This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
DREPT FISCAL
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Dariescu Nadia Cerasela, Drept financiar şi fiscal, Ed. Venus, Iaşi, 2004;
2. Şaguna Dan Drosu, Dan Şova, Drept fiscal, ediţia a-III-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009;
3. Codul Fiscal şi Normele Metodologice de Aplicare, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2010;
4. Stănculescu Sorin şi Ciocoiu Mariana, Introducere în drept fiscal, Ed. Sitech,
Craiova, 2007;
5. Stancu Radu, Drept financiar şi fiscal, Ed. Fundaţiei România de mâine,
2. Certitudine impunerii, prin eleborarea de norme juridice clare, care sa nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis
stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmăr şi înţelege sarcina fiscală
ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management
financiar asupra sarcinii lor fiscale.
3. Echitatea fiscală, la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora. Echitatea ficală înseamnă dreptate socială în
materie de impozite.
Tipuri de echitate fiscală. Echitatea poate fi apreciata din perspectiva orizontală
sau verticală. Echitatea orizontală presupune compararea sarcinii fiscale la care este
supusă o persoană fizică sau juridică pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, cu
sarcina fiscală la care este supusă o altă persoană pentru venituri de aceeaşi mărime, dar
realizate din alte surse. În cazul echităţii fiscale verticale se compară sarcina fiscală
aferentă unor venituri realizate de persoane diferite, dar care au aceiaşi sursă de
provenienţă.
Pentru a putea fi asigurată egalitatea în materie de impozit este necesară respectarea
următoarelor condiţii:
a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui
venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această condiţie
poate fi respectată numai în legătură cu impozitele directe, neavând aplicabilitate în cazul
impozitelor indirecte;
b) sarcina fiscală a fiecărui contribuabil să fie stabilită în funcţie de puterea
contributivă pe care acesta o are, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului şi
averii care fac obiectul impunerii, precum şi a situaţiei personale a acestuia (căsătorit, cu
sau fără persoane în întreţinere, celibatar etc.);
c) este necesar ca la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii
sociale să fie stabilită în comparaţie cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv
sarcina fiscală a unei persoane în comparaţie cu sarcina fiscală a altei persoane din
aceeaşi categorie socială;
6
d) respectarea echităţii fiscale presupune ca impunerea să fie generală, adică să
cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care
posedă un anumit gen de avere, cu excepţia celor care se situează sub un anumit nivel.2
4. Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive
defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data
adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
La aceste principii specifice dreptului fiscal, prevăzute expres în art. 3 din Codul
fiscal, se adaugă principii generale: principiul legalităţii şi principiul priorităţii
reglementărilor legale europene în raport cu dreptul intern, românesc.
Consacrat în art. 139 alin. 1 din Constituţia României, principiul legalităţii în
materie fiscală statuează că “impozitele, taxele şi orice alte venituri cuvenite bugetului de
stat sau bugetului asigurărilor socaile de stat se stabilesc numai prin lege”. Acest
principiu, cunoscut şi sub denumirea nullum impositum sine lege. În alin. 2 al aceluiaşi
articol, recunoscându-se principiul autonomiei locale şi regionale, se statuează că
“impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, în limitele şi în
condiţiile legii”.
Art. 148 alin. 2 din Constituţia României consacră principiul priorităţii dreptului
european faţă de dreptul naţional (“Ca urmare a aderării, prevederile tratattelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu
caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu
respectareaprevederilor actului de aderare.”). Prin hotararea celebră pronunţată de Curtea
de Justitţie a Comunităţilor Europene în cauza Flaminio Costa vs. ENEL, a fost stabilită
supremaţia ordinii juridice comunitare, raportat la dreptul intern al statelor membre ale
Uniunii Europene3.
III. IZVOARELE DREPTULUI FISCAL
1. Constituţia României reprezintă izvorul de drept fiscal fundamental. Prevederile
constituţionale în acest domeniu converg în sensul stabilirii îndatoririi cetăţenilor români
2 http://www.uvvg.ro/studia/economice/index.php?categoryid=14&p2_articleid=188 3 A se vedea http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61964J0006:EN:NOT
7
de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice (art. 56 alin. 1), de a statua
asupra impozitelor, taxelor şi altor contribuţii (art. 139).
2. Codul fiscal (Legea nr. 571/2003, modificată şi completată, republicată)
urmăreşte să asigure un cadru unic, stabil, coerent şi calr al reglementărilor fiscale, având
ca scop armonizarea legislaţiei interne fiscale cu legislaţia fiscală a Uniunii Europene şi
cu acordurile fiscale internaţionale la care România este parte. În expunerea de motive la
Legea privind Codul fiscal s-a explicat reglementarea actuală principală în domeniul
fiscal, pornind de la necesitatea ca plătitorii de taxe şi impozite (contribuabilii) să poată
urmări, dar şi înţelege, sarcina fiscală care le incumbă, să poată analiza cu uşurinţă
influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinilor fiscale şi să se asigure
o informare necesară şi suficientă asupra principiilor, mecanismelor şi procedurilor
fiscale. Toate aceste scopuri sunt mult diluate în contextul modificărilor continue la care
este supus Codul fiscal.
În acest context este explicabilă dispoziţia din Codul fiscal, art. 5 alin. 6, potrivit
căreia anual, Ministerul Finanţelor Publice colectează şi sistematizează toate normele în
vigoare având legătură cu prevederile prezentului Cod, această colecţie oficială fiind pusă
la dispoziţia altor persoane în vederea publicării.
3. Codul de procedură fiscală (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, modificată
şi completată, republicată) uneşte reglementările de procedură fiscală referitoare la
administrarea impozitelor şi taxelor, la înregistrarea contribuabililor, la declararea
impozitelor şi taxelor, la stabilirea, verificarea şi colectarea acestora, precum şi la
procedura judiciară aplicabilă în cazul soluţionării sontestaţiilor formulate de
contribuabili împotriva actelor administrative fiscale. Şi Codul de procedură fiscală a fost
supus nenumăratelor modificări şi completări, scopul acestora fiind cel de a îmbunătăţi
climatul de parteneriat între stat şi contribuabilii viabili şi de bună credinţă, de
simplificare a procedurilor administraţiei fiscale şi de aplicare a principiilor de eficienţă
în colectarea veniturilor bugetare, dar şi de limitare a posibilităţilor de evaziune fiscală.
4. Reglementările secundare, adică normele metodologice de aplicare,
instrucţiunile şi regulamentele de aplicare a legislaţiei fiscale joacă un rol foarte
important în aplicarea normelor de drept fiscal. Explicitarea, detalierea lămurirea unor
dispoziţii fiscale se impune din perspectiva caracterului atât de tehnic al normelor de
8
drept fiscal. Spre exemplu, un rol deosebit de important îl au normele metodologice de
aplicare a Codului fiscal, modificate şi completate conform H.G. nr. 1620/2009.
Normele metodologice sunt aprobate de către Guvern, prin hotărâre, fiind publicate
în Monitorul Oficial al României partea I.
Ordinele şi instrucţiunile se emit în vederea aplicării unitare a Codului fiscal, fiind
emise de ministrul finanţelor publice şi publicate în Monitorul Oficial al României, partea
I. Ordinele şi instrucţiunile referitoare la proceduri de administrare a impozielor şi taxelor
reglementate de Codul fiscal, datorate bugetului general consolidat, se emit de
preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fiind publicate în Monitorul
Oficial al României, partea I.
5. Deciziile Comisiei Fiscale Centrale. Instituită prin Ordinul Ministerului
Economiei şi Finanţelor nr. 1381/2008, Comisia Fiscală Centrală are responsabilitatea,
stabilită prin art. 6 alin. 1 din Codul fiscal de a elabora deciziile privind aplicarea unitară
a Codului fiscal. Aceasta este constituită la nivelul Ministerului Finanţelor Publice. Cu
titlu de exemplu, decizia nr. 2/2004 aprobată prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice
nr. 576/2004, privind modalitatea de determinare a profitului impozabil de către
asocaiţii/fundaţii sportive din transferul sportivilor.
6. Deciziile Comisiei de Proceduri Fiscale. Constituită în baza Ordinului
1995/2007 privind constituirea Comisiei de Proceduri Fiscale, la nivelul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, aceasta emite decizii obligatorii exclusiv pentru
organele fiscale. Cu titlu de exemplu, decizia nr. 1/2008 aprobată prin Ordinul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală nr. 1537/2008 privind calcularea obligaţiilor fiscale
accesorii pentru creanţele înscrise la masa credală aparţinând debitorilor cu privire la care
a fost deschisă procedura insolvenţei.
IV. RAPORTUL JURIDIC FISCAL
Caracterizat prin specificul conţinutul său (drepturile şi obligaţiile subiecţilor de
drept participanţi la acest tip de raport juridic), raportul juridic fiscal cuprinde totalitatea
relaţiilor de impunere care iau naştereîn procesul repartizării unei părţi din venitul
naţional şi în redistribuirea unor venituri ale persoanelor fizice şi/sau juridice, în scopul
constituirii fondurilor băneşti ale bugetului de stat.
9
Raporturile juridice fiscale sunt de două tipuri:
- raporturi juridice fiscale de drept material;
- raporturi juridice fiscale de drept procedural.
Indiferent dacă ne aflăm în prezenţa unui raport juridic fiscal de drept material sau
de drept procedural, subiectele şi obiectul sunt aceleaşi, diferenţierea fiind dată de
conţinutul celor două categorii de raporturi juridice.
Obiectul raportului juridic fiscal de drept material poate fi reprezentat de:
- sursa veniturilor contribuabilului, fiind analizată legalitatea şi provenienţa
impozitului;
- natura juridica a venitului, pentru a se putea stabili regimul fiscal aplicabil;
- mărimea venitului (încasările totale din care se scad cheltuielile deductibile în
raport de care se stabileşte masa impozabilă la care va fi aplicată cota de
impozit);
- stabilirea creanţei fiscale şi emiterea titlului de creanţă fiscală.
Obiectul raportului juridic fiscal de drept procedural este alcătuit din acele
drepturi şi obligaţii legate de acţiunile administrative, administrativ-jurisdicţionale şi
procesual-civile privind activitatea de adminsitrare (înregistrarea fiscală, declararea,
stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume
datorate bugetului general consolidat, precum şi soluţionarea contestaţiilor îndreptate
împotriva actelor administrative fiscale) a impozitelor şi taxelor.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt:
1. Statul, prin organele fiscale învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor
fiscale. La nivel central, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale. La nivel local, au
atribuţii în acest domeniu autorităţile administraţiei publice locale. Toate acestea
reprezintă organele fiscale ale statului.
2. Contribuabilii, adică persoanele fizice şi juridice obligate să plătească
impozitele, taxe şi celelalte venituri către bugetul de stat.
Art. 13 din Codul fiscal stabileşte categoriile de contribuabili din România.
În raporturile cu organele fiscale, contribuabilii pot fi sau nu reprezentaţi,
reprezentarea putând fi convenţională sau legală. În cazul reprezentării legale,
10
reprezentantul legal poartă denumirea de curator fiscal. Reprezentarea legală apare în caz
de minoritate a contribuabilului, boală sau bătrâneţe, handicap ori în cazul în care
contribuabilul fără domiciliu fiscal în România sau cu domiciliul fiscal necunoscut nu şi-
a desemnat un reprezentant fiscal.
Şi unul şi celălalt subiect al raportului juridic fiscal poate apărea în calitate de
creditor sau debitor al raportului juridic fiscal. Neîndeplinirea obligaţiei de plată de către
debitor dă dreptul de a urmări pe: succesorul acceptant al moşteirii contribuabilului
debitor; cel care preia drepturile şi obligaţiile debitorului supus procedurii de divizare,
fuziune ori reorganizare judiciară ş.a.
V. SISTEMUL FISCAL
Sistemul fiscal ori fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor provenind
de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele publice4. Cei care susţin
sistemul fiscal prin impozitele şi taxele pe care le suportă sunt persoanele fizice şi
juridice din cadrul unui stat.
Stabilitatea sistemului fiscal este imperativă pentru buna funcţionare a economiei.
Schimbările continue sunt de natură să creeze dificultăţi şi o stare de insecuritate pentru
contribuabili. Supusă presiunilor politice, nu de puţine ori fiscalitatea naşte contradicţii.
FISCALITATEA
1. Definiţia fiscalităţii
Există două modalităţi de a defini fiscalitatea: prima modalitate, mai concisă şi mai
facil de înţeles, iar a doua modalitate, mai fidelă sistemului fiscal, definiţia concentrându-
se pe realţiile care se crează între componentele acestui sistem.
Astfel, în primul caz, fiscalitatea este definită ca totalitate a impozitelor si a taxelor
reglementate prin acte normative.
4 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, ediţia a-III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 10, apud I. Condor, Drept financiar şi fiscal, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, p. 147.
11
A doua definiţie ce poate fi dată fiscalităţii are în vedere sistemul de percepere a
impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de către autorităţile publice în scopul realizării
funcţiilor social-economice ale statului5.
2. Structura fiscalităţii
Statul colectează veniturile fiscale, prin intermediul impozitelor. Diversitatea
acestor impozite conturează structura fiscalităţii.
Există o diferenţiere a structurii fiscalităţii în funcţie de gradul de dezvoltare a
statelor. Astfel, dacă statele dezvoltate se caracterizează printr-un echilibru între
impozitele directe6 şi indirecte7, statele mai puţin dezvoltate prezintă un dezechilibru între
cele două componente ale impozitelor.
Aşadar, în cazul statelor mai puţin dezvoltate, ponderea mare o au impozitele
indirecte. Se întâmplă ca 80% din totalul veniturilor fiscale să fie reprezentate de
impozite indirecte (în gneral TVA). Impozitele indirecte se caracterizează prin aceea că
cei care le plătesc sunt agenţii economici care vând bunuri şi prestează servicii, iar cei
care le suportă sunt cumpărătorii, aşadar cei care achiziţionează produsele sau sunt
beneficiarii serviciilor. Acestea ignoră capacitatea contributivă a cumpărătorului,
conţinând elemente de inechitate socială. Ponderea mare a impozitelor indirecte conduce
la accentuarea inflaţiei.
Concentrarea ţărilor mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic pe acest tip
de impozite este explicată în literatura de specialitate prin:
- gradul redus de dezvoltare a forţelor de producţie;
- structura rigidă, prea puţin diversificată a producţiei industriale;
- nivelul scăzut al veniturilor realizate de către populaţie8.
Analiza realizată la nivelul statelor OECD a evidenţiat preponderenţa impozitelor
indirecte în sisemele fiscale din Danemarca, Australia Canada, S.U.A., Belgia, şi a
impozitelor indirecte în România, Portugalia, Grecia, Franţa.
5 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, ediţia a-III-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p.12. 6 Impozitul direct este impozitul suportat direct de către cel care le plăteşte şi care nu se transferă asupra preţurilor (de exemplu : impozitul pe profit, pe salarii, pe venitul agricol pe dividende etc.) 7 Impozitul indirect este impozitul cuprins în preţurile bunurilor şi serviciilor, îmbrăcând forme şi denumiri diferite (de exemplu: taxa pe valoare adăugată, accize, taxe vamale ş.a) 8 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 13.
12
În funcţie de intensitatea presiunii fiscale, sitemele fiscale se clasifică în sisteme
fiscale grele şi sisteme fiscale uşoare. Sistemele fiscale grele se caracterizează prin
sarcini fiscale împovărătoare, în care ponderea prelevărilor fiscale în ansamblul
prelevărilor publice este de 80%-90%, iar prelevările fiscale în PIB sunt de peste 25%.
Sistemele fiscale uşoare sunt caracteristice paradisurilor fiscale, ponderea prelevărilor
fiscale în PIB fiind redusă, de 10%.
3. Principiile generale ale fiscalităţii
În literatura de specialitate9 sunt identificate următoarele principii generale ale
fiscalităţii:
3.1. principiul justificării impozitului, în sensul că impozitul reprezintă o plată
pentru serviciile asigurate de către stat;
3.2. principiul individualităţii impozitului. Se porneşte de la ideea de bază că
individul reprezintă elementul central în cadrul sistemului, iar nu statul. În acest sens,
impozitul trebuie să asigure egalitatea de şanse a indivizilor.
3.3. principiul de nediscriminare presupune stabilirea impozitelor be baya aceloraşi
În ceea ce priveşte impozitele, se disting impozitele directe şi impozitele indirecte.
3.1. Impozitele directe se aşază şi se percep direct de la sursă (de la contribuabili),
la anumite termene dinaninte stabilite, având ca obiect venitul sau averea.
Impozitele directe se clasifică în impozite reale şi impozite personale.
Impozitele directe reale (pe obiecte) se aşază pe obiecte, bunurile şi pe diverse
alte elemente ale averii contribuabililor, fiind indiferentă persoana plătitorilor, situaţia şi
sarcinile familiale. Cu titlu de exemplu: impozite pe pământ, pe clădiri etc.
11 Ibidem, p.22.
15
Impozitele directe personale (subiective) se aşază pe veniturile sau averea
persoanelor, în strânsă legătură cu situaţia personală a contribuabilului.
Tipuri de impozite directe:
Impozitul funciar sau pe pământ a fost instituit în Europa secolului XXI. Iniţial
se calcula pe suprafaţa terenurilor, apoi în funcţie de valoarea productivă a acestora. În
prezent, calcularea impozitului pe pământ se face în fucnţie de randamentul mediu.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice vizează persoanele ce au domiciliul sau
reşedinţa într-un anume stat, precum şi persoanele nerezidente, dar care realizează
venituri a căror sursă de provenienţă se află pe teritoriul statului respectiv. Acest tip de
impozit se stabileşte anual, pe baza unei declaraţii de impunere a contribuabilului ori a
informaţiilor organelor fiscale.
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice se stabileşte prin aplicarea unei cote
fixe sau proporţionale, anual ori trimestrial, e baza declaraţiei persoanelor juridice.
Impozitul pe avere este în legătură cu dreptul de proprietate al persoanelor asupra
bunurilor mobile şi imobile. Poate îmbrăca forma impozitului asupra averii propriu-zise,
impozitului pe circulaţia averii, impozitului pe sporul pe avere.
Tipuri de impozite indirecte:
Taxa de consumaţie pe produs (accizele) sunt incluse în preţul de vânzare al
mărfurilor fabricate în cadrul ţării în interiorul căreia sunt percepute. Obiectul accizelor
pleacă de la bunurile de lux până la produsele de larg consum (zahăr, sare, ulei).
Taxele vamale vizează importuri, exporturi, tranzitul de mărfuri.
Monopolurile fiscale sunt instituite de către stat asupra producţiei şi/sau vânzării
unor mărfuri specifice: tutun, alcool, cărţi de joc etc.
Taxele judiciare de timbru reprezintă taxa serviciilor prestate de către instanţele
judecătoreşti, Ministerul Justiţiei. Acestea sunt proporţionale ori fixe.
Taxele de timbru privind activitatea notarială datorate de către persoanele fizice
şi juridice care solicită îndeplinrea actelor şi serviciilor notariale. Acestea se plătesc
anticipat, cu excepţia taxelor pentru efectuarea procedurii succesorale, stabilite după
întocmirea încheierii finale şi care se achită până la eliberarea certificatului de
moştenitor.
16
Principalele impozite directe reglementate de Codul nostru fiscal sunt: impozitul pe
profit, impozitul pe dividende, impozitul pe veniturile realizate în România de către
nerezidenţi, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe veniturile obţinute
de persoane fizice (impozitul pe salarii, impozitele pe veniturile liber-profesioniştilor,
impozitul pe veniturile obţinute din cedarea folosinţei bunurilor), impozitele şi taxele
datorate administraţiilor locale ş.a.
Între impozie şi taxe se situează categoria intermediară a contribuţiilor, care
semnifică sumele de bani încasate de anumite instituţii de drept public de la persoane
fizice şi juridice, pentru avantajele reale sau presupuse de care beneficiază acestea.
4. Efectele fiscalităţii
Între efectele fiscalităţii se numără: frauda şi evaziunea fiscală, riscul de inflaţie
prin fiscalitate, precum şi deteriorarea competitivităţii internaţionale.
4.1. Frauda fiscală reprezintă încălcarea legilor fiscale (nedeclararea unor venituri,
vânzarea în lipsa facturii), iar evaziunea fiscală reprezintă o utilizare abilă a
posibilităţilor oferite de lege.
Evaziunea fiscală poate avea un caracter licit sau, dimpotrivă, unul ilicit. În prima
categorie se înscriu paradisurile fiscale şi respectiv înfiinţarea în unul dintre acestea a
unei societăţi comerciale offshore, pe care le vom dezvolta în continuare.
4.2. Riscul de inflaţie prin fiscalitate
Creşterea impozitelor sau a taxelor care influenţează procesul de determinare a
preţurilor şi a salariilor este de natură să conducă la o creştere inflaţionistă.
4.3. Deteriorarea competitivităţii internaţionale
Creşterea impozitelor şi a taxelor pe care le suportă agenţii economici ar putea să
aducă prejudicii capacităţii lor competitive, motivat de faptul că aceasta se reflectă în
preţurile produselor, diminuându-se capacitatea lor de investiţii şi de modernizare şi
repercutându-se asupra competitivităţii lor.
17
Societăţile offshore
1. Prezentare societati off-shore
O parte a doctrinei existente în aceasta materie prezintă ca alternativă a societatilor
comerciale offshore, “evaziunea fiscala legala” 12. Constituirea unei astfel de societati
comerciale intr-unul din statele denumite curent “paradisuri fiscale” reprezintă o tehnica
de evitare a politicii fiscale practicata de statul in care au constituita o alta societate
comerciala, prin care isi deruleaza, in fapt, activitatea comerciala.
Societăţile comerciale offshore sunt strict legate de paradisurile fiscale: Alderney,
Andorra, Anguilla, Anjouan, Antigua şi Barbuda, Antilele Olandeze, Aruba, Bahamas,
Bahrain, Barbados, Belize, Bermuda, British Virgin Islands, Cayman Islands, Cipru,
Cook Islands, Costa Rica, Delaware, Dominica, Dubai, Elvetia, Gibraltar, Grenada,
Guernsey, Irlanda, Isle of Man, Jersey, Labuan, Liberia, Liechtenstein, Luxemburg,
Madeira, Malta, Marshall Islands, Mauritius, Monaco, Montserrat, Nauru, Nevis, Niue,
Panama, Saint Lucia, Saint Vincent and the Grenadines, Samoa, Seychelles, Singapore,
Turks şi Caicos, U.S. Virgin Islands, Uruguay, Vanuatu.
Faptul că o societate comercială - a cărei firma este de notorietate - plateşte
impozite pe profit foarte mici sau nu plateste deloc astfel de impozite nu trebuie sa ne
conduca la concluzia ca aceasta societate nu este profitabila. Într-o astfel de situatie este
interesant de observat daca aceasta nu are deschisa o filiala intr-unul din paradisurile
fiscale bine cunoscute, prin intermediul careia repatriaza profitul său, cu scopul de a nu
plati impozit.
In Bahrein, de exemplu, nu se percep impozite decât în cazul veniturilor obtinute in
industria petroliera (în cuantum de 45%). Asadar impozitele pe cladiri, pe terenuri, pe
dividende etc. nu sunt cunoscute. Totodată, nu se realizează controale valutare, iar
băncile au interdicţia legală de a percepe dobânzi (la credite etc.)
Deci societatile offshore sunt acele societati comerciale care fiinteaza în tari în care
ansamblul legislativ, reglementarile, traditia, tratatele de evitare a dublei impuneri fac
posibila reducerea fiscalitatii.
12 Adrian Manaila, “Companiile offshore sau evaziunea fiscala legala”, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. X
18
Domeniile principale în care pot fi utilizate societatile offshore sunt urmatoarele:
a) serviciile financiar- bancare;
b) serviciile de asigurari;
c) societatile de comert (import-export);
d) societatile de recrutare personal;
e) serviciile de consultanta legala, management, constructii etc.
Pentru infiintarea unei astfel de societati sunt necesare parcurgerea etapelor
obisnuite ale infiintarii oricarei companii, cu precizarea ca legislatia care guverneaza
aceste paradisuri fiscale este caracterizata de un nivel redus al birocratiei, de taxe mici
practicate in sensul infiintarii unei astfel de societati comerciale si de o fiscalitate extrem
de redusa.
Infiintarea unei societati off-shore presupune existenta unui capital social al carui
cuantum variaza în functie de legislatia locului unde este înfiintata societatea, a
documentelor de înfiintare si de plata unei taxe de constituire. Toate formalitatile de
înfiintare pot fi îndeplinite de consultanti legali internationali sau locali.
De exemplu, in cazul infiintarii unei societati comerciale in Bermuda, capitalul
social minim este de 1 dolar; in Costa Rica, limita minima a capitalului social este de 100
dolari.
Birocratia mult diminuata permite infiintarea unei societati comerciale intr-un
interval orar de 24 de ore în Costa Rica. În statul american Delaware, durata înregistrării
unei companii este de 10 minute, iar actele necesare pot fi obţiute într-un interval de 24
de ore.
Jurisdictia paradisurilor fiscale impune stabilirea unui sediu social, care, uneori,
poate fi si o casuta postala, a unui reprezentant ce îndeplineste rolul de functionar
nominalizat sau a unui manager local.
Asociaţilor societăţilor offshore le este garantată discreţie absolută, acestia putând
sa ramâna anonimi, în Registrul Oficial al actionarilor figurând, de fapt, reprezentantii
numiti de proprietari.
Important este faptul ca in cadrul unei astfel de societati exista o rigoare in privinta
protejarii caracterului anonim al actionarilor pe de o parte si, pe de alta parte, al asigurarii
controlului deplin al adevaratilor proprietari asupra firmei.
19
Elveţia ocupă un loc cheie din acest punct de vedere. Se ştie că “singurul produs
offshore căutat în Elveţia este contul elveţian.”13 Acesta oferă avantaje incredibile; astfel
secretul bancar nu este negociabil, iar evaziunea fiscală nu este reglementată în legislaţia
elveţiană ca infracţiune, ci ca delict civil. De aceea autorităţile elveţiene nu au
permisiunea de a colabora cu serviciile fiscale străine. Inflexibilitatea elveţiană se explică
prin faptul că serviciile financiare au o pondere de 11% din produsul intern brut.
Aspectele legate de existenta unui sediu social, cerinta ca reprezentantul societatii si
managementul sa fie local sau nu, cerinta existentei si tinerii adunarilor generale în tara
unde este situat respectivul off-shore sunt reglementate diferit, in functie de fiecare
paradis fiscal in parte.
2. Reglementarea si functionarea societatilor off-shore
In ceea ce priveste incidenta legilor românesti cu utilizarea societatilor offshore
trebuie aratat ca, în conformitate cu Regulamentul Bancii Nationale a României nr.
3/1997, privind operatiunile valutare, investitiile directe ale rezidentilor în strainatate
necesita aprobarea B.N.R. Având în vedere insa caracterul anonim al investitiilor, precum
si faptul ca, în anumite paradisuri fiscale, capitalul minim de înfiintare nu este cerut, se
poate concluziona ca nu în toate cazurile este necesar acordul B.N.R.
In afara de acest document legal citat nu exista un alt text de lege care sa aiba incidenta
asupra acestui tip de structurare a unei afaceri prin crearea unui offshore. Pentru
înfiintarea si mentinerea unui offshore este necesara plata unor costuri de început de
minim 2.000 USD, reprezentând plata consultantilor legali pentru redactarea actelor de
înfiintare, autentificari notariale, costuri privind înregistrarea firmei si deschiderea unui
cont.
Alte costuri sunt legate si de deplasarea avion - hotel, precum si cele de reînnoire a
autorizatiei de tinere a evidentei contabile.
In functie de tipul de afacere, de structura aleasa si de paradisul fiscal localizat,
aceste costuri pot fi evitate prin implementarea semnaturilor electronice la banca sau prin
dirijarea întregii afaceri cu ajutorul internet-ului.
13 Ibidem, p. 77
20
3. Formele juridce de infiintare a societăţilor offshore - LLC si IBC
Cel mai des întâlnite forme juridice de infiintare a unui off-shore sunt urmatoarele:
- Limited Lability Company - LLC;
- International Business Corporation - IBC.
Componenta unei LLC se poate determina în functie de elementele cuprinse in actul
de organizare (statutul), care este un document public, precum si in datele continute în
contractul de înfiintare, care este un document nesupus formelor de publicitate.
Prin contractul de infiintare sunt numiti membrii care compun un LLC, care pot fi
persoane fizice dar si persoane juridice, se stabileste cota de participare la formarea
capitalului si se defineste structura organizatorica a societatii.
Un LLC poate emite certificate de participare, care sunt similare actiunilor, prin care se
evidentiaza cota detinuta de fiecare actionar. Prin intermediul unui LLC se poate asigura
protectia membrilor sai împotriva plângerilor si actiunilor de urmarire de orice fel al
creditorilor.
Un LLC poate avea o durata nelimitata, iar cota de participare a membrilor sai
componenti poate fi transferata fara nici un fel de restrictii catre terti.
IBC (International Business Company)- este forma “la modă”14 de identitate juridica,
care functioneaza în jurisdictiile paradisurilor fiscale. Un IBC este unul dintre elementele
componente ale unei strategii de afaceri in zonele care nu impun nici un fel de obligatii
fiscale. Acest tip de societate oferă flexibilitate şi operativitate la momentul întocmirii
actelor de înfiinţare şi în vederea înmatriculării, poate fi înfiinţată cu un unic asociat,
poate emite acţiuni la purtător şi presupune condiţii minimale în stabilirea unui sediu,
care poate fi şi o căsuţă poştală.
Din punct de vedere al localizării lor, societăţile offshore pot fi nerezidente sau
exceptate.
Societatea offshore nerezidentă este utilizată, de regulă, în zona de incidenţă a
common-law-ului. În cazul înfiinţării acestui tip de societate nu există obligaţia de a avea
un sediu în statul de încorporare, nu este obligatorie depunerea bilanţului contabil, faţă de
autorităţile locale existând obligaţia plăţii unei taxe anuale. Inconvenientul major îl
reprezintă “lipsa de protecţie a companiei, care deşi este înregistrată într-o zonă cu
14 Ibidem, p. 10
21
fiscalitate redusă , aceasta va fi supusă legislaţiei fiscale din statul în care este înregistrat
sediul principal.”15
Societăţile offshore exceptate sunt societăţile comerciale care, în jurisdicţii cu un
regim fiscal normal, beneficiază de o serie de facilităţi (confidenţialitate, tratament fiscal
preferenţial, dreptul de a rezolva conflictele în instanţele locale).16
Alte entităţi comerciale cunoscute în practica offshore sunt trustul, sole trader
(comerciantul persoană fizică), societatea de asigurări captive, holdingurile, anstaltul
(cunoscută în Liechtenstein, similară în legislaţia noastră cu grupul de interes economic)
şi stiftungul (instituţie non-profit).
Trebuie precizat ca operatiunile fiscale, prin utilizarea in schema unei afaceri a unei
societati off-shore, nu trebuie confundata cu evaziunea fiscala sau cu spalarea de bani. In
acest context se impune o delimitare clara între spalarea banilor, operatiune pentru
deghizarea originii fondurilor si activelor financiare si crearea aparentei unei surse legale
si protectia identitatii fondurilor legale ("Protection of Identity of Legitimate Funds -
PILF"), activitate care poate fi definita drept plasarea legala si corecta a unor fonduri si
active financiare in mainile unor institutii financiare sau ale unui administrator dintr-un
centru financiar international (International Offshore Finnancial Center - IOFC), în
scopul obtinerii de beneficii si al protejarii fondurilor în fata hotilor, clientilor, membrilor
familiei si chiar fiscalitatii împovaratoare care cauta un acces foarte convenabil la aceste
fonduri.
Paradisuri fiscale sunt în Europa, America, Oceanul Pacific, zona Caraibelor,
Africa, Oceanul Indian, existand in lume aproximativ 70 de astfel de paradisuri fiscale.
3.4. Principalele paradisuri fiscale la nivel international
Jurisdictie Impozitare
Protectia
anonimatului
proprietarilor
Existenta actiunilor
la purtator
Existenta tratatelor
de evitare a dublei
impuneri
Anguilla 0 DA DA NU
Antigua 0 DA DA NU
15 Ibidem, p. 9 16 Ibidem, p. 9
22
Bahamas 0 DA DA NU
Belize 0 DA DA NU
Bermude 0 NU NU NU
BVI 0 DA DA NU
Insulele Cayman 0 DA DA NU
Insulele Cook 0 DA DA NU
Cipru 4,25% NU NU DA
Gibraltar 0 DA DA NU
Hong-Kong 0 pentru straini DA NU NU
Irlanda 0 NU NU NU
Insula Man 0 DA NU NU
Jersey 0 NU NU NU
Liberia 0 DA DA NU
Liechenstein 0 DA DA DA
Luxembourg 0 DA DA DA
Maderra 0 DA DA DA
Insulele Marshall 0 DA DA DA
Mauritius 0 DA DA NU
Antilele Olandeze 4,8 % DA DA DA
Nevis 0 DA DA DA
Panama 0 DA DA NU
Seychelles 0 DA DA NU
Singapore variaza NU NU NU
Elvetia 0 pentru straini DA DA DA
Turks si Caicos 0 DA DA DA
Vanuatu 0 DA DA NU
23
3.5. Avantajele constituirii unei societăţi comerciale offshore
Constituirea unei societăţi comerciale offshore se explică prin avantajele oferite:
- fiscalitate minimă sau chiar egală cu zero;
- formalităţi contabile minime. De cele mai multe ori nu există obligaţia depunerii
bilanţului contabil anual sau a unor declaraţii fiscale;
- asigurarea confidenţialităţii asociaţilor unei astfel de societăţi comerciale;
- operativitate la înmatricularea unei societăţi offshore;
- taxe minime la întocmirea actelor constitutive şi la înmatricularea unei societăţi
offshore;
- capital social minim cerut pentru înfiinţarea unei societăţi offshore;
- absenţa controalelor fiscale;
- absenţa restricţiilor valutare.
MAXIME PRIVIND IMPUNEREA17
Autor al „Teoriei sentimentelor morale” şi al „Avuţiei Naţiunilor”, Adam Smith a
absolutizat principiul „laissez-fair-ului”. În concepţia lui, statul nu trebui să intervină.
Altfel spus, fără reglementări, fără subvenţii, restricţii ori privilegii18.
După Adam Smith, maximele impunerii sunt următoarele:
I. MAXIMA JUSTIŢIEI – „cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la
cheltuielile gvernamentale atâta cât le permit facultăţile proprii, adică în
proporţia venitului pe care îl realizează sub protecţia statului.”
II. MAXIMA CERTITUDINII – „impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie
prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie
cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană”.
III. MAXIMA COMODITĂŢII – „toate contribuţiile trebuie să fie pretinse la
termenele şi urmând procedeul care este mai convenabil contribuabilului.”
17 Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, op.cit., p. 30. 18 A se vedea Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, Ed. Fundaţiei Economice „Gh. Zane”, Iaşi, 1996, p. 88.
24
IV. MAXIMA ECONOMIEI – „toate contribuţiile trebuie să fie stabilite de o
manieră care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil faţă
de ceea ce urmează să intre în trezoreria statului.”
CATEGORII DE OBLIGAŢII FISCALE ÎN ROMÂNIA
Obligaţiile fiscale în România pot fi clasificate în raport de anumite criterii. Astfel:
I. În funcţie de activităţile desfăşurate de către contribuabili, aceştia au obligaţia de
a achita:
- impozitul pe profit;
- accizele sau taxele speciae de consumaţie la produsele din import şi la petrolul din
producţia proprie şi de gaze naturale;
- impozitul pe dividende;
- taxa pe valoarea adăugată;;
- impozitul pe venitul reprezentanţelor firmelor străine în România;
- contribuţia la fondul special de sănătate;
- contribuţia la fondul special pentru dezvoltarea şi modernizarea drumurilor
publice;
- taxele vamale.
II. În funcţie de salariile plătite contribuabililor:
- impozitul suplimentar pe fondul de salari;
- contribuţia pentru asigurări sociale;
- contribuţia la fondul pentru ajutorul de şomaj;
- contribuţia la fondul specil pentru sănătate;
- contribuţia la fondul de risc şi accident;
- impozitul pe salarii;
- impozitul pe indemnizaţii în cadrul asigurărilor sociale;
- contribuţia pentru pensia suplimentară;
- contribuţia la fondul pentru ajutorul de şomaj.
III. În funcţie de valorile patrimoniale ale contribuabililor:
- impozitul pe clădiri;
25
- impozitul pe venitul agricol;
- impozitul pe terenurile neagricole;
- taxe asupra mijloacelor de transport;
- taxe de metrologie;
- taxe pentru folosirea terenurilor propietate de stat utilizate în alte scopuri decât
pentru agricultură sau silvicultură;
- taxa de întabulare pentru vânzările de active.
IV. Taxele locale:
- taxa pentru eliberarea avizelor şi autorizaţiilor de construcţii;
- taxa pentru reclamă, publicitate, afişaj ş.a.
V. Taxe datorate statului pentru diverse servicii prestate:
- taxe de timbru, judiciare şi extrajudiciare;
- taxe consulare ş.a.
Obligaţia fiscală este stabilită de către statul român în mod unilateral, în sarcina
contribuabililor – persoane fizice şi persoane juridice – în sensul de a plăti o sumă de
bani, la un anumit termen, aceasta alimentând bugetul de stat.
Izvorul obligaţiei fiscale este legea.
Obligaţia fiscală îmbracă forma scrisă, respectiv titlul de creanţă fiscală. Acesta
este un act juridic unilateral, declarativ de drepturi. Întocmirea ori confirmarea acestuia se
face de către organele financiare ale statului cu atribuţii în acest sens.
Obligaţie de a face, obligaţia fiscală se stinge prin modalităţile generale,
reglementate în dreptul civil (plata, executarea silită şi prescripţia), şi prin modalităţi
specifice (compensarea, scăderea sau anularea obligaţiei cu caracter fiscal).
Plata poate îmbrăca următoarele forme:
- plata directă (prin decontare bancară, în numerar, prin mandat poştal);
- reţinerea la sursă sau stopajul la sursă (prin calcularea, reţinerea şi vărsarea
veniturilor bugetare de o altă persoană decât contribuabilul. De exemplu:
impozitele pe salarii şi impozitele pe dividende);
- aplicare şi anulare de timbre (fiscale şi/sau judiciare) mobile. Dovada plăţii se
va face prin marca timbrului aplicată şi anulată pe baza actului eliberat.
26
Termenul de prescripţie în materie fiscală este de 5 ani de zile şi începe să curgă
începând cu 1 ianuarie a anului următor aceluia în care a luat naştere acest drept.
Anularea obligaţiei fiscale se realizează în baza actelor organelor financiare
competente. E.g. art. 178 din Codul de procedură fiscală prevede că în cazul în care
cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari
decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate
proba anularea respectivelor debite. De asemenea, creanţele aflate în sold la 31 decembrie
a anului, mai mici de 10 lei, se anulează. Alte exemple vizează:
- art. 1 din OUG nr. 13/1999 pentru acordarea unor înlesniri la plata obligaţiilor
bugetare a unor agenţi economici din minerit. Conform acestui text de lege, companiile şi
societăţile naţionale din domeniul minier beneficiază de anularea obligaţiilor restante la
bugetul de stat şi la bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi a majorărilor de
întârziere aferente, proporţional cu ponderea personalului efectiv disponibilizat din
subunităţile aparţinătoare la care încetează procesul de producţie în vederea închiderii
unor mine.
Stingerea obligaţiei fiscale prin scădere se realizează în cazul contribuabilului
persoană fizică dacă a decedat fără a lăsa avere, este insolvabil sau a dispărut, iar în cazul
persoanei juridice dacă a fost supus procedurii de insolvenţă comercială şi aceasta a fost
închisă prin falimentul contribuabilului; dacă îşi încetează existenţa în altă modalitate şi
rămân neachitate obligaţii bugetare. Sumele de bani datorate sunt scoase din evidenţa
curentă şi sunt trecute într-o evidenţă separată până la împlinirea termenului de
prescripţie. Ulterior trecerii în evidenţa separată, organele financiare au obligaţia ca cel
puţin o dată pe an să reia investigaţiile pentru a constata dacă există sau nu posibilităţi de
a se încasa sumele datorate, scăderea definitivă din evidenţa separată operând la
împlinirea termenului de prescripţie.
Compensarea, ca modalitate de stingere a obligaţiei fiscale apare atunci când un
contribuabil a plătit bugetului de stat o sumă nedatorată ori a plătit mai mult decât datora.
Sumele plătite astfel se vor compensa cu alte obligaţii fiscale ale aceluiaşi contribuabil,
fie ele restante ori viitoare. Plata nedatorată poate apărea când nu există titlul de creanţă
bugetară ori când titlul de creanţă bugetară a fost emis urmare a aplicării eronate a
prevederilor legale.
27
Titlul de creanţă fiscală are caracter executoriu, fără a fi necesară învestirea sa cu
formulă executorie.
Exigibilitatea creanţei fiscale este pendente de termenul prevăzut prin actul
normativ ce o reglementează.
Neexecutarea în termen a obligaţiilor fiscale atrage obligarea contribuabilului la
plata majorărilor de întârziere, reglementate de Codul de procedură fiscală. Cuantumul
majorării de întârziere este de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere cu precizarea că nu
sunt datorate astfel de majorări pentru sumele datorate cu tilu de amenzi.
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR FISCALE
Executarea silită a creanţelor fiscale este reglementată de Codul de procedură
fiscală.
I. Condiţiile declanşării executării silite
1. Existenţa unui titlu de creanţă transformat în titlu executoriu. Este titlu executoriu
titlul de creanţă emis cu respectarea condiţiilor legale, de către organul fiscal competent
sau aprobat de către acesta, după caz.
2. Creanţa fiscală trebuie să fie exigibilă. Scadenţa are loc la expirarea termenului
de plată.
3. Dreptul statuluide a începe executarea silită să nu se fi prescris.
Excutarea fiscală se realizează prin executorii fiscali. Sunt organe de executare
fiscală: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală; organe de specialitate ale Direcţiilor
generale ale Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Judeţene şi a municipiului
Bucureşti, precum şi unităţile subordonate acestora; Autoritatea Naţională a Vămilor,
precum şi organele administraţiei publice locale (pentru creanţele bugetelor locale).
28
III. Competenţa teritorială revine organelor financiare în a căror rază teritorială se
găsesc bunurile supuse urmăririi.
IV. Obiectul executării silite îl reprezintă toate elementele active ale patrimoniului
debitorului, respectiv bani şi bunuri.
V. Nu pot fi urmărite silit: ajutoarele sociale, compensaţii acordate salariaţilor în
situaţii de desfacere a contractului de muncă; diurnele; bursele de studii s.a.
VI. Formele şi procedura executării silite
Etapa premergătoare – constă în primirea de către contribuabil, de la organul
fiscal, a înştiinţării de plată. Neplata în termen de 15 zile de la comunicarea înştiinţării de
plată conduce la declanşarea executării silite de către organul de executare.
Declanşarea procedurii de executare silită este condiţionată de emiterea somaţiei
de plată. Contribuabilul-debitor este încunoştiinţat astfel că are obligaţia de a efectua
plata sumelor datorate sau de a face dovada stingerii obligaţiei fiscale imputate.
Întotdeuna somaţia este conexată cu o copie certificată de pe titlul executoriu.
Este obligatorie comunicarea somaţiei printr-o modalitate care să certifice
confirmarea primirii sale, aşadar prin poştă (prin scrisoare recomandată cu confirmarea
de primire), prin executorii bugetari (conform dispoziţiilor procedurale civile, conform
regulilor de comunicare a citaţiilor şi a altor acte de procedură), prin prezentarea
personală a celui care este somat şi primirea somaţiei prin semnătură; prin alte modalităţi
de înştiinţare care asigură transmiterea textului şi confirmarea primirii sale (fax, mail
etc.).
Modalităţi de executare silită
Codul de procedură fiscală reglementează trei modalităţi de executare silită: prin
poprire, executarea silită a bunurilor mobile şi executarea silită a bunurilor imobile.
Executarea silită prin poprire
Poprirea este acea formă de executare silită prin care creditorul urmăreşte sumele
pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit. Aceste sume sunt
29
indisponibilizate în mâinele terţului, acesta având obligaţia de a plăti direct creditorului
urmăritor ceea ce datorează debitorului urmărit.
Subiecţii popririi:
- creditorul urmăritor - statul;
- debitoru poprit - contribuabilul;
- terţul poprit –debitor al contribuabilului.
Etapele popririi:
- înfiinţarea popririi de către organul fiscal, după expirarea termenului la care trebuia
realizată plata corespunzătoare obligaţiei fiscale. Nefiind supusă procedurii de validare,
poprirea devine executorie din momentul în care terţului poprit i-a fost comunicată adresa
de înfiinţare a popririi.
- în termen de 5 zile de la primirea adresei de înfiinţare a popririi, terţul poprit are
obligaţia de a înştiinţa organul de executare dacă datorează sau nu vreo sumă de bani
debitorului;
- deîndată ce a fost înfiinţată poprirea, terţul poprit are obligaţia de a reţine sumele
respective şi de a le vira în contul organului fiscal urmăritor.
Împotriva tilului executor se poate introduce contestaţie la poprire. Pot fi motive ale
unei contestatii la poprire, fara a fi trecute limitativ: lipsa titlului executor, înfiinţarea
popririi peste cota urmăribilă, dar şi orice alte neregularităţi referitoare la drepturile şi
obligaţiile părţilor privind înfiinţarea popririi.
Executarea silită mobiliară presupune că, după somaţia de plată – menţionată şi
mai sus – organele fiscale identifică bunurile mobile asupra cărora se va aplica sechestrul,
iar ulterior se va trece la aplicarea sechestrului, în acest sens fiind întocmit un proces-
verbal de sechestru. Totodată, aceste bunuri mobile sunt evaluate. Prin aplicarea
sechestrului bunurile mobile sunt indisponibilizate până când vor fi valorificate.
Valorificarea acestora se va face prin vânzarea lor la licitaţie publică.
Se acordă totuşi debitorului un termen de 15 zile de la data întocmirii procesului-
verbal de aplicare a sechestrului pentru efectuarea plăţii.
Valorificarea bunurilor se poate realiza prin:
- înţelegerea părţilor;
- vânzare în regim de consignaţie;
30
- vânzare directă;
- vânzare la licitaţie;
- alte modalităţi permise de lege (prin case de licitaţii s.a.).
Executarea silită imobiliară debutează tot printr-o somaţie de plată, urmează
identificarea bunurilor supuse urmăririi, aplicarea sechestrului şi evaluarea bunurilor
supuse urmăririi. Se apelează la această modalitate de executare silită atunci când
creanţele fiscale au un volum important, nefiind posibilă recuperarea acestora prin
poprire ori prin urmărirea bunurilor mobile.
Valorificarea bunurilor supuse urmăriri se face prin vânzare la licitaţie, vânzare
directă şi alte modalităţi prevăzute de lege. Procesul-verbal de adjudecare întocmit ca
urmare a vânzarii imobilului la licitaţie publică reprezintă titlul de proprietate a
imobilului, fiind necesar şi suficient pentru realizarea formalităţilor de publicitate
imobiliară.
Sumele recuperate prin oricare din modalităţile de executare silită se fac venit la
bugetul de stat.
Contestaţia la executare se poate îndrepta împotriva titlului executoriu, precum şi
a oricăror măsuri de executare silită luate de către organul de executare.
Termenul de introducere a contestaţiei la executare este de 15 zile, calculat, după
caz, de la momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare ori de
executare, de refuzul organului de executare de a îndeplini un act de executare sau de
eliberarea sau distribuirea sumelor contestate.
Până la soluţionarea contestaţiei la executare, instanţa competentă va putea dispune,
la cererea motivată a debitorului contestator, şi în urma achitării unei cauţiuni,
suspendarea executării silite.
În urma soluţionării contestaţiei, instanţa poate decide admiterea contestaţiei şi, pe
cale de consecinţă, desfiinţarea actelor de executare nelegale, ori respingerea contestaţiei,
situaţie în care organul fiscal va continua procedura de executare.
Exemplu Contestatie la Poprire
DOMNULE PRESEDINTE,
31
Subsemnata, ______________, domiciliată în _____________________, în termen legal, formulez
CONTESTATIE LA POPRIREA
înfiinţată la cererea creditorului __________________, domiciliat în ______________________, de către Biroul Executorului Judecătoresc
_________________, având sediul în ___________________, la data de
____________, în dosarul de executare silită nr. __________. Vă solicit: 1. admiterea contestaţiei la poprire şi anularea actului de poprire; 2. suspendarea executării iniţiate astfel; 3. obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul
proces.
MOTIVELE CONTESTATIEI
ÎN FAPT, la data de 1 iunie 2006, mi-a fost comunicat actul de înfiinţare a popririi privind suma de 486 RON, în raport de care ____________ pretinde că ar avea calitatea de creditor. Terţ poprit este Casa Judeţeană de Pensii ______, căreia i-a fost pusă în vedere interdicţia de a-mi plăti sumele de bani sau bunurile mobile incorporale pe care aceasta din urmă mi le datorează, toate acestea fiind declarate poprite în măsura necesară realizării obligaţiei ce urmează a fi executată silit.
Pentru înfiinţarea popririi executorii este imperativă îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres de art. 452 din Codul de procedură civilă. Or, conform acestui text de lege “sunt supuse executării prin poprire sumele de bani (…) urmăribile
datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în
viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente”. Obiectul popririi se limitează, aşadar, la sumele de bani urmăribile; în speţă, obiectul popririi îl reprezintă sumele de bani pe care Casa Judeţeană de Pensii Iaşi mi le datorează cu titlu de
pensie. Menţionez că sunt beneficiara unei pensii în cuantum lunar de 127 RON,
venit cu ajutorul căruia reuşesc cu dificultate să îmi asigur mijloacele necesare traiului zilnic, precum şi să îmi procur medicamentele care îmi sunt indispensabile.
Art. 409 alin. 3 din Codul de procedură civilă instituie o dispoziţie specială menită să asigure şi să garanteze, totodată, un anumit grad de protecţie socială. Astfel, în cazul veniturilor din muncă sau în cazul oricăror altor sume care se plătesc periodic debitorului şi care sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, dacă acestea sunt mai mici decât cuantumul salariului
32
minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum. Conform art. 37 alin. 3 din Actul Adiţional la Contractul Colectiv de
Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2005-2006 nr. 710/2006 din 3 aprilie 2004, publicat în Monitorul Oficial nr. 7 din 2 mai 2006, partea a-V-a, cuantumul salariului minim brut pe economie este de 370 RON. Potrivit O.U.G. nr. 138/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cota unică de impozitare a veniturilor este de 16%. Un simplu calcul indică faptul că salariul minim net pe economie este în cuantum de 310 RON. Aşadar, executarea silită în forma popririi vizează, conform legii de procedură civilă, partea din pensie care ar depăşi 155 RON.
Cuantumul integral al pensiei a cărei beneficiară sunt este de 127 RON. În consecinţă, poprirea înfiinţată asupra pensiei datorate de Casa Judeţeană
de Pensii _________are un obiect neurmăribil. Pentru toate aceste considerente, având în vedere că obiectul popririi
executorii înfiinţate asupra pensiei datorate de Casa Judeţeană de Pensii ________ este insesizabil, nefiind îndeplinite condiţiile legale cumulative pentru înfiinţarea executării silite, solicit admiterea contestaţiei la poprire şi anularea actului de înfiinţare a popririi.
IN DREPT: art. 401, art. 409 alin. 3 din Codul de procedură civilă, art. 37
alin. 3 din Actul Adiţional la Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2005-2006 nr. 710/2006 din 3 aprilie 2004, Legea nr. 163/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2004 pentru modificarea legii privind Codul fiscal.
PROBE: înscrisuri, martori. Depunem duplicat, în vederea comunicării. Anexăm dovada plăţii taxei judiciare de timbru, precum şi timbrul judiciar,
aferente. _______________
_________________
DOMNULUI PRESEDINTE AL JUDECATORIEI IASI
33
FISCALITATEA ÎN ROMÂNIA
IMPOZITELE
I. Definiţie
Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil,
datorată, conform legii bugetului de stat, de către persoanele fizice şi persoanele juridice,
pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă19.
II. Trăsături caracteristice ale impozitelor:
- reprezintă o contribuţie bănească;
- sunt o contribuţie obligatorie – toate persoanele fizice şi juridice trebuie să
participe la formarea fondurilor generale ale societăţii;
- reprezintă prelevări cu titlu nerambursabil;
- sunt datorate conform legii, conform principiului nullum impositum sine lege;
- reprezintă o modalitate de implicare activă a cetăţenilor la constituirea
fondurilor generale ale societăţii;
- au un obiect limitat la veniturile realizate şi bunurile deţinute. Dacă o persoană
fizică ori juridică nu realizează venituri ori nu deţine bunuri nu are obligaţia
achitării impozitului.
În schimbul perceperii de impozite şi taxe, statul are obligaţia de a crea şi de a
asigura un cadru favorabil desfăşurării activităţilor economice, sociale şi politice în
societate.
CONTRIBUŢIILE
I. Definiţie
Contribuţiile reprezintă sumele de bani încasate de către diverse întreprinderi ori
instituţii publice ori private, de la persoanele fizice sau juridice, pentru avantaje reale sau
potenţiale de care acestea beneficiază. Reprezintă o formă de participare la acoperirea
unor cheltuieli ale statului. Aceste sume de bani alimentează fonduri speciale
extrabugetare.
19 Dan Drosu Şaguna si Dan Şova, op.cit., p. 85.
34
TAXELE PARAFISCALE
I. Definiţie
Taxele parafiscale sunt taxe speciale instituite de către colectvităţile locale, pentru
serviciile speciale organizate la nivel local. În România sunt reglementate prin Legea nr.
273/2006 privind finanţele publice locale şi poartă denumirea de taxe speciale pentru
funcţionarea unor servicii publice locale.
CLASIFICAREA IMPOZITELOR
I. După forma în care se percep: impozite în natură şi impozite în bani;
II. După obiectul impunerii: impozite pe avere, impozite pe venit şi impozite
pe cheltuieli;
III. Impozite directe şi impozite indirecte.
III. 1. Impozitele directe reprezintă perceperea normală, cu caracter periodic, de sume
de bani direct de la persoane fizice şi juridice pe baza venitului constatat ori asupra
valorii bunurilor ce le aparţin. Acestea sunt pendente de existenţa venitului ori a averii.
Impozitul pe venit (income tax) a fost adoptat prima oară în Anglia, în secolul al
XVIII-lea. Ulterior a fost introdus în S.U.A., Japonia, Germania etc. Acesa are ca obiect