DREPT CIVIL. PERSOANELE

DREPT CIVIL. PERSOANELE

Conf. univ. dr. Carmen Tamara UNGUREANU

SUPORT CURS  

2

 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT

DREPT CIVIL. PERSOANELE

Conf. univ. dr. Carmen Tamara UNGUREANU

- SUPORT CURS -

(după noul Cod civil)

Anul I

Semestrul II

2013  

3

CUPRINS   

Capitolul 1 ‐ Dovada drepturilor subiective civile (Probele) ................................................... 5

I.Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei................................................................ 5

II. Înscrisurile.......................................................................................................................... 8

III. Mărturia (proba cu martori) ........................................................................................... 16

IV. Mărturisirea.................................................................................................................... 19

V. Prezumțiile ...................................................................................................................... 21

Capitolul 2 ‐ Prescripția extinctivă ......................................................................................... 25

I. Noțiune ............................................................................................................................. 25

II. Funcțiile prescripției extinctive ....................................................................................... 27

III. Efectul prescripției extinctive ......................................................................................... 28

IV. Domeniul prescripției extinctive .................................................................................... 29

V. Termenele de prescripție extinctivă ............................................................................... 32

VI. Cursul prescripției extinctive.......................................................................................... 34

1. Inceputul prescripției extinctive.................................................................................. 34

2. Suspendarea prescripției extinctive ............................................................................ 38

3. Intreruperea prescripției extinctive............................................................................. 42

4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă........................................................ 45

5. Împlinirea prescripției extinctive................................................................................. 46

Capitolul 3 ‐ Persoana fizică ................................................................................................... 49

I. Identificarea persoanei fizice ........................................................................................... 49

1. Numele ........................................................................................................................ 50

2. Domiciliul ..................................................................................................................... 60

3. Starea civilă.................................................................................................................. 64

II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil.................................................... 83

1. Ocrotirea minorului ..................................................................................................... 83

4

2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) ...................................... 101

3. Ocrotirea persoanei fizice cu capacitate de exercițiu, aflată în situații deosebite .... 106

Capitolul 4 ‐ Persoana juridică.............................................................................................. 110

I. Clasificare ....................................................................................................................... 110

II. Elemente constitutive.................................................................................................... 113

III. Identificarea persoanei juridice.................................................................................... 114

IV. Regimul persoanei juridice........................................................................................... 117

1. Inființarea persoanelor juridice................................................................................. 117

2.Nulitatea persoanei juridice........................................................................................ 120

3. Reorganizarea persoanei juridice .............................................................................. 121

4. Încetarea persoanei juridice ...................................................................................... 126

5

Capitolul 1 ‐ Dovada drepturilor subiective civile (Probele)  

I. Noțiunea, obiectul, sarcina si importanța probei II. Înscrisurile III. Mărturia (proba cu martori) IV. Mărturisirea V. Prezumțiile 

 Obiective:  

- Înțelegerea  importanței probelor  în vederea dovedirii drepturilor și  obligațiilor  –  noțiuni  însușite  în  semestrul  precedent;  (Dacă drepturile ori obligațiile nu pot fi dovedite, este ca şi cum acestea nu ar exista); 

- Asigurarea distincției  între  latura de drept material a probelor  și aceea  de  drept  procesual  civil,  ultima  fiind  studiată  la materia Drept procesual civil; 

- Însușirea  noțiunilor  de  bază  cu  privire  la  dovada  drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative lor. 

   Spre deosebire de Codul civil din 1864, în Codul civil în vigoare nu există prevederi  referitoare  la probe.  Legiuitorul a  renunțat  la  tratarea separată a admisibilității probelor  și a administrării  lor. Admisibilitatea probelor,  considerată  ca având un  caracter material, era  reglementată de Codul civil din 1864, iar administrarea probelor, de natură procesuală, era  reglementată  de  Codul  de  procedură  civilă  din  1865.  În  prezent, probele sunt reglementate în mod unitar în noul Cod de procedură civilă (Legea 134/2010).    Noul Cod de procedură civilă conține și dispoziții tranzitorii. Astfel, potrivit art. 26, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare  a  probelor  preconstituite  și  a  prezumțiilor  legale,  legea aplicabilă este legea în vigoare la data producerii faptelor juridice ce fac obiectul probei. Aceasta înseamnă că supraviețuiește legea veche, adică prevederile din Codul  civil din 1864.  În  ceea  ce privește administrarea probelor, operează principiul aplicării  imediate a  legii noi, aplicându‐se, deci, prevederile din  noul Cod de procedură civilă.    Urmează o prezentare succintă a probelor, conform noului Cod de procedură civilă.  

I.Noțiunea, obiectul, sarcina și importanța probei   1. Noțiune. 

6

  Într‐o accepțiune generală, „a proba” sau „a dovedi”,  înseamnă a stabili  realitatea  unei  afirmații,  a  demonstra  că  ea  corespunde adevărului. Drept urmare, pentru a dovedi existența unor drepturi  sau obligații de care, de cele mai multe ori, instanța nu poate lua cunoştință nemijlocit,  trebuie dovedită existența  faptelor  sau actelor  juridice  care au generat raportul juridic din care decurg drepturile şi obligațiile.    Termenul de probă are două accepțiuni: aceea de mijloc de probă, care constă  în mijlocul,  instrumentul stabilit de  lege prin care se poate dovedi  un  raport  juridic  concret  (de  exemplu,  înscrisuri,  martori, prezumții,  mărturisire,  expertiză,  cercetare  la  fața  locului)  şi  de  fapt probator, care constă  în faptul material, care odată dovedit este folosit pentru a proba alt fapt material, util pentru soluționarea litigiului.   Stabilirea  în fața  instanțelor  judecătoreşti a existenței actelor sau faptelor  juridice din care  rezultă drepturi  şi obligații  în conformitate cu normele  prevăzute  de  lege,  se  numeşte  probațiune  judiciară,  iar mijloacele cu ajutorul cărora se stabileşte existența faptelor sau actelor juridice  din  care  izvorăsc  drepturi  şi  obligații  se  numesc  probe.  De exemplu,  cel  care pretinde  în  fața  instanței plata prețului unui bun pe care  l‐a  vândut  unei  alte  persoane,  trebuie  să  dovedească  încheierea unui  contract  de  vânzare‐cumpărare,  act  juridic  care  a  dat  naştere, printre  altele,  şi  dreptului  vânzătorului  la  prețul  bunului  vândut  şi, respectiv obligației corelative pentru cumpărător de a plăti acel preț.     

2. Obiectul probei.  Obiectul  probei  îl  constituie  faptele  sau  actele  juridice 

generatoare de drepturi  şi obligații,  cu privire  la  care părțile  se află  în litigiu  (art.  250  teza  I,  C.  pr.  civ.).    Normele  juridice,  utilizate  la soluționarea  litigiului,  nu  trebuie  dovedite.  Potrivit  art.  251  C.  pr.  civ. nimeni nu este obligat  să probeze  ceea  ce  instanța este obligată  să  ia cunoștință  din  oficiu.  Instanța  trebuie  să  ia  cunoștință  din  oficiu  de dreptul  în  vigoare  în România  [art. 252 alin.  (1) C. pr.  civ.].  În  cazul  în care un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța poate  decide,  ținând  seama  de  circumstanțele  cauzei,  că  nu mai  este necesară dovedirea lui [art. 255 alin. (2) C. pr. civ.]. 

Atât  faptele pozitive, cât  şi cele negative pot  fi dovedite. Faptele negative se dovedesc prin faptul pozitiv contrar, dacă sunt determinate. De  exemplu,  faptul  negativ  că  o  persoană  nu  a  fost  într‐o  anumită localitate  la o anumită dată, se dovedeşte prin  faptul pozitiv contrar,  şi anume  că  acea persoană era plecată din  țară  la data  respectivă. Dacă faptul negativ este nedeterminat, nedefinit, proba  lui nu se poate face. 

7

De exemplu, nu se poate proba că o persoană nu a fost niciodată într‐un anumit  loc.  Dacă  legea  prezumă  anumite  fapte,  acte  sau  împrejurări, acestea nu trebuie dovedite. De exemplu, conform articolului 414(1) din noul  Cod  civil  (similar  articolului  53  din  fostul  Cod  al  familiei),  copilul născut  sau  conceput  în  timpul  căsătoriei  are  ca  tată  pe  soțul mamei; acesta este prezumția de paternitate a copilului din căsătorie;  în acest caz,  nu  trebuie  să  se  facă  proba  paternității. Nu  trebuie  dovedite  nici faptele notorii, adică acelea cunoscute de toată lumea.     

3. Sarcina probei.  În ceea ce priveşte obligația de a face dovada faptului sau actului 

generator  al  dreptului  care  este  pretins,  adică  sarcina  probei,  aceasta revine,  în primul  rând,  reclamantului, deoarece, potrivit art. 249 C. pr. civ.,  (similar cu art. 1169 C. civ. din 1864), „cel care  face o susținere  în cursul procesului  trebuie  să o dovedească,  în  afară de  cazurile  anume prevăzute  de  lege”.  Pârâtul,  care  nu  face  nici  o  propunere  în  fața instanței  judecătoreşti,  şi  se  mărgineşte  să  nege  dreptul  pretins  de reclamant,  nu  trebuie  să  probeze  nimic;  dacă  reclamantul  dovedeşte ceea ce pretinde, pârâtul trebuie să se apere şi să dovedească apărările lui.  Dacă,  însă,  pârâtul,  la  rândul  său,  contestă  faptele  dovedite  de reclamant, invocând alte fapte, devenind astfel şi el reclamant, va trebui să dovedească ceea ce pretinde.   Sarcina  probei  se  inversează  în  cazul  prezumțiilor  legale, considerându‐se  dovedite  faptele  prezumate  de  lege,  în  folosul  celui care invocă prezumția. Potrivit art. 328 alin. (1) C. proc. civ. partea căreia îi profită prezumția trebuie, însă, să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex,  pe  care  se  întemeiază  aceasta.  Cealaltă  parte  trebuie  să  facă dovada  contrară.  De  exemplu,  dacă  soțul mamei  pretinde  că  nu  este tatăl  copilului  născut  în  timpul  căsătoriei,  el  trebuie  să  o  dovedească; copilul nu trebuie să dovedească nimic (decât că a fost născut  în timpul căsătoriei), deoarece în favoarea lui operează prezumția de paternitate.   Sarcina probei referitoare la uzanțe, reguli deontologice și practici statornicite  între  părți  revine  celui  care  le  invocă.  Regulamentele  și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței [art. 255 alin. (3) C. pr. civ.].     

4.  Importanța  probei.  Pentru  a  soluționa  un  litigiu,  judecătorul trebuie  să  cunoască  raporturile  dintre  părți,  situația  juridică  creată, faptele  care  au  generat  litigiul.  Pentru  asta,  este  necesară  dovedirea pretențiilor  şi apărărilor părților, nefiind  suficiente afirmațiile acestora, 

8

care sunt contradictorii.  Judecătorul, pe baza probelor administrate,  îşi formează  convingerea  şi  pronunță  o  hotărâre  prin  care  soluționează litigiul. Rezultă că probele prezintă  interes, pe de o parte, pentru părți, iar  pe  de  altă  parte,  pentru  judecător.  Probele  reprezintă  astfel mijloacele  prin  care  se  asigură  realizarea  drepturilor  subiective  civile împotriva acelora care le încalcă. Dacă drepturile nu pot fi dovedite, este ca şi cum acestea nu ar exista.    

II. Înscrisurile   1. Noțiune şi clasificare.   Prin  înscris  se  înțelege  orice  scriere  sau  altă  consemnare,  care cuprinde date despre un  act  sau  fapt  juridic,  indiferent de  suportul  ei material ori de modalitatea de conservare și stocare (art. 265 C. pr. civ.). De asemenea, înscrisul poate fi reprezentat de orice consemnare stocată şi conservată pe un suport.   În funcție de scopul urmărit  la  întocmirea  înscrisului, adică de a fi folosit  sau  nu  ca  mijloc  de  probă,  înscrisurile  pot  fi:  înscrisuri preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite. 

Înscrisurile preconstituite,  întocmite  în mod special  în scopul de a dovedi  ulterior,  la  nevoie,  un  raport  juridic,  sunt:  înscrisul  autentic, înscrisul sub semnătură privată, şi diferite bilete şi tichete.    Înscrisurile preconstituite, la rândul lor, în funcție de scopul în care sunt întocmite, se împart în: ‐  înscrisuri originare  (primordiale), care se  întocmesc de către părți sau de  către  organul  instrumentator  competent,  în  scopul  constatării încheierii, modificării sau stingerii unui raport juridic; ‐  înscrisuri  recognitive,  prin  care  părțile  întocmesc  un  înscris  originar pierdut, având scopul de a‐l înlocui; înscrisul recognitiv se deosebeşte de duplicate  şi copii prin  faptul că este semnat de partea sau părțile de  la care provin şi care recunosc raportul juridic anterior; ‐  înscrisuri  confirmative,  prin  care  o  persoană,  îndreptățită  să  ceară anularea  unui  act  juridic,  renunță  la  acest  drept,  acoperind  nulitatea relativă (art. 1262 și urm. C. civ.).   Înscrisurile  preconstituite  se mai  împart  în:  înscrisuri  autentice, înscrisuri sub semnătură privată şi începutul de dovadă scrisă. 

Înscrisurile  se mai  împart  în originale  şi  reproduceri, acestea din urmă  putând  fi  duplicate  sau  copii.  Această  împărțire  prezintă  interes sub aspectul puterii doveditoare (art. 285 ‐ 287 C. pr. civ.).  

Înscrisurile  nepreconstituite,  care  nu  sunt  întocmite  în  scop  de probațiune, sunt,  în principal:  registrele  şi hârtiile domestice,  registrele 

9

profesioniștilor, mențiunile  făcute  de  creditor  pe  titlul  constatator  al creanței sau pe chitanță.  

   2. Înscrisul autentic.   Conform art. 269 C. pr. civ.,  sunt autentice  înscrisurile  întocmite sau, după  caz,  primite  şi  autentificate  de o  autoritate  publică,  notarul public sau o altă persoană  învestită de stat cu exercițiul unei autorități sau puteri publice, în forma şi condițiile cerute de lege.    Autenticitatea  înscrisului  se  referă  la  următoarele  elemente: stabilirea  identității părților,  exprimarea  consimțământului  acestora  cu privire  la  conținut,  semnătura  acestora  și  data  înscrisului.[art.  269 alin.(1) teza a II‐a C. pr. civ.].   Prin înscrisuri autentice, în general, se înțeleg înscrisurile notariale. Dar  numărul  lor  este  mult  mai  mare,  cuprinzând  toate  înscrisurile întocmite  de  funcționarii  publici  în  sfera  competenței  lor.  Sunt,  astfel, înscrisuri  autentice  (printre  altele):  actele  de  stare  civilă;  autorizările instanței  de  tutelă;  hotărârile  judecătoreşti;  procesele‐verbale  de îndeplinire a actelor de procedură.   Uneori, forma înscrisului autentic este cerută de lege chiar pentru validitatea    actului  juridic.  Neîndeplinirea  acestei  cerințe  are  drept consecință  nulitatea  absolută  a  actului  juridic  astfel  încheiat.  Potrivit articolului 1244 din noul Cod civil, în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie  să  fie  încheiate  prin  înscris  autentic,  sub  sancțiunea  nulității absolute,  convențiile  care  strămută  sau  constituie  drepturi  reale,  care urmează a  fi  înscrise  în  cartea  funciară. De exemplu,  trebuie  încheiate prin înscris autentic contractele de vânzare‐cumpărare care au ca obiect bunuri imobile. 

Un  act  juridic  este  solemn  numai  în  temeiul  legii,  nu  și  prin convenția părților.   Înscrisul autentic prezintă următoarele avantaje: a) face credință despre data sa până la declararea sa ca fals; b)  se  bucură  de  prezumția  de  validitate,  în  virtutea  căreia,  cel  ce  se prevalează  de  el  este  dispensat  de  orice  dovadă,  proba  contrară revenind părții care îl contestă; c)  face  dovada  până  la  declararea  sa  ca  fals,  în  ceea  ce  priveşte constatările  personale  ale  agentului  instrumentator,  făcute  în  limitele atribuțiilor  sale  şi până  la proba  contrară,  în  ceea  ce priveşte  celelalte mențiuni, înscrise pe baza declarațiilor părților. 

Din cuprinsul art. 270 C. pr. civ. reiese forța probantă a înscrisului autentic. Astfel, puterea doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul 

10

în faptul că înscrisul a fost întocmit sau primit şi autentificat de către un funcționar competent a instrumenta cu privire la actul respectiv. Această împrejurare  face  ca  înscrisul  în  cauză  să  se  bucure  de  prezumția  de autenticitate  în  privința  mențiunilor  consemnate  în  înscris  şi  care reprezintă  constatări  personale  ale  agentului  instrumentator,  în exercițiul  funcțiunii  sale  şi  în  limitele  atribuțiilor  ce‐i  sunt  conferite.  În ceea ce priveşte celelalte mențiuni ale actului, privitoare  la  împrejurări declarate de părți, acestea fac dovada numai până la proba contrară. 

Mențiunile din  înscrisul autentic, care sunt  în directă  legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul principal al actului, fac dovada până la proba contrară. Celelalte mențiuni constituie, între părți, un început de dovadă scrisă [art. 1270 alin. (3) C. pr. civ.].     3. Înscrisul sub semnătură privată. 

Înscrisul  sub  semnătură  privată  este  orice  înscris  care  poartă semnătura  părților  (întocmit  fără  intervenția  unui  organ instrumentator),  indiferent  de  suportul  său material.  El  nu  este  supus niciunei alte formalități, cu excepțiile anume prevăzute de lege (art. 272 C. pr. civ.). 

Înscrisul sub semnătură privată poate fi scris de mână, de una sau de alta dintre părți, ori parțial de una  şi parțial de alta  sau de o  terță persoană.  El  poate  fi,  de  asemenea,  tehnoredactat,  dactilografiat  sau imprimat,  în  limba română sau orice altă  limbă sau chiar  într‐un  limbaj convențional al părților. 

Potrivit art. 268 C. pr. civ. „(1) Semnătura unui înscris face deplină credință,  până  la  proba  contrară,  despre  existența  consimțământului părții care  l‐a semnat cu privire  la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile  legii.  (2)  Când  semnătura  este  electronică,  aceasta  nu  este valabilă, decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege.”. 

În  raporturile  dintre  profesioniști,  art.  277  alin.  (2)  C.  pr.  civ. prevede că: „Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului  său,  cu  excepția  cazului  în  care  legea  impune  forma  scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.”.     În principiu,  în afara semnăturii părții sau a părților, nu se cere o altă  condiție  pentru  validitatea  înscrisurilor  sub  semnătură  privată.  Ca excepție  de  la  această  regulă  generală,  pentru  unele  înscrisuri  sub semnătură privată,  se  cer a  fi  îndeplinite anumite  condiții de  formă  în plus: formalitatea multiplului exemplar și mențiunea „bun și aprobat”. 

11

 Formalitatea multiplului exemplar.  În  art.  274  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1179  C.  civ.  din  1865)  se 

stabileşte că  înscrisurile sub semnătură privată care constată contracte sinalagmatice trebuie să fie întocmite în atâtea exemplare originale câte părți  cu  interese  contrare  sunt  şi  trebuie  să  se menționeze  pe  fiecare dintre ele câte exemplare originale s‐au întocmit. Textul precizează că se vor  face atâtea exemplare câte părți cu  interese contrare sunt, deci nu câți  participanți  sunt  la  încheierea  contractului.  Rațiunea  acestei dispoziții  legale  constă  în  faptul  că,  existând  obligații  reciproce,  este normal ca fiecare dintre contractanți să obțină dovada scrisă de care se poate servi în ipoteza în care celălalt nu‐şi îndeplineşte obligația.     Alături  de  condiția  pluralității  de  exemplare,  art.  274  C.  pr.  civ. impune  şi condiția ca pe  fiecare exemplar original să se  facă mențiune despre numărul originalelor care s‐au făcut.  

Prin  excepție,  nu  se  cere  respectarea  pluralității  de  exemplare atunci când  : ‐ părțile, de comun acord, au depus singurul original  la un  terț ales de ele; ‐ contractul este încheiat între profesioniști [art. 277 alin. (1) C. pr. civ.]; ‐ are loc conversiunea înscrisului autentic nul, care, potrivit art. 271 alin. (2)  C.  pr.  civ.,  are  valoarea  unui  înscris  sub  semnătură  privată,  fără respectarea altei formalități.    De  asemenea,  dacă  una  dintre  părți  și‐a  executat  obligația,  nu poate invoca ulterior lipsa pluralității de exemplare.  

Nerespectarea oricăreia dintre cele două condiții prevăzute de art. 274  C.  pr.  civ.,  atrage  nulitatea  înscrisului  ca  înscris  sub  semnătură privată  (ca mijloc de probă cu acest titlu),  fără să afecteze valabilitatea convenției însăşi.          

Mențiunea „bun şi aprobat”. Deoarece  înscrisul  sub  semnătură  privată  îşi  trage  puterea  sa 

probatorie  numai  din  semnătura  părții,  se  poate  întâmpla  ca,  atunci când  înscrisul  este  scris  de  o  altă  persoană,  semnătura  părții  să  nu exprime concordanța deplină dintre conținutul înscrisului şi declarația de voință  a  părții  semnatare, mai  ales  când  semnătura  s‐ar  da  în  alb  şi înscrisul ar fi apoi completat de altcineva decât semnatarul ce‐şi asumă obligația, caz în care există primejdia modificării  obiectului sau întinderii obligației. Pentru a evita un asemenea risc, art. 275 C. pr. civ. (similar cu art.  1180 C.  civ. din  1865) dispune  că  înscrisul  sub  semnătură privată, 

12

prin care o parte se obligă către o alta să‐i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie scris în întregime de mâna aceleia dintre părți care îl subscrie sau cel puțin, în afară de semnătură, cel  care  se  obligă  să  scrie  cu mâna  sa  „bun  și  aprobat  pentru…”,  cu arătarea în litere a sumei sau a cantității datorate.  

În  alin.  (2)  al  art.  275 C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1181  C.  civ. din 1864)  se arată  că  în  caz de nepotrivire  între  suma arătată  în  cuprinsul înscrisului  și  cea  arătată  în  formula  „bun  și  aprobat”,  se  prezumă  că obligația nu există decât pentru suma cea mai mică, chiar dacă  înscrisul și formula „bun și aprobat” sunt scrise în întregime de mâna celui care s‐a obligat. Prezumția este,  însă,  relativă şi, ca atare, poate  fi combătută prin orice mijloc de probă,  inclusiv prin martori  şi prezumții, căci textul arată că se exceptează situația  în care „se dovedește  în care parte este greșeala sau dacă prin lege se prevede altfel”.    Această mențiune – bun şi aprobat ‐ nu este necesară atunci când: ‐  obligația  unilaterală  are  ca  obiect  un  lucru  cert  şi  determinat  ori prestații de a face sau a nu face;  ‐ obligația unilaterală a debitorului nu este determinată;  ‐ se emit chitanțe liberatorii, deoarece în acest caz înscrisul nu se referă la naşterea unei obligații, ci la executarea ei;  ‐  înscrisul  este  nul  ca  înscris  autentic,  dar,  prin  conversiune,  devine valabil ca înscris sub semnătură privată și constată o obligație unilaterală ce are ca obiect o  sumă de bani  sau o câtime de  lucruri  fungibile  [art. 271 alin. (2) C. pr. civ.]; ‐ contractul este încheiat între profesioniști [art. 277 alin. (1) C. pr. civ.];   Nerespectarea  formalității „bun  şi aprobat”,  lipsește  înscrisul sub semnătură privată de forță probantă; însă aceasta nu are nici o influență asupra convenției ca act juridic, care poate fi dovedită prin alte mijloace de probă,  chiar prin proba  cu martori  şi prezumții, pentru  că  înscrisul, deşi  nul  ca  înscris  sub  semnătură  privată,  el  reprezintă  un  început  de dovadă scrisă.    Forța probantă.  

În  ceea  ce priveşte  forța  probantă  a unui  înscris  sub  semnătură privată, aceasta derivă din  însăși  semnătura părții  sau părților. Potrivit art.  273 C. pr.  civ.  (spre  deosebire de  reglementarea  anterioară  a  art. 1176  C.  civ.  din  1864)  înscrisul  sub  semnătură  privată  are  putere doveditoare  față  de  persoana  căreia  i  se  opune  sub  condiția recunoaşterii, dar nu beneficiază de prezumția de autenticitate pe care legea o recunoaşte înscrisului autentic. Prin urmare, el nu va constitui o 

13

probă în cazul în care nu este recunoscut de partea căreia i se opune sau nu este socotit de  lege ca recunoscut. El  face dovada numai  între părți până la proba contrară.    De asemenea, mențiunile din  cuprinsul  înscrisului  sub  semnătură privată,  referitoare  la  actul  juridic  ce  constată  (obiect,  clauze,  condiții etc.)  sau  faptele  ce  relatează,  fac  dovada,  între  părți  până  la  proba contrară.  Înscrisul sub semnătură privată, chiar dacă a  fost  recunoscut, nu are forță probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul juridic al părților. Aceste mențiuni pot servi ca început de dovadă scrisă.    

Data.  Data  înscrisului  sub  semnătură  privată,  la  fel  ca  şi  cuprinsul 

înscrisului  ori  semnătura  părților,  este  supusă  condiției  recunoaşterii. Între părți, data  înscrisului  sub  semnătură privată  face dovada până  la proba contrară, potrivit art. 273 C. pr. civ. Terților, data  înscrisului  sub semnătură  privată  nu  le  este  opozabilă  prin  ea  însăşi.  Data  le  este opozabilă numai când a devenit certă.  

Potrivit art. 278 alin. (1) C. pr. civ. (asemănător cu art. 1182 C. civ. din 1864, dar mai detaliat)  înscrisul sub  semnătură privată dobândeşte dată certă: 

1. din ziua în care a fost prezentat spre a se conferi dată certă de către  notarul  public,  executorul  judecătoresc  sau  alt  funcționar competent în această privință;  

2.  din  ziua  când  a  fost  înfățișat  la  o  autoritate  sau  instituție publică, făcându‐se despre aceasta mențiune pe înscris;  

3. din ziua când a fost înregistrat într‐un registru sau alt document public;  

4. din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică de a scrie a  celui  care  l‐a  întocmit  sau a unuia dintre  cei  care  l‐au  subscris, după caz;  

5. din  ziua  în care cuprinsul  înscrisului este  reprodus, chiar  și pe scurt,  în  înscrisuri  autentice,  precum  încheieri,  procese‐verbale  pentru punerea de sigilii sau pentru facere de inventar;  

6. din ziua  în care s‐a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului.  

Condiția datei certe nu trebuie îndeplinită în cazul: ‐  testamentului  olograf,  în  care  data  reprezintă  o  condiție  de 

validitate a actului juridic (art. 1041 C. civ.); ‐  raporturilor  dintre  profesioniști,  în  care  înscrisurile  sub 

semnătură privată  se prezumă  că au  fost  făcute  la data menționată  în 

14

cuprinsul  lor; această dată poate fi combătută cu orice mijloc de probă; dacă  înscrisul  nu  conține  nicio  dată,  aceasta  poate  fi  stabilită  în raporturile dintre părți cu orice mijloc de probă  [art. 277 alin. (3) și (4) C. pr. civ.]; 

‐  chitanțelor  liberatorii,  cu  condiția  ca  instanța  să  hotărască  în acest sens [art. 278 alin. (2) C. pr. civ.].    

4. Înscrisul în formă electronică.  Potrivit art. 266 C. pr. civ. înscrisul în formă electronică este admis 

ca  probă  în  aceleași  condiții  ca  înscrisul  pe  suport  de  hârtie,  dacă îndeplinește  condițiile  prevăzute  de  lege.  Înscrisurile  în  formă electronică  sunt  supuse dispozițiilor  legii  speciale  (art.  267 C.  pr.  civ.), adică legii privind semnătura electronică. Potrivit articolului 4 alineatul 2 din  Legea  455/2001  privind  semnătura  electronică,  înscrisul  în  formă electronică reprezintă „o colecție de date în formă electronică între care există relații logice şi funcționale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui  program  informatic  sau  al  altui  procedeu  similar.”.  Înscrisul electronic  este  asimilat  înscrisului  sub  semnătură  privată,  dacă  i  s‐a încorporat, ataşat sau i s‐a asociat logic o semnătură elecronică extinsă, în  anumite  condiții.  În  ceea  ce  priveşte  forța  probantă  a  înscrisului electronic, art. 284 alin. (1) C. pr. civ. prevede că între părți face dovada până  la  proba  contrară,  ca  orice  înscris  sub  semnătură  privată,  cu condiția ca prin  lege să nu se prevadă altfel. În art. 6 al Legii 455/ 2001 privind semnătura elecronică (legea specială, care are prioritate față de legea  generală,  adică  față  de  Codul  de  procedură  civilă)  se  prevede altfel: dacă înscrisul în formă elecronică conține o semnătură electronică şi  este  recunoscut  de  partea  căreia  i  se  opune,  are  acelaşi  efect  ca  şi înscrisul autentic, între cei care l‐au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.  

 5. Înscrisurile nepreconstituite.  Sub acest titlu, de regulă, sunt cuprinse aşa‐numitele înscrisuri ce 

nu au nevoie să fie semnate pentru a putea să facă dovada, fapt pentru care mai sunt denumite înscrisuri nesemnate.   Din  categoria  înscrisurilor  nepreconstituite  fac  parte: mențiunile făcute  de  creditor  pe  titlul  de  creanță,  registrele,  cărțile  şi  hârtiile domestice, registrele profesioniştilor, scrisorile.     

15

Mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță.   Art.  281  teza  I  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1186  alin.  1  C.  civ.  din 1864)  stabileşte  regula  că  mențiunile  făcute  de  creditor  pe  titlul  de creanță,  în  josul,  pe  marginea  sau  pe  dosul  acestuia  fac  dovada împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt semnate sau datate de acesta, dar  titlul  a  fost  neîntrerupt  în  posesia  sa,  cu  dubla  condiție  ca  din cuprinsul  lor să reiasă  liberațiunea totală sau parțială a debitorului şi să fie scrise de mâna creditorului.   Puterea doveditoare a acestor mențiuni este  lăsată  la aprecierea instanței  judecătoreşti,  deoarece  ele  au  caracterul  unei  mărturisiri extrajudiciare scrise.  

 Registrele şi hârtiile domestice. 

          Prin registre şi hârtii domestice se înțeleg condici, caiete, un număr de foi legate împreună sau pur şi simplu foi volante, pe care o persoană are  obiceiul  de  a  menționa  acte  şi  fapte  juridice  care  o  interesează: venituri,  cheltuieli,  plăți,  vânzări‐cumpărări.  Registrele  şi  hârtiile domestice nu fac nici o credință  în favoarea celui care  le ține (art. 279 C. pr. civ. asemănător cu art. 1185 C. civ. din 1864), nici pentru a dovedi eliberarea sa de o obligație, nici pentru a dovedi un drept împotriva altuia, căci  nimeni  nu‐şi  poate  crea  singur  dovezi  în  favoarea  sa  şi  împotriva altora. Dacă, însă, cealaltă parte din litigiu se referă la aceste registre sau hârtii şi convine ca ele să fie folosite în proces,  instanța judecătorească le poate  reține ca mijloace de dovadă, urmând să  le aprecieze puterea doveditoare în funcție de încrederea pe care acestea i‐o pot inspira. 

În  conformitate  cu  prevederile  art.  279  C.  pr.  civ., mențiunile înscrise în registrele şi hârtiile domestice fac dovada împotriva celui care le‐a scris în următoarele două cazuri.   ‐ când din cuprinsul lor rezultă, în mod neîndoielnic, primirea unei plăți, în sensul larg al noțiunii de executare a unei obligații;   ‐ când ele cuprind recunoaşterea unei obligații  față de un terț, cu arătarea  expresă  că mențiunea  s‐a  făcut  pentru  a  ține  loc  de  titlu  în favoarea  terțului creditor;  în ambele cazuri, mențiunile  trebuie  scrise sau semnate de proprietarul  registrului, sau hârtiei volante,  iar dacă au  fost  scrise de o altă persoană, aceasta să  fi  fost  însărcinată  în mod special cu înscrierea mențiunilor. 

Puterea doveditoare  a mențiunilor  înscrise  în  registrele  şi hârtiile casnice în aceste cazuri, este lăsată la aprecierea instanței de judecată, ele nefiind decât mărturisiri extrajudiciare scrise.  

16

Registrele profesioniștilor. Potrivit art. 280 C. pr. civ.: „(1) Registrele profesioniștilor, întocmite 

și ținute cu respectarea dispozițiilor  legale, pot face  între aceștia deplina dovadă  în  justiție, pentru  faptele  și  chestiunile  legate de  activitatea  lor profesională.  (2)  Registrele  prevăzute  la  alin.  (1),  chiar  neținute  cu respectarea dispozițiilor  legale,  fac dovada contra celor care  le‐au  ținut. Cu  toate  acestea,  partea  care  se  prevalează  de  ele  nu  poate  scinda conținutul lor. (3) În toate cazurile, instanța este în drept a aprecia dacă se poate  atribui  conținutului  registrelor  unui  profesionist  o  altă  putere doveditoare, dacă trebuie să se renunțe  la această probă în cazul  în care registrele părților nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părți.”. 

 Scrisorile. Corespondența  între  două  persoane  poate  conține,  uneori, 

mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatorii, caz în care ea poate servi ca mijloc de probă  în  justiție. Folosirea scrisorii de către destinatar este  supusă unor  restricții,  în  raport  cu  conținutul  scrisorii,  care poate avea un caracter confidențial.  

Terții  pot  folosi  în  justiție  scrisorile,  în  aceleaşi  condiții,  dar  ei trebuie  să  dovedească,  în  plus,  că  au  intrat  în  mod  licit  în  posesia scrisorii respective. 

Ca probă, scrisoarea este o mărturisire extrajudiciară.   III. Mărturia (proba cu martori) 1. Noțiune. Trăsături. Martorii sunt persoane străine de  litigiul civil, care au recepționat 

şi memorizat  fapte concludente pentru  rezolvarea  litigiului  şi pe care  le relatează  instanței  de  judecată,  ajutând‐o  la  stabilirea  adevărului. Mijlocul de probă nu este martorul,  ci depoziția  sa, mărturia,  care este definită ea fiind o relatare făcută de o persoană, oral, în fața instanței de judecată, despre un fapt trecut, precis şi pertinent pe care îl cunoaşte. O trăsătură specifică mărturiei este cunoaşterea personală de către martor a  faptelor  litigioase  pe  care  le  relatează. Martorul  trebuie  să  aducă  la cunoştința  instanței  ceea  ce  a  văzut  şi  auzit,  ceea  ce  a  constatat  cu propriile sale simțuri. Depozițiile "din auzite" sau după "ceea ce spune lumea" nu sunt constatări personale ale martorului despre  faptele care fac obiectul  litigiului, ci relatări despre zvonuri, care circulă cu privire  la aceste fapte. Izvorul lor nedeterminat şi nedeterminabil, veridicitatea lor necontrolată  şi  necontrolabilă  şi  semnificația  lor  îndoielnică  fac  ca 

17

aceste  zvonuri  să  fie  nesigure.  De  aceea,  mărturia  "după  opinia îndeobşte răspândită" nu este admisă nici în cazuri excepționale. 

Mărturia  din  "auzite"  nu  se  confundă  cu mărturia  indirectă.  În cazul mărturiei  indirecte, martorul aduce la cunoştința  instanței ceea ce o altă persoană determinată  i‐a  relatat despre  faptul care  face obiectul litigiului.  

O  altă  trăsătură  specifică  a  mărturiei  constă  în  faptul  ca  ea trebuie făcută oral, în fața instanței de judecată.  

 2. Admisibilitatea probei cu martori  Este  admisibilă  proba  cu  martori  în  ceea  ce  privește  faptele 

materiale,  fără  nici  o  restricție.  În  ceea  ce  priveşte  dovada  actelor juridice, există unele limitări.  

Astfel, art. 309 C. pr. civ. (asemănător cu art. 1191 C. civ. din 1864) instituie două  reguli, prin  care  se  impun  interdicții,  în  ceea  ce priveşte dovada prin martori a actelor juridice: 

‐ Interdicția de a se dovedi cu martori existența actelor juridice de o valoare mai mare de 250 lei. 

Pentru astfel de acte, legea cere redactarea unui înscris probator, autentic sau sub semnătură privată.  

Nu este admisibilă proba cu martori a actelor  juridice,  indiferent de  valoarea  obiectului  acestora,  dacă  dispoziții  normative  speciale impun,  cu  privire  la  dovedirea  actelor  respective,  proba  scrisă,  cu anumite excepții prevăzute expres de  lege [art. 309 alin.  (4) C. pr. civ.]. De asemenea, în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea actului juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori în nici o situație [art. 309 alin. (3) C. pr. civ.]. Operațiunea juridică însăși este lovită de nulitate absolută, dacă nu a fost respectată condiția de validitate a formei. 

‐ Interdicția de a se dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, precum și împotriva sau peste ceea ce s‐ar pretinde că s‐ar fi spus înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului  juridic respectiv [art. 309 alin. (5) C. pr. civ., asemănător cu art. 1191 alin. 2 C. civ. din 1864]. De la această interdicție  există  anumite  excepții  limitativ  prevăzute  la  alin.  (4)  al aceluiași articol, care vor fi analizate mai jos.  

Această  interdicție  dă  prioritate  probei  scrise  asupra  celei  cu martori,  în sensul că, atunci când părțile au redactat un  înscris ca probă preconstituită,  fie  chiar  sub  semnătură  privată,  nu  se  poate  încuviința proba cu martori, nici pentru a combate cele arătate în înscris, nici pentru 

18

a  dovedi  o  convenție  verbală  ulterioară,  care  ar  fi modificat  convenția inițială şi aceasta indiferent de valoarea obiectului convenției.  

Excepții: Potrivit art. 309 alin. (4) C. pr. civ. (asemănător cu reglementarea 

anterioară), prin excepție, este admisibilă proba  cu martori a unui act juridic  pentru  dovedirea  căruia,  indiferent  de  valoarea  obiectului  lui, legea cere forma scrisă, atunci când: 

1. partea  s‐a aflat  în  imposibilitate materială  sau morală de a‐și întocmi un  înscris pentru dovedirea actului  juridic; există  imposibilitate materială, de exemplu,  atunci  când obligațiile părții  se nasc din  fapte licite (cum este gestiunea de afaceri) sau delicte civile, ori din depozitul necesar [care potrivit art. 2124 alin. (2) C. civ., corespunzător art. 1621 C. civ. din 1864, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea  lui];  există  imposibilitate morală  de  a  preconstitui  un  înscris,  de  exemplu,  în  raporturile  dintre  soți  ori  rude  apropiate,  afini,  între colegi  de  muncă,  prieteni  şi  alte  asemenea  persoane;  existența imposibilității morale de a preconstitui un  înscris se apreciază de către instanța  de  judecată,  în  funcție  de  calitatea  persoanelor  şi  de circumstanțele  faptelor, de  la caz  la caz; partea  interesată, care  invocă imposibilitatea morală,  trebuie  să  dovedească  prin  orice mijloace  de probă împrejurările de fapt din care aceasta a rezultat; 

2.  există  un  început  de  dovadă  scrisă;  potrivit  prevederilor  art. 310  C.  pr.  civ.  (asemănător  cu  art.  1197  alin.  2  C.  civ.  din  1864),  se consideră  început  de  dovadă  scrisă  orice  scriere,  chiar  nesemnată  și nedatată, care provine de  la o persoană, căreia acea scriere  i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, cu condiția ca  scrierea  respectivă  să  facă  credibil  faptul  pretins;  reprezintă,  de asemenea,  început  de  dovadă  scrisă  și  înscrisul,  chiar  nesemnat  de persoana  căreia  acesta  i  se  opune,  dacă  a  fost  întocmit  în  fața  unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme  celor  făcute  de  acea  persoană;  în  ceea  ce  privește  forța probantă a  începutului de dovadă scrisă, acesta, prin el  însuși, nu este suficient pentru a  face dovada  între părți;  trebuie  completat prin alte mijloace de probă,  inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumții; de exemplu,  înscrisul sub semnătură privată, chiar dacă a fost recunoscut, nu are forță probantă în ceea ce privește mențiunile străine de raportul juridic al părților; aceste mențiuni pot servi ca început de dovadă scrisă; 

3. partea a pierdut  înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; 

19

4.  părțile  convin,  fie  și  tacit,  să  folosească  această  probă,  însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 

5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori cauză ilicită, după caz; 

6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic.  IV. Mărturisirea 

1. Noțiunea şi caracterul juridic al mărturisirii.               Mărturisirea  este  recunoaşterea  de  către  una  dintre  părți,  din proprie  inițiativă sau  în cadrul procedurii  interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă  își  întemeiază pretenția  sau, după  caz,  apărarea  şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei [art. 348 alin. (1) C. pr. civ., similar cu reglementarea anterioară].  

Mărturisirea are următoarele caractere juridice: ‐ este un act unilateral de voință, constând  în recunoaşterea pretenției sau  a  faptului  afirmat  de  partea  adversă;  voința  celui  care  face mărturisirea  trebuie  să  fie conştientă  şi  liberă; ea  îşi produce efectele fără să  fie nevoie să  fie acceptată de partea adversă şi este  irevocabilă; prin excepție, art. 349 alin. (3) C. pr. civ. (asemănător cu art. 1206 alin. 2 C. civ. din 1864), arată că mărturisirea judiciară poate fi revocată pentru eroare de fapt scuzabilă; ‐  este  un  act  de  dispoziție;  constituie  un mijloc  de  probă  împotriva autorului ei  şi  în  favoarea celui care  îşi  întemeiază pretențiile pe  faptul mărturisit,  astfel  că,  datorită  consecințelor  sale  grave,  cel  care  o  face trebuie  să  aibă  capacitatea  necesară  pentru  încheierea  actelor  de dispoziție; ‐  este  un  act  personal,  deci  ea  nu  poate  fi  făcută  decât  de  către titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială; ‐ este un act expres, deoarece ea nu poate fi dedusă din tăcerea părții; în mod  excepțional,  instanța  poate  socoti  refuzul  nejustificat  de  a răspunde  la  interogator  ca  o  mărturisire  deplină  ori  numai  ca  un început de dovadă,  în  folosul aceluia  care a propus  interogatoriul  (art. 358 C. pr. civ.) ori,  în cazul  refuzului de a  răspunde  la  interogatoriul  în legătură cu deținerea sau existența unui înscris, instanța va putea socoti ca  dovedite  afirmațiile  făcute  cu  privire  la  conținutul  acelui  înscris  de partea care a cerut înfățișarea (art. 295 C. pr. civ.).    2. Felurile mărturisirii              Conform art. 348 alin. (2) C. pr. civ. (similar cu art. 1204 C. civ. din 1864), mărturisirea este de două feluri: judiciară şi extrajudiciară. 

20

             Mărturisirea  este  judiciară  atunci  când  îndeplineşte  cumulativ, următoarele condiții: - este făcută în cadrul procesului în care este invocată ca mijloc de probă; - este  făcută  în  fața  instanței,  în  timpul  ședinței  de  judecată,  fie  din proprie inițiativă, fie prin intermediul interogatoriului.  

  Orice  mărturisire  care  nu  îndeplineşte  cumulativ  aceste condiții este o mărturisire extrajudiciară. 

  Mărturisirea este extrajudiciară când are  loc, de exemplu,  în  fața procurorului, când este cuprinsă  într‐un proces verbal  încheiat de un executor  judecătoresc,  când  reiese  dintr‐o  cerere  adresată  unei instituții  publice,  când  este  cuprinsă  într‐un  testament  ori  într‐o scrisoare;  se  consideră mărturisiri extrajudiciare,  şi cele  făcute  în  fața unei  instanțe  necompetente  din  punctul  de  vedere  al  competentei materiale,  precum  şi  cele  făcute  în  acelaşi  proces,  dar  cu  privire  la probleme străine de proces. 

Mărturisirea extrajudiciară se poate  face oral  (verbal) sau  în scris. Mărturisirea  extrajudiciară  verbală, potrivit  art.  350  alin.  (2) C. pr.  civ. (similar cu art. 1205 C. civ. din 1864), nu poate  fi  folosită ca mijloc de probă în cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă. 

În  principiu,  ambele  forme  de  mărturisire,  judiciară  şi extrajudiciară, sunt lăsate la aprecierea judecătorului.  

  3. Interogatoriul  Interogatoriul este mijlocul procedural de administrare a probei 

mărturisirii;  în afară de mărturisirea spontană, mărturisirea este, de cele mai multe ori, provocată prin intermediul interogatoriului. 

Interogatoriul  constă  în  întrebări  referitoare  la  fapte personale, pertinente  şi  concludente,  adică  de  natură  să  conducă  la  soluționarea procesului  (art.  351  C.  pr.  civ.).  În  urma  luării  interogatoriului  pot  să apară mai multe situații.  

Dacă  partea  se  prezintă  şi  recunoaşte  faptele  despre  care  este întrebată,  are  loc  o  mărturisire,  care  poate  fi  simplă,  calificată  sau complexă. Mărturisirea este simplă atunci când conține o recunoaştere fără  rezerve  sau  adaosuri  a  faptului  pretins  de  partea  adversă,  care  a propus interogatoriul; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5000 euro,  ca preț pentru  lucrul  vândut?”  „Da,  recunosc”. Mărturisirea este calificată  când  partea,  după  ce  recunoaşte  faptul  asupra  căruia  este interogată, adaugă elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt, care îi schimbă urmările juridice, făcând ca răspunsul să fie negativ; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5000 euro, ca preț pentru 

21

lucrul vândut?” „Da, am primit 5000 euro, dar nu ca preț, ci ca restituire a unui  împrumut”. Mărturisirea este complexă când partea  recunoaşte faptul cu privire la care este interogată, dar adaugă un alt fapt, legat de cel din întrebare şi ulterior acestuia, care limitează sau înlătură efectele mărturisirii primului  fapt; de exemplu, „Recunoşti că ai primit suma de 5000 euro, ca preț pentru  lucrul vândut?” „Da, dar  i‐am  împrumutat‐o părții adverse în aceeaşi zi.”. 

Mărturisirea  judiciară  nu  poate  fi  divizată  împotriva  autorului  ei decât  în cazurile  în care cuprinde  fapte distincte  și care nu au  legătură între ele [art. 349 alin. (2) C. pr. civ., similar cu art. 1206, alin. 2 C. civ. din 1864];  aceasta  înseamnă  că  mărturisirea  este  indivizibilă.  Regula indivizibilității  mărturisirii  se  aplică  de  către  instanță  în  funcție  de particularitățile fiecărui caz în parte. 

Dacă partea dă răspunsuri negative sau echivoce, se administrează alte probe.  

Dacă partea este  legal citată şi nu se prezintă sau se prezintă dar refuză să răspundă  la  interogator,  instanța poate considera că partea a făcut o mărturisire deplină sau că există un început de dovadă scrisă. 

 V. Prezumțiile 1. Noțiune Potrivit  art.  327  C.  pr.  civ.  (similar  cu  art.  1199  C.  civ.  din  1864),  

„prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr‐un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.”. Prezumția reprezintă o dublă deplasare a obiectului probei: mai întâi de la faptul generator de drepturi, necunoscut, greu sau  imposibil de dovedit,  la un  fapt vecin  şi conex  cu  acesta,  necunoscut  de  asemenea,  dar  uşor,  ori mai  uşor  de dovedit şi după aceea, de la acest fapt vecin şi conex la un fapt probator (înscris,  mărturie  etc.).  Această  dublă  deplasare  a  obiectului  probei printr‐un  dublu  raționament,  se  realizează,  fie  de  legiuitor,  fie  de judecător, după felul prezumției. 

  2. Clasificarea prezumțiilor După  izvorul  lor, prezumțiile sunt de două feluri: prezumții  legale 

şi prezumții judiciare, simple sau ale omului. Prezumțiile legale  Potrivit art. 328 C. pr. civ. „(1) Prezumția legală scutește de dovadă 

pe  acela  în  folosul  căruia  este  stabilită  în  tot  ceea  ce  privește  faptele considerate de  lege  ca  fiind dovedite. Cu  toate  acestea, partea  căreia  îi profită prezumția  trebuie  să dovedească  faptul cunoscut, vecin  si conex, 

22

pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel.”. 

Prezumțiile legale au următoarele caracteristici: ‐ ca număr sunt  limitate, consecința  fiind aceea că nu există prezumție legală  fără  text,  iar  textele  care  stabilesc  prezumții  sunt  de  strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte cazuri; ‐ prezumțiile  legale produc o  inversare a  sarcinii probei,  în  sensul că – atunci  când  este  admisă  proba  contrară  –  cel  ce  tinde  la  răsturnarea prezumției,  trebuie  să  facă el dovada  faptului  generator de drepturi  şi obligații, faptul contrar fiind socotit ca dovedit, în privința beneficiarului prezumției legale; ‐ prezumțiile legale au o putere doveditoare diferită. 

Spre deosebire de prezumțiile legale, prezumțiile judiciare (art. 329 C.  pr.  civ.,  asemănător  cu  reglementarea  anterioară)  se  caracterizează prin: 

‐ sub aspectul numărului lor sunt nelimitate;  ‐  sub  aspectul  admisibilității  lor  sunt  permise  numai  atunci  când  este permisă şi proba cu martori; ‐ puterea lor doveditoare este lăsată la aprecierea judecătorului. 

 Prezumțiile  legale  se  împart,  după  forța  lor  probantă,  în  două categorii  principale  şi  anume:  prezumțiile  absolute  (iuris  et  de  iure) împotriva cărora, odată ce au  fost stabilite, nu este admisă,  în principiu, proba  contrară  şi  cele  relative  (iuris  tantum)  care pot  fi  combătute prin proba contrară (majoritatea).  

De exemplu, prezumția autorității de lucru judecat este o prezumție legală absolută; puterea  ce  legea acordă autorității  lucrului  judecat  (art. 430 – 432 C. pr. civ.) are la bază prezumția că hotărârea rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi dintre părți şi este un factor de asigurare a stabilității sociale  şi a ordinii de drept, punând definitiv capăt unui  litigiu care  nu  se mai  poate  rejudeca;  în  vederea  invocării  autorității  lucrului judecat, între cererea nouă şi hotărârea invocată trebuie să existe o triplă identitate: acelaşi obiect, aceeaşi cauză, aceleaşi părți,  în aceeaşi calitate; autoritatea de  lucru judecat nu este numai o prezumție, ci şi un principiu de bază al procesului judiciar cu multiple efecte. 

Prezumții legale relative sunt, de exemplu: ‐ prezumția cauzei; potrivit art. 1239 alin. (2) C. civ. (similar cu art. 967 alin. 2 C. civ. din 1864), existența unei cauze valabile este prezumată până  la proba contrară; 

23

‐ prezumția de bună credință; conform art. 14 alin. (2) C. civ. (similar cu art. 1899,  alin.  2  C.  civ.  din  1864)  buna  credință  se  prezumă  până  la  proba contrară; cel care invocă reaua credință trebuie să o dovedească; ‐ prezumția timpului  legal al concepției copilului (art. 412 C. civ., conform căruia „Intervalul de timp cuprins  între a trei suta  şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepțiunii”.); timpul legal al concepției copilului reprezintă o prezumție relativă, deoarece în alin. (2) al art. 412 se precizează că prin mijloace de probă ştiințifice se poate face dovada concepției, chiar în afara acestui interval;  ‐ prezumția de paternitate; potrivit art. 414 C. civ. „(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. (2) Paternitatea poate  fi  tăgăduită,  dacă  este  cu  neputință  ca  soțul mamei  să  fie  tatăl copilului.”; ș.a.           

Prezumțiile judiciare Prezumțiile  judiciare sunt acelea care nu sunt stabilite prin  lege, ci 

sunt  lăsate  la „la  luminile și  înțelepciunea  judecătorului”. Potrivit art. 323 C. pr. civ. (similar cu art. 1203 C. civ. din 1864) „În cazul prezumțiilor lăsate la luminile și înțelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai  dacă  au  greutate  și  puterea  de  a  naște  probabilitatea  faptului pretins;  ele,  însă,  pot  fi  primite  numai  în  cazurile  în  care  legea  admite dovada cu martori.”.  

Aceste  prezumții  sunt  nelimitate,  deoarece  legea  permite judecătorului să folosească experiența sa proprie, să facă uz de puterea sa  de  judecată  şi  înțelegere.  Prezumția  simplă  se  poate  întemeia  pe mijloace  de  probă  directe,  pe  un  început  de  dovadă  scrisă  ori  pe concluziile trase din anumite situații, permițând judecătorului să tragă concluzia  existenței  sau  inexistenței  faptului  ce  formează  obiectul procesului.  

Pentru a fi admisibilă proba prin prezumții simple este necesar ca:   ‐  prezumția  folosită  să  aibă  greutate  şi  puterea  de  a  naşte probabilitatea, cu alte cuvinte, să fie temeinică;   ‐  prezumția  simplă  să  fie  folosită,  numai  în măsura  în  care  este admisibilă şi proba cu martori. 

Prezumțiilor  simple  li  se  aplică  toate  excepțiile  de  la  regulile restrictive ale probei testimoniale.       

24

Întrebări: - Ce se înțelege prin sarcina probei? - Prezentați  comparativ  avantajele  înscrisului  autentic  și  a  celui  sub semnătură privată. - Când un  înscris dobândește dată  certă  și  ce  semnificație practică are data certă? - Hârtiile domestice  pot  fi  folosite  ca mijloace de  probă?  Care  și  în  ce context? - Distingeți mărturia de mărturisire. - Arătați pe  scurt  care  sunt  situațiile  în  care proba  cu martori nu  este admisibilă. - Ce  înseamnă „imposibilitatea morală de a preconstitui un  înscris” și  în ce context este folosită? - Clasificați prezumțiile legale.                            

25

Capitolul 2 ‐ Prescripția extinctivă  

I. Noțiune II. Funcțiile prescripției extinctive III. Efectul prescripției extinctive IV. Domeniul prescripției extinctive V. Termenele de prescripție extinctivă VI. Cursul prescripției extinctive 1. Inceputul prescripției extinctive 2. Suspendarea prescripției extinctive 3. Intreruperea prescripției extinctive 4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă 5. Împlinirea prescripției extinctive 

Obiective: - Însușirea  instituției  prescripției  extinctive  plecând  de  la  premiza  că studentul  o  studiază  numai  la  această  materie  și  numai  în  acest semestru;  - Importanța prescripței extinctive  în practică este  ilustrată cu exemple, în vederea conștientizării aplicării directe a cunoștințelor dobândite; - Aplicarea noțiunilor  însușite  în  semestrul  I, pe  tot parcursul  studiului prescripției extinctive.  

I. Noțiune            Noțiunea de “drept la acțiune” are două sensuri: ‐  un  sens  material,  prin  care  se  înțelege  posibilitatea  pe  care  o  are titularul unui drept subiectiv civil de a obține realizarea lui şi executarea obligației  corelative  de  către  subiectul  pasiv,  cu  ajutorul  forței  de constrângere a statului; ‐ un sens procesual, prin care se  înțelege posibilitatea oricărei persoane de  a  sesiza  instanța  de  judecată  în  vederea  ocrotirii  unui  drept,  adică dreptul la intentarea acțiunii.   Dreptul  la  acțiune  în  sens  procesual  nu  se  poate  stinge  prin prescripție, deoarece  face parte din dreptul de petiționare consacrat  şi garantat  prin  articolul  51  din  Constituția  României;  oricine  este îndreptățit  să  se  adreseze,  oricând  instanțelor  de  judecată,  cu  orice cerere; deci dreptul la acțiune în sens procesual este imprescriptibil.   Dreptul  la  acțiune  în  sens  material  este,  însă,  prescriptibil  în termenul  stabilit de  lege.  Întrucât noțiunea de drept  la acțiune a  făcut obiectul unor controverse  în  literatura de specialitate, noul Cod civil, a 

26

soluționat  această  controversă,  definind  prescripția  extinctivă  ca stingerea  dreptului  material  la  acțiune,  dacă  nu  a  fost  exercitat  în termenul stabilit de lege.  

Prescripția extinctivă este reglementată în noul Cod civil (articolele 2500‐2544).  Spre  deosebire  de  vechea  reglementare,  noul  Cod  civil cuprinde dispoziții generale, care se aplică în toate cazurile; astfel,   prin drept material la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită  situație  juridică  sau  să  suporte  orice  altă  sancțiune  civilă (articolul 2500 (2) ).  

Prevederile  din  noul  Cod  civil  în  materia  prescripției  extinctive reprezintă dreptul comun (articolul 2516(1).     În  vechea  reglementare,  normele  juridice  aplicabile  prescripției extinctive erau imperative. Aceasta înseamna că nu se putea deroga prin convenție de la normele prescripției extinctive şi că organul de jurisdicție avea  obligativitatea  aplicării  din  oficiu  a  normelor  privind  prescripția extinctivă. Prescripția extinctivă era, deci, o instituție de ordine publică.  În noul Cod civil se renunță la această abordare, cel puțin în parte, şi se revine  la prevederile Codului  civil de  la 1864,  într‐o  formă modificată. Noul  cod  optează  pentru  îmbinarea  normelor  dispozitive  cu  normele imperative;  astfel,  prin  norme  dispozitive  este  reglementată  problema invocării prescripției, a duratei  termenelor  şi a cursului prescripției,  iar prin  norme  imperative,  problema  derogării  de  la  prevederile  legale referitoare la prescripția extinctivă în cazul anumitor acțiuni şi în ceea ce priveşte prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acțiunii civile. 

Normele prescripției  se aplică numai atunci  când  cel  interesat  le invocă. Cel interesat este, de regulă, pârâtul.  

Prescripția  nu  operează  de  plin  drept  (articolul  2506(1)  din  noul Cod civil) și nici din oficiu. Dreptul de a  invoca prescripția reprezintă un drept  potestativ,  distinct  de  dreptul  subiectiv  civil,  pentru  a    cărui ocrotire se apelează la forța coercitivă a statului.  

Prescripția nu poate  fi  invocată oricând  în cursul procesului civil; ea  este  o  excepție  de  fond,  care  poate  fi  invocată  numai  în  primă instanță.  

În noul Cod  civil  se dă posibilitatea    celui  în  folosul  căruia  curge prescripția  să  poată  renunța  la  ea.  Renunțarea  poate  fi  expresă  sau tacită,  dar  neîndoielnică;  ea  poate  rezulta  numai  din  manifestări neechivoce (articolul 2508 din noul Cod civil). Există şi persoane care nu pot renunța  la prescripție, deoarece acest  lucru nu ar fi  în  interesul  lor; 

27

conform articolului 2509 din noul Cod civil, cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunța la prescripție.  

Noul Cod civil permite modificarea convențională a termenului de prescripție, precum  şi  cursul prescripției, putând modifica  şi  cauzele de suspendare ori de  întrerupere a prescripției extinctive. Deşi părțile pot reduce  sau mări  termenele  de prescripție,  pe  cale  convențională,  prin acord  expres,  noua  durată  a  acestora  este  fixată  de  lege  în  anumite limite: noua prescripție nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani,  cu excepția  termenelor de prescripție de 10 ani  sau mai  lungi, care pot  fi prelungite până  la 20 de ani  (articolul 2515(4) din noul Cod civil).  

Prescripția  extinctivă  este  reglementată  prin  lege  (articolul 2515(1) din noul Cod  civil). Conform  articolului  2515(2)  „Este  interzisă orice  clauză  prin  care,  fie  direct,  fie  indirect  o  acțiune  ar  fi  declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o  acțiune  declarată  de  lege  imprescriptibilă  ar  fi  considerată prescriptibilă.”. Acelaşi text al articolului 2515 din noul Cod civil conține în  alineatul  5  o  altă  normă  imperativă,  potrivit  căreia  părțile  nu  pot deroga de la termenele de prescripție şi nici nu pot încheia convenții cu privire  la începutul prescripției sau referitoare  la cauzele de suspendare sau de  întrerupere,  în cazul drepturilor  la acțiune de care părțile nu pot să dispună şi nici în cazul acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislației privind protecția consumatorului.   Prescripția  extinctivă  în  dreptul  civil  are  natura  juridică  a  unei sancțiuni  civile,  prin  efectul  căreia,  titularul  neglijent  al  dreptului subiectiv  civil  pierde  o  parte  din  mijloacele  juridice,  de  ocrotire  a dreptului său, nevalorificat în termenul stabilit de lege.   

II. Funcțiile prescripției extinctive   Principala  funcție  a  prescripției  extinctive  constă  în  asigurarea stabilității şi securității circuitului civil. Atâta timp cât un drept subiectiv civil nu este exercitat, iar obligația corelativă nu este îndeplinită, asupra existenței  şi  valabilității  dreptului  şi  respectiv  a  obligației  există incertitudine; de aici rezultă forța stimulatoare a prescripției extinctive.   Existența prescripției extinctive  îl determină pe titularul dreptului să  acționeze,  să  iasă  din  pasivitate,  deoarece  altfel  el  este  sancționat, nemaiputând  apela  la  forța  coercitivă  a  statului  pentru  ocrotirea dreptului  său;    de  aici  rezultă    funcția  sancționatoare  a  prescripției extinctive. 

28

  Pe măsura  trecerii  timpului,  probele,  care  trebuie  administrate pentru dovada existenței dreptului pretins  în fața  instanței de judecată, sunt  mai  nesigure  şi  mai  greu  de  administrat  (martorii  decedează, înscrisurile  se  pierd,  sunt  distruse  etc.);  de  aici  reiese  funcția  de consolidare a raporturilor juridice civile.   

III. Efectul prescripției extinctive   Dreptul  la acțiune are un sens material și unul procesual. Potrivit noului  Cod  civil,  prin  prescripția  extinctivă  se  stinge  doar  dreptul material  la acțiune  (articolul 2500). Dreptul procesual  la acțiune nu  se stinge,  este  imprescriptibil,  el  făcând  parte  din  dreptul  de  petiționare garantat de Constituție.  

De asemenea, dreptul subiectiv civil nu se stinge prin prescripție. Dreptul subiectiv civil supraviețuieşte  (împreună cu obligația corelativă) fără a mai fi înzestrat, însă, cu un drept la acțiune în sens material, care să‐i  asigure  ocrotirea.  Dreptul  subiectiv  și  obligația  corelativă    devin imperfecte, naturale, care pot fi protejate numai pe cale de excepție, nu și pe cale de acțiune. Faptul că dreptul subiectiv supraviețuiește  reiese din  articolul  2506 din noul Cod  civil,  care  în  alineatul  2  arată  că după împlinirea  termenului  de  prescripție,  cel  obligat  poate  să  refuze executarea  prestației,  ceea  ce  înseamnă  că  titularul  dreptului  nu mai poate apela la forța coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său. Conform alineatului 3, cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție  s‐a  împlinit nu are dreptul  să  ceară  restituirea prestației, chiar dacă  la data executării nu  ştia că  termenul prescripției era împlinit. În plus, alineatul 4 arată că recunoaşterea dreptului, făcută printr‐un act scris, precum şi constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care  le‐a făcut nu ştia că termenul de prescripție era  împlinit.  În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.   Principiile efectului prescripției extinctive.   ● Stingerea dreptului  la acțiune  fiind un drept principal  stinge  şi dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, cum ar fi dobânzi, garanții reale  sau  personale;  se  aplică  regula  accesoriul  urmează    soarta principalului (articolul 2503 din noul Cod civil). Articolul 2504(1) din noul Cod civil instituie și o excepție, în ceea ce privește acțiunea ipotecară, în sensul  că prescripția dreptului  la  acțiune privind  creanța principală nu atrage şi stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul  ipotecar  va  putea  urmări,  în  condițiile  legii,  doar  bunurile mobile sau imobile  ipotecate,  însă numai în limita valorii acestor bunuri 

29

și  doar  în  vederea  acoperirii  debitului  principal,  nu  și  a  accesoriilor acestuia.  

●  În  cazul  în  care  un  debitor  este  obligat  la  prestații  succesive, dreptul  la  acțiune  cu privire  la  fiecare dintre  aceste prestații  se  stinge printr‐o  prescripție  diferită  (articolul  2503(2)  din  noul  Cod  civil);  de exemplu, dobânzi, chirii, arende,  rente viagere etc. Aceste dispoziții nu sunt  aplicabile  în  cazul  în  care  prestațiile  succesive  alcătuiesc,  prin finalitatea  lor,  rezultată din  lege  sau  convenție, un  tot unitar  (articolul 2503(3) din noul Cod civil).   

IV. Domeniul prescripției extinctive   Prin domeniul prescripției extinctive  se  înțelege  sfera drepturilor subiective  civile  care  intră  sub  incidența prescripției; aceasta  înseamnă că pentru a stabili care este domeniul de aplicare a prescripției trebuie să  se determine  care drepturi  subiective  civile  sunt  supuse prescripției extinctive şi care nu. Pentru aceasta se utilizează două criterii: ‐ natura drepturilor subiective civile, în funcție de care se face distincție între  domeniul  prescripției  în  materia  drepturilor  patrimoniale (drepturile  de  creanță,  drepturile  reale  principale  şi  drepturile  reale accesorii) şi materia drepturilor nepatrimoniale; ‐  actul  normativ  care  reglementează  prescripția,  în  funcție  de  care  se face distincție între domeniul prescripției reglementate de noul Cod civil şi de alte acte normative. 

Domeniul prescripției extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale: 1. Drepturile de creanță 

  În principiu, drepturile de  creanță,  indiferent de  izvorul  lor  (acte juridice, fapte juridice licite sau ilicite) sunt supuse prescripției extinctive. Conform  articolului  2501(1)  din  noul  Cod  civil,  drepturile  la  acțiune având  un  obiect  patrimonial  sunt  supuse  prescripției  extinctive  (dacă prin lege nu se dispune altfel); o categorie a drepturilor patrimoniale este cea  a  drepturilor  de  creanță,  deci  și  acțiunile  privind  drepturile  de creanță sunt prescriptibile.  

2. Drepturile reale accesorii   Drepturile reale accesorii sunt garanții ale drepturilor de creanță. Cum drepturile de creanță sunt prescriptibile,  şi drepturile accesorii  lor sunt prescriptibile. Potrivit articolului 2503(1) din noul Cod civil, odată cu stingerea  dreptului  la  acțiune  privind  un  drept  principal  se  stinge  şi dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. 

3. Drepturile reale principale 

30

  Regula  este  că  drepturile  reale  principale  sunt  imprescriptibile. Asta  înseamnă  că  dreptul material  la  acțiune,  prin  care  se  urmăreşte apărarea unui drept  real principal nu  se prescrie,  indiferent de  timpul scurs.  În  articolul  2502(1)  din  noul  Cod  civil  se  prevede  că  dreptul  la acțiune este  imprescriptibil  în cazurile prevăzute de  lege, precum  şi ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp.   Acțiunile  prin  care  se  urmăreşte  protecția  drepturilor  reale principale  se  numesc  acțiuni  reale.  Sunt  imprescriptibile  extinctiv următoarele acțiuni reale: ‐ acțiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară, întemeiată pe dreptul de  proprietate  publică,  indiferent  că  titluarul  este  statul  sau  o unitate administrativ  teritorială  (articolul  861  combinat  cu  articolul  563(2)  din noul Cod civil); ‐ acțiunea în revendicare imobiliară şi mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată  (articolul 563(2) din noul Cod civil); această acțiune poate fi paralizată prin  invocarea uzucapiunii,  în cazul bunurilor  imobile ori mobile (articolele 928, 929, 930‐934, 939 din noul Cod civil) sau prin invocarea  de  către  pârât  a  posesiei  de  bună  credință  a  bunului mobil revendicat (articolul 937(1) din noul Cod civil); ‐  acțiunea în partaj (articolul 669 din noul Cod civil); ‐  acțiunea  negatorie,  adică  acțiunea  prin  care  proprietarul  unui  bun cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real (altul decât dreptul de proprietate) asupra bunului respectiv, contestând existența  acestuia  (articolul  564  din  noul  Cod  civil);  prin  acțiunea negatorie  se  urmăreşte  apărarea  dreptului  de  proprietate,  deci  are acelaşi regim cu acțiunea în revendicare;  ‐  acțiunea  confesorie,  prin  care  se  urmăreşte  apărarea  unui  drept  de superficie; prin acțiunea confesorie de superficie reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate; ea poate  fi intentată  împotriva  oricărei  persoane  care  împiedică  exercitarea dreptului, chiar  și a proprietarului  terenului  (articolul 696 din noul Cod civil);  ‐ acțiunea în grănițuire, adică acțiunea prin care proprietarul unui teren, în  contradictoriu  cu  proprietarul  terenului  vecin,  solicită  instanței  să determine  prin  semne  exterioare,  întinderea  celor  două  terenuri învecinate;  prin  acțiunea  în  grănițuire  se  apără  însuşi  dreptul  de proprietate  asupra  unui  imobil  şi  deci  urmează  soarta  acțiunii  în revendicare; 

31

‐ petiția de ereditate, adică acțiunea moştenitorului cu vocație universală sau  cu  titlu universal  care poate obține oricând  recunoaşterea  calității sale  de  moştenitor  contra  oricărei  persoane  care,  pretinzând  că  se întemeiază pe titlul de moştenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral (articolul 1130 din noul Cod civil); ‐  acțiunea  ipotecară,  adică  acțiunea  creditorului  ipotecar  prin  care urmărește bunul ipotecat pentru a‐și satisface creanța (articolul 2504 din noul Cod civil).   Nu toate acțiunile reale sunt imprescriptibile. Următoarele acțiuni reale sunt prescriptibile extinctiv: ‐  acțiunea  posesorie;  posesia  este  exercitarea  în  fapt  a  prerogativelor dreptului de proprietate  (sau al altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție) asupra unui bun de către persoana care  îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar (articolul 916 din  noul Cod civil); în caz de tulburare sau de deposedare, posesia este apărată prin acțiunea posesorie, prescriptibilă  într‐un an de  la data tulburării sau deposedării (articolul 951 din noul Cod civil); ‐  acțiunea  în  revendicare  imobiliară,  în  cazurile  prevăzute  de  articolul 572 din noul Cod civil, corespunzător articolului 498 din Codul civil de la 1864 (care se referă la avulsiune); ‐  acțiunea  în  revendicarea  animalelor  domestice  rătăcite  pe  terenul altuia (articolul 576(1) din noul Cod civil); ‐  acțiunea  confesorie  prin  care  se  urmăreşte  apărarea  dreptului  de uzufruct,  a  dreptului  de  uz  sau  abitație  şi  a  dreptului  de  servitute; tuturor acestor acțiuni li se aplică prevederile articolului 696(1) din noul Cod  civil  (referitoare  la  acțiunea  confesorie  de  superficie,  nu  însă  și alineatul  2,  care  arată  că  dreptul  la  acțiunea  confesorie  de  superficie este  imprescriptibil);  potrivit  articolului  746(1),  litera  e,  uzufructul  se stinge prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani,  în cazul uzufructului unei creanțe; aceleași prevederi se aplică dreptului de uz și de abitație; articolul 770(1), litera f din noul Cod civil arată că servituțile se  sting pe  cale principală prin  radierea  lor din  cartea  funciară pentru neuzul timp de 10 ani; ‐  acțiunile  prin  care  se  apără  drepturile  reale  corespunzătoare proprietății  publice,  adică  dreptul  de  administrare,  dreptul  de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit (articolul 866 din noul Cod  civil);  acestor  acțiuni  li  se  aplică  prin  asemănare  dispozițiile articolului 696(1) din noul Cod civil  (la care  fac trimitere articolele 870, 873  și  875 din noul Cod  civil),  fiind dezmembrăminte  ale dreptului  de propietate publică și deci prescriptibile.   

32

  Domeniul  prescripției  extinctive  în  cadrul  drepturilor nepatrimoniale.   Regula este că protecția drepturilor nepatrimoniale prin acțiuni în justiție  nu  este  limitată  în  timp,  de  unde  rezultă  că  acțiunile  sunt imprescriptibile.  Această  regulă  a  imprescriptibilității  se  întemeiază  pe caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale  şi pe  împrejurarea că aceste drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică. 

În  categoria  drepturilor  nepatrimoniale  intră:  drepturile personalității,  așa  cum  rezultă  din  articolul  252  din  noul  Cod  civil, drepturile  de  autor  și  conexe,  drepturile  care  privesc  identificarea persoanei fizice și juridice, ș.a. Sunt imprescriptibile numai acțiunile care apără direct drepturile nepatrimoniale, nu și acelea prin care se solicită repararea  prejudiciului  suferit  prin  încălcarea  lor.  Astfel,  potrivit articolului 253(4) din noul Cod civil, persoana prejudiciată prin încălcarea unui  drept  nepatrimonial  poate  cere  despăgubiri  sau,  după  caz,  o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i‐a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.   Câteva  excepții  de  la  regula  imprescriptibilității  drepturilor nepatrimoniale: ‐ acțiunea în anulabilitatea căsătoriei (articolul 301 din  noul Cod civil); ‐ acțiunea  în  tăgada paternității  introdusă de către mama copilului sau soțul  acesteia  (articolele  430  și  431  din  noul  Cod  civil),  de  către moștenitorii pretinsului tată biologic (articolul 432(2) din noul Cod civil); ‐  acțiunea  în nulitate  relativă  a  recunoașterii  filiației  (articolul  419  din  noul Cod civil).  

V. Termenele de prescripție extinctivă 1. Noțiune. Termenul de prescripție extinctivă este  intervalul de timp, stabilit 

de  lege,  înăuntrul  căruia  trebuie  exercitat  dreptul material  la  acțiune. Acest  termen,  esențialmente  legal,  în  vechea  reglementare,  potrivit noului Cod  civil, poate  fi  stabilit  și pe  cale  convențională,  în  sensul  că părțile  pot  să  îl  modifice.  Astfel,  părțile,  în  limitele  şi  în  condițiile prevăzute de lege, pot deroga prin acord expres de la durata termenelor stabilite  prin  lege,  mărindu‐le  sau  micşorându‐le  (articolul  2515(3)). Totuşi, noua durată a  termenelor nu poate  fi mai mică de un an  şi nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani sau mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 ani (articolul 2515(4)).   2. Clasificare 

33

Termenele de prescripție extinctivă sunt generale şi speciale.   Termenul general. Termenul general este acela care se aplică ori de câte ori  legea nu a  instituit un termen special pentru un anumit caz. Potrivit  articolului  2517  din  noul  Cod  civil,  termenul  general  de prescripție extinctivă este de 3 ani.   Astfel,  pentru  acțiunile  personale,  prin  care  se  urmăreşte valorificarea  unui  drept  de  creanță,  termenul  general  de  prescripție extinctivă este de 3 ani (articolului 2517 din noul Cod civil); acest termen se  aplică  tuturor  acțiunilor  personale,  indiferent  de  izvorul  concret  al raportului  juridic  obligațional,  cu  excepția  cazurilor  pentru  care  există termene speciale; acest termen este aplicabil, prin analogie, şi acțiunilor nepatrimoniale  prescriptibile  extinctiv,  pentru  care  legea  nu  stabileşte un termen special.   Termene speciale.  

Noul cod civil prevede termene speciale de prescripție, aplicabile unor acțiuni reale sau personale, după caz. Există termene de 10 ani, de 2 ani și de un an. La acestea se adaugă și alte termene speciale,  între 6 luni  și 5 ani, care  se  întâlnesc  în cuprinsul  codului,  în cadrul diferitelor instituții. În afară de termenele speciale prevăzute de noul Cod civil, și în alte  acte  normative  de  drept  privat  se  stabilesc  termene  speciale  de prescripție extinctivă.     În noul Cod civil, potrivit articolului 2518 se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la:  ‐ drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse unui alt termen de prescripție; ‐  repararea prejudiciului moral  sau material  cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni  sexuale comise contra unui   minor  sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a‐şi exprima voința; ‐ repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.   Termenul de 2 ani, se aplică (articolul 2519 din noul Cod civil): ‐  dreptului  la  acțiune  întemeiat  pe  un  raport  de  asigurare  sau reasigurare; ‐  dreptului  la  acțiune  privitor  la  plata  remunerației  cuvenite intermediarilor  pentru  serviciile  prestate  în  baza  contractului  de intermediere.    Termenului de un  an,  conform  articolelor  2520  și  2521  din noul Cod civil,  îi sunt supuse unele acțiuni care au  la bază raporturi  izvorâte din prestările de servicii:  

34

‐ profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează; ‐ profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecțiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;  ‐ medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operații sau medicamente;  ‐  vânzătorilor  cu  amănuntul,  pentru  plata  mărfurilor  vândute  şi  a furniturilor livrate; ‐ meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; ‐ avocaților,  împotriva clienților pentru plata onorariilor  si cheltuielilor; termenul  de  prescripție  se  va  calcula  din  ziua  rămânerii  definitive  a hotărârii sau din aceea a împăcării părților, ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data ultimei prestații efectuate;  ‐ notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor  ce  le  sunt  datorate  pentru  actele  funcției  lor;  termenul  de prescripție se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile; ‐  inginerilor,  arhitecților,  geodezilor,  contabililor  şi  altor  liber‐profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescriptiei se va socoti din ziua când s‐a terminat lucrarea; ‐ dreptului la acțiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc; ‐  acțiunii  izvorâte  dintr‐un  contract  de  transport  de  bunuri  terestru, aerian sau pe apă,  îndreptată  împotriva  transportatorului;  în acest caz, termenul  este  de  3  ani,  atunci  când  contractul  de  transport  a  fost încheiat pentru a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.  

VI. Cursul prescripției extinctive   Termenul de prescripție extinctivă are un început, marcat de data la  care  începe  să  curgă  prescripția  extinctivă,  o  durată,  precum  şi  un sfârşit, marcat de data împlinirii prescripției extinctive.    

1. Inceputul prescripției extinctive   Regula  generală.  Regula  generală  privind  începutul  prescripției extinctive  este  prevăzută  în  articolul  2523  din  noul  Cod  civil,  potrivit căruia prescripția  începe  să  curgă de  la data când  titularul dreptului  la acțiune a cunoscut sau, după  împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.  Spre  deosebire  de  vechea  reglementare,  care  conținea  un  criteriu obiectiv  de  determinare  a  momentului  de  la  care  începea  să  curgă 

35

prescripția,  adică  data  naşterii  dreptului  la  acțiune,  noul  Cod  civil prevede două criterii: unul subiectiv, greu de dovedit, și anume data de la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut nașterea lui și altul parțial obiectiv, și anume data de la care, după împrejurări, titularul dreptului la acțiune trebuia să cunoască nașterea lui.   Reguli speciale.  

Nu  întotdeauna  se poate determina cu uşurință momentul de  la care  începe  să  curgă  prescripția  aplicând  regula  generală  şi  asta  din cauza multitudinii de drepturi subiective civile, care comportă elemente specifice.  De  aceea  se  prevăd  reguli  speciale,  care  se  aplică  numai  în cazurile expres stabilite de lege, cu prioritate față de regula generală. Ori de  câte  ori  nu  se  aplică  o  regulă  specială,  stabilită  de  lege  pentru  o anumită situație, se aplică regula generală.   Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face. Potrivit  articolului  2524  din  noul  Cod  civil,  în  cazul  obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când  obligația  devine  exigibilă  şi  debitorul  trebuia  astfel  s‐o  execute. Dacă  obligația  nu  este  simplă,  ci  este  afectată  de  o  modalitate,  un termen  sau  o  condiție,  prescripția  începe  să  curgă  astfel:  dacă  este afectată de o  condiție  rezolutorie  sau de un  termen extinctiv,  întrucât textul nu distinge, se aplică aceeași regulă ca pentru obligația simplă; în cazul  în care obligația este afectată de un termen suspensiv, prescripția începe  să  curgă  de  la  împlinirea  termenului  sau,  după  caz,  de  la  data renunțării  la  beneficiul  termenului  stabilit  exclusiv  în  favoarea creditorului (articolul 2524(2)); dacă obligația este afectată de o condiție suspensivă,  prescripția  începe  să  curgă  de  la  data  când  s‐a  îndeplinit condiția (articolul 2524(3)). 

Dreptul  la acțiunea  în  restituirea prestațiilor. Conform articolului 2525  din  noul  Cod  civil,    prescripția  dreptului  la  acțiune  în  restituirea prestațiilor  făcute  în  temeiul  unui  act  anulabil  ori  desființat  pentru rezoluțiune  sau altă  cauză de  ineficacitate,  începe  să  curgă de  la data rămânerii  definitive  a  hotărârii  prin  care  s‐a  desființat  actul,  ori, după caz, de  la data  la  care declarația de  rezoluțiune  sau  reziliere a devenit irevocabilă.  

Dreptul  la  acțiunea  în  executarea  prestațiilor  succesive.  Atunci când  este  vorba de  prestații  succesive,  prescripția dreptului  la  acțiune începe să curgă de  la data  la care  fiecare prestație devine exigibilă,  iar dacă  prestațiile  alcătuiesc  un  tot  unitar,  de  la  data  ultimei  prestații neexecutate.  

36

Dreptul  la acțiune  în materia asigurărilor  (articolul 2527 din noul Cod civil). În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea  termenelor prevăzute de  lege ori  stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.  

Dreptul  la  acțiunea  în  repararea  pagubei  cauzate  printr‐o  faptă ilicită sau licită. Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care  a  fost  cauzată  printr‐o  faptă  ilicită,contractuală  sau  delictuală, începe  să  curgă  de  la  data  când  păgubitul  a  cunoscut  sau  trebuia  să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (nu numai pe cel care  a  cauzat‐o).  Există  deci,  un  moment  subiectiv  de  la  care  curge prescripția, acela de  la care păgubitul a cunoscut paguba  și pe cel care răspunde de ea, greu de dovedit,  și unul obiectiv, subsidiar, acela de  la care cel păgubit trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea. Aceeași regulă se aplică, în mod corespunzător, faptelor licite, adică şi în cazul  acțiunii  în  restituire  întemeiate  pe  îmbogățirea  fără  justă  cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri. 

Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic. În mod asemănător cu  vechea  reglementare  (articolul  9  din  Decretul  167/1958),  articolul 2529 din noul Cod  civil prevede  că prescripția dreptului  la  acțiunea  în anularea unui act juridic începe să curgă la momente diferite, în funcție de  cauza  de  anulabilitate.  Astfel,    în  caz  de  violență,  din  ziua  când aceasta a  încetat,  indiferent de  felul violenței –  fizică, morală, continuă sau  instantanee; acesta este un moment obiectiv de  la  care  începe  să curgă prescripția. În cazul dolului, din ziua când a fost descoperit; este un moment subiectiv de  la care victima dolului poate efectiv să acționeze. În  caz  de  eroare  ori  în  celelalte  cazuri  de  anulare  (de  exemplu,  lipsa cauzei,  incapacitatea), din  ziua când cel  îndreptățit,  reprezentantul  său legal ori cel chemat de lege să‐i încuviințeze sau să‐i autorizeze actele a cunoscut  cauza anulării,  însă nu mai  târziu de  împlinirea  a  18  luni din ziua  încheierii actului  juridic;  legiuitorul stabilește două momente: unul subiectiv, al cunoașterii cauzei de anulare  și unul obiectiv,  subsidiar, al împlinirii celor 18 luni de la data încheierii actului juridic. Termenul de 18 luni  nu  este  un  termen  de  prescripție,  ci  un  termen  legal,  stabilit  în scopul de  a nu  se prelungi prea mult durata  cuprinsă  între  încheierea actului  juridic  și  începutul  prescripției;  în  acest  termen  de  18  luni  se prezumă că trebuie să fie cunoscută cauza de anulare; cunoscută sau nu, după împlinirea lui începe să curgă prescripția. 

Dreptul  la  acțiunea  în  răspundere  pentru  vicii  aparente.  Regula nouă, care nu exista  în reglementarea anterioară, prevăzută  în articolul 

37

2530 din noul Cod civil, privește viciile aparente, în situația în care legea sau  contractul  obligă  la  garanție  și  pentru  asemenea  vicii.  Astfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor  lucrări,  cu  vicii aparente,  în  cazurile  în  care  legea  sau contractul obligă la garanție şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul verbal  de  constatare  a  viciilor,  pentru  înlăturarea  de  către  debitor  a viciilor constatate. Aceleași dispoziții se aplică şi în cazul lipsei calităților convenite  ori  a  lipsurilor  cantitative,  însă  numai  dacă  oricare  dintre aceste  lipsuri  puteau  fi  descoperite,  fără  cunoştințe  speciale,  printr‐o verificare normală. 

Dreptul  la  acțiunea  în  răspundere  pentru  vicii  ascunse.  Viciile ascunse  fac  bunul  impropriu  întrebuințării  la  care  este  destinat  sau  îi micșorează  întrebuințarea  sau  valoarea;  ele nu  pot  fi  descoperite  fără asistență de  specialitate, de  către o persoană prudentă  și diligentă. Se face  distincție  între:  prescripția  pentru  viciile  ascunse  ale  unui  bun transmis,  ale  unei  lucrări  executate,  ale  unei  construcții  predate  ori recepționate și ale unor lucrări curente, de întreținere. Se stabilesc două momente de  la care  începe  să curgă prescripția: un moment  subiectiv, care  este  acela  al  descoperirii  viciilor  și  un  moment  obiectiv,  care coincide  cu data expirării  termenului de garanție, de 1 an, pentru bun sau lucrare, de 3 ani pentru construcție, de 1 lună pentru lucrări curente la  bunuri mobile  și  de  3  luni  pentru  lucrări  curente  la  o  construcție. Aceste  termene nu  sunt de prescripție extinctivă,  ci  termene  legale de garanție, cu caracter general  și  subsidiar, care  se aplică dacă nu există alte  termene  speciale,  legale  sau  convenționale.  La  împlinirea  lor,  se stinge obligația de garanție pentru vicii ascunse, dacă acestea nu apar în termenele  respective,  care  sunt  termene  extinctive.  Dacă  se  stinge obligația de garanție pentru vicii, dreptul  la acțiune pentru vicii ascunse rămâne  fără  obiect,  și  deci  nu  se  mai  pune  problema  prescripției acestuia.  

Începutul prescripției extinctive în alte cazuri: ‐ prescripția acțiunii  în tăgada paternității copilului din căsătorie  începe să curgă de la data când tatăl (soțul mamei) a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumția nu corespunde  realității,  atunci  când  titularul  acțiunii  este  soțul  mamei (articolul 430 din noul Cod civil); dacă acțiunea este promovată de către mamă, prescripția  începe să curgă de  la data nașterii copilului (articolul 431 din   noul Cod civil); dacă acțiunea este  introdusă de către pretinsul 

38

tată biologic, dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții lui, iar dacă a  decedat  și  acțiunea  este  introdusă  de  moștenitorii  săi,  prescripția începe  să  curgă  de  la data  decesului  tatălui biologic  (articolul  432  din noul  Cod  civil);  dacă  acțiunea  este  introdusă  de  copil,  dreptul  lui  la acțiune nu se prescrie în timpul vieții (articolul 433 din noul Cod civil)  ‐  acțiunea  în  stabilirea  paternității  copilului din  afara  căsătoriei  nu  se prescrie în timpul vieții copilului (articolul 427 din noul Cod civil); ‐  prescripția  acțiunii  posesorii  începe  să  curgă  de  la  data  tulburării posesiei sau deposedării (articolul 951 din noul Cod civil) ş.a.   

2. Suspendarea prescripției extinctive   Noțiune. Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege orice modificare a  cursului acesteia,  ce  constă  în oprirea de drept a  curgerii termenului  de  prescripție,  pe  timpul  cât  durează  situațiile,  limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acționa pe titularul dreptului la acțiune.   Deci,  sancțiunea  prescripției  extinctive  nu  intervine  atunci  când titularul  dreptului  la  acțiune  nu manifestă  pasivitate  sau  neglijență  în exercitarea dreptului său, ci este împiedicat să şi‐l exercite datorită unor împrejurări care îl pun într‐o imposibilitate materială, morală sau juridică de a acționa  (în caz contrar, sancțiunea ar  fi deturnată de  la  finalitatea sa).   Pentru  a  interveni  suspendarea  prescripției,  cauzele  de suspendare  trebuie  să  apară  în  timp  ce  prescripția  este  în  curs  (adică între  momentul  în  care  a  început  să  curgă  şi  înainte  de  împlinirea termenului de prescripție); dacă apar înainte ca prescripția să înceapă să curgă,  nu  intervine  suspendarea,  ci  amânarea  începutului  prescripției extinctive.   Cauzele de suspendare. 

 Conform articolului 2532, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: 

1). Între soți, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separați în fapt; există o imposibilitate morală de a acționa. 

2).  Între părinți,  tutore  sau  curator  şi  cei  lipsiți de  capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori  între curatori şi cei pe care  îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate; descărcarea de gestiune este dată de către instanța de tutelă, așa cum  reiese din articolul 162 din noul Cod civil; există aici o imposibilitate morală de a acționa. 

39

3).  Între  orice  persoană  care,  în  temeiul  legii,  al  unei  hotărâri judecătoreşti sau al unui act  juridic, administrează bunurile altora şi cei ale  căror  bunuri  sunt  astfel  administrate,  cât  timp  administrarea  nu  a încetat  şi  socotelile  nu  au  fost  date  şi  aprobate;  această  cauză  de suspendare  se  aseamănă  cu  cea  precedentă,  dar  este  mai  generală, incluzând toate cazurile de administrare a bunurilor altuia, indiferent de izvor  (lege,  hotărâre  judecătorească,  contract),  cu  excepția  cazurilor prevăzute  la  punctul  2;  trebuie  avute  în  vedere  și  dispozițiile  care reglementează administrarea bunurilor altuia, în noul Cod civil, articolele 792‐857. 

4). În cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor  legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară; în acest caz există o  imposibilitate  juridică de a acționa; astfel, dacă minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc sau minorul între 14 şi 18 ani sunt titulari de drepturi subiective prescriptibile, prescripția nu curge  împotriva  lor,  iar dacă  a  început  să  curgă  se  suspendă,  până  la  numirea reprezentantului/ocrotitorului legal, după caz. 

5).  Cât  timp  debitorul,  în  mod  deliberat,  ascunde  creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia; acesta este un caz nou de suspendare,  care nu  exista  în  reglementarea  anterioară  și  are  ca  scop sancționarea debitorului culpabil, care, prin demersurile lui împiedică pe creditor să‐și exercite dreptul la acțiune; de exemplu, debitorul ascunde sau  sustrage  titlul  constatator  al  creanței,  ascunde  modificarea termenului  legal  de  plată  sau  renunțarea  la  beneficiul  termenului  ce către autorul creditorului actual.  

6). Pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți,  însă numai dacă acestea au fost  ținute  în  ultimile  6  luni  înainte  de  expirarea  termenului  de prescripție;  și  această  cauză  de  suspendare  este  nouă  și  are  ca  scop soluționarea  prin  bună  înțelegere  a  litigiilor;  ea  a  fost  impusă  din necesități practice, mai ales din sfera comercială; pe durata negocierilor, părțile nu fac acte de întrerupere a prescripției, pentru a arăta buna lor credință și convingerea în rezultatul pozitiv al acestora; dacă negocierile au  loc  în cursul prescripției, din care mai  sunt 6  luni până  la  împlinire, suspendarea nu operează; cele 6 luni rămase sunt considerate suficiente ca  titularul dreptului  la acțiune  să poată  introduce acțiunea  în  justiție; suspendarea  operează  deci,  numai  dacă  negocierile  au  fost  purtate  în ultimile  6  luni,  înainte  de  împlinirea  termenului  de  prescripție  sau  au început mai devreme și au continuat în ultimile 6 luni; dacă, de exemplu, 

40

negocierile  au  început  cu  4  luni  înainte  de  împlinirea  termenului  de prescripție  și au  ținut o  lună, după  care  au  fost  întrerupte, prescripția este suspendată o  lună și nu se  împlinește decât după 6  luni de  la data când  a  încetat  cauza  de  suspendare,  adică  de  la  data  întreruperii negocierilor;  din  exemplul  dat  reiese  că  precizarea  legiuitorului  ca negocierile să se  fi purtat  în ultimile 6  luni al termenului de prescripție este  lipsită de utilitate practică, atât timp cât articolul 2534(2) prevede că  prescripția  nu  se  împlinește  oricum mai  înainte  de  expirarea  unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat. 

7).  În  cazul  în  care  cel  îndreptățit  la  acțiune  trebuie  sau  poate, potrivit  legii  ori  contractului,  să  folosească  o  anumită  procedură prealabilă, cum sunt  reclamația administrativă,  încercarea de  împăcare sau  altele  asemenea,  cât  timp  nu  a  cunoscut  şi  nici  nu  trebuia  să cunoască  rezultatul  acelei proceduri,  însă nu mai mult de  3  luni  de  la declanșarea procedurii, dacă prin  lege sau contract nu s‐a stabilit un alt termen; în acest caz există o imposibilitate juridică de a acționa; titularul dreptului  la  acțiune  nu  se  poate  adresa  instanței  sau  a  ales  să  nu  se adreseze instanței, înainte de parcurgerea procedurii prealabile. 

8). În cazul  în care titularul dreptului sau cel care  l‐a  încălcat face parte din  forțele armate ale României, cât timp acestea se află  în stare de mobilizare  sau  de  război;  sunt  avute  în  vedere  şi  persoanele  civile care  se  găsesc  în  forțele  armate  pentru  rațiuni  de  serviciu  impuse  de necesitățile  războiului;  în  acest  caz  există  o  imposibilitate  materială (fizică)  de  a  acționa;  simpla  participare  la  forțele  armate  ale  țării  (de exemplu,  satisfacerea  stagiului militar)  nu  are  efect  de  suspendare  a prescripției;  în  literatura  juridică  se  apreciază  că  de  acest  caz  de suspendare trebuie să beneficieze şi persoanele care participă la misiuni militare sub egida ONU sau NATO. 

9). În cazul în care, cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția,  este  împiedicat de un  caz de  forță majoră  să  facă  acte de întrerupere,  cât  timp  nu  a  încetat  această  împiedicare;  forța majoră, când este temporară nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine  în ultimile 6  luni  înainte de expirarea termenului de prescripție;  forța  majoră  este  orice  eveniment  extern,  imprevizibil, absolut  invincibil și  inevitabil  (articolul 1351(2) din noul Cod civil); forța majoră  îl  pune  pe  titularul  dreptului  la  acțiune  în  imposibilitatea materială  (fizică)  de  a  acționa,  de  exemplu,  cutremurele,  inundațiile; forța majoră trebuie să privească numai pe titularul dreptului la acțiune (pe  cel  împotriva  căruia  curge prescripția); dacă  cel  în  favoarea  căruia curge  prescripția  (debitorul),  se  află  într‐o  situație  de  forță  majoră, 

41

prescripția nu se suspendă; spre deosebire de reglementarea anterioară, se face distincție între forța majoră permanentă și temporară; dacă este temporară,  nu  conduce  la  suspendarea  prescripției  decât  dacă  a intervenit  în ultimile 6  luni  înainte de expirarea  termenului; 6  luni sunt considerate de  legiuitor suficiente pentru a acționa  în justiție; se face și aici  aplicarea  articolului  2534(2)  din  noul  Cod  civil,  la  fel  ca  la suspendarea prescripției pe durata negocierilor(punctul 6). 

În afara celor 9 cazuri de suspendare,  legiuitorul arată că mai pot exista  și  altele,  încheind  articolul  2532  cu  punctul  10  „în  alte  cazuri prevăzute de lege.”.   Efectele suspendării prescripției extinctive.    Conform  articolului  2534(1)  din  noul  Cod  civil,  după  încetarea suspendării,  prescripția  îşi  reia  cursul,  socotindu‐se  şi  timpul  scurs înainte de suspendare. Deci durata cauzei de suspendare nu va  intra  în calculul  termenului de prescripție extinctivă. După  încetarea  cauzei de suspendare cursul prescripției este  reluat din momentul  în  care  fusese oprit.   În anumite cazuri suspendarea produce şi un efect special; astfel, conform  articolului  2534(2)  din  noul  Cod  civil,  prescripția  nu  se împlineşte înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni, care nu se vor  împlini decât după expirarea unui termen de 1  lună de la suspendare. Reiese că acest efect nu se produce în toate cazurile, ci numai  atunci  când,  de  la  încetarea  cauzei  de  suspendare  şi  până  la împlinirea termenului de prescripție, au rămas mai puțin de 6 luni/1 lună (în funcție de termenul de prescripție: dacă este mai mare sau egal cu 6 luni,  trebuie  să  rămână 6  luni; dacă este mai mic de 6  luni,  trebuie  să rămână 1  lună). Efectul  special  constă deci  în prelungirea  (prorogarea) împlinirii  termenului,  astfel  încât  între  momentul  încetării  cauzei  de suspendare şi cel al împlinirii prescripției să fie 6 luni/1 lună.  

Scopul  acestei  prevederi  este  de  a  da  titularului  dreptului  la acțiune, după încetarea cauzei de suspendare, un timp rezonabil pentru exercitarea  acestui  drept,  prin  introducerea  cererii  de  chemare  în judecată.    Suspendarea prescripției poate  fi  invocată numai de către partea care  a  fost  împiedicată  să  facă  acte  de  întrerupere,  afară  numai  dacă prin  lege nu  se dispune altfel  (articolul 2535 din noul Cod  civil). Cazuri particulare, care derogă de la dispozițiile articolului 2535, se regăsesc în materia  obligațiilor  plurale,  solidare  și  indivizibile,  unde  efectele suspendării  prescripției  se  extind  și  la  codebitori  sau  cocreditori 

42

(articolele  1433(1),  1441(1)  și  1449  din  noul  Cod  civil).  De  asemenea, suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în privința amândurora (articolul 2536 din noul Cod civil).  

3. Intreruperea prescripției extinctive   Noțiune.  Prin  întreruperea  prescripției  extinctive  se  înțelege modificarea cursului acesteia, constând  în  înlăturarea prescripției scurse înainte  de  apariția  unei  cauze  întreruptive  şi  începerea  unei  alte prescripții extinctive.   Fundamentul întreruperii prescripției constă în aceea că nu se mai justifică producerea efectului extinctiv al prescripției, ori de câte ori, fie titularul dreptului material  la acțiune  iese din pasivitate  şi  introduce o acțiune  în  justiție,  fie  cel  în  folosul  căruia  curge prescripția  (debitorul) renunță  la  atitudinea  de  împotrivire  față  de  titularul  dreptului (creditorul) prin recunoaşterea datoriei sale ori este pus în întârziere.   Cauzele de întrerupere.  

Cauzele  de  întrerupere  (ca  şi  cele  de  suspendare)  sunt  legale, limitativ  prevăzute  de  lege  şi  produc  efecte  de  drept,  instanța  doar constatând producerea lor. Potrivit articolului 2515(3) din noul Cod civil, părțile pot, prin acord expres, să modifice cauzele legale de întrerupere; nu le pot suprima, înlocui sau crea altele noi. 

Cauzele  legale generale de  întrerupere sunt prevăzute  în articolul 2537 din noul Cod civil:  

1). Recunoaşterea dreptului a cărui acțiune se prescrie,  făcută de cel  în  folosul  căruia  curge prescripția.  Întreruperea prescripției  are  loc printr‐un act voluntar de executare sau prin  recunoaşterea,  în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia  curge  prescripția.  În  articolul  2538  din    noul  Cod  civil  se  fac precizări cu privire la recunoaşterea dreptului a cărui acțiune se prescrie; astfel,  recunoaşterea  se  poate  face  unilateral  sau  convențional  (prin acordul părților, de exemplu, prin convenția de eșalonare a datoriei sau de acordare de către creditor a unui termen de grație) şi poate fi expresă sau  tacită.  Când  recunoaşterea  este  tacită,  ea  trebuie  să  rezulte  fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia  curge  prescripția.  Constituie  acte  de  recunoaştere  tacită  plata parțială  a  datoriei,  achitarea,  în  tot  sau  în  parte,  a  dobânzilor  sau penalităților, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptățit  la restituirea unei prestații făcute  în executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune  sau  orice  altă  cauză  de  ineficacitate,  atât  timp  cât  bunul 

43

individual  determinat,  primit  de  la  cealaltă  parte  cu  ocazia  executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală  ori  personală.  Pentru  a  avea  efect  întreruptiv,  recunoașterea trebuie  să  fie  voluntară,  neîndoielnică,  simplă  (adică  neafectată  de modalități) și făcută în termenul de prescripție. 

2).  Introducerea  unei  cereri  de  chemare  în  judecată  (ori  de arbitrare).  Prescripția  se  întrerupe  prin  introducerea  unei  cereri  de chemare  în  judecată  sau  arbitrale,  prin  înscrierea  creanței  la  masa credală  în  cadrul  procedurii  insolvenței,  prin  depunerea  cererii  de intervenție  în  cadrul  urmăririi  silite  pornite  de  alți  creditori,  ori  prin invocarea, pe  cale de excepție, a dreptului a  cărui acțiune  se prescrie; prescripția se întrerupe, de asemenea, prin constituirea ca parte civilă pe parcursul  urmăririi  penale  sau  în  fața  instanței  de  judecată,  până  la începerea  cercetării  judecătorești;  în  cazul  în  care  despăgubirile  se acordă,  potrivit  legii,  din  oficiu,  începerea  urmăririi  penale  întrerupe cursul prescripției,  chiar dacă nu a avut  loc  constituirea  ca parte  civilă (punctele 2 și 3 ale articolului 2537 din noul Cod civil). 

Pentru  ca  cererea  să  aibă  efect  întreruptiv,  potrivit  articolului 2539 din noul Cod civil, este suficient ca ea să fie  introdusă  la un organ de  jurisdicție ori de urmărire  penală,  chiar necompetent. Dacă  cererea este introdusă la un organ fără atribuții jurisdicționale, prescripția nu se întrerupe.  Dacă  cererea  este  introdusă  la  o  instanță  necompetentă, prescripția  se  întrerupe de  la data  introducerii  cererii  şi nu de  la data sesizării instanței competente, ca urmare a declinării competenței. 

Și atunci când cererea este nulă pentru lipsă de formă, legiuitorul prevede că prescripția se întrerupe.  

De  asemenea,  prescripția  se  întrerupe  numai  dacă  cererea  este admisă printr‐o hotărâre cu autoritate de  lucru  judecat.  În cazul  în care este  admisă,  dar  s‐a  prescris  dreptul  de  a  cere  executarea  silită,  se consideră  că  hotărârea  nu  are  autoritate  de  lucru  judecat,  și  cel îndreptățit poate  face o nouă  cerere,  când dreptul  lui  la acțiune   este imprescriptibil  ori  când nu  s‐a  prescris  încă  (articolul  2539(3)  din  noul Cod civil). 

Dacă  cererea  este  respinsă  sau  anulată,  ea  nu  întrerupe prescripția,  dovedind  lipsa  de  temeinicie  a  pretenției,  ori  formularea unei  cereri  nule,  anulabile  sau  inadmisibile.  Cu  toate  acestea,  dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a  rămas definitivă,  introduce o nouă cerere, prescripția este considerată  întreruptă prin cererea de chemare  în  judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția, însă, ca noua cerere să fie admisă.  

44

În cazul în care cererea nu este făcută în scopul de a fi admisă, ori, odată  admisă,  nu  a  fost  pusă  în  executare  în  termenul  de  prescripție stabilit  pentru  executarea  silită,  ea  nu  are  efect  întreruptiv  de prescripție,  deoarece  arată  delăsare  în  ceea  ce  privește  realizarea dreptului dedus judecății (articolul 2539 (2) și (3) din noul Cod civil). 

Aceleași  dispoziții  se  aplică  și  atunci  când  prescripția  a  fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie  (articolul  2539(4)  din noul Cod  civil). Noțiunea de  excepție desemnează apărarea de fond şi nu are în vedere o excepție procesuală.    3).  Punerea  în  întârziere.  O  cauză  nouă  de  întrerupere  a prescripției,  care  nu  era  prevăzută  în  reglementarea  anterioară,  este punerea  în  întârziere a celui  în folosul căruia curge prescripția (articolul 2537, punctul 4 din noul Cod civil). Potrivit articolului 2540 din noul Cod civil, prescripția este considerată  întreruptă prin punerea  în  întârziere a celui  în  folosul  căruia  curge,  numai  dacă  aceasta  este  urmată  de chemarea  lui  în  judecată,  în  termen  de  6  luni  de  la  data  punerii  în întârziere. Cele două condiții care trebuie îndeplinite pentru ca punerea în  întârziere  să  aibă  efect  întreruptiv  sunt  destinate  să  împiedice  pe titularul dreptului la acțiune să abuzeze de această cauză, fără a avea, în realitate, intenția de a‐l acționa în judecată pe cel pus în întârziere.   Efectele întreruperii prescripției extinctive.    Asemănător cu reglementarea anterioară, articolul 2541 din noul Cod civil arată care sunt efectele întreruperii prescripției, detaliind toate cazurile.  Astfel,  întreruperea şterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție. Natura noii prescripții, care începe să curgă, diferă în funcție de  cauza  de  întrerupere.  Dacă  întreruperea  prescripției  s‐a  făcut  prin recunoaşterea dreptului de către cel  în  folosul căruia curgea, va  începe să curgă o nouă prescripție de acelaşi  fel.  În cazul  în care prescripția a fost  întreruptă printr‐o cerere de chemare  în  judecată ori de arbitrare, noua prescripție, care este de altă natură, și anume prescripția dreptului de a obține executarea silită, nu  începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă. 

Dacă  întreruperea  rezultă  din  intervenția  făcută  în  procedura insolvenței  sau a urmăririi  silite, prescripția  va  reîncepe  să  curgă de  la data  la care există din nou posibilitatea  legală de valorificare a creanței rămase neacoperite. 

Dacă  prescripția  a  fost  întreruptă  în  cazul  unui  proces  penal, întreruperea  operează  până  la  comunicarea  ordonanței  de  clasare,  a ordonanței  de  suspendare  a  urmăririi  penale  ori  a  hotărârii  de 

45

suspendare  a  judecății  sau  până  la  pronunțarea  hotărârii  definitive  a instanței  penale.  Dacă  repararea  pagubei  se  acordă,  potrivit  legii,  din oficiu,  întreruperea operează până  la data  când  cel  împotriva  căruia a început  să  curgă  prescripția  a  cunoscut  sau  trebuia  să  cunoască hotărârea  definitivă  a  instanței  penale  prin  care  ar  fi  trebuit  să  se stabilească  despăgubirea. Noua  prescripție  care  începe  să  curgă  după întrerupere este prescripția dreptului material la acțiune, dacă nu a fost soluționată  latura civilă a procesului penal  și prescripția dreptului de a obține  executarea  silită,  dacă  latura  civilă  a  fost  soluționată  printr‐o hotărâre definitivă.     Potrivit  articolului  2542  din  noul  Cod  civil,    efectele  întreruperii prescripției profită  celui de  la  care emană actul  întreruptiv  şi nu pot  fi opuse  decât  celui  împotriva  căruia  a  fost  îndreptat  un  asemenea  act, afară de cazul  în care prin  lege se dispune altfel. Dacă prescripția a fost întreruptă  prin  recunoaşterea  dreptului  de  către  cel  în  folosul  căruia curgea,  efectele  întreruperii  profită  celui  împotriva  căruia  a  curs  şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.    

4. Repunerea în termenul de prescripție extinctivă Noțiune. Repunerea în termenul de prescripție poate fi definită ca 

fiind  beneficiul  recunoscut  de  lege  titularilor  drepturilor  subiective,  în condițiile  anume  prevăzute,  în  temeiul  căruia  aceştia  îşi  pot  valorifica drepturile, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă s‐a împlinit.   Justificarea  instituției  repunerii  în  termenul  de  prescripție  se regăseşte în ideea că titularul dreptului la acțiune nu poate fi sancționat, dacă el nu acționează din motive ce nu îi pot fi imputate, adică, dacă nu i se poate reproşa o conduită culpabilă.   Conform articolului 2522(1) din noul Cod civil, cel care, din motive temeinice,  nu  şi‐a  exercitat  în  termen  dreptul  la  acțiune  supus prescripției, poate cere organului de  jurisdicție competent repunerea  în termen  şi  judecarea  cauzei. Având  în  vedere  faptul  că  instanței  îi este interzis  prin  articolul  2512(2)  din  noul  Cod  civil  să  aplice  din  oficiu prescripția, cu atât mai mult aceasta nu va putea, din oficiu, să repună în termenul  de  prescripție  pe  cel  interesat.  Spre  deosebire  de reglementarea  anterioară,  repunerea  în  termenul  de  prescripție  este dispusă de instanță numai la cererea titularului dreptului la acțiune.   Cauzele de repunere în termen.             Cauzele  de  repunere  în  termen  nu  erau  și  nu  sunt  expres prevăzute  de  lege.  Legiuitorul  arată  doar  că  acestea  trebuie  să  fie temeinic  justificate.  Instanța  apreciază,  de  la  caz  la  caz,  temeinicia 

46

motivelor.  În doctrina anterioară, care poate fi utilizată  în continuare și după  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil,  s‐a  arătat  că motivele  de repunere  în  termen  sunt acele  împrejurări  care nu  au nici  caracter de forță majoră şi nici nu presupun culpa titularului dreptului. De exemplu, în practica  judiciară, au  fost  considerate motive  temeinice:  spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul, în numele căruia urma  să  introducă  acțiunea  în  stabilirea  paternității;  existența  unor împrejurări speciale în care s‐a găsit moştenitorul, care l‐au împiedicat să afle despre deschiderea succesiunii  la care era chemat  (de exemplu, se afla la închisoare şi rudele i‐au ascuns cu rea credință moartea autorului său);  neacceptarea  succesiunii  de  către  un  minor,  deoarece  a  fost abandonat  de mama  sa,  care  era  reprezentantul  său  legal;  spitalizare îndelungată şi repetată, etc.   Repunerea  în  termen,  potrivit  articolului  2522(2)  din  noul  Cod civil,  nu  poate  fi  dispusă  decât  dacă  partea  şi‐a  exercitat  dreptul  la acțiune  înainte de  împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască  încetarea motivelor care au justificat  depăşirea  termenului  de  prescripție.  Termenul  de  30  zile priveşte atât cererea de repunere  în termen, cât  şi  introducerea cererii de chemare în judecată, privind valorificarea dreptului subiectiv civil.  De regulă, mai  întâi  se  introduce  cererea de  chemare  în  judecată  şi după aceea, când se  invocă prescripția, se solicită  repunerea  în  termen; sau, poate  fi  introdusă  de  la  început  o  acțiune  cu  două  capete  de  cerere, dintre care unul este repunerea în termenul de prescripție.   Efectul  repunerii  în  termen.  Repunerea  în  termen  are  ca  efect considerarea  prescripției  extinctive  ca  neîmplinită,  deşi  termenul  de prescripție  extinctivă  a  expirat,  astfel  încât  instanța  poate  trece  la soluționarea cauzei pe fond. Repunerea  în termen are caracter  judiciar, adică  presupune  pronunțarea  unei  hotărâri  judecătoreşti,  după  ce instanța a fost sesizată şi s‐a făcut dovada  împrejurării care a condus  la depăşirea justificată a termenului de prescripție.  

5. Împlinirea prescripției extinctive Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripția extinctivă 

implică un calcul care presupune cunoaşterea următoarelor elemente: a – termenul de prescripție aplicabil în speță; b – data de la care începe să curgă; c  –  dacă  a  intervenit  sau  nu  vreo  cauză  de  suspendare  sau  de întrerupere; 

47

d  –  regulile  în  funcție  de  care  se  determină  momentul  la  care  se împlineşte prescripția extinctivă.    Primele trei elemente au  fost deja analizate. Al patrulea element reiese din articolele 2551‐2556 din noul Cod civil,  la care  face trimitere articolul 2544. Astfel,  regulile aplicabile  calculului  termenelor  se aplică tuturor  termenelor,  indiferent  de  natura  şi  izvorul  lor,  deci  nu  numai termenelor  de  prescripție,  ci  şi  oricăror  altor  termene  se  regăsesc  în cuprinsul  noului  Cod  civil.  Astfel,  când  termenul  este  stabilit  pe săptămâni,  luni  sau  ani,  el  se  împlineşte  în  ziua  corespunzătoare  din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte  în  ultima  zi  a  acestei  luni.  Mijlocul  lunii  se  socoteşte  a cincisprezecea zi. Dacă  termenul este stabilit pe o  lună şi  jumătate sau pe  mai  multe  luni  şi  jumătate,  cele  15  zile  se  vor  socoti  la  sfârşitul termenului.  

Când  termenul  se  stabileşte  pe  zile,  nu  se  ia  în  calcul  prima  şi ultima  zi  a  termenului.  Dacă  ultima  zi  a  termenului  este  o  zi nelucrătoare, termenul se împlineşte la sfârşitul primei zile lucrătoare ce îi  urmează.  Termenul  se  va  împlini  la  ora  24  a  ultimei  zile.  Cu  toate acestea, dacă este vorba de un act  ce  trebuie  îndeplinit  într‐un  loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Acesta este sistemul  termenului exclusiv – pe zile libere – când nu se  ia  în calcul nici prima zi, nici ultima. Mai există şi alte sisteme de calcul: sistemul intermediar (din vechea reglementare) în care nu se ia în calcul  prima  zi,  dar  se  ia  în  considerare  ultima;  sistemul  termenului inclusiv – pe zile pline – când se ia în calcul şi prima zi şi ultima. 

 Când  termenul  se  stabileşte  pe  ore,  nu  se  iau  în  calcul  prima  şi ultima oră a termenului. Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă  înscrisurile  care  le  constată  au  fost  predate  oficiului  poştal  sau telegrafic  cel  mai  târziu  în  ultima  zi  a  termenului  până  la  ora  când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.           

48

Întrebări: - Care  este  caracterul  normelor  care  reglementează  prescripția extinctivă? - Ce funcții îndeplinește instituția prescripției extinctive? - Ce se înțelege prin domeniul prescripției extinctive? - Este  dreptul  la  acțiune  cu  privire  la  drepturile  reale  principale prescriptibil? Explicați. - Care  este  momentul  la  care  începe  să  curgă  prescripția  extinctivă? Explicați regula generală. - Care sunt efectele suspendării prescripției extinctive? - Prezentați pe scurt cauzele de întrerupere a prescripției extinctive. - Când poate opera repunerea în termenul de prescripție extinctivă?                               

49

Capitolul 3 ‐ Persoana fizică  

I. Identificarea persoanei fizice 1.Numele 2. Domiciliul 3. Starea civilă II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil 1. Ocrotirea minorului 2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) 3. Ocrotirea persoanei  fizice cu capacitate de exercițiu, aflată  în situații deosebite  Obiective: ‐ Stabilirea locului persoanei fizice în contextul dreptului privat; ‐  Înțelegerea noțiunii de  identificare a persoanei  fizice prin prezentarea mijloacelor care permit  individualizarea acesteia  în  raporturile de drept privat, în general și a acelora de drept civil, în special; ‐  Însușirea  mijloacelor  de  ocrotire  a  persoanei  fizice  care  se  află  în anumite situații care pretind protecție de drept privat.  

I. Identificarea persoanei fizice   Noțiune.  Prin  individualizarea  (identificarea)  persoanei  fizice  se înțelege  stabilirea  identității  ei  prin  mijloace,  care  să  permită identificarea persoanei fizice în raporturile juridice.   Individualizarea  persoanei  fizice  se  realizează  nu  numai  în raporturile juridice de drept privat, ci în toate celelalte raporturi juridice, în  care  persoana  fizică  apare  ca  titulară  de  drepturi  şi  obligații. Identificarea persoanei fizice este o instituție complexă, din care numai o parte aparține dreptului privat.   Identificarea  persoanei  fizice  este  necesară  deoarece,  pe  de  o parte,  societatea  are  interesul  ca  fiecare  componentă  a  sa  să  poată  fi identificată  în multiplele raporturi  la care participă,  iar pe de altă parte, fiecare  persoană  fizică,  în  calitate  de  participantă  la  diverse  raporturi juridice,  este  direct  interesată  să  se  poată  individualiza.  Individul  se identifică, deci, față de societate şi de către societate. 

Mijloace  de  individualizare.  Pentru  identificarea  persoanei  fizice sunt necesare anumite mijloace, atribute.  În dreptul privat, principalele mijloace  de  identificare  a  persoanei  fizice  sunt:  numele,  domiciliul  şi starea civilă.  

50

  Mijloacele  de  identificare  a  persoanei  fizice  sunt  drepturi nepatrimoniale  şi  prezintă  caracteristicile  specifice  acestora:  sunt opozabile  erga  omnes,  inalienabile,  insesizabile,  imprescriptibile extinctiv,  aparțin  oricărei  persoane  fizice,  sunt  nesusceptibile  de exercitare prin reprezentare.    1. Numele   În  literatura  juridică  numele  este  definit  ca  fiind  acel mijloc  de identificare a persoanei fizice, care constă în cuvintele prin care aceasta se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condițiile legii, cu această semnificație. 

Numele este reglementat în noul Cod civil, prin dispoziții generale, și  în Ordonanța Guvernului 41/2003, privind dobândirea  şi  schimbarea pe  cale  administrativă  a  numelor  persoanelor  fizice,  ca  lege  specială. Noul Cod civil joacă rolul de drept comun în materie.     Numele  poate  avea  un  sens  larg,  în  conținutul  său  intrând  atât numele de familie (sau patronimic), cât şi prenumele şi un sens restrâns, când se referă numai la numele de familie. De regulă, noțiunea de nume este folosită în sensul său larg. 

Numele de  familie  este  acea  componentă  a numelui  care  indică legătura persoanei fizice cu o anumită familie şi, deci, o individualizează, în  primul  rând,  în  societate,  deosebind‐o,  de  regulă,  de membrii  altei familii. Prenumele serveşte  la  individualizarea unei persoane  fizice, mai ales, în raporturile cu ceilalți membri ai familiei din care face parte, dar şi în raporturile cu alte persoane care au acelaşi nume de familie.           Numele,  ca  drept  personal  nepatrimonial,  are  următoarele caractere juridice: ‐  legalitatea  –  numele  este  recunoscut,  ca  aptitudine,  de  lege,  iar, condițiile de dobândire, modificare ori schimbare sunt stabilite prin lege; ‐ egalitatea – regimul  juridic al persoanei fizice este acelaşi, egal pentru toți oamenii, indiferent de rasă, naționalitate, origine etnică, religie, sex sau alte asemenea criterii; ‐  inalienabilitatea  –  persoana  fizică  nu  poate  renunța  la  nume  şi  nu  îl poate înstrăina; ‐  intangibilitatea – nici o persoană  fizică nu poate  fi  lipsită de  folosința sau  exercițiul  dreptului  la  nume;  eventualele  îngrădiri  pot  interveni numai în cazurile şi condițiile prevăzute de lege; ‐  universalitatea  –  toți  oamenii  au  dreptul  la  nume  şi  omul  se individualizează  prin  numele  său  oriunde  s‐ar  afla,  în  spațiu  şi  timp 

51

(potrivit articolului 82 din noul Cod civil „Orice persoană are dreptul  la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii”.); ‐ imprescriptibilitatea – oricât timp ar dura neutilizarea numelui, dreptul asupra  numelui  nu  se  stinge  prin  prescripție  extinctivă;  de  asemenea, oricât  timp  ar  folosi  cineva un  nume,  simplul  fapt  al posesiei  numelui respectiv nu poate conduce la dobândirea numelui; rezultă că numele nu poate fi dobândit prin uzucapiune (prescripție achizitivă); ‐ personalitatea – dreptul  la nume are un caracter strict personal; el nu este susceptibil de exercitare prin reprezentare; ‐ obligativitatea – orice persoană are nu numai dreptul, dar  şi obligația de a purta un nume.    Dobândirea (stabilirea) numelui şi a prenumelui.   Potrivit articolului 84(1) și (2) din noul Cod civil, numele de familie se  dobândeşte  prin  efectul  filiației  şi  poate  fi  modificat  prin  efectul schimbării  stării  civile,  în  condițiile  prevăzute  de  lege.  Prenumele  se stabileşte  la  data  înregistrării  naşterii,  pe  baza  declarației  de  naştere, făcute de persoana care declară naşterea.   Prin filiație se  înțelege raportul de descendență dintre un copil şi fiecare  dintre  părinții  lui.  Filiația  este  de  două  feluri:  față  de  mamă (maternitate)  şi  față de  tată  (paternitate). Aceasta este  filiația  firească. Filiația se mai poate stabili și prin adopție, când se numește filiație civilă. Un nou  tip de  filiație  care  se poate  stabili  este  aceea  care  rezultă din reproducerea  umană  asistată  medical  cu  terț  donator  sau  cu  mamă surogat;  în  acest  caz,  printr‐o  ficțiune  a  legii  (ca  în  cazul  filiației  din adopție),  noul  Cod  civil  prevede  aplicarea  normelor  filiației  firești. Urmează să fie adoptată, însă, o lege specială în acest sens.   În funcție de situația juridică  în care se găseşte copilul  la naştere, există trei cazuri de dobândire a numelui de familie: ‐ cazul copilului din căsătorie; ‐ cazul copilului din afara căsătoriei; ‐ cazul copilului născut din părinți necunoscuți.  

Numele şi prenumele copilului din căsătorie. Potrivit articolului 492 din noul Cod civil, „Părinții aleg prenumele 

şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.”.  Articolul 449 din noul Cod civil reglementează numele copilului din 

căsătorie.  Astfel,  copilul  din  căsătorie  ia  numele  de  familie  comun  al părinților  săi.  Dacă  părinții  nu  au  un  nume  comun,  copilul  ia  numele unuia dintre ei sau numele  lor reunite.  În acest caz numele copilului se 

52

stabileşte  prin  acordul  părinților  şi  se  declară,  odată  cu  naşterea copilului, la serviciul de stare civilă. În lipsa acordului părinților, instanța de  tutelă hotărăşte  şi comunică hotărârea rămasă definitivă  la serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.  

Dacă din căsătorie au rezultat mai mulți copii şi părinții nu au un nume  de  familie  comun,  nu  este  obligatoriu  ca  toți  copiii  să  poarte acelaşi nume, deci legea permite stabilirea unor nume de familie diferite (de exemplu: un copil ia numele tatălui, alt copil ia numele mamei, un al treilea copil ia numele lor reunite).   În  ceea  ce  priveşte  prenumele  copilului  din  căsătorie,  el  se stabileşte  la  data  înregistrării  naşterii,  pe  baza  declarației  de  naştere. Legea  nu  limitează  numărul  cuvintelor  care  pot  fi  atribuite  cu semnificația de prenume şi nici nu conține vreun criteriu de determinare a prenumelui, deci părinții au  libertatea de a alege,  în această privință. Cu toate acestea, conform articolului 84(2), teza a II‐a din noul Cod civil, este interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente,  ridicole  şi  a  altor  asemenea,  de  natură  a  afecta  ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz. 

În cazul  în care părinții nu se  înțeleg hotărăște  instanța de tutelă, la fel ca în cazul numelui (articolul 18(3) din Legea 119/1996). 

   Numele şi prenumele copilului din afara căsătoriei. 

Articolul 450 din   noul Cod  civil  reglementează numele  copilului din  afara  căsătoriei.  Astfel,  copilul  din  afara  căsătoriei  ia  numele  de familie  al  aceluia  dintre  părinți  față  de  care  filiația  a  fost  mai  întâi stabilită. Dacă  la naştere,  copilul  are  filiația  stabilită numai  față de un părinte, el dobândeşte numele de familie pe care îl poartă acest părinte (de regulă, numele mamei).  

Dacă  la naştere,  copilul din  afara  căsătoriei  a  fost  recunoscut  în acelaşi timp de ambii părinți, adică şi‐a stabilit filiația în acelaşi timp față de ambii părinți, numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în care ar fi vorba despre numele copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au  nume  de  familie  comun.  În  cazul  în  care  părinții  nu  se  înțeleg, hotărăște instanța de tutelă.  

Spre deosebire de vechea reglementare,  în cazul  în care  filiația a fost  stabilită  ulterior  şi  față  de  celălalt  părinte,  copilul,  prin  acordul părinților,  poate  lua  numele  de  familie  al  părintelui  față  de  care  şi‐a stabilit  filiația ulterior  sau numele  reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară, de către părinți,  împreună,  la serviciul de 

53

stare  civilă  la  care  a  fost  înregistrată  naşterea.  În  lipsa  acordului părinților hotărăște instanța de tutelă.    În ceea ce priveşte prenumele copilului din afara căsătoriei, dacă la data declarării naşterii, filiația este stabilită numai față de un părinte, acesta stabileşte prenumele copilului. Dacă  filiația este stabilită  față de ambii părinți, se aplică prevederile referitoare la prenumele copilului din căsătorie.  

Numele şi prenumele copilului născut din părinți necunoscuți. Potrivit  articolului  84(3)  din  noul  Cod  civil,  numele  de  familie  şi 

prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum şi cele ale  copilului  care  este  părăsit  de  către mamă  în  spital,  iar  identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția  primarului  în  a  cărui  rază  teritorială  a  fost  găsit  copilul  ori, după  caz,  s‐a  constatat  părăsirea  lui.  Termenul  în  care  identitatea mamei, care a abandonat copilul în spital, trebuie stabilită este de 30 de zile de la constatarea abandonului (articolul 2, alineatul 3 din Ordonanța Guvernului  41/2003).  Dacă  identitatea  mamei  nu  a  fost  stabilită  în termen de 30 de zile, serviciul public de asistență socială  în a cărui rază administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza  documentației transmise de direcția generală de asistență socială şi protecția copilului, are  obligația  ca  în  termen  de  5  zile  să  obțină  dispoziția  primarului competent, să întocmească actul de naştere privind stabilirea numelui şi prenumelui  copilului  şi  să  facă  declarația  de  înregistrare  a  naşterii  la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor (articolul 23(2) din Legea 119/1996). 

Întrucât  legea nu prevede  ce nume  şi prenume  va purta  copilul, autoritatea competentă (primarul) are libertate deplină în determinarea acestora, cu respectarea reglementărilor în vigoare. 

   Modificarea numelui de familie   Modificarea  numelui  de  familie  înseamnă  înlocuirea  acestuia datorită  unor  schimbări  intervenite  în  starea  civilă  a  persoanei  fizice respective.   Schimbările  de  stare  civilă  care  conduc  sau  pot  conduce  la modificarea numelui de familie sunt: ‐ schimbări în filiația persoanei fizice; ‐ schimbări determinate de instituția adopției; ‐ schimbări determinate de instituția căsătoriei.  

54

  Schimbări în filiația persoanei fizice.  În  noul  Cod  civil  există  dispoziții  comune  referitoare  la  toate 

acțiunile care privesc filiația. Potrivit articolului 438(1), prin hotărârea de admitere a unei acțiuni referitoare  la  filiație,  instanța se pronunță şi cu privire la numele copilului. 

 Schimbările  în  filiație  care  determină  sau  pot  determina modificarea numelui de familie sunt: 

a)  Stabilirea,  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  acțiune  în justiție, a filiației copilului născut din părinți necunoscuți.   Dacă  filiația  se  stabileşte  numai  față  de  unul  dintre  părinți,  se aplică dispozițiile articolului 450(1) din noul Cod civil, deci copilul va lua numele de familie al părintelui respectiv.   Dacă  filiația  se  stabileşte  față  de  ambii  părinți,  atunci  poate  fi vorba,  fie de un copil din căsătorie,  fie de un copil din afara căsătoriei, fiind aplicabile dispozițiile arătate, când am analizat aceste situații. 

b)  Stabilirea,  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  acțiune  în justiție, a filiației copilului din afara căsătoriei şi față de al doilea părinte.   Spre deosebire de vechea reglementare,  în cazul  în care  filiația a fost  stabilită  ulterior  şi  față  de  celălalt  părinte,  copilul,  prin  acordul părinților,  poate  lua  numele  de  familie  al  părintelui  față  de  care  şi‐a stabilit  filiația ulterior  sau  numele  reunite  ale  acestora. Noul  nume  de familie al copilului se declară, de către părinți,  împreună,  la serviciul de stare  civilă  la  care  a  fost  înregistrată  naşterea.  În  lipsa  acordului părinților  hotărăște  instanța  de  tutelă  (articolul  450(2)  din  noul  Cod civil). 

c) Admiterea acțiunii în tăgada paternității.   Conform  articolului  414  din  noul  Cod  civil,  copilul  născut  sau conceput  în  timpul căsătoriei are ca  tată pe soțul mamei; aceasta este prezumția  de  paternitate,  care  poate  fi  răsturnată  prin  acțiunea  în tăgada  paternității,  dacă  se  dovedeşte  că  este  cu  neputință  ca  soțul mamei să fie tatăl copilului.   Dacă  acțiunea  în  tăgada  paternității  este  admisă,  starea  civilă  a copilului se schimbă, în sensul că din copil din căsătorie devine copil din afara  căsătoriei  cu  filiația  stabilită  față  de  mamă;  aplicând  articolul 450(1) din noul Cod civil, copilul  îşi va modifica numele de  familie  şi va lua numele de familie al mamei din momentul naşterii lui.  

d)  Admiterea  acțiunii  în  contestarea  sau  în  declararea  nulității recunoaşterii de filiație, admiterea acțiunii în contestarea filiației față de mamă, admiterea acțiunii în contestarea existenței împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumția de paternitate. 

55

  Admiterea  acestor  acțiuni  are  ca  efect  schimbarea  stării  civile  a copilului, care devine copil din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de un  părinte  sau  copil  născut  din  părinți  necunoscuți.  Numele  este  al părintelui față de care are filiația stabilită sau, în lipsă, revine la numele stabilit  prin  dispoziția  primarului.  Aceleaşi  reguli  se  aplică  şi  în  cazul celorlalte acțiuni.       Schimbări determinate de instituția adopției.  

Conform  articolului  473  din  noul  Cod  civil,  copilul  adoptat dobândeşte numele de familie al adoptatorului. Dacă adopția se face de către doi soți sau de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar soții au nume  comun,  copilul  adoptat poartă  acest nume. Dacă  soții nu  au nume  de  familie  comun,  ei  sunt  obligați  să  declare  instanței,  care încuviințează adopția, numele pe care copilul urmează să‐l poarte, adică numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Pentru motive temeinice, instanța,  încuviințând  adopția,  la  cererea  adoptatorului  sau  familiei adoptatoare şi cu consimțământul copilului care a  împlinit vârsta de 10 ani,  poate  dispune  schimbarea  prenumelui  copilului  adoptat.  În  cazul adopției  unei  persoane  căsătorite,  care  poartă  un  nume  comun  cu celălalt  soț  în  timpul  căsătoriei,  soțul  adoptat  poate  primi  în  timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat  în fața instanței care încuviințează adopția.   În  articolul  475  din  noul  Cod  civil  se  precizează  că  adopția încetează prin desfacere  sau prin anularea  sau  constatarea nulității ei. Potrivit  articolului  482(2)  din  noul  Cod  civil,  la  încetarea  adopției adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte  de  încuviințarea  adopției.  Spre  deosebire  de  reglementarea anterioară, pentru motive temeinice, instanța poate încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.      Schimbări determinate de instituția căsătoriei.  

Modificarea  numelui  de  familie  poate  să  intervină  ca  efect  al încheierii  căsătoriei,  al  divorțului,  precum  şi  al  declarării  nulității căsătoriei.  

Încetarea  căsătoriei  prin  decesul  unuia  dintre  soți  nu  atrage modificarea numelui de familie al soțului supraviețuitor. 

a) Încheierea căsătoriei În  declarația  de  căsătorie  viitorii  soți  trebuie  să  menționeze  și 

numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei. Articolul 282 

56

din  noul  Cod  civil,  prevede  patru  variante  dintre  care  viitorii  soți  pot alege: 

‐ să‐şi păstreze numele dinainte de căsătorie; ‐ să ia numele unuia dintre ei; ‐ să ia numele lor reunite; ‐ un soț să îşi păstreze numele pe care  îl purta  înaintea căsătoriei  

şi celălalt să poarte numele lor reunite. b) Divorțul 

  În  principiu,  schimbarea  stării  civile  ca  efect  al  divorțului  atrage modificarea numelui de familie, fie al unuia dintre foştii soți  (dacă unul poartă  numele  celuilalt  sau  numele  lor  reunite),  fie  al  ambilor  (dacă poartă numele lor reunite). Conform articolului 383 din noul Cod civil, la desfacerea  căsătoriei  prin  divorț  soții  pot  conveni  să  păstreze  numele purtat  în  timpul  căsătoriei.  Pentru  motive  temeinice,  justificate  de interesul unuia dintre soți sau de  interesul superior al copilului,  instanța poate  să  încuviințeze  ca  soții  să  păstreze  numele  purtat  în  timpul căsătoriei. Dacă nu a  intervenit o  înțelegere sau dacă  instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foştii soți va reveni la numele purtat înaintea căsătoriei.   În  ceea  ce privește divorțul prin  acordul  soților, dacă  are  loc pe cale judiciară, instanța hotărăște în ceea ce privește numele de familie al soților, prin hotărârea de divorț. Dacă are loc pe cale administrativă sau prin procedură notarială (articolele 375‐378 din noul Cod civil), când soții se  înțeleg  să  păstreze  numele  purtat  în  timpul  căsătoriei,  ofițerul  de stare civilă sau notarul public menționează acest  lucru  în certificatul de divorț. Dacă nu există un acord al soților referitor la nume, fiecare revine la numele purtat  înainte  de  încheierea  căsătoriei, menționându‐se,  de asemenea,  în  certificatul  de  divorț.  În  cazul  în  care  soții  nu  se  înțeleg asupra numelui de  familie pe  care  să  îl poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț  şi  îndrumă soții să se adreseze  instanței de  judecată (articolul 376(5) din noul Cod civil).  

c) Nulitatea căsătoriei   Nulitatea căsătoriei are ca efect  întotdeauna revenirea  la numele de  familie purtat anterior  încheierii  căsătoriei desființate, pentru  că  se consideră  că  acea  căsătorie  nu  a  existat  niciodată  (nulitatea  produce efecte retroactive).    Schimbarea  numelui  de  familie  şi  a  prenumelui,  pe  cale administrativă. 

57

  Prin schimbarea numelui de  familie sau a prenumelui se  înțelege înlocuirea,  la  cerere,  a  numelui/prenumelui  cu  un  alt  nume  de familie/prenume prin decizie administrativă.   Pot  solicita  schimbarea  numelui  cetățenii  români  şi  persoanele fără cetățenie (apatrizii), care domiciliază în România.   Procedura  schimbării  numelui  se  declanşează  printr‐o  cerere formulată  în acest scop. Pentru minor, cererea se  face de către părinți, sau,  în  lipsă, de către  tutore, cu  încuviințarea  instanței de  tutelă. Dacă părinții  nu  se  înțeleg  cu  privire  la  schimbarea  numelui  copilului, hotărăşte  instanța  de  tutelă.  Când  cererea  de  schimbare  a  numelui minorului este  făcută de către unul dintre părinți, este necesar acordul celuilalt părinte, dat  în  formă autentică. Acordul nu este necesar dacă celălalt părinte este pus sub interdicție sau este dispărut ori este decăzut din  drepturile  părinteşti. Dacă minorul  a  împlinit  14  ani,  cererea  va  fi semnată şi de el. Pentru interzisul judecătoresc, cererea se face de către tutore,  cu  încuviințarea  instanței  de  tutelă.  În  cazul  în  care,  părinții copilului  sunt  decedați,  necunoscuți,  puşi  sub  interdicție,  dispăruți, declarați judecătoreşte morți, sau decăzuți din drepturile părinteşti şi nu a fost instituită tutela, precum şi în cazul în care instanța judecătorească nu  a  hotărât  încredințarea  copilului  unei  familii  sau  unei  persoane,  în condițiile  legii,  cererea  de  schimbare  a  numelui minorului  se  face  de către direcția generală de asistență socială şi protecția copilului.   Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de  familie al   părinților sau separat, pentru motive temeinice. Schimbarea prenumelui minorului se poate cere oricând.   În cazul  în care soții s‐au  învoit să poarte  în  timpul căsătoriei un nume  de  familie  comun,  pentru  schimbarea  acestuia  este  necesar consimțământul celuilalt soț. Aceeaşi prevedere se regăseşte în articolul 311(2) din noul Cod civil.  Însă,  schimbarea numelui de  familie al unuia dintre soți nu implică şi schimbarea numelui de familie al celuilalt soț şi, desigur, nici schimbarea numelui de familie al copilului (copiilor).   Cererea  de  schimbare  a  numelui  se  depune  la  serviciul  public comunitar  de  evidență  a  persoanelor  (serviciu  public,  în  continuare), aflat în subordinea consiliului local al comunei, oraşului, muncipiului sau sectorului  municipiului  Bucureşti,  în  a  cărui  rază  solicitantul  îşi  are domiciliul. Cererea se depune personal sau prin împuternicit cu procură specială sau împuternicire avocațială.   În articolul 4, alineatele 2 şi 3, din Ordonanța Guvernului 41/2003 sunt precizate motivele  care pot conduce la schimbarea numelui pe cale administrativă. De exemplu, sunt considerate ca  întemeiate cererile de 

58

schimbare a numelui în următoarele cazuri: când numele este format din expresii indecente, ridicole; când persoana în cauză are nume de familie sau prenume format din mai multe cuvinte, de regulă reunite, şi doreşte schimbarea acestuia; când persoana în cauză poartă un nume de familie de  proveniență  străină  şi  solicită  să  poarte  un  nume  românesc;  când prenumele  purtat  este  specific  sexului  opus;  când  persoanei  i  s‐a încuviințat schimbarea sexului prin hotărâre judecătorească; etc.  

Actele care trebuie depuse împreună cu cererea sunt: ‐  copii  legalizate  de  pe  certificatele  de  stare  civilă  ale  persoanei  care solicită schimbarea numelui, ‐ un exemplar al Monitorului oficial al României, partea a III‐a, în care a fost publicat extrasul din cererea de schimbare a numelui, exemplar de la publicarea căruia să nu fi trecut mai mult de 1 an, ‐  consimțământul,  dat  în  formă  autentică,  al  celuilalt  soț,  în  cazul schimbării numelui de familie comun purtat în timpul căsătoriei, ‐  copie de pe autorizarea dată de  instanța de  tutelă,  când  schimbarea numelui  e  solicitată  de  tutore, pentru minorul  sau  persoana pusă  sub interdicție, ‐ cazierul judiciar şi cazierul fiscal ale solicitantului, ‐  orice  alte  acte  pe  care  solicitantul  le  consideră  necesare  pentru motivarea cererii sale.   Cererea de schimbare a numelui se publică, în extras, în Monitorul oficial al României, partea a III‐a, prin grija şi pe cheltuiala solicitantului; cu  aprobarea  conducătorilor  serviciilor  publice  județene,  respectiv  a conducătorului  serviciului  public  al  muncipiului  Bucureşti,  cererea  de schimbare  a  numelui  format  din  expresii  indecente,  ridicole  ori transformat  prin  traducere  sau  în  alt  mod,  poate  fi  exceptată  de  la publicare.   Orice  persoană  interesată  poate  face  opoziție  la  cererea  de schimbare a numelui (cu excepția numelui format din expresii indecente, ridicole)  în  termen de 30 de zile de  la publicarea acesteia  în Monitorul oficial. Opoziția se face în scris, motivat şi se depune la serviciul public în a  cărui  rază de  competență  teritorială  îşi  are domiciliul persoana  care solicită schimbarea numelui.   Cererea de  schimbare a numelui,  împreună  cu  toate actele  ce o însoțesc,  eventual  şi  cu  opozițiile  care  s‐au  făcut,  se  trimite  spre soluționare  de  serviciul  public  local  către  serviciul  public  județean, respectiv al municipiului Bucureşti.   Serviciul  public  județean,  respectiv    al  municipiului  Bucureşti, verifică dacă sunt  îndeplinite condițiile şi analizează temeinicia cererii şi 

59

a opozițiilor  făcute după care, propune, motivat, preşedintelui comisiei județene/primarului  general  al  municipiului  Bucureşti,  emiterea dispoziției de admitere sau respingere a cererii  în  termen de 60 de zile de la primirea cererii.   Dispoziția  de  admitere  a  cererii  se  trimite,  în  copie,  serviciului public  la  care  a  fost  înregistrată  cererea.  Acesta  îl  înştiințează  pe solicitant,  şi,  după  ce  solicitantul  depune  dovada  de  plată  a  taxei extrajudiciare de timbru, prevăzute de lege, serviciul public îi va elibera o copie de pe dispoziția de admitere a cererii. Dacă în termen de 90 de zile de  la data  luării  la cunoştință, solicitantul nu a depus dovada de plată, serviciul  public  va  restitui  organului  emitent  copia de  pe  dispoziția  de admitere.   Schimbarea  numelui  se  înscrie,  prin  mențiune,  pe  marginea actului de naştere şi de căsătorie, dacă este cazul, şi produce efecte de la data  înscrierii mențiunii,  dată  de  la  care  solicitantul  va  purta  numele obținut  prin  dispoziție  (articolele  15  şi  16  din  Ordonanța  Guvernului 41/2003).   Dovada schimbării numelui se  face cu dispoziția de admitere sau cu  certificatul  eliberat  de  serviciul  public,  pe  baza  dispoziției  de admitere.   Dispoziția  de  respingere  a  cererii  de  schimbare  a  numelui  se comunică solicitantului de către serviciul public județean al municipiului Bucureşti,  în  termen de 10  zile de  la emitere  şi poate  fi  contestată de acesta  în  condițiile  legii  contenciosului  administrativ.  Reclamația prealabilă  sesizării  instanței,  se  adresează  Inspectoratului  Național pentru Evidența Persoanelor.   Persoana  căreia  i  s‐a  respins  cererea  de  schimbare  a  numelui, poate să facă o nouă cerere, dacă au  intervenit motive noi sau dacă au încetat cauzele care au determinat admiterea unei opoziții.     Alte mijloace de individualizare, asemănătoare numelui.   1). Pseudonimul. 

 Pseudonimul reprezintă cuvântul sau cuvintele folosite de cineva pentru  a  se  autonumi,  în  scopul de  a‐şi  ascunde  adevăratul nume. De regulă, ascunderea numelui are un caracter licit şi se face în scopul de a se individualiza într‐un domeniu de activitate, mai ales, artistic. 

Pseudonimul  este  protejat  de  lege,  ca  drept  personal nepatrimonial, cu toate caracteristicile acestuia.  

 Esențial  pentru  pseudonim  este  că  persoana  care  îl  poartă  este aceea care alege să îl folosească. 

60

  2). Porecla.  Porecla reprezintă cuvântul sau cuvintele cu care este desemnată 

o  persoană  de  către  ceilalți,  şi  care  îi  este  atribuită,  având  la  bază  o trăsătură caracteristică a fizicului, a psihicului sau a activității sale. Spre deosebire de pseudonim, porecla este atribuită unei persoane de către ceilalți,  independent  de  voința  acesteia  şi  nu  este  protejată  de  lege. Porecla  se  utilizează  mai  ales  în  domeniul  dreptului  penal,  pentru identificarea unei persoane, existând o rubrică specială în formularele de cazier judiciar.   3). Codul numeric personal.  

Codul numeric personal  (CNP) este un mijloc de  individualizare a persoanei  fizice,  reglementat  prin Ordonanța  de Urgență  nr.  97/2005, privind  evidența,  domiciliul,  reşedința  şi  actele  de  identitate  ale cetățenilor  români.  Conform  articolului  6,  CNP  reprezintă  un  număr semnificativ  ce  individualizează  o  persoană  fizică  şi  constituie  singurul identificator pentru toate sistemele informatice care prelucrează date cu caracter  personal  privind  persoana  fizică.  Fiecărei  persoane  fizice,  cu cetățenie română, i se atribuie, începând de la naştere, un CNP, care se înscrie în actele şi certificatele de stare civilă şi se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective.    CNP, deşi este înscris în actele de stare civilă, nu este un atribut al stării civile.     4). Identificarea pe baza amprentelor genetice 

Amprenta  genetică  sau  cartea  de  identitate  genetică  reprezintă configurația particulară a secvențelor de ADN ale unui individ dat, care îi este specifică.   Potivit  articolului  65(2)  din  noul  Cod  civil,  identificarea  unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în  cadrul  unei  proceduri  judiciare  civile  sau  penale,  după  caz,  sau  în scopuri medicale ori de cercetare ştiințifică, efectuate în condițiile legii. 

   2. Domiciliul   Noțiune. Domiciliul  este  acel  atribut  de  identificare  a  persoanei fizice  care  o  individualizează  în  spațiu,  prin  indicarea    unui  loc  având această  semnificație  juridică.  Conform  articolului  25,  alineatul  2  din Constituția  României,  fiecărui  cetățean  îi  este  asigurat  dreptul  de  a‐şi stabili domiciliul sau  reşedința  în orice  localitate din  țară, de a emigra, precum şi de a reveni în țară.    Potrivit articolului 87 din noul Cod civil, domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că îşi are locuința principală. 

61

  Caractere  juridice.  Dreptul  la  domiciliu  prezintă  caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial,  la care se adaugă următoarele caractere specifice: ‐  unicitatea  –  la  un  anumit moment,  o  persoană  fizică  are  un  singur domiciliu; dacă o persoană fizică are mai multe  locuințe, domiciliul este reprezentat de cea principală; ‐  obligativitatea  –  ca  mijloc  de  individualizare  a  persoanei  fizice, domiciliul  reprezintă  nu  numai  un  drept  ci  şi  o  obligație;  conform articolului  90  din  noul  Cod  civil,  reşedința  va  fi  considerată  domiciliu, când acesta nu este cunoscut; în lipsă de reşedință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte; ‐  inviolabilitatea  –  interdicția  pătrunderii  în  domiciliul  unei  persoane fizice  fără  încuviințarea  acesteia,  sub  sancțiunea  penală  pentru infracțiunea de violare de domiciliu; ‐ libertatea alegerii – cetățenii români au dreptul să‐şi stabilească sau să‐şi schimbe în mod liber domiciliul.    Felurile domiciliului. 

1). Domiciliul de drept comun.  Domiciliul  de  drept  comun  are  ca  titular,  în  principiu,  persoana 

fizică, cu capacitate de exercițiu deplină. Dovada domiciliului se face cu cartea  de  identitate.  Potrivit  articolului  12  din  Ordonanța  de  urgență 97/2005,  actul  de  identitate  este  documentul  care  se  eliberează cetățeanului român și care face dovada identității, a adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință a titularului acestuia. Mențiunea din cartea de identitate cu privire la domiciliu nu are, însă, efect constitutiv, ci numai de evidență a persoanei fizice; dacă domiciliul se află în alt loc, dovada se poate face cu orice mijloc de probă.  

2). Domiciliul legal.  Domiciliul  legal  este  acela  stabilit  de  lege  în  scopul  ocrotirii 

anumitor  categorii  de  persoane  fizice.  Domiciliul  legal  coincide,  de regulă,  cu  domiciliul  de  drept  comun  al  persoanei  fizice  care  exercită ocrotirea.  În  articolele  92‐95  din  noul  Cod  civil  este  reglementat domiciliul  legal;  de  asemenea,  în  articolul  27,  alineatele  2  și  3  din Ordonanța de urgență 97/2005.   Au domiciliu legal: 

a) Minorul.  Minorul are domiciliul  la părinții  săi  sau  la acela dintre părinți  la 

care  locuieşte  în mod statornic  (articolul 92(1) din noul Cod civil). Dacă părinții  au domicilii  separate  şi nu  se  înțeleg  la  care dintre  ei  va  avea 

62

domiciliul  copilul, hotărăşte  instanța de  tutelă,  în  funcție de  interesele copilului, după ce  îi ascultă pe părinți  şi pe copil, dacă a  împlinit 10 ani (articolul 92(2) din noul Cod civil). În anumite situații prevăzute de lege, prin  excepție,  domiciliul minorului  poate  fi  la  bunici,  la  alte  rude  ori persoane de  încredere, cu consimțământul acestora,  sau  la o  instituție de ocrotire (articolul 92(3) din noul Cod civil).  

Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl  reprezintă ori  în cazul  în care  se află sub  tutelă, precum  şi domiciliul persoanei  pusă  sub  interdicție  judecătorească,  este  la  reprezentantul legal  (articolul 92(4) din noul Cod civil). Conform articolului 93 din noul Cod civil, domiciliul  copilului  lipsit,  temporar  sau definitiv, de ocrotirea părinților  săi  şi  supus  unor  măsuri  de  protecție  specială,  în  cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le‐a fost dat în plasament.  

Pe durata plasamentului copilului, domiciliul acestuia se află, după caz,  la  persoana,  familia,  asistentul  maternal  sau  la  serviciul  de  tip rezidențial care îl are în îngrijire. 

b) Persoana fizică pusă sub interdicție judecătorească.  Domiciliul  legal  al  persoanei  fizice  pusă  sub  interdicție 

judecătorească se stabileşte  în acelaşi mod ca  şi al minorului  și este  la reprezentantul său legal. 

c) Persoana fizică ocrotită prin curatelă. Domiciliul persoanei pusă sub curatelă este la curator, dacă acesta 

este  îndreptățit  să o  reprezinte  (articolul 94 din noul Cod  civil),  caz  în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit.   Domiciliul  legal  se  schimbă  odată  cu  schimbarea  domiciliului  de drept comun al   persoanei  fizice sau al  sediului persoanei  juridice care realizează  ocrotirea,  prin  înlocuirea  persoanei  fizice  sau  persoanei juridice care realizează ocrotirea ori prin reîncredințarea minorului.   Domiciliul  legal  se  dovedeşte,  în  principiu,  prin  dovedirea domiciliului de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul mai mare  de  14  ani  probează  domiciliul  legal  cu  cartea  de  identitate. Dovada domiciliului în cazul minorului căruia nu i s‐a eliberat primul act de  identitate, așa cum reiese din articolul 13 din Ordonanța de urgență 97/2005,  se  face  cu  actul  de  identitate  al  părintelui  la  care  locuieşte statornic sau cu actul de identitate al reprezentantului său legal, precum şi cu unul dintre documentele prevăzute  la articolul 28, alineatul 1, din Ordonanța de urgență 97/2005.  

63

Dacă  este  necesar,  se  poate  folosi  hotărârea  judecătorească  de încredințare  sau  reîncredințare  a  minorului  sau  hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau curatelei.  

Dacă a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați  la moştenire au domiciliul  la custode sau  curator,  după  caz,  dacă  acesta  este  îndreptățit  să  îi  reprezinte (articolul 95 din noul Cod civil). 

3). Domiciliul ales sau convențional.   Potrivit articolului 97 din noul Cod civil, „(1) Părțile unui act juridic 

pot  să  aleagă  un  domiciliu  în  vederea  exercitării  drepturilor  şi  a executării obligațiilor născute din acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.”. 

Domiciliul  ales  reprezintă  locul  stabilit  prin  acordul  de  voințe  al părților  în  vederea  executării  unui  act  juridic  în  acel  loc  sau  pentru soluționarea unui litigiu şi comunicarea actelor de procedură.   Domiciliul  ales  nu  este  un  veritabil  domiciliu,  ci  o  convenție accesorie, supusă condițiilor şi efectelor actelor juridice civile.   Există şi situații când domiciliul ales nu este o convenție accesorie. De exemplu, dacă cererea de chemare  în  judecată este  introdusă de o persoană  fizică  care  locuieşte  în  străinătate,  aceasta  va  trebui  să menționeze  în  cerere  şi  domiciliul  ales  în  România,  în  vederea comunicării actelor de procedură  (articolul 112, punctul 1 din Codul de procedură civilă).   4). Domiciliul profesional.   Noul  Cod  civil  introduce  noțiunea  domiciliului  profesional:  „Cel care  exploatează  o  întreprindere  are  domiciliul  şi  la  locul  acelei întreprinderi,  în  tot  ceea  ce  priveşte  obligațiile  patrimoniale  ce  s‐au născut  sau  urmează  a  se  executa  în  acel  loc.”.  Domiciliul  profesional privește  pe  profesioniști.  Sunt  considerați  profesioniști  toți  cei  care exploatează o întreprindere (articolul 3(2) din noul Cod civil), fiind incluși aici comercianții,  întreprinzătorii, operatorii economici, precum  și orice alte  persoane  autorizate  să  desfășoare  activități  economice  sau profesionale  (articolul  8(1)  din  Legea  71/2011  de  punere  în  aplicare  a noului Cod civil).    Reşedința.  

Reşedința este atributul de identificare în spațiu a persoanei fizice, prin  indicarea  locuinței  sale  secundare.  Potrivit  articolului  88  din  noul Cod  civil,  reşedința  persoanei  fizice  este  în  locul  unde  îşi  are  locuința secundară.  O  persoană  fizică  nu  poate  avea  în  acelaşi  timp  decât  o 

64

singură reşedință, chiar dacă are mai multe  locuințe  (articolul 86(2) din noul  Cod  civil).  Dovada  reşedinței  se  face  cu  cartea  de  identitate,  iar dacă  mențiunile  din  cartea  de  identitate  lipsesc  sau  nu  corespund realității, stabilirea sau schimbarea reşedinței nu este opozabilă terților (articolul 91 din noul Cod civil). 

Reşedința are caracterele juridice ale oricărui drept nepatrimonial, la care se adaugă două specifice: faptul că este temporară şi facultativă. 

Și minorul pus  sub  tutelă poate avea o  reședință,  cu autorizarea instanței de tutelă. Prin excepție, tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o reşedință determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest  caz,  instanța de  tutelă va  fi  încunoştințată de  tutore  (articolul 137 din noul Cod civil)   

   3. Starea civilă   Noțiune. Potrivit articolului 98 din noul Cod civil, „Starea civilă este dreptul  persoanei  de  a  se  individualiza,  în  familie  şi  societate,  prin calitățile  strict  personale  care  decurg  din  actele  şi  faptele  de  stare civilă.”.   Criteriul  unic  prin  care  legea  determină  care  anume  calități, atribute, intră în cuprinsul stării civile îl reprezintă actul de stare civilă (în sens  de  înscris).  Prin  urmare,  elementele  stării  civile  sunt  cuprinse  în actele de stare civilă.    Conținutul stării civile.  

Ca  sumă  a  calităților personale  ale persoanei  fizice,  starea  civilă conține următoarele elemente: ‐  calități  privind  filiația  persoanei  fizice  (copil  cu  filiația stabilită/nestabilită, copil din căsătorie/din afara căsătoriei, copil rezultat din reproducerea umană asistată medical cu terț donator, copil adoptat); ‐ calități privind starea conjugală a persoanei fizice (persoană căsătorită, necăsătorită); ‐ sexul;  ‐ cetățenia; ‐ vârsta.    Calități privind filiația persoanei fizice.  

a) Noțiunea de filiație. Filiația  reprezintă  raportul  de  descendență  a  unei  persoane  din 

părinții  săi.  Din  filiație  derivă  rudenia;  rudenia  este  o  consecință  a filiației, care, conform articolului 405(1) din noul Cod civil, este legătura 

65

ce se bazează pe descendența persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.    Filiația,  ca  element  al  stării  civile,  produce  efecte  juridice personale  şi patrimoniale,  care  contribuie  la  individualizarea persoanei fizice  în  familie  şi  în  societate  (arătând dacă persoana  fizică are  filiația stabilită – față de mamă/față de tată – sau nu are filiația stabilită, dacă provine din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă este adoptată, dacă provine  din  reproducerea  umană  asistată  medical  cu  terț  donator). Efectele juridice ale filiației prezintă anumite diferențe în funcție de felul filiației.  Filiația  poate  fi:  față  de  mamă  (maternitatea),  față  de  tată (paternitatea) şi din adopție; la acestea se adaugă și filiația rezultată din reproducerea umană asistată medical cu terț donator.  

Pentru  a  arăta  importanța  filiației  în  individualizarea  persoanei fizice vor fi analizate pe scurt felurile filiației.    b) Filiația față de mamă.  

Filiația  față  de  mamă  rezultă  din  faptul  material  al  naşterii (articolul 408(1) din noul Cod civil).  În cazuri expres prevăzute de  lege, filiația față de mamă se stabileşte prin recunoaşterea voluntară a mamei (articolul 415(1) din noul Cod civil) sau prin hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în stabilirea filiației față de mamă (articolele 422‐423 din noul Cod civil).   Regula  este  că  filiația  față  de  mamă  se  stabileşte  prin  faptul naşterii,  care  se  dovedeşte  cu  certificatul  constatator  al  naşterii. Naşterea  se  înregistrează  în  registrul de  stare  civilă  privitor  la  naşteri, astfel încât copilul dobândeşte toate drepturile şi obligațiile unui copil cu filiația stabilită față de mamă (dacă mama este necăsătorită) sau şi față de tată (dacă este copil din căsătorie), adică: dreptul la nume, dreptul la domiciliu  şi  locuință,  dreptul  de  a  fi  crescut  şi  educat,  dreptul  la întreținere, dreptul la moştenire.   În cazurile în care un copil nu a fost înregistrat în registrul de stare civilă  privind  naşterile,  ori  a  fost  înregistrat  ca  născut  din  părinți necunoscuți,  mama  îşi  poate  recunoaşte  maternitatea  printr‐un  act juridic  unilateral  (prin  declarație  la  serviciul  de  stare  civilă,  sau  prin înscris autentic notarial, ori prin testament). Recunoaşterea voluntară a maternității se înregistrează prin mențiune pe marginea actului de stare civilă,  pe  baza  actului  de  recunoaştere,  cu  toate  consecințele  juridice care  rezultă  (articolele  415(1)  și  416  din  noul  Cod  civil,  similare  cu reglementarea anterioară). 

66

  Acțiunea  în stabilirea filiației față de mamă se  introduce de copil, atunci  când,  fie  se  contestă  realitatea  celor  cuprinse  în  certificatul constatator  al  naşterii,  fie  dovada  filiației  nu  se  poate  face  prin certificatul  constatator  al  naşterii  (de  exemplu,  naşterea  nu  a  fost înregistrată din alte cauze decât omisiunea ofițerului de stare civilă, sau a fost  înregistrată, dar copilul a fost trecut  în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți) (articolul 422 din noul Cod civil).  

Prin admiterea acțiunii se stabileşte filiația față de mamă, se face mențiune pe marginea actului de naştere al copilului şi se eliberează un nou  certificat  de  naştere.  Raportul  de  filiație  astfel  stabilit  este considerat  că  a  existat  de  la  naşterea  copilului.  Dacă  mama  era necăsătorită  la momentul  concepției  sau  naşterii,  copilul  îşi  stabileşte doar  filiația  față  de  mamă.  Dacă  mama  era  căsătorită  la  momentul concepției sau naşterii, copilul  îşi stabileşte  filiația  față de ambii părinți (față de  tată,  în  temeiul prezumției de paternitate,  conform articolului 408(2)  din  noul  Cod  civil).  Filiația  astfel  stabilită  produce  toate consecințele  juridice  referitoare  la  nume,  domiciliu,  întreținere, moştenire, impedimente la căsătorie ori adopție.     c) Filiația față de tată.  

Spre deosebire de  filiația  față de mamă,  care  se  stabileşte  şi  se dovedeşte  prin  faptul  material  al  naşterii,  filiația  față  de  tată (paternitatea)  rezultă  din  faptul  procreației,  ce  nu  poate  fi  dovedit direct.  De  aceea,  legiuitorul  a  prevăzut  utilizarea  a  două  prezumții pentru  stabilirea  paternității  copilului.  Pentru  copilul  din  căsătorie  se aplică prezumția de paternitate (articolului 408(2) din noul Cod civil), iar pentru copilul din afara căsătoriei se  foloseşte prezumția timpului  legal al concepției copilului (articolului 412 din noul Cod civil).   Filiația față de tată a copilului din căsătorie rezultă din prezumția de paternitate:  copilul născut  sau  conceput  în  timpul  căsătoriei are  ca tată  pe  soțul mamei  (articolul  414(1)  din  noul  Cod  civil).  Prin  urmare, copilul din  căsătorie are  filiația  stabilită  față de ambii părinți,  cu  toate efectele  juridice  ce  decurg  de  aici  (referitoare  la  nume,  domiciliu, locuință,  creştere  şi  educare,  întreținere,  moştenire,  impedimente  la căsătorie, adopție).   Dacă  soțul mamei  sau oricare dintre  titularii dreptului  la acțiune dovedesc, în cadrul acțiunii în tăgada paternității, că este cu neputință ca soțul  mamei  să  fie  tatăl  copilului,  răsturnând  astfel  prezumția  de paternitate, atunci copilul devine din afara căsătoriei, cu filiația stabilită numai  față de mamă, pierzând drepturile care  i se cuveneau  fiind copil 

67

din  căsătorie.  Astfel,  îşi  stabileşte  domiciliul  numai  la  mama  sa, autoritatea  părintească  revine  în  totalitate  mamei,  obligația  de întreținere operează numai pe linie maternă.   Filiația  față  de  tată  a  copilului  din  afara  căsătoriei  are  la  bază prezumția timpului legal al concepției. Astfel, conform articolului 412(1) din  noul  Cod  civil,  timpul  legal  al  concepției  este  de  121  zile. Această perioadă de  timp  în care poate avea  loc concepția, constă  în diferența dintre durata maximă şi durata minimă a unei sarcini, socotite pe baze ştiințifice. Data concepției nu poate fi situată, ca regulă, în afara acestui interval. Asta nu înseamnă că un copil, într‐un caz dat, poate fi conceput în oricare din cele 121 de zile. Ziua concepției se poate stabili plecând de la data naşterii copilului  şi cunoscând cât a durat  sarcina. De exemplu, dacă un copil s‐a născut la termen, la 40 de săptămâni, se numără de la data naşterii  înapoi 40 de  săptămâni  (280 de  zile)  şi  se  stabileşte data concepției.  

În noul Cod civil (spre deosebire de reglementarea anterioară),  în articolul 412(2)  se adaugă:  „Prin mijloace de probă  ştiințifice  se poate face dovada concepțiunii copilului într‐o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alineatul 1 sau chiar în afara acestui interval (s.n.).”.    În funcție de această prezumție a timpului legal al concepției, tatăl copilului  din  afara  căsătoriei,  fie  îl  recunoaşte  printr‐un  act  juridic unilateral  (prin  declarație  la  serviciul  de  stare  civilă,  sau  prin  înscris autentic  notarial,  ori  prin  testament),  fie  este  obligat  să  „devină”  tată prin  admiterea  acțiunii  în  stabilirea  paternității,  introdusă  de  copil (direct,  dacă  are  capacitate  de  exercițiu  sau  în  numele  lui  de  către mamă, chiar dacă este minoră ori prin reprezentantul  lui  legal, dacă nu are capacitate deplină de exercițiu) împotriva sa (articolele 415(2) și (3), 416, 424, 425 din noul Cod civil).   Noul Cod civil prevede  și o altă prezumție care operează  față de tatăl din afara  căsătoriei,  în articolul 426:  „(1) Paternitatea  se prezumă dacă  se  dovedeşte  că pretinsul  tată  a  conviețuit  cu mama  copilului  în perioada  timpului  legal  al  concepțiunii.  (2)  Prezumția  este  înlăturată dacă pretinsul  tată dovedeşte  că este exclus  ca el  să  îl  fi  conceput pe copil.”.    Efectele  juridice  ale  stabilirii  filiației  față  de  tatăl  din  afara căsătoriei,  fie  prin  recunoaştere  voluntară  sau  prin  hotărâre judecătorească, privesc numele copilului, care poate  lua numele tatălui sau numele reunite ale părinților (așa cum reiese din articolul 450(2) din noul Cod civil), stabilirea domiciliului, drepturile şi îndatoririle părinteşti, 

68

exercitarea  autorității  părintești,  obligația  de  întreținere,  dreptul  la moştenire.    d) Filiația care rezultă din reproducerea umană asistată medical cu terț donator. 

Acest tip nou de filiație a fost numit în literatura juridico‐medicală, filiație artificială și a fost definit ca fiind „legătura juridică dintre copil și părinții legali, bazată pe consimțământul dat de aceștia, în puterea legii, pentru a concepe, și indiferent de proveniența celulelor sexuale.”.  

Filiația  artificială  care  rezultă  din  reproducerea  umană  asistată medical sau altfel spus, fertilizarea artificială, adică cu ajutorul tehnicilor medicale, poate produce efecte care interesează stabilirea ei (a filiației), dacă  intervine  un  terț  donator.  Noul  Cod  civil  conține  câteva reglementări generale, care nu soluționează problemele ce deja apar  în practică,  dar  face  trimitere  la  o  lege  specială,  care  este  în  curs  de adoptare (articolul 447).  

Referitor la relațiile dintre tată şi copil, articolul 446 din noul Cod civil precizează  că  tatăl are aceleaşi drepturi  şi obligații  față de  copilul născut prin reproducere asistată medical cu terț donator ca şi față de un copil născut prin concepțiune naturală.  

Filiația stabilită prin reproducerea umană asistată cu terț donator produce efectele filiației firești, printr‐o ficțiune a legii. 

   e) Filiația din adopție.  

Potrivit  articolului  451  din    noul  Cod  civil,  adopția  este operațiunea  juridică  prin  care  se  creează  legătura  de  filiație  între adoptator  şi  adoptat,  precum  şi  legături  de  rudenie  între  adoptat  şi rudele adoptatorului. Deci, filiația din adopție înlocuieşte filiația firească, naturală,  care  încetează  la  data  rămânerii  definitive  a  hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviințată adopția (articolul 469 din noul Cod  civil).  De  la  acea  dată,  rudenia  firească  dintre  adoptat  şi descendenții săi, pe de o parte, şi părinții săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepția situației în care copilul este adoptat de către soțul părintelui  firesc sau adoptiv, când,  încetarea raporturilor de  rudenie  se  aplică  numai  în  raport  cu  părintele  firesc  şi  rudele părintelui firesc, care nu este căsătorit cu adoptatorul (articolul 470 din noul  Cod  civil).  De  asemenea,  prin  adopție  se  naşte  impedimentul  la căsătorie  atât  între  adoptat  şi descendenții  acestuia, pe de o parte,  şi rudele sale  fireşti, pe de altă parte, cât  şi  între adoptat  şi descendenții 

69

acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției, pe de altă parte (articolul 274(3) din noul Cod civil).  

Filiația  din  adopție  produce  aceleaşi  efecte  cu  cele  ale  filiației fireşti  (articolul  471  din  noul  Cod  civil).  Adoptatul  ia  numele adoptatorului; dacă adoptă doi soți care nu au nume de familie comun, ei declară  în  fața  instanței care  încuviințează adopția ce nume va purta adoptatul;  pentru  motive  temeinice,  instanța  poate  încuviința schimbarea  prenumelui  adoptatului  (articolul  473(1‐4)  din  noul  Cod civil).   Pe  baza  hotărârii  judecătoreşti  definitive  de  încuviințare  a adopției,  serviciul de  stare  civilă  competent  întocmeşte un nou  act de naştere  a  copilului,  în  care  adoptatorii  sunt  trecuți  ca  fiind părinții  săi fireşti. Vechiul act de naştere se păstrează, menționându‐se pe marginea acestuia întocmirea noului act (articolul 473(5) din noul Cod civil).    Calități privind starea conjugală a persoanei fizice.  

Starea conjugală înseamnă starea civilă a persoanei fizice în raport cu căsătoria. O persoană fizică poate avea starea conjugală de persoană căsătorită sau necăsătorită.    Starea conjugală de persoană căsătorită rezultă din actul juridic al căsătoriei, încheiate în fața ofițerului de stare civilă. Căsătoria religioasă nu produce efecte  juridice  şi, de  altfel, poate  fi  celebrată numai după încheierea  căsătoriei  civile,  prin  prezentarea  actului  de  căsătorie, eliberat de ofițerul de stare civilă (articolul 259(3) din noul Cod civil).   Starea  conjugală de persoană necăsătorită  rezultă,  fie din  faptul că  persoana  respectivă  nu  a  fost  niciodată  căsătorită,  fie  că  a  fost căsătorită, dar căsătoria a  fost declarată nulă/anulată, a  fost desfăcută prin divorț sau a încetat prin moartea unuia dintre soți. 

   Sexul. 

Sexul este un element de  identificare a persoanei  fizice,  care  se consemnează  în  actele  de  stare  civilă,  pe  baza  certificatului  medical constatator  al  naşterii.  În  cazul  în  care  are  loc  schimbarea  de  sex, constatată printr‐o hotărâre  judecătorească definitivă  și  irevocabilă,  se face  mențiune  despre  această  modificare  a  stării  civile  pe  marginea actelor de  stare civilă ale persoanei  fizice  în cauză  (articolul 46,  litera  i din  legea  119/1996,  cu  privire  la  actele  de  stare  civilă).  Schimbarea prenumelui  persoanei  care  şi‐a  schimbat  sexul,  se  poate  face  pe  cale administrativă.    

70

  Cetățenia.  Cetățenia  reprezintă  legătura  juridică  a  unei  persoane  cu  un 

anumit stat şi este un element de individualizare a persoanei față de alte persoane,  aparținând  altor  state. Deşi  ține mai  ales  de dreptul  public, prezintă  importanță  şi pentru dreptul privat,  fiind  înregistrată  în actele de  stare  civilă  odată  cu  înregistrarea  naşterii  sau  ulterior,  în  cazul acordării ori pierderii cetățeniei române.  

 Vârsta.  Vârsta  reprezintă  intervalul de  timp  care a  trecut de  la naşterea 

unei persoane şi până  la un anumit moment din viața ei. Având  la bază vârsta, persoanele  fizice  sunt  încadrate  în anumite categorii,  în  funcție de  care  se  determină  capacitatea  civilă  a  acestora  (fără  capacitate  de exercițiu, cu capacitate de exercițiu restrânsă, cu capacitate de exercițiu deplină). Data naşterii este consemnată  într‐o rubrică specială din actul de naştere, în funcție de care se determină vârsta persoanei fizice pe tot parcursul vieții.  

 Sursele stării civile 

  Sursele  sau  izvoarele  stării  civile  reprezintă  faptele  şi  actele  de stare civilă, precum  şi hotărârile  judecătoreşti prin care se soluționează acțiuni de stare civilă, care dau naştere, modifică sau sting starea civilă a persoanei fizice.   

Faptele de stare civilă Faptele  de  stare  civilă,  care  dau  naştere,  respectiv  sting  starea 

civilă sunt naşterea şi moartea persoanei fizice.  a) Naşterea. Nașterea  reprezintă    faptul material, care are consecințe  juridice 

referitoare la filiația, numele şi cetățenia persoanei fizice. De asemenea, în actul de naştere este consemnat nu numai faptul material al naşterii, ci şi data şi locul naşterii. 

În baza naşterii se  întocmeşte actul de naştere, de către serviciul public  comunitar  local  de  evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  de ofițerul de stare civilă în a cărui rază administrativ‐teritorială s‐a produs evenimentul  naşterii.  Întocmirea  actului  de  naştere  se  face  pe  baza declarației  verbale  a  oricăruia  dintre  părinți,  sau,  dacă  aceştia  nu  pot face  declarația  din  diverse motive,  această  obligație  revine medicului, persoanelor  care au  fost de  față  la naştere  sau personalului desemnat 

71

din  unitatea  sanitară  în  care  a  avut  loc  naşterea  ori  oricărei  alte persoane, care a luat cunoştință despre naşterea copilului. 

 Odată  cu  declarația  verbală  de  naștere  se  prezintă  şi  anumite documente:  certificatul  medical  constatator  al  naşterii,  actul  de identitate  al  mamei  şi  al  declarantului,  certificatul  de  căsătorie  al părinților, dacă este  vorba despre un  copil născut  în  timpul  căsătoriei. Dacă  declarația  priveşte  un  copil  născut  în  afara  căsătoriei,  iar recunoaşterea paternității are loc în momentul declarării naşterii, datele privind  pe  tatăl  copilului  se  înscriu  în  rubricile  corespunzătoare  din cuprinsul actului de naştere ce se întocmeşte.  

Declararea  naşterii  se  face  în  termen  de  15  zile  de  la  naștere, pentru copilul născut viu şi în 3 zile, pentru copilul născut mort. În cazul în  care  copilul  născut  viu  a  decedat  în  termenul  de  15  zile  prevăzut pentru  declararea  naşterii,  declararea  se  face  în  24  de  ore  de  la  data decesului. În această situație se întocmesc două acte: unul de naştere şi altul de deces. Pentru copilul născut mort se întocmeşte numai actul de naştere.  

Când  declarația de naştere  a  fost  făcută  după  expirarea  acestor termene, dar  înăuntrul  termenului de  un an de  la naştere,  întocmirea actului de naştere  se  face  cu  aprobarea primarului,  respectiv a  şefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României, dacă naşterea  copilului  cetățean  român,  a  avut  loc  în  străinătate.  Dacă naşterea s‐a produs în străinătate şi întocmirea actului nu a fost făcută la misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României, ori la autoritatea  locală din străinătate,  întocmirea actului de naştere se  face în țară, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor de la domiciliul  părinților,  după  ce  Ministerul  Administrației  şi  Internelor verifică, prin  intermediul Ministerului Afacerilor Externe, dacă naşterea nu a fost înregistrată în străinătate.  

În cazul înregistrării tardive a naşterii, adică după ce a trecut un an de la naştere, se cere o hotărâre judecătorească, definitivă şi irevocabilă, care  să  conțină  toate  datele  necesare  întocmirii  actului  de  naştere. O asemenea  situație  se poate  ivi  atunci  când naşterea  are  loc  acasă  sau într‐un  alt  loc  decât  o  unitate medicală,  iar  cei  obligați  la  declararea naşterii omit să facă declarația.  

Persoana  interesată  (copilul,  prin  reprezentantul  său  legal) introduce o acțiune la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul sau unde are sediul serviciul de protecție specială a copilului. Cererea se soluționează potrivit dispozițiilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă. În vederea soluționării cererii, instanța solicită 

72

serviciului  public  comunitar  de  evidență  a  persoanelor  în  a  cărui  rază administrativ‐teritorială  are  domiciliul  persoana  interesată  sau  se  află sediul  serviciului  de  protecție  specială  a  copilului  verificări  pentru stabilirea identității, precum şi avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei  se  face  cu  participarea  procurorului.  La  fel  se  procedează  şi  în cazul copilului care s‐a născut  în străinătate,  iar declarația de naștere a acestuia se face în România. 

Dacă un copil este găsit şi nu se cunosc datele sale de identificare, trebuie anunțată cea mai apropiată secție de poliție în termen de 24 de ore. Persoana care  l‐a găsit are această obligație.  Întocmirea actului de naştere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în a  cărui  rază  administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza  unui proces‐verbal  întocmit şi semnat de reprezentantul serviciului public de asistență socială, de reprezentantul unității de poliție competente şi de medic.  În procesul‐verbal, care se  întocmeşte  în  termen de 3 zile de  la data găsirii copilului, trebuie să se menționeze data, locul şi împrejurările în  care a  fost  găsit  copilul,  sexul  şi data presupusă a naşterii acestuia, stabilită de medic. Obligația de a  face demersurile necesare  în vederea înregistrării naşterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ‐teritorială a fost găsit acesta. 

Întocmirea actului de naştere în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la  întocmirea  procesului‐verbal  de  constatare  a  părăsirii  copilului, semnat  de  reprezentantul  direcției  generale  de  asistență  socială  şi protecția copilului, de reprezentantul poliției şi de cel al maternității. 

Dacă  identitatea mamei nu a  fost stabilită  în termenul de 30 zile de  la  data  părăsirii  copilului,  serviciul  public  de  asistență  socială  în  a cărui  rază  administrativ‐teritorială  a  fost  găsit  copilul,  pe  baza documentației  transmise  de  direcția  generală  de  asistență  socială  şi protecția  copilului,  are  obligația  ca  în  termen  de  5  zile  să  obțină dispoziția primarului competent, să întocmească actul de naştere privind stabilirea  numelui  şi  prenumelui  copilului  şi  să  facă  declarația  de înregistrare  a  naşterii  la  serviciul  public  comunitar  de  evidență  a persoanelor. 

Întocmirea actului de naştere se face pe baza procesului verbal de constatare  a  părăsirii  copilului,  a  certificatului medical  constatator  al naşterii, a autorizării  instanței de  tutelă  în a cărei circumscripție a  fost găsit copilul, cu privire  la măsura plasamentului  în  regim de urgență, a 

73

răspunsului poliției cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a dispoziției de  stabilire a numelui  şi prenumelui  copilului  şi a declarației de înregistrare a naşterii. 

La  înregistrarea naşterii, ofițerul de  stare civilă atribuie  şi  înscrie codul numeric personal al copilului, care  se menționează  în certificatul lui de naştere și în toate celelate acte care privesc persoana fizică. 

 b) Moartea (decesul persoanei fizice). Moartea  reprezintă  faptul material, care, pe de o parte, produce 

efecte  juridice  legate  de  deschiderea  succesiunii  celui  decedat,  de încetarea căsătoriei  lui,  iar pe de altă parte, conduce  la  însăşi  încetarea stării civile. 

Decesul  persoanei  fizice,  constatat  fizic  sau  declarat  printr‐o hotărâre  judecătorească  declarativă  de    moarte,  are  ca  urmare întocmirea actului de deces. Acesta se face la serviciul public comunitar de  evidență  a  persoanelor  în  a  cărui  rază  administrativ‐teritorială  s‐a produs decesul, pe baza declarației  verbale  făcute de membrii  familiei decedatului,  iar  în  lipsa  acestora,  de  către medicul  sau  alt  cadru  din unitatea  sanitară unde  s‐a produs decesul  sau de  către orice persoană are  cunoştință  despre  deces;  declarantul  depune  certificatul  medical constatator  al  decesului,  documentul  de  identitate  şi,  după  caz, documentul de evidență militară ale celui decedat.  

Declararea decesului  se  face  în 3  zile de  la  încetarea din  viață a persoanei  fizice  (incluzându‐se aici atât ziua  în care a avut  loc decesul, cât şi ziua când a fost făcută declarația). Dacă decesul se datorează unei sinucideri,  unui  accident  sau  altor  cauze  violente,  precum  şi  în  cazul găsirii unui cadavru, declararea decesului se face în 48 de ore de la data decesului sau de la data găsirii cadavrului. În aceste cazuri este necesară prezentarea  unei  dovezi  eliberate  de  poliție  sau  de  către  Parchet,  din care să rezulte că una dintre aceste autorități a fost sesizată  în  legătură cu  decesul.  Dacă  declararea  decesului  nu  are  loc  în  3  zile,  în  prima situație, sau în 48 de ore, în cea de a doua situație, întocmirea actului de deces se face cu aprobarea Parchetului. 

Certificatul medical  constatator  al  decesului  se  întocmeşte  şi  se semnează  de medic,  precizându‐se  cauza  decesului.  Dacă  decesul  s‐a produs  pe  o  navă  sau  pe  o  aeronavă  şi  nu  există  medic  la  bord, constatarea decesului se  face  în primul port sau aeroport de escală.  În situația  în care durata călătoriei până  la primul port de escală este mai mare de 24 de ore, constatarea decesului se  face de către comandant, împreună  cu  consiliul  de  bord  şi  se  consemnează  în  jurnalul  de  bord. 

74

Dacă  este  vorba  despre  o  moarte  violentă,  comandantul  navei  este obligat să facă cercetări. 

Atunci  când  este  declarată  moartea  unei  persoane  pe  cale judecătorească,  întocmirea  actului  de  deces  se  face  în  baza  hotărârii judecătoreşti declarative de moarte definitive, din oficiu sau  la cererea persoanei interesate.  

După  întocmirea  actului  de  deces,  ofițerul  de  stare  civilă eliberează declarantului o adeverință de  înhumare  sau de  incinerare a cadavrului.  

    Actele juridice de stare civilă   Actele  juridice  de  stare  civilă  sunt  operațiunile  juridice  care conduc  la  crearea  sau  modificarea  stării  civile.  Astfel  de  operațiuni juridice  sunt actul de căsătorie, actul  juridic de  recunoaştere a  filiației, față de mamă sau față de tată.   a) Actul juridic de căsătorie. 

Actul  juridic  de  căsătorie  reprezintă  uniunea  liber  consimțită dintre bărbat şi femeie,  încheiat  în concordanță cu dispozițiile  legale,  în scopul  întemeierii unei familii şi reglementat de normele  imperative ale legii  (articolul 259(1‐2) din noul Cod civil). După  îndeplinirea condițiilor de  fond  şi  a  celor  de  formă  premergătoare  încheierii  căsătoriei,  se procedează la încheierea căsătoriei de către ofițerul de stare civilă.  

Conform articolului 279 din noul Cod civil, coroborat cu articolul 27 din Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,  regula este că locul celebrării căsătoriei este  la sediul serviciului public comunitar  local de evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei  în a cărei rază de competență teritorială îşi are domiciliul sau reşedința unul dintre viitorii soți. De la această regulă sunt două excepții: 

‐  căsătoria  se  poate  încheia  în  afara  sediului  serviciului  public comunitar  local  de  evidență  a  persoanelor  sau,  după  caz,  al  primăriei competente, pentru motive temeinice, cu aprobarea primarului; în acest caz se deplasează ofițerul de stare civilă; 

‐ căsătoria poate fi  încheiată  la serviciul public comunitar  local de evidență a persoanelor sau, după caz,  la o altă primărie decât cea  în a cărei  rază  teritorială  domiciliază  sau  îşi  au  reşedința  viitorii  soți,  cu aprobarea  primarului  unității  administrativ‐teritoriale  unde  se  încheie căsătoria; serviciul public comunitar  local de evidență a persoanelor ori primăria  unde  urmează  să  se  încheie  căsătoria  va  înştiința,  de  îndată, primăria  de  domiciliu  sau  de  reşedință  a  viitorilor  soți,  în  vederea publicării declarației de căsătorie. 

75

La încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă ia consimțământul viitorilor  soți,  liber  şi deplin exprimat,  în prezența  a doi martori, după care  îi  declară  căsătoriți,  le  citeşte  dispozițiile  privind  drepturile  şi îndatoririle soților din noul Cod civil,  şi  întocmeşte, de  îndată, actul de căsătorie. Actul de  căsătorie  se  semnează de  către  soți,  cu numele de familie pe care s‐au  înțeles să‐l poarte  în timpul căsătoriei, de către cei doi martori  şi de către ofițerul de stare civilă  (articolul 287(1) din noul Cod civil, coroborat cu articolul 32 din Legea 119/1996).     b) Actul juridic de recunoaştere a filiației.    Actul  juridic  de  recunoaştere  a  filiației  este  actul  unilateral, solemn, personal  şi  irevocabil prin  care mama  sau  tatăl  recunoaşte un copil ca fiind al său.  

Recunoaşterea filiației se poate face în una dintre următoarele trei forme: prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin  testament. Dacă  recunoaşterea este  făcută prin  înscris autentic, o copie  a  acestuia  este  trimisă,  din  oficiu,  serviciului  de  stare  civilă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă. Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă (articolul 416 din noul Cod civil). 

Conform articolului 46,  litera a din  Legea 119/1996, modificarea intervenită  în  starea  civilă  a  persoanei,  în  cazul  stabilirii  filiației  prin recunoaştere, se înscrie prin mențiune pe actul de naştere, şi, dacă este cazul, pe cel de căsătorie  sau deces.  Înscrierea mențiunii de  stabilire a filiației se face din oficiu sau la cererea celui interesat, pe baza actului de recunoaştere, întocmit potrivit legii.      Hotărârile judecătoreşti   Hotărârile  judecătoreşti,  ca  izvor  de  stare  civilă,  sunt  hotărârile pronunțate în soluționarea unor acțiuni de stare civilă. Acțiunile de stare civilă  sunt acele acțiuni  în  justiție  care au  ca obiect elemente de  stare civilă.  Ele  au  drept  scop  stabilirea,  contestarea  sau modificarea  stării civile. În funcție de obiectul lor, acțiunile de stare civilă pot fi: ‐  acțiuni  în  reclamație  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se urmăreşte obținerea altei stări civile (altui element de stare civilă) decât cea existentă  la data  intentării acțiunii,  stare civilă care nu corespunde realității, ci este doar aparentă; de exemplu, acțiunea în stabilirea filiației (față de mamă sau față de tată); ‐  acțiuni  în  contestație  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se urmăreşte  înlăturarea  unei  stări  civile  (unui  element  de  stare  civilă), 

76

pretins  nereale,  şi  înlocuirea  ei  cu  alta,  pretins  reală;  de  exemplu, acțiunea în tăgada paternității; ‐  acțiuni  în modificare  de  stare  civilă,  adică  acele  acțiuni  prin  care  se urmăreşte  o  schimbare,  pentru  viitor,  în  starea  civilă,  cea  anterioară nefiind contestată; de exemplu, acțiunea de divorț, acțiunea prin care se solicită schimbarea sexului etc.   Admiterea primelor două categorii de acțiuni are efect declarativ, în sensul că declară o stare civilă anterioară, deci  în mod retroactiv  (de exemplu,  stabilirea  paternității  operează  de  la  naşterea  copilului). Admiterea acțiunilor în modificare are efect constitutiv pentru viitor.    Actele de stare civilă (ca înscrisuri).   Noțiune. 

Noțiunea de acte de stare civilă are un dublu sens: de acte juridice de stare civilă, care au ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă (pe care  le‐am analizat  la sursele stării civile) şi de acte (înscrisuri) doveditoare ale stării civile.   Actele  de  stare  civilă,  adică  actul  de  naştere,  de  căsătorie  şi  de deces sunt înscrisuri autentice (articolul 99(2), teza I‐a din noul Cod civil). Conform articolului 99(1) din noul Cod civil, coroborat cu articolul 13 din Legea  119/1996,  starea  civilă  se  dovedeşte  cu  actele  de  naștere, căsătorie  și  deces  întocmite  în  registrele  de  stare  civilă,  precum  şi  cu certificatele de stare civilă, eliberate pe baza acestora. Persoana titulară a  stării  civile nu poate  face,  însă, dovada  stării  sale  civile  cu actele de stare civilă, deoarece acestea reprezintă o pagină din registrul de stare civilă, care se păstrează de către organele de  stare civilă. De aceea, se eliberează certificate de stare civilă, care reprezintă copii simplificate ale actelor de stare civilă,  făcute pe un  formular  tipizat,  şi care nu cuprind toate mențiunile din actele de stare civilă.    Anularea, modificarea şi completarea actelor de stare civilă şi ale mențiunilor de pe acestea. 

În afara regulilor privind înregistrarea actelor de stare civilă, există şi  reguli  referitoare  la anularea, modificarea  şi  completarea actelor de stare civilă  şi ale mențiunilor de pe acestea, care  se pot  face numai  în temeiul  unei  hotărâri  judecătoreşti  definitive  (articolul  100(1)  din  noul Cod civil, coroborat cu articolul 60 alineatul 1 din Legea 119/1996).  

 Anularea  este  sancțiunea  care  intervine  atunci  când  nu  au  fost respectate dispozițiile legale ce reglementează condițiile de valabilitate a actelor de stare civilă (ca înscrisuri), în următoarele cazuri: 

77

‐  actul  de  stare  civilă  a  fost  întocmit  într‐un  registru necorespunzător; 

‐  actul  nu  trebuia  întocmit  de/la  primăria  respectivă  (primărie necompetentă material sau teritorial); 

‐ faptul sau actul de stare civilă nu există; ‐ nu s‐au respectat prevederile legale la întocmirea actului; ‐ mențiunea a fost înscrisă pe alt act; ‐ mențiunea a fost operată cu un text greşit etc.;  Modificarea  actelor  de  stare  civilă  presupune  înregistrarea  unor 

mențiuni ce privesc schimbările în starea civilă şi anume: ‐ înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiației; ‐ înscrierea adopției, a anulării, constatării nulității sau a desfacerii 

acesteia; ‐ înscrierea divorțului sau a anulării căsătoriei; ‐ înscrierea schimbării numelui pe cale administrativă; ‐ înscrierea acordării sau pierderii cetățeniei române etc.;   Completarea  actelor  de  stare  civilă  presupune  înregistrarea 

acestora  cu mențiunile  omise,  atunci  când,  din  diferite motive  unele rubrici au rămas libere, deşi trebuiau completate. 

Instanța poate fi sesizată de persoana interesată, de structurile de stare civilă din cadrul serviciilor publice comunitare  locale sau  județene de evidență a persoanelor  sau de parchet. Cererea  se  soluționează de judecătoria  în  a  cărei  rază  teritorială  se  află  domiciliul  sau  sediul acestora,  pe  baza  verificărilor  efectuate  de  serviciul  public  comunitar local  de  evidență  a  persoanelor  şi  a  concluziilor  procurorului. Soluționarea cererilor de anulare, completare şi modificare a actelor de stare civilă  formulate de cetățenii  români cu domiciliul  în străinătate  şi de  străini este de competența  Judecătoriei Sectorului 1 al municipiului Bucureşti (articolul 60, alineatele 2 şi 3 din Legea 119/1996).  

Potrivit articolului 100(3) și (4), teza  I‐a, din noul Cod civil, starea civilă poate  fi modificată  în baza unei hotărâri de anulare,  completare sau modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acțiune  de  modificare  a  stării  civile,  admisă  printr‐o  hotărâre judecătorească  rămasă definitivă. Prin urmare,  cererea  trebuie  să aibă două capete, dintre care unul să privească modificarea stării civile.  

Hotărârea  judecătorească  prin  care  se  dispune  anularea, completarea  sau  modificarea  unui  act  de  stare  civilă,  precum  şi înregistrarea  făcută  în  temeiul  unei  asemenea  hotărâri  sunt  opozabile oricărei  alte  persoane  cât  timp  printr‐o  nouă  hotărâre  nu  s‐a  stabilit 

78

contrariul.    Această  ultimă  prevedere  este  reluată  și  în  articolul  60, alineatul 4 din Legea 119/1996. 

   Rectificarea actelor de stare civilă. 

Rectificarea actelor de stare civilă şi a mențiunilor de pe marginea acestora presupune  îndreptarea unor erori materiale  comise  cu ocazia înregistrărilor  de  stare  civilă  (de  exemplu,  la  rubrica  numele  tatălui,  a fost trecut un alt nume). 

Rectificarea  actelor  de  stare  civilă  şi  a  mențiunilor  înscrise  pe marginea  acestora  se  poate  face,  din  oficiu  sau  la  cerere,  numai  în temeiul dispoziției primarului unității administrativ‐teritoriale care are în păstrare  actul  de  stare  civilă,  cu  avizul  prealabil  al  serviciului  public comunitar județean de evidență a persoanei. Dispoziția primarului poate fi contestată  la  instanța  judecătorească  în a cărei rază teritorială  îşi are sediul  autoritatea  emitentă  (articolul  61  din  Legea  119/1996). Rectificarea unui act de stare civilă ori a mențiunilor  înscrise pe acesta, aprobate  prin  dispoziție  a  primarului,  se  înscriu  prin  mențiune  pe marginea actului de stare civilă corespunzător (articolul 101 din noul Cod civil, coroborat cu articolul 62 din Legea 119/1996).  

Actul  administrativ  prin  care  s‐a  dispus  rectificarea  unui  act  de stare  civilă,  precum  și  înregistrarea  făcută  în  baza  lui  sunt  opozabile oricărei persoane până la proba contrară (articolul 100(4), teza a II‐a din noul Cod civil). Această dispoziție este reluată în articolul 61, alineatul 2¹, din Legea 119/1996. 

   Reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.   

În  două  cazuri,  în  afară  de  rectificare,  nu  se  cere  o  hotărâre judecătorească,  ci  se  urmează  doar  o  procedură  administrativă,  şi anume,  în  cazul  reconstituirii  actelor  de  stare  civilă  şi  a  întocmirii  lor ulterioare.  

Reconstituirea actelor de stare civilă se poate cere atunci când: ‐ registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, total sau în parte; ‐ actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acel act (articolul 55 din Legea 119/1996).  

Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă: ‐  întocmirea actului de naştere sau de deces a  fost omisă sau refuzată, deşi au fost depuse actele necesare întocmirii acestuia; ‐  întocmirea actului de  căsătorie a  fost omisă  sau  refuzată, deşi a  fost luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă (articolul 56 din Legea 119/1996). 

79

  Cererea de  reconstituire sau de  întocmire ulterioară a actului de stare civilă se depune, împreună cu actele doveditoare, la serviciul public comunitar  local de evidență a persoanelor sau  la ofițerul de stare civilă din  cadrul  primăriei  unității  administrativ‐teritoriale  competente  să întocmească  actul.  Această  cerere  se  soluționează  în  30  de  zile,  prin dispoziție a primarului, care va fi comunicată solicitantului în termen de 10  zile  de  la  emitere.  În  caz de  respingere  a  cererii,  solicitantul poate face constestație la instanță (articolul 57 din Legea 119/1996).    

Înregistrările de stare civilă   Elementele de stare civilă au ca  izvor fapte sau acte juridice, care sunt înregistrate (consemnate) în actele de stare civilă (ca înscrisuri).   Prin înregistrările de stare civilă se înțeleg operațiunile juridice de consemnare,  în registrele de stare civilă, a faptelor şi actelor  juridice ce privesc  starea  civilă,  precum  şi  a  altor  elemente,  prevăzute  de  lege, operațiuni efectuate,  în condițiile  legii, de către organele cu atribuții de stare civilă.   Există două categorii de înregistrări de stare civilă: ‐  întocmirea  actelor  de  stare  civilă  –  a  actelor  de  naştere,  căsătorie, deces; ‐ înscrierea de mențiuni marginale, pe actele de stare civilă, din registrul de stare civilă  (în cazul stabilirii  filiației,  încuviințării adopției, divorțului etc.).    Regula este că organele competente să efectueze înregistrările de stare  civilă  sunt:  consiliile  județene,  respectiv  Consiliul  General  al Municipiului  Bucureşti;  serviciile  publice  comunitare  de  evidență  a persoanelor  în  unitățile  administrativ‐teritoriale  unde  acestea  sunt constituite;  ofițerii  de  stare  civilă  din  cadrul  primăriilor,  unităților administrativ‐teritoriale  în  care  nu  funcționează  servicii  publice comunitare locale de evidență a persoanelor. Sunt ofițeri de stare civilă: a)  primarii municipiilor,  sectoarelor municipiului  Bucureşti,  oraşelor  şi comunelor;  b)  şefii  misiunilor  diplomatice  şi  ai  oficiilor  consulare  de carieră ale României; c) comandanții de nave  şi aeronave; d) ofițerii de stare  civilă  desemnați  prin  ordin  al ministrului  apărării  naționale  sau, după caz, al ministrului administrației şi internelor (articolul 3, alineatele 1 şi 2 din Legea 119/1996).     Potrivit  articolului  8 din  Legea  119/1996,  înregistrarea actelor  şi faptelor de stare civilă se face astfel: ‐ dacă naşterea sau decesul are  loc  în tren, pe o navă sau aeronavă ori într‐un alt mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, 

80

întocmirea  actului  de  stare  civilă  se  face  la  serviciul  public  comunitar local de evidență a persoanelor al  locului de coborâre sau de debarcare ori,  după  caz,  de  ofițerul  de  stare  civilă  din  cadrul  primăriei  unității administrativ‐teritoriale  pe  a  cărei  rază  are  loc  coborârea  sau debarcarea; ‐ dacă naşterea, căsătoria sau decesul are  loc pe o navă  în  timpul unei călătorii  în  afara  granițelor  țării,  înregistrarea  se  face  de  comandantul navei; comandantul navei eliberează persoanelor  îndreptățite o dovadă cu  privire  la  înregistrarea  făcută,  iar  la  întoarcerea  în  țară  acesta  este obligat să înainteze o copie certificată de pe înregistrarea efectuată, prin căpitănia portului de  înscriere a navei,  la serviciul public al sectorului 1 Bucureşti; ‐ dacă naşterea sau decesul are loc pe o aeronavă în timpul unei călătorii în afara granițelor țării, înregistrarea se face de comandantul aeronavei; acesta  eliberează  persoanelor  îndreptățite  o  dovadă  cu  privire  la înregistrarea  făcută,  iar  la  sosirea  în  țară  este  obligat  să  înainteze  un extras din carnetul de drum, prin comandantul de aeroport,  la serviciul public al sectorului 1 Bucureşti; ‐ dacă actele  şi  faptele de stare civilă se  referă  la militarii  şi personalul civil  din  unitățile  forțelor  armate,  precum  şi  la  alte  categorii  de participanți, care se află în situație de mobilizare, război ori participare la misiuni  de  menținere  a  păcii  sau  în  scop  umanitar,  acestea  se înregistrează  de  ofițeri  anume  desemnați  de  Ministerul  Apărării Naționale  sau,  după  caz,  de    Ministerul  Administrației  şi  Internelor; actele de stare civilă întocmite se comunică serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor  sau, după caz, ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ‐teritoriale competente.   Înregistrările de stare civilă se fac urmând anumite reguli: ‐  înregistrările  se  efectuează  pe  baza  declarației  persoanei  obligate  la aceasta sau din oficiu (articolul 5, alineatul 1 din Legea  119/1996); ‐  înregistrările  făcute de o persoană necompetentă, care a exercitat  în mod  public  atribuții  de  ofițer  de  stare  civilă  sunt  valabile  (conform principiului  validității  aparenței  în  drept,  aşa  cum  rezultă  din  articolul 102 din noul Cod civil);  ‐  în  cazul  în  care  se  refuză  întocmirea  unui  act  sau  efectuarea  unei înregistrări,  persoana  nemulțumită  poate  sesiza  judecătoria  în  raza căreia domiciliază (articolul 10 din Legea 119/1996); ‐ înregistrările se fac în limba română; 

81

‐ anularea, modificarea şi completarea unei înregistrări de stare civilă se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile;  ‐ pe baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de naştere şi de căsătorie  titularilor  sau  reprezentanților  legali  ai  acestora,  iar certificatele  de  deces,  membrilor  familiei  sau  altor  persoane îndreptățite; certificatele de stare civilă se pot elibera  şi altor persoane împuternicite  prin  procură  specială  (articolul  11,  alineatul  1  din  Legea 119/1996);  ‐  înregistrarea  tardivă  a  naşterii  (după  trecerea  unui  an  de  la  data naşterii)  se  poate  face  numai  în  baza  unei  hotărâri  judecătoreşti definitive şi irevocabile.   În  afara  acestor  reguli  generale,  se  aplică  şi  reguli  speciale prevăzute  în fiecare caz  în parte, pe care  le‐am analizat  la sursele stării civile.    Proba stării civile   Regula  este  că  starea  civilă  se  dovedeşte  cu  actele  întocmite  în registrele  de  stare  civilă,  precum  şi  cu  certificatele  de  stare  civilă eliberate pe baza acestora, care au aceeaşi putere doveditoare (articolul 99(1) din noul Cod civil, coroborat cu articolul 13 din Legea 119/1996).   Întrucât actele de stare civilă sunt  înscrisuri autentice, pentru tot ceea  ce  reprezintă  constatări  personale  ale  ofițerului  de  stare  civilă, actele fac dovada până la înscrierea în fals,  iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară (articolul 99(2) din noul Cod civil). 

Hotărârea  judecătorească  dată  cu  privire  la  starea  civilă  a  unei persoane  este  opozabilă  oricărei  alte  persoane  cât  timp  printr‐o nouă hotărâre nu s‐a stabilit contrariul. Dacă printr‐o hotărâre judecătorească s‐a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane,  iar printr‐o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s‐a contestat starea  civilă  astfel  stabilită,  prima  hotărâre  îşi  pierde  efectele  la  data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri  (articolul 99(3)  și  (4) din noul Cod civil).   Prin  excepție,  starea  civilă  se  poate  dovedi,  în  fața  instanței  de judecată, cu orice mijloc de probă, dacă: ‐ nu au existat registre de stare civilă; ‐ registrele de stare civilă s‐au pierdut sau au fost distruse,  în totalitate sau în parte; ‐ nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;  

82

‐ întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată;  (articolul 103 din noul Cod civil).   Conform articolului 16 din Legea 119/1996, în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră  în atribuțiile sale, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în fața  instanței judecătoreşti, în situațiile arătate mai sus (ale articolului  103  din  noul  Cod  civil).  Prevederile  articolului  103  sunt aplicabile  şi  în  cazul  în  care  se  solicită  serviciilor  publice  comunitare locale de evidență a persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ‐teritoriale competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă. 

În  cazul  filiației,   proba  se  face prin actul de naştere  întocmit  în registrul de stare civilă, precum  şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.  În cazul copilului din căsătorie, dovada se  face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare  civilă, precum  şi prin  certificatele de  stare  civilă  corespunzătoare (articolul 409 din noul Cod civil). 

Posesia de stat (adică de stare civilă) creează prezumția că starea civilă  pe  care  o  folosește  o  anumită  persoană  corespunde  realității.  Posesia de stat (de stare civilă), prin ea însăși, nu conduce la dobândirea stării  civile. Conform  articolului 410 din noul Cod  civil, posesia de  stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație şi rudenie dintre copil şi  familia din  care  se pretinde  că  face parte. Ea  constă,  în principal,  în oricare  dintre  următoarele  împrejurări:  tractatus  (o  persoană  se comportă  față de un  copil  ca  fiind  al  său,  îngrijindu‐se de  creşterea  şi educarea  sa,  iar  copilul  se  comportă  față de această persoană  ca  fiind părintele  său);  fama  (copilul  este  recunoscut  de  către  familie,  în societate  şi,  când  este  cazul,  de  către  autoritățile  publice,  ca  fiind  al persoanei despre care se pretinde că este părintele său); nomen (copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintelui său). Posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă. 

Potrivit articolului 411 din noul Cod civil, nici o persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de  naştere  şi  posesia  de  stat  conformă  cu  acesta.  Nimeni  nu  poate contesta  filiația  față  de mamă  a  persoanei  care  are  o  posesie  de  stat conformă  cu  actul  său  de  naştere.  Prin  excepție,  prezumția  poate  fi răsturnată, dacă printr‐o hotărâre  judecătorească  s‐a  stabilit  că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă  femeie  decât  aceea  care  l‐a  născut,  cazuri  în  care  se  poate  face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă. 

83

Dovada  stării  civile  poate  fi  făcută  cu  alte mijloace  de  probă  şi atunci  când  se urmăresc alte efecte  (patrimoniale  sau nepatrimoniale) decât cele de stare civilă. 

 II. Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil  

  Potrivit  articolului  104  din  noul  Cod  civil,  „(1)  Orice măsură  de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia (s.n.). (2)  La  luarea  unei  măsuri  de  ocrotire,  trebuie  să  se  țină  seama  de posibilitatea persoanei fizice de a‐şi exercita drepturile şi de a‐şi îndeplini obligațiile cu privire la persoana şi bunurile sale.”. 

Anumite categorii de persoane fizice, aflate  în situații speciale, au nevoie de ocrotire. Astfel: minorii sunt ocrotiți prin părinți, tutelă şi/sau prin măsuri de protecție specială, când minorul este lipsit, temporar sau definitiv,  de  ocrotirea  părinților  săi,  conform  Legii  272/2004  privind protecția şi promovarea drepturilor copilului; în anumite situații, minorul poate  fi ocrotit  și prin  curatela  specială; alienații  şi debilii mintali  sunt ocrotiți prin punerea sub interdicție judecătorească, aceasta fiind urmată în  mod  obligatoriu  de  instituirea  tutelei;  persoanele  care  necesită spitalizare,  sunt  internate  voluntar  sau  obligatoriu  într‐o  unitate  de psihiatrie,  conform  procedurii  reglementate  de  Legea  487/2002; persoanele  fizice  cu  capacitate  de  exercițiu  deplină,  aflate  în  situații deosebite, sunt ocrotite prin intermediul curatelei.    1. Ocrotirea minorului 

Minorii  sunt  ocrotiți  prin  părinți,  tutelă  şi/sau  prin  măsuri  de protecție specială, când sunt  lipsiți,  temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților  lor,  conform  Legii  272/2004  privind  protecția  şi  promovarea drepturilor copilului, ori prin curatela specială. 

Autoritatea părintească. Autoritatea  părintească  este  reglementată  în    noul  Cod  civil  în 

articolele 483‐512. Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care privesc atât persoana, cât  şi bunurile copilului  şi aparțin în mod egal ambilor părinți.  

Acesta este mijlocul obişnuit de ocrotire a minorului, prin părinții săi; drepturile  şi  îndatoririle cu privire  la persoana şi bunurile minorului se  exercită,  respectiv,  se  îndeplinesc,  de  către  părinții  săi  (fireşti  sau adoptatori),  până  când  copilul  dobândește  capacitate  deplină  de exercițiu.   Drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită/îndeplinesc numai în 

84

interesul superior al copilului. Părinții sunt egali  în exercitarea autorității părinteşti.  

Conținutul autorității părinteşti. Conținutul autorității părintești este acelaşi, indiferent dacă copilul 

este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, ori este rezultatul reproducerii umane asistate medical cu  terț donator. Potrivit articolului 487  din  noul  Cod  civil,  părinții  au  dreptul  şi  îndatorirea  de  a  creşte copilul,  îngrijind  de  sănătatea  şi  dezvoltarea  lui  fizică,  psihică  şi intelectuală, de educația, învățătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor  lor  convingeri,  însuşirilor  şi nevoilor copilului; ei  sunt datori  să  dea  copilului  orientarea  şi  sfaturile  necesare  exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care  legea  le recunoaşte acestuia. Din articolul 488 din noul Cod civil rezultă îndatoririle specifice ale părinților față de copiii lor minori, care se referă la asigurarea unei dezvoltări fizice, mentale, spirituale, morale și sociale armonioase ale acestora.  

În ceea ce privește disciplinarea copilului, măsurile de corecție nu pot  fi  luate  de  părinți  decât  cu  respectarea  demnității  copilului.  Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură  a  afecta  dezvoltarea  fizică,  psihică  sau  starea  emoțională  a copilului (articolul 489 din noul Cod civil).  

Când minorul împlinește 14 ani poate cere părinților să îşi schimbe felul  învățăturii  sau  al  pregătirii  profesionale  ori  locuința  necesară desăvârşirii  învățăturii  ori  pregătirii  sale  profesionale.  Dacă  părinții  se opun, copilul poate sesiza  instanța de tutelă (articolul 498 din noul Cod civil).  

Locuința copilului. Regula este că minorul locuiește la părinții săi. 

  Exercitarea autorității părintești. Autoritatea  părintească  are  o  latură  personală  şi  o  latură 

patrimonială.  Latura  personală  vizează  ocrotirea  persoanei  copilului  şi priveşte  raporturile  de  familie.  Latura  patrimonială  constă  în administrarea  bunurilor minorului  şi  reprezentarea  legală  a minorului sub 14 ani  şi  în  încuviințarea actelor  juridice  încheiate de minorul  între 14 – 18 ani.  

Regula este că autoritatea părintească se exercită de ambii părinți. Față de  terții de bună‐credință, oricare dintre părinți, care  îndeplineşte singur  un  act  curent  pentru  exercitarea  drepturilor  şi  îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi consimțământul celuilalt părinte.  

Și după divorț, autoritatea părintească revine ambilor părinți, dacă 

85

instanța de tutelă nu hotărăște altfel (articolul 397 din noul Cod civil). În ceea ce privește pe copilul din afara căsătoriei cu filiația stabilită față de ambii  părinți,  și  față  de  acesta  părinții  exercită  împreună  autoritatea părintească  în  cazul  în  care  conviețuiesc  (articolul 505(1) din noul Cod civil). Dacă părinții  nu conviețuiesc, se aplică regulile de la divorț.  

Prin excepție, autoritatea părintească se exercită doar de către un părinte: ‐  în  cazurile  prevăzute  de  articolul  507  din  noul  Cod  civil  (similar  cu reglementarea anterioară): atunci când unul dintre părinți este decedat, declarat mort  prin  hotărâre  judecătorească,  este  decăzut  din  exercițiul drepturilor părinteşti, este pus sub  interdicție, ori, din orice motiv, nu‐şi poate manifesta voința  (este dispărut, execută o pedeapsă privativă de libertate etc.);  ‐  după  divorț,  potrivit  articolului  398  din  noul  Cod  civil,  dacă  există motive  întemeiate,  având  în  vedere  interesul  superior  al  copilului, instanța hotărăşte ca autoritatea părintească să  fie exercitată numai de către unul dintre părinți  (celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia); ‐  în cazul copilului din afara căsătoriei, cu  filiația stabilită  față de ambii părinți,  atunci  când  părinții  nu  conviețuiesc,  instanța  de  tutelă  poate hotărî  pentru motive  întemeiate,  având  în  vedere  interesul  superior  al copilului, ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, la fel ca la divorț (articolul 505(2) din noul Cod civil). 

În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului  la o rudă sau  la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora  sau  într‐o  instituție  de  ocrotire. Acestea  exercită  drepturile  şi îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului. Instanța stabileşte dacă drepturile  cu privire  la bunurile  copilului  se exercită de către părinți  în comun sau de către unul dintre ei (articolul 399 din noul Cod civil). 

Soluționarea neînțelegerilor dintre părinți. În  cazul  existenței  unor  neînțelegeri  între  părinți,  cu  privire  la 

exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanța de tutelă, după ascultarea ambilor părinți și luând în considerare rezultatele anchetei psihosociale, hotărăşte potrivit  interesului superior al copilului (articolul 486 din noul Cod civil).  

Răspunderea părinților. Neexercitarea  sau  exercitarea  necorespunzătoare  a  autorității 

părinteşti  atrage  răspunderea  civilă,  contravențională  sau  penală  a 

86

părinților, după caz.  Din punct de vedere civil, în primul rând, părinții pot fi sancționați 

cu  decăderea  din  exercițiul  drepturilor  părintești,  reglementată  în articolele 508‐512 din noul Cod civil.  

În  cazul  în  care,  după  decăderea  din  exercițiul  drepturilor părinteşti,  copilul  se  află  în  situația  de  a  fi  lipsit  de  îngrijirea  ambilor părinți, se instituie tutela. 

În  al  doilea  rând,  părinții  răspund  civil  pentru  faptele  ilicite cauzatoare de prejudicii săvârșite față de copiii lor minori, în exercitarea autorității părintești, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (articolele 1357 și următoarele din noul Cod civil). De asemenea, răspund  delictual  și  pentru  faptele  ilicite  cauzatoare  de  prejudicii  ale copiilor  lor minori,  în  temeiul  răspunderii  civile delictuale pentru  fapta altuia, conform articolului 1372 din noul Cod civil.   

Răspunderea contravențională a părinților  intervine, de exemplu, pentru  fapte  ca:    servirea  cu  băuturi  alcoolice,  în  localurile  publice,  a minorilor (articolul 2, punctul 24 din Legea 61/1991 pentru sancționarea faptelor  de  încălcare  a  unor  norme  de  conviețuire  socială,  a  ordinii  şi liniştii publice); neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s‐a încredințat spre creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani  sau  care  au  în  îngrijire un  alienat  sau un debil mintal,  a măsurilor necesare, pentru a‐l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituție  (articolul  2,  punctul  36  din  aceeași  lege);  alungarea  din locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor, precum şi a oricărei alte persoane aflate  în  întreținere  (articolul 2, punctul 30 din aceeași  lege)  ; ș.a. 

Din  punct  de  vedere  penal,  părinții  sunt  supuși  pedepsei complementare  sau  accesorii  a  interzicerii  drepturilor  părintești,  care stau  pe  lângă  o  pedeapsă  principală,  stabilită  pentru  o  infracțiune; interdicției  de  a  reveni  în  locuința  familiei  pe  o  perioadă  determinată; răspund pentru  infracțiunea de abandon de familie, pentru  infracțiunea rele tratamente aplicate minorului ș.a.   Încetarea autorității părintești. 

Autoritatea  părintească  încetează  când  minorul  dobândeşte capacitate de exercițiu deplină, adică atunci când  împlineşte 18 ani, sau când  se  căsătoreşte  la  16  ani  sau  dobândește  capacitate  de  exercițiu anticipată  la  16  ani,  ori  la  ridicarea  interdicției  judecătoreşti,  după  ce persoana fizică  în cauză a  împlinit 18 ani, după caz.  În mod excepțional, autoritatea părintească poate  înceta şi  înainte de aceste momente, prin instituirea  tutelei  minorului  sau  a  unei  măsuri  speciale  de  protecție 

87

atunci când sunt îndeplinite condițiile, conform Legii 272/2004.    Măsuri de protecție specială a minorului.  

Atunci când minorul este lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau nu poate fi  lăsat  în grija acestora,  în vederea protejării intereselor  sale,  se  iau  măsuri  speciale  de  protecție.  Acestea  sunt prevăzute în Legea 272/2004, privind protecția şi promovarea drepturilor copilului.  

Astfel,  conform  articolului  56  din  Legea  272/2004,  de măsuri  de protecție specială, beneficiază: „a)  copilul  ai  cărui  părinți  sunt  decedați,  necunoscuți,  decăzuți  din exercițiul  drepturilor  părinteşti  sau  cărora  li  s‐a  aplicat  pedeapsa interzicerii  drepturilor  părinteşti,  puşi  sub  interdicție,  declarați judecătoreşte morți  sau  dispăruți,  când  nu  a  putut  fi  instituită  tutela (s.n.); b) copilul care  în vederea protejării  intereselor sale, nu poate  fi  lăsat  în grija părinților din motive neimputabile acestora; c) copilul abuzat sau neglijat; d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare; e)  copilul  care  a  săvârşit  o  faptă  prevăzută  de  legea penală  şi  care nu răspunde penal.”. 

Măsurile de protecție specială a copilului, potrivit articolului 55 din Legea 272/2004, sunt:  ‐ plasamentul; plasamentul are un caracter temporar şi se instituie, fie de către  comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților  (pentru  situațiile  prevăzute  la  articolul  56,  literele  b  şi  e  din Legea  272/2004),  fie  de  către  instanță,  la  cererea  direcției  generale  de asistență  socială  şi  protecția  copilului  (pentru  situațiile  prevăzute  la articolul 56, literele a, c, d sau la literele b şi e din Legea 272/2004, când nu există acordul părinților); copilul este plasat la o persoană sau familie, la un agent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial (articolul 58 din Legea  272/2004);  pe  toată  durata  măsurii  plasamentului,  dispus  de comisia pentru protecția copilului, drepturile şi îndatoririle părinteşti față de copil se mențin; în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela  şi  a  fost  dat  în  plasament  prin  hotărârea  instanței,  drepturile  şi îndatoririle  părinteşti  revin  preşedintelui  consiliului  județean,  respectiv primarului  sectorului  municipiului  Bucureşti  (articolul  62  din  Legea 272/2004); ‐  plasamentul  în  regim  de  urgență;  plasamentul  copilului  în  regim  de urgență  are  tot  un  caracter  temporar  şi  se  instituie,  (în  cazul  copilului 

88

neglijat  sau  abuzat  ori  abandonat),  fie  de  către  directorul  direcției generale de  asistență  socială  şi protecția  copilului, de  la  locul unde  se găseşte  copilul  abandonat  ori  copilul  abuzat  sau  neglijat,  dacă  nu  se întâmpină opoziție din partea persoanelor,  care au  în  îngrijire  sau  care asigură protecția copilului respectiv, fie de către instanța judecătorească, dacă  se  întâmpină  opoziție  (articolul  65  din  Legea  272/2004);  pe  toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor  părinteşti;  pe  durata  suspendării,  drepturile  şi  obligațiile părinteşti  cu  privire  la  persoana  copilului  revin  persoanei,  familiei, asistentului  maternal  sau  şefului  serviciului  de  tip  rezidențial,  care  a primit  copilul  în  plasament  în  regim  de  urgență,  iar  cele  cu  privire  la bunurile copilului, preşedintelui consiliului județean, respectiv primarului sectorului municipiului Bucureşti (articolul 64 din Legea 272/2004); ‐ supravegherea specializată; supravegherea specializată se dispune față de copilul care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, fie de către comisia pentru protecția  copilului, dacă există acordul părinților,  fie de către  instanță,  în  lipsa  acordului  (articolul  67  din  Legea  272/2004); această măsură este şi ea temporară şi constă în menținerea copilului în familia sa, cu condiția  îndeplinirii de către acesta a unor obligații (ca de exemplu, urmarea de tratamente medicale, psihoterapie, interdicția de a avea  legături  cu  anumite  persoane  ş.a.),  sau,  dacă  nu  este  posibil, plasamentul  copilului  la  o  familie  (extinsă  sau  substitutivă)  sau  într‐un serviciu de tip rezidențial specializat (articolul 81 din Legea 272/2004).   

Tutela. Noțiune. Conform  articolului 39 din  Legea 272/2004, orice  copil  care este, 

temporar  sau  definitiv,  lipsit  de  ocrotirea  părinților  săi  sau  care,  în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul  la  protecție  alternativă.  Protecția  alternativă  înseamnă: instituirea  tutelei, măsuri de protecție specială sau adopția.  În alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător  de  necesitatea  asigurării  unei  anumite  continuități  în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică. 

Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat  sau  numit,  în  condițiile  noului  Cod  civil,  precum  şi  de  către consiliul  de  familie,  ca  organ  consultativ.  Consiliul  de  familie  poate  fi constituit  de  către  instanța  de  tutelă  numai  la  cererea  persoanelor interesate. În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile 

89

acestuia    se exercită de  către  instanța de  tutelă  (articolul 108 din noul Cod  civil).  Instanța  de  tutelă  este  instanța  judecătorească,  constituită potrivit  legii,  ce  are  în  competența  sa  procedurile  privind  ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă (articolul 107 din noul Cod civil). 

Tutela este o  instituție prin care se realizează ocrotirea minorului, care  se află  în anumite  situații expres prevăzute de  lege  și a persoanei pusă sub interdicție judecătorească.   Tutela minorului este acel mijloc de ocrotire care  intervine atunci când minorul este  lipsit de ocrotire părintească, adică ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părinteşti sau li s‐a aplicat pedeapsa penală a  interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicție  judecătorească,  dispăruți  ori  declarați  judecătoreşte  morți  precum  şi  în  cazul  în  care,  la  încetarea  adopției,  instanța  hotărăşte  că este  în  interesul minorului  instituirea unei  tutele  (articolul 110 din noul Cod civil). 

Caractere juridice. Pentru minor, tutela este un mijloc de ocrotire,  iar pentru  tutore, 

este o sarcină, o îndatorire.   Privită ca sarcină, tutela are următoarele caractere juridice: ‐  legalitatea  –  tutela  este  reglementată  expres  de  lege  prin  norme imperative; ‐  obligativitatea  –față  de  reglementarea  anterioară,  obligativitatea intervine numai atunci când desemnarea tutorelui s‐a făcut prin contract de mandat,  când  cel desemnat  tutore nu poate  refuza numirea, decât pentru  anumite motive  prevăzute  expres  de  lege  (articolul  119(1)  din noul  Cod  civil);  regula  este  că  numirea  tutorelui  se  face  cu  acordul acestuia, de către instanța de tutelă, în camera de consiliu; ‐  gratuitatea  –  care  nu  este  de  esența,  ci  de  natura  tutelei;  tutorele poate  fi  îndreptățit,  pe  perioada  exercitării  sarcinilor  tutelei,  la  o remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de  familie,  ținând  seama de munca depusă  în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului; instanța de tutelă, cu avizul  consiliului  de  familie,  va  putea  modifica  sau  suprima  această remunerație, potrivit împrejurărilor (articolul 123 din noul Cod civil); ‐  personalitatea  –  regula  este  că  tutela  trebuie  exercitată  personal  de către  tutore  (tutela  este  intuitu  personae);  în  noul  Cod  civil  (față  de reglementarea  anterioară)  există  şi  două  excepții:  potrivit  articolului 122(2),  instanța de  tutelă, cu avizul consiliului de  familie, poate,  ținând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca 

90

administrarea  patrimoniului  ori  doar  a  unei  părți  a  acestuia  să  fie încredințată,  potrivit  legii,  unei  persoane  fizice  sau  persoane  juridice specializate;  a  doua  excepție  apare  în  cazul  decesului  tutorelui,  când, până la numirea unui nou tutore, sarcinile tutelei vor fi preluate de către moştenitorii lui (articolul 157(2) din noul Cod civil).   Principiile tutelei. 

Principiile aplicabile tutelei sunt: ‐ tutela se exercită exclusiv în interesul minorului (articolul 133 din  noul Cod civil); ‐ tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului  şi nici minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui;   ‐  tutela  se exercită  sub controlul  instanței de  tutelă  (articolele 151‐155 din noul Cod civil).   Cazurile de instituire a tutelei. 

Tutela minorului se  instituie  în cazurile  în care: ambii părinți sunt morți,  declarați  morți  pe  cale  judecătorească,  dispăruți,  necunoscuți, decăzuți  din  drepturile  părinteşti,  puşi  sub  interdicție,  precum  şi  la desfacerea  sau  desființarea  adopției,  când  instanța  decide  instituirea tutelei, neredând autoritatea părintească părinților fireşti ai minorului. 

Numirea tutorelui.    Tutela  se  instituie  de  către  instanța  de  tutelă  în  a  cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul (articolul 40, alineatul 2, din Legea 272/2004).   

Persoana care poate fi tutore.  Potrivit noului Cod civil, poate fi tutore o persoană fizică sau soțul 

şi  soția,  împreună,  dacă  nu  se  află  în  vreunul  dintre  cazurile  de incompatibilitate  prevăzute  de  lege.  În  cazul  în  care  trebuie  instituită tutela  cu  privire  la  mai  mulți  minori,  care  sunt  frați  sau  surori,  se numeşte, de regulă, un singur tutore (articolul 112 din noul Cod civil). 

Persoana care nu poate fi tutore.  Conform articolului 113 din noul Cod civil nu poate fi tutore: 

‐ minorul, persoana pusă sub  interdicție  judecătorească sau cel pus sub curatelă; ‐ cel decăzut din exercițiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; ‐  cel  căruia  i  s‐a  restrâns  exercițiul  unor  drepturi  civile,  fie  în  temeiul legii,  fie  prin  hotărâre  judecătorească,  precum  şi  cel  cu  rele  purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;  ‐ cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;  ‐ cel aflat în stare de insolvabilitate; 

91

‐ cel care, din cauza  intereselor potrivnice cu  cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;  ‐ cel  înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morții, autoritatea părintească. 

 Desemnarea tutorelui. În  noul  Cod  civil  desemnarea  tutorelui  poate  fi  făcută  de  către 

părintele  minorului.  În  articolul  114  din  noul  Cod  civil  se  arată  că părintele  poate  desemna,  prin  act  unilateral  sau  prin  contract  de mandat,  încheiate  în  formă  autentică,  ori,  după  caz,  prin  testament, persoana  care  urmează  a  fi  numită  tutore  al  copiilor  săi. Desemnarea făcută de părintele care  în momentul morții era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicție judecătorească, este lipsită de efecte. 

Numirea tutorelui. Fie că  tutorele a  fost desemnat de către părinte,  fie că nu există 

un  tutore  desemnat,  numirea  tutorelui  se  face  de  către  instanța  de tutelă.  În  lipsa  unui  tutore  desemnat,  instanța  de  tutelă  numeşte  cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive  întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină  ținând  seama,  după  caz,  de  relațiile  personale,  de  apropierea domiciliilor,  de  condițiile materiale  şi  de  garanțiile morale  pe  care  le prezintă cel chemat la tutelă (articolul 118 din noul Cod civil).  

Procedura de numire a tutorelui. Referitor  la procedura de numire, articolul 119 din noul Cod civil 

arată că numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de  tutelă  în  camera  de  consiliu  prin  încheiere  definitivă.  Atunci  când desemnarea  tutorelui  s‐a  făcut prin  contract de mandat,  cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motive expres prevăzute la articolul 120(2) din noul Cod civil, adică poate refuza numirea: ‐ cel care are vârsta de 60 de ani împliniți; ‐ femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; ‐ cel care creşte şi educă 2 sau mai mulți copii; ‐ cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină. 

În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de  familie, numirea  tutorelui se  face cu consultarea consiliului de familie. 

Consiliul de familie. 

92

Alături  de  tutore  poate  avea  atribuții  în  exercitarea  tutelei  şi consiliul de  familie.  Instituția consiliului de  familie este reglementată  în articolele 124‐132 din noul Cod civil.  

Consiliul  de  familie  este  o  instituție  specifică  tutelei.  Nu  se constituie  consiliu  de  familie  în  cazul  minorului  ocrotit  prin  părinți, părinții  neputând  fi  supravegheați  de  persoane  străine  în  exercitarea autorității  lor  părintești,  și  nici  în  cazurile  în  care  se  iau  măsuri  de protecție  specială  a  minorului,  acolo  supravegherea  realizându‐se  de alte organe. 

Instanța de  tutelă poate constitui un consiliu de  familie, compus din trei rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie şi de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau care manifestă  interes pentru  situația acestuia. Soțul  şi  soția nu pot  fi, împreună, membri  ai  aceluiaşi  consiliu  de  familie.  În  aceleaşi  condiții, instanța de tutelă numeşte şi 2 supleanți. Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie: cele două calități sunt  incompatibile. Consiliul de familie  îl  supraveghează  pe  tutore  în  exercitarea  drepturilor  și îndeplinirea obligațiilor lui. 

De asemenea, nu pot fi membri  în consiliul de familie cei care nu pot fi numiți ca tutore (aşa cum arată articolul 113 din noul Cod civil).  

În  vederea  constituirii  consiliului  de  familie,  persoanele  care îndeplinesc  condițiile  pentru  a  fi membri  sunt  convocate  la  domiciliul minorului  de  către  instanța  de  tutelă,  din  oficiu  sau  la  sesizarea minorului, dacă acesta a  împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat sau  a  oricăror  altor  persoane  care  au  cunoştință  despre  situația minorului. Numirea membrilor consiliului de  familie se  face, cu acordul acestora. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat (articolul 128 din noul Cod civil).  

Funcționarea  consiliului de  familie este  reglementată  în articolul 129 din noul Cod civil. Convocarea consiliului de familie se face de către tutore, fie din proprie inițiativă, fie la solicitarea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului  care a  împlinit vârsta de 14 ani  sau  la  solicitarea instanței de  tutelă. Convocarea  se  face  cu 10  zile  înainte de  întrunire, dar, cu acordul  tuturor membrilor consiliului de  familie, convocarea  se poate face şi mai devreme de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile,  prezența  tuturor  membrilor  consiliului  de  familie  acoperă neregularitatea  convocării.  Cei  convocați  sunt  obligați  să  se  prezinte personal. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentați de persoane care sunt  rude sau afini cu părinții minorului, dacă aceste 

93

persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soții se pot reprezenta reciproc. Procura trebuie să fie specială. 

Şedințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului sau,  la sediul  instanței  de  tutelă,  când  convocarea  s‐a  făcut  la  solicitarea instanței.  

Hotărârile  consiliului  de  familie  pot  fi  de  două  tipuri:  avize consultative  și  decizii.  Consiliul  de  familie  dă  avize  consultative,  la solicitarea  tutorelui  sau  a  instanței  de  tutelă  şi  ia  decizii,  în  cazurile prevăzute de  lege. De exemplu, măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie (articolul 136 din noul Cod  civil);  atunci  când  instanța  de  tutelă  recunoaște  minorului capacitatea deplină de  exercițiu  anticipată, de  la  16  ani,  cere  și  avizul consiliului  de  familie  (articolul  40  din  noul  Cod  civil);  de  exemplu, consiliul de  familie stabilește prin decizie suma anuală necesară pentru întreținerea minorului  și  administrarea  bunurilor  sale  (articolul  148(1) din noul Cod civil). 

Avizele  consultative  şi  deciziile  se  iau  în  mod  valabil  cu  votul majorității membrilor  săi,  consiliul  fiind  prezidat  de  persoana  cea mai înaintată în vârstă. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10  ani  va  fi  ascultat.  Deciziile  consiliului  de  familie  vor  fi motivate  şi consemnate într‐un registru special constituit (articolul 130 din noul Cod civil). 

Actele juridice încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Actele  juridice  încheiate de  tutore  cu nerespectarea avizului consultativ  atrag  răspunderea  tutorelui.  Potrivit  articolului  155(1)  din noul  Cod  civil,  instanța  de  tutelă  soluționează  plângerile  cu  privire  la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor. 

La fel ca şi tutorele, membrii consiliului de familie sunt obligați să continue  îndeplinirea  sarcinilor  lor pe  tot parcursul  tutelei, cu excepția situației în care nu ar mai putea să continue din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfăşurate, a depărtării domiciliului de  locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate. 

Alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica, în principiu, în  timpul  tutelei,  afară  numai  dacă  interesele  minorului  ar  cere  o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea sau dispariția unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.  

Tutorele  poate  cere  instituirea  unui  nou  consiliu,  dacă  în plângerile  formulate,  instanța  a hotărât de  cel  puțin  două ori,  în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie (articolul 131 din noul 

94

Cod  civil). Dacă nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca  şi  în cazul contrarietății de interese dintre minor şi toți membrii consiliului de familie şi supleanți, tutorele poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela (articolul 132 din noul Cod civil).    Exercitarea tutelei. 

Ocrotirea minorului prin tutelă conține o latură personală, care se referă la ocrotirea persoanei minorului, adică tutorele are obligația de a‐l creşte pe minor, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică și mentală, de  educarea,  învățătura  şi  pregătirea  lui  profesională,  potrivit  cu aptitudinile lui (articolul 134 din noul Cod civil), şi o latură patrimonială, care se referă la: ‐ administrarea bunurilor minorului; ‐  reprezentarea  minorului  lipsit  de  capacitate  de  exercițiu  sau încuviințarea  actelor  juridice  ale minorului,  cu  capacitate  de  exercițiu restrânsă.   Tutorele  îl reprezintă pe minor  la  încheierea actelor  juridice civile sau  i  le  încuviințează.  Tutorele  administrează  bunurile  minorului. Exercitarea  tutelei cu privire  la bunurile minorului este  reglementată  în articolele 140‐150 din noul Cod civil. 

În  ceea  ce priveşte  administrarea  bunurilor minorului,  obligațiile tutorelui  diferă  în  funcție  de  momentul  avut  în  vedere  şi  anume,  la deschiderea (instituirea) tutelei, pe parcursul ei sau la încetarea tutelei.   •  La  deschiderea  tutelei:  se  face  inventarul  bunurilor minorului. Astfel, potrivit articolului 140 din noul Cod civil, după numirea tutorelui şi în prezența acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanței  de  tutelă,  verifică  la  fața  locului  toate  bunurile  minorului, întocmind  un  inventar,  care  va  fi  supus  aprobării  instanței  de  tutelă. Inventarul  bunurilor minorului  trebuie  făcut  în maximum  10  zile  de  la numirea tutorelui de către instanța de tutelă. 

Cu  ocazia  inventarierii,  tutorele  şi membrii  consiliului  de  familie sunt obligați să declare  în scris, creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul‐verbal de  inventariere.  Tutorele  sau  membrii  consiliului  de  familie  care, cunoscând  creanțele  sau  pretențiile  proprii  față  de  minori,  nu  le‐au declarat, deşi au fost somați să le declare de către delegatul instanței de tutelă, sunt prezumați că au renunțat  la ele. Deci acela care „omite” să facă declarația este  sancționat prin pierderea dreptului  său.  În  cazul  în care, delegatul  instanței de tutelă nu a pus o  întrebare expresă  în acest sens și tutorele sau membrii consiliului de familie nu au făcut declarația, ei nu pot fi sancționați. 

95

Dacă  tutorele  sau  membrii  consiliului  de  familie  nu  declară datoriile pe care  le au  față de minor, deşi au  fost  somați  să  le declare, sancțiunea care li se poate aplica este îndepărtarea lor din funcție. 

Creanțele pe  care  le au  împotriva minorului  tutorele  sau vreunul dintre membrii  consiliului  de  familie,  soțul,  o  rudă  în  linie  dreaptă  ori frații  sau  surorile  acestora pot  fi plătite  voluntar numai  cu autorizarea instanței de tutelă. Toate aceste măsuri au ca scop protecția minorului de eventualele fraude la care ar putea fi expus pe parcursul tutelei. 

Înainte  de  întocmirea  inventarului,  tutorele  nu  poate  face,  în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere (articolul 141 din noul Cod civil).   • Pe parcursul  tutelei: consiliul de  familie stabileşte suma anuală necesară  pentru  întreținerea minorului  şi  administrarea  bunurilor  sale, stabilește  întrebuințarea  excedentelor,  iar  tutorele  administrează bunurile,  încheie  acte  juridice  sau  le  încuviințează;  de  asemenea, tutorele prezintă dări de seamă instanței de tutelă.  

Aşa  cum  reiese  din  articolul  148  din  noul  Cod  civil,  consiliul  de familie stabileşte suma anuală necesară pentru  întreținerea minorului şi administrarea  bunurilor  sale  şi  poate modifica,  potrivit  împrejurărilor, această  sumă.  Decizia  consiliului  de  familie  se  aduce  la  cunoştință instanței de tutelă. Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care  veniturile minorului  nu  sunt  suficiente,  instanța  de  tutelă  poate dispune  vânzarea  bunurilor  minorului,  prin  acordul  părților  sau  prin licitație publică. Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau  pentru minor  nu  vor  fi  vândute  decât  în  mod  excepțional.  Dacă minorul  este  lipsit  de  bunuri  şi  nu  are  părinți  sau  alte  rude  care  sunt obligate prin  lege  să‐i acorde  întreținere ori aceasta nu este  suficientă, minorul are dreptul la asistență socială, în condițiile legii. 

Conform  articolului  149  din  noul  Cod  civil,  sumele  de  bani  care depăşesc nevoile  întreținerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi  instrumentele financiare se depun, pe numele minorului,  la o bancă  indicată de consiliul de familie,  în termen de cel mult 5 zile de  la data încasării lor.    Conform articolului 142 din noul Cod civil, tutorele are îndatorirea de  a  administra  cu  bună‐credință  bunurile  minorului.  În  acest  scop, tutorele  acționează  în  calitate  de  administrator  însărcinat  cu administrarea simplă a bunurilor minorului. Se aplică dispozițiile cuprinse în  cartea  a  III‐a,  titlul V din noul Cod  civil,  referitoare  la  administrarea bunurilor altuia. Există două forme de administrare: administrarea simplă 

96

și administrarea deplină (articolul 792 și următoarele din noul Cod civil). Tutorele este însărcinat cu administrarea simplă.  

Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit,  decât  dacă  testatorul  sau  donatorul  a  stipulat  altfel.  Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziție  sau,  după  caz,  numit  de  către  instanța  de  tutelă  (articolul 142(2) din noul Cod civil).   Tutorele  are  îndatorirea  de  a  reprezenta  pe  minor  în  actele juridice,  dar  numai  până  când  acesta  împlineşte  vârsta  de  14  ani (articolul  143  din  noul  Cod  civil).  Între  14  și  18  ani  tutorele  doar încuviințează actele juridice pe care minorul le încheie singur.  

Există 4 categorii de acte juridice pe care tutorele le poate încheia în numele minorului sub 14 ani: acte  juridice pe care  tutorele  le poate încheia singur, acte juridice pentru încheierea cărora tutorele are nevoie de avizul  consiliului de  familie, acte  juridice  care nu pot  fi  încheiate  în mod  valabil  fără  dublă  încuviințare:  avizul  consiliului  de  familie  și autorizarea instanței de tutelă și acte juridice pe care nu le poate încheia deloc, care îi sunt interzise.   ▪ Actele pe care tutorele le poate încheia singur.   Actele de conservare și actele de administrare le poate încheia fără aviz sau autorizare.  

Tutorele  poate  încheia  singur  acte  de  dispoziție  cu  privire  la bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor (articolul 144(4) din noul Cod civil). Acestea, raportate la patrimoniu, reprezintă acte de administrare. 

Tutorele  poate  depune  la  o  instituție  bancară  sumele  necesare întreținerii, pe numele minorului (articolul 149(4) din noul Cod civil). 

Tutorele poate face daruri obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului. 

▪  Actele  juridice  pentru  încheierea  cărora  tutorele  are  nevoie  de avizul consiliului de familie. 

Tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie pentru măsurile cu privire  la persoana minorului.  În ceea ce privește bunurile minorului, rolul consiliului de familie este redus; de regulă, atunci când se cere, este dublat  de  autorizarea  instanței  de  tutelă.  Un  caz  în  care  tutorele  are nevoie de avizul consiliului de familie este acela al depunerii pe numele minorului a sumelor de bani care depăşesc nevoile  întreținerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi a instrumentelor financiare, la o bancă indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor (articolul 149(1) din noul Cod civil). 

97

▪ Actele  juridice  care  nu  pot  fi  încheiate  în mod  valabil  de  către tutore fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă. 

Tutorele nu poate,  fără avizul  consiliului de  familie  şi autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de  înstrăinare,  împărțeală,  ipotecare ori de  grevare  cu  alte  sarcini  reale  a  bunurilor  minorului,  să  renunțe  la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să  încheie în mod valabil orice  alte  acte  ce  depăşesc  dreptul  de  administrare,  sub  sancțiunea nulității  relative.  Acțiunea  în  anulare  poate  fi  exercitată  de  tutore,  de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.  

▪Acte juridice interzise tutorelui. Tutorele nu poate,  în numele minorului, să  facă donații  şi nici să 

garanteze obligația altuia (articolul 144(1) din noul Cod civil). În  ceea  ce  priveşte  pe minorul  care  a  împlinit  vârsta  de  14  ani, 

articolul  146  din  noul  Cod  civil  arată  că  el  încheie  actele  juridice  cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului. Dacă actul pe care minorul care a  împlinit vârsta de 14 ani urmează  să‐l  încheie  face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de  tutelă  şi cu avizul consiliului de  familie, va  fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie. Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze obligația altuia, sub sancțiunea nulității relative.    Tot pe parcursul  tutelei,  tutorele este obligat  la darea de  seamă. Potrivit articolului 152 din noul Cod civil, tutorele este dator să prezinte anual  instanței  de  tutelă  o  dare  de  seamă  despre modul  în  care  s‐a îngrijit  de  minor,  precum  şi  despre  administrarea  bunurilor  acestuia.  Darea de seamă  trebuie prezentată  instanței de  tutelă  în  termen de 30 de zile de  la sfârşitul anului calendaristic. Atunci când averea minorului este  de  mică  însemnătate,  instanța  de  tutelă  poate  să  autorizeze  ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai  lungi, care nu vor depăşi  însă 3 ani.  În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea oricând dări de seamă despre  felul cum s‐a  îngrijit de minor, precum  şi despre administrarea bunurilor acestuia.   •  La  încetarea  tutelei:  tutorele  este  obligat  la  o  dare  de  seamă generală și  la predarea bunurilor. El primește descărcare de gestiune de la instanța de tutelă, după verificarea şi aprobarea socotelilor şi după ce a avut loc predarea bunurilor.   Darea  de  seamă  generală  va  trebui  să  cuprindă  situațiile veniturilor  şi  a  cheltuielilor  pe  ultimii  ani,  să  indice  activul  şi  pasivul, 

98

precum  şi stadiul  în care se află procesele minorului.  Instanța de  tutelă poate  constrânge  pe  cel  obligat  să  facă  darea  de  seamă  generală, sancționându‐l  cu  amendă  civilă,  potrivit  articolului  163  din  noul  Cod civil.   Bunurile  care  au  fost  în  administrarea  tutorelui  se  predau, după caz,  fostului minor, moştenitorilor  acestuia  sau  noului  tutore  de  către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul  lor  legal ori,  în  lipsă, de un curator special (articolul 161 din noul Cod civil). 

După  predarea  bunurilor,  verificarea  socotelilor  şi  aprobarea  lor, instanța de  tutelă  va da  tutorelui descărcare de  gestiunea  sa  (articolul 162(1) din noul Cod civil). 

Răspunderea tutorelui. La fel ca părinții, tutorele răspunde civil, contravențional și penal. Pe parcursul tutelei tutorele răspunde pentru prejudiciile cauzate 

minorului. Minorul care a  împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de  familie, oricare membru  al  acestuia,  precum  şi  orice  persoană  interesată,  pot face  plângere  la  instanța  de  tutelă  cu  privire  la  actele  sau  faptele tutorelui  păgubitoare  pentru  minor.  Plângerea  se  soluționează  de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă cu citarea părților şi a membrilor consiliului de familie.  

Când tutorele a  încheiat un act juridic pentru care se cerea avizul consultativ al consiliului de  familie  și a  încălcat avizul, el  răspunde  față de minor, dacă actul este păgubitor pentru acesta (articolul 130(4), teza a II‐a din noul Cod civil). 

Actele  juridice  încheiate  în  lipsa  încuviințărilor  necesare  sunt anulabile,  indiferent  dacă  a  fost  cauzat  un  prejudiciu  minorului (articolele 130(4), teza a I‐a, 144(3), 147(1) din noul Cod civil). 

Faptele  ilicite ale  tutorelui cauzatoare de prejudicii pentru minor atrag  răspunderea  delictuală  a  tutorelui.  Tutorele  răspunde  și  pentru faptele  ilicite  cauzatoare  de  prejudicii  săvârșite  de minor,  în  temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, la fel ca părinții. 

Tutorele răspunde și după ce a primit descărcare de gestiune de la instanța de  tutelă. Conform  articolului  162(2)  și  (3) din noul Cod  civil, chiar  dacă  instanța  de  tutelă  a  dat  tutorelui  descărcare  de  gestiune, acesta  răspunde  pentru  prejudiciul  cauzat  din  culpa  sa.  Tutorele  care înlocuieşte  un  alt  tutore  are  obligația  să  ceară  acestuia,  chiar  şi  după descărcarea  de  gestiune,  repararea  prejudiciilor  pe  care  le‐a  cauzat minorului din culpa sa, sub sancțiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii. 

99

Tutorele poate fi  îndepărtat de la tutelă dacă săvârşeşte un abuz, o  neglijență  gravă  sau  alte  fapte  care  îl  fac  nedemn  de  a  fi  tutore, precum  şi  dacă  nu  îşi  îndeplineşte  în  mod  corespunzător  sarcina (articolul  158  din  noul  Cod  civil).  Aceasta  este  o  sancțiune nepatrimonială care se aplică tutorelui. 

În  afară  de  sancțiunile  arătate,  articolul  163  din  noul  Cod  civil instituie  amenda  civilă. Astfel,  în  cazul  refuzului de  a  continua  sarcina tutelei, tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă,  în folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va  numi  un  alt  tutore.  De  asemenea,  dacă  tutorele,  din  culpa  sa, îndeplineşte defectuos sarcina  tutelei, va  fi obligat  la plata unei amenzi civile,  în  folosul  statului,  care  nu  poate  depăşi  3  salarii  medii  pe economie.  Amenda  civilă  se  aplică  de  către  instanța  de  tutelă,  prin încheiere executorie. 

Dacă  în  exercitarea  drepturilor  și  a  îndatoririlor  pe  care  le presupune  tutela,  tutorele  săvârșește  fapte,  calificate  de  lege  drept contravenții, operează răspunderea contravențională a acestuia. 

Atunci când faptele tutorelui constituie infracțiune, este antrenată răspunderea  lui penală. Răspunde, de exemplu, pentru  infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului. 

Încetarea tutelei.   Tutela  minorului  încetează  în  cazul  în  care  nu  se  mai  menține situația  care  a  condus  la  instituirea  tutelei  și  în  cazul morții minorului (articolul 156(1) din noul Cod civil). Astfel, tutela încetează: ‐ la dobândirea de către minor a capacității de exercițiu depline; ‐ când se stabileşte filiația minorului față de, cel puțin, un părinte; ‐  când  unul  sau  ambii  părinți  redobândesc  drepturile  părinteşti,  prin ridicarea sancțiunii decăderii; ‐  prin  ridicarea  interdicției  judecătoreşti  pentru  cel  puțin  unul  dintre părinți; ‐ prin reapariția a cel puțin  unuia dintre părinții dispăruți;  ‐  prin  reapariția  a  cel  puțin    unuia  dintre  părinții  declarați morți  prin hotărâre judecătorească; ‐ prin moartea minorului.   Funcția  tutorelui  încetează  (nu  încetează  şi  tutela,  fiind numit un alt tutore), prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui (articolul 156(2) din noul Cod civil).   Tutorele este  îndepărtat din tutelă, datorită săvârşirii unui abuz, a unei neglijențe grave, ori a unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore 

100

sau dacă nu‐şi îndeplineşte corespunzător sarcina (articolul 158 din noul Cod civil).   

Curatela specială a minorului   Curatela specială a minorului este tot un mijloc de ocrotire, dar cu caracter temporar şi subsidiar.   Curatela  specială  se  instituie  de  către  instanța  de  tutelă  în următoarele situații:  ‐ când de  la numirea  tutorelui  și până  la momentul  începerii exercitării drepturilor și îndeplinirii îndatoririlor tutorelui trece un interval de timp; instanța  de  tutelă  ia măsuri  provizorii  cerute  de  interesele minorului, putând numi un curator special (articolul 119(6) din noul Cod civil); ‐ ori de câte ori între tutore şi minor se  ivesc  interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui (articolul 150(1) din noul Cod civil); - dacă  din  cauza  bolii  sau  din  alte motive,  tutorele  este  împiedicat  să îndeplinească un  anumit  act  în numele minorului pe  care  îl  reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează (articolul 150(2) din noul Cod civil); - când,  pentru  motive  temeinice,  în  cadrul  procedurilor  succesorale, notarul  public,  la  cererea  oricărei  persoane  interesate  sau  din  oficiu, numește provizoriu un curator special; acesta va fi validat sau înlocuit de instanța de tutelă (articolul 150(3) din noul Cod civil); ‐ dacă la moartea tutorelui, moştenitorii care ar trebui să preia sarcinile tutelei  în mod provizoriu, până  la numirea unui alt tutore, sunt minori; instanța de  tutelă va numi de urgență un  curator  special  care poate  fi executorul testamentar (articolul 157(3) din noul Cod civil); ‐  dacă  tutorele  decedează  sau  este  îndepărtat  de  la  tutelă,  până  la preluarea  funcției  de  către  noul  tutore  instanța  de  tutelă  va  numi  un curator special (articolul 159 din noul Cod civil); ‐ în cazul în care nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală se  întocmește, de către un curator special,  numit  de  instanța  de  tutelă,  în  termenul  stabilit  de  aceasta (articolul 160(2) din noul Cod civil).   Potrivit  articolului  186 din noul Cod  civil, drepturile  şi obligațiile stabilite de  lege  în  sarcina  tutorelui  se aplică,  în mod  corespunzător,  şi curatorului special.  

Potrivit  Legii  272/2004,  se  instituie  curatela  și  atunci  când  există contrarietate  de  interese  între  minor  şi  reprezentantul  legal  ori ocrotitorul legal.   

101

2. Ocrotirea bolnavilor psihici (alienaților și debililor mintali) Ocrotirea bolnavilor psihici (alienați sau debili mintali) se face prin 

instituția  interdicției  judecătoreşti.  Interdicția  judecătorească  este  acea măsură  de  ocrotire  care  poate  fi  dispusă  numai  de  către  instanța judecătorească atunci când persoana fizică este lipsită de discernământul necesar îngrijirii intereselor sale, datorită alienației sau debilității mintale şi constă în lipsirea de capacitate de exercițiu şi instituirea tutelei.  

Din prevederile articolelor 171, 174 și 175 din noul Cod civil reiese că, pentru  identitate de  rațiune,  și  în  cazul  interzisului  judecătoresc  se poate constitui un consiliu de familie,  în scopul supraveherii tutorelui  în exercitarea funcțiilor lui; sunt aplicabile regulile referitoare la consiliul de familie din cazul minorului. 

Interdicția  judecătorească este o măsură de protecție a persoanei lipsite  de  discernământ  datorită  alienației  sau  debilității  mintale, împotriva abuzurilor terților, precum şi împotriva propriei nepriceperi. În acelaşi  timp,  interdicția  judecătorească este  şi o măsură de protecție a terților,  care  pot  încheia  acte  juridice  cu  persoane  lipsite  de discernământ,  supuse  anulării.  Datorită  faptului  că  punerea  sub interdicție  este  supusă  publicității,  terții  pot  lua  cunoştință  despre existența  ei  şi  astfel,  se  pot  apăra  de  încheierea  unor  acte  juridice anulabile, care pot fi prejudiciabile pentru ei.  

Persoanele care pot fi puse sub interdicție judecătorească Sunt puse sub interdicție judecătorească, în vederea protecției lor, 

persoanele  alienate  şi  debile  mintal.  Persoana  care  nu  are discernământul necesar pentru a se  îngriji de  interesele sale, din cauza alienației  mintale  ori  a  debilității  mintale,  va  fi  pusă  sub  interdicție judecătorească (articolul 164(1) din noul Cod civil).  

În  legislație  nu  erau  definite  noțiunile  de  alienație  şi  debilitate mintală,  până  la  intrarea  în  vigoare  a  noului  Cod  civil;  acest  lucru  era lăsat pe seama ştiinței medicale. În Legea de punere în aplicare a noului Cod civil,  în articolul 211 se prevede că: „În sensul Codului civil, precum şi  al  legislației  civile  în  vigoare,  prin  expresiile  „alienație mintală”  sau „debilitate mintală” se înțelege o boală psihică sau un handicap psihic ce determină  incompetența  psihică  a  persoanei  de  a  acționa  critic  şi predictiv  privind  consecințele  social‐juridice  care  pot  decurge  din exercitarea  drepturilor  şi  obligațiilor  civile.”.  Definiția  dată  nu  este concordantă  cu  noțiunile de  alienație  și debilitate mintală  care  rezultă din  Legea  487/2002  a  sănătății mintale  şi  a  protecției  persoanelor  cu tulburări psihice. Nu  se poate pune  semnul de egalitate,  între alienația mintală și debilitatea mintală, ori între boala psihică și handicapul psihic. 

102

În opinia noastră, așa cum  reiese din Legea  sănătății mintale, noțiunile sunt diferite. Prin alienație mintală  se poate  înțelege boala psihică,  iar prin debilitate mintală, insuficienta dezvoltare psihică. 

Pentru  ca  aceste  afecțiuni  (alienația  sau  debilitatea mintală)  să conducă  la  punerea  sub  interdicție  trebuie  îndeplinite  condițiile prevăzute de articolul 164(1) din noul Cod civil: persoana în cauză să nu aibă  discernământ,  iar  lipsa  discernământului  să  o  împiedice  să  se îngrijească de interesele sale.  

Minorul alienat  sau debil mintal poate  fi pus  şi el  sub  interdicție judecătorească, dacă are capacitate restrânsă de exercițiu, deci după 14 ani (articolul 164(2) din  noul Cod civil).  

Nu pot fi puse sub interdicție judecătorească persoanele vârstnice, care datorită bătrâneții  şi bolii,  îşi pot pierde  temporar discernământul sau acelea care suferă de o  lipsă pasageră a discernământului, datorită toxicomaniei, acoolismului sau altor cauze.    Condițiile punerii sub interdicție 

Pentru  punerea  sub  interdicție  trebuie  îndeplinite,  în  mod cumulativ, următoarele condiții de fond: ‐ persoana fizică, care urmează a fi pusă sub  interdicție, să fie  lipsită de discernământ; ‐ cauza lipsei de discernământ să fie alienația sau debilitatea mintală; ‐  lipsa  de  discernământ  să  nu  îi  permită  persoanei  în  cauză  să  se îngrijească de interesele sale.   Aceste condiții sunt de strictă interpretare şi aplicare. 

Discernământul  este  definit  în  Legea  sănătății  mintale  şi  a protecției persoanelor cu tulburări psihice, în articolul 5, litera k, ca fiind o componentă a capacității psihice, care se referă la o faptă anume şi din care decurge posibilitatea persoanei respective de a aprecia conținutul şi consecințele  acestei  fapte.  La  litera  h,  a  articolului  5,  se  arată  că  prin capacitate psihică se  înțelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor civile sau a unor activități specifice. 

Discernământul nu trebuie confundat cu capacitatea civilă. În timp ce capacitatea civilă este o stare de drept,  recunoscută de  lege oricărei persoane,  discernământul  este  o  stare  de  fapt,  a  cărui  existență  se apreciază  de  la  caz  la  caz,  în  funcție  de  împrejurări.  Se  prezumă  că persoanele capabile au discernământ.  

Regula este că sunt  lipsite de discernământ persoanele fizice care datorită vârstei  fragede sau stării de alienație sau debilitate mintală nu au  reprezentarea  consecințelor  juridice  ale  actului  juridic  pe  care  îl 

103

încheie.   Pentru  a  fi declanșată procedura de punere  sub  interdicție,  este necesar ca persoana alienată sau debilă mintal să nu se poată  îngriji de interesele sale.   Dacă  este  nevoie,  până  la  soluționarea  cererii  de  punere  sub interdicție  judecătorească,  instanța  de  tutelă  poate  numi  un  curator special pentru  îngrijirea  şi  reprezentarea  celui a  cărui  interdicție  a  fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia (articolul 167 din noul Cod civil).   Procedura punerii sub interdicție.     Persoanele  care  pot  solicita  punerea  sub  interdicție  sunt: persoanele  apropiate  celui  care  urmează  a  fi  pus  sub  interdicție, administratorii şi locatarii casei în care acesta locuieşte; serviciul de stare civilă, notarul public; instanțele judecătoreşti, reprezentanții Ministerului Public  şi ai poliției; organele administrației publice  locale,  instituțiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană (articolul 165, care face trimitere la articolul 111 din noul Cod civil).   Procedura propiu‐zisă. Conform articolului 168 din noul Cod civil, soluționarea cererii de punere sub interdicție se face potrivit dispozițiilor Codului  de  procedură  civilă.  Legiuitorul  se  referă  însă  la  noul  Cod  de procedură civilă, cod care nu este  încă  în vigoare. De aceea, prin Legea de  punere  în  aplicare  a  noului  Cod  civil  s‐a  prevăzut,  în  articolul  230, litera  o,  ca  articolele  30‐43  din  Decretul  32/1954  (care  conține  și procedura  în  cazul  punerii  sub  interdicție)  să  rămână  în  vigoare,  până când  va  intra  în  vigoare  noul  Cod  de  procedură  civilă.  Prin  urmare, procedura a rămas aceeași ca în vechea reglementare.  

Astfel,  competentă,  în  primă  instanță,  este  instanța  din  raza  de domiciliu a persoanei care urmează a  fi pusă sub  interdicție. Procedura punerii  sub  interdicție,  potrivit  articolelor  30‐35  din  Decretul  32/1954, are  două  faze:  prima  este  necontradictorie  (I)  şi  a  doua  este contradictorie (II).  

I.  După  primirea  cererii  de  chemare  în  judecată,  preşedintele instanței  dispune  comunicarea  acesteia  şi  a  înscrisurilor  anexate, procurorului. Procurorul dispune efectuarea de cercetări, printre care  şi luarea  părerii  unei  comisii  de  medici  specialişti  şi,  dacă  e  cazul,  a medicului  curant  al persoanei  ce urmează  a  fi pusă  sub  interdicție. De asemenea, preşedintele instanței va sesiza instanța de tutelă (autoritatea tutelară,  cum  se prevedea, nu mai are  atribuții  în această materie)    în vederea  numirii  unui  curator,  pe  perioada  desfăşurării  procedurii  de punere  sub  interdicție,  până  la  numirea  tutorelui.  Instanța  poate 

104

dispune, după ce ascultă concluziile procurorului, internarea provizorie a persoanei  ce  urmează  a  fi  pusă  sub  interdicție,  pe  timp  de  cel mult  6 săptămâni,  dacă  este  necesară  observarea  mai  îndelungată  a  stării mintale a acesteia, potrivit avizului medicului specialist,  în cazul  în care această observare  nu  se poate  face  altfel. După  ce primeşte  rezultatul cercetărilor  procurorului,  avizul  comisiei  de medici  specialişti  şi,  dacă este cazul, avizul medicului curant, preşedintele instanței fixează termen de judecată şi dispune citarea părților.  

II. Urmează  faza  contradictorie,  care  ia  forma  procesului  civil;  în cadrul acestui proces prezența şi concluziile procurorului sunt obligatorii; obligatorie este şi luarea interogatoriului persoanei fizice ce urmează a fi pusă sub interdicție.   Efectele punerii sub interdicție 

 Punerea sub interdicție produce două efecte: ‐ lipsirea interzisului de capacitatea de exercițiu; ‐ instituirea tutelei interzisului.   Lipsirea interzisului de capacitatea de exercițiu. 

 Potrivit  articolului  169  din  noul  Cod  civil,  de  la  data  rămânerii definitive  a hotărârii  judecătoreşti  de  punere  sub  interdicție,  persoana fizică în cauză va fi lipsită de capacitatea de exercițiu.  

Instituirea tutelei interzisului. Instanța  de  tutelă  este  competentă  să  soluționeze  cererea  de 

punere  sub  interdicție  și  ea  numește  un  tutore  prin  hotărâre,  nefiind necesar  să  comunice  hotărârea  altei  instanțe;  numirea  tutorelui  nu  se face ulterior rămânerii definitive a hotărârii, ci prin hotărâre. 

În  ceea  ce  privește  numirea  tutorelui  și  a  regulilor  aplicabile tutelei, se face trimitere  la tutela minorului sub 14 ani (articolele 170 și 171 din noul Cod civil).  

În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de  familie, numirea  tutorelui  se  face cu consultarea consiliului de familie. 

Spre  deosebire  de  tutorele  minorului,  care  nu  poate  refuza continuarea îndeplinirii sarcinilor tutelei, decât în cazuri expres prevăzute de  lege,  tutorele  interzisului, conform articolului 173 din noul Cod civil, este  în  drept  să  ceară  înlocuirea  sa  după  3  ani  de  la  numire.  Pentru motive temeinice, tutorele poate cere  înlocuirea sa  şi  înaintea  împlinirii termenului de 3 ani. Dreptul la înlocuire al tutorelui interzisului se explică prin  dificultățile  determinate  de  caracterul  nedeterminat  în  timp  al tutelei și de situația de sănătate și condițiile de îngrijire ale interzisului   Obligațiile tutorelui celui pus sub  interdicție judecătorească diferă 

105

față de obligațiile tutorelui minorului. Pe când tutorele minorului exercită drepturile  și  îndeplinește  obligațiile  specifice  autorității  părintești, tutorele interzisului are obligații care decurg din îngrijirea unei persoane cu  tulburări  psihice.  Astfel,  conform  articolului  174  din  noul  Cod  civil, tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție, spre a‐i grăbi vindecarea  şi  a‐i  îmbunătăți  condițiile  de  viață.  În  acest  scop,  se  vor întrebuința  veniturile  şi,  la  nevoie,  toate  bunurile  celui  pus  sub interdicție judecătorească. 

Îngrijirea  interzisului  se  poate  face  acasă  sau  la  o  unitate  de psihiatrie. Hotărârea aparține  instanței de tutelă, cu avizul consiliului de familie  şi consultând un medic de specialitate  (articolul 174(2) din noul Cod civil). Când interzisul este căsătorit, este întrebat și soțul acestuia. 

Minorul care, la data punerii sub interdicție judecătorească, se afla sub ocrotirea părinților,  rămâne sub această ocrotire până  la data când devine  major,  fără  a  i  se  numi  un  tutore.  În  acest  caz,  părinții  au obligațiile  prevăzute  pentru  tutorele  interzisului.  Atunci  când minorul devine major și este în continuare pus sub interdicție, instanța de tutelă numește un tutore (articolul 176(1) și (2) din noul Cod civil). 

Dacă este pus sub interdicție un minor, care se află deja sub tutelă, instanța  de  tutelă  hotărăște  ca  tutorele  să  rămână  acelaşi  sau    poate numi alt tutore (articolul 176(3) din noul Cod civil).    Actele juridice ale interzisului  

Persoanele  puse  sub  interdicție  judecătorească  pot  încheia, personal,  aceleaşi  acte  juridice  patrimoniale,  pe  care  le  poate  încheia minorul sub 14 ani, atât minorul sub 14 ani cât şi interzisul judecătoresc, fiind  incapabili  în mod absolut. Prin urmare, şi sancțiunea care se aplică în cazul nerespectării regulilor referitoare la incapacitate este aceeaşi.   Interzisul  este  reprezentat  la  încheierea  actelor  juridice  de  către tutore,  întocmai  ca minorul  sub  14  ani.  Sunt  aplicabile  dispozițiile  cu privire  la  actele  juridice  pe  care  le  poate  încheia  tutorele,  analizate detaliat la tutela minorului.   Spre deosebire de tutorele minorului, care nu poate face donații în numele  minorului  și  nici  acte  de  dispoziție  cu  privire  la  bunurile minorului,  fără  încuviințările  necesare,  tutorele  interzisului  poate,  cu avizul  consiliului  de  familie  şi  cu  autorizarea  instanței  de  tutelă,  să gratifice  sau  să  înzestreze  pe  descendenții  interzisului,  din  bunurile acestuia, fără însă să se poată da scutire de raport. 

Actul juridic încheiat, după ce hotărârea de punere sub interdicție a rămas  definitivă,  dar  anterior  realizării  formelor  de  publicitate  ale hotărârii  de  punere  sub  interdicție  (transcrierii,  în  prezent),  de  către 

106

interzis  cu  un  terț  de  bună  credință  nu  poate  fi  anulat  pentru  lipsa capacității  de  exercițiu,  decât  dacă  se  face  dovada  lipsei discernământului în momentul încheierii lui. 

Actul  juridic  încheiat  după  rămânerea  definitivă  a  hotărârii judecătorești  de  ridicare  a  interdicției,  dar  anterior  îndeplinirii formalităților de publicitate  (transcrierii  în  registrul  special,  în prezent), de către tutore,  în numele  interzisului cu un terț de bună credință, este valabil şi îşi produce efectele; se poate angaja, dacă e cazul, răspunderea civilă delictuală a tutorelui față de fostul interzis.   Încetarea interdicției.  

Interdicția încetează prin ridicarea ei sau prin moartea interzisului.  Ridicarea  interdicției se  face tot de  instanța  judecătorească, după 

regulile de la punerea sub interdicție, atunci când au încetat cauzele care au provocat  interdicția  (articolul 177(1) din noul Cod civil). Se  respectă principiul simetriei de formă. 

 Cererea de ridicare a  interdicției se poate introduce de cel care a fost pus sub  interdicție, de  tutore sau de oricare dintre persoanele sau instituțiile îndreptățite să solicite punerea sub interdicție. 

Hotărârea  de  ridicare  a  interdicției  produce  efecte  de  la  data rămânerii  ei  definitive.  Ea  nu  este  opozabilă  terților  decât  de  la  data îndeplinirii formalităților de publicitate (în prezent, de  la data transcrieii în registrul special), cu excepția situației  în care terții au  luat cunoştință de ridicarea interdicției pe altă cale.         3. Ocrotirea  persoanei  fizice  cu  capacitate  de  exercițiu,  aflată  în situații deosebite   Curatela este instituția prin care se realizează ocrotirea temporară și subsidiară a persoanei fizice capabile, aflate în anumite situații expres prevăzute  de  lege,  care  o  împiedică  să‐și  exercite  drepturile,  să‐și îndeplinească obligațiile și să‐și apere interesele. 

Ocrotirea  se  face  prin  instituirea  curatelei  persoanei  capabile. Curatela capabilului este reglementată în articolele 178‐186 din noul Cod civil. 

Felurile curatelei. Există  două  feluri  de  curatelă,  cu  regim  juridic  distinct:  curatela 

specială a  incapabilului  (minorului  și  interzisului)  şi curatela capabilului. Curatelei  incapabilului  i  se  aplică  regulile  de  la  tutelă,  iar  curatelei capabilului i se aplică regulile de la mandat.  

Există și o excepție, când curatelei capabilului nu i se aplică regulile de  la mandat  și anume  în cazul  în care,  la cererea persoanei  interesate 

107

ori  din  oficiu,  instanța  de  tutelă  hotărăște  că  se  impune  învestirea curatorului  cu  drepturile  şi  obligațiile  unui  administrator  însărcinat  cu simpla administrare a bunurilor altuia (în temeiul dispozițiilor cuprinse în cartea  a  III‐a,  titlul  V  din  noul  Cod  civil,  referitoare  la  administrarea bunurilor  altuia,  articolele  792  și  următoarele).  În  acest  caz,  curatorul este supus acelorași reguli cu tutorele minorului, care este  însărcinat cu administrarea simplă, așa cum  rezultă din articolul 142(1) din noul Cod civil.  

Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili  limitele mandatului  şi  poate  da  instrucțiuni  curatorului,  în  locul celui  reprezentat,  în  toate  cazurile  în  care  acesta  din  urmă  nu  este  în măsură să o facă. 

Cazuri de curatelă  Cazuri de curatelă a persoanei capabile (articolul 178 din noul Cod 

civil): ‐ curatela persoanei cu deficiențe fizice, aflată în neputință fizică; în acest caz o persoană, din cauza bătrîneții, a bolii sau a unei  infirmități  fizice, deşi  capabilă, nu poate, personal,  să  îşi  administreze bunurile ori  să‐şi apere interesele în condiții corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator; ‐ curatela persoanei aflată  într‐un caz de urgență; o persoană capabilă, din  cauza  bolii  sau  din  alte  motive  nu  poate,  nici  personal  nici  prin reprezentant  să  ia măsurile  necesare  în  cazuri  a  căror  rezolvare  este urgentă, nu suferă amânare; ‐  curatela  persoanei  care  lipseşte  de  la  domiciliu;  o  persoană  este obligată să  lipsească vreme  îndelungată de  la domiciliu  şi nu a  lăsat un mandatar general sau un administrator general; ‐  curatela  dispărutului;  o  persoană  a  dispărut  fără  a  exista  informații despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator general; ‐ curatela succesorală notarială; când conservarea bunurilor succesorale necesită anumite cheltuieli şi nu există un custode al succesiunii, notarul public numeşte un curator (articolul 1117(3) din noul Cod civil); notarul numește un curator special și pentru administrarea provizorie a bunurilor moștenirii, în condițiile articolului 1136 din noul Cod civil.   Instanța competentă.  

Curatela  se  instituie de  instanța de  tutelă  sau de notar  (în  cazul curatelei  succesorale  notariale).  Astfel,  curatela  se  instituie  de  către instanța de  tutelă,  fie de  la domiciliul  celui  reprezentat,  fie de  la  locul unde trebuie  luate măsurile urgente, fie de  la ultimul domiciliu din țară al celui care lipseşte ori al celui dispărut, după caz (articolul 179 din noul 

108

Cod civil). Persoanele care pot fi curator.  Poate  fi  numit  curator  orice  persoană  fizică  având  deplină 

capacitate de exercițiu  şi  care este  în măsură  să  îndeplinească  această sarcină.  Când  cel  interesat  a  desemnat,  prin  act  unilateral  sau  prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită  curator,  aceasta  va  fi  numită  cu  prioritate.  Numirea  poate  fi înlăturată numai pentru motive temeinice, aplicându‐se prin asemănare dispozițiile  de    la  numirea  tutorelui minorului  (articolele  114‐120  din noul Cod civil). 

   Persoanele care pot solicita instituirea curatelei.  

Instanța de tutelă numește curatorul la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111 (adică a persoanelor apropiate, a administratorilor  şi  locatarilor casei  în care locuieşte cel care urmează a fi pus sub curatelă; serviciului de stare civilă, notarului public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale; instanțelor  judecătoreşti,  reprezentanților  Ministerului  Public  şi  ai poliției; organelor administrației publice  locale,  instituțiilor de ocrotire, precum şi a oricărei alte persoane). 

Numirea curatorului.  Curatela  nu  se  poate  institui  decât  cu  consimțământul  celui 

reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat. Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui 

desemnat, printr‐o  încheiere care  se comunică  în  scris curatorului  şi  se afişează  la  sediul  instanței  de  tutelă,  precum  şi  la  primăria  de  la domiciliul celui reprezentat. 

Capacitatea de exercițiu a celui reprezentat de curator.  Curatela  nu  aduce  nici  o  atingere  capacității  de  exercițiu  a  celui 

aflat  sub  curatelă  (reprezentatului);  el  poate  încheia  actele  juridice personal.    Încetarea curatelei.  

Funcția curatorului poate înceta prin înlocuirea lui, la cerere (după trei  ani  de  la  numire)  sau  chiar  înainte  de  trei  ani,  pentru  motive temeinice.   Măsura  de  ocrotire  prin  curatelă  încetează,  prin  ridicarea  ei,  de către instanța de tutelă, la încetarea cauzelor care au generat‐o sau prin decesul persoanei ocrotite.   

109

Întrebări: - Ce este numele persoanei fizice și cum se dobândește? - Când se modifică numele persoanei fizice? - Dați  exemple  de  cazuri  în  care  numele  persoanei  fizice  poate  fi schimbat pe cale administrativă. - Ce mijloace de  individualizare a persoanei  fizice  cunoașteți,  care  sunt asemănătoare numelui? - Prezentați comparativ pseudonimul și porecla. - De câte feluri este domiciliul persoanei fizice? - Care sunt faptele de stare civilă? - Ce este filiația persoanei fizice și cum contribuie la individualizarea ei? - Cum se poate face proba stării civile? - Care sunt acțiunile de stare civilă? - Ce rol îndeplinește consiliul de familie în protecția minorului? - Care sunt actele juridice pe care le poate încheia tutorele? - Cum răspunde tutorele pe parcursul tutelei și la încetarea ei? - În  ce  condiții  o  persoană  fizică  poate  fi  pusă  sub  interdicție judecătorească? - Care  este  procedura  punerii  persoanei  fizice  sub  interdicție judecătorească? - Care  sunt  cazurile  în  care  o  persoană  capabilă  poate  fi  pusă  sub curatelă?                   

110

Capitolul 4 ‐ Persoana juridică  

I. Clasificare II. Elemente constitutive III. Identificarea persoanei juridice IV. Regimul persoanei juridice 1. Inființarea persoanelor juridice 2. Nulitatea persoanei juridice 3. Reorganizarea persoanei juridice 4. Incetarea persoanei juridice  Obiective: ‐  Abordarea  noțiunilor  de  bază  privind  persoana  juridică  în  vederea posibilității  de  aprofundare  a  acestora  la materia  dreptului  comercial (profesional); ‐  Înțelegerea  și  însușirea  regimului  persoanei  juridice  în  general  și  a celorlalte  probleme  juridice  aplicabile  oricărei  persoane  juridice, indiferent de natura acesteia.  

I. Clasificare Noul Cod  civil dă o definiție persoanei  juridice  în  articolul  25(3): 

persoana  juridică  este  orice  formă  de  organizare  care,  întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile.  

Persoanele juridice se caracterizează printr‐o mare diversitate. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii.     Persoane  juridice  de  drept  public  și  persoane  juridice  de  drept privat. 

După  regimul  juridic  ce  li  se aplică, persoanele  juridice pot  fi de drept public  şi persoane  juridice de drept privat  (articolul 189 din noul Cod  civil).  Persoanele  juridice  de  drept  privat  se  pot  constitui,  în mod liber,  întruna din  formele prevăzute de  lege  (articolul 190 din noul Cod civil).  Persoanele  juridice  de  drept  public  se  înființează  prin  lege.  Prin excepție,  în  cazurile  anume  prevăzute  de  lege,  persoanele  juridice  de drept  public  se  pot  înființa  prin  acte  ale  autorităților  administrației publice  centrale  sau  locale  ori  prin  alte  moduri  prevăzute  de  lege (articolul  191  din  noul  Cod  civil).  Persoanele  juridice  legal  înființate  se supun  dispozițiilor  aplicabile  categoriei  din  care  fac  parte,  precum  şi celor  cuprinse  în  noul  Cod  civil,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel (articolul 192 din noul Cod civil). 

Persoanele  juridice  de  drept  public  sunt  acelea  care  desfăşoară 

111

activități în domenii de interes public. În această categorie intră în primul rând,  statul.  În  domeniul  dreptului  privat,  statul  nu  încheie  raporturi juridice  în  nume  propriu,  ci  prin  intermediul  diferitelor  sale  organe  şi instituții.  Este  cazul  raporturilor  juridice  care  privesc  dreptul  de proprietate  al  statului  asupra  bunurilor  sale  din  domeniul  privat  sau public, care se referă la dreptul statului de a culege succesiunile vacante, ori  la  obligația  statului  de  a  răspunde  pentru  pagubele  produse  prin arestarea  sau  condamnarea  pe nedrept  a unei  persoane  (articolul  504 Cod procedură penală). 

În categoria persoanelor de drept public intră şi: organele centrale sau  locale  ale  puterii  executive  (Preşedinția  României,  Guvernul, ministerele  şi  alte  organe  de  specialitate  ale  administrației  publice centrale, autoritățile administrative autonome, cum ar fi Banca Națională a  României,  Curtea  de  Conturi,  ş.a.,  prefecturile  şi  organele  de specialitate  ale  administrației  de  stat, misiunile  diplomatice  şi  oficiile consulare),  organele  puterii  legislative  (Senatul  şi  Camera  deputaților), organele puterii  judecătoreşti  (Ministerul Public, Curtea Constituțională, Înalta Curte de Casație  şi  Justiție, curțile de apel,  tribunalele), unitățile administrativ teritoriale  (comuna, oraşul, municipiul,  județul, sectoarele municipiului Bucureşti), instituțiile bugetare de stat (universități, institute de cercetare, spitale), autoritățile administrației publice  locale (consiliile locale  şi  județene,  primăriile,  instituțiile  şi  organele  locale  de specialitate). 

Persoanele  juridice  de  drept  privat  sunt  acelea  care  desfăşoară activități pentru  satisfacerea unor  interese personale  sau colective. Din această  categorie  fac  parte,  în  primul  rând,  societățile  comerciale.  Se adaugă, societățile agricole, asociațiile  (profesionale, culturale, sportive, religioase),  cooperativele  (de  producție,  de  credit,  de  consum), fundațiile, precum  şi partidele politice,  sindicatele, patronatele,  cultele religioase, organizațiile profesionale, cum ar fi Baroul avocaților, Uniunea națională a notarilor publici, Uniunea națională a agenților imobiliari. 

Încadrarea persoanelor  juridice  într‐o categorie sau alta (de drept public  sau  de  drept  privat)  este  uneori  dificilă.  De  exemplu,  în  cazul uniunilor profesionale  (Baroul  avocaților, Uniunea națională a notarilor publici,  Uniunea  națională  a  agenților  imobiliari,  uniunile  scriitorilor, compozitorilor, artiştilor plastici)  se  consideră  că  statul  le deleagă  rolul de a asigura controlul şi ordinea acestora, adică ordinul profesional este îndreptățit să exercite o parte din puterea disciplinară asupra membrilor profesiei  respective,  ceea  ce  le  atribuie  un  caracter mixt,  şi  public  şi privat. 

112

Clasificarea  persoanelor  juridice  în  publice  şi  private  prezintă importanță  datorită  regimului  lor  juridic  diferit,  persoanele  de  drept public  fiind  reglementate  de  norme  aparținând  dreptului  public (constituțional,  administrativ,  fiscal),  iar  cele de drept privat de norme aprținând dreptului privat, mai ales civil şi comercial.   Persoane juridice cu scop patrimonial și fără scop patrimonial. 

După  natura  scopului  lor,  persoanele  juridice  sunt  cu  scop patrimonial, care urmăresc obținerea unui profit (societățile comerciale, societățile  agricole,  etc.)  şi    persoane  juridice  cu  scop  nepatrimonial (asociațiile şi fundațiile, sindicatele profesionale, partidele politice, etc.). De  exemplu,  „Camerele  de  comerț  sunt  organizații  autonome, neguvernamentale, apolitice, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu  personalitate  juridică,  create  în  scopul  de  a  reprezenta,  apăra  și susține interesele membrilor lor și ale comunității de afaceri în raport cu autoritățile  publice  și  cu  organismele  din  țară  și  din  străinătate.".    În anumite  cazuri,  şi  persoanele  juridice  cu  scop  nepatrimonial  pot desfăşura activități aducătoare de profit, dacă profitul obținut este folosit pentru atingerea scopului lor nepatrimonial.    Persoane juridice române şi persoane juridice străine  

După  naționalitatea  lor,  sunt    persoane  juridice  române  şi persoane  juridice  străine.  Acestea  au  o  capacitate  juridică  şi  un  regim juridic diferit.   Persoane  juridice  înființate  prin  actul  de  înființare  al  organului competent  și persoane  juridice  înființate prin actul de  înființare al celor care o constituie, autorizat. 

După  criteriul modului  de  constituire,  potrivit  articolului  194  din noul  Cod  civil,  persoanele  juridice  se  împart,  în  principal,  în  două categorii: persoane juridice înființate prin actul de înființare al organului competent,  în  cazul  autorităților  şi  al  instituțiilor  publice,  al  unităților administrativ‐teritoriale,  precum  şi  al  operatorilor  economici  care  se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ‐teritoriale. În toate cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică; persoane juridice  înființate  prin  actul  de  înființare  al  celor  care  o  constituie, autorizat,  în condițiile  legii. Dacă prin  lege nu se dispune altfel, prin act de înființare se înțelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.   Persoane  juridice pe durată nedeterminată și persoane  juridice pe durată determinată  

După  durata  lor,  persoanele  juridice pot  fi  constituite pe  durată 

113

nedeterminată  sau pe durată determinată. De  regulă,  se  înființează pe durată  nedeterminată  (articolul  195  din  noul  Cod  civil).  Dacă  se înființează pe durată determinată,  la  împlinirea  termenului specificat  în actul de constituire, sau la realizarea scopului pentru care au fost create, se dizolvă.   Persoane  juridice  cu  sediul  în  România  şi  persoane  juridice  cu sediul în străinătate. 

După  locul unde este amplasat sediul  lor, există persoane  juridice cu sediul în România şi persoane juridice cu sediul în străinătate, care pot avea reprezentanțe sau agenții în România, cu un regim juridic distinct de acela al persoanelor juridice cu sediul în România.  

II. Elemente constitutive   Conform articolului 187 din noul Cod civil, elementele constitutive ale  persoanei  juridice  sunt:  organizarea  proprie,  de  sine  stătătoare, patrimoniul popriu şi un scop propriu. 

Organizarea proprie, de sine stătătoare.  Pentru  ca  persoana  juridică  să  poată  fi  privită  ca  un  subiect  de 

drept  şi  să poată acționa  ca atare,  trebuie  să aibă o anumită  structură organizatorică  internă,  cu  organe  de  administrare,  care  să  o  poată reprezenta  în  relațiile  cu  terții  şi care  să asigure  coordonarea activității pentru care aceasta a  fost creată. Prin organizare de  sine  stătătoare  se înțelege alcătuirea persoanei juridice ca un tot unitar sau structurarea pe activități  ce  urmează  a  se  desfăşura,  precizându‐se  şi  persoana  sau persoanele ce vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții. 

 În legislație, pentru fiecare tip de persoană juridică este prevăzută o anumită structură organizatorică. Fiecare persoană  juridică trebuie să determine  propria  structură  organizatorică,  în  limitele  și  în  condițiile stabilite de lege, care trebuie să corespundă scopului urmărit. 

Patrimoniul popriu.  Patrimoniul propriu înseamnă totalitatea bunurilor şi a drepturilor 

patrimoniale  şi  a  obligațiilor  patrimoniale  care  au  ca  titular  persoana juridică. Potrivit articolului 31(1) din noul Cod civil, „Orice persoană fizică sau persoană  juridică  (s.n.) este  titulară a unui patrimoniu care  include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.”. 

Patrimoniul persoanei  juridice are  la bază,  în principal, dreptul de proprietate asupra bunurilor proprii, precum și alte drepturi reale sau de creanță.  

Patrimoniul  propriu  permite  persoanei  juridice  să  participe  la circuitul  civil  în  nume  propriu  şi  să  aibă  o  răspundere  patrimonială 

114

proprie.  Patrimoniul  persoanei  juridice  este  distinct  de  patrimoniul persoanelor  fizice  care  o  alcătuiesc,  ceea  ce  înseamnă  că  cei  care constituie persoana juridică nu pot fi obligați să răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligațiile asumate de persoana  juridică şi nici persoana juridică nu poate  fi obligată  să  răspundă cu patrimoniul propriu pentru obligațiile asumate de persoanele fizice care au constituit‐o. 

La  înființarea  unei  persoane  juridice  aceasta  trebuie  să  aibă  un patrimoniu minim.  

Scopul propriu.  Scopul  propriu  desemnează  obiectul  de  activitate  al  persoanei 

juridice, finalitatea urmărită prin desfăşurarea activității propuse. Scopul trebuie să fie determinat şi în acord cu interesul general, licit şi moral.  

Scopul este determinat în legislație, prin actele normative speciale care reglementează diferite categorii de persoane juridice. 

Scopul persoanei  juridice  trebuie  să  fie  licit, adică  să corespundă dispozițiilor  legale  în  vigoare  la data  înființării  ei.  Scopul  trebuie  să  fie moral.  

Scopul  persoanei  juridice  poate  fi  unul  patrimonial,  cum  este obținerea unui profit,  sau nepatrimonial,  cum este  în  cazul asociațiilor, fundațiilor,  etc.  Scopul  stabileşte  limitele  capacității  de  folosință  a persoanei  juridice.  Persoanele  juridice  nu  au  o  capacitate  de  folosință generală,  aşa  cum  au persoanele  fizice,  ci  limitată  la  încheierea  acelor acte juridice care corespund scopului pentru care au fost înființate. 

 III. Identificarea persoanei juridice   Prin  identificarea  persoanei  juridice  se  înțelege  individualizarea 

acesteia  în  raporturile  juridice  la  care participă  ca  subiect de drept,  în nume propriu. Atributele de  identificare  apar  sub  forma unor drepturi subiective  civile  nepatrimoniale,  cu  toate  caracteristicile  acestora.  În principiu, atributele de identificare ale persoanei juridice sunt aceleaşi cu atributele de identificare ale persoanei fizice. 

Identificarea  persoanei  juridice  este  reglementată  în  articolele 225‐231 din noul Cod civil. 

    Atributele generale de identificare    Atributele de identificare se împart în generale – aplicabile tuturor persoanelor  juridice,  şi  speciale –  specifice anumitor persoane  juridice. Atributele  generale  de  identificare  sunt:  denumirea,  sediul, naționalitatea şi contul bancar. 

115

Denumirea.  Denumirea  (corespunzătoare  numelui,  în  cazul persoanei  fizice)  constă  în  cuvântul  sau  grupul  de  cuvinte,  stabilit  cu această semnificație, în condițiile legii. Spre deosebire de persoana fizică, orice  denumire  nouă  trebuie  să  se  deosebească  de  cele  existente. Conform  articolului  226  din  noul  Cod  civil,  persoana  juridică  poartă denumirea  stabilită  în  condițiile  legii prin  actul  de  constituire  sau  prin statut. Odată cu  înregistrarea persoanei  juridice, se va trece  în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare. 

Pentru  identificarea  cu  uşurință  a  persoanelor  juridice,  statul exercită  controlul  denumirilor  persoanelor  juridice,  prin  înregistrarea acestora  în  registre,  conform  legii,  astfel  încât  în  cazul  acordării  unei denumiri noi  să  se poată verifica disponibilitatea acesteia. O denumire corectă trebuie să fie în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri. Schimbarea  denumirii  persoanei  juridice  se  poate  face,  respectând principiul simetriei de formă. 

Sediul.  Sediul  (corespunzător  domiciliului,  în  cazul  persoanei fizice), numit  şi sediu social,  localizează  în spațiu persoana  juridică, prin indicarea  unui  loc  determinat,  concret,  unde  îşi  desfăşoară  activitatea conducerea şi administrația ei principală.  

Sediul  trebuie  să  fie  real  şi  nu  fictiv,  dovedit  prin  acte  de proprietate  sau de  închiriere.  În principiu,  sediul  se  caracterizează prin stabilitate, având caracter permanent.  

De  regulă,  persoana  juridică  poate  avea  un  singur  sediu,  care, potrivit articolului 227 din noul Cod civil, se stabileşte potrivit actului de constituire  sau  statutului.  În  funcție  de  obiectul  de  activitate,  dacă volumul  activităților  de  conducere  şi  coordonare  depuse  pentru realizarea scopului persoanei  juridice o pretind, persoana  juridică poate avea  un  sediu  principal  şi  unul  sau mai multe  sedii  secundare.  Sediul principal  este  locul  unde  persoana  juridică  îşi  desfăşoară  întreaga activitate de conducere şi administrație, precum şi, de regulă, activitatea economică.  Sediul  principal  este  obligatoriu,  stabil  şi  unic.  Sediile secundare sunt locurile unde se desfăşoară o parte a activității persoanei juridice,  în  aceeaşi  sau  în  altă  localitate,  şi  sunt  stabilite  pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale şi punctele de lucru.  

Şi  persoana  juridică  poate  avea  un  sediu  ales,  asemănător persoanei  fizice,  care  poate  avea  un  domiciliu  ales  (reglementat  de articolul  97  din  noul  Cod  civil,  ale  cărui  prevederi  se  aplică  prin asemănare  şi  sediului  ales  al persoanei  juridice).  Sediul  ales  reprezintă locul stabilit prin acordul de voințe al părților  în vederea executării unui act juridic  în acel  loc sau pentru soluționarea unui  litigiu şi comunicarea 

116

actelor de procedură. Prezintă  interes pentru persoana  juridică și noțiunea de domiciliu 

profesional,  introdusă prin noul Cod civil, prin care se stabilește că: „Cel care  exploatează  o  întreprindere  are  domiciliul  şi  la  locul  acelei întreprinderi,  în  tot  ceea  ce  priveşte  obligațiile  patrimoniale  ce  s‐au născut sau urmează a se executa în acel loc.” (articolul 96).  

Persoana  juridică  poate  să‐şi  schimbe  denumirea  sau  sediul,  în condițiile prevăzute de lege, respectând principiul simetriei de formă. În raporturile cu terții, dovada denumirii şi a sediului persoanei  juridice se face  cu mențiunile  înscrise  în  registrele de publicitate  sau de evidență prevăzute  de  lege  pentru  persoana  juridică  respectivă.  În  lipsa  acestor mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane. 

Naționalitatea  .Naționalitatea  (corespunzătoare  cetățeniei,  în cazul  persoanei  fizice)  exprimă  apartenența  persoanei  juridice  la  un anumit stat şi prin aceasta  la un anumit sistem de drept național, adică legătura care există între ea şi statul pe teritoriul căruia şi‐a stabilit sediul şi potrivit  legislației  căruia  a  fost  constituită  sau pe  teritoriul  căruia  îşi desfăşoară activitatea. Naționalitatea persoanei  juridice  se  stabileşte  în funcție  de  sediul  acesteia  şi  prezintă  interes  mai  ales  în  domeniul dreptului internațional privat. În  noul Cod civil se precizează, în articolul 225, că sunt de naționalitate  română  toate persoanele  juridice al căror sediu,  potrivit  actului  de  constituire  sau  statutului,  este  stabilit  în România.   

Naționalitatea,  ca  atribut  de  identificare  prezintă  importanță datorită  faptului  că  anumite  norme  juridice  române  se  aplică  numai persoanelor juridice cu naționalitate română, altele se aplică deopotrivă şi  persoanelor  juridice  române  şi  străine,  iar  altele  numai  persoanelor juridice străine.  

Contul  bancar.  Contul  bancar  contribuie  la  individualizarea persoanei  juridice,  având  în  vedere  faptul  că,  potrivit  reglementărilor financiar‐bancare,  persoana  juridică  este  obligată  să  aibă  deschis  cel puțin un cont într‐o bancă, în care să‐şi păstreze disponibilitățile băneşti şi prin  intermediul căruia să opereze  încasările  şi plățile prin decontare fără numerar. 

 Atributele speciale de identificare 

  Atributele speciale de identificare sunt: numărul de înregistrare în registrul  comerțului  sau  într‐un  alt  registru  public,  codul  unic  de înregistrare  (codul  fiscal),  capitalul  social,  firma,  marca,  numărul  de 

117

telefon, fax şi e‐mail.    Codul unic de înregistrare. Codul unic de înregistrare reprezintă un mijloc  de  identificare  a  persoanelor  juridice  plătitoare  de  taxe  şi impozite.  El  se  atribuie  de  către  Ministerul  Finanțelor  Publice,  în condițiile  Legii  359/2004  privind  simplificarea  formalităților  la înregistrarea  în  registrul  comerțului  a  persoanelor  fizice,  asociațiilor familiale  şi persoanelor  juridice,  înregistrarea  fiscală a acestora, precum şi  la  autorizarea  funcționării  persoanelor  juridice.  Codul  unic  de înregistrare este utilizat de toate sistemele  informatice care prelucrează date privind persoanele juridice cărora li s‐a atribuit codul, precum şi de acestea  în relațiile cu terții,  inclusiv cu autoritățile  şi  instituțiile publice, pe toată durata funcționării lor.   Capitalul social. Capitalul social reprezintă aporturile în bani sau în natură ale  celor  care  constituie  anumite  categorii de persoane  juridice sau  altfel  spus,  expresia  valorică  a  aporturilor  asociaților,  exprimat  în monedă  națională.  În  cazul  societăților  comerciale,  de  exemplu, constituirea unui capital social este absolut necesară în vederea obținerii personalității  juridice  şi a  funcționării societății. Capitalul social este un atribut de individualizare subsidiar.   Firma.  Firma  reprezintă  denumirea  sub  care  un  comerciant  îşi desfăşoară  activitatea  şi  cu  care  semnează  şi  care,  deci,  îl individualizează.  În  mare  parte,  firma  se  suprapune  cu  denumirea persoanei  juridice. Pentru a  fi  înregistrată  în  registrul comerțului,  firma trebuie  să  fie disponibilă  (adică  să nu aparțină altui  comerciant pentru acelaşi obiect social şi pentru aceeaşi arie teritorială de activitate), să fie distinctivă şi să  fie  licită, adică să nu contravină ordinii publice, bunelor moravuri  sau  concurenței  loiale.  Există  prevederi  care  privesc  doar anumite categorii de societăți.    Marca. Marca distinge produsele şi serviciile de pe piață şi poate contribui la identificarea persoanei juridice, în anumite situații.   Toate  documentele,  indiferent  de  formă,  care  emană  de  la persoana juridică, trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute  de  identificare,  în  cazurile  prevăzute  de  lege,  sub  sancțiunea plății  de  daune‐interese  persoanei  prejudiciate  (articolul  231  din  noul Cod civil).  

IV. Regimul persoanei juridice  1. Inființarea persoanelor juridice 

118

  Moduri de înființare. Prin  înființarea persoanei juridice se înțelege constituirea, crearea 

unui  nou  subiect  de  drept.  Întotdeauna  constituirea  pesoanei  juridice este  rezultatul  unui  act  juridic,  prin  care  anumite  persoane  fizice  sau juridice  existente  îşi  manifestă  voința  în  sensul  „naşterii”  persoanei juridice.  Înființarea  persoanei  juridice  presupune,  fie  încheierea  unui singur  act  juridic,  căruia  legea  îi  recunoaşte  efectul  creator,  fie  a mai multor acte juridice. 

Statul  controlează  şi  verifică  în  diferite  moduri  înființarea persoanei  juridice.  În primul rând, statul decide, prin  legislația adoptată în  domeniu,  modurile  şi  condițiile  înființării  diferitelor  categorii  de persoane  juridice.  Verifică  legalitatea  procesului  de  înființare,  prin operațiunea de autorizare, care cade în sarcina anumitor organe de stat. Statul, prin acte ale organelor sale competente,  înființează direct unele persoane  juridice  de  drept  public.  Intervenția  statului  în  procesul  de înființare a persoanelor  juridice este  justificată de  interese generale de natură politică, economică, fiscală. 

Potrivit  articolului  194  din  noul  Cod  civil  persoana  juridică  se înființează:  

a)  prin  actul  de  înființare  al  organului  competent,  în  cazul autorităților  şi  al  instituțiilor  publice,  al  unităților  administrativ‐teritoriale,  precum  şi  al  operatorilor  economici  care  se  constituie  de către stat sau de către unitățile administrativ‐teritoriale. În toate cazurile, actul  de  înființare  trebuie  să  prevadă  în mod  expres  dacă  autoritatea publică sau instituția publică este persoană juridică; 

b) prin actul de  înființare al  celor  care o  constituie, autorizat,  în condițiile  legii; acest mod de  înființare presupune, atât actul format din actul  de  constituire–  contract  de  societate  sau/şi  statutul  persoanei juridice ‐ cât şi autorizarea;  de exemplu, potrivit articolului 41 din Legea 31/1990,  societatea  comercială  este  persoană  juridică  de  la  data înmatriculării  în  registrul  comerțului.  Înmatricularea  se  efectuează  în termen  de  24  de  ore  de  la  data  pronunțării  încheierii  judecătorului delegat  prin  care  se  autorizează  înmatricularea  societății  comerciale; acest  mod  de  înființare  se  foloseşte  pentru  societățile  comerciale, agricole, partidele politice, asociații şi fundații, etc.; 

c)  în  orice  alt mod  prevăzut  de  lege;  de  exemplu,  statul  român,  este  declarat  direct  de  lege  ca  având  calitatea  de  persoană  juridică; misiunile  diplomatice  şi  oficiile  consulare,  se  înființează  prin  decret prezidențial, la propunerea Guvernului. 

Dacă  prin  lege  nu  se  dispune  altfel,  prin  act  de  înființare  se 

119

înțelege  actul  de  constituire  a  persoanei  juridice  şi,  după  caz,  statutul acesteia. 

Potrivit articolului 200 din noul Cod civil, persoanele  juridice sunt supuse  înregistrării,  dacă  legile  care  le  sunt  aplicabile  prevăd  această înregistrare. Prin  înregistrare  se  înțelege  înscrierea,  înmatricularea  sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul  dobândirii  personalității  juridice  sau  al  luării  în  evidență  a persoanelor  juridice  legal  înființate,  după  caz.  Înregistrarea  se  face  la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.   Potrivit  articolului  1,  alineatul  1  din  Legea  26/1990  privind registrul  comerțului,  înainte  de  începerea  activității  economice,  au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în registrul comerțului  următoarele  persoane  fizice  sau  juridice:  persoanele  fizice autorizate,  întreprinderile  individuale  şi  întreprinderile  familiale, societățile  comerciale,  companiile  naționale  şi  societățile  naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile  cooperatiste,  societățile  europene,  societățile  cooperative europene şi grupurile europene de  interes economic cu sediul principal în România, precum şi alte persoane fizice şi  juridice prevăzute de  lege.  Înregistrările în registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului  delegat  sau,  după  caz,  a  unei  hotărâri  judecătoreşti irevocabile,  în afară de cazurile  în care  legea prevede altfel  (articolul 6, alineatul 1 din Legea 26/1990).  

 Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apărut  într‐o  publicație  oficială.  În  caz  de  neconcordanță,  terții  pot opune persoanei  juridice oricare dintre aceste texte,  în afară de cazul  în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru (articolul 201 din  noul Cod civil).  

Dacă  înregistrarea  persoanei  juridice  are  caracter  constitutiv, persoana  juridică nu se consideră  legal  înființată, cât  timp  înregistrarea nu a fost efectuată.  

Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față de  terți,  actele  sau  faptele  juridice  făcute  în  numele  sau  în  contul persoanei  juridice, pentru care nu s‐a efectuat publicitatea prevăzută  în acest scop de  lege, nu pot  fi opuse  terților,  în afară de cazul  în care se face  dovada  că  aceştia  cunoşteau  că  publicitatea  nu  a  fost  îndeplinită (articolul 202 din noul Cod civil).  

Fondatorii,  reprezentanții  persoanei  juridice  supuse  înregistrării, precum  şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare  şi 

120

de  control  ale  acesteia  răspund  nelimitat  şi  solidar  pentru  prejudiciul cauzat  prin  neîndeplinirea  formalităților  de  înregistrare  a  persoanei juridice, dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane (articolul 203 din noul Cod civil). Aceleaşi prevederi sunt aplicabile  şi  în cazul  înregistrării modificărilor  aduse  actului  de  înființare  a  persoanei juridice  realizate  cu  respectarea  condițiilor  prevăzute  de  lege  sau  de actul de înființare a acesteia, după caz (articolul 204 din noul Cod civil). 

 2.Nulitatea persoanei juridice.   În  cazul  în  care  nu  sunt  respectate  condițiile  de  înființare  a persoanei  juridice se aplică sancțiunea nulității, potrivit articolelor 196‐199 din noul Cod civil. Nulitatea persoanei  juridice are un  regim  juridic asemănător cu acela general, aplicabil  în materia actelor  juridice civile, (articolele 1246 și următoarele din noul Cod civil).  

Cauzele de nulitate. Cauzele  nulității  sunt  anterioare  sau  cel  mult  concomitente  cu 

momentul înființării persoanei juridice. Cauzele de nulitate absolută sunt:   ‐  lipseşte  actul  de  înființare  sau  nu  a  fost  încheiat  în  forma 

autentică, în situațiile anume prevăzute de lege;  ‐ obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor 

moravuri;  ‐  lipseşte  autorizația  administrativă  necesară  pentru  înființarea 

acesteia;  ‐ actul de  înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de 

activitate;  ‐  actul  de  înființare  nu  prevede  aporturile  fondatorilor  sau  ale 

asociaților ori capitalul social subscris şi vărsat;  ‐  s‐au  încălcat  dispozițiile  legale  privind  patrimoniul  inițial  sau 

capitalul social minim, subscris şi vărsat. Cauzele de nulitate relativă sunt: ‐  toți  fondatorii  sau  asociații  au  fost,  potrivit  legii,  incapabili,  la 

data înființării persoanei juridice; ‐  nu  s‐a  respectat  numărul  minim  de  fondatori  sau  asociați 

prevăzut de lege; ‐ au fost nesocotite alte dispoziții  legale  imperative prevăzute sub 

sancțiunea nulității actului de înființare a persoanei juridice. Regimul juridic al nulității Nulitatea  absolută  poate  fi  invocată  de  orice  persoană  care 

justifică  un  interes,  este  impescriptibilă  și,  spre  deosebire  de  dreptul 

121

comun,  poate  fi  acoperită  în  toate  cazurile  dacă,  până  la  închiderea dezbaterilor  în fața primei  instanțe de  judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată. 

Nulitatea  relativă  poate  fi  invocată  de  cel  al  cărui  interes  este ocrotit prin dispoziția legală încălcată, este prescriptibilă în termen de un an,  care  curge  de  la  data  înregistrării  sau  înființării  persoanei  juridice, după  caz. Nulitatea  relativă  se acoperă  în  toate  cazurile, dacă, până  la închiderea  dezbaterilor  în  fața  primei  instanțe  de  judecată,  cauza  de nulitate a fost înlăturată. 

Efectele nulității. Spre deosebire de dreptul comun, nulitatea produce efecte numai 

pentru  viitor.  Aceasta  este  o  excepție  de  la  principiul  retroactivității efectelor nulității.  

Articolul  198  din  noul  Cod  civil  prevede  că  de  la  data  la  care hotărârea  judecătorească  de  constatare  sau  declarare  a  nulității  a devenit  definitivă,  persoana  juridică  încetează  fără  efect  retroactiv  şi intră  în  lichidare.  Prin  hotărârea  judecătorească  de  constatare  sau declarare a nulității  se numesc  şi  lichidatorii. Hotărârea  judecătorească definitivă  se  comunică,  din  oficiu,  spre  a  fi  notată  în  toate  registrele publice  în  care  persoana  juridică  a  fost  înregistrată  sau,  după  caz, menționată.  În  toate  cazurile,  fondatorii  sau  asociații  răspund,  în condițiile  legii, pentru obligațiile persoanei  juridice  care  s‐au născut  în sarcina acesteia de la data înființării ei şi până la data notării în registrele publice a hotărârii judecătoreşti.  

Ca  o  consecință  a  neretroactivității  nulității  persoanei  juridice, toate actele juridice încheiate cu terții în numele persoanei juridice sunt perfect valabile, nu  se desființează; nu  se desființează, deci, nici actele juridice  subsecvente.  Conform  articolului  199  din  noul  Cod  civil constatarea sau, după caz, declararea nulității nu aduce atingere actelor încheiate  anterior  în  numele  persoanei  juridice  de  către  organele  de administrare,  direct  sau  prin  reprezentare,  după  caz.  Nici  persoana juridică  şi  nici  fondatorii  sau  asociații  nu  pot  opune  terților  nulitatea acesteia, cu excepția situației  în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.    3. Reorganizarea persoanei juridice   Noțiune. 

Reorganizarea  persoanei  juridice  este  determinată  de  nevoile economico‐sociale  în  continuă  transformare.  Reorganizarea  este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane 

122

juridice  și  care  are  ca  efecte  înființarea,  modificarea  sau  încetarea acestora  (articolul  232  din  noul  Cod  civil,  similar  cu  reglementarea anterioară).  

Modurile de reorganizare. Există  trei  forme  de  reorganizare  a  persoanei  juridice:  fuziunea, 

divizarea  și  transformarea.  Reorganizarea  se  face  cu  respectarea condițiilor  prevăzute  pentru  dobândirea  personalității  juridice  (adică respectându‐se principiul simetriei de formă), în afară de cazurile în care prin  lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel  (articolul 233 din noul Cod civil). 

 Fuziunea. Potrivit articolelor 234 și 235 din noul Cod civil,    fuziunea se  face 

prin absorbția unei persoane  juridice de  către o  altă persoană  juridică sau  prin  contopirea  mai  multor  persoane  juridice  pentru  a  alcătui  o persoană  juridică  nouă.  În  cazul  absorbției,  drepturile  şi  obligațiile persoanei  juridice  absorbite  se  transferă  în  patrimoniul  persoanei juridice  care  o  absoarbe.  În  cazul  contopirii  persoanelor  juridice, drepturile  şi  obligațiile  acestora  se  transferă  în  patrimoniul  persoanei juridice nou înființate.  

În  ceea  ce  privește  data  de  la  care  drepturile  și  obligațiile  se transmit  de  la  persoana  juridică  absorbită  către  persoana  juridică  ce absoarbe ori de  la persoanele  juridice contopite către persoana  juridică nou  înființată,  conform  articolului  242  din    noul  Cod  civil,  în  cazul reorganizării  persoanelor  juridice  supuse  înregistrării,  transmiterea drepturilor şi obligațiilor se realizează atât între părți, cât şi față de terți, numai  prin  înregistrarea  operațiunii  şi  de  la  data  acesteia.  În  ceea  ce priveşte  celelalte persoane  juridice nesupuse  înregistrării,  transmiterea drepturilor şi obligațiilor, se realizează atât între părți, cât şi față de terți numai  pe  data  aprobării  de  către  organul  competent  a  inventarului,  a bilanțului contabil  întocmit  în vederea predării‐primirii, a evidenței  şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.  

În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, conform articolului  242(3)  din  noul  Cod  civil, dreptul  de  proprietate  şi  celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin  înscrierea  în cartea  funciară,  în baza actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s‐a dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou  înființate. Trebuie precizat că această dispoziție  se va aplica numai după  finalizarea  lucrărilor  de  cadastru  pentru  fiecare  unitate 

123

administrativ‐teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare  pentru  imobilele  respective.  Până  atunci,  înscrierea  în  cartea funciară  a  dreptului  de  proprietate  și  a  altor  drepturi  reale,  pe  baza actelor prin care s‐au transmis, constituit sau modificat în mod valabil se face  numai  în  scop  de  opozabilitate  față  de  terți  și  nu  are  deci,  un caracter constitutiv (articolul 56 din Legea 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil). 

În  cazul  contractelor  încheiate  în  considerarea  calității  persoanei juridice supuse  reorganizării, conform articolului 240 din noul Cod civil, acestea nu  îşi  încetează efectele,  cu  excepția  cazului  în  care părțile  au stipulat  expres  contrariul  sau menținerea  ori  repartizarea  contractului este  condiționată  de  acordul  părții  interesate.  Dacă  menținerea  sau repartizarea  contractului este  condiționată de acordul părții  interesate, aceasta  va  fi  notificată  sau,  după  caz,  înştiințată  prin  scrisoare recomandată,  cu  confirmare  de  primire,  pentru  a‐şi  da  ori  nu consimțământul  în  termen  de  10  zile  lucrătoare  de  la  comunicarea notificării sau înştiințării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul  de  menținere  sau  preluare  a  contractului  de  către  persoana juridică  succesoare  (deci  în  acest  caz,  tăcerea  este  producătoare  de efecte juridice). 

Divizarea.   Divizarea  este  reglementată  în  articolele  236  și  următoarele  din noul Cod civil, în mod similar cu legislația anterioară. Divizarea constă în împărțirea  întregului  patrimoniu  al  unei  persoane  juridice  sau  a  unei părți a acestuia, între două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau, astfel, naştere. Divizarea poate fi totală sau parțială. 

Divizarea  totală  se  face  prin  împărțirea  întregului  patrimoniu  al unei persoane  juridice  între două sau mai multe persoane  juridice care există deja sau care se înființează prin divizare. Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane  juridice,  care continuă  să  existe,  şi  în  transmiterea  acestei  părți  către  una  sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest mod.  

Efectele  divizării.  Conform  articolului  237  din  noul  Cod  civil, patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s‐a stabilit o altă proporție.  

În  cazul  divizării  parțiale,  când  o  parte  din  patrimoniul  unei persoane  juridice  se  desprinde  şi  se  transmite  unei  singure  persoane juridice  deja  existente  sau  care  se  înființează  în  acest mod,  reducerea patrimoniului  persoanei  juridice  divizate  este  proporțională  cu  partea 

124

transmisă.  În  cazul  în  care  partea  desprinsă  se  transmite  mai multor persoane  juridice  deja  existente  sau  care  se  înființează  în  acest mod, împărțirea  patrimoniului  între  persoana  juridică  față  de  care  s‐a  făcut desprinderea  şi  persoanele  juridice  dobânditoare  se  va  face  prin reducerea    patrimoniului  persoanei  juridice  divizate  proporțional  cu partea  transmisă,  iar  între persoanele  juridice dobânditoare,  împărțirea părții  desprinse  se  va  face  în mod  egal,  dacă  prin  actul  ce  a  dispus divizarea nu s‐a stabilit o altă proporție. 

Referitor  la  întinderea răspunderii  în caz de divizare, articolul 238 din noul Cod civil predeve că  în cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice  dobânditoare  va  răspunde:  „a)  pentru  obligațiile  legate  de bunurile  care  formează  obiectul  drepturilor  dobândite  sau  păstrate integral;  b)  pentru  celelalte  obligații  ale  persoanei  juridice  divizate, proporțional  cu  valoarea  drepturilor  dobândite  sau  păstrate,  socotită după scăderea obligațiilor prevăzute  la  lit. a).”. Dacă o persoană  juridică înființată prin actul organului competent (în condițiile articolului 194(1), litera a din noul Cod civil) este supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligațiilor. 

Conform  articolului  239  din  noul  Cod  civil,  în  caz  de  divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispozițiilor articolului 206(2) (care  se  referă  la  principiul  specialității  capacității  de  folosință), articolelor 237  şi 238, astfel  încât  executarea  fiecăruia dintre  ele  să  se facă  în  întregime  de  către  o  singură  persoană  juridică  dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putință.  

Dispozițiile  referitoare  la  încetarea  unor  contracte  încheiate  în considerarea calității persoanei juridice supuse reorganizării (contractele intuitu  personae)  și  cele  referitoare  la  data  transmiterii  drepturilor  și obligațiilor,  din  articolele  240  și  242  din  noul  Cod  civil,  care  au  fost analizate la fuziune, sunt aplicabile și în cazul diviziunii.   Transformarea  

În ceea ce priveşte transformarea persoanei  juridice, articolul 241 din noul Cod civil prevede că transformarea persoanei  juridice  intervine în  cazurile  prevăzute  de  lege,  atunci  când  o  persoană  juridică  îşi încetează  existența,  concomitent  cu  înființarea,  în  locul  ei,  a  unei  alte persoane  juridice.  În  cazul  transformării,  drepturile  şi  obligațiile persoanei  juridice care  şi‐a  încetat existența se  transferă  în patrimoniul persoanei  juridice  nou  înființate,  cu  excepția  cazului  în  care  prin  actul prin  care  s‐a dispus  transformarea  se prevede altfel.  În acest din urmă caz,  se  aplică  regulile  de  la  divizare,  referitoare  la  repartizarea contractelor  și  încetarea unor  contracte  (articolele 239  și 240 din noul 

125

Cod civil). Transformarea  unei  persoane  juridice  constă  de  fapt,  în 

schimbarea formei ei  juridice de desfăşurare a activității, adică trecerea ei dintr‐o categorie de persoane  juridice  în alta, fără ca activitatea sa să înceteze  efectiv,  deoarece  concomitent  se  înființează  altă  persoană juridică.  Ca  efect  al  transformării,  persoanei  juridice  respective  îi  este aplicat un alt regim juridic.  

 Opoziția. Actele prin care s‐a hotărât reorganizarea în oricare dintre formele 

ei  (fuziune, divizare,  transformare) pot  fi atacate, dacă prin  lege nu  se dispune  altfel,  prin  opoziție,  de  către  creditori  şi  orice  alte  persoane interesate  în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de  la data publicării acesteia,  sau,  după  caz,  de  la data  aprobării  acesteia de  către organul competent, potrivit legii. Opoziția suspendă executarea față de oponenți până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana  juridică debitoare  face dovada executării obligațiilor  sau oferă  garanții  acceptate  de  creditori  ori  încheie  cu  aceştia  un  acord pentru plata datoriilor (articolul 243 din noul Cod civil). 

Dispoziții  referitoare  la  opoziția  creditorilor  se  regăsesc  și  în  legi speciale. De exemplu, în Legea societăților comerciale, în articolul 243(1) și (2) se prevede: „(1) Creditorii societăților care iau parte la fuziune sau la divizare au dreptul la o protecție adecvată a intereselor lor. Orice astfel de  creditor  care  deține  o  creanță  certă,  lichidă  și  anterioară  datei publicării  proiectului  de  fuziune  sau  de  divizare,  nescadentă  la  data publicării și care urmărește  împiedicarea producerii unui prejudiciu prin fuziune/divizare,  poate  face  opoziție  în  vederea  garantării  satisfacerii creanței  sale,  în  condițiile  prezentului  articol.  (2)  Opoziția  se  face  în termen de 30 de zile de  la data publicării proiectului de  fuziune sau de divizare  în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a  IV‐a. Ea se depune  la oficiul  registrului  comerțului,  care,  în  termen  de  3  zile  de  la  data depunerii, o va menționa în registru și o va înainta instanței judecătorești competente. Hotărârea pronunțată asupra opoziției este  supusă numai recursului.”.   Reorganizarea persoanelor  juridice produce,  fie  efecte  creatoare, constând  în  înființarea  unor  persoane  juridice  noi  (din  fuziune  şi  din divizare  născându‐se  persoane  juridice  noi),  fie  extinctive,  constând  în încetarea  existenței  unei  sau  unor  persoane  juridice  (prin  fuziune, persoanele  juridice  contopite  îşi  încetează  existența,  iar  prin  absorbție persoanele  juridice  absorbite  îşi  încetează  existența,  precum  şi  prin 

126

divizarea  totală  persoana  juridică  divizată  îşi  încetează  existența),  fie efecte  modificatoare,  constând  în  înlocuirea  unei  forme  juridice  de organizare  cu  alta  (prin  transformare).  În  toate  cazurile,  are  loc  o transmisiune patrimonială universală sau cu titlu universal. 

   4. Încetarea persoanei juridice   Noțiune și moduri de încetare. 

Prin  încetarea persoanei  juridice  se  înțelege  sfârşitul calității  sale de  subiect  de  drept,  adică  încetarea  capacității  sale  de  folosință  şi  de exercițiu  şi  a  activității  pe  care  o  desfăşura.  Referitor  la  data  încetării personalității juridice, articolul 251 din  noul Cod civil arată că persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise. Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s‐a dispus  încetarea sau, după caz,  la data  îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege. 

În noul Cod civil  încetarea persoanei  juridice este reglementată  în articolele 244‐251. Față de legislația anterioară, dispozițiile din noul Cod civil sunt asemănătoare, dar prezintă şi diferențe. Potrivit articolului 244 din  noul  Cod  civil,  persoana  juridică  poate  înceta  prin  următoarele moduri: 

‐ constatarea ori declararea nulității persoanei juridice; acest mod de încetare a fost analizat la nulitatea persoanei juridice; 

‐  fuziunea,  divizarea  totală  ori  transformarea  persoanei  juridice; aceste moduri de încetare, prin reorganizarea persoanei juridice, au fost deja analizate; 

‐ dizolvarea persoanei juridice;  ‐ desființarea persoanei juridice;  ‐ alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. De  regulă,  încetarea  persoanei  juridice  se  hotărăşte  de  către 

acelaşi  organ  care  a  decis  înființarea  ei.  Prin  excepție,  încetarea persoanei  juridice poate fi hotărâtă de  instanța de  judecată, cu caracter de sancțiune.    Dizolvarea persoanei juridice.   

Dizolvarea  este  operațiunea  juridică  prin  care  se  urmărește,  în cazurile  și  în  condițiile  prevăzute  de  lege,  încetarea  definitivă  a  unei persoane  juridice.  Ca  efect  al  dizolvării,  persoana  juridică  intră  în lichidare  în  vederea  valorificării  activului  şi  a  plății  pasivului.  Persoana juridică  îşi  păstrează  capacitatea  civilă  pentru  operațiunile  necesare lichidării până la finalizarea acesteia.   Cazurile  şi  condițiile  dizolvării  diferitelor  categorii  de  persoane 

127

juridice sunt reglementate prin legi speciale. Cazurile  generale,  aplicabile,  în  principiu,  tuturor  categoriilor  de 

persoane juridice sunt reglementate în  noul Cod civil; ele sunt ulterioare înființării persoanei  juridice. Potrivit articolului 245, persoanele  juridice de drept privat se dizolvă: 

 ‐ dacă termenul pentru care au fost constituite s‐a împlinit;  ‐ dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;  ‐  dacă  scopul  pe  care  îl  urmăresc  sau  mijloacele  întrebuințate 

pentru  realizarea acestuia au devenit  contrare  legii  sau ordinii publice, ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;  

‐ prin hotărârea organelor competente ale acestora;  ‐  prin  orice  alt mod  prevăzut  de  lege,  actul  de  constituire  sau 

statut.  Conform articolului 246 din noul Cod civil, persoanele  juridice de 

drept public se dizolvă numai în cazurile şi în condițiile anume prevăzute de lege.  

În  cazul  în  care  persoana  juridică  se  dizolvă  prin  hotărârea organului  competent,  creditorii  sau  orice  alte  persoane  interesate  pot face opoziție, în aceleași condiții ca la reorganizarea persoanei juridice. 

Dizolvarea poate  fi voluntară  sau  silită. Regula este că dizolvarea este  voluntară,  adică  depinde,  direct  sau  indirect,  de  voința  persoanei juridice.  Dizolvarea  silită  are  loc  în  cazul  nerespectării  unor  prevederi legale  imperative referitoare  la scopul persoanei  juridice și  la mijloacele utilizate pentru realizarea lui.    Procedura  dizolvării  voluntare  este  similară  cu  aceea  a  înființării persoanei  juridice,  respectându‐se  principiul  simetriei  de  formă. Procedura  dizolvării  silite  este  judiciară,  pronunțându‐se  o  hotărâre judecătorească de dizolvare.   Dizolvarea are ca efect  încetarea persoanei  juridice ca subiect de drept,  încetarea  capacității  sale  şi  deci,  încetarea  aptitudinii  de  a mai desfăşura  activitatea  pentru  care  a  fost  înființată.  Subzistă  însă,  o capacitate  „reziduală”  a  persoanei  juridice,  în  vederea  lichidării patrimoniului, care constă în operațiunile juridice de realizare a activului (încasarea  drepturilor)  şi  de  plată  a  pasivului  persoanei  juridice respective.  Persoana  juridică  în  lichidare  are  numai  drepturile  şi obligațiile  necesare  pentru  lichidare,  iar  capacitatea  de  exercițiu  se exercită  prin  lichidatorii  numiți  de  persoana  juridică  însăşi  sau  de instanța de judecată şi nu de către organele sale de administrare.   După  realizarea operațiunilor de  lichidare  şi  întocmirea bilanțului final,  activul  net  (adică  ceea  ce  a  rămas  după  plata  datoriilor),  ia 

128

destinația  stabilită  în  actul  de  înființare,  statut  sau  în  hotărârea judecătorească  de  dizolvare,  putând  fi  transmis  unei  alte  persoane juridice  sau  împărțit  între  asociați.  În  cazul  dizolvării  silite,  activul  net poate fi confiscat sau poate fi vărsat ca venit la bugetul statului.   Destinația bunurilor rămase după lichidare este reglementată prin articolul  249  din  noul  Cod  civil.  Astfel,  oricare  ar  fi  cauzele  dizolvării, bunurile  persoanei  juridice  rămase  după  lichidare  vor  primi  destinația stabilită  în  actul  de  constituire  sau  statut,  ori  destinația  stabilită  în hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.  

Dacă nu există o asemenea prevedere  în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri, precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea  este  contrară  legii  sau  ordinii  publice,  la  propunerea lichidatorului  bunurile  rămase  după  lichidare  se  atribuie  de  instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu  scop  identic  sau  asemănător,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel. Atunci  când  există mai multe  astfel  de  persoane  juridice,  lichidatorul propune  cel puțin 3 persoane  juridice,  caz  în  care bunurile  se  atribuie prin tragere la sorți. 

În  cazul  în  care persoana  juridică  a  fost  dizolvată  prin  hotărârea organelor  competente  ale  acesteia,  precum  şi  în  cazul  în  care  nici  o persoană  juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare,  acestea  vor  trece  în  proprietatea  comunei,  oraşului  sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.  

În  toate  cazurile,  transmiterea  dreptului  de  proprietate  asupra bunurilor  rămase  după  lichidare  are  loc  la  data  preluării  lor  de  către beneficiari,  dacă  prin  lege  nu  se  prevede  altfel.  Procesul‐verbal  de predare‐primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, constituie titlu de proprietate sau poate servi drept temei juridic pentru intabularea  în  cartea  funciară.  În  cazul  bunurilor  imobile,  dispozițiile articolului 1244 din noul Cod civil, care se referă  la forma cerută pentru înscrierea  în cartea  funciară,  şi cele  în materie de carte  funciară  rămân aplicabile. 

 Desființarea persoanei juridice. Conform  articolului  250  din  noul  Cod  civil,  persoanele  juridice 

înființate  de  către  autoritățile  publice  centrale  sau  locale,  nesupuse dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le‐a înființat. În acest  caz,  dacă  organul  competent  nu  a  dispus  altfel,  drepturile  şi obligațiile  persoanei  juridice  desființate  se  transferă  persoanei  juridice dobânditoare,  proporțional  cu  valoarea  bunurilor  transmise  acesteia, ținându‐se însă seama şi de natura obligațiilor respective. 

129

Întrebări: - Prezentați atributele de identificare a persoanei juridice comparativ cu cele ale persoanei fizice; - Care este regimul juridic al nulității persoanei juridice și prin ce diferă el de acela al nulității actului juridic civil? - Care sunt modurile de reorganizare a persoanei juridice? - Când se dizolvă persoana juridică?