Caracteristicile actului administrativ Caracteristicile actelor de drept administrativ reprezinta acele insusiri care, rezultand din reunirea cumulativa a elementelor esentiale si a conditiilor de valabilitate, diferentiaza aceste acte de alte categorii de acte juridice. Un act juridic este de drept administrativ fie atunci cand din analiza aspectelor de fond (adica a insusirilor sale interne) rezulta aceste trasaturi, deci avand in vedere criteriul material - al activitatii fundamentale careia ii da expresie -; fie atunci cand actul este calificat ca atare prin normele juridice (criteriul formal -; al denumirii sale). Prin caracteristici ale actelor de drept administrativ intelegem acele trasaturi care individualizeaza aceste acte fata de alte acte juridice. Intrunind anumite elemente esentiale si indeplinind conditiile de valabilitate stabilite de lege, actele administrative au urmatoarele caracteristici: caracter unilateral, legal, obligatoriu, executoriu si oportun (actual). Se poate face discutie despre urmatoarele caractere : 1. Caracterul unilateral Principala caracteristica definitorie a manifestarii de vointa din actele administrative este unilateralitatea acesteia. Caracterul unilateral reprezinta acea calitate a actului juridic conform careia el este emis fara participarea sau consimtamantul subiectelor de drept carora le este destinat sau cu privire la care genereaza drepturi sau obligatii. Caracterul unilateral al actelor administrative se particularizeaza prin aceea ca manifestarea unilaterala de vointa are loc in cadrul activitatii executive, de organizare a executarii legii si de executare in concret a acesteia, provenind, de regula, de la un organ al administratiei publice.Desigur, cand un act administrativ este emis din oficiu de catre un organ de stat, creand obligatii in sarcina altor subiecte, autoritati publice, organizatii, asociatii, persoane fizice etc. caracterul unilateral al acestor acte este cat se poate de evident, ceea ce explica si posibilitatea revocarii nelimitate a actelor de drept administrativ, chiar de catre autoritatea care le-a emis. Exista unele situatii in care modul de emitere si cel de executare al unor acte de drept administrativ ar parea ca efectueaza caracterul unilateral al acestor acte. Avem in vedere situatii cum sunt: efectuarea unei prestatii sau plati de catre celalalt subiect al raportului juridic, altul decat organul emitent, indeplinirea unor obligatii de catre organul de stat, respectarea unor formalitati procedurale la emiterea actelor administrative. a) Uneori emiterea unui act administrativ este precedata, insotita sau succedata de efectuarea unei prestatii sau plati de catre celalalt subiect al raportului juridic, altul decat organul emitent. Astfel, livretul militar se elibereaza, printre altele, persoanelor care si-au satisfacut stagiul militar fara ca sa se poata afirma ca satisfacerea serviciului militar reprezinta indeplinirea unei obligatii de natura contractuala, careia emiterea livretului sa-i confere caracterul bilateral. De asemenea, permisul pentru mentinerea armelor se elibereaza titularului, numai dupa ce a achitat taxele legale si costul impri -III- matului. La fel, terenurile proprietate de stat pot fi atribuite in vederea construirii de locuinte cu plata taxei stabilite prin dispozitiile legale. In
Cursuri de drept administrativ pentru facultatea de administratie publica
Welcome message from author
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Caracteristicile actului administrativCaracteristicile actelor de drept administrativ reprezinta acele insusiri care, rezultand din reunirea cumulativa a elementelor esentiale si a conditiilor de valabilitate, diferentiaza aceste acte de alte categorii de acte juridice. Un act juridic este de drept administrativ fie atunci cand din analiza aspectelor de fond (adica a insusirilor sale interne) rezulta aceste trasaturi, deci avand in vedere criteriul material - al activitatii fundamentale careia ii da expresie -; fie atunci cand actul este calificat ca atare prin normele juridice (criteriul formal -; al denumirii sale).Prin caracteristici ale actelor de drept administrativ intelegem acele trasaturi care individualizeaza aceste acte fata de alte acte juridice. Intrunind anumite elemente esentiale si indeplinind conditiile de valabilitate stabilite de lege, actele administrative au urmatoarele caracteristici: caracter unilateral, legal, obligatoriu, executoriu si oportun (actual).Se poate face discutie despre urmatoarele caractere :1. Caracterul unilateralPrincipala caracteristica definitorie a manifestarii de vointa din actele administrative este unilateralitatea acesteia. Caracterul unilateral reprezinta acea calitate a actului juridic conform careia el este emis fara participarea sau consimtamantul subiectelor de drept carora le este destinat sau cu privire la care genereaza drepturi sau obligatii.Caracterul unilateral al actelor administrative se particularizeaza prin aceea ca manifestarea unilaterala de vointa are loc in cadrul activitatii executive, de organizare a executarii legii si de executare in concret a acesteia, provenind, de regula, de la un organ al administratiei publice.Desigur, cand un act administrativ este emis din oficiu de catre un organ de stat, creand obligatii in sarcina altor subiecte, autoritati publice, organizatii, asociatii, persoane fizice etc. caracterul unilateral al acestor acte este cat se poate de evident, ceea ce explica si posibilitatea revocarii nelimitate a actelor de drept administrativ, chiar de catre autoritatea care le-a emis. Exista unele situatii in care modul de emitere si cel de executare al unor acte de drept administrativ ar parea ca efectueaza caracterul unilateral al acestor acte. Avem in vedere situatii cum sunt: efectuarea unei prestatii sau plati de catre celalalt subiect al raportului juridic, altul decat organul emitent, indeplinirea unor obligatii de catre organul de stat, respectarea unor formalitati procedurale la emiterea actelor administrative.a) Uneori emiterea unui act administrativ este precedata, insotita sau succedata de efectuarea unei prestatii sau plati de catre celalalt subiect al raportului juridic, altul decat organul emitent. Astfel, livretul militar se elibereaza, printre altele, persoanelor care si-au satisfacut stagiul militar fara ca sa se poata afirma ca satisfacerea serviciului militar reprezinta indeplinirea unei obligatii de natura contractuala, careia emiterea livretului sa-i confere caracterul bilateral. De asemenea, permisul pentru mentinerea armelor se elibereaza titularului, numai dupa ce a achitat taxele legale si costul impri -III-matului. La fel, terenurile proprietate de stat pot fi atribuite in vederea construirii de locuinte cu plata taxei stabilite prin dispozitiile legale. In aceste cazuri nu suntem in prezenta unei contraprestatii oneroase a beneficiarului unui act administrativ, in schimbul emiterii deciziei, astfel incat aceasta sa dobandeasca un caracter bilateral. Suma platita nu reprezinta contravaloarea prestatiei organului de stat, in schimbul emiterii actului, ci ea reprezinta taxa sau impozitul impus de lege pentru eliberarea unei autorizatii sau a unui permis etc.b) Caracterul unilateral se mentine si in ipoteza in care prin actul administrativ se stabilesc unele obligatii in sarcina organului emitent. Astfel, unitatile militare sunt obligate sa execute dispozitiile de repartizare in productie a absolventilor invatamantului militar superior. Aceste obligatii nu apar ca urmare a unui acord de vointa dintre administratie si beneficiari in virtutea caruia administratia s-ar obliga in mod corelativ dreptului subiectiv al celeilalte parti. Dimpotriva, obligatiile administrative sunt generate de prevederi legale pe care administratia trebuie sa le respecte si care confera dreptul celor administrati. Aceste drepturi nu se nasc nici in urma liberei aprecieri a organului si cu atat mai putin prin acord de vointa, ele derivand direct din lege.c) Caracterul unilateral al deciziei administrative subzista si in ipoteza in care actul administrativ este emis cu respectarea unor formalitati procedurale, ca de exemplu cererea solicitantului, avizul sau acordul, cerute de lege. Astfel, persoanele fizice care indeplinesc conditiile legale pentru a fi autorizate si vor sa detina arme de foc, depun cererea in vederea autorizarii. In cazul actelor administrative emise la cerere solicitantii au deplina libertate de a se folosi de beneficiul acestor acte. Cererea, prin care se manifesta vointa solicitantului urmata de emiterea actului juridic nu constituie, impreuna, un consimtamant care sa dea nastere unui raport contractual. Unele dintre aceste acte (de exemplu permisele) atribuie solicitantului o situatie juridica generala cu drepturi si obligatii care nu izvorasc din respectivul act administrativ, ci din lege.Cu toate aceste nu suntem in prezenta unui contract civil. In primul rand, contractul sinalagmatic presupune existenta unui raport juridic avand un dublu obiect (la vanzare-cumparare el consta din predarea bunului si plata pretului, pe cand in cazul unei autorizatii, obiectul acesteia il constituie in mod exclusiv asigurarea posibilitatii ca beneficiarul sa desfasoare o activitate sau sa-si asigure conditiile necesare pentru satisfacerea unor drepturi sau interese. In al doilea rand, cauza actelor administrative este unica si nu dubla (ca in contractul precitat, unde prestatia fiecarei parti in raportul juridic constituie cauza contraprestatiei celeilalte parti), ea constand in asigurarea desfasurarii unei activitati
sau a realizarii unor drepturi. In al treilea rand, modul de manifestare a vointei beneficiarului are un rol secundar, ea contribuind la emiterea actului juridic la cerere, act ale carui efecte se produc numai in baza manifestarii de vointa a organului emitent, chiar daca ea este declansata de formularea cererii.In ce privesc efectele juridice ale actelor administrative constatam ca, pe de o parte, ele se produc din momentul emiterii lor, iar pe de alta parte, refuzul beneficiarului actului de a-si exercita drepturile atribuite este irelevant pentru existenta actului, intrucat desfiintarea lui trebuie sa fie expresia vointei organului de stat. Astfel, autoritzatia se anuleaza si permisul se retrage chiar daca titularul lor renunta sa mai detina armele inscrise in permis si prezinta actul de instrainare al acestora. In mod similar, nici renuntarea la beneficiul uni act administrativ nu poate influenta existenta actului, organul trebuind sa intervina prin desfiintarea actului in cauza, chiar daca aceasta operatiune este determinata de refuz sau renuntare din partea beneficiarului si este prevazuta ca o conditie a anularii sau revocarii. Pe de alta parte, chiar daca in cazul actelor administrative emise la cerere am considera ca acordul de vointa este elementul esential al acestora (cererea si actul administrativ) efectele ar trebui sa se produca din momentul realizarii acestui pretins acord, iar desfiintarea actului ar presupune realizarea aceluiasi acord caracteristic si constituirii actului juridic.2. Caracterul legal al actelor de drept administrativCaracterul legal al actelor administrative rezulta din obligativitatea emiterii lor pe baza si in conformitate cu legile in vigoare. Fiind emise in mod unilateral, de regula de catre un organ al administratiei de stat, deci provenind de la o autoritate si fiind emise cu respectarea legii aceste acte se bucura de prezumtia de legalitate. Aceasta prezumtie care, desi in cele mai multe cazuri nu este absoluta (ca si in cazul actelor administrative jurisdictionale), este totusi o prezumtie relativa puternica, care confera caracter obligatoriu si executoriu acestor acte, desi poate fi inlaturata.Aceasta prezumtie are anumite trasaturi conferind caracter autentic si caracter veridic actelor administrative. Veridicitatea este acea trasatura conform careia se prezuma ca actul administrativ exprima adevarul, avand un continut corespunzator realitatii faptice si prevederilor legii. Caracterul autentic este acea trasatura conform careia se prezuma ca actul provine de la insusi organul pe care inscrisul il indica drept autor al sau. Prezumtia de legalitate a actelor administrative face sa nu mai fie necesara, anterior punerii sale in executare, cercetarea legalitatii actului asa cum se procedeaza in alte ramuri de drept.Obligativitatea emiterii deciziei pe baza si in conformitate cu legea in vigoare si cu alte acte normative subordonate legii este un rezultat al subordonarii actelor administrative, care au o forta juridica inferioara comparativ cu actele juridice ce dispun de o forta superioara, de exemplu legea. Analizand aceasta caracteristica a actelor administrative se pot formula unele reguli : actele administrative nu pot modifica, suspenda sau lipsi de eficacitate legea ori un alt act cu o forta juridica superioara; legea sau un alt act juridic superior poate modifica, anula sau suspenda un act administrativ.Actele administrative normative nu pot reglementa raporturi sociale ce tin in exclusivitate, fie in mod expres, fie in mod tacit, de competenta puterii legislative, fiind reglementate prin lege sau prin decrete prezidentiale. De asemenea, actele administrative se emit si cu respectarea celorlalte acte juridice subordonate legii, fie ca apartin organelor puterii legislative (de pilda, hotararile) sau altor organe de stat, ale administratiei ierarhic superioare, justitiei si parchetului. Necesitatea subordonarii actelor administrative fata de alte acte juridice superioare nu este reglementata ca un principiu expres al dreptului constitutional si al celui administrativ, dar se desprinde din unele reglementari, care cuprind reguli de principiu si pentru dreptul administrativ. Astfel, guvernul si organele centrale ale administratiei de stat emit acte normative numai in baza unor prevederi cuprinse in Constitutie, legi sau decrete, in vederea luarii masurilor necesare privind organizarea si asigurarea executarii legilor.3. Caracterul obligatoriu al actelor de drept administrativObligativitatea actelor administrative trebuie privita sub aspectul organului emitent al subiectelor de drept, care cad sub incidenta actului si a organelor administrative ierarhic superioare.a) Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent. Cele normative sunt obligatorii atata timp cat raman in vigoare. Actele individuale trebuie sa fie emise in conformitate si cu respectarea dispozitiilor din propriile acte normative. Organul emitent nu este obligat sa-si aplice propriul act ilegal intrucat contravine principiului legalitatii. Prin actul individual organul nu poate deroga de la prevederile propriului act normativ. Cand actul se adreseaza insasi organului emitent, respectarea prevederilor sale se face atat in aceasta calitate, cat si ca subiect obligat sa il execute.b) Actele administrative sunt obligatorii si pentru subiectele care cad sub incidenta lor, subiecte care pot fi sau nu subordonate in mod obisnuit organului emitent. Pentru organele ierarhic inferioare sunt obligatorii actele normative si cele individuale ale organelor superioare. Actele unui organ sunt obligatorii si pentru subiectele nesubordonate in mod obisnuit organului emitent atunci cand acesta are un rol coordonator intr-o ramura sau domeniu de activitate. Astfel, respectarea normelor privind declararea, cercetarea si evidenta accidentelor de munca elaborate de Ministerul Muncii si Ministerul Sanatatii, se impune, deopotriva, atat organelor subordonate cat si celor nesubordonate.
c) Actele administrative se impun si organelor administrative ierarhic superioare organului emitent. Distingem urmatoarele ipoteze: actele normative ale organelor ierarhic inferioare pot fi abrogate sau modificate de catre organele ierarhic superioare; actele individuale ale organelor subordonate au un regim special. Astfel, organul superior poate anula actul ilegal al organului inferior, dar fara sa poata emite actul individual in locul organului subordonat (organul de politie care constata nulitatea actului de identitate, poate dispune anularea lui, dar nu poate emite un alt act daca actul anulat a fost emis de un alt organ, organ ce va trebui incunostintat despre aceasta anulare).4. Caracterul executoriu al actelor administrativeSub aspectul regimului juridic ce le guverneaza realizarea, actelor juridice se impart in acte pentru a caror executare, atunci cand ea nu se realizeaza de buna voie, cel in drept se adreseaza unui organ de stat (instanta de judecata) pentru a obtine un titlu executor susceptibil de realizare prin forta de constrangere a statului si acte juridice a caror executare, atunci cand cel obligat sa o faca refuza, se realizeaza direct prin forta de constrangere a statului, fara o formalitate deosebita, ele constituind un titlu executor. In prima categorie intra, de regula, contractele, iar in a doua sunt cuprinse, in general, actele de putere, ca de exemplu actele administrative, actele financiare sau unele contracte cum sunt cele de imprumut de credit incheiate intre persoanele fizice si banci.Caracterul executoriu al actelor administrative exista indiferent de faptul ca ele creeaza drepturi sau obligatii in beneficiul unui subiect de drept. Cauzele care determina acest caracter sunt mai multe. O prima cauza o constituie emiterea actului in realizarea puterii de stat, ceea ce ii confera de drept caracterul executoriu, caracter ce poate lipsi numai daca legea sau alte acte superioare prevad aceasta. O a doua cauza este prezumtia de legalitate de care beneficiaza actele administrative si care are ca efect producerea imediata a consecintelor juridice ale actului, fara a mai fi necesara cercetarea legalitatii acestuia, fiind posibila executarea directa. In cazul actelor juridice care nu realizeaza puterea de stat, caracterul executoriu se dobandeste numai daca legea il prevede, desi actul individual are o aparenta de legalitate. Astfel, caracterul legal nu contribuie singur la asigurarea caracterului executoriu al actelor administrative. In dreptul administrativ regula este caracterul executoriu al actelor si exceptia lipsa acestui caracter daca normele prevad o atare situatie.Exista acte administrative ce nu dobandesc in mod direct caracter executoriu si care nu pot fi puse direct in aplicare. Astfel, impotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei se poate face plangere in termen de 15 zile de la data comunicarii acestuia, plangerea suspendand executarea. De asemenea, in ipoteza in care somatia facuta de catre consiliul local beneficiarului lucrarilor de constructii efectuate fara autorizatie legala nu este executata de buna voie, organul administrativ este obligat sa ceara prin justitie daramarea, desfiintarea sau aducerea lucrarilor in starea initiala. In sfarsit, actele administrative de repartizare a spatiului locativ vor fi puse in executare in caz de opozitie, prin hotarare judecatoreasca.5. Caracterul oportun (actual) al actelor administrativea) Notiunea oportunitatiiDreptul isi atinge scopul si devine eficient numai in masura in care dispozitiile sale sunt respectate in baza principiului legalitatii. Actele administrative au un caracter legal, dar, pentru a fi pe deplin eficiente ele trebuie adaptate conditiilor concrete, astfel incat ele sa devina si oportune sau actuale. Problema oportunitatii se pune cu privire la actele administrative nejurisdictionale, ca de altfel in cazul tuturor actelor de putere de acest gen, cu exceptia legii, despre care se considera ca este intotdeauna oportuna atata timp cat se afla in vigoare.Daca in ceea ce priveste legalitatea actelor administrative, aprecierea acestei calitati se face prin raportarea actului in cauza la actul juridic avand o forta superioara, inclusiv legea, in ceea ce priveste aprecierea caracterului oportun, un asemenea criteriu precis de referinta lipseste. Astfel, un act juridic superior poate fi legal si oportun, iar un act inferior, desi emis in baza si cu respectarea unui act superior, poate fi neoportun sau inactual. Notiunea de oportunitate este considerata ca fiind acea caracteristica a actului juridic care defineste o trasatura specifica a acestuia numita si actualitate. Actualitatea unui act juridic exprima deplina concordanta, in cadrul si in limitele legii, a actului cu sarcinile care revin organelor administrative, exprima concordanta dintre drept cu necesitatile in continua transformare ale societatii. In mod contrar, este inoportun acel act care -; desi legal prin continutul prevederilor sale -; contravine unor situatii concrete si nu corespunde realitatii in care si pentru care se aplica. Un asemenea act este intotdeauna inactual desi este legal. Problema oportunitatii actelor administrative este strans legata de dreptul de apreciere al organelor administratiei de stat care reprezinta o facultate recunoscuta de lege acestor subiecte de drept in alegerea solutiilor celor mai adecvate pentru aplicarea eficienta a legii.b) Cauzele care genereaza oportunitateaRealitatea inconjuratoare in care dreptul edictat trebuie sa fie aplicat se afla intr-o continua schimbare de care trebuie sa tina seama atat legiuitorul, prin reglementarile sale, cat mai ales organele administrative chemate sa aplice legea la conditiile concrete mereu evoluate. Pornind de la ideea ca actele administrative sunt acte de realizare a legii, inseamna ca ele trebuie sa fie, in primul rand, in deplina concordanta cu actul normativ suprem, cat si cu realitatea in care se aplica. In general, cu cat un act normativ se gaseste pe o treapta mai inalta in ierarhia sistemului izvoarelor de
drept, cu atat dispozitiile sale sunt mai generale, ceea ce face necesara si elaborarea ulterioara a unor acte de reglementare in vederea asigurarii aplicarii unitare. In cadrul reglementarii de detaliu si cu ocazia emiterii actelor de executare exista posibilitatea ca acestea sa devina inactuale prin neconcordanta dintre prevederile legale cu modul concret de aplicare.c) Sfera de actiune a oportunitatiiRaportand problema oportunitatii la etapele procesului decizional, constatam urmatoarele :- in etapa pregatitoare emiterii actului, daca legea prevede considerente de oportunitate in aplicarea ei, se va analiza daca acestea mai subzista, stiut fiind ca actele normative sunt frecvent supuse si expuse neoportunitatii;- in faza de adoptare se va examina din nou daca pentru acel moment s-au mai pastrat considerente de oportunitate avute in vedere in etapa de pregatire si care justifica masura, altfel actul este inoportun "ab initio";- in etapa executarii se vor avea in vedere atat considerentele de oportunitate ale actului normativ de referinta, cat si existenta conditiilor in care are loc executarea actului;- in etapa controlului oportunitatea masurii adoptate si executate se va aprecia de catre organul de control prin raportarea actualitatii masuri verificate fata de data ori conditiile realizarii ei si nu fata de data sau conditiile efectuarii verificarii.
d) Modul de rezolvare a situatiilor de oportunitatePosibilitatea de actiune a organelor administrative pe considerente de oportunitate este limitata strict de lege.1) Dreptul de a actiona pe considerente de oportunitate este consacrat prin acte normative nefiind acordat in mod aprioric si nelimitat organelor administrative :- in unele cazuri ipoteza normei juridice poate fi relativ determinata, permitand o libertate de apreciere a organului de stat in aplicarea normelor (astfel, autorizatiile eliberate se retrag de catre organele competente, atunci cand titularul lor incalca in mod repetat dispozitiile legale privind regimul materialelor explozive sau nu iau masuri imediate pentru inlaturarea incalcarilor);- in alte cazuri, dispozitia normei fiind relativ determinata sau nedeterminata permite organului posibilitatea de alegere intre mai multe solutii (astfel, in functie de natura conditiilor deosebite de munca, se vor putea acorda concedii suplimentare de odihna, mai mari de 12 zile lucratoare, organul avand un drept de optiune intre limitele legale care stabilesc durata pentru care ele pot fi acordate);- in sfarsit, sanctiunea normei juridice poate permite alegerea intre mai multe, sanctiuni alternative (avertisment sau amenda contraventionala) sau privitor la cuantumul sanctiunii amenzii (intre limita legala minima si maxima).2) Normele ce reglementeaza dreptul de apreciere au un caracter permisiv, intrucat organul poate opta in luarea masurii celei mai corespunzatoare si doar obligatia alegerii masurii celei mai adecvate este imperativa (iar incalcarea acestei cerinte permite organelor superioare desfiintarea actelor organelor inferioare tocmai pe considerente de neoportunitate).3) Dreptul de apreciere opereaza in limitele competentei organului, care nu poate fi depasita pe considerente de oportunitate.4) Dreptul de apreciere nu poate duce la incalcarea drepturilor subiective ale persoanelor carora le este destinat actul.5) Exercitarea dreptului de apreciere se face cu respectarea principiului legalitatii nefiind valabil un act oportun dar ilegal.6) Toate actele administrative sunt supuse controlului de legalitate si controlului de oportunitate din partea organelor administratiei de stat ierarhic superioare.In concluzie oportunitatea se poate defini ca un element strans legat de dreptul de apreciere al organelor administrative, in cursul organizarii si executarii legii, prin care se asigura realizarea sarcinilor si a atributiilor lor legale in termen optim, cu cheltuieli minime si in conformitate cu mijloacele care corespund cel mai bine scopului legii.Actul de drept administrativ este un act volitional care intervine in cadrul activitatii executive contribuind intr-o forma specifica la realizarea puterii de stat.1. Actul administrativ este un act de vointa cu caracter deliberativ, constituit in scopul producerii unor efecte juridice. Acest act presupune actiunea constienta si voita a autorului sau neputand avea un caracter intamplator. Si alte activitati administrative au un caracter volitional, cum este cazul actelor politice, a unor operatiuni tehnico-materiale (avizele) sau unele fapte material juridice (de exemplu, refuzul administratiei de a satisface o cerere referitoare la un drept subiectiv), insa diferenta dintre aceste actiuni si actele de drept administrativ rezida in scopul urmarit prin actele juridice si anume producerea efectelor juridice. Prin aceasta trasatura actele de drept administrativ apar ca o categorie a actelor juridice. La randul ei, vointa din aceste acte trebuie sa intruneasca mai multe caracteristici : sa fie intentionata, manifestata, sa aiba un dublu caracter, sa fie autonoma si neviciata.
Caracterul intentionat al vointei din actele administrative presupune prefigurarea sau reprezentarea scopului actiunii si acceptarea rezultatelor produse prin realizarea actului. Din aceasta cauza actele juridice licite au intotdeauna la baza intentia directa. Ea cuprinde intentia de a produce efecte juridice, in care sens subiectul de drept urmareste producerea anumitor efecte juridice determinate, iar legea atribuie vointei acestuia relevanta juridica numai in considerarea existentei vointei si a directiei acesteia.2. Actul de drept administrativ este un act volitional emis in cadrul activitatii executive, de realizare a puterii de stat. De aici concluzia ca el nu poate proveni decat de la o autoritate publica si ca acest act nu poate fi emis in cadrul unei alte forme fundamentale de activitate a statului. Totusi, aceasta trasatura luata in mod izolat nu deosebeste actul de drept administrativ de alte acte juridice ale administratiei de stat cum sunt contractele civile sau cele de munca, incheiate de organele in cauza in scopul realizarii unor atributii inerente chiar activitatii executive.3. Actul de drept administrativ este expresia juridica a modului specific de realizare a puterii publice de catre administratia de stat, trasatura care il particularizeaza in cadrul altor acte de putere ale statului, deosebindu-l, in acelasi timp, de actele civile sau de dreptul muncii ale puterii executive. Prin intermediul acestui act statul se manifesta in calitate de titular al puterii publice ceea ce ii confera actelor sale administrative un caracter executoriu din oficiu. Puterea de stat pe care se sprijina actul de drept administrativ nu se identifica cu forta de constrangere a statului, intrucat aceasta putere reprezinta energia organizata a societatii in exprimarea si realizarea vointei sale ca vointa obligatorie pentru toti membrii ce o compun. Forta de constrangere este mijlocul eficient de garantare si de realizare a drepturilor si obligatiilor generate de actele juridice in cazul neindeplinirii lor din convingere. Desi sunt emise in baza puterii de stat si pot fi duse la indeplinire prin forta de constrangere a statului, garantarea efectelor juridice ale actelor administrative prin aceasta forta nu constituie o caracteristica proprie acestor acte, intrucat toate actele juridice sunt garantate, la nevoie, in realizarea lor, prin forta de constrangere a statului. Ceea ce reprezinta trasaturi in adevar specifice ale actelor de drept administrativ este faptul ca ele se pun direct in executare, de cele mai multe ori din oficiu, fara vreo alta formalitate deosebita, iar forta de constrangere care le garanteaza apartine chiar sistemului de organe administrative.
Particularităţi ale contractului de achiziţie publică în ceea ce priveşte momentul încheierii şi executarea obligaţiilor contractuale
Aceste două probleme nu se bucură de atenţie în cuprinsul OUG 34/2006 şi al HG 925/2006, deşi comportă particularităţi faţă de regimul de drept comun.
Momentul încheierii unui contract este acela al realizării acordului de voinţă, respectiv al întâlnirii dintre cerere şi ofertă. Acest moment diferă în funcţie de tipul de contract. Contractul de achiziţie publică este un contract sinalagmatic prin care în schimbul livrării de produse, prestării de servicii sau execuţiei de lucrări, autoritatea contractantă plăteşte un preţ. Doctrina[1] a stabilit că un contract sinalagmatic se prezumă încheiat la momentul receptării acceptării de către ofertant. În cadrul procedurii de achiziţie publică, cel care are iniţiativa lansării procedurii nu este ofertantul (operatorul economic) ci autoritatea contractantă care face apelul sau chemarea la ofertă, materializată în terminologia OUG 34/2006 în anunţul sau invitaţia de participare. Calitatea de ofertă aptă să conducă la încheierea unui contract o au doar ofertele admisibile ale operatorilor economici, dintre care, în urma aplicării criteriului de atribuire se va desemna oferta câştigătoare. Raportul procedurii, întocmit cu respectarea prevederilor art. 213 alin. 2 din OUG 34/2006, prin care se stabileşte oferta câştigătoare, joacă rolul de acceptare, iar comunicarea rezultatului procedurii, în baza art. 207 alin .1 din OUG 34/2006, realizează transmiterea acceptării către ofertant. Momentul receptării acestei comunicări ar echivala cu formarea acordului de voinţă şi naşterea contractului de achiziţie publică, dacă nu am avea de a face cu prevederi legale derogatorii. Acestea sunt cuprinse în art. 205 din OUG 34/2006, sancţionând cu nulitatea absolută încheierea contractului de achiziţie publică înainte de trecerea unui termen de 5 zile, respectiv 10 zile de la data comunicării rezultatului procedurii, în funcţie de valoarea contractului, termen necesar pentru formularea eventualelor contestaţii. Aplicând această derogare vom ajunge la concluzia că, deşi acordul de voinţă ia naştere la momentul comunicării rezultatului procedurii, moment în care se întâlneşte oferta cu acceptarea, nu produce efecte decât după expirarea perioadei de depunere a contestaţiilor. Avem de a face cu o condiţie suspensivă referitoare la neintroducerea unei contestaţii în termen. De precizat este faptul că perioadele de 5 zile, respectiv 10 zile, fiind termene procesuale, se calculează, conform art. 101 alin. 1 Cpc, pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când a început să curgă termenul, nici ziua când s-a împlinit.
În practica CNSC se remarcă o confuzie între încheierea contractului de achiziţie publică ad validitatem, care se realizează, sub condiţia suspensivă a nedepunerii unei contestaţii, la momentul comunicării rezultatului procedurii şi contractul de achiziţie publică ca înscris probator (ad probationem). Astfel, în numeroase decizii[2], CNSC respinge ca inadmisibile contestaţiile operatorilor economici prin care se solicită, în urma reevaluării ofertelor, desemnarea lor în postura de câştigători şi încheierea contractelor de achiziţie publică aferente motivând că cele două petite aparţin competenţei exclusive a autorităţii contractante în temeiul art. 200 şi, respectiv, 204 din OUG 34/2006. Nimic mai eronat. Deşi textul OUG 34/2006 este lacunar în această privinţă, art. 287 alin. 2 prevede posibilitate complinirii acestei situaţii cu prevederile L 554/2004. În art. 18 al acestei legi se prevăd posibilele soluţii referitor la cererile introductive. Pentru actele administrative unilaterale (art. 18 alin. 1) este vorba de obligarea autorităţii contractante la emiterea unui act administrativ (în speţă, raportul procedurii prin care se desemnează contestatarul câştigător), iar pentru contractele administrative (art. 18 alin. 4) printre posibilităţi întâlnim obligarea autorităţii contractante la încheierea contractului cu reclamantul sau suplinirea consimţământului uneia din părţi, în situaţia în care interesul public o cere[3]. Observăm astfel că CNSC poate pronunţa o decizie care să impună autorităţii contractante încheierea contractului de achiziţie publică, ca înscris probator (a se vedea paragraful anterior), cum de altfel poate şi suplini consimţământul acesteia în situaţia în care executarea contractului implică diverse acorduri, avize, acte adiţionale, etc. pe care refuză să le semneze.
Cu privire la executarea obligaţiilor asumate prin contractele de achiziţie publică se pune problema remediilor aflate la dispoziţia autorităţii contractante în cazul în care operatorul economic nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii. Credem că la dispoziţia autorităţii contractante, pe lângă posibilitatea executării silite[4] şi a solicitării de daune-interese (compensatorii sau moratorii)[5], se află mijloacele specifice contractelor sinalagmatice (excepţia de neexecutare a contractului, rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea acestuia şi transferul riscului pieirii fortuite a obiectului contractului)[6], executarea garanţiei de bună-execuţie şi executarea coactivă prevăzută de art. 68 Cod comercial.
Dintre cele menţionate mai sus, câteva necesită precizări suplimentare în contextul procedurii de achiziţie publică:
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus) nu poate fi utilizată de autoritatea contractantă decât în situaţia în care, prin contract au fost prevăzute plăţi în avans, înainte de recepţie. Asemenea situaţii trebuie autorizate de Guvern printr-o hotărâre[7] emisă în baza art. 52 alin. 7 din L 500/2002 privind finanţele publice. Dat fiind că asemenea hotărâri sunt excepţii de la regula prevăzută de art. 52 alin. 5, care prevede că plata se face doar după recepţie, ele sunt de strictă interpretare şi aplicare.Garanţia de bună-execuţie (art. 89-92 din HG 925/2006) reprezintă o sumă de până la 10% din valoarea contractului care trebuie indisponibilizată de operatorul economic în favoarea autorităţii contractante pentru a o asigura pe aceasta din urmă de executarea conformă (cantitativă, calitativă şi în termenul stipulat) a contractului. Ea se aseamănă cu o clauză penală fiind constituită anterior producerii prejudiciului şi aflându-se la dispoziţia creditorului (autoritatea contractantă), care şi-o poate apropria fără nicio formalitate în afară de notificarea pretenţiilor şi a obligaţiilor considerate neîndeplinite către cocontractant anterior îndestulării. Garanţia de bună-execuţie se deosebeşte de clauza penală prin aceea că, ea nu reprezintă o sumă forfetară, asupra ei putându-se formula pretenţii doar în limita prejudiciului creat. De precizat este şi faptul că, în ceea ce priveşte contractele de execuţie de lucrări, garanţia de bună-execuţie este distinctă de garanţia acordată lucrării.Considerăm executarea coactivă (art. 68 Cod comercial) ca fiind pe deplin aplicabilă contractelor de achiziţie publică, chiar dacă acestea sunt catalogate ca fiind contracte administrative. Afirmăm aceasta deoarece conform art. 56 Cod comercial, chiar dacă un act este comercial doar pentru unul dintre contractanţi, toţi sunt supuşi legii comerciale cu privire la acel act. Executarea coactivă este aplicabilă în cazul contractului de achiziţie publică de produse fungibile[8] şi implică, în caz de neexecutare voluntară din partea furnizorului, cumpărarea de produse de către autoritatea contractantă, prin intermediul unui agent oficial, pe seama cocontractantului care nu şi-a îndeplinit obligaţia (art. 68 alin. 3 Cod comercial)[9]. Prin agent oficial se înţelege o persoană abilitată să vândă asemenea produse de gen pe piaţa de disponibil (ex.: reprezentant al Bursei de Mărfuri). Singura formalitate pe care trebuie să o îndeplinească autoritatea publică înainte de a proceda la executarea coactivă este de a-şi notifica cocontractantul (art. 68 alin. 5 Cod comercial). O atare obligaţie vine în ideea de a acorda acestuia o ultimă şansă pentru a o executa benevol. Notificarea debitorului nu are semnificaţia unei puneri în întârziere, aceasta operând de drept pentru obligaţiile comerciale (art. 43 Cod comercial). După ce execută coactiv cumpărarea, autoritatea contractantă se poate îndrepta împotriva furnizorului din contractul iniţial pentru a obţine diferenţa de valoare dintre preţul iniţial stabilit şi cel plătit, la care se adaugă şi toate costurile implicate de executare şi eventualele daune-interese (art. 68 alin. 4 Cod comercial).
Contractul de concesiune de bunuri proprietate publică este acel contract încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumitã concedent, transmite, pe o perioadã determinatã, unei persoane, denumitã concesionar, care acţioneazã pe riscul şi rãspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.
În prezent, contractele de concesiune sunt reglementate prin două acte normative: O.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractele de achiziţii publice, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi O.U.G nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.
În cazul contractelor de concesiune de lucrări publice şi de servicii, concesionarul primeşte din partea concedentului dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau serviciile, pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite.
Caracterele juridice ale contractului de concesiune sunt următoarele:
1. Dã naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor pãrţi (sinalagmatic).
2. Se încheie în formã scrisã, sub sancţiunea nulitãţii absolute (solemn).
3. Este cu titlu oneros şi cu executare succesivă în timp.
4. Este constitutiv de drepturi reale.
5. Este încheiat pe o perioadă determinatã (cel mult 49 de ani, putând fi prelungit pentru o perioadă de cel mult jumătate din cea iniţială) şi are caracter intuitu personae, fapt care are douã consecinţe juridice directe: subconcesionarea este interzisã, iar dispariţia concesionarului duce la încetarea contractului.
Pãrţile în contractul de concesiune
În contractul de concesiune de bunuri proprietate publică pot avea calitatea de concedent:
- ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietate publică a statului;
- consiliile judeţene, consiliile locale, Consiliul General al mun. Bucureşti sau instituţiile publice de interes local pentru bunurile proprietate publică a judeţului, oraşului sau comunei.
Calitatea de concesionar o poate avea orice persoane fizică sau juridică de drept privat, română sau strãină, cu condiţia de a deţine capacitate juridicã de a contracta.
Concedentul are obligaţia de a atribui contractul de concesiune, adică de a-şi selecta concesionarul, prin aplicarea procedurii licitaţiei - regula, ori prin negociere directă – excepţia. În mod derogator de la regulile enunţate, bunurile proprietate publică pot fi concesionate prin atribuire directă companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau societăţilor comerciale aflate în subordinea ministerelor, altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, consiliilor judeţene ori consiliilor locale.
In cazul contractelor de concesiune de lucrări publice şi a celor de servicii, calitatea de concedent o are:
- orice organism al statului (autoritate publică sau instituţie publică) care acţionează la nivel central, regional sau local;
- orice organism de drept public, cu personalitate juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general, fără caracter comercial sau industrial
- alte structuri prevăzute în art.8 din O.G. nr.34/2006.
Concesionarul este reprezentat de către operatorul economic (persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat, ori grupă de astfel de persoane cu activitate în domeniul care oferă în mod licit pe piaţă produse, servicii şi/sau execută lucrări).
Procedura de atribuire a unor astfel de contracte către concesionar se poate face, după caz, prin una dintre următoarele forme: licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, dialog competitiv, negociere, cerere de ofertă, concurs de soluţii.
Obiectul contractului de concesiune
Obiectul juridic constã în transmiterea de drepturi şi obligaţii de exploatare a unui bun proprietate publică, a unei lucrări publice sau a unui serviciu public.
Echilibrul financiar al concesiunii
Contractul de concesiune este guvernat de principiul echilibrului financiar al concesiunii, stipulat în art.54 alin.1 din OUG nr. 54/2006. Acest principiu semnifică faptul că între drepturile şi obligaţiile de natură contractuală ale celor două părţi trebuie să existe un echilibru perfect. Mai mult chiar, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obliogaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică; b) a unui caz de forţă majoră (imprevizibil şi insurmontabil) sau unui caz fortuit (de ex. calamităţile naturale, greva, embargoul, rechiziţiile publice, războiul, epidemiile, lipsa mijloacelor de transport / a energiei electrice, când lipsa nu se datorează culpei unei părţi). Apariţia şi efectele cazurilor de forţă majoră trebuie notificate de partea care se află în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile în timp util şi trebuie dovedite cu acte eliberate de organele competente. Cazurile de forţă majoră pot avea ca efect fie suspendarea executării contractului, fie încetarea contractului.
Încetarea contractului de concesiune
1. prin ajungerea la termen, dacă părţile nu convin în scris cu privire la prelungirea contractului.
2. prin denunţarea unilaterală de către concedent, dar numai în situaţiile în care interesul naţional sau local o impune şi numai cu plata unei prealabile şi juste despăgubiri în sarcina concedentului (răscumpărarea concesiunii); dacă părţile nu se înţeleg cu privire la cuantumul despăgubirii, va decide instanţa de judecată competentă.
3. prin dispariţia din orice cauză a concesionarului.
4. prin dispariţia bunurilor concesionate datorită unei cauze de forţă majoră.
5. prin renunţarea unilaterală a concesionarului, în situaţiile în care acesta se află în imposibilitatea obiectivă de a-l exploata, fără plata unei despăgubiri pentru concedent.
6. prin reziliere de către concesionar, care intervine atunci când concedentul nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale, cu plata unei despăgubiri în favoarea concesionarului.
Raspunderea administrativ contraventionala
Elementele constitutive ale contraventiei :
1.Obiectul contraventiei il reprezinta valorile sociale aparate de normele de drept. Normele de drept apartin in principal dreptului administrativ dar pot fi incalcate si alte norme de drept cum ar fi cele din domeniul financiar si in 727h78h special comercial .
2.Latura obiectiva a contraventei consta intr-o actiune ilicita adica in comiterea unei fapte pe care norma juridica o interzice . Consta intr-o inactiune adica neindeplinirea unei fapte la care obliga norma juridica .Consta intr-o fapta comisiv-omisiva adica o fapta cu caracter mixt in continutul careia se regasesc atat actiunea cat si inactiunea .
3.Subiectul contraventiei . Pot fi subiecte ale rasunderii contraventionale persoana fizica si persoana juridica .Cat priveste persoana fizica din textul legii se desprind urmatoarele principii :
a)regula o reprezinta faptul ca poate fi contravenient orice persoana fizica cetatean roman , strain sau apatrid .
Exceptii :-minorii de pana la 14 ani nu raspund contraventional
-minorii intre 14-18 ani raspund contraventional pe jumatate in sensul ca minimul si maximul amenzii se reduc la jumatate din minimul si maximul amenzii stabilite in actul normativ pentru fapta savarsita .
-militarii in termen nu raspund contraventional ; in cazul lor procesul verbal de constatare se trimite conmandantului unitatii din care face parte contravenientul pentru a i se aplica daca procesul este intemeiat masuri disciplinare
In afara varstei o alta exceptie care trebuie indeplinita pentru a raspunde contraventional o reprezinta responsabilitatea .
Aceasta presupune capacitatea persoanei de a intelege caracterul periculos a actiunilor sale .Existenta starii de responsabilitate se prezuma , iresponsabilitatea fiind o exceptie are trebuie dovedita si care este de stricta interpretare .
O ultima conditie o reprezinta libertatea de decizie si de actiune . Potrivit acesteia o persoana pentru a fi subiect al unei contraventii trebuie sa fi avut libertatea de a transpune in practica o decizie pe care a luat-o in mod constient .
In cazul in care persoana este constransa de o forta exterioara de natura fizica sau psihica, fapta nu va putea fi caracterizata drept contraventie . De altfel ordonanta 2/2001 , sediul materiei in domeniul contraventional reglementeaza constrangerea fizica si morala ca si cauze care inlatura caracterul contraventional al faptei ducand la exonerarea de raspundere a persoanelor aflate intr-o asemenea situatie .
Deasemenea trebuie avut in vedere ca in cazul in care aceeasi persoana a savarsit mai multe contraventii sanctiunea se aplica pentru fiecare contraventie in parte .
Acesta aspect reprezinta pluralitatea de contraventii adica situatia in care o persoana savarseste mai multe fapte in acelasi timp si constatate de agentul constatator prin acelasi proces verbal .
Este insa posibil ca la o fapta contraventionala sa ia parte mai multe persoane . In acest caz sanctiunea urmeaza a fi aplicata fiecarei persoane in mod separat .
4.Latura subiectiva reprezinta atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si urmarile acesteia . Elementul determinant al laturii subiective il reprezinta vinovatia care consta in pozitia autorului faptei fata de fapta si urmarile acesteia .
Elementul subiectiv poate imbraca atat forma intentiei cat si forma culpei .
Definitia si trasaturile contraventiei :
Definim contraventia ca fiind fapta savarsita cu vinovatie stabilita si sanctionata prin legi, ordonante si hotarari de Guvern , hotarari ale Consiliului Local al comunei sau orasului , municipiului sau al sectorului Municipiului Bucuresti , hotarari ale Consiliului Judetean sau ale Consiliului General al Municipiului Bucuresti
Trasaturile contraventiei :
1.Este o fapta savarsita cu vinovatie
2.Este o fapta prevazuta si sanctionata printr-un act normativ care poate proveni fie de la autoritati centrale fie de la autoritati locale . Aceasta trasatura se numeste legalitatea contraventiei . Din aceasta rezulta autoritatile care pot emite acte normative in domeniul contraventiei .La nivel central astfel de acte pot fi emise de Parlament si Guvern , iar la nivel local si judetean de Consiliul Local , de Consiliul Judetean , de Consiliul General al Municipiului Bucuresti si de Consiliile sectoarelor Municipiului Bucuresti
Actele normative prin care se stabilesc contraventii trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu urmatoarele elemente:
-descrierea faptei ce constituie contraventie
-sanctiunea care urmeaza sa se aplice ; in cazul in care se aplica sanctiunea amenzii actul normativ va trebui sa cuprinda limta minima si maxima a acestei sanctiuni sau cote procentuale din anumite valori
-pot fi cuprinse si anumite tarife de determinare a despagubirilor pentru pagubele pricinuite prin savarsirea contraventiei ; legea instituie principiul potrivit caruia actele normative contraventionale intra in vigoare in termen de 30 de zile de la data cat au fost publicate
In cazuri urgente termenul poate fi mai scurt dar nu mai mic de 10 zile .
Cauze care inlatura raspunderea contraventionala :
Exista situatii obiective ce tin fie de aspectele materiale ale faptei ilicite , fie de cele subiective si care determina inlaturarea raspunderii contraventionale .
Caracterul contraventional al faptei ilicite este inlaturat in cazul legitimei aparari , starii de necesitate , constrangerii fizice sau morale , cazului fortuit , iresponsabilitatii , betiei involuntare completa , erorii de fapt precum si infirmitatii daca are legatura cu fapta savarsita .
La aceste cauze se adauga si minoritatea .
Pentru definirea acestor cauze in absenta unor dispozitii speciale in dreptul comun al contraventiei s-a recurs la definitiile din C.P fiind vorba despre aceleasi cauze care inlatura si raspunderea penala.
Acestor cauze li se adauga si prescriptia , legea facand distinctie intre prescrptia aplicarii sanctiunii si prescriptia executarii sanctiunii .
Prescriptia aplicarii sanctiunii:
Aplicarea sanctiunii contraventionale se prescrie in termen de 6 luni de la data savarsirii faptei . In cazul contraventiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatarii faptei fiind vorba despre contraventie continua in situatia in care incalcarea obligatiei legale dureaza in timp .
Asemenea contraventii continue se intalnesc cel mai adesea in materia constructiilor fara autorizatie dreptul comun in materie fiind legea 50/1991 privind autorizarea in constructii .
Atunci cand fapta a fost initial urmarita ca infractiune si ulterior s-a stabilit ca ea constituie contraventie , prescriptia aplicarii sanctiunii nu curge pe tot timpul in care cauza s-a aflat infata organelor de cercetare sau de urmarire penala ori in fata instantei de judecata.
Prescriptia opereaza totusi daca sanctiunea nu a fost aplicata in termen de 1 an de la data savarsirii faptei .
Deasemenea se prevede posibilitatea ca prin legi speciale sa se prevada si alte termene de prescriptie pentru aplicarea sanctiunilor contraventionale .
Prescpriptia executarii sanctiunii :
Executarea sanctiunii se prescrie daca procesul verbal de constatare a contraventiei nu a fost comunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicarii sanctiunii .
Sanctiunile contraventionale :
Ordonanta guvernului 2/2001 a introdus un nou sistem sanctionator diversificat mai usor si cel putin teoretic mai functional .
Potrivit ordonantei sanctiunile contraventionale se impart in 2 categorii:
-principale
-complementare
Sanctiunile contraventionale principale sunt :
-avertismentul
-amenda
-obligarea contraventientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii
Pana in anul 2003 sanctiunea contraventionala principala era si inchisoarea contraventionala care se aplica daca nu exista consimtamantul contravenientului pentru aplicarea sanctiunilor anterior prevazute .
Aceasta sanctiune a disparut insa cu modificarea Constitutiei in anul 2003 .
Sanctiunile contraventionale complementare sunt :
-confiscarea bunurilor destinate folosite sau rezultate din contraventie
-suspendarea sau anularea avizului , acordului sau a autorizatiei de exercitarea a unei activitati
-inchiderea unei unitati economice
-blocarea contului bancar-suspendarea activitatii unui agent economic
-retragerea licentei sau a avizului pentru anumite operatiuni sau activitati de comert exterior
-desfintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala
Deasemenea se prevede expres posibilitate ca prin legi speciale sa fie stabilite se alte sanctiuni principale sau complementare .
Ordonanta 2 prevede principiul proportionalitatii sanctiunii stabilite cu gradul de pericol social al faptei savarsite .
La randul lor sanctiunile complementare urmeaza a fi aplicate in functie de natura si gravitatea faptei si pot fi cumulate .
Avertismentul:
In temeiul art.7 din ordonanta 2/2001 avertismentul ca sanctiune contraventionala principala consta in atentionarea verbala sau scrisa a contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale .
Avertismentul se aplica in cazul in care fapta este de gravitate redusa . Prin urmare in doctrina s-a apreciat ca avertismentul are mai degraba un caracter moral intervenind in cazul in car fapta savarsita este de mica importanta , iar agentul constatator apreciaza ca autorul faptei nu o va mai repeta chiar fara aplicarea unei amenzi contraventionale .
Interpretarea art.7 din ordonanta este deosebit de importanta pentru realizarea functiei educative a raspunderii contravetionale . In practica insa de cele mai multe ori agentii constatatori neglijeaza avertismentul preferand sa aplice sanctiunea amenzii si pentru contraventii neinsemnate , mai ales in cazul contraventiilor din domeniul circulatiei pe drumurile publice .
Este adevarat ca in materia contraventiilor neexistand recidiva si nici chiar antecedentele neavand semnificatie legala , nu s-a conceput ca in cazul condamnarilor penale un cazier .
In aceste conditii este imposibil de constatat cand o persoana savarseste pentru prima data o contraventie , de altfel si un cazier ar fi ineficient deoarece in cele mai multe cazuri agentii constatatori aplica sanctiunile prin acelasi act prin care stabilesc savarsirea faptei contraventionale . Aceasta procedura nu le permite si verificarea daca persoana in cauza , una din milioanele de potentiali contravenienti a mai fost sanctionata contraventional in trecut .
Din aceste considerente se poate trage concluzia ca regimul juridic al contraventiilor trebuie sa reconsidere avertismentul . Ideea care sta la baza acestei cerinte este aceea de a face din avertisment o sanctiune eficace .
Avertismentul ar trebui sa fi o sanctiune prevazta in toate cazurile pentru contraventiile d o anumita gravitate savarsite pentru prima data.
Daca aceasta idee ar fi acceptata , realizarea ei ar indica 2 consecinte :
-ierarhizarea contraventiilor in cel putin 2 categorii , clase sau grade in functie de gravitatea lor , avertismentul urmand a fi aplicat contraventiilor mai putin grave
-pentru a fi aplicat contravenientului care a savarsit pentru prima data o contraventiei se impune initierea unui sistem de evidenta a persoanelor carora li s-au aplicat sanctiuni contraventionale .
Legislatia actuala precizeaza in mod expres ca avertismentul se adreseaza oral atunci cand cotravenientul este prezent la constatarea contraventiei , iar sanctiunea se aplica direct de catre agentul constatator .
In celelalte cazuri avertismentul se socoteste executat prin comunicarea procesului verbal de constatarea a contraventiei cu rezolutia corespunzatoare .
In ipoteza in care avertismentul este aplicat de instanta de judecata prin inlocuirea amenzii contraventionale , comunicarea acestuia se face prin comunicarea hotararii judecatoresti .
Dreptul, realizarea dreptului şi răspunderea juridică. Constrângerea şi răspunderea în dreptuladministrativ.Din perspectiva modului de formare a dreptului în societăţile democratice, acesta apare caregulatorul cel mai imperativ şi totodată legitim al vieţii sociale, a cărui realizare se face cel maiadesea în mod voluntar de către subiecţii care cad sub incidenţa sa.La nivelul structural al normei juridice este binecunoscută trihotomia acestora, reunind adeseacele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, aceasta din urmă tocmai pentru acele situaţiicazurile că nerespectarea dispoziţiilor legale atrag răspunderea juridică, şi astfel restabilireadreptului prin aplicarea unor sancţiuni utilizând forţa de constrângere a statului.Dreptul stabileşte cadrul legal în care se adoptă şi se realizează deciziile (condiţiile devalabilitate, modul de executare şi efectele juridice); de asemenea, normele de dreptreglementează şi activitatea de control a executării deciziilor, inclusiv răspunderea juridică cuprivire la ele .Încălcarea dreptului, urmată de aplicarea sa, constituie o situaţie de excepţie în realizareaprevederilor legale. Acestea sunt situaţiile în care intervine constrângerea statală, ca modalitatede realizare forţată a dreptului.Prerogativa de a constrânge se află în strânsă legătură cu conceptul de răspundere, în doctrinanoastră răspunderea administrativă fiind explicată uneori tocmai pornind de la conceptul, mailarg, de constrângere, în particular constrângere administrativă, văzută ca ansamblu de măsuri(acte juridice, operaţiuni, fapte materiale), luate de către autorităţile administraţiei publice întemeiul legii, cu folosirea puterii de stat şi, dacă este cazul împotriva voinţei unor persoane,pentru:- a preveni săvârşirea unor fapte antisociale,- a apăra drepturile cetăţenilor, precum şi pentru- a sancţiona încălcarea normelor de drept administrativ.Ca formă a răspunderii sociale, răspunderea juridică este definită ca acea formă a răspunderiisociale apărută prin încălcarea normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportareaconsecinţelor corespunzătoare în persoana celui vinovat în vederea restabilirii ordinii de dreptîncălcate, inclusiv prin utilizarea forţei de constrângere a statului. Aşadar, răspunderea juridicăpoate interveni doar atunci când a fost săvârşită o faptă care încalcă o regulă de drept, când s-acomis i faptă ilicită.Răspunderea juridică declanşată în contextul constrângerii juridice are multiple valenţe:- înlăturarea consecinţelor încălcării dreptului obiectiv şi, după caz,- repararea vătămării cauzate dreptului subiectiv aparţinând celui lezat, cât şi- supunerea la unele privaţiuni a celui vinovat prin aplicarea sancţiunilor corespunzătoare,inclusiv- reeducarea acestuia în scopul prevenirii săvârşirii în viitor a unor noi abateri.La nivelul ştiinţelor juridice de ramură au fost consacrate, ca forme tradiţionale ale răspunderiijuridice, categoriile răspunderii civile şi ale răspunderii penale. Nivelul ridicat de reglementare,gradul de maturitate, dar şi calitatea legislaţiei în aceste materii a făcut ca însăşi unele categorii şiconstrucţii definitorii acestor instituţii juridice să fie utilizate pentru a explicaţii noi realităţi alefenomenului răspunderii juridice, precum cele ce vor fi relevate ca fiind specifice dreptuluiadministrativ.O primă întrebare la care tema prelegerii noastre îşi propune a afla răspuns este „Ce răspundereatrage încălcarea normelor de drept administrativ?”Răspunsul la această întrebare aduce în atenţie o categorie juridică nouă, aceea a răspunderiiadministrative.II. Răspunderea administrativăCa instituţie a dreptului administrativ, răspunderea administrativă cuprinde totalitatea normelorce reglementează răspunderea juridică a celor care nesocotesc, care încalcă în principal normelede drept administrativ . Folosim sintagma în principal, deoarece în condiţiile legii şi încălcareunor norme aparţinând altor ramuri ale dreptului poate atrage răspunderea administrativă, cum dealtfel şi încălcarea unor norme de drept administrativ poate atrage răspuneri juridice de altănatură decât administrativă.Faţă de aceasta, s-ar cuveni a arăta, poate în primul rând, faptul că noţiunea de răspundereadministrativă nu este recunoscută de întreaga noastră doctrină. Cel puţin două precedenteistorice trebuie relevate în acest sens, pe de-o parte faptul că în perioada interbelică, care a
marcat la noi autonomizarea ştiinţei dreptului administrativ, nu s-a construit o teorie arăspunderii administrative, iar, pe de altă parte, trebuie evocată situaţia legală şi doctrina dinperioada postbelică, când a existat un semnificativ curent teoretic ce considera că răspundereaadministrativă se identifica cu răspunderea contravenţională, mai precis că răspundereacontravenţională era „unica” răspundere administrativă (Al. Negoiţă). În paralel cu aceste teoriirestrictive, şi în concordanţă cu evoluţia reglementărilor vremii, unii doctrinari au fundamentat şialte forme ale răspunderii administrative decât cea contravenţională (Ioan Santai, AntonieIorgovan), precum „răspunderea organelor administraţiei de stat pentru pagubele cauzate prinactele lor ilegale” (Ilie Iovănaş). Se arată astfel în literatura recentă că răspunderea pentrucontravenţii nu reprezintă forma tipică a răspunderii administrative (represive), ci forma atipică,imperfectă . Trebuie să fie considerată ca fiind proprie dreptului administrativ răspundereapentru încălcarea obligaţiilor din raportul administrativ de subordonare.Sub aspectul scopului urmărit prin instituirea acestei forme de răspundere ea se încadrează, înprincipal, în categoria formelor de răspundere sancţionatorie, alături de răspunderea penală(pentru infracţiuni) şi cea disciplinară (pentru abateri de la disciplina reglementată de CodulMuncii) între care ocupă o poziţie intermediară datorită periculozităţii sociale a abateriloradministrative mai scăzută decât a infracţiunilor, dar mai ridicată decât a abaterilor disciplinareale angajaţilor.Răspunderea administrativă este o formă eficientă de sancţionare a abaterilor de la lege prinmodul operativ şi simplu în care se declanşează şi se aplică, comparativ cu alte forme derăspundere juridică.Aria ei de cuprindere este foarte largă datorită numeroaselor reglementări privind abaterile denatură administrativă care pot fi săvârşite de o gamă foarte diversă de subiecte de drept, cât şipentru că unele fapte penale, a căror pericol social scade, iar frecvenţa lor se micşoreazăcontinuu, trec din sfera ilicitului infracţional în sfera abaterilor administrative.În prezent sunt în general analizate 3 mari categorii de ilicit administrativ:- ilicitul administrativ propriu-zis- ilicitul contravenţional- ilicitul cauzator de prejudicii materiale şi moraleiar corespunzător acestora, sunt consacrate trei instituţii ale răspunderii în dreptul administrativ,respectiv răspunderea administrativă tipică, contravenţională şi administrativ-patrimonială,fiecare având un conţinut propriu, o construcţie sistemică, un regim juridic aparte, toate de naturăa infăţişa răspunderea administrativă ca o macroinstituţie a dreptului administrativ .Fundamentul obiectiv al răspunderii administrative îl constituie principiul legalităţii, care impunestricta respectare a legilor şi a celorlalte acte juridice subordonate lor în activitatea organelor destat, inclusiv în activitatea executivă . Încălcarea legalităţii de către administraţia publică atrageatât sancţionarea activităţii ilegale cât şi a autorului ei, funcţionarul administrativ , care poaterăspunde disciplinar, contravenţional sau penal , în funcţie de gravitatea încălcării săvârşite, câtşi patrimonial sau material dacă fapta ilicită a cauzat prejudicii evaluabile pecuniar.
CONTRACTUL DE INCHIRIERE
Definitie
Definitia contractului de inchiriere a locuintei. Caractere juridice. Inchirierea de locuinte este un contract prin
care o persoana, numita locator, se obliga sa asigure unei alte persoane, numita chirias (sau locatar), folosinta
temporara, totala sau partiala, a unei locuinte, in schimbul unei sume de bani numita chirie.
Ca si locatiunea, inchirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu
executare succesiva, care transmite dreptul de folosinta temporara a locuintei.
Rezulta ca inchirierea se deosebeste de locatiunea de drept comun prin obiectul ei specific: locuinta. Astfel
fiind, inchirierea de locuinte nu poate fi calificata un contract special distinct, ci numai ca o varietate a contractului de
locatiune de drept comun. In consecinta, contractului de inchiriere ii sunt aplicabile dispozitiile dreptului comun
referitoare la locatiune, in masura in care legislatia locativa nu prevede norme speciale (art.72 din Legea locuintei
nr.114/1996).
Reglementare. Principalul act normativ m materia inchirierii locuintelor este Legea locuintei nr.114/1996, prin
care s-a abrogat legislatia locativa anterior in vigoare: Legea nr.5/1973 privind administrarea fondului locativ si
reglementarea raporturilor dintre proprietar si chiriasi, HCM nr.860/1973 si orice alte dispozitii contrare prevederilor
din Legea nr.114/ 1996 (art.73). Continua insa sa fie aplicabile dispozitiile prevazute prin legi speciale, potrivit carora
partea contractanta (chiriasul sau locatorul) beneficiaza de drepturi mai favorabile (referitoare la raporturile locative si
a celor conexe acestora) decat cele prevazute de L.nr.114/1996 (art.71). In completarea legislatiei locative se aplica
dispozitiile Codului civil privind contractul de locatiune (art.72).
Domeniu de aplicare. Dispozitiile Legii nr.114/1996 sunt aplicabile numai contractelor de inchiriere avand ca
obiect o locuinta - definita de lege ca "o constructie alcatuita din una sau mai multe camere de locuit, cu dependintele,
dotarile si utilitatile necesare, care satisface cerintele de locuit ale unei peroane sau familiei" (art.2. lit.a) - inclusiv
curtea si gradina inchiriata o data cu suprafata locativa (art.21 lit.c.).
Aceste dispozitii nu sunt aplicabile daca contractul are ca obiect un alt imobil, cum ar fi, de exemplu, curtea sau
garajul inchiriat pentru parcarea sau adapostirea autovehiculului ori in alt scop (se aplica dreptul comun). Legislatia
locativa nu este aplicabila nici in cazul inchirierii unei case de vacanta, definita de lege ca "locuinta ocupata temporar,
ca resedinta secundara, destinata odihnei si recreerii^ (art.2 lit.h). Fiind destinata ocupsrii temporare de scurta durata,
in scop de odihna si recreere, iar nu "locuirii" cu caracter de continuitate, nu intra sub incidenta legislatiei locative. De
altfel, dispozitiile Legii nr.114/1996 vizeaza numai inchirierea de "locuinte", nu si de case de vacanta.
Legislatia locativa este inaplicabila, evident, in cazul suprafetelor locative cu alta destinatie decat aceea de
locuinta pentru care exista o reglementare speciala. Astfel, potrivit Legii nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor
economice de stat ca regii autonome si societati comerciale, HG nr.1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei
concesionarii, inchirierii si locatiei gestiunii (abrogata partial si inlocuita prin Legea nr.219/1998 privind regimul
concesiunilor) si HG nr.140/1991 (republicata) privind
Metodologia atribuirii in locatia gestiunii sau inchirierea unor subunitati prin licitatie directa, inchirierea
suprafetelor locative vizate de aceste acte normative (suprafete locative cu destinatie comerciala, industriala, depozite,
birouri etc.) nu se poate face potrivit dispozitiilor Legii nr.114/ 1996, ci pe criterii comerciale, de regula, prin licitatie, in
conformitate cu aceste reglementari. Au ramas insa in vigoare contractele de inchiriere privind suprafetele locative cu
alta destinatie decat aceea de locuinta folosite de catre asezaminte social-culturale si de invatamant, de partide
politice, sindicate si alte organizatii neguvernamentale, aflate in curs de executare, precum si contractele de inchiriere
avand ca obiect garaje proprietate de stat; toate aceste contracte s-au prelungit de drept pe o perioada de 5 ani (art. 1-
3 din Legea nr. 17/1994), iar apoi pe o perioada de inca 5 sau 3 ani, dupa caz (potrivit art. 1-8 din OUG nr.40/1999).
Dupa expirarea acestor termene (aprilie 2002, respectiv 2004), in lipsa unor noi prorogari legale, va putea opera tacita
relocatiune potrivit dispozitiilor Codului civil (art.1437-1438), cu efecte pe timp nedeterminat si cu posibilitatea
denuntarii unilaterale de catre oricare dintre parti, cu conditia respectarii termenului de preaviz (art.1436alin.2 C.civ.).
Iar locatiunea suprafetelor locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta apartinand persoanelor fizice sau
societatilor comerciale cu capital particular, care nu intra sub incidenta reglementarilor speciale, sunt supuse dreptului
comun (art. 1410 si urm. C.civ.).
Scurte consideratii de drept comparat. Fara a intra in amanunte, mentionam ca interventii legislative speciale
referitoare la folosinta locuintelor - derogatorii de la dreptul comun in materie de locatiune - intalnim si in legislatia
altor tari cu veche traditie democratica, scopul declarat flind protectia chiriasilor prin norme imperative, considerandu-
se ca acest domeniu nu poate fi lasat pur si simplu la voia economiei de piata. Aceste masuri de protectie vizeaza, in
special, stabilitatea dreptului de folosinta al chiriasului si un oarecare control public asupra cuantumului chiriei, mai
ales asupra maririi ei.
Astfel, in Franta, incepand din 1914, dar mai ales din 1948, s-au adoptat legi speciale privind folosinta
locuintelor, scopul declarat fiind protectia chiriasilor. In acest sens, s-au luat masuri ca:
- sa se asigure stabilitatea dreptului de folosinta al chiriasului dupa expirarea termenului prevazut in contract,
consacrandu-se dreptul locatarului la reinnoirea de drept a contractului (droit au renouvellement automatique du
bail), de a fi mentinut in folosinta (droit au mamtien dans les lieux), cu conditia respectarii obligatiilor contractuale,
proprietarul avand dreptul de a relua folosinta (droit de reprise), numai daca el, sotul lui, ascendentii ori descendentii
lui sau ai sotului au nevoie de acea locuinta si numai daca pun la dispozitia locatarului o alta locuinta in stare buna de
locuire si care corespunde necesitatilor sale personale ori familiale si, daca este cazul, profesionale si posibilitafilor
sale;
- chiria sa fie stabilita si modificata pe parcursul executarii contractului (indexata in functie de evolutia
preturilor) numai potrivit criteriilor prevazute de lege.
In dreptul german, proprietarul nu poate rezilia contractul sau impiedica reinnoirea dupa expirarea termenului
stipulat decat daca are nevoie de locuinta pentru el, pentru membrii familiei sau a persoanelor care locuiesc impreuna
cu ei. Ca o consecinta a duratei "infinite" a contractului, chiria (stabilita initial prin libera intelegere dintre parti), poate
fi revizuita periodic, dar sub control statal, consiliile locale fiind obligate sa publice asa-numitele "tabele de chirie"
(Mietspiegel) care reprezinta un fel de indexare maxima .
In Elvetia, tara cu conditii locative foarte bune, contractul de inchiriere inceteaza la termenul prevazut de parti,
daca nu a intervenit reinnoirea expresa sau tacita a contractului. Dar chiar si in aceasta tara, instanta poate prelungi
(chiar repetat) termenul locatiunii la cererea chiriasului, daca rezilierea ar crea greutati pentru el sau familia sa, afara
numai daca proprietarul are nevoie de locuinta pentru el sau rudele sale apropiate (inclusiv afini) .
Comparand dispozitiile legislatiei noastre locative cu legislatia tarilor la care ne-am referit, constatam ca - desi
ne confruntam cu o criza acuta de locuinte - masurile amintite de protectie a chiriasilor au lipsit din Legea nr.l14/1996.
Astfel de masuri legislative s-au luat abia prin OUG nr.40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru
spatiile cu destinatia de locuinte. Potrivit acestei legi, la expirarea termenului de inchiriere chiriasul are dreptui la
reinnoirea contractului, iar in caz de vanzare a locuintei el are drept de preemptiune. In schimb, chiria se stabileste si
se modifica in conditiile prevazute de lege numai in cazul anumitor suprafefe locative.
Mentionam ca interventiile legislative privind folosinta suprafetelor locative au fost posibile fara a contraveni
dispozitiilor constitutionale si conventiilor internationale la care Romania este parte. Astfel, Constitutia declara
proprietatea privata inviolabila, dar "in conditiile legii" (art. 135 alin.6). Iar art.41, garantand dreptul de proprietate,
precizeaza: "Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege" (alin.l). Prin urmare, legea poate aduce
limitari dreptului de folosinta al proprietarului. In acest sens, si Codul civil consacra dreptul proprietarului de a se
bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa "cu modificarile stabilite de legi"(art.475) "in limitele
determinate de lege" (art.480). Numai posibilitatea exproprierii este interzisa, in afara cauzelor de utilitate publica cu
dreapta si prealabila despagubire (art.41 alin.3 din Constitutie si art.481 C.civ.).
Dupa cum se arata si in decizia Curtii Constitutionale nr.30/1994, legiuitorul poate institui reguli care sa
armonizeze drepturile fundamentale ale cetatenilor (dreptul de proprietate si dreptul la locuinta), "este indreptatit,
stabilind continutui si limitele dreptului de proprietate, sa tina seama nu numai de interesele proprietarilor, ci si de
cele ale chiriasilor, carora trebuie sa le asigure dreptul la o locuinta, realizand astfel un echilibru intre aceste
comandamente Constitutionale".
Limitarile vizand folosinta locuintelor prevazute de lege nu contravin nici conventiilor internationale la care
Romania este parte, conventii care - potrivit art.20 din Constitutie - au prioritate fata de legile interne.
Avem in vedere "Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale" si a protocoalelor
aditionale la aceasta conventie ratificate de Romania prin Legea nr.30/1994 (M.Of. nr.135 din 31 mai 1994). In ordinea
de idei analizata, art.1 din primul Protocol aditional la Conventie prevede:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale
dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare
pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor
contributii sau a amenzilor" .
Prin urmare, dispozitiile legislatiei locative referitoare la folosinta suprafetelor locative nu contravin
dispozitiilor constitutionale sau conventiilor internationale la care Romania este parte.
Incheierea contractului
Contractul de inchiriere ca temei juridic al folosintei locuintei
Precizari prealabile. In vederea nasterii raporturilor de inchiriere si ocuparii locuintei de catre chirias, desi legea
nu prevede expres, este necesara mcheierea contractului de mchiriere; dreptui de folosinta al locuintei se naste pe
"data intrarii in vigoare" a contractului (art.21 lit.i). Actele premergatoare incheierii contractului (cum ar fi un
antecontract de locatiune, actul de repartizare a locuintei sociale sau de necesitate ori a altor locuinte din fondul
locativ de stat eliberat de consiliul local (art.26 si art.36 din Normele metodologice aprobate prin HG nr.446/1997) ori
alte acte - nu dau nastere raporturilor de inchiriere si, ca atare, nu indreptatesc pe chirias sa ocupe suprafata locativa.
Urmeaza deci sa analizam problemele speciale, derogatorii de la locatiunea de drept comun, care se pun in
legatura cu incheierea contractului de inchiriere (privind partile contractante, forma si obiectul contractului, termenul
inchirierii).
Partile contractante
Locatorul. Avand in vedere ipoteza obisnuita (de eo quod plerumque fit), legea prevede ca inchirierea
locuintelor se face - in calitate de locator - de catre proprietar (art.21), persoana fizica sau persoana juridica.
Deoarece contractul de inchiriere nu este translativ de proprietate, el poate fi incheiat si de catre titularul unui alt
drept real (de exemplu, uzufructuar) sau chiar de creanta (de exemplu, locatar), daca prerogativele pe care le are
asupra lucrului ii confera aceasta posibilitate, cu sau fara incuviintarea proprietarului. In cazul locuintelor proprietatea
statului sau unitatilor administrativ-teritoriale, contractul poate fi incheiat de catre persoana juridica care are in
administrare imobilul in cauza sau de catre organul prevazut de lege (de exemplu, regia autonoma care administreaza
locuintele de protocol, primarul sau imputernicitul sau in cazul locuintelor sociale etc.).
Locatarul (chiriasul).
Persoana care incheie contractul in vederea dobandirii dreptului de folosinta are calitatea de chirias, de titular
al contractului de inchiriere (vezi, de exemplu, art.21 lit.k, art.27 din Legea nr.l14/1996 si art.12 din OUG nr.40/1999).
Evident, contractul de inchiriere poate fi incheiat, in calitate de locatar, si de mai multe persoane (de exemplu,
soti, frati, concubini etc.), caz in care ele devin cotitulare ale contractului de locatiune si raspund de executarea
obligatiilor locative potrivit regulilor care guverneaza obligatiile cu pluralitate de subiecte, si anume: in principiu,
obligatiile (de exemplu, de plata a chiriei, a despagubirilor datorate pentru deteriorarea locuintei etc.) sunt conjuncte
(divizibile), afara numai daca in contract s-a prevazut solidaritatea intre debitori (art. 1039 si urm. din C.civ.) sau
indivizibilitatea (art. 1058 C.civ.) ori este vorba de obligatii care au un obiect indivizibil (art. 1057 C.civ.,de exemplu,