. Corpus al detenţiunii este identic cu acela al
posesiunii.
Din cele arătate rezultă că obiectiv nu se poate face o
distincţie între posesie şi detenţie şi numai analiza atitudinii
subiective a celui ce deţine lucrul ne poate oferi calificarea
stăpânirii sale ca posesiune sau ca simplă detenţie. Aceasta
deoarece posesorul intenţionează să păstreze lucrul pentru
sine, în vreme ce detentorul – care poate fi chiriaş sau arendaş
– intenţionează să restituie lucrul la termen sau la cererea
adevăratului proprietar.
Trebuie de asemenea observat că posesiunea conţinând
elementul subiectiv al voinţei de stăpânire pentru sine nu putea
fi exercitată de acele persoane cărora dreptul roman nu le
recunoştea capacitatea de a fi proprietar, cum ar fi sclavii şi fiii
de familie (pentru aceştia din urmă situaţia s-a schimbat, când
prin lege li s-a recunoscut dreptul de a avea peculii proprii)30.
29 v. E. Molcuţ, op.cit., 1982, p.137. 30 v. Al. Minculescu, Precariul în dreptul roman, 1935, p.62.
362
Posesia civilă este apărată de interdicte, adică prin
ordine date de pretor conţinând fie săvârşirea unui act pozitiv,
fie o abţinere31.
Interdictele posesiunii sunt de două feluri:
– retinendae possessionis – date în caz de tulburare a
posesiunii şi urmărind păstrarea stării anterioare tulburării şi
– recuperandae possessionis – date în caz de
deposedare şi urmărind redobândirea posesiunii pierdute.
Mai existau şi interdictele adipiscendae possessionis
acordate de pretor pentru a dobândi o posesiune pe care partea
interesată nu o avusese până atunci, dar acestea nu îşi au locul
aici pentru că nu ţineau la apărarea posesiunii, ci, aşa cum am
arătat, la dobândirea ei.
La interdictele possessorii se aplica regula comună că
în procesul privitor la posesiune nu se pot aduce obiecţiuni
derivate din dreptul de proprietate. Procesul posesoriu
reglementează exclusiv posesia ca atare, iar dacă părţile ridică
obiecţiuni ce privesc dreptul de proprietate, atunci trebuie să
deschidă un alt proces numit petitorium. Partea care a pierdut
procesul posesoriu nu poate fi împiedicată prin exceptio
asupra aceluiaşi obiect să înceapă un nou proces privind
chestiunea proprietăţii32. Dacă însă a pierdut procesul petitoriu
nu mai poate deschide un proces posesoriu conform regulii:
petitorium absorbet possessorium33.
În afara posesiunii apărate prin interdicte – possessio ad
interdicta –, dreptul roman a cunoscut şi possessio ad
usucapionem, posesie care putea conduce la dobândirea
proprietăţii dacă îndeplinea o serie de condiţii. Posesia injustă
– possessio iniusta – desemna posesia ce era vicioasă faţă de o
anumită persoană, fie pentru că se întemeia pe violenţă, pe
31 v. P.F. Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937, p.113 şi urm. 32 v. Dig. 44.2.14 §3. 33 v. Ed. Cuq, Manuel des institutions juridiques des romains, Paris,
1917, p.315 şi urm.
363
clandestinitate sau pe precaritate. Evident că fiind atinsă de unul
din cele trei vicii – violenţa, clandestinitatea şi precaritatea –
posesia injustă nu era apărată prin interdicte. În fine, romanii au
mai cunoscut şi o altă formă de posesie numită possessio iuris,
care era posesiunea unui drept. Folosind unele analogii pentru a
da soluţii practice mai ales în materie de servituţi, romanii au
admis că drepturile, ca şi lucrurile, pot fi posedate34.
4. MODURILE DE DOBÂNDIRE A
PROPRIETĂŢII
Dobândirea proprietăţii se poate face în mod originar
sau derivat. În ipoteza dobândirii originare, proprietarul nu îşi
poate întemeia dreptul său pe un drept anterior, ci şi-l creează
el singur, ca în cazul ocupării unui lucru părăsit – res derelicta
– asupra căruia nu mai există drept de proprietate. Dacă există
un drept de proprietate, dreptul actual se dobândeşte în mod
derivat. Persoana de la care dobânditorul nu poate primi mai
multe drepturi decât însuşi transmiţătorul are, potrivt
principiului: nemo plus iuris ad alium transferare potest quam
ipse habet35.
Deosebirea cu privire la modul de dobândire al
proprietăţii are importanţă şi în chestiunea probei. Astfel, acela
care a dobândit în mod derivat, când va revendica lucrul său,
va trebui să-şi dovedească dreptul probând existenţa
drepturilor anterioare până ce va afla un predecesor care a
dobândit în mod originar, probă numită pe drept cuvânt
probatio diabolica, ori va trebui să facă dovada că uzucapiunea
s-a împlinit.
34 v. G. Longo, Diritto romano, Torino, 1939, p.249 şi P.F. Girard,
op.cit., p.287. 35 v. Dig. 50.17.54.
364
Proprietatea se poate dobândi fie după dreptul civil
(aquisitiones civiles) sau după dreptul ginţilor (aquisitiones
naturales)36. Proprietatea se dobândeşte în mod civil de la stat
sau de la particulari.
Statul roman a jucat un rol deosebit în formarea
proprietăţii particulare, mai ales a celei imobiliare, deoarece
lăsa în folosinţa cetăţenilor părţi din ager publicus în schimbul
unei dări numite victigal, care cu vremea nu s-a mai plătit,
astfel încât agri victigales s-au transformat în proprietate
particulară deplină, liberă de orice sarcini. Statul mai obişnuia
să vândă prin questorii lui pământuri luate de la duşmani –
agri questorii – sau să împartă gratuit în proprietate locuri de
casă şi cultură când întemeia colonii sau când răsplătea pe
veterani. Tot statul vindea în bloc patrimoniile proscrişilor şi ale
condamnaţilor la moarte prin licitaţie publică (sectio bonorum) ş.a.
Modurile civile de dobândire a proprietăţii de la
particulari erau mancipatio, in iure cessio, usucapio, adiudicatio
şi lex.
Toate aceste moduri de dobândire a proprietăţii, spre
deosebire de modurile de drept ale ginţilor, se deosebesc prin
formalismul în care se desăvârşeau. Acest formalism consta
dintr-o serie de fapte executate cu anumite gesturi şi cu vorbe
solemne fără de care întregul act juridic era lovit de nulitate.
Excepţie de la condiţia formalismului face uzucapiunea care
s-a admis din motive practice ca mod de dobândire a
proprietăţii printr-o lungă posesie, în cazul când nu s-a
respectat forma la strămutarea dreptului sau când acela care a
predat lucrul era proprietar.
În ceea ce priveşte cazurile de dobândire a proprietăţii
puse sub categoria lex, acestea se întemeiază pe dispoziţii
diferite aparţinând toate dreptului civil37 .
36 v. Inst. 2.1.11. 37 v. Ulpian, Reg.19.2.
365
A) Mancipatio. Gaius defineşte mancipaţiunea ca fiind
imaginatia venditio per aes et libram 38 , deci ca o vânzare
imaginată prin aramă şi balanţă. Aceasta deoarece în vremea lui
devenise o formalitate, deci o vânzare imaginară precum şi un
mod general de transferare a proprietăţii din orice cauză cum ar fi
vânzare, donaţie, constituire de dotă ş.a. Istoria acestei instituţii
importante a dreptului roman este strâns legată de destinaţia
lucrurilor în mancipi şi nec mancipi şi cu evoluţia monedei.
Originar, mancipaţiunea era o vânzare de lucruri mancipi făcute
în schimbul unei cantităţi de aramă cântărită care reprezenta
preţul. Ea se constituia într-un act solemn care se săvârşea
înaintea a 5 martori cetăţeni romani şi a unui cantaragiu numit
libripens, însărcinat a cântări arama plătită drept preţ al
tranzacţiei. În faţa martorilor, cel care urma să dobândească
lucrul (accipiens-ul) trebuia să pronunţe formula solemnă a
mancipaţiunii: hunc ego hominem ex iure Quiritium meum esse
aio isque mihi emptus esto, hoc aere aeneaque libra adică, declar
că acest sclav este al meu după dreptul Quiriţilor (reamintim că
era numele dat vechilor cetăţeni romani însemnând lăncier,
slujitorul zeului în care s-a întrupat Romulus) şi să-mi fie
dobândită prin această bucată de aramă (ce constituia preţul) şi
acest cântar de aramă. În continuare, bucata de aramă se cântărea,
apoi se lovea de braţul cântarului pentru a se dovedi prin sunet
puritatea metalului şi la urmă era încredinţată celui care înstrăina
lucrul. Mancipaţiunea mai presupunea atingerea cu mâna a
lucrului de către accipiens, ceea ce ne arată că la început a fost
folosită numai pentru transmiterea bunurilor mobile şi numai
apoi s-a aplicat şi la imobile.
Aşa după cum se poate constata dintr-o simplă analiză
logică a formulei mancipaţiunii, ea este compusă din două părţi
contradictorii: în prima parte a formulei se vorbeşte despre
crearea puterii asupra lucrului fără a se face referire la ideea de
transmitere, în vreme ce în partea a doua se vorbeşte despre
38 v. Inst. 1.19.
366
vânzarea lucrului. Contradicţia logică dintre cele două părţi ale
formulei îşi are originea în concepţia romanilor despre
transmiterea proprietăţii. Prima parte a formulei este mai veche şi
a fost creată încă de la origine când romanii considerau că
proprietatea ca emanaţie a puterii nu poate fi transmisă, ci numai
creată; iar partea a doua a fost adăugată mai târziu când
concepţiile romanilor au evoluat şi s-a admis ideea transmiterii
proprietăţii39.
Importanţa juridică a solemnităţii consta în aceea că
vânzarea nu se putea face fără prezenţa preţului. Această
condiţie s-a păstrat şi mai târziu când vânzarea s-a făcut prin
simplu consimţământ, iar transferarea proprietăţii prin simpla
traditio; chiar şi atunci proprietatea nu trecea la cumpărător
decât în ipoteza în care s-au numărat banii, ori dacă vânzătorul
a creditat pe cumpărător cu suma preţului datorat40.
La mancipaţiune părţile nu puteau adăuga nici termen
şi nici condiţii în ceea ce priveşte preţul sau lucrul, pentru că
aceste modalităţi ar fi afectat caracterul de vânzare imediată pe
bani număraţi.
După apariţia monedei, mancipaţiunea, care originar a
putut fi folosită numai pentru operaţiunea juridică a vânzării, a
putut fi folosită şi în alte scopuri, cum ar fi încheierea
căsătoriei cu manus (coemptio), în scopul întocmirii unui
testament sau pentru facerea unei donaţii. În aceste cazuri,
forma cântăririi metalului preţ este înlocuită cu gestul simbolic
al unei singure monede, venditio sau mancipatio nummo uno
sau fiduciara.
Prin mancipaţiune se transferă proprietatea quiritară
dacă mancipantul era el însuşi proprietar quiritar. Când nu
avea această calitate şi un terţ – cu adevărat proprietar –
reclama şi dobândea prin proces lucrul mancipat, primitorul
avea actio auctoritatis împotriva mancipantului putând să-i
39 v. C.Şt. Tomulescu , op.cit, p.87. 40 v. Inst. 2.1.41.
367
ceară de două ori valoarea lucrului pierdut în procesul cu
terţul. Şi în cazul viciilor ascunse mancipantul roman era
obligat să plătească cumpărătorului de două ori valoarea
deoarece romanii înţelegeau să aplice vânzătorului o pedeapsă
pecuniară (poena) ca şi când ar fi comis un delict.
Rămâne de menţionat faptul că mancipaţiunea cu
formalismul ei a durat până către a doua jumătate a secolului
al patrulea.
B) In iure cessio. Această modalitate de transmitere a
proprietăţii, in iure cessio, avea o sferă de aplicare mult mai
mare decât mancipaţiunea, întrebuinţându-se ca mod de dobândire
a proprietăţii şi la res mancipi şi nec mancipi, aplicându-se şi la
strămutarea unor drepturi (hereditas, servituţi), cât şi pentru a
întemeia unele raporturi de familie ca adopţiunea, tutela
legitimă asupra unei liberte41 .
In iure cessio este un mod de transmitere a proprietăţii
realizat prin intermediul unui proces fictiv, motiv pentru care
in iure cessio a fost privit ca o legis actio, copiat după modelul
procesului în care proprietarul îşi revendică proprietatea. În
acest proces simultan figurează ca reclamant acela care va
dobândi, iar ca pârât acela care de bună voie transmite
proprietatea. La revendicarea reclamantului, pârâtul nu-l
contrazice, cedând, iar pretorul înaintea căruia se
instrumentează simulacrul de proces, atribuie lucrul
revendicatorului prin addictio, recunoscând dreptul de
proprietate al reclamantului.
Ulpian rezuma săvârşirea acestui act astfel: in iure
cedit dominus, vindicat is cui ceditur, addicit praetor42.
In iure cessio era un procedeu rezervat numai cetăţenilor
romani, după cum reiese din formula revendicatorului
reclamant: hunc ego hominem quiritium meum esse aio, care nu
putea fi rostită decât cu privire la lucruri romane. Transferarea
41 v. Ulpian, Reg.19.11. 42 v. Reg. 19.9.10.
368
proprietăţii realizându-se în acest caz prin addictio a
magistratului, care nu mai era o înţelegere între părţi, ci un act
de autoritate, rezultă că din in iure cessio nu putea decurge vreo
acţiune ca la mancipatio. Instituţia in iure cessio a căzut în
desuetudine către sfârşitul secolului al III-lea43.
C) Usucapio. Uzucapiunea constituie un mod de
dobândire a proprietăţii la care voinţa părţilor nu este
suficientă pentru transmiterea dreptului de proprietate,
rămânând ca timpul să consolideze ceea ce părţile nu pot
înfăptui de la început. În definiţia lui Modestin, uzucapiunea
este adiectio dominii per continuationem possessionis temporis
lege definiti44, deci dobândirea proprietăţii printr-o posesiune
păstrată în tot timpul stabilit de lege. Ea a funcţionat în două
cazuri distincte:
– când cineva, dorind să dobândească proprietatea
unui lucru, a primit cu bună credinţă lucrul de la o persoană
care nu era proprietară (a non domino), în acest caz existând
un viciu de fond care împiedica dobândirea proprietăţii pentru
că acela care a strămutat posesia nu putea transmite un drept
pe care el însuşi nu îl avea, proprietate şi,
– în cazul în care s-au predat lucruri mancipi prin
traditio în loc de mancipatio, în acest caz existând un viciu de
formă deoarece nu s-a urmat procedura formală solicitată
pentru validitatea actului de drept civil.
Ambele vicii evocate – atât cel de formă, cât şi cel de
fond – se pot înlătura prin uzucapiune, care transformând
posesia de bună-credinţă în proprietate, aduce şi un folos
social pentru limpezirea unei situaţii juridice neclare şi
evitarea sau încheierea unor procese. Ideea care stă la baza
acestei instituţii este de a lăsa adevăratului proprietar, în caz de
dobândire a lucrului său de un terţ – a non domino – un timp
43 v. P.F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Paris, 1929,
p.293. 44 v. Dig. 41.3.3.
369
suficient pentru a-şi revendica lucrul; dacă nu o face în
intervalul de timp stabilit de lege pentru uzucapiune, el trebuie
să recunoască şi să atribuie propriei neglijenţe pierderea
dreptului de proprietate, în folosul stabilităţii juridice şi
sociale.
După o lungă şi interesantă evoluţie, uzucapiunea,
pornind de la aceea de doi ani pentru imobile şi de un an pentru
celelalte lucruri aşa cum era stipulată în Legea celor XII table, s-
a fixat sub Iustinian într-o formulă care a penetrat cu unele
corecţii până în dreptul modern, prevăzându-se o uzucapiune de
3 ani la mobile şi o prescripţie de 10 sau 20 de ani pentru
imobile, precum şi o prescripţie extraordinară de 30 de ani,
păstrându-se însă din dreptul clasic condiţiile ce trebuiau
îndeplinite pentru dobândirea proprietăţii prin trecerea timpului
şi anume: res habilis, titulus, fides, possessio şi tempus.
Res habilis este condiţia ce desemnează lucrul ce poate
fi uzucapat. Nu sunt susceptibile de uzucapiune lucrurile extra
commercium 45 care nu pot face obiectul proprietăţii
particulare; lucrurile inalienabile precum imobilele pupililor şi
minorilor, fondul dotal; res litigiosae – adică acele lucruri
asupra cărora se poartă un proces46; lucrurile furtivae adică
acelea ce au trecut din mâna hoţului în mâna unui dobânditor
de bună credinţă47; lucrurile dobândite prin violenţă – res vi
possessae aşa cum s-a statuat prin lex Iulia et Plautia din anul
90 î.Hr.
Titulus – titlul – sau iusta causa possessionis este
semnificată de un act care în general poate strămuta
proprietatea (vânzare, donaţie, legat), dar care, în cazul
concret, nu o transmite deoarece cel ce a făcut transmisiunea
nu era proprietar şi a putut transmite numai posesia.
45 v. Dig. 41.3.9. 46 v. Dig. 50.16.28. 47 v. Lex Atinia 197 î.Hr.
370
Fides, adică bona fides, este buna-credinţă a
uzucapantului că persoana care i-a predat lucrul este şi
proprietară, condiţie pe care uzucapantul trebuie să o
îndeplinească în momentul în care i s-a transferat
posesiunea 48 . Dacă dobânditorul a aflat mai târziu, după
întocmirea actului (titulus), că înstrăinătorul nu era proprietar,
aceasta nu-l va putea împiedica să uzucapeze potrivit regulii
de drept: mala fides superveniens non nocet49. Dovada că a
existat rea credinţă din partea dobânditorului în momentul
transmiterii bunului trebuie să o facă reclamantul, deoarece
până la proba contrarie se presupune că uzucapantul a fost de
bună credinţă, deoarece buna credinţă se prezumă – bona fides
praesumitur50.
Possessio, deci posesiunea, trebuie să dureze
neîntrerupt tot intervalul de timp solicitat de lege pentru
uzucapiune. Moştenitorul continuă posesiunea defunctului,
având loc aşa numita successio in usucapionem defuncti.
Tempus, deci timpul, este cea din urmă, dar şi cea mai
importantă condiţie a uzucapiunii şi constă în intervalul de
timp cerut de lege pentru posesiunea neîntreruptă a unui lucru
ce putea fi uzucapat, în baza unui just titlu şi cu bună credinţă.
La începuturile ei, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie
preponderent economică deoarece a asigurat exploatarea
lucrurilor mancipi părăsite de către proprietari. Ulterior şi până
în zilele noastre această instituţie a îndeplinit o importantă
funcţie juridică scutindu-l pe cel ce o putea invoca de dovada
greoaie a dreptului de proprietate denumită de Cicero şi
probatio diabolica.
D) Adiudicatio. Dacă părţile nu se înţeleg asupra
ieşirii din indiviziune cu privire la un bun, atunci este
solicitată autoritatea judecătorească. Adiudicatio este deci
48 v. Dig. 41.3.10. 49 v. Dig. 61.1.48 §1. 50 v. Cod. 8.44.30.
371
modul de dobândire a proprietăţii civile strămutată de
judecătorul care era autorizat de pretor prin formulă să atribuie
proprietatea în procesele de ieşire din indiviziune. Aceste
procese se puteau deschide prin trei acţiuni:
– actio familiae herciscundae – intentată de unul dintre
moştenitori pentru a se împărţi moştenirea indiviză cu ceilalţi
moştenitori;
– actio communi dividundo – pornită de unul din
asociaţi sau copărtaşii la o communio incidens pentru a-şi
separa ceea ce li se cuvine şi,
– actio finium regundorum – intentată în caz de
controversă asupra hotarelor proprietăţii.
În toate aceste cazuri, pretorul îl împuternicea pe
judecător să procedeze la atribuirea de proprietate între părţile
interesate pentru a se stabili definitiv proprietatea individuală a
fiecăruia.
E) Lex. Dobândirea proprietăţii în virtutea legii poate
avea loc în diferite cazuri prevăzute de izvoarele de drept civil.
Ulpian evoca câteva cazuri de dobândire a proprietăţii
prin lege:
– astfel, invoca Legea celor XII table pentru a justifica
dobândirea proprietăţii prin legat;
– de asemenea, invoca legea Papia Poppaea pentru a
justifica dobândirea părţilor din moştenire denumite caduca de
către anumite persoane în dauna persoanelor necăsătorite sau
căsătorite, dar fără copii instituite ca moştenitori în testament,
şi tot aceeaşi lege pentru a justifica dobândirea părţii numită
ereptorium câştigată de o persoană în locul altei persoane
privită ca nedemnă de a primi ceva dintr-un testament51.
După ce am văzut care erau modurile civile de
dobândire a proprietăţii, să urmărim în continuare modurile
naturale de dobândire a proprietăţii; aceastea sunt: traditio,
occupatio, specificatio, dobândirea fructelor, accessio,
51 Vezi pentru alte cazuri I.C. Cătuneanu, op.cit., pp.238-239, nota nr.3.
372
commixtio şi confusio. Din toate aceste moduri naturale doar
traditio – tradiţiunea – este un mod derivat de dobândire a
proprietăţii, servind pretorului pentru crearea instituţiei
proprietăţii bonitare; prin toate celelalte moduri de dobândire
naturală a proprietăţii se câştigă proprietatea în mod originar.
a) Traditio. Tradiţiunea este un act de drept al ginţilor
utilizat la origine numai pentru transmiterea proprietăţii asupra
lucrurilor nec mancipi, deci propria alienatio rerum nec
mancipi 52 . La tradiţiunea lucrurilor mancipi trebuia să se
adauge posesiunea stabilită de lege pentru ca prin uzucapiune
să se câştige proprietatea.
Tradiţiunea este deci actul de predare a lucrului, adică
de strămutare a posesiunii, însoţit de voinţa părţilor – tradens
şi accipiens de a se transfera şi a dobândi proprietatea (animus
transferendi et aquirendi dominii). Această voinţă trebuie să
rezulte dintr-un act juridic încheiat spre a transfera
proprietatea, cum ar fi împrumutul de bani, donaţia sau
vânzarea care se numeşte titlu sau iusta causa traditionis,
condiţie sine qua non de transferare a proprietăţii.
Spre deosebire de mancipatio şi in iure cessio, la
tradiţiune se putea adăuga un termen sau o condiţie, adică se
putea pune clauza că proprietatea se transferă la o anumită dată
sau dacă se va produce un fapt incert şi viitor.
Traditio însoţită de iusta causa, adică titlu, servind ca
instrument de strămutare a proprietăţii, urmează că o strămută în
toate cazurile în care aduce şi câştigarea posesiei. Trebuie
observat că tradiţiunea, constând în primul rând din predarea
materială a lucrului, nu a putut fi întrebuinţată ca mijloc de
transferare a unui drept care este res incorporalis, adică lucru
incorporal.
b) Ocupatio. Ocupaţia este unul din cele mai vechi
moduri de dobândire a proprietăţii, constând în luarea în
52 v. Ulpian, Reg. 19.7.
373
posesie a unui lucru fără stăpân – res nullius, cu intenţia de a
dobândi proprietatea.
Lucruri fără stăpân sunt acelea care au fost părăsite de
fostul proprietar – res derelicta – sau acelea care nu au fost
niciodată în proprietatea cuiva, cum ar fi pietrele sau nisipul de
pe litoral, insula care a luat naştere din mare53 şi animalele
sălbatice care trăiesc în libertate54. Aceste animale dacă sunt
prinse cad în proprietatea ocupantului chiar dacă au fost vânate
sau pescuite pe un fond străin. Proprietarul fondului nu este
proprietarul vieţuitoarelor nedomestice care trăiesc pe
pământul lui în deplină libertate, cu toate că în virtutea
dreptului de proprietate poate pescui şi vâna. Proprietarul
fondului are numai dreptul de a interzice oricui de a-i călca
fondul având interdictum uti possidentis55 dacă e tulburat în
posesie, sau actio legis Aequiliae dacă cu ocazia vânătorii i s-a
adus vreo stricăciune. Animalele sălbatice prinse, dacă sunt
scăpate, devin res nullius dacă nu au ajuns la obişnuinţa de a
se întoarce, deci dacă nu au animus revertendi56, putând fi deci
ocupate de oricine potrivit regulii de drept: res nullius cedit
occupanti.
Sunt supuse aceluiaşi drept de ocupaţiune şi res
hostiles, adică lucrurile duşmanului care se aflau pe teritoriul
statului roman în momentul izbucnirii războiului, deoarece
aceeaşi soartă o aveau şi lucrurile romane de pe teritoriul
statului străin.
Prada de război devenea proprietatea statului roman şi
nu a soldaţilor care au capturat-o57.
Ocupaţiunea se mai aplica şi la thesaurus – comoară –
adică unui lucru preţios ascuns de atâta vreme încât nu se mai
53 v. Dig. 41.1.7 §3. 54 v. Dig. 41.1.14 şi 44. 55 v. Dig. 41.1.3 §1. 56 v. Dig. 41.1.5.6. 57 Cizek Eugen, op.cit., p.452 şi urm.
374
poate stabili persoana proprietarului. Dacă însă tezaurul a fost
descoperit pe un fond străin, numai jumătate revine
descoperitorului, cealaltă jumătate revenind proprietarului fondului.
c) Specificatio. Specificaţiunea este un mod de
dobândire a proprietăţii în cazul confecţionării unui lucru nou
cu materialul altuia (ex alia materia speciam aliquam facere)58.
În aceste cazuri, în mod legitim s-a pus întrebarea dacă
proprietatea asupra lucrului nou creat aparţine specificatorului
sau proprietarului materiei. Chestiunea a fost extrem de
controversată, dar totuşi împăratul Iustinian a decis că lucrul
va aparţine proprietarului materiei dacă lucrul poate fi
descompus şi adus la starea lui iniţială şi va fi al
specificantului dacă nu mai poate fi readus la starea lui iniţială
sau dacă specificantul a adăugat şi el ceva din propria lui
materie59.
d) Dobândirea fructelor. În sensul cel mai restrâns,
acela de produse organice, fructele sunt dobândite în mod
originar deoarece devin lucruri de sine stătătoare din
momentul în care s-au separat de corpul care le-a produs. Din
momentul separaţiei, fructele devenind obiect de proprietate
deosebită, aparţin sau proprietarului corpului care le-a produs
în virtutea dreptului său de proprietate, sau pot fi dobândite de
alte persoane în virtutea drepturilor lor speciale, persoane care
pot fi: posesorul de bună credinţă, emfiteotul, uzufructul şi
arendaşul.
Posesorul de bună credinţă dobândeşte proprietatea
asupra fructelor din momentul în care acestea au devenit o
individualitate distinctă prin separatio, deoarece el se crede cu
bună-credinţă proprietar şi până ce i se risipeşte această
convingere prin chemarea în judecată este drept să
58 v. Dig. 41.1.7.7. 59 v. Ferrini, Manuale di Pandette, 1917 pp.283, 284 şi F.P. Girard,
op.cit., p.319.
375
dobândească proprietatea asupra tuturor fructelor ce au fost
deja separate.
Emfiteotul este arendaşul perpetuu, având asupra
fondului străin un drept real alienabil şi transmisibil la
moştenitori. În virtutea acestui drept, care reduce dreptul de
proprietate pe timp nedefinit la nudum ius – nuda proprietate –
emfiteotul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin
separatio, dacă acestea, fără intervenţia emfiteotului, s-au
despărţit de fond.
e) Accesiunea (accessio) constă în întruparea unui lucru
accesoriu într-un altul principal. Prin încorporare sporeşte
proprietatea deja existentă a lucrului principal, iar lucrul secundar
îşi pierde existenţa şi devine parte integrantă a celui principal.
Proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului.
Romanii cunoşteau principiul accessio cedit principali
(lucrul accesor aparţine lucrului principal) preluat de dreptul
modern în formula accesorium sequitur principalem
(accesoriul urmează principalul).
Pentru a se explica regula accesorialităţii se cer
următoarele condiţii:
1. să existe un lucru principal şi unul accesoriu (între
un lucru imobil şi unul mobil, primul e cel principal, iar dacă
ambele sunt mobile atunci principal este cel care îşi păstrează
numele şi identitatea; valoarea nu e un criteriu). Problema dacă
un lucru e accesoriu în raport cu altul e mai mult o chestiune
de fapt decât una de drept60;
2. proprietarul lucrului principal să fie diferit de
proprietarul lucrului accesoriu.
Accesiunea la imobile poate avea loc prin forţa naturii
sau datorită activităţii omului.
Prin forţa naturii se măreşte proprietatea unui fond în
caz de:
60 v. S.G. Longinescu, op.cit., vol.I, p.280.
376
I) alluvio (aluviuni) adică prin adaus adus treptat şi în
particule mărunte de apele curgătoare61;
II) avulsio (avulsiune) constând în ruperea unei bucăţi
dintr-un fond vecin şi alipirea ei fondului de pe celălalt mal al
apei sau pe un fond situat în aval. În acest caz, adaosul nu devine
parte integrantă a pământului la care s-a aplicat decât dacă şi-a
pierdut caracterul distinct; spre exemplu, în cazul în care arborii
aduşi odată cu fondul au prins rădăcini în fondul principal62;
III) insula in flumine nata (insula născută dintr-un
fluviu) va aparţine proprietarului de al cărui mal se apropie
mai mult. Dacă insula atinge linia mediană a fluviului, atunci
pe această linie se trasează linii perpendiculare de la hotarele
proprietăţilor de pe ambele maluri, şi părţile astfel determinate
aparţin proprietarilor de pe malurile învecinate63;
IV) alveus derelictus (albia părăsită) – albia de râu
părăsită devine proprietatea celor mai apropiaţi proprietari
după aceleaşi reguli64.
Datorită intervenţiei omului, accesiunea poate avea loc
în următoarele cazuri:
I) In aedificatio – clădirea durabil făcută pe un fond
aparţinând proprietarului fondului potrivit regulii juridice:
superficies solo cedit (partea de deasupra se dă părţii de jos,
pământului).
În asemenea cazuri, există două ipoteze: când
proprietarul fondului a construit cu material străin şi când
cineva construieşte cu materialele sale pe un teren străin.
Când proprietarul terenului a construit cu materiale
străine devine proprietarul construcţiei conform regulii
superficies solo cedit (partea de deasupra cedează pământului).
61 v. Inst. 2.1. §20. 62 v. Dig. 41.1.6. §2. 63 v. Asupra modului cum poate lua naştere o insulă într-un fluviu
vezi Pomponiu, Dig. 41.1.30 §2 şi Dig. 41.1.7. 64 v. Dig. 41.1.7 §5.
377
Proprietarul materialelor nu le poate revendica, nu
poate cere nici separarea materialelor printr-o actio ad
exhibendum (acţiune de scoatere), fiindcă ar însemna să i se
permită dărâmarea întregului.
Potrivit prevederilor Legii celor XII Table proprietarul
materialelor are actio de tigno iuncto (acţiunea de grindă unită,
legată) pentru dubla valoare a materialelor. Dacă a primit de
două ori valoarea materialelor, atunci dreptul de proprietate
asupra acestora s-a stins. Dacă proprietarul materialelor nu a
primit despăgubiri de la proprietarul terenului, dreptul său de
proprietate rămâne în fiinţă chiar dacă proprietarul fondului
vinde casa, iar cumpărătorul o uzucapează (fiindcă
uzucapientul nu devine proprietar al materialelor străine prin
uzucapiune). Dacă dintr-o cauză oarecare lucrul compus se
dezmembrează, reînvie dreptul de proprietate asupra
materialelor şi se poate introduce o acţiune rei vindicatio (de
revendicare a lucrului).
În cea de a doua ipoteză, şi anume atunci când cineva
a construit cu materialele sale pe un fond străin, clădirea
aparţine proprietarului fondului potrivit regulilor accesiunii.
Dacă constructorul a ştiut că terenul este străin, pierde dreptul
de proprietate asupra lucrurilor pentru că se presupune că a
urmărit să facă o donaţiune. Dacă a crezut că este fondul său
(bună-credinţă), are dreptul să ceară proprietarului terenului
restituirea cheltuielilor făcute cu edificarea clădirii, iar până
atunci are un drept de retenţie (ius retentionis).
II) Implantatio, satio (însămânţarea, plantarea).
Proprietarul unui ogor însămânţat sau plantat cu seminţe sau
plante străine, devine şi proprietarul seminţelor şi plantelor,
din momentul când acestea au germinat ori au prins rădăcini
(se nutresc din sucul fondului străin şi deci au devenit parte
integrantă a acestuia)65.
Accesiunea faţă de bunurile mobile
65 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.248.
378
a) Dacă cineva a scris un discurs, o poezie etc., pe
pergamentul altuia, manuscrisul aparţine acestuia din urmă,
deoarece scrisul este considerat ca accesoriu care se
încorporează în pergament.
Dacă un pictor a pictat un tablou pe pânza altuia,
şcoala Sabiniană consideră că produsul rezultat aparţine
proprietarului pânzei. Proculenii considerau că tabloul aparţine
pictorului. Opinia celor de pe urmă fiind mai judicioasă, a fost
acceptată de Iustinian.
b) Accesiunea în caz de ferruminatio. Dacă două
obiecte de metal au fost intim legate între ele, de exemplu
lipirea prin sudare a braţului unei statui, ne găsim în prezenţa
unei asemenea accesiuni mobiliare. Dacă cele două lucruri se
pot dezlipi fără deteriorări (exemplu roata de la căruţă),
proprietarul bunului accesoriu poate cere separarea lui pentru
ca apoi să îl revendice.
Confuziunea şi amestecul
Confuziunea (confusio) şi amestecul (commitio), ca
modalităţi de dobândire a proprietăţii după dreptul natural,
rezultă din amestecarea de lucruri lichide (de exemplu băuturi) în
primul caz, sau de lucruri solide (de exemplu grâu) în al doilea
caz66.
În astfel de ipoteze, proprietarii au un drept de
proprietate indiviză asupra masei care s-a născut. Ei pot cere
ieşirea din indiviziune printr-o acţiune de împărţire a lucrului
comun (actio communi dividundo), dacă cunosc partea
indiviză care le revine din întreg, iar în caz contrar
revendicarea unei proprietăţi incerte (vindicatio incerti partis).
Găsirea unei comori (thesauri inventio)
Thesauri inventio constituie de asemenea un mod
natural de dobândire a proprietăţii. Prin comoară se înţeleg
66 v. Dig. 41.1.12.1.
379
lucrurile de valoare ascunse în pământ de atâta vreme încât nu
se mai ştie cine a fost ultimul lor proprietar.
În epoca Republicană, proprietarul fondului dobândea
comoara potrivit regulilor accesiunii.
Împăratul Hadrian a stabilit că proprietarul terenului
dobândeşte jumătate din comoară, iar găsitorul cealaltă
jumătate. Dacă proprietarul dobândeşte partea sa în virtutea
legii, găsitorul o dobândeşte în temeiul descoperii comorii,
adică a unui mod special de dobândire (dacă ar fi dobândit
comoara găsită prin ocupaţie, ar fi devenit proprietarul
întregului bun şi nu al unei fracţiuni din acesta)67.
5. APĂRAREA DREPTURILOR DE
PROPRIETATE
Instituţia proprietăţii este o instituţie complexă,
complexitate care se răsfrânge şi asupra mijloacelor de apărare
a acesteia.
Proprietarul care, de regulă, are posesia bunului său,
are la îndemână protecţia posesorie.
Proprietarul care nu este posesor are la îndemână
împotriva uzurpatorului interdictele recuperatorii.
Proprietarul mai are la dispoziţia sa acţiuni delictuale,
atunci când s-a săvârşit un delict împotriva proprietăţii.
A. Acţiunea de revendicare
Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea în
revendicare (revindicatio). Este acţiunea proprietarului lipsit
de posesiunea lucrului şi care cere restituiea acestuia de la
persoana care îl posedă fără a fi proprietar.
67 v. S.G. Longinescu, op.cit., p.281.
380
Proprietarul cere de la cel chemat în judecată tot ceea
ce ar fi avut dacă ar fi păstrat lucrul neîntrerupt (fructe,
accesiuni, despăgubiri etc.), adică cum omni causa68.
În epoca veche, acţiunea în revendicare se desfăşura
sub forma sacramentului in rem, iar în perioada clasică, sub
forma unui proces cu formulă.
Condiţii pentru exercitarea acţiunii rei vindicatio:
a) reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede
lucrul pe care îl revendică;
b) pârâtul trebuie să posede lucrul. Totuşi, la sfârşitul
perioadei clasice s-a admis revendicarea nu numai împotriva
posesorilor ci şi împotriva unui detentor (de exemplu, un chiriaş).
Pe timpul împăratului Constantin s-a permis
detentorilor să ceară scoaterea lor din cauză şi introducerea
autorului lor, adică a aceluia de la care deţineau69.
Iustinian a îngăduit introducerea acţiunii în revendicare
împotriva celor care nu deţineau lucrul revendicat, drept
pedeapsă pentru cel care s-a dat drept posesor, lăsând să se
pornească proces contra lui, pentru ca între timp adevăratul
posesor să uzucapeze; în fine, acelaşi împărat a permis
introducerea acestei acţiuni şi împotriva celui care a încetat prin
dol de a mai poseda pentru a nu putea fi chemat în judecată (de
exemplu, înstrăinează sau vinde lucrul înainte de litis
contestatio)70.
Dacă aceste trei condiţii erau îndeplinite, reclamantul
câştiga procesul.
Cele trei forme de introducere a acţiunii în
revendicare:
a) Pe timpul procedurii civile a legisacţiunilor,
acţiunea în revendicare se intenta sub forma sacramentului in
rem. Fiecare parte avea calitatea de reclamant. Fiecare parte
68 v. Dig. 6.1.10. 69 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.295. 70 v. Dig. 6.1.7.
381
rostea formula: aio hanc rem meam esse ex iure quiritium.
După pronunţarea acestei formule, părţile se invitau reciproc la
depunerea unei sume de bani, numită sacramentum rămânând
ca judecătorul să se pronunţe al cărui sacramentum a fost
iustum. Judecătorul verifica temeiurile de fapt şi de drept ale
acţiunii, iar partea care nu-şi dovedea dreptul pierdea suma
depusă (care revenea statului). Judecătorul se pronunţa asupra
rămăşagului dar din aceasta nu rezulta o obligaţie directă şi
imediată de restituire. Restituirea lucrului revendicat se asigura
printr-o promisiune făcută de garanţi, numiţi praedes litis et
vindicarum şi care răspundeau personal dacă partea pentru
care au intervenit pierdea prinsoarea şi nu restituia lucrul şi
fructele. Aceştia erau riguros executaţi de către organele de
stat.
b) A doua formă de introducere a acţiunii rei
vindicatio era per sponsionem. Se pleca tot de la un rămăşag,
dar pentru o sumă mică, care nici nu se mai cerea părţii care a
pierdut, cu scopul ca sub acest pretext să se judece fondul
litigiului; nu mai existau garanţi, ci reclamantul se obliga el
singur şi personal să restituie lucrul, dar nu în virtutea
obligaţiei in rem, ci pentru că a încheiat o obligaţie verbală
care se poate executa printr-o actio ex stipulatu71.
c) A treia formă de introducere a acţiunii în
revendicare este per formulam petitoriam. Dispare orice urmă
de rămăşag. E procedura dreptului clasic. Cel reclamat trebuia
să promită în faţa pretorului că va restitui lucrul cu toate
accesoriile sale aşa cum va hotărî judecata. Dacă cel chemat nu
face această promisiune in iure, întărită cu garanţi, atunci
pretorul ordonă prin interdict quem fondum să predea
adversarului posesiunea imobilului şi reclamantul era scutit de
a continua revendicarea. Dacă bunul era mobil, pretorul acorda
reclamantului posesia72.
71 v. Dig. 1.2.2.24. 72 v. Dig. 46.7.6.
382
În faza a doua (in iudicio), judecătorul invita pe pârât
să restituie lucrul, dacă reclamantul şi-a dovedit dreptul. Dacă
pârâtul nu se supunea, judecătorul îl condamna a plăti valoarea
procesului fixată de reclamant sub prestarea de jurământ. Dacă
nu avea nici o culpă, cel reclamat era condamnat doar la
valoarea lucrului.
Principalele excepţii care pot fi invocate de pârât:
Exceptio rei venditae et traditae (adică excepţia
lucrului vândut şi predat), când pârâtul deţine lucrul pe baza
unui contract de vânzare-cumpărare, iar reclamantul ar fi ţinut
de o obligaţie de garanţie;
Exceptio doli (o excepţiune de dol), în diferite cazuri
şi în special cu privire la unele cheltuieli făcute de posesor;
Exceptio usus fructus (când pârâtul invocă un drept
real care îi permite să păstreze posesiunea).
Dacă pârâtul a pierdut procesul trebuia să restituie nu
numai lucrul dar şi accesoriile acestuia şi în special fructele.
Restituirea lucrului consta în remiterea posesiunii.
Uzucapiunea împlinită în timpul procesului nu producea efecte
juridice fiindcă judecătorul era obligat să aprecieze situaţia
părţilor din momentul lui litis contestatio.
Dacă lucrul era pierdut sau deteriorat înainte de litis
contestatio posesorul de bună credinţă nu mai datora nimic, iar
cel care prin dol a încetat să mai posede va fi ţinut pentru dolul
său, în cazul pierderii totale a lucrului. Pentru simplele
deteriorări provenite din culpă, aprecierea despăgubirii se face
in concreto (adică comparând faptul comis cu modul cum
pârâtul se poartă cu propriile sale bunuri); pentru acest din
urmă caz, la fel răspunde şi posesorul de bună credinţă.
Dacă pierderea bunului s-a făcut după litis contestatio,
toţi posesorii devin de rea credinţă, răspunzând in abstracto
pentru o culpă cât mai mică şi chiar pentru un caz fortuit,
pentru restituirea fructelor. Cele percepute înainte de litis
contestatio se restituiau numai dacă se mai aflau în patrimoniul
posesorului de bună credinţă.
383
Posesorul de rea credinţă, avea o situaţie juridică mai
grea, fiind ţinut să restituie toate fructele şi înainte de litis
contestatio şi după şi fără vreo distincţie că le-a consumat sau
nu, că a omis să le culeagă etc.
Pârâtul, în cadrul procedurii formale, avea
posibilitatea de a cere reclamantului, printr-o excepţie de dol,
restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul, cheltuieli al căror
cuantum îl stabilea judecătorul73.
Şi în acest caz se făcea distincţie după cum pârâtul
posesor era de bună credinţă ori de rea credinţă.
Pârâtul de bună credinţă (sau posesorul de bună
credinţă) avea dreptul să restituie doar cheltuielile necesare
(acelea fără de care lucrul ar fi pierit) şi cele utile (cele care au
dat lucrului un grad de utilitate şi o valoare mai mare); pentru
cheltuielile de lux, voluptuarii aveau dreptul să ridice
materialele de înfrumuseţare achiziţionate prin asemenea
cheltuieli.
Abia spre sfârşitul epocii postclasice posesorul de rea-
credinţă avea dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi la
ridicarea materialelor ce au fost achiziţionate prin cheltuieli
utile şi de lux.
Situaţia hoţului era cu mult mai rea decât a altor
posesori de rea credinţă într-un proces de revendicare. El era
responsabil de orice deteriorare; datora toate fructele şi nu
avea dreptul la despăgubiri. Era pus în întârziere prin însuşi
faptul furtului (fur semper moram facere videtur); rezulta că
lucrul era în riscul său chiar înainte de litis contestatio.
B. Acţiunea negatorie
Era acţiunea proprietarului unui fond tulburat în
exerciţiul dreptului său prin faptul că un terţ pretinde că are un
drept deservit asupra fondului (de exemplu, un uzufruct, un
drept de trecere etc). Deoarece există prezumţia că dreptul de
73 v. P.F. Girard, op.cit., p.396.
384
proprietate e liber de orice sarcini, adversarul era obligat să
dovedească existenţa servituţii. Acţiunea era arbitrală. Înainte
de condamnatio, judecătorul dispunea încetarea tulburării;
dacă erau indicii că tulburarea se va repeta, se putea cere celui
reclamat să promită că se va abţine în viitor de la tulburare
(cautio de non amplius turbando)74.
C. Acţiunea publiciana
Se folosea pentru apărarea proprietăţii pretoriene.
Era tot o revendicare, dar cuprindea o ficţiune: se
presupunea că reclamantul ar fi îndeplinit termenul de
uzucapiune. Se cerea îndeplinirea tuturor condiţiilor de
uzucapiune (posesie, lucru susceptibil de uzucapiune, justul titlu
şi buna-credinţă); cu excepţia termenului care trebuia parcurs,
trebuia ca reclamantul să fi posedat măcar un singur moment75.
Dreptul roman fiind un drept al acţiunilor, crearea de
către pretor a acţiunii publiciene (publiciana in rem actio), a
permis şi a premers recunoaşterea drepturilor subiective.
În epoca lui Iustinian, această acţiune se mai folosea
doar pentru apărarea posesorului de bună credinţă, care a
cumpărat de la un neproprietar (a non domino).
Acţiunea publiciană nu se putea îndrepta împotriva
proprietarului civil fiindcă acesta din urmă avea o poziţie
juridică superioară şi îi opunea exceptio justi domini (dacă
uzucapientul nu putea, la rândul său, să invoce replicatio rei
venditae et traditae – răspunsul lucrului vândut şi predat), arătând
deci faptul că proprietarul civil i-a vândut şi predat lucrul76.
Dacă şi reclamantul şi pârâtul aveau titlul juridic de la
acelaşi non dominus era preferată acea parte care intrase mai
întâi în posesiune, conform principiului prior tempore, prior
iure (cine a fost primul are mai mult drept).
74 Idem, ibid., p.348 şi Dig. 8.8.12. 75 v. Dig. 7.6. 76 v. Dig. 19.1.31.2.
385
Dacă fiecare adversar uzucapient dobândea de la
diversis non dominus, atunci era preferat acela care se afla în
posesia lucrului potrivit principiului in pares causas melior est
causa possidentis (în situaţii asemănătoare, mai bună este
situaţia posesorului).
Acţiunea publiciană putea fi întrebuinţată şi de
proprietarul civil, caz în care el nu mai era obligat să-şi
dovedească dreptul său când dobândea prin moduri derivate.
El invoca ficţiunea că termenul era îndeplinit pentru a cere
restituirea lucrului pierdut. Procedura urma ca la rei vindicatio.
Problemele restituirii fructelor, accesoriilor şi cheltuielilor
făcute de debitor se rezolvau la fel ca la revendicare.
D. Alte mijloace de ocrotire a proprietăţii
În afară de acţiunile arătate mai sus, proprietarul mai
avea la îndemână, pentru apărarea dreptului său, şi alte mijloace:
a) Actio ad exhibendum (acţiunea relativă la înfăţişare).
Prin această acţiune personală se cere unei persoane să înfăţişeze
(exhibere) un lucru pe care-l deţine. De obicei aceasta e o acţiune
premergătoare revendicării, introdusă cu scopul de a se convinge
că lucrul pe care urma să-l revendice se află sau nu la persoana
pe care intenţionează s-o cheme în judecată.
b) Acţiunile care reglementează raportul de vecinătate.
E vorba de limitări aduse fiecărui proprietar în interesul
general.
Acţiunea de restabilire a cursului apelor (actio aquas
pluviae arcendae); prin aceasta, proprietarul vecin este
împiedicat să mărească masa apelor de ploaie care se scurg de
pe fondul său pe terenul situat mai jos. Proprietarul fondului
inferior poate să ceară refacerea cursului normal al apelor şi
repararea daunelor.
Împotrivirea la o construcţie nouă (operis novi
nuntiatio) consta în aducerea la cunoştinţa vecinului pe cale
extrajudiciară de a nu continua o lucrare ce ar putea să aducă
386
prejudicii celuilalt vecin. Pretorul ordona fie dărâmarea lucrării,
fie continuarea ei dacă nu era păgubitoare pentru vecin.
Chezăşia pagubei eventuale (cautio dauni infecti).
Dacă proprietatea cuiva era ameninţată de o construcţie a
vecinului, se adresa pretorului cu scopul de a-l sili pe vecin să
garanteze că îl va dezdăuna dacă i se va produce vreo pagubă.
Refuzul garanţiei ducea la pierderea fondului în folosul
persoanei reclamante.
Interdictul quod vi aut clam (dacă prin violenţă sau pe
ascuns) conferea proprietarului posibilitatea de a sili pe cel
care a făcut anumite lucrări cu forţa (vi) sau pe ascuns (clam)
în detrimentul său, să repună lucrurile în starea de mai înainte.
Ocrotirea proprietăţii provinciale şi peregrine.
Proprietăţile provincială şi peregrină erau ocrotite prin acţiuni
reale. Aceste acţiuni reale pentru asigurarea intereselor
patrimoniale ale diferiţilor proprietari din statul roman, în
scopul dezvoltării producţiei de mărfuri şi a comerţului, erau
modelate după dreptul proprietarului quiritar sau a celui
pretorian.
Acţiunile pentru ocrotirea acestor proprietăţi erau
acordate de guvernatorii de provincii sau de pretorul peregrin.
În cazul proprietăţii provinciale, posesorul de bună
credinţă era ocrotit printr-o dublă funcţiune: că timpul
uzucapiunii s-a împlinit şi că fondul ar fi italic.
În ceea ce priveşte proprietatea peregrină, se aplicau
regulile de la proprietatea provincială.
Peregrinul nu putea uza de acţiunile cetăţeanului
roman, dar cu timpul s-a permis introducerea unor acţiuni
delictuale (acţiuni de furturi, pentru stricăciuni) trecându-se în
formulă că era cetăţean roman77.
77 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.261.
387
6. DREPTURILE REALE ASUPRA
BUNURILOR STRĂINE
IURA IN RE ALIENA
1. Noţiunea de drepturi reale asupra
bunurilor altuia
Aşa cum am văzut mai înainte, dreptul de proprietate
conferă titularului trei prerogative: dreptul de a se folosi de
lucru (ius utendi), dreptul de a-i culege roadele (ius fruendi) şi
dreptul de a dispune de el (ius abutendi).
Există cazuri când unele din aceste prerogative (ius
utendi şi fruendi) sunt separate de dreptul de proprietate
respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât proprietarul.
În asemenea situaţii, proprietatea apare ca lipsită de
unele atribute, adică este grevată de o servitute. Pe cale de
consecinţă, persoana care exercită aceste prerogative are un
drept asupra unui lucru al altuia, un ius in re aliena, adică o
servitute. În dreptul roman, cu excepţia dreptului de
proprietate, toate celelalte drepturi reale poartă denumirea
drepturi reale asupra lucrului altuia78.
Servituţile sunt drepturi reale constituite fie în folosul
unui fond, adică servituţi prediale sau reale, fie în favoarea
unei persoane, situaţie în care se numesc servituţi personale.
Instituţia servituţilor s-a născut ca urmare a apariţiei
proprietăţii private asupra pământului, în interesul utilizării şi
exploatării unui teren sau a unei case. Interesul de a exploata
78 v. Dig. 34.4.14.
388
un bun al altuia a impus sarcini asupra altuia, tocmai pentru a
uşura realizarea acestui scop79.
O perioadă de timp, romanii au confundat dreptul de
servitute cu dreptul de proprietate, astfel încât o servitute de
trecere pe terenul altuia echivala cu dreptul de proprietate
asupra acelui drum, motiv pentru care servituţile prediale
rustica erau încadrate în rândul bunurilor mancipi. Din cauza
acestei confuzii, servitutea putea face obiectul unei posesiuni.
Prin legea Scribonia s-a interzis uzucapiunea servituţilor,
pentru că uzucapiunea implica posesiunea unui lucru, în timp
ce servitutea fusese elaborată deja ca un drept încorporat ce nu
putea fi posedat80.
Cele mai vechi servituţi au fost cele de trecere, la care
s-au adăugat cele care dădeau dreptul de a lua apă de pe
terenul altuia, de a scoate nisip şi var din ogoarele vecine şi
servituţile legate de punerea în cultură a ogoarelor, adică
servituţile prediale rustice.
O dată cu reconstrucţia Romei după incendierea de
către gali, au apărut aşa numitele servituţi prediale urbane,
destinate unei mai bune utilizări a imobilelor (servitutea de
vedere, de picătura streşinii, dreptul de a sprijini zidul unei
construcţii pe acela al vecinului etc.)
Apariţia acestor servituţi, socotite res nec mancipi,
deoarece nu erau legate de cultivarea ogoarelor, a avut drept
rezultat schimbarea conceptului juridic de servitute, fiindcă
exerciţiul acestor servituţi nu necesita fapte actuale, asemenea
celor prediale rustice. Servituţile devin adevărate drepturi, cel
puţin cele urbane.
În legătură cu servituţile personale se impune
precizarea că acestea au apărut din nevoia de a se recunoaşte
proprietarilor cele mai variate posibilităţi de a dispune de
bunurile lor, prin detaşarea unor prerogative din proprietatea
79 v. Cod. 11.59.8. 80 v. Dig. 50.16.86.
389
unor bunuri mobile sau imobile. De exemplu, prin intermediul
dreptului de uzufruct, pater familias putea asigura condiţii de
existenţă unor persoane, fără a scoate bunurile respective din
patrimoniu familiei, constituind numai un drept temporar de
folosinţă celor în cauză; sau soţul lăsa prin testament anumite
bunuri în folosinţă soţiei căsătorite fără manus şi care nu avea
drept la succesiunea bărbatului ei.
Celelalte drepturi reale asupra bunurilor altuia au
apărut tot datorită unor necesităţi economice şi anume pentru
asigurarea intereselor proprietarilor funciari (de exemplu, în
cazul emfiteozei sau superficiei) sau ocrotirii creditorilor (de
exemplu, în cazul ipotecii şi gajului)81.
Servituţile prediale şi personale. Asemănări şi
deosebiri
Servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite
prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui
fond determinat, fie în interesul unei persoane.
Caracterele generale ale servituţilor prediale şi
personale sunt:
a) servituţile sunt drepturi reale, atât în cazul când sunt
prediale, cât şi în cazul când sunt personale, astfel că sunt
totdeauna apărate prin acţiuni reale;
b) servituţile nu creează obligaţii în sarcina
proprietarului bunului aservit (de exemplu, nu poate fi obligat
să întreţină drumul pe care se exercită servitutea de trecere).
Această consecinţă rezultă din caracterul de dezmembrământ
al proprietăţii pe care îl au servituţile. Sarcina impusă fondului
aservit constă numai într-o atitudine pasivă, adică titularul
fondului grevat trebuie să tolereze un act pozitiv săvârşit de
îndrituit (in patiendo), sau să se abţină de la ceva (non facere).
Proprietarul bunului grevat nu poate fi obligat să facă ceva (in
faciendo consistere neguit); face excepţie servitutea zidului
81 v. Dig. 8.1.15.1.
390
comun, în care caz proprietarul este obligat să ţină în stare
bună zidul de sprijin;
c) fiind un drept real desprins din dreptul de
proprietate, servitutea nu poate fi constituită asupra unui lucru
propriu (nemini res sua servit). Servitutea poate exista numai
în cazul unor imobile care aparţin la doi proprietari diferiţi.
Servitutea este un lucru corporal;
d) fiind constituită în favoarea unui fond determinat
sau a unei persoane determinate, servituţile nu pot fi
înstrăinate şi nici grevate de o altă servitute. Servitutea nu
poate fi transmisă, nu poate fi înstrăinată sau grevată cu o altă
servitute, potrivit regulii servitus servitutes esse non potest (nu
se poate crea servitute din servitute). Deci servitutea servituţii
nu este posibilă oricâţi proprietari s-ar succeda;
e) servituţile nu se prezumă, ele trebuie dovedite că au
fost constituite printr-unul din modurile de naştere a servituţilor.
Din acest caracter rezultă că: folosirea unei treceri nu înseamnă
că s-a constituit o servitute; servitutea trebuie să fie utilă fiindcă
restrângerea dreptului de proprietate al cuiva nu poate fi
legitimată decât de un interes vădit al beneficiarului;
f) servituţile sunt indivizibile, cu excepţia
uzufructului. Ele există în folosul şi sarcina terenurilor
învecinate în întregime, iar nu în folosul sau sarcina părţii
individuale a unuia din coproprietari; prin exercitarea servituţii
numai de unul din coproprietari, s-ar exercita dreptul real în
întregime. Pomponiu spunea că usus erorum (al servituţilor
rurale) indivisus est.
În caz de coproprietate, toţi coindivizii trebuie să-şi
dea consimţământul pentru înfiinţarea unei servituţi în profitul
ori în sarcina fondului comun.
Caractere comune numai servituţilor prediale:
a) servitutea predială are un caracter perpetuum, adică
durează atâta vreme cât durează şi imobilul. Obligaţia şi dreptul
de servitute, la moartea proprietarului celor două fonduri –
391
dominat şi aservit – trec la moştenitorii acestora 82 . Din
caracterul perpetuum rezultă că servituţile prediale nu pot fi
constituite până la un termen sau sub condiţie. Terenul şi nevoile
cultivării lui fiind permanente, se impune ca şi servitutea să fie
permanentă (pretorul a admis totuşi unele servituţi prediale
limitate în timp, prin folosirea unei excepţii de doi ani, când
titularul o exercita contrar înţelegerii părţilor).
O altă consecinţă care rezultă din caracterul perpetuum
o constituie existenţa în permanenţă a unei cauze care să
reclame folosirea fondului servit. Ea trebuie să aibă o calitate
naturală şi permanentă care să îngăduie exercitarea servituţii;
b) servituţile prediale acordă prerogative care nu pot
depăşi nevoile şi interesele fondului dominant, pe când cele
personale pot oferi prerogative mult mai largi;
c) servituţile prediale presupun două imobile, care
trebuie să fie învecinate sau cel puţin apropiate pentru a
permite exercitarea servituţii în favoarea fondului dominant.
Cele personale pot avea ca obiect şi un lucru mobil.
A. Servituţi prediale
Acestea presupun cu necesitate două fonduri: unul în
folosul căruia există servitutea, numit fond dominant şi altul
de servitute, numit fond aservit83.
Servituţiile prediale folosesc numai nevoilor
economice ale fondului şi nu proprietarului acestuia. De aceea
îngăduinţa dată proprietarului fondului învecinat de a se
plimba, ori de a culege fructele de pe terenul vecin poate
constitui o servitute personală sau un drept de creanţă, iar nu o
servitute predială.
Fondurile trebuie să fie vecine, iar servituţile să se
exercite cu caracter permanent. De exemplu, nu poate exista o
82 v. Dig. 33.2.2. 83 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.266.
392
servitute asupra unei cisterne de apă care ar putea seca, ci numai
asupra unui debit de apă permanent sau periodic, dar regulat.
Servituţile prediale s-au împărţit, în raport cu
împrejurarea dacă fondul dominant are sau nu clădiri pe
suprafaţa sa, în rustice şi urbane. Dacă imobilul este o casă, vom
avea o servitute urbană indiferent unde s-ar afla acea casă; dacă
imobilul dominat este un teren, vom avea o servitute predială
rustică, chiar dacă terenul este situat într-un oraş.
Principalele servituţi din dreptul roman erau:
– iter, adică dreptul de a trece pe terenul altuia călare sau
pe jos;
– actus, adică dreptul de a trece cu turmele şi
animalele de povară pe terenul altuia;
– via, dreptul de a trece cu căruţa pe fondul altuia;
– ius pascendi, a trece cu animalele la păscut pe
terenul altuia;
– servitus altius tollendi, pe baza căreia proprietarul
putea ridica zidul mai sus decât era vechea clădire;
– servitus oneris ferendi, era servitutea de a purta o
greutate (a întreţine bine zidul pe care se sprijină o construcţie
a vecinului);
– servitus aquae hanstus, era dreptul de a scoate apă de
pe pământul altuia;
– servitus aquaductus, era dreptul de a trage apa prin
fondul aservit.
Dintre servituţile urbane, cea mai veche este aceea de
scurgere a apelor murdare (cloaca), la care s-a adăugat
scurgerea apelor de ploaie de la casa vecină.
B. Servituţi personale
Servitutea personală era un drept real asupra lucrului altuia
inseparabil legat de persoană. Ea putea greva şi un bun mobil
Aceste servituţi nu durează atâta timp cât există bunul,
ci dispar o dată cu moartea titularului dreptului. Servitutea
393
personală nu este perpetuă, ci esenţialmente temporară şi în
favoarea unei persoane determinate individual.
Servituţile personale sunt:
– usus – dreptul de a se folosi de lucrul altuia;
– habitatio – dreptul de a locui într-o casă;
– operae – serviciile aduse de un sclav sau animal altei
persoane decât stăpânului său;
– usufructus – dreptul de a folosi un lucru şi de a-ţi
însuşi fructele produse de el.
Usufructul
Uzufructul este cea mai importantă servitute personală,
celelalte fiind variante ale acesteia. Uzufructul este dreptul de a te
folosi de lucrurile altuia şi de a le culege substanţa (usufructus est
ius alienis rebus utendi, fruendi, salva rerum substantia). Această
definiţie a jurisconsultului Paul a fost preluată de Iustinian şi îşi
găseşte locul şi în legislaţiile moderne84.
Uzufructul presupune două persoane: proprietarul
lucrului grevat numit nud proprietar (nudum dominium) şi
titularul dreptului numit uzufructuar.
Aşa cum am arătat la dobândirea fructelor,
uzufructuarul dobândeşte fructele prin percepţie, ceea ce
înseamnă că: dacă uzufructul a încetat mai înainte de culegerea
recoltei, moştenitorii nu au dreptul la recolte, ci nudul
proprietar; dacă uzufructul se deschidea înainte de culegerea
recoltelor, dreptul de a culege aparţine uzufructuarului85.
Uzufructul nu poate fi înstrăinat ca drept, ci numai în
exercitarea lui, pentru o perioadă mai scurtă ca cea a acestui
drept viager.
Caracterele uzufructului: uzufructul poate avea ca
obiect fie un bun imobil, fie mobil, dar lucruri corporale iar nu
drepturi; uzufructul avea ca obiect un bun neconsumabil;
84 v. Dig. 7.1.1. 85 v. Dig. 7.1.2.
394
uzufructuarul nu putea să consume lucrul ori să-l înstrăineze
pentru că el nu avea decât ius utendi et fruendi (drept de
folosinţă şi de culegere a fructelor).
Obligaţiile uzufructuarului. Deoarece dreptul de
uzufruct este un drept real, distinct de dreptul de proprietate,
părţile (uzufructuarul şi nudul proprietar) nu au obligaţii unul
faţă de celălalt86.
În situaţia în care uzufructuarul ar fi comis un delict în
dauna nudului proprietar, el va răspunde potrivit regulilor
răspunderii civile delictuale. Între aceste persoane există doar
obligaţia de non facere (a nu face), adică să nu se stânjenească
unul pe altul.
De remarcat faptul că pretorul a reglementat o
promisiune de garanţie contra uzufructuarului prin care i s-a
impus acestuia să se folosească de lucrul grevat cu un vir
bonus (bun tată de familie) şi că îl va restitui la sfârşitul
uzufructului. Obligaţia de restituire trecea la moştenitori.
Această garanţie era luată în prezenţa unor chezaşi şi se numea
cautio usufructuariae (garanţia uzufructului).
În conformitate cu această promisiune de garanţie,
uzufructuarul trebuia să cultive ogoarele, să repare imobilele,
să plătească impozitele, să replanteze via, etc.
Uzufructuarul avea o răspundere in abstracto, fiind ţinut
pentru culpa oamenilor pe care îi folosea la munci chiar şi
pentru o culpă de omisiune cât de mică. Ca un bun gospodar,
uzufructuarul trebuia să păstreze destinaţia principală a lucrului.
De exemplu nu putea să transforme un parc într-o grădină de
zarzavat, deşi prin aceasta ar mări veniturile fondului.
Pentru a constata starea lucrului dat în uzufruct, nudul
proprietar şi uzufructuarul erau obligaţi să întocmească un
inventar.
Uzufructul este singura servitute care se poate
constitui chiar asupra unei părţi indivize dintr-o coproprietate,
86 v. Dig. 33.2.6.
395
urmând ca celelalte cote părţi să rămână libere de orice
sarcină.
Quasi usufructul este un drept real de uzufruct care se
purta asupra unui bun consumptibil.
La început, acest drept nu a fost admis deoarece
uzufructuarul nu putea să păstreze nealterată substanţa lucrului
respectiv87.
În epoca imperială a crescut foarte mult valoarea şi
importanţa bunurilor mobiliare. Pentru ca aceste bunuri să poată
fi lăsate prin testament, fie în totalitate, fie în cote-părţi, s-a
îngăduit constituirea asupra acestor lucruri a unui drept real care
seamănă foarte mult cu uzufructul dar care nu permite păstrarea
substanţei lucrului. Acest drept s-a numit quasi-usufruct. El se
deosebeşte de uzufruct, având unele trăsături proprii şi anume:
quasi-uzufructuarul, fiind proprietar asupra lucrului, îl poate
înstrăina, vechiul proprietar rămânând doar cu un drept de
creanţă; quasi-uzufructuarul are obligaţia de a restitui bunuri de
aceeaşi cantitate şi calitate, iar nu aceleaşi lucruri fiindcă le-a
consumat; pentru restituirea lucrului, proprietarul are la
îndemână o acţiune reală, în cadrul uzufructului, iar în cazul
quasi-uzufructului o acţiune personală; problema riscului pieirii
fortuite a lucrului se rezolvă diferit deoarece quasi-uzufructuarul
având proprietatea lucrului, regula res perit domino (lucrul pierit
e al stăpânului) devine res perit debitori (lucrul pierit e al
debitorului).
Usus Este o servitute personală care constă în dreptul de a
folosi lucrul şi de a-i culege roadele în limitele nevoilor
personale88.
Jurisprudenţa romană avea tendinţa de a lărgi drepturile
uzuarului. S-a admis ca uzuarul să poată culege fructele în
măsura necesităţilor sale şi ale familiei sale; poate primi
87 v. Dig. 7.5.7. 88 v. Dig. 7.1.70.81.
396
oaspeţi străini alături de el să locuiască casa, dar nu poate
închiria şi nici ceda dreptul său real.
Dreptul pretorian a impus beneficiarului o cautio
usuaria (garanţie a uzului) pentru a se asigura proprietarul în
ceea ce priveşte întreţinerea lucrului şi restituirea lui.
Habitatio şi operae Habitatio este dreptul de a locui casa altuia, iar operae
consta în dreptul la serviciile sclavilor sau animalelor lăsate
beneficiarului prin testament. Dreptul de habitatio nu se
stingea prin non usu (neuz) şi nici prin capitis deminutio
(pierderea capacităţii) a titularului. Dreptul la operae trece
chiar la moştenitorii legatului89.
Constituirea servituţilor
Servituţile prediale rustice, fiind strâns legate de
agricultură, erau considerate bunuri mancipi, astfel că
dobândirea lor se realiza prin mancipaţiune şi celelalte moduri
de drept civil90.
Servituţile prediale urbane erau considerate res nec
mancipi şi se dobândeau prin in iure cessio.
Servituţile personale se constituiau în majoritatea
cazurilor prin legat.
Cu ocazia partajului, prin adiudicatio, judecătorul
putea să atribuie cu ocazia partajului, unei părţi nuda
proprietate, iar celeilalte uzufructul.
Prin usucapio s-au putut dobândi servituţi până la
apariţia legii Scribonia, care a desfiinţat acest mod de drept civil.
Când se folosea mancipaţiunea şi in iure cessio,
servitutea se putea constitui fie direct (spre exemplu,
dobânditorul spunea „afirm că am un drept de trecere pe fondul
Cornelian”), fie indirect cu ocazia unei vânzări (când vânzătorul
89 v. Dig. 4.5.10. 90 v. Dig. 12.2.22.3.
397
îşi reţinea pentru sine dreptul de trecere pe terenul înstrăinat). În
asemenea cazuri, dobânditorul afirma solemn, când primea
lucrul, că fondul este al său, mai puţin dreptul de trecere.
Asupra fondurilor provinciale nu se puteau constitui
servituţi în conformitate cu regulile dreptului civil, astfel că se
foloseau pacte şi stipulaţiuni (pacta et stipulationes). Pactul era
un contract neformal de naştere a unei servituţi, iar stipulaţiile
erau clauze penale care întăreau exerciţiul de fapt al servituţii.
Servituţile se puteau constitui şi tacit, în ipoteza în
care proprietarul unui fond îngăduia unui terţ exerciţiul unei
servituţi (patientia et usus – răbdare şi folosinţă), a cărei
ocrotire o asigura dreptul pretorian, sub forma unei tradiţiuni.
În perioada imperiului, pretorul a admis şi alte moduri
de constituire a servituţilor şi anume, printr-un fel de
uzucapiune. Astfel, printr-o acţiune utilă, cel care a exercitat,
chiar fără just titlu şi bună credinţă, o servitute timp de 10 ani
între prezenţi şi 20 de ani între absenţi, dobândea servitutea,
dar cu condiţia ca exerciţiul servituţii să nu fi fost realizat vi
(cu violenţă), clam (pe ascuns) sau precario (provizoriu)91.
Pe timpul împăratului Iustinian, ca o consecinţă a
dispariţiei deosebirilor de regim juridic dintre fondurile italice
şi provinciale, au dispărut mancipatio şi in iure cessio, ca
moduri de dobândire a servituţilor, iar pactele şi stipulaţiile au
căpătat o largă aplicaţie.
Stingerea servituţilor
Modurile de stingere a servituţilor sunt destul de
numeroase, îndeosebi pentru cele personale.
Există moduri generale de stingere ale tuturor servituţilor
şi moduri speciale de stingere numai a unora dintre ele.
a) Moduri generale de stingere a servituţilor erau:
– dispariţia obiectului asupra căruia exista servitutea;
dispariţia obiectului era de două feluri: materială (de exemplu,
91 v. Cod. 7.23.12.4.
398
terenul aservit a fost inundat) şi juridică (de exemplu, sclavul a
fost dezrobit sau terenul aservit a devenit res sacra – lucru
sacru)92;
– confuziunea avea loc atunci când calităţile de titular
al servituţii şi de proprietar al obiectului grevat se reunesc în
aceeaşi persoană. În aceste cazuri, servitutea dispare potrivit
principiului nemini rea sua servit (nimeni nu poate constitui o
servitute asupra propriului lucru);
– consolidarea era o aplicaţie a confuziunii şi consta în
dobândirea de către uzufructuar a nudei proprietăţi;
– renunţarea la servitute de către titularul servituţii
personale sau a proprietarului imobilului dominat în cazul
servituţilor prediale;
– încetarea prin voinţa părţilor. Era un act simetric faţă
de modul juridic de constituire. Astfel, era o remancipatio, pentru
servituţile care au fost constituite prin mancipare; dacă servitutea
a fost constituită prin in iure cessio, renunţarea trebuia să aibă loc
prin iure cessio. În acest caz, proprietarul afirma inexistanţa
servituţii, iar titularul servituţii nu îl contrazicea.
În epoca clasică a dreptului roman, servituţile se
puteau stinge printr-un simplu pact şi prin acordarea unei
excepţii de dol proprietarului lucrului aservit.
b) Modurile speciale de stingere a servituţilor erau:
– dispariţia titularului servituţii personale;
– servituţile personale şi cele prediale rustice se puteau
stinge prin nefolosirea lor într-un anumit interval de timp, ca la
uzucapiune (un an dacă lucrul grevat era bun mobil şi doi ani
dacă era imobil). Iustinian a modificat aceste termene,
stabilind trei ani pentru mobile şi 10 ani sau 20 de ani pentru
imobile93.
– uzucapiunea libertăţii (usucapio libertatis). Servituţile
prediale urbane se stingeau prin stabilirea unei situaţii contrare
92 v. P.F. Girard, op.cit., pp.376-379. 93 v. I.C. Cătuneanu, op.cit., p.273.
399
exerciţiului servituţii făcute de proprietarul fondului aservit, cum
ar fi astuparea unei ferestre ori ridicarea unui zid peste înălţimea
permisă. Dacă titularul vecin a tolerat, nu a protestat în tot timpul
uzucapiunii (timp arătat în alineatul precedent), servitutea era
stinsă. Termenele începeau să curgă de la data când proprietarul
grevat făcea un act contrar exerciţiului servituţii94.
Apărarea servituţilor
În vederea apărării dreptului său, titularul servituţii
avea la îndemână o acţiune reală care se asemăna cu
revendicarea (vindicatio servitutis) pe care o îndrepta
împotriva proprietarului lucrului grevat; mai dispunea de o
acţiune negatorie, de o acţiune utilă confesorie şi de o acţiune
prohibitorie95 .
a) Vindicatio servitutis (revendicarea servituţii),
începând din epoca postclasică, a fost numită actio confessoria
de către juriştii împăratului Iustinian întrucât era menită să
ducă la recunoaşterea unui drept. Ea a fost acordată, pe cale
utilă, şi superficiarilor, emfiteoţilor şi creditorilor gajişti.
Această acţiune nu putea fi introdusă decât de titularul
civil al servituţii pe calea sacramentului in rem, apoi prin
sponsio şi prin formula posesorie sau arbitrală. Această acţiune
se putea introduce chiar dacă titularul servituţii avea exerciţiul
acesteia, fiindcă esenţial era că pârâtul i-a tulburat exerciţiul
servituţii.
Acţiunea urmărea repunerea părţilor în situaţia
anterioară tulburării şi despăgubirea titularului servituţii.
Pârâtul condamnat era obligat să dea şi o cautio non amplius
turbando, adică să dea chezaşi că nu va tulbura în viitor pe
titularul servituţii.
94 v. S.G. Longinescu, op.cit., pp.183-184. 95 v. Dig. 7.6. şi Dig. 8.5.
400
b) Acţiunea negatorie era acţiunea prin care titularul
dreptului de proprietate al unui lucru contesta dreptul la
servitute afirmat de către o altă persoană.
Această acţiune se deosebeşte de acţiunea în
revendicare şi de cea confesorie fiindcă în acţiunea negatorie
reclamantul afirmă dreptul său de proprietar liber de orice
sarcină asupra lucrului. Această acţiune se putea introduce
chiar dacă pârâtul nu mai exercita ori promitea că nu va mai
tulbura pe proprietar sau că va restitui bunul.
c) Acţiunile utile. Dacă servituţile erau create printr-un
mod pretorian, sancţiunea era făcută prin acţiunea confesorie
utilă, care îndeplinea funcţia acţiunii confesorii din cadrul
modurilor civile de constituire.
d) Acţiunea prin care proprietarul se opunea ca
titularul servituţii să se folosească de un lucru era acţiunea
prohibitorie. Această acţiune se folosea când pârâtul invoca o
servitute pretoriană (spre deosebire de acţiunea negatorie
folosită pentru servituţile constituite prin moduri de drept civil).
C) Superficia
Superficia este dreptul unei persoane de a folosi o
construcţie zidită de ea pe terenul altuia, teren închiriat pe
termen lung, cu autorizaţia proprietarului96.
Acest drept a apărut la sfârşitul perioadei republicane
din cauza crizei de locuinţe din secolul II î.Hr., când statul a
fost nevoit să permită particularilor să edifice construcţii pe
terenurile virane dintre case.
Superficiarul poate vinde, dona, lăsa prin testament
dreptul său, ipoteca, greva de servituţi etc.
96 v. Dig. 43.18.
401
În caz de tulburare a dreptului său, superficiarul avea
un interdict special, precum şi toate interdictele posesiei,
fiindu-i pe deplin recunoscută calitatea de posesor civil.
Ca o recunoaştere a proprietăţii străine, superficiarul
plătea nudului proprietar o dare numită solarium sau pensio.
Proprietarul fondului lăsa constructorilor folosinţa
nelimitată a clădirilor ridicate, astfel că nu putea invoca
principiul superficies solo cedit.
După aceea, superficia a trecut din dreptul public în
dreptul privat, aceste contracte încheindu-se şi de alţi
proprietari (nu numai de stat), din necesitatea de a se soluţiona
criza acută de locuinţe de la Roma (mai ales după incendierea
acesteia petrecută în timpul lui Nero).
Proprietarul lucrului asupra căruia se exercita
superficia avea împotriva superficiarului o acţiune în
revendicare, pe care cel chemat în judecată o putea paraliza
printr-o acţiune in factum.
D) Emfiteoza
Este un drept real care rezulta din contractul de
emfiteoză, sancţionat de către împăratul Zeno ca o convenţie
specială97.
Potrivit prevederilor acestui contract, împăratul arenda
unei persoane numită emfiteot un teren al său necultivat,
pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele, în schimbul unei dări
anuale în bani, numită canon98.
Denumirea de emphiteosis datează din secolul al II-lea
d.Hr.
La început, emfiteoza consta exclusiv într-o arendare
perpetuă a domeniilor imperiale, apoi a fost extinsă şi la
terenurile particulare, ca urmare a decăderii economiei agrare.
Datorită numeroaselor războaie, marii proprietari care deţineau
97 v. Dig. 6.3 şi Cod. 4.66. 98 v. Dig. 39.4.10 §1.
402
enorme suprafeţe de pământ necultivate au fost nevoiţi, în
scopul de a-i cointeresa pe cultivatori, să concesioneze în
mâinile acestora, pe termen foarte lung sau chiar perpetuu,
anumite bucăţi de teren.
Emfiteoza se deosebea de uzufruct prin mai multe
caractere specifice: emfiteoza era un drept alienabil şi
transmisibil, pe când uzufructul nu; emfiteotul dobândea
proprietatea fructelor prin separatio, înainte de a fi luat în
primire, pe câtă vreme uzufructuarul dobândea fructele prin
perceptio; emfiteotul era un posesor civil apărat prin interdicte,
în timp ce uzufructuarul era un simplu detentor; emfiteotul
avea la îndemână şi acţiunile utile acordate nudului proprietar.
De remarcat faptul că, dacă se putea înstrăina dreptul
de emfiteoză, cu atât mai mult putea fi dat în uzufruct, ipotecat
sau transmis printr-un legat.
Proprietarul putea să desfiinţeze emfiteoza, atunci
când emfiteotul nu plătea darea stabilită (canon), exercitând
aşa numitul ius privandi (dreptul proprietarului). Acest drept
de reziliere îl exercita dacă emfiteotul nu a plătit redevenţa la
timpul stabilit prin contract, sau timp de trei ani, după
reglementarea dată de Iustinian.
Dacă emfiteotul îşi scotea dreptul la vânzare,
proprietarul avea un drept de preemţiune, iar dacă nu făcea uz
de el, primea o cotă de 2% din preţul încasat de înstrăinător99.
Fragmente din Institutiones, Gaius, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1982, Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări
de AUREL N. POPESCU - doctor în drept
Bunuri
99 v. Cod. 4.66.3.
403
2. Astfel că o cât mai cuprinzătoare clasificare a
lucrurilor (res) le împarte pe acestea în două; în adevăr, unele
ţin de dreptul divin, altele de dreptul uman.
3. De drept divin sunt, de pildă, lucrurile sacre şi cele
religioase.
4. Sunt sacre acelea care au fost hărăzite zeilor de
sus; religioase, cele care au fost abandonate zeilor mani.
5. Sacru este acel lucru care a fost consacrat ca atare
printr-o hotărâre a poporului roman, de pildă printr-o lege
sau un senatusconsult, aduse în acest scop.
6. Religios facem să devină un lucru prin simpla
noastră voinţă, când îngropăm un mort într-un teren al nostru,
bineînţeles, numai dacă funeraliile acelui mort cădeau în
sarcina noastră.
10. Acele lucruri care ţin de dreptul uman sunt bunuri
sau publice sau private.
11. Publice sunt cele socotite că nu fac parte din
patrimoniul unuia sau altuia (nullius), în adevăr, ele sunt
socotite a fi proprietatea colectivităţii însăşi. Private sunt
acelea care aparţin, individual, fiecăruia din oameni.
12-13-14. În afară de acestea, bunurile sunt unele
corporale, altele incorporale. Corporale sunt acelea care pot
fi atinse, precum un fond, un sclav precum şi alte nenumărate
lucruri. Incorporale sunt cele care nu pot fi atinse, cum ar fi
cele care constau dintr-un drept, precum un drept de
succesiune şi obligaţiunile în orice fel ar fi contractate. Tot
incorporabile sunt şi servituţile (iura) asupra fondurilor
urbane şi rurale.
14. Unele bunuri sunt res mancipi, altele sunt res nec
mancipi. Mancipi sunt, de pildă, fondurile de pământ de pe
teritoriul italic … la fel şi servituţile prediale rurale.
Servituţile prediale urbane sunt, într-adevăr, nec mancipi.
După cum tot nec mancipi sunt şi fondurile stipendiare şi
tributare.
404
19. În adevăr, res nec mancipi devin de plin drept ale
altuia chiar numai prin simpla traditio, bineînţeles dacă sunt
corporale şi se pretează deci la traditio.
22. Res mancipi, în schimb, sunt cele care se transmit
altuia prin mancipaţiune, de unde le vine şi numele de res
mancipi.
24. In iure cessio are loc în modul următor: cel căruia
i se cedează in iure un bun vine în faţa unui magistrat al
poporului roman, fie pretorul, fie în provincie guvernatorul
provinciei, şi ţinând mâna pe obiect, rosteşte următoarele: Eu
declar că acest sclav este al meu după dreptul quiriţilor. Apoi
pretorul întreabă pe cel care cedează dacă contrarevendică
sau nu; dacă acela arată că nu sau tace, pretorul atribuie
obiectul celui care l-a revendicat; această procedură poartă
numele de legis actio.
32. Cum însă uzufructul poate fi constituit şi asupra
sclavilor şi în general asupra animalelor, noi trebuie să
înţelegem că uzufructul asupra acestora poate fi constituit şi
în provincii, prin in iure cessio.
41. Dacă însă nici nu ţi-am mancipat şi nici nu ţi-am
cedat in iure un res mancipi, ci numai ţi l-am remis prin
simpla traditio, bunul va intra în posesiunea ta, iar mie îmi va
rămâne mai departe proprietatea, conform dreptului
quiriţilor, până ce, prin posesiune, îl vei uzucapa tu. Îndată
însă ce termenul de uzucapiune s-a împlinit proprietatea
începe a-ţi aparţine de prim drept, adică lucrul a devenit al
tău, atât în proprietatea bonitară, cât şi în cea quiritară,
întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat in iure.
42. Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după
un an, iar asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani; aşa
s-a prevăzut în Legea celor XII Table.
66. Şi totuşi, după dreptul natural devin ale noastre nu
numai bunurile care ne-au fost transmise prin traditio, ci şi
acelea pe care le-am dobândit prin occupatio, ca unele ce nu
405
aparţinuseră mai înainte nimănui; atare bunuri sunt toate cele
surprinse pe uscat, în apă sau în văzduh.
80. Trebuie să atragem acum atenţia că nici femeia şi
nici pupilul nu pot înstrăina res mancipi, fără încuviinţarea
tutorelui; în schimb, pe acelea nec mancipi femeia le poate
într-adevăr înstrăina, pe când pupilul, nu.
86. Putem dobândi nu numai prin noi înşine, ci şi prin
aceia pe care îi avem sub potestas, manus sau în mancipium;
la fel, prin sclavii asupra cărora avem un drept de uzufruct şi
tot prin oamenii liberi şi sclavii altora, pe care-i posedăm cu
bună-credinţă.
96. În fine, mai trebuie menţionat că celor ce se
găsesc sub potestas, manus sau în mancipium, nu le poate fi
transmis nimic prin in iure cessio; în adevăr, de vreme ce
nimic nu poate fi al lor propriu, este de la sine înţeles că
aceste persoane nici nu pot revendica ceva prin ele înseşi,
pretinzând, in iure, că ar fi al lor propriu.