1 Cuprins CAPITOLUL 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI ............ 2 1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 3 1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................... 6 1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................... 8 1.4 Conţinutul şi forma dreptului ..................................................................................................................... 9 CAPITOLUL 2 STATUL ŞI DREPTUL ............................................................... 12 2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 13 2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 16 2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 19 2.3.1 Populaţia ......................................................................................................................................................... 19 2.3.2 Teritoriul ......................................................................................................................................................... 20 2.3.3 Puterea publică ................................................................................................................................................ 21 CAPITOLUL3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ............ 23 3.1 Noţiunea de principii ale dreptului............................................................................................................ 24 3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 26 3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului .............................................................................. 26 3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii .......................................................................................................................... 26 3.2.3 Principiul responsabilităţii ................................................................................................................................ 27 3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ............................................................................................................................ 28 CAPITOLUL 4 IZVOARELE DREPTULUI ........................................................ 29 4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 30 4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 30 CAPITOLUL 5 NORMA JURIDICĂ ..................................................................... 41 5.1 Noţiunea şi specificul normei juridice ....................................................................................................... 42 5.2 Trăsăturile normelor juridice .................................................................................................................... 42 5.3 Structura normei juridice .......................................................................................................................... 45 5.3.1 Structura logico-juridică a normei .................................................................................................................... 45 5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei................................................................ 47 5.4 Clasificarea normelor juridice ................................................................................................................... 48 5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 50 5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp .................................................................................................................. 50 5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .............................................................................. 53 CAPITOLUL 6 SISTEMUL DREPTULUI ........................................................... 55 6.1 Noţiunea sistemului dreptului ................................................................................................................... 56 6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 57 6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 59 6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 62 CAPITOLUL 7 RAPORTUL JURIDIC ................................................................. 65 7.1 Conceptul de raport juridic....................................................................................................................... 66 7.2 Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................................................... 66 7.3 Elementele componente ale raportului juridic ........................................................................................... 67 7.4 Clasificarea raporturilor juridice................................................................................................................ 72 7.5 Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice ............................................................................ 73
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
1
Cuprins
CAPITOLUL 1 CONCEPTUL DE DREPT ŞI APARIŢIA DREPTULUI ............ 2 1.1 Noţiunea şi necesitatea socială a dreptului .................................................................................................. 3
1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului .................................................................................................... 6
1.3 Tipuri istorice de drept ............................................................................................................................... 8
1.4 Conţinutul şi forma dreptului ..................................................................................................................... 9
CAPITOLUL 2 STATUL ŞI DREPTUL ............................................................... 12 2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului .......................................................................................................... 13
2.2 Funcţiile statului ....................................................................................................................................... 16
2.3 Elementele componente ale statului ......................................................................................................... 19
2.3.1 Populaţia ......................................................................................................................................................... 19 2.3.2 Teritoriul ......................................................................................................................................................... 20 2.3.3 Puterea publică ................................................................................................................................................ 21
CAPITOLUL3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI ............ 23 3.1 Noţiunea de principii ale dreptului ............................................................................................................ 24
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului ....................................................................................................... 26
3.2.1 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului .............................................................................. 26 3.2.2 Principiul libertăţii şi egalităţii .......................................................................................................................... 26 3.2.3 Principiul responsabilităţii ................................................................................................................................ 27 3.2.4 Principiul echităţii şi justiţiei ............................................................................................................................ 28
CAPITOLUL 4 IZVOARELE DREPTULUI ........................................................ 29 4.1 Conceptul de izvor de drept ..................................................................................................................... 30
4.2 Sistemul izvoarelor dreptului românesc .................................................................................................... 30
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ............................................................... 50
5.5.1 Acţiunea normelor juridice în timp .................................................................................................................. 50 5.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .............................................................................. 53
CAPITOLUL 6 SISTEMUL DREPTULUI ........................................................... 55 6.1 Noţiunea sistemului dreptului ................................................................................................................... 56
6.2 Criteriile de constituire a sistemului dreptului ........................................................................................... 57
6.3 Evoluţia şi diviziunile sistemului dreptului ................................................................................................ 59
6.4 Principalele ramuri ale dreptului românesc ............................................................................................... 62
ştiinţe juridice, limbaj juridic etc. Noţiunea de “juridic” desemnează apartenenţa la drept (act juridic,
fapt juridic, normă juridică, raport juridic), iar cele două noţiuni - drept şi juridic – nu pot fi folosite
cumulativ.
De-a lungul timpului, dreptul a fost definit în moduri variate, în legătură directă cu diferitele
concepţii manifestate la un moment dat. Astfel, romanii au definit dreptul prin referirea la morală,
considerându-l ca o artă a binelui şi a echităţii (“ jus est ars boni et aequi” - definiţie dată de jurisconsultul
Celsus). Într-o asemenea accepţiune, dreptul apare ca un fenomen social strâns legat faţă de morală,
având ca scop realizarea binelui moral. De altfel, dreptul este caracterizat adeseori şi în zilele noastre ca
reprezentând haina juridică a moralei, normele juridice având un pronunţat conţinut moral. Fără
îndoială că dreptul şi morala, reflectând valori comune ale colectivităţii umane trebuie să urmărească
direcţii comune de realizare, dar trebuie observat că nu toate normele juridice sunt neapărat prin
5
conţinutul lor norme morale (de exemplu, normele tehnice sau cele de tehnică juridică ori legislativă),
putând exista chiar şi contradicţii între drept şi morală. În viziunea antică, realizarea echităţii prin
conceperea şi aplicarea dreptului implică respectarea unor principii (formulate de un alt mare
jurisconsult roman, Ulpian): honeste vivere, neminem ledere, suum cuique tribuere (a trăi onest, a nu dăuna
altuia, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine)1.
În literatura de specialitate actuală2 dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii din societate,
într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale”.
Alţi autori, definind dreptul, evidenţiază mai întâi esenţa acestuia, trimiţând la voinţa exprimată
în normele juridice: “Dreptul, element fundamental al sistemului juridic, reprezintă voinţa de stat a
poporului, exprimată în totalitatea regulilor susceptibile de a fi realizate cu ajutorul organelor de stat,
norme care realizează funcţii ale sistemului din care fac parte, orientate în direcţia atingerii finalităţilor
sistemului social dat3”.
În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu, elaborate,
instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta şi a căror respectare este
asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.
Definirea dreptului face posibilă şi identificarea caracterelor acestuia. În primul rând, dreptul
are un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre oameni. Scopul dreptului este acela de a
găsi şi stabili un echilibru între autoritate şi libertate, între interesele generale şi cele individuale.
Dreptul implică alteritatea, el nu vizează îndatoririle oamenilor în raport ce ei înşişi. Regulile juridice se
raportează la sistemul de valori sociale recunoscut şi acceptat la un moment dat, ele apar ca un sistem
unitar de reguli a cărei respectare se bazează, la nevoie, pe forţa de constrângere a statului.
Normativitatea are caracter imperativ, în sensul că normele juridice prescriu o anumită comportare a
indivizilor în raporturile sociale, neexistând posibilitatea acestora de a alege cum să se comporte
(normele juridice nu propun, ci dispun).
Dreptul are un caracter general şi permanent, regulile de drept nu se adresează unor persoane
determinate, fiind impersonale şi abstracte. Chiar atunci când fac trimitere la o anumită categorie
socială (pensionari, demnitari, elevi, studenţi etc.) sau la atribuţii ale unei persoane (prim-ministru,
primar, prefect etc.) acest caracter nu este afectat, întrucât reglementarea priveşte o categorie socială, o
funcţie şi nicidecum o anume persoană anume, individualizată. Permanenţa dreptului se află în directă
legătură cu perenitatea colectivităţii umane.
Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. Obligativitatea dreptului este atât de puternică,
încât nimeni nu se poate scuza invocând necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem). Obligativitatea
dreptului se realizează fie prin respectarea sau executarea prescripţiilor acestuia de către cei vizaţi, fie
prin constrângerea exterioară aplicată celor care încalcă normele juridice (manu militari). Prima situaţie
este mai des întâlnită în cazul normelor prohibitive sau onerative (care interzic sau obligă la anumite
comportamente) şi totodată dezirabilă, iar cea de-a doua presupune intervenţia organelor abilitate ale
puterii publice, sancţiunea aplicată îmbrăcând forma oficială (prin prevederea sa în actele normative şi
aplicarea de către organe special învestite cu puterea de a constata ori judeca şi decide în această
privinţă).
În ceea ce priveşte necesitatea socială a dreptului, apariţia şi persistenţa sa de-a lungul timpului,
inclusiv în perioada modernă şi contemporană, are la bază anumite realităţi obiective de natură
materială şi spirituală care constituie în ansamblul lor factori de determinare ai dreptului (aşa numitul
“dat” al dreptului), de care legiuitorul trebuie să ţină seamă atunci când formulează regula juridică,
1 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 30 2 N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 97
6
pentru a conferi eficienţă maximă acţiunilor sale de reglementare. În cadrul acestor factori
determinanţi ai dreptului se includ relaţiile sociale, acţiunea legilor obiective din natură şi societate,
precum şi existenţa omului ca entitate biosocială.
Relaţiile sociale constituie un prim factor în determinarea dreptului întrucât asigurarea
desfăşurării lor organizate reclamă necesitatea intervenţiei normative, astfel încât ele se prezintă atât ca
bază, dar şi ca obiectiv al reglementării. Dreptul ordonează conduita umană în diverse relaţii sociale în
funcţie de specificul acestora (politice, economice, morale, culturale sau de altă natură), conferindu-le
alături de normativitatea lor proprie, internă sau intrinsecă, şi o normativitate juridică, externă sau
extrinsecă, ajungându-se până la starea în care diferite genuri de relaţii sociale să nu poată subzista în
afara cadrului legal care le consacră. Cu cât relaţiile sociale de diverse categorii se diversifică şi se
amplifică, cu atât mai importantă devine acţiunea normelor juridice în societate, dreptul putând
contribui la accelerarea sau încetinirea evoluţiei respectivelor relaţii. Asemenea reglementări intervin
frecvent în domenii ale vieţii cotidiene cum sunt, de exemplu, relaţiile dintre stat şi cetăţeni (în
domeniul fiscalităţii, cetăţeniei, protecţiei mediului înconjurător etc.), în relaţiile contractuale, în cele de
proprietate ori în relaţiile de familie.
Acţiunea legilor obiective din natură, societate şi gândire influenţează dreptul în modul său de
reglementare pentru că, în ultimă instanţă, relaţiile sociale se desfăşoară în funcţie de acesta şi sunt
expresia modului de manifestare a acestor legităţi. Astfel, acţiunea legii valorii şi a legii cererii şi ofertei
îşi produce efectele în orice societate care cunoaşte producţia de mărfuri, determinând hotărâtor
modul de reglementare a circuitului civil şi bunurilor din cadrul său de către legiuitor, inclusiv
raporturile de vânzare-cumpărare, intervenţia statului în politica de preţuri şi de impozitare, regimul
relaţiilor comerciale internaţionale etc.
Întrucât purtătorul şi subiectul relaţiilor sociale este omul, iar obiectul acestor relaţii este dat de
conduita sa, acesta influenţează hotărâtor reglementarea juridică care este expresia voinţei umane.
Reglementarea juridică poartă întotdeauna amprenta concepţiilor politico-filosofice asupra
fenomenelor biologice specific umane precum sunt naşterea, maturitatea, durata vieţii, moartea,
descendenţa şi ascendenţa, filiaţia etc. De aici şi preocuparea legii în asigurarea ocrotirii anumitor
valori umane de natură biologică (viaţa, sănătatea), legate de fiinţa umană (libertatea, demnitatea,
proprietatea etc.) sau de manifestarea ei în funcţionarea societăţii (asocierea, exprimarea etc.)
Prin natura sa, dreptul exprimă o capacitate de modelare a relaţiilor sociale care o depăşeşte în
sensul efectivităţii pe cea a normativităţii altor planuri (religioasă, de exemplu), dispunând de sistemul
instituţional şi de instrumentele legale (sancţiunile juridice) necesare şi adecvate garantării realizării
acestor modele, tipare, în viaţa reală, constituind astfel mijlocul cel mai eficient de asigurare a ordinii
sociale dezirabile, predefinită legislativ.
1.2 Modalităţi istorice de apariţie a dreptului
Deşi romanii apreciau că acolo unde este societate, acolo este şi drept, apariţia dreptului
considerat ca fenomen specific organizării moderne şi caracterizat prin obligativitatea susţinută de
coerciţie instituţionalizată s-a produs în timp, cu deosebire în contextul formării statelor. Orânduirea
gentilică a devenit tot mai puţin corespunzătoare noilor realităţi economice şi sociale odată cu
stratificarea şi diversificarea societăţii, concentrarea bogăţiilor în mâinile unei pături sociale restrânse
numericeşte şi sărăcirea continuă a maselor largi, precum şi cu creşterea treptată a numărului de sclavi
deveniţi baza producţiei economice. Sfaturile obşteşti îşi pierd din importanţă, având un rol pur
3 G. Vrabie, S. Popescu, Teoria generală a dreptului, Editura Stefan Procopiu, Iaşi, 1993, p. 17
7
consultativ, iar puterea conducătorului militar, devenit “rege” al tribului sau al uniunii de triburi, creşte
neîncetat ca urmare a sprijinului acordat de cei avuţi.
În aceste condiţii, se simte tot mai mult nevoia unei noi organizări sociale a puterii, care să
înlocuiască vechea şi depăşita formă a democraţiei militare, asigurând noii pături înstărite apărarea şi
consolidarea privilegiilor dobândite, iar o asemenea organizare socială nouă a puterii o reprezintă
statul.
Statul este expresia organizată a puterii publice de pe un anumit teritoriu, fiind un fenomen
social specific societăţii umane superior constituite. El reprezintă o componentă a societăţii cu care nu
se confundă, căreia nu i se opune şi deasupra căreia nu se poate situa, servind înfăptuirii conducerii
sociale în ansamblul ei, iar într-o democraţie, şi în folosul societăţii şi a membrilor ei.
Apariţia statului este însoţită în mod firesc de apariţia dreptului, înţeles ca un ansamblu de
reguli destinate ocrotirii unor interese sociale generale, garantate, la nevoie, în privinţa respectării şi
aplicării lor, prin coerciţia statală.
O primă modalitate de apariţie a dreptului constă în păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită,
dar cu un scop nou, conferit de interesele noii aristocraţii şi care consfinţesc proprietatea privată
asupra mijloacelor de producţie, inclusiv a sclavilor, modul de efectuare a schimbului de mărfuri,
răspunderea pentru vătămarea unor valori sociale recunoscute etc. Aceste reguli nescrise se vor
constitui treptat sub forma dreptului obişnuielnic sau cutumiar, ajungând, uneori, să fie consfinţite
şi în formă scrisă, fiind declarate obligatorii pentru întreaga societate sub ameninţarea aplicării unor
sancţiuni de către stat.
O altă modalitate de apariţie a dreptului, determinată de evoluţia structurii statului şi
specializării organelor sale, este reprezentată de formarea regulilor juridice prin soluţiile date de
către judecători cu ocazia soluţionării proceselor. Sentinţele astfel pronunţate, de cele mai multe ori
în lipsa unui text legal de reglementare expresă a situaţiei deduse judecăţii, se transformă ele însele în
reguli obligatorii de urmat de către alţi judecători cu ocazia soluţionării oricăror alte cazuri similare şi
viitoare, ceea ce le conferă practic puterea unei legi. Specifică mai ales sistemului de drept anglo-saxon
(common-law), practica judiciară răspunde prin soluţiile date unor nevoi ale societăţii şi astfel edifică
norme noi care acoperă lacune legislative sau reglementări deficitare.
Aceste modalităţi specifice de apariţie a dreptului nu trebuie privite în mod izolat sub aspectul
succesiunii apariţiei şi răspândirii lor ori a importanţei istorice. În acest sens, trebuie precizat că noile
norme juridice, create de autorităţile de tip statal au coexistat vreme îndelungată cu obiceiurile
„tradiţionale” (fenomen cunoscut şi astăzi sub numele de cutumă sau obicei juridic). Aşa, de exemplu,
răzbunarea sângelui ori legea Talionului s-au menţinut în timp şi în cadrul noii societăţi sclavagiste,
fiind practic înlocuite treptat cu posibilitatea răscumpărării pentru fapta săvârşită prin plata unei
despăgubiri în bani, ca expresie a decăderii moravurilor gentilice. Pe de altă parte, la anumite popoare
sau în anumite perioade istorice a prevalat o anumită modalitate de apariţie a dreptului, comparativ cu
o alta.
La începuturile societăţilor moderne, normele juridice aveau însă un pronunţat caracter
diferenţiat, în contextul în care valori precum egalitatea, democraţia, libertatea aveau altă semnificaţie
decât le acordăm astăzi. Astfel, în materia sancţiunilor aplicate pentru încălcarea dreptului, gravitatea
pedepsei aplicate (individualizarea acesteia) ţinea cont de atât de importanţa socială acordată valorilor
apărate şi nesocotite (proprietatea privată, veniturile statului, cultul zeităţilor etc.), cât şi de poziţia
socială a făptuitorului ori a victimei. Prejudicierea sau vătămarea unei persoane avute era mai aspru
sancţionată decât lezarea unui individ lipsit de avere, iar cei mai bogaţi erau, de regulă sancţionaţi
pecuniar, pe când ceilalţi erau privaţi de libertate, mutilaţi sau ucişi. Deşi individualizarea judiciară a
pedepsei este astăzi o regulă cu valoare de principiu în materia dreptului penal, faptul că cel care a
nesocotit legea este avut sau dimpotrivă ori că proprietatea încălcată aparţine unui individ cu o poziţie
8
socială anume, nu mai servesc la diferenţierea pedepselor. În mod similar, procedura soluţionării
încălcărilor dreptului care cuprindea iniţial şi elemente de justiţie privată (de exemplu, în privinţa
descoperirii, prinderii şi aducerii celui vinovat în faţă justiţiei, inclusiv în susţinerea acuzării sau
învinuirii etc.), revine tot mai mult şi apoi în exclusivitate organelor specializate ale statului. Aplicarea
dreptului devine în timp o procedură tot mai complexă şi formalistă, dobândeşte un caracter oficial, iar
sarcina administrării justiţiei (împărţirii dreptăţii) revine ulterior numai instanţelor judecătoreşti, ca
organe specializate în acest sens.
Ca în cazul oricărui alt fenomen social conturat în timp, apariţia dreptului a presupus şi unele
imperfecţiuni specifice legate forma de reglementare şi aplicarea sa concretă, de conţinutul lui social
mai puţin reprezentativ ori general, fiind de multe ori în opoziţie directă cu interesele celor pe care îi
viza. Cu toate acestea însă, apariţia dreptului constituie un factor de echilibru şi dezvoltare substanţial
pentru societate, consacrând şi ocrotind relaţiile sociale fundamentale pentru colectivitate în toate
planurile de activitate.
În planul evoluţiei dreptului, normele juridice contemporane sunt permanent o continuare a
celor manifestate anterior, de la care preiau adeseori multe elemente sau concepţii ori de care, în
anumite cazuri, se distanţează net (aşa cum se întâmplă în cazul schimbării regimurilor politice).
Păstrarea tradiţiei juridice în anumite privinţe (de exemplu, parlamentul bicameral românesc, deşi
suntem într-un stat unitar, are rădăcini tradiţionale) sau „contaminarea” dreptului ca procese specifice
perioadelor istorice de dezvoltare sau interacţiunii cu alte sisteme de drept, însoţite de uneori de
adaptarea parţială a normelor juridice anterioare la situaţii sociale noi, se constituie ca elemente care
definesc procesul de construcţie a dreptului, alături de elaborarea de către legiuitor a unor noi norme
juridice (în domenii noi, în domenii insuficient reglementate, în domenii în schimbare etc.).
O situaţie specială poate fi observată în condiţiile în care unele societăţi trec brusc de la o
organizare politică la o alta, de la un regim la altul (de exemplu, de la regimurile totalitare la cele
democratice), caz în care apare un proces de înlocuire, adeseori cu caracter radical, a dreptului anterior
cu unul nou, cu sau fără perioade de tranziţie, consacrând astfel noile realităţi social-politice şi
economice şi asigurând viabilitatea pe mai departe a colectivităţii naţionale.
.
1.3 Tipuri istorice de drept
Dreptul se manifestă pe plan social-istoric în moduri diferite, corespunzător succesiunii
societăţilor sau fenomenelor social-economice, începând cu antichitatea şi terminând cu
contemporaneitatea. Prin tip istoric de drept înţelegem totalitatea trăsăturilor caracteristice tuturor
sistemelor de drept din cadrul aceleiaşi societăţi sau formaţiuni social-politice generate de aceeaşi bază
economică şi structură socială, precum şi apartenenţa la acelaşi tip de stat.
Desigur, fiecare tip istoric de drept specific unei anumite societăţi (sclavagiste, feudale, etc.)
cunoaşte anumite particularizări care îi conferă o specificitate proprie şi distinctă, în funcţie de mai
multe criterii, precum aria sa de răspândire (orientul antic şi antichitatea romană), perioada de
manifestare (feudalismul timpuriu şi feudalismul dezvoltat), de tradiţiile specifice unei ţări, de
influenţele exercitate de sistemele de drept ale altor popoare, de caracterul democratic sau
nedemocratic (absolutist sau totalitar) al regimului politic dintr-o ţară etc.
Tipurile istorice de drept cuprind:
a) dreptul sclavagist;
b) dreptul feudal;
c) dreptul burghez;
d) dreptul socialist.
9
Fiecare dintre aceste tipuri prezintă unele trăsături specifice. Astfel, dreptul roman ca drept de
tip sclavagist îşi exercită rolul şi funcţiile sale în realizarea apărării societăţii romane şi dominaţiei
asupra altor popoare. Dreptul feudal cuprindea în majoritate reguli care vizau în principal apărarea
marilor proprietăţi funciare, iar dreptul burghez proclamă drepturi şi libertăţi democratice (libertatea
persoanei, a întrunirilor etc.), în acord cu noile evoluţii economice şi mai ales sociale. Dreptul socialist
impune disciplina strictă şi constrângerea corelate cu dezvoltarea unei economii centralizate, condusă
prin plan, servind atingerii intereselor partidului comunist.
Unii autori4 identifică următoarele tipuri istorice de drept: dreptul incipient (al comunei
primitive), dreptul antic (în care intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul
medieval (cu grupa dreptului romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase de drept),
dreptul modern (specific începutului capitalismului) şi dreptul contemporan.
Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o diferenţiere absolută, datorită faptului că
între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului. Astfel, în dreptul contemporan
regăsim categorii juridice care aparţin dreptului roman sau celui feudal. Amplificarea relaţiilor de
colaborare dintre state produce şi ea efecte în planul dreptului şi dezvoltării istorice a acestuia. Este
cazul formării dreptului comunitar (numit şi european), ca sistem de reguli juridice aparţinând Uniunii
Europene şi care se constituie într-un nou tip de drept aşezat la baza ordinii juridice comunitare.
1.4 Conţinutul şi forma dreptului
Dreptul este un fenomen social, de suprastructură, a cărui trăsătură esenţială rezidă în voinţa
socială generală căreia îi dă expresie. Trebuie precizat că dreptul nu exprimă integralitatea voinţei
sociale (voinţa tuturor membrilor societăţii sau a corpului electoral), ci numai voinţa cu caracter
general (adică voinţa majorităţii), reflectând interese generale la nivelul societăţii. Această voinţă
generală urmează să fie identificată şi reglementată de legiuitor, devenind astfel obligatorie pentru
întreaga societate. În raport cu semnificaţiile sale, dreptul conţine (şi exprimă) deci voinţa socială
generală considerată dezirabilă la un moment dat, adică o anumită opţiune socială corespunzător unei
reprezentări politice. Această opţiune care formează conţinutul dreptului particularizează substanţa
reglementării propriu-zise, indicând modul concret în care se reglementează relaţiile sociale care devin
astfel raporturi juridice.
Raportat la conţinutul dreptului (adică la ce şi în ce mod se normează de către stat), forma
dreptului nu reprezintă altceva decât haina juridică, aspectul exterior sau învelişul juridic pe care îl
îmbracă respectiva reglementare. Forma dreptului arată felul în care voinţa socială generală se impune,
în forme specifice, ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate sau pentru unii dintre membrii
acesteia (ca obicei juridic sau ca drept scris, iar aceasta din urmă ca act normativ – lege, decret,
ordonanţă etc.- sau hotărâre judecătorească). În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită
“izvor (formal) de drept”.
Distincţia dintre conţinutul şi forma dreptului este utilă întrucât fenomenul juridic
(normativitatea juridică) cunoaşte mai multe forme exterioare de manifestare, iar substanţa sau
conţinutul reglementării diferă şi ea de la o societate la alta, uneori chiar în cadrul aceleiaşi societăţi. De
exemplu, dacă există conturată o voinţă socială generală de a se interzice anumite fapte, cum ar fi
sustragerile de bunuri, apare şi preocuparea juridică de a le sancţiona ca atare. Conţinutul juridic al
acestei voinţe este dat de acele reglementări care interzic, de exemplu, în cadrul dreptului penal
sustragerea unui bun mobil (furtul, tâlhăria, delapidarea etc.), iar în dreptul civil apărarea făcută
dreptului de proprietate prin interdicţia de a vinde bunul altuia, garanţia de evicţiune etc.
4 I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 19
10
Conţinutul dreptului determină şi formele sale de exprimare sau exteriorizare, întrucât
reglementarea sau substanţa normativă se manifestă şi este cunoscută prin acele forme care corespund
cel mai bine promovării şi apărării intereselor sociale generale cărora voinţa de stat le dă expresie.
Sub aspectul evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei
sociale devenită regulă de drept şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ.
a) Obiceiul juridic sau cutuma reprezintă cea mai veche formă de exprimare a dreptului. Cutuma
este o regulă de conduită rezultată şi cristalizată ca urmare a unei practici sociale îndelungate şi repetate
în cadrul unei comunităţi, a unor norme devenite obligatorii de-a lungul timpului şi a căror respectare,
benevolă la început, ajunge să fie asigurată prin forţa de constrângere a statului. Obiceiul se poate
regăsi în acte normative sau în hotărâri judecătoreşti care îi consacră valabilitatea şi îi recunosc
obligativitatea.
b) Un alt mijloc de transformare a voinţei sociale generale în normă juridică este hotărârea
judecătorească pronunţată într-o cauză concretă şi care, în lipsa unei norme legale care să o reglementeze,
devine obligatorie - în privinţa modului de soluţionare - pentru toate cauzele ulterioare şi similare ce
vor fi judecate. Hotărârea iniţială se constituie astfel ca un model obligatoriu de urmat, devenind un
precedent judiciar. Când în activitatea instanţelor de judecată devine o obişnuinţă sau o practică
soluţionarea în acelaşi mod şi în baza aceleiaşi hotărâri a tuturor cauzelor similare suntem în prezenţa
practicii judiciare (judecătoreşti) devenită izvor de drept.
c) Actul normativ reprezintă ultima şi cea mai importantă formă de exprimare a dreptului în
evoluţia sa istorică. El este o regulă de conduită creată (instituită) de organele de stat competente sau
edictată de alte organisme sociale şi recunoscută (sancţionată) de stat şi care poate îmbrăca diferite
forme în funcţie de tipul istoric de drept şi de organele de stat de la care emană, putând distinge în
acest sens, de exemplu legile (ca acte normative ce emană de la Parlament), decretele (emise de
Preşedinte), hotărârile şi ordonanţele (ca acte ale Guvernului), ordinele sau instrucţiunile (emise de
miniştri) etc. Uneori actul poate fi emis şi aplicat în cadrul organizaţiilor nestatale (cooperatiste,
private, ecleziastice), însă pentru ca acesta să poată produce efecte juridice, mai ales în afara lor, trebuie
recunoscut de stat, această recunoaştere conferindu-i astfel forţa juridică obligatorie. Principala formă
a actului normativ este legea, căreia i se subordonează toate celelalte acte normative (decrete, hotărâri,
instrucţiuni etc.), precum şi alte izvoare de drept.
d) În anumite condiţii, regula de conduită ( norma) poate fi exprimată şi sub alte forme, ca de
exemplu contractul normativ (este cazul contractului colectiv de muncă, al tratatului internaţional) şi în
mod cu totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.
Noţiunea de izvor formal sau formă de exprimare a dreptului este uneori folosită în două
sensuri. Astfel, se face distincţie între forma internă a dreptului (norma juridică emisă de puterea de stat),
adică ceea ce exprimă sau cuprinde reglementarea, şi forma externă a dreptului (cutumă, actul normativ)
sau cum este exprimată reglementarea. În acest sens, norma juridică reprezintă forma internă esenţială
deoarece dreptul se poate exprima numai prin norme sau reguli de conduită, în timp ce forma externă
a normei poate diferi, putând fi înlocuită una cu cealaltă (obiceiul cu actul normativ) sau în cadrul
căreia se pot opera schimbări (înlocuirea unui decret cu o lege).
Generic, forma externă a actelor juridice poate deosebită în funcţie de mijlocul de exprimare
folosit, gradul de solemnitate sau importanţa juridică.
După primul criteriu, distingem forma orală (obiceiul juridic), forma scrisă (actele juridice),
forma imprimată (publicaţiile oficiale) şi ceremoniile juridice (celebrarea căsătoriei, depunerea
jurământului etc.).
După gradul de solemnitate, distingem forme solemne şi forme ordinare (cu titlu probatoriu şi
publicitare). În cazul formelor solemne sau autentice, existenţa valabilă a actului juridic şi producerea
efectelor juridice este condiţionată de îndeplinirea unei solemnităţi, mai mult sau mai puţin evidentă.
11
Solemnitatea actului (scris) este marcată de acţiunea unui reprezentant al forţei publice (de ex. notarul),
în exerciţiul funcţiei sale. Formele ordinare sunt simplificate, în sensul că nu este necesară îndeplinirea
unei solemnităţi, putând fi întocmite cu titlu probatoriu sau cu titlu de publicitate. În primul caz,
situaţia juridică sau raportul juridic există şi produce efecte juridice în lipsa oricărei formalităţi, dar este
necesară îndeplinirea unor cerinţe formale (forma scrisă) pentru cazul în care intervine contestarea.
Formele cerute cu titlu de publicitate au în vedere opozabilitatea situaţiei/actului juridic terţilor. Este
cazul actelor de stare civilă, actelor juridice în materia funciară, deciziilor judecătoreşti, actelor de
legislaţie etc.
După importanţa lor juridică, distingem forme substanţiale şi forme nesubstanţiale. În primul
caz, respectarea cerinţei de formă condiţionează validitatea actului juridic (ex.: celebrarea publică a
căsătoriei), nerespectarea acesteia având ca efect nulitatea actului, lucru care nu intervine în cel de-al
doilea caz.
12
CAPITOLUL 2 STATUL ŞI DREPTUL
Structura capitolului:
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului
2.2 Funcţiile, rolul şi scopul statului
2.3 Elementele componente ale statului
înţelegerea conceptului de stat şi a raporturilor care apar între acesta şi drept;
să definească conceptul de stat şi să precizeze în modalităţile de apariţie a statului;
să precizeze funcţiile şi rolul statului, precum şi implicaţiile acestora în drept;
să identifice elementele componente ale statului;
să analizeze conţinutul juridic al elementelor statului;
să formuleze opinii privitoare la necesitatea şi cauzele apariţiei statului, precum şi cu privire
la interrelaţiile stabilite între stat şi drept;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 240’
Obiectiv fundamental:
Obiective operaţionale:
Termeni cheie: stat, organizare prestatală, funcţiile şi rolul statului, populaţie, teritoriu naţional,
suveranitate
13
2.1 Conceptul de stat şi apariţia statului
Forma modernă de organizare a societăţii este reprezentată de stat. În literatura de specialitate,
statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituţie prin care se exercită puterea politică în
limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care îşi impun voinţa şi interesele
asupra membrilor societăţii. În acest sens, statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii,
putând fi definit ca o organizaţie politică, formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit
teritoriu care sunt învestiţi cu atribuţii de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii,
concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu
ajutorul forţei de constrângere a statului. Într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizaţional
reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăţi.
Aprecierile de mai sus reliefează strânsa legătură care se manifestă între cele două fenomene
sociale complexe: statul şi dreptul. Corelaţia dintre acestea două este una de natură obiectivă şi este
dată de procesul apariţiei şi evoluţiei lor în plan istoric, cauzele apariţiei şi configurării acestora fiind în
mare parte comune. Altfel spus, statul se formează având la bază „puterea” dreptului, iar dreptul apare
ulterior ca rezultat al activităţilor statului, condiţionându-se reciproc.
În plan etimologic, termenul "stat" provine din latinescul "status" exprimând iniţial
"stabilitatea" relativă a unui proces. În timp, "statusul" roman este asociat cu alţi termeni şi primeşte o
semnificaţie politică în sintagme precum "status civis" (starea guvernării cetăţii), "status rei romane" (starea
lucrurilor romane) sau "status rei publicae" (starea lucrurilor publice). Se consideră că sensul actual al
cuvântului "status" a fost introdus în literatură de către Nicolo Machiavelli, în lucrarea "Il Principe", în
care acesta afirma că "Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost
şi sunt fie republici, fie principate". Deşi în accepţiunea iniţială acordată termenului stat se avea în
vedere o legătură strânsă între acesta şi persoana principelui, puterea politică fiind astfel personalizată,
trebuie remarcat că, începând din acest punct, termenul "stat" desemnează instituţia organizării într-o
anumită formă a societăţii.
Apariţia statului în sens cronologic diferă de la o societate la alta, dar ca proces istoric aceasta
are loc în perioada de trecere de la societatea gentilică la cea sclavagistă. Evoluţiile social-economice
specifice acestor perioade istorice au determinat în mod obiectiv insuficienţa unor forme de organizare
precum ginta, fratria sau tribul. Între principalii factori care au stat la baza procesului apariţiei statului
regăsim:
dezvoltarea de ansamblu a societăţii în plan economic, social, organizatoric şi politic.
Trecerea de la triburi la uniunea de triburi şi tendinţa acestora de constituire în popoare a determinat
un cadru politic superior – statul;
stabilizarea populaţiilor în anumite zone, care a impus existenţa şi apărarea unui teritoriu şi
în strânsă legătură cu acestea, existenţa unei instituţii politice adecvate, concretizate în stat;
apariţia proprietăţii private, diviziunea socială a muncii şi apariţia/schimbul plusprodusului
a determinat de asemenea apariţia unor instituţii politice care să reglementeze relaţiile specifice dintre
producători, consumatori, membrii societăţii etc.
Toate aceste modificări şi transformări pe care le-a cunoscut societatea au impus apariţia unui
organism articulat de instituţii specializate care şi-au găsit exprimarea în stat, prin încredinţarea către
anumite persoane a unor funcţii de organizare, apărare şi conducere socială. Aşa cum precizează şi
Leon Duguit, “statul este pur şi simplu produsul unei diferenţieri naturale, uneori prea simple, alteori prea complexe
între oameni, unii aparţinând aceluiaşi grup social, de unde rezultă ceea ce se numeşte puterea politică”5.
5 Leon Duguit, Traité de droit constitutionnel, vol. I, Paris, p. VII-VII
14
Accepţiunile termenului stat sunt astăzi multiple. Prin noţiunea de stat desemnăm puterea
centrală raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre
a-i diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. În mod similar, statul ca noţiune
poate desemna o societate civilă organizată, cu un guvernământ autonom (de exemplu, statul francez,
statul român, statul german etc.). În acest sens, se afirmă că statul reprezintă armătura juridică a unui
fenomen sociologic6.
Ca organizare politică a puterii, statul apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe
investite cu autoritate prin care se realizează o ordine socială. Într-o asemenea accepţiune, statul
presupune constituirea (instituirea) forţei publice - aparat specializat în asigurarea ordinii sociale şi în
care dispune de posibilitatea constrângerii (de aici identificarea statului cu "puterea publică") şi pe
această bază, instituţionalizarea puterii politice. Pe baza celor enunţate se pot contura două accepţiuni
ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.
În sens larg, statul este "organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui
teritoriu istoric recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi
coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane
prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei"7.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică
aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii, care deţine în acest scop monopolul creării şi
aplicării dreptului.
În altă viziune, conceptul de "stat" poate avea o accepţiune istorico-geografică şi una politico-
juridică.
Accepţiunea sau sensul istorico-geografic vizează populaţia organizată pe un anumit teritoriu,
delimitat prin frontiere, precum şi relaţiile economice, politice, culturale, juridice, etc. ale acesteia.
Sensul este larg şi este aproape sinonim cu termenul "ţară", "patrie". Această accepţiune prezintă ca
elemente definitorii populaţia, organizarea politică a acesteia şi teritoriul delimitat prin frontiere.
Accepţiunea sau sensul politico-juridic este mai restrâns ca sferă, însă mai precis, prin stat se
înţelege organizaţia politică de pe un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor, mecanismelor
sau instituţiilor autorităţii publice prin intermediul cărora se realizează conducerea generală a societăţii.
Această accepţiune, care surprinde doar o latură a sensului juridic, indică utilizarea unor termeni
diferiţi precum: putere de stat, putere publică, autoritate publică, forţă publică, aparat de stat,
organisme ale statului, regim politic al statului.
Doctrina modernă asupra statului pleacă de la tezele contractului social, a drepturilor naturale
ale omului şi a separaţiei puterilor. Definirea statului trebuie să cuprindă indisolubil referiri la libertatea
şi demnitatea umană.
Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este chiar societatea însăşi.
Rezultă de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, şi anume: teritoriul, populaţia şi puterea
politică sau puterea de stat ori suveranitatea, fără ca aceasta să însemne că statul este acelaşi oricând şi
oriunde. Statul nu există în general, el nu reprezintă ceva ‚dat”, ci este un fenomen concret şi există
numai raportându-ne la aceste trei elemente definitorii şi concomitente.
Statul nu trebuie înţeles ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru înfăptuirea puterii suverane a
poporului, putere care trebuie orientată spre apărarea şi dezvoltarea valorilor fundamentale ale unei
societăţi.
Statul a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei şi dezvoltării societăţii. Apariţia sa a fost
precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive,
6 G. Vrabie, S. Popescu, op.cit., p. 184 7 A. Iorgovan, Drept constituţional si instituţii politice, Editura Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1994, p. 140
15
ca primă formă de manifestare a unei orânduiri sociale, de evoluţia formelor de conducere socială, de
structurare a acesteia, pentru că nu este de conceput existenţa unei colectivităţi fără o formă anume de
organizare şi de conducere. Orânduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statală datorită
nivelului extrem de slab dezvoltat al relaţiilor şi al forţelor de producţie. Fără a intra în amănunte
asupra primelor forme de evoluţie a organizării sociale, asupra cărora ştiinţa istorică, în primul rând, a
emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, în demersul istoric, ca o comunitate mai mare sau mai
restrânsă de persoane, toţi membrii săi participând în comun, la producţie şi la consum8.
Uneltele de muncă, tehnica utilizată fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai
minimale, de supravieţuire, nu era posibilă decât printr-o participare globală a colectivităţii.
Munca în comun şi repartiţia comună, egalitară a produselor au dus la crearea şi menţinerea
proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie. Totul aparţine tuturor, însă lupta pentru
supravieţuire a dus la crearea şi a proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-a
constituit pe criteriul rudeniei, al filiaţiunii. Un alt element de legătură al membrilor gintei era teritoriul
pe care coexistau membrii colectivităţii.
Datorită faptului că la începutul existenţei gintei relaţiile de căsătorie nu aveau o recunoaştere
în cadrul comunităţii, rudenia se stabilea după mamă. Acest fenomen a dus la crearea mai întâi a gintei
matriarhale.
Evoluţia cantitativă, dar şi calitativă a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivităţii,
conştientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului şi a personalităţii membrilor săi au
dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar
descendenţa se stabileşte după acesta. Apare astfel familia patriarhală, în cadrul căreia copiii îl
moştenesc pe tată, ca descendenţi ai acestuia.
Conducerea gintei, în privinţa vieţii economico-militare, sociale este încredinţată unui organism
obştesc. Membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi decizie, iar
conducerea curentă este încredinţată unui şef ales.
Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natură morală, religioasă, părintească şi nu
exista un aparat specializat care să poată lua măsuri de constrângere. Obiceiurile reprezentau, de
asemenea, un alt punct de referinţă în activitatea colectivităţii.
Cu timpul, însă, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală a societăţii, dar şi numărul
membrilor societăţii, oamenii încep să constate că, deşi ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, sunt inegali
în posibilităţi fizice şi intelectuale, că unii sunt mai dotaţi nativ, au mai multă putere de înţelegere şi de
muncă faţă de alţii.
Comuna primitivă începe să se descompună, omul începe să devină producător al unor bunuri
necesare traiului diversificat. Are loc descoperirea fierului şi sunt create uneltele din acest metal, se
dezvoltă noi îndeletniciri. Apar astfel preocupări noi, se trece de la organizarea pe considerente de
rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenţă la anumite profesii, apar comunităţile săteşti sau
obştile săteşti. Proprietatea asupra pământului, principalul mijloc de producţie, este menţinută atât ca o
proprietate a comunităţii, cât şi ca proprietate individuală.
Se declanşează o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor colectivităţi, fie prin
deposedarea acestora pur şi simplu, fie prin alungarea acestor colectivităţi de pe teritoriile respective,
iar uneori prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie şi supunerea acesteia la munci brute,
înjositoare.
Pe cale de consecinţă, se impune în acelaşi timp schimbarea formei de organizare a societăţii,
găsirea unor noi modalităţi de organizare a vieţii sociale, impunerea unor reguli de comportament
8 Vezi pentru detalii, Dumitru Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993,
pp. 20-21
16
obligatoriu pentru toţi membrii colectivităţii. Apar astfel structuri instituţionale necunoscute până
acum, şi anume organe de constrângere. Această formă de organizare a societăţii este statul.
Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile
istorice concrete în care s-a produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.
Astfel, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidenţiază primele organizaţii
statale. Acest fapt are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe ample de dezvoltare a agriculturii
întemeiată pe irigaţie, introducerea prelucrării aramei şi a bronzului. Cu toate acestea, ele rămân
tributare unor forţe de producţie modeste, menţinându-se încă o serie de relaţii din perioada
descompunerii comunei primitive şi păstrându-se caracterul patriarhal al societăţii, locul principal
revenind încă obştilor săteşti.
Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, obştile săteşti
rămân uzufructuare ale pământului în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către Stat.
O altă cale de apariţie a organizării statale o reprezintă statele greco-romane, care,
constituindu-se mai târziu decât cele din Orientul Antic şi în condiţii îmbunătăţite de dezvoltare
economică, precum prelucrarea avansată a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului cu
brăzdar de fier, creşterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate şi prin prezenţa
masivă a sclavilor ca principală forţă de muncă.
Pământul se afla aproape în exclusivitate în proprietate privată, iar calitatea de proprietar de
pământ le conferea persoanelor calitatea de cetăţean al cetăţii. Apar astfel state-cetăţi (polisuri) care,
pentru a fi mai puternice, au început treptat să se unească.
În ţara noastră, procesul destrămării comunei primitive a început şi s-a accelerat în perioada de
trecere de la neolitic la epoca metalelor, respectiv către epoca bronzului, în contextul primei mari
diviziuni a muncii9. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului,
a unui Sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, caracteristici întâlnite şi la alte popoare.
Perioada aceasta de început, denumită în istoria omenirii perioada "democraţiei militare", se impune
odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire, care
duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei ce va forma aristocraţia gentilico-tribală. Astfel,
uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul sec. IV î. Hr. precum şi a lui Oroles, Ribobostos şi
alţii, apărute în sec. III î. Hr. sunt primele forme cu organizare proprie care preced apariţia statului10.
La începutul sec. I î. Hr, se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui
Burebista, ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, stat care se va dezvolta
şi consolida puternic în timpul regelui Decebal.
2.2 Funcţiile statului
Statul nu este un scop în sine, el este un instrument pentru organizarea şi conducerea societăţii
în serviciul acesteia, în conformitate cu orientarea (politică) majoritară la un moment dat. Potrivit unei
asemenea viziuni, statul poate acţiona ca subiect de drept privat (actor, jucător), de pe poziţii egale cu
celelalte subiecte de drept atunci când, de exemplu, încheie un contract (supus regulilor dreptului civil
sau comercial), dar acţionează ca putere suverană (autoritate, arbitru) atunci când creează regulile
juridice (vizând relaţii de tip administrativ, penal, valutar-financiare, vamale etc.).
Rolul statului diferă de la epocă la epocă şi de la societate la societate în funcţie de valorile
specifice, constituind obiect de studiu şi analiză pentru majoritatea marilor gânditori ai lumii. Astfel,
Montesquieu a explicat pe larg rolul statului în apărarea şi garantarea libertăţii politice. J.J. Rousseau11
9 Dumitru Firoiu, op. cit., p. 16 10 idem, pp. 21-23 11 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, 1993, p. 103-106
17
definea guvernământul prin sintagma exercitare legitimă a puterii executive şi afirma că rolul statului este
acela de a asigura un raport corespunzător între autoritatea publică şi cetăţeni. Sintetic, statul are rolul
de a apăra interesul general al cetăţenilor şi al fiecărui individ în parte. Totodată, statul are îndatorirea
de “a face legi bune”. J.J. Rousseau arată în Contractul Social că statul are menirea de asigura
democraţia şi justiţia, sistem ce duce la respectarea drepturilor omului.
Rolul şi scopul statului, diferit apreciate sub impactul diferitelor doctrine manifestate în timp
(liberalism, intervenţionism etc.) se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi
externe. În cadrul funcţiilor interne distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea
de norme juridice şi cea social-economică, care vizează protejarea anumitor categorii sociale,
reglementarea relaţiilor din domeniul economic în scopul atingerii unor obiective specifice, garantarea
stabilităţii politice şi sociale, contribuirea la progresul economic, tehnic şi uman precum şi cu un rol
cultural, educativ, sportiv etc.
Măsura implicării statului în societate şi în economie în cadrul îndeplinirii funcţiei social-
economice este percepută diferit după cum avem de-a face cu o guvernare de orientare liberală, aceasta
promovând ideea de economie de piaţă liberă, fără imixtiuni statale şi în care primează iniţiativa
individuală sau cu una de tip social-democrat, care promovează ideea de economie „socială” de piaţă,
statul urmând să intervină atât legislativ, cât şi material pentru asigurarea bunăstării pentru toţi (statul
providenţă, welfare state).
Deşi este în general acceptată ideea că statul intervine în economie pentru a redistribui mai
echitabil veniturile în societate, pentru a produce bunuri şi servicii publice şi a corecta externalităţile,
există numeroase controverse privind măsura în care ar trebui să se implice statul şi ce alte
responsabilităţi ar mai trebui să îşi asume. În unele opinii se consideră că “statul atotputernic” este o
problemă, intervenind mult prea mult. Alteori se consideră că sectorul de stat este neglijat şi că ar
trebui avut în vedere mai mult.
Potrivit concepţiei liberale, statul modern trebuie să acţioneze pe baza principiului non-
intervenţiei în treburile private. Individul este componenta fundamentală a societăţii şi el este capabil
de iniţiative care să ducă la dezvoltarea societăţii.
Liberalii conservatori afirmă că rolul statului în economie ar trebui să fie limitat. Ei consideră
că prin intervenţia statului libertatea economică şi politică ar fi subminate. În plus, reprezentanţii
liberalismului pun la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele economice sau sociale. Ca
urmare, statul ar trebui să se rezume numai la un minim de activităţi, care nu pot fi lăsate în seama
naturale), redistribuie veniturile (pe calea impozitelor/taxelor şi a cheltuielilor publice reflectate în
bugetele publice), corectează externalităţile12 (prin instituirea unor taxe cu scopul de a reduce efectele
negative ale activităţilor economice, precum poluarea sau prin acordarea de subvenţii pentru
amplificarea efectelor pozitive, precum este cazul educaţiei). Totodată, statul ia măsuri pentru
stabilizarea economiei prin folosirea impozitelor, taxelor, cheltuielilor publice, bugetului de stat şi a
masei monetare pentru a sprijini creşterea economică, pentru a controla inflaţia şi a reduce şomajul.
Statul are atribuţii importante în domeniul fiscalităţii, stabilind prin politica sa financiară
tipurile de prelevări obligatorii, modalităţile concrete de aşezare şi percepere a impozitelor şi taxelor.
De asemenea, statului îi revin răspunderi concrete pentru asigurarea unor servicii cum sunt educaţia,
sănătatea, gospodărirea locală etc. Este cunoscut faptul că educaţia este o componentă a politicii
economice de ansamblu, fiind considerată prin prisma costurilor sale ca o investiţie în resurse umane.
Domenii ale tehnologiei de vârf obligă statul la derularea unor orientări strategice privind procesele
educaţionale, pe care le organizează şi le finanţează.
Totodată, statul are importante răspunderi în planul protecţiei sociale. El trebuie să asigure
combaterea şomajului, ajutorarea celor săraci, ocrotirea persoanelor handicapate etc. Tot statului îi
revine obligaţia de a susţine financiar şi derula programe de reorientare şi ocupare a forţei de muncă,
de instruire în noi domenii şi specializări a forţei de muncă disponibilizate.
Statul asigură ordinea publică, combate şi previne fenomenele antisociale. Amploarea
fenomenului infracţional, diversificarea şi internaţionalizarea faptelor antisociale obligă statul să-şi
concentreze eforturile în direcţia limitării şi prevenirii lor.
Un alt aspect al rolului statului priveşte promovarea drepturilor şi libertăţilor membrilor
societăţii. Normele edictate de stat trebuie să vizeze în mod constant acest obiectiv.
În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică participarea
pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru rezolvarea
unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni geografice.
În acest context, statul încheie acorduri de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, acorduri de
împrumut, garantează credite ale unor instituţii şi agenţi economici, emite titluri de valoare pe pieţele
financiare externe etc.
Statornicirea şi dezvoltarea unor relaţii de bună vecinătate este o preocupare constantă a
statelor moderne. Relaţiile contemporane dintre state implică o comportare prietenească, cooperarea
în plan politic, economic şi cultural, liberalizarea formalităţilor privind circulaţia persoanelor.
12 Externalităţile sunt efecte ale activităţilor economice resimţite de o “a treia parte”, costuri sau beneficii la nivelul
unor persoane sau entităţi care nu sunt producătorii sau consumatorii direcţi ai diferitelor bunuri.
19
Apărarea ţării, ca funcţie a statului, priveşte în condiţiile actuale mai degrabă cooperarea
politico-militară, descurajând tendinţele de confruntare şi acţiunile care sunt de natură să pericliteze
securitatea şi stabilitatea unor ţări.
2.3 Elementele componente ale statului
Potrivit cu sensul larg acordat noţiunii de stat, rezultă că organizarea acestuia are la bază trei
elemente principale, în afara cărora el nu poate exista: populaţia, teritoriul şi puterea publică. Deşi în
procesul de formare a statelor s-au manifestat influenţe particulare de ordin economic, istoric, politic
etc., determinând existenţa unei diversităţi de state, fiecare stat în parte se caracterizează prin cele trei
elemente esenţiale, unanim recunoscute de către autorii de drept constituţional români şi străini13 .
2.3.1 Populaţia
Abordarea statului nu se poate realiza în afara raportării la un aşa zis element „personal”, la
populaţie, la o colectivitate umană, între membrii căreia s-au statornicit în timp şi se manifestă diverse
legături: de rudenie, economice, culturale, spirituale etc. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub
aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale, cât şi al raporturilor economice, politice,
cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective, având un sens mai larg decât noţiunile
de popor sau naţiune.
Într-o abordare mai restrictivă, care porneşte de la ideea existenţei comuniunii de limbă, viaţa
economică şi spirituală, valori etc., ansamblul de indivizi legaţi într-o asemenea manieră concretizează
categoria de popor sau naţiune. Determinarea naţiunii ca element al statului are o deosebită importanţă,
pentru că, în principiu, statul îşi exercită autoritatea statală asupra unei populaţii care se găseşte faţă de
acesta în raport de cetăţenie, de legătură juridică permanentă cu statul în cauză, care o protejează
juridic şi ale cărei interese le apără şi le reprezintă. În unele opinii14, în raport cu termenul de populaţie,
care desemnează atât cetăţenii unui stat, cât şi străinii sau apatrizii aflaţi pe teritoriul acestuia, termenul
de naţiune asigură o imagine mai bună, făcând trimitere la distinctibilitate şi permanenţă.
În ştiinţele socio-umane se operează cu trei categorii pentru exprimarea principalelor forme de
comunitate umană: societatea, prin care se desemnează populaţia sub aspectul ei relaţional şi
instituţionalizat de pe un anumit teritoriu; poporul, caracterizat prin comunitate de limbă, viaţă şi
activitate materială, etnicitate, factură psihică şi cultură; şi naţiunea - comunitatea modernă şi
contemporană, care, pe lângă elementele specifice poporului, presupune ca suport spiritual conştiinţa
naţională, iar ca suport material comunitatea de viaţă economică, fundamentată pe economia de piaţă.
Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi
politice pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi
depline, fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se
află), fie de apatrid (persoană fără nici o cetăţenie).
Cetăţenia poate fi definită ca reprezentând situaţia juridică ce rezultă din apartenenţa unei
persoane fizice la un stat determinat, caracterizată prin faptul că acesta are plenitudinea drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi alte legi, inclusiv drepturile politice, obligaţia de fidelitate faţă de
patrie şi cea de apărare a acesteia. Alţi autori15 definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei fizice
care exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat,
dovedind apartenenţa sa la acel stat şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul drepturilor
13 Vezi în acest sens G. Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p. 60; de asemenea,
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 162-163 14 Deleanu, Ion, op. cit., p. 163 15 I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997, p. 155
20
şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi alte legi. Legea română defineşte cetăţenia română ca
“legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român”16.
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere sau prin naturalizare. În primul caz se iau în considerare
următoarele principii:
principiul jus sanguinis („prin legătura de sânge”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor indiferent de locul naşterii;
principiul jus soli („prin locul naşterii”), conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia statului pe
teritoriul căruia se naşte, indiferent de cetăţenia părinţilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obţine la cererea persoanei şi în baza unui act juridic al
autorităţilor statului care o acordă conform legii. Naturalizarea reprezintă, adesea, efectul căsătoriei sau
al şederii prelungite (al rezidenţei) pe teritoriul unui stat.
Renunţarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului şi intervine, de obicei, atunci când o persoană
se stabileşte într-o ţară care nu acordă dublă cetăţenie. Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalţi
membri ai familiei, aceştia având dreptul să o păstreze în continuare.
Retragerea cetăţeniei reprezintă o sancţiune aplicată persoanei care a comis fapte grave împotriva
statului a cărui cetăţenie o poartă sau care a obţinut cetăţenia în mod fraudulos. Acest mod de pierdere
a cetăţeniei poate să intervină doar faţă de persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu
şi prin naştere.
Ca element constitutiv al statului, populaţia se raportează şi la un anumit teritoriu pe care
aceasta se află stabilizată şi în raport cu care dobândeşte anumite drepturi şi obligaţii juridice, morale,
şi totodată manifestă interese juridice sau de altă natură.
2.3.2 Teritoriul
Teritoriul de stat se prezintă ca un alt element constitutiv şi indispensabil al organizării
moderne a societăţilor. Puterea publică reprezentată şi exercitată de autorităţile şi organele statului este
spaţial limitată, numai asupra teritoriului naţional. Fără acest element, teritoriul, o colectivitate, oricât
de numeroasă ar fi ea, nu ar constitui un stat. Astfel, triburile nomade se pot considera cel mult ca
embrioane de stat şi nu ca adevărate state, fiindcă le lipseşte stabilitatea locuinţei, domiciliul, în
condiţia stabilităţii regulilor juridice şi mai mult, unui stat care nu ar avea dominaţie asupra unui
teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia, adică independenţa necesară spre a se putea impune
colectivităţii.
Altfel spus, teritoriul este cel care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului,
suveranitatea acestuia.
Concret, teritoriul statului denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de
pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul,
naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.
Teritoriul de stat este format din:
teritoriul terestru ( solul şi subsolul);
teritoriul acvatic (apele interioare, marea teritorială, zona economică exclusivă şi platoul
continental);
spaţiul aerian.
Limitele teritoriului de stat sunt determinate prin frontiere, care reprezintă linii reale sau
imaginare trasate între diferite puncte ale globului pământesc pentru a delimita teritoriul unui stat.
Frontierele unui stat pot fi naturale (orografice), adică stabilite prin intermediul formelor de relief şi
artificiale, adică stabilite pe baza unor meridiane sau paralele (ex. frontiera dintre cele două state coreene
este paralela 38 latitudine nordică).
16 Legea nr. 21/01 martie 1991 modificată în decembrie 1999 şi publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999
21
Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin două trăsături, şi anume:
independenţa şi inalienabilitatea;
egalitatea.
Independenţa teritoriului evidenţiază limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se
manifestă în relaţiile cu alte state. În virtutea acestui caracter, în interiorul graniţelor statului este
exclusă manifestarea de voinţă a oricărei alte autorităţi, cu excepţia celei naţionale. Prin
inalienabilitatea teritoriului naţional înţelegem că nimeni nu poate să înstrăineze acest teritoriu către
un alt stat, nici o forţă politică aflată la un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de
renunţare la teritoriu. Un astfel de act de înstrăinare, de cedare sub orice formă a unei părţi din
teritoriu (de exemplu prin abandon, cesiune, vânzare sau pierdere prin prescripţie) este lovit de nulitate
absolută, este "nul şi neavenit". Inalienabilitatea teritoriului naţional, aşa cum rezultă din reglementarea
constituţională actuală, include trei aspecte: faptul că teritoriul României nu ar putea fi modificat fără a
aduce atingere voinţei poporului care îl locuieşte, faptul că mici modificări ale frontierei de stat pot fi
efectuate numai prin revizuirea Constituţiei şi faptul că este interzisă prin Constituţie orice măsură de
natură să implice recunoaşterea în folosul altui stat a unor atribuţii de putere pe o porţiune din
teritoriul românesc.
Prin egalitatea teritoriului se desemnează faptul că, pe întreg teritoriul naţional, normele
juridice, drepturile şi libertăţile cetăţenilor se aplică în mod unitar, nediscriminatoriu, indiferent de
apartenenţa persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, de starea lor socială, nivelul de
pregătire, sexul etc.
Statul are asupra teritoriului o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei,
adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea
suveranităţii acestuia. Şi proprietarii unei părţi din teritoriu, particularii sunt supuşi legilor statului care
reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere în anumite condiţii şi
numai pentru cauze de utilitate publică. În acelaşi timp, şi statul poate fi proprietar al unei părţi a
teritoriului, constituind astfel proprietatea publică a statului, folosită de regulă pentru uzul public. La
rândul său, această proprietate publică asupra unor părţi ale teritoriului, deci ceea ce nu aparţine
particularilor, ci aparţine proprietăţii publice, se regăseşte sub două forme, şi anume:
domeniul privat al statului, care în anumite situaţii poate fi alienabil, deci poate fi înscris în
circuitul civil şi înstrăinat;
domeniul public, care prin destinaţia sa este în afara comerţului, este inalienabil. În această
formă, domeniul public se manifestă asupra străzilor, plajelor, fluviilor etc., potrivit distincţiilor
speciale din lege, aşa cum prevede Constituţia din 1991 revizuită şi Legea 213/1998.
Alături de accepţiunea geografică, teritoriul are ca noţiune şi valenţe politice şi juridice. Astfel,
teritoriul se relevă ca un factor care permite situarea statului în spaţiu, delimitându-l de alte state,
teritoriul permite stabilirea legăturii de cetăţenie, determină limitele exercitării puterii publice,
determinând în mod obiectiv organizarea şi structurarea puterii şi totodată se manifestă ca un simbol şi
ca un factor de protecţie a ideii naţionale.
2.3.3 Puterea publică
Existenţa şi manifestarea colectivităţii umane pe un anumit teritoriu, în mod organizat, nu
poate avea loc în condiţii bune decât dacă asupra acesteia se manifestă forţa publică, puterea publică
sau puterea de stat, care este forma oficială a puterii politice şi îşi are sorgintea în suveranitatea
naţională. Se relevă în acest context şi legătura juridică care se naşte între indivizi şi stat, care sunt
legaţi de o serie de drepturi şi îndatoriri reciproce determinate de o putere supremă unitară, care
reprezintă tocmai subiectul ordinii juridice.
22
Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, vizează ansamblul nevoilor şi
cerinţelor sociale, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de
forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, unitară şi exclusivă. Ea este
unică, emanând de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului, forma
de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine
poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rândul său, în exercitarea puterii publice, ia
anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. Problema se poate
rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât
interesul fiecărui individ în parte.
Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de
comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitarea acestora, dă naştere unei diversităţi de
manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de
manifestare a puterii publice, de separare a funcţiilor acestei puteri, şi anume puterea legiuitoare,
puterea executivă şi puterea judecătorească.
23
CAPITOLUL 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
Structura capitolului:
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului
cunoaşterea conceptului de principii generale ale dreptului, precum şi a raporturilor dintre
acestea şi normele juridice;
să definească conceptul de principii generale ale dreptului şi să precizeze în ce constă
importanţa acestora;
să identifice raporturile de intercondiţionare care se manifestă între principiile generale ale
dreptului şi cele de ramură;
să precizeze care sunt principiile fundamentale ale dreptului;
să reliefeze conţinutul principiilor fundamentale ale dreptului românesc;
să formuleze opinii privitoare la necesitatea principiilor generale ale dreptului şi la evoluţia
acestora;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 115’
Termeni cheie: principiu general de drept, principiu de ramură, separaţia puterilor în stat, baze
legale de funcţionare a statului, responsabilitate, libertate şi egalitate, echitate şi justiţie
Obiectiv fundamental:
Obiective operaţionale:
24
3.1 Noţiunea de principii ale dreptului
Noţiunea de principiu desemnează într-o viziune general acceptată o regulă fundamentală, o
idee conducătoare, un element de bază, un punct de plecare, o convingere sau o lege de bază pe care
se întemeiază o teorie, un sistem politic, economic, juridic etc.
În planul dreptului, principiile desemnează regulile de bază, fundamentale, care stau la baza
elaborării şi aplicării dreptului, conturând cadrul general pentru conţinutul normelor juridice şi
direcţiile de realizare a acestora. Prin conţinutul lor specific, principiile dreptului se relevă ca idei şi
cerinţe fundamentale pentru întregul sistem de drept, formate pe baza convingerilor legiuitorului
asupra cerinţelor obiective ale societăţii. La baza formării principiilor, considerând nu denumirea
expresă acordată acestora, ci conţinutul exprimat, stau două elemente importante: tradiţia, statornicia
în timp a unor reguli sau cerinţe după care s-au construit şi adoptat normele juridice, verificate ulterior
cu valoare de eficienţă în viaţa societăţii (formulate ca valori fundamentale cum sunt de exemplu
echitatea, justiţia, responsabilitatea sau libertatea), precum şi tendinţa continuă de inovaţie, de
schimbare profundă uneori (de adaptare la schimbările realităţii sociale).
Prin natura şi finalităţile sale, dreptul aplicabil unei societăţi (ansamblul de norme juridice în
vigoare la un moment dat), se compune din reguli de conduită care reglementează cele mai variate
raporturi sociale, având ca urmare un pronunţat caracter eterogen. În acelaşi timp însă, factori cum
sunt cauzalitatea comună a normelor juridice, formele comune de exprimare ale acestora, dar mai ales
principiile fundamentale de drept imprimă sistemului de drept un caracter unitar şi coerent.
Acţiunea principiilor fundamentale ale dreptului în sensul asigurării unităţii şi coerenţei
sistemului de drept derivă tocmai din faptul că ele apar ca reguli de bază care stau la temelia sistemului
drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod specific în ramurile juridice care compun dreptul, precum
şi în normele juridice care alcătuiesc acele ramuri.
Utilitatea principiilor fundamentale ale dreptului nu poate fi apreciată decât pe baza
rezultatelor practice ale instituirii acestora, ceea ce are două consecinţe importante: pe de o parte,
principiile fundamentale ale dreptului reflectă un mare număr de cazuri concrete, iar pe de altă parte,
formularea de principii este ulterioară promovării raporturilor juridice într-un anumit mod. Altfel spus,
un principiu de drept nu poate fi formulat aprioric, speculativ, fără a ţine cont de caracteristicile
concrete ale desfăşurării raporturilor juridice, neexistând principii de drept universal valabile, imuabile,
care să se dovedească funcţionale pentru orice etapă istorică şi orice colectivitate socială. Un principiu
general de drept se construieşte în timp, pe baza unei experienţe, a verificării practice a unor idei,
concepte, puncte de vedere. Tocmai existenţa acestor idei şi concepte, a unor categorii juridice sau
morale, a unor conduite de viaţă şi verificarea practică poate duce la elaborarea unui principiu. Aceste
categorii şi concepte juridice sunt rezultatul comensurării acţiunilor omeneşti, raportat la sistemul de
drept existent şi coroborat cu idealurile de justiţie, de echitate şi morală ale societăţii. Dintr-o
asemenea perspectivă, simpla preluare de reguli fundamentale sau chiar norme juridice dintr-un alt
sistem de drept, motivată de dorinţa apropierii faţă de un sistem socio-politic sau de ajungerea mai
rapidă la unele standarde, fără corelaţia adecvată cu realităţile sociale indigene, se poate dovedi extrem
de păgubitoare unei societăţi.
În procesul de creare a dreptului, de legiferare, aceste principii sunt luate în calcul pentru ca
prin normele juridice ce se vor adopta să se răspundă la nevoile de viaţă, la cerinţele imediate şi de
perspectivă ale societăţii. Respectând anumite principii consacrate ale dreptului, în procesul de
legiferare se asigură unitatea, coerenţa, omogenitatea, continuitatea sistemului juridic şi racordarea lui
la nevoile societăţii. Renunţarea la anumite principii sau adoptarea altora, justificate numai prin ideea
de nou, pot avea efecte distructive, contrazicând (violent, uneori) elementul de tradiţie specific
25
principiilor de drept (este cazul preluării, după anul 1948, din sistemul sovietic, a principiilor de
organizare a vieţii societăţii româneşti, cu restrângerea exagerată a unor instituţii, concepte juridice
tradiţionale, precum dreptul de proprietate privată, care s-au dovedit ca fiind străine de tradiţia şi
gândirea poporului român, fiind abandonate pe parcurs, până la excludere).
Rolul esenţial al principiilor dreptului îl reprezintă punerea de acord, corelarea sistemului
juridic cu transformările sociale, afirmându-se în acest sens că "principiile dreptului au valoare explicativă, ele
conţinând temeiurile existenţei, evoluţiei şi transformării dreptului".
Sistemul juridic al unei societăţi se dezvoltă în strânsă corelare cu evoluţia acesteia, iar
principiile de drept nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru acest sistem juridic. Pe
baza acestor principii, legiuitorul se orientează către o anumită reglementare juridică, judecătorul în
aplicarea dreptului are în vedere aceste principii, să aplice legea nu numai în litera ei, deci o interpretare
"literală", dar şi în spiritul ei, al acelor concepte, idei ce s-au desprins în timp din raţiune, din logica
societăţii, corespondenţa dreptului cu cerinţele şi valorile societăţii. Mai mult, în drept, principiile ţin
loc, în cazuri determinate, de normă de reglementare, în cauzele civile şi comerciale judecătorul
soluţionând cauza în temeiul principiilor generale de drept. Astfel, legea noastră civilă consacra cu
valoare de principiu de drept în art. 3 din Codul civil că "Judecătorul care va refuza de a judeca, sub
cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil
de denegare de dreptate". Noul Cod civil enunţă expres calitatea de izvor de drept a principiilor
generale, pentru cazurile în care nu există normă de reglementare.
Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele dintre ele, cum este cel al
legalităţii, se întâlnesc în toate ramurile de drept, cu formulări şi sferă de aplicabilitate distinctă, altele
însă se regăsesc doar la nivelul unora, cum este cazul principiului separaţiei puterilor de stat (dreptul
constituţional, administrativ, procesual penal şi procesual civil). În cadrul acestor principii un loc
important îl ocupă principiile dreptului constituţional, care prin valoarea şi forţa lor juridică se impun
şi celorlalte ramuri de drept ca reguli orientative.
La rândul lor şi ramurile de drept au şi ele principii proprii (oralitatea, publicitatea şi
contradictorialitatea dezbaterii judiciare în procesul civil şi în procesul penal, consensualismul în
dreptul civil), cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică.
Principiile de drept pot fi formulate direct prin norme (de exemplu, principiul egalităţii juridice
a cetăţenilor în dreptul constituţional), în vreme ce altele se deduc prin interpretarea unor norme
juridice (de exemplu, principiul revocabilităţii actelor administrative, cunoscut în dreptul
administrativ).
Spre deosebire de conceptele şi categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a
aplicării principiilor, principiile dau conţinut concret categoriilor juridice, asigurându-le
funcţionalitatea.
Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit
raportului care există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă
la principii:
normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului;
principiile dreptului îşi asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin
normele juridice;
normele juridice au o valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea explicativă
a principiilor;
principiile dreptului se deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt
mici sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale.
26
3.2 Principiile fundamentale ale dreptului
Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială
(principiul separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot
avea caracter preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea
legii speciale de la legea generală). Între principii există o ierarhizare, un raport de la general la
particular. Cele mai importante şi cuprinzătoare principii, numite şi fundamentale, generale sau
constituţionale se regăsesc înscrise sau pot fi deduse, de regulă, din actul fundamental, căpătând pe
această cale forţă juridică superioară în raport cu celelalte acte normative şi cu ramurile de drept:
Convingerea juridică presupune un element de natură psihologică care se adaugă uzajului şi
semnifică perceperea de către membrii colectivităţii a practicii sociale în cauză ca având caracter
obligatoriu, imperativ, similar dreptului, determinând astfel respectarea acesteia în raporturile sociale ca
şi cum ar avea valoare juridică. Convingerea juridică este cea care diferenţiază cutuma de uzajul de
fapt, ca practică pe care indivizii o urmează în mod constant, fără a se simţi însă obligaţi la aceasta
Multitudinea normelor de conduită formate cutumiar, cu deosebire în perioadele de început ale
societăţii, au determinat cuprinderea lor în diferite culegeri sau acte scrise, cu scopul facilitării
cunoaşterii de către membrii colectivităţii. Astfel, în special în Evul Mediu au apărut diferite culegeri
scrise ale cutumelor, fie sub forma unor acte cu caracter oficial, fie ca opere ale unor jurişti, având un
caracter privat. Exemplele mai cunoscute de astfel de culegeri sunt reprezentate de “Oglinda saxonă”
20 Nicolae Popa, op. cit., p. 199 21 De exemplu, cazul cutumei americane care impunea realegerea Preşedintelui o singură dată şi a fost infirmată de
realegerea Preşedintelui Roosvelt de două ori, fiind nevoie de o normă constituţională pentru a reconsacra această
regulă.
37
(Sachsenspiegel) din 1230 şi “Oglinda şvabă” (Schwabenspiegel) din 1273-1282 denumită şi
“Kaiserrecht”, “Aşezămintele lui Ludovic cel sfânt” din 1270, “Pravila rusă” din secolele IX-XIII ş.a.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost adunate în Franţa cutumele locale. Pentru
recunoaşterea prevederilor cutumelor, în Elveţia s-a statornicit tradiţia ca acestea să fie citite anual în
adunările ţinuturilor (Landesgemeinde) sau ale parohiilor22.
Istoria dreptului românesc cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac, care s-a menţinut
în anumite limite şi după cucerirea romană (cutuma, suos majorum). Un rol deosebit de important l-a
avut cutuma în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. Este cunoscut sub acest aspect jus
valachicum sau obiceiul jus valachorum, adică dreptul românesc (valah) sau dreptul românilor (valahilor) ca
reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti atât în Ţările române, cât şi la
românii din statele din jur (Polonia, Serbia, Ungaria, Bulgaria). Odată cu formarea statelor româneşti
feudale, jus valachicum este recunoscut drept lex terrae, consuetudo terrae (legea sau obiceiul pământului), ceea ce
consfinţeşte legătura acestui drept cutumiar cu populaţia românească şi cu teritoriul pe care era ea
aşezată23. Într-un document din vremea lui Ştefan al II-lea din Moldova (1445) se arată că un rob tătar
va urma să trăiască după legea valahă. Primele legiuiri autohtone le întâlnim în secolul XVII, la Vasile
Lupu şi Matei Basarab, făcându-se referire cu pondere mare la forţa juridică a cutumei. Obiceiul
pământului a devenit apoi una din sursele de inspiraţie pentru “Pravilniceasca condică” (1780), pentru
“Codul Calimachi” (1817) şi pentru “Legiuirea lui Caragea” (1818). Deşi o reglementare pro-modernă
codificată o întâlnim abia odată cu Codul Calimachi (1817) şi Codul Caragea (1818), aceste acte lasă
destul loc pentru o largă aplicaţie a obiceiurilor, în materiile sau sub aspectele sub care codurile nu
dispun.
Un salt esenţial în evoluţia dreptului pozitiv românesc îl regăsim după unirea Principatelor, cu
precădere în legile lui Cuza, precum Codul civil de la 1864, care reduc aplicabilitatea dreptului
obişnuielnic, lăsând însă un loc restrâns obiceiului, în acele domenii în care eliminarea sa bruscă ar fi
determinat confuzii şi neregularităţi în raporturile sociale. Se făcea astfel referire la cutumă în câteva
articole, precum art. 548, 600, 607, 970 etc. din Codul civil24.
Similar procesului apariţiei sale, încetarea aplicării unei cutume se produce invers, prin non-
uzajul ei treptat, ceea ce în limbaj juridic se numeşte cădere în desuetudine. În general, cutuma ca izvor de
drept este inferioară dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai
greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator, deoarece consfinţeşte
comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată şi care şi-au dovedit astfel eficienţa socială.
Cutumele consacră valori morale şi spirituale, dar uneori rămân în urma concepţiilor sociale exprimate
prin dreptul scris, având caracter retrograd, consfinţind inegalitatea dintre sexe, intoleranţa religioasă,
discriminările naţionale şi/sau rasiale.
În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplică şi în vremurile noastre, cu deosebire în
dreptul internaţional, în dreptul privat (civil25, comercial) şi, în unele state, în dreptul constituţional.
Cutuma este însă lipsită de aplicabilitate în materia dreptului penal, în care gravitatea încălcărilor
dreptului este corelată cu gravitatea pedepselor (afectării drepturilor şi libertăţilor), iar datorită
dificultăţilor specifice de cunoaştere şi constatare în această ramură s-a impus principiul legalităţii
22 Nicolae Popa, op. cit., p. 202 23 Idem. p. 203 24 De exemplu, art. 600 C. civ. prevedea că “înălţimea îngrădirii se va hotărî după regulamentele particulare sau după
obiceiul obştesc…” 25 În legislaţia noastră, obiceiul ca izvor de drept, după adoptarea Codului civil, priveşte îndeosebi relaţiile juridice
comerciale şi cele privitoare la imobile şi la drepturile de vecinătate. Şi Constituţia actuală a României face trimitere la
obicei, în art. 44, pct. 7: "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului".
38
incriminării şi al pedepsei (nu există faptă penală sau pedeapsă penală decât dacă ea este prevăzută de
lege). În prezent, obiceiul ca izvor de drept îşi găseşte o vastă aplicaţie în dreptul internaţional public,
deşi în acest domeniu se manifestă o puternică tendinţă de reglementare scrisă şi de codificare26. Astfel,
în expunerea de motive la Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, se menţionează:
"Părţile […] afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască chestiunile
nereglementate de dispoziţiile prezentei Convenţii".
Doctrina ca izvor de drept
Într-o accepţiune generală, doctrina poate fi caracterizată ca un ansamblu de concepţii, idei,
principii, precepte sau interpretări care stau la baza sistem politic, economic, juridic, religios etc. (de
exemplu, doctrina liberală, doctrina marxistă, doctrina franceză etc). Termenul de doctrină poate fi
folosit şi cu un sens mai restrâns, de opinie exprimată de un autor cu privire la o problemă
particularizată (doctrina hegeliană a dreptului, doctrina lui Duguit privind suveranitatea etc.). În
ambele cazuri este vorba de analiza sistematică sau critică şi prezentarea unor probleme specifice
domeniului dreptului de către avizate în domeniul dreptului (profesori, magistraţi etc.).
În ştiinţa juridică, doctrina este apreciată ca reprezentând ansamblul interpretărilor,
convingerilor, concepţiilor şi ideilor formulate şi argumentate de către specialiştii în drept, în contextul
studierii trecutului, prezentului şi perspectivei reglementărilor juridice. Pe baza analizei ştiinţifice,
specialiştii în drept identifică neajunsurile sistemului de drept existent, necorelările sau lacunele
acestuia, evidenţiind nevoile de reglementare pe viitor prin propuneri de lege ferenda sau identifică modul
în care unele norme juridice trebuie interpretate pentru ca eficienţa socială a dreptului să fie atinsă. În
anumite situaţii, însăşi legiuitorul solicită punctul de vedere al unor specialişti în drept înainte de
adoptarea unor acte normative sau în contextul modificării acestora, tocmai pornind de la autoritatea
argumentaţiei ştiinţifice realizată de „doctrinarii” dreptului. Într-un plan mai larg, fenomenul juridic de
ansamblu include în mod esenţial pe lângă practica legislativă, jurisdicţională, administrativă, şi teoria
(doctrina) juridică materializată în cursuri universitare, monografii, studii, recenzii, note critice asupra
unor soluţii a instanţelor judecătoreşti etc. Doctrina se manifestă în forme diverse, apărând în
publicaţiile de specialitate, de la manuale, tratate, comentarii, studii, monografii juridice la revistele
doctrinare.
Cu excepţia sistemului musulman de drept, în dreptul actual romano-german şi anglo-saxon,
doctrina nu este recunoscută ca un izvor de drept. Deşi nu este un izvor direct al dreptului, doctrina joacă însă
un rol important în formarea acestuia, sistematizând jurisprudenţa, obiceiurile, normele materiale sau
procedurale etc., propunerile de lege ferenda făcute în literatura de specialitate în urma analizelor critice
fiind luate în seamă de legiuitor. Totodată, doctrina este în măsură să influenţeze şi jurisprudenţa,
întrucât judecătorii recurg adesea la autoritatea ştiinţifică a teoreticienilor pentru a fundamenta soluţiile
date în diversele cauze.
Practica judiciară şi precedentul judiciar
Practica judiciară, denumită şi jurisprudenţă, reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns aceste instanţe,
în cazuri concrete (speţe). Judecătorul sesizat de partea interesată sau de procuror şi învestit astfel în
judecarea cauzei, trebuie să judece speţa şi să pronunţe hotărârea care îmbracă mai multe denumiri:
sentinţă, decizie etc. În cazul dedus judecăţii, judecătorul interpretează şi aplică legea, norma juridică ce
reglementează raportul social. Soluţia pronunţată de judecător devine, atunci când jurisprudenţa are
valoare de izvor de drept, obligatorie pentru toate instanţele de acelaşi grad sau de grad inferior în
cauze similare. Trebuie reţinut că ceea ce se impune instanţelor de acelaşi grad sau inferioare nu este
26 Art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie citează cutuma ca izvor de drept internaţional pe poziţia secundă,
după tratatul internaţional.
39
soluţia pronunţată în sine, ci raţionamentul, interpretarea normei juridice, modul în care judecătorul
care a soluţionat anterior speţa similară a ajuns la pronunţarea acelei soluţii. În aceste condiţii, specifice
îndeosebi sistemului common-law, dacă judecătorul de la instanţa inferioară sau de acelaşi grad este
ţinut să respecte „regula” creată de judecătorul care a soluţionat anterior o speţă similară, practic
judecătorul este cel care face legea („judge made law”). În sistemul de drept anglo-saxon, jurisprudenţa
este foarte importantă ca izvor de drept, dacă într-o anumită materie legea nu există sau este
insuficientă, precedentul judiciar are o autoritate generală, asemănătoare legii, fiind aplicabilă erga omnes.
Deşi se creează astfel aparenţa unei încălcări a separaţiei puterilor în stat, aceasta nu poate fi invocată,
întrucât judecătorul nu creează o regulă de drept, ci un mod de interpretare (unitară) a regulilor de
drept. De altfel, unitatea de interpretare a normelor juridice şi aplicarea lor în mod coerent reprezintă
unul dintre argumentele pentru care se manifestă tot mai des în sistemul nostru actual unele opinii care
susţin recunoaşterea jurisprudenţei ca având valoare de izvor de drept.
În baza principiului separaţiei puterilor în stat, actele administrative, cu excepţiile prevăzute de
lege, sunt supuse controlului judecătoresc prin instanţele de contencios administrativ care funcţionează
pe lângă tribunale, Curţi de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cât priveşte controlul
constituţionalităţii legilor, acesta se realizează printr-un sistem special, respectiv Curtea Constituţională.
Instanţa supremă în ierarhia autorităţii judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate soluţiona
anumite conflicte privitoare la competenţa materială sau teritorială ce apar între instanţele de grad
inferior ori poate interveni atunci când se impune o interpretare unitară a unor dispoziţii legale prin
schimbarea practicii existente până la un moment dat. Aceste soluţii pronunţate într-o speţă, într-o
cauză viitoare asemănătoare, pot fi invocate ca un precedent judiciar, ca o soluţie bună, la care instanţa
să se poată raporta sau chiar opri. Şi autorităţile administrative aplică şi interpretează legea cazual, şi
astfel actele lor pot constitui, alături de precedentul judiciar, un punct de plecare în viziunea
legiuitorului, care atunci când adoptă un act normativ nou poate să ia în calcul această practică.
În sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu este considerată expres izvor de drept, art. 4 din
Codul civil anterior interzicând chiar judecătorului "de a se pronunţa în hotărârile ce dă pe cale de dispoziţii
generale şi reglementare asupra cauzelor ce-i sunt supuse". Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate când este
sesizată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au valoare de precedent obligatoriu atunci când prin
ele se constată caracterul neconstituţional al unei norme juridice. Aceste decizii trebuie publicate în
Monitorul Oficial al României.
Contractul normativ
Contractul normativ constituie la rândul său, în anumite condiţii, un izvor de drept. În
principiu, contractul, înţeles ca un acord de voinţă, încheiat între două sau mai multe părţi pe baza
unor norme juridice cu scopul de a produce efecte juridice, nu poate avea valoare de izvor de drept,
deşi este caracterizat ca „legea părţilor”, întrucât acesta nu conţine dispoziţii cu caracter general
obligatoriu, aplicabile erga omnes, ci se referă numai la părţile din acel contract. Pe cale de consecinţă,
contractul poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru
părţi identificate, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a
părţilor reguli generale şi impersonale. Contractele cu caracter normativ s-au folosit în special în
perioada solidarismului, având rolul de reglementare a raporturilor dintre diferite stări sociale ori dintre
acestea şi monarhi. Cel mai renumit astfel de contract îl reprezintă Magna Charta Libertatum, încheiată
în Anglia între baroni, cavaleri, orăşenii răsculaţi şi regele Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215.
Contractul normativ reprezintă un important izvor în dreptul constituţional cu privire la formarea
Confederaţiilor, a federaţiilor de state, acestea constituind principiile generale de uniune. În dreptul
intern românesc, contractul normativ îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul muncii (contractul colectiv de
muncă) în general, în mişcarea sindicală prin unirea unor federaţii, uniuni, confederaţii sindicale. În
40
dreptul internaţional public, de asemenea, sub forma unor tratate, regăsim o specie de contract
normativ.
Principiile generale ale dreptului
Regulile fundamentale ale sistemului de drept sunt, de asemenea, izvoare indirecte de drept,
legea civilă făcând precizarea că „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului”. Această precizare legală evidenţiază şi utilitatea analogiei în drept, dar scoate în
evidenţă totodată nevoia de prudenţă în interpretare, fiind de dorit ca asemenea situaţii să fie cât mai
rare, în dreptul scris existând condiţiile de a evita lacunele legislative.
41
CAPITOLUL 5 NORMA JURIDICĂ
Structura capitolului:
5.1 Noţiunea şi definiţia normei juridice
5.2 Trăsăturile normelor juridice
5.3 Structura normei juridice
5.4 Clasificarea normelor juridice
5.5 Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
cunoaşterea conceptului de normă juridică
să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu
celelalte categorii de norme sociale;
să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;
să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;
să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;
să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor;
să evidenţieze excepţiile privitoare la acţiunea normelor juridice;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.
Timp mediu necesar pentru asimilarea cunoştinţelor: 210’
Raporturile sociale sunt relaţii care se stabilesc între oameni în cadrul societăţii, fie în procesul
producţiei, repartiţiei sau schimbului de bunuri (relaţii economice), fie în procesul conducerii societăţii
(relaţii politice) ori în cel al practicării credinţei (relaţii religioase) etc. Aceste relaţii sunt guvernate de
anumite norme sociale, adică de reguli care stabilesc conduita de urmat de către indivizi în raporturile
dintre ei, norme care, la rândul lor, pot fi economice, politice, religioase etc.
Normele juridice reglementează raporturile juridice, adică acea categorie a relaţiilor sociale care
se compun din drepturi şi obligaţii reglementate juridic (prin lege) şi a căror derulare sau desfăşurare
nu se poate face în mod întâmplător. Specificul acestor norme, faţă de alte reguli sociale, constă în
obligativitatea respectării lor de către membrii societăţii cărora le sunt destinate, sub garanţia aplicării
forţei de constrângere a statului care sancţionează conduită neconformă cu legea. Nici o altă categorie
a normelor sociale nu are calitatea de a declanşa sau mai exact de a determina declanşarea constrângerii
fizice sau materiale a subiectului care a încălcat regula de drept, obligându-l pe cel vinovat de
comiterea abaterii să suporte consecinţele sancţiunii aplicate, inclusiv repararea pagubei şi înlăturarea
vătămării produse altuia.
Normele juridice se definesc drept acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de
stat, obligatorii de respectat în raporturile dintre subiectele de drept, sub garanţia intervenţiei forţei de
constrângere a statului, în situaţia încălcării lor.
Din această definiţie se desprind următoarele constatări privind normele juridice:
în primul rând, norma juridică este o regulă de conduită socială ce acţionează numai în
cadrul societăţii şi în relaţiile dintre indivizi, fiind de neconceput reguli juridice în afara societăţii
umane sau a colectivităţii umane, de exemplu, între om şi lucru (obiect) sau în cadrul regnului
animal (aşa cum susţineau unii reprezentanţi ai curentului dreptului natural);
în al doilea rând, norma juridică reglementează şi se adresează conduitei umane, chiar dacă
aceasta din urmă vizează şi un obiect material sau un fenomen natural (naştere, deces etc.)
deoarece relaţia nu se stabileşte între om şi obiectul material sau fenomen, ci între oameni cu
privire la acestea din urmă;
în al treilea rând, norma juridică exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin
intermediul voinţei generale care dă viaţă regulii astfel consacrate, indiferent de faptul că aceasta se
concretizează printr-un act juridic al statului sau, dimpotrivă, statul recunoaşte obligativitatea unei
reguli care nu îi aparţine;
în al patrulea rând, forţa de constrângere aplicată în cazul nerespectării normei juridice aparţine
numai statului, iar utilizarea ei anihilează libertatea de acţiune a individului, obligându-l să urmeze o
conduită pe care acesta nu o însuşeşte, dar nici nu o respectă de bunăvoie.
Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat formează dreptul unei societăţi sau
sistemul de drept al acesteia, în care norma reprezintă elementul structural intern de bază. Normele
juridice sunt analizate sub aspectul trăsăturilor, a structurii pe care o au şi a modului lor de clasificare.
5.2 Trăsăturile normelor juridice
Trăsăturile normelor juridice reprezintă acele însuşiri specifice care diferenţiază regulile de
drept de alte categorii de reguli sociale. Acestea derivă din considerarea normei juridice ca o regulă de
conduită generală şi obligatorie, elaborată, instituită sau recunoscută de către stat ca expresie a voinţei
acestuia şi care produce efecte juridice garantate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
43
Regula de conduită exprimată prin norma juridică este obligatorie, generală, abstractă, tipică,
impersonală, de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.
Norma juridică are un caracter obligatoriu deoarece conduita subiectelor vizate de aceasta trebuie să
se conformeze cerinţelor prevăzute de reglementare. Această conformare cu caracter obligatoriu este
de esenţa normei juridice, dar nu trebuie înţeleasă numai în sensul că norma juridică stabileşte
întotdeauna expres, sub toate aspectele, conduita de urmat. Dacă aşa se întâmplă în cazul normelor
juridice imperative, onerative sau prohibitive, în cazul normelor permisive sau dispozitive subiectul
vizat are o anumită posibilitate de alegere. De exemplu, subiectul poate intra sau nu în raporturi
juridice atunci când norma juridică lasă această libertate de alegere (de exemplu, raportul juridic de
căsătorie) sau poate să aleagă o anume conduită în unele raporturi juridice (de exemplu, alegerea
numelui viitorilor soţi la încheierea căsătoriei). În aceste două ultime situaţii, caracterul obligatoriu al
normei juridice lipseşte aparent, însă observăm că obligativitatea subzistă, numai că ea nu decurge din
îndatorirea de a stabili relaţia juridică, ci din aceea că, odată stabilit raportul juridic, regulile prescrise
pentru conduita celui care a optat pentru stabilirea acestuia să fie respectate.
O situaţie similară, în care caracterul obligatoriu al normei juridice lipseşte aparent, este aceea a
normelor-definiţii şi a normelor-principii. Primele semnifică norme juridice prin care legiuitorul
fixează anumite concepte sau noţiuni utilizate în actele normative27, iar secundele sunt norme juridice
prin care sunt instituite reguli cu valoare de principiu în diferite ramuri sau materii ale dreptului28.
Trebuie reţinut că şi aceste norme juridice au caracter obligatoriu, în sensul că nimeni nu poate da o
altă interpretare noţiunilor definite de legiuitor în primul caz şi nimeni nu poate încălca prin orice acte
sau fapte principiile stabilite în cel de-al doilea caz. Practic, dacă am admite că o normă juridică nu are
întotdeauna caracter obligatoriu, ea nu ar mai avea utilitate, nefiind respectată.
Caracterul obligatoriu al normei asigură ordinea de drept, stabilitatea şi încrederea în derularea
relaţiilor sociale în sensul dorit de stat şi societate, care au urmărit reglementarea lor. Cuprinderea
normei în acte normative sau recunoaşterea prin prevederile acestora a forţei sale juridice (în cazul
uzanţelor) impune implicit respectarea ei. Sub acest aspect, obligativitatea este corelată cu sancţiunea şi
asigurată, la nevoie, cu ajutorul coerciţiei statale.
Norma juridică este o regulă de conduită generală întrucât se aplică în acelaşi mod, respectiv unitar,
tuturor situaţiilor reglementate care cad sub incidenţa ei. Gradul de generalitate al normei diferă, fiind
maxim, când vizează toate subiectele sau toate situaţiile (de exemplu, obligativitatea respectării legilor
ori a cunoaşterii lor) şi minim, atunci când vizează o situaţie unică sau specifică (de exemplu, atribuţiile
unei funcţii publice), inclusiv derogatorie de la dreptul comun, cum este cazul normelor de excepţie.
Între aceste două limite, gradul de generalitate al normei variază după sfera situaţiilor şi subiectelor
vizate (alegerile şi alegătorii, cetăţenia şi cetăţenii, majori şi minori, civilii şi militarii, descendenţii şi
ascendenţii etc.).
Trebuie reţinut că generalitatea normei juridice, existentă chiar şi atunci când situaţia vizată de
prescripţiile sale este unică (de exemplu, reglementările privitoare la şeful statului), este esenţială pentru
a deosebi actele juridice normative (normele juridice) de actele juridice de aplicare a dreptului (acte
individuale). În cel din urmă caz, conduita de urmat vizează numai subiectele identificate, efectele
juridice raportându-se numai la acestea (de exemplu, o hotărâre judecătorească, o autorizaţie de
construcţie etc.).
27 De exemplu, art. 2, alin. 1 din Statutul funcţionarilor publici, republicat, prevede că “Funcţia publică reprezintă
ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică de către administraţia publică centrală şi locală.” 28 De exemplu, art. 1 alin. 1 din Constituţie prevede că “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.”
44
Norma juridică este abstractă întrucât ea dă expresie trăsăturilor caracteristice care trebuie
reflectate în conduită prescrisă, lăsând la o parte elementele concrete care pot fi diferite de la un caz la
altul. Practic, legiuitorul este în imposibilitatea de a prevedea în normele juridice toate elementele
particulare comportamentelor umane care se pot manifesta, iar acest lucru nu este nici măcar necesar.
Este de ajuns ca norma juridică să cuprindă elementele esenţiale pentru identificarea conduitei de
urmat, respectiv pentru identificarea conduitelor contrare, ilicite. De exemplu, Codul penal defineşte
infracţiunea de furt ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, fără să detalieze eventualele condiţii în care acesta s-ar
putea produce.
Prescripţia abstractă a normei juridice rezultă din generalizarea şi abstractizarea unui număr
sporit de cazuri concrete, individuale, evidenţiate de practica legislativă sau juridică. Regula de drept se
construieşte prin trecerea de la particular la general, făcându-se abstracţie de elementele concrete,
nesemnificative şi neesenţiale pentru aceasta. Reversul este acela că norma astfel construită urmează în
aplicare drumul invers, de la general la particular, iar situaţiile particulare pot crea prin elementele
conţinute dificultăţi de identificare a normei juridice aplicabile.
Norma juridică prescrie o conduită tipică pentru subiectele de drept, stabilind un etalon de urmat de
către acestea atunci când intră în raporturi juridice. În acest fel, norma juridică devine şi criteriul unic
de apreciere a conformităţii sau a neconformităţii unei anumite conduite faţă de lege. În acest context,
distingem între conduita licită, legală şi conduita ilicită sau ilegală după cum comportamentul concret a fost
sau nu conform celui prescris de norma juridică. Ca urmare, dreptul devine o măsură egală pentru
indivizi inegali, adică o măsură unică de apreciere a conduitei umane în aceeaşi situaţie, pentru subiecte
care se deosebesc unul de altul.
Legea poate pretinde o conduită tipică de urmat constând fie dintr-o acţiune (de exemplu,
plata impozitului), fie dintr-o inacţiune (de exemplu, interdicţia de sustragere a bunului altuia) sau
poate lăsa subiectelor alegerea unei conduite, dar totuşi într-un cadru relativ determinat (de exemplu,
în cazul alegerii numelui la încheierea căsătoriei).
Norma juridică este o regulă impersonală, întrucât ea nu se adresează unui subiect predeterminat, ci
tuturor acelora care întrunind condiţiile stipulate se află sau se vor afla în situaţia pentru care devin
incidente regulile de drept. Noţiunea de “impersonal”, nu desemnează un atribut de inaplicabilitate a
normei persoanelor sau subiectelor, ci evidenţiază doar calitatea regulii juridice de a viza un număr
nedeterminat de situaţii şi persoane, chiar dacă referirea s-ar face la o funcţie unică în stat ori ar putea
fi stabilit exact numărul celor aflaţi sub incidenţa ei, cum este, de pildă, numărul de alegători dintr-o
secţie sau circumscripţie electorală.
Norma juridică este de aplicabilitate repetată, spre deosebire de actul juridic individual care se
consumă prin punerea lui în executare într-o situaţie dată. Întinderea repetabilităţii este în funcţie de
numărul situaţiilor în care norma este incidentă (şi a persoanelor aflate în aceste situaţii), ca şi de durata
aflării în vigoare a actului normativ.
Norma juridică se aplică într-un număr nelimitat de cazuri, deoarece legea nu prestabileşte în câte, ci
în ce situaţii sau condiţii devin incidente prevederile ei. În unele situaţii pare că norma juridică se aplică
în exclusivitate unor situaţii, cu ignorarea subiectelor de drept, mai ales atunci când norma conferă
efecte juridice unor evenimente naturale care nu ţin de voinţa exclusivă a individului uman vizat prin
ele (de exemplu: decesul unei persoane, calamitarea unor bunuri asigurate etc.). Dar şi într-o astfel de
situaţie, regula se aplică tot persoanelor, respectiv celor chemate la succesiune sau ale căror bunuri
fiind distruse, beneficiază de plata despăgubirilor pentru pagube suferite în cadrul raporturilor juridice
formate (raportul juridic de asigurare). Este evident că normele juridice reglementează raporturi sociale
în care apar întotdeauna subiecte de drept, dar acestea trebuie să se afle în anumite situaţii sau cazuri şi
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii pentru a li se putea aplica norma. Simpla existenţă a
45
subiectului de drept ori a unei situaţii ori împrejurări lipsite de un subiect nu sunt suficiente, privite în
mod izolat, pentru declanşarea incidenţei normei.
Norma de drept are aplicabilitate repetată în mai multe cazuri, nu numai pentru faptul că se
aplică mai multor subiecte de drept în situaţii similare, ci şi pentru faptul că ea se poate aplica de mai
multe ori şi aceluiaşi subiect, ori de câte ori acesta se găseşte în situaţii de acelaşi gen (de exemplu, un
recidivist în materie de sustrageri de bunuri). În acest sens, caracterul nelimitat al cazurilor de aplicare a
normei corespunde atât numărului nedeterminat de persoane care se pot afla în ipoteza legală, la care
se adaugă şi posibilitatea practic nelimitată a fiecărui subiect de drept de a i se aplica în mod repetat
aceeaşi normă. Pe de altă parte, norma se aplică nelimitat în timp deoarece în momentul adoptării ei nu
se cunoaşte, de regulă, perioada pentru care ea este în vigoare, cu excepţia normelor temporare (cu
termen).
În unele opinii, norma juridică are un caracter voliţional deoarece, spre deosebire de legile naturii
şi legile sociale care există independent de voinţa omului, normele juridice, chiar dacă ţin seamă de
necesităţile obiective de moment sau de durată, sunt în exclusivitate produsul voinţei umane. În acest
sens se afirmă că legiuitorul „nu inventează legi, ci doar le formulează”. Astfel, legea „juridică” este
subiectivă prin modul de formulare, adică prin felul în care nevoia sau comanda socială se reflectă în
conştiinţa subiectivă a legiuitorului şi obiectivă prin determinant şi prin conţinutul reglementării.
Voinţa manifestată în acţiunile umane licite din raporturile juridice trebuie să fie conformă cu
voinţa consacrată prin norma juridică, întrucât în caz contrar, de discordanţă între cele două, intervine
răspunderea juridică. Pe de altă parte, emiterea şi încheierea actelor juridice trebuie să se facă în acord
cu voinţa legiuitorului pentru ca actul juridic să fie legal constituit. Cel chemat să soluţioneze un
conflict izvorât dintr-un act juridic va avea, printre altele, îndatorirea de a stabili voinţa reală a părţilor,
raportând-o la voinţa pe care legea o atribuie respectivei categorii de acte juridice.
Norma juridică determină anumite efecte juridice pentru subiectele de drept intrate în relaţia juridică
reglementată de ea, generând, modificând şi desfiinţând raporturi juridice. Această trăsătură este
specifică numai regulilor juridice, comparativ cu celelalte reguli sau norme sociale. În general, norma
nu generează în mod direct efecte juridice, întrucât ea constituie o prevedere abstractă, fiind necesară
apariţia unui fapt juridic licit sau ilicit căruia, prin aplicarea normei, i se conferă semnificaţie juridică,
adică tocmai acele efecte juridice avute în vederea de legiuitor la adoptarea normei.
Încălcarea normei atrage răspunderea celui vinovat. Forma răspunderii juridice depinde de felul sau de
natura normei încălcate (civile, penale, administrative etc.). Răspunderea urmăreşte repararea
prejudiciului cauzat sau înlăturarea vătămării produse şi sancţionarea celui vinovat. Declanşarea
răspunderii juridice este însoţită de cele mai multe ori de aplicarea constrângerii de stat, întrucât cel
care nu respectă de bunăvoie o normă, nu va suporta de regulă, benevol, nici consecinţele sau efectele
antrenate de propria abatere. Constrângerea juridică poate viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau
chiar persoana acestuia, în funcţie de natura răspunderii şi felul sancţiunilor aplicate.
5.3 Structura normei juridice
În analiza structurii normei juridice distingem între structura logico-juridică şi structura
tehnico-legislativă a regulii de drept, respectiv între structura internă, dată de modul de alcătuire a
acesteia şi construcţia externă, dată de modul de exprimare al reglementării în actul normativ ori în alt
izvor de drept.
5.3.1 Structura logico-juridică a normei
Eficienţa socială a dreptului este condiţionată de cunoaşterea şi înţelegerea de către subiectele
vizate a cerinţelor normelor juridice. Din acest punct de vedere, subiectul vizat trebuie să ştie care este
comportamentul cerut de lege în anumite situaţii şi care sunt urmările nerespectării prescripţiei normei
46
juridice. Ca urmare, norma juridică are o structură logico-juridică, adică o alcătuire care indică în mod
necesar în ce împrejurare se referă (aplică) regula, ce conduită trebuie să adopte subiectele de drept
aflate în respectiva împrejurare şi care sunt consecinţele nerespectării conduitei prescrise.
Corespunzător acestor cerinţe, norma juridică este alcătuită din trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Uneori, aceste elemente se regăsesc în aceeaşi regulă, dar alteori ele sunt disparate şi cuprinse
în mai multe norme, chiar în diferite reglementări juridice (acte normative), ori unele elemente se
subînţeleg, unitatea lor apărând, în aceste cazuri, în urma interpretărilor juridice realizate de cei
chemaţi să le respecte sau să le aplice.
a. Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile de aplicare a regulii de
drept, indicând subiecţii şi împrejurările în care anumite fapte dobândesc semnificaţie juridică. Ipoteza
stabileşte starea de fapt prin a cărei realizare se declanşează incidenţa normei de drept.
După modul de formulare a condiţiilor care se cer a fi întrunite în mod legal, ipoteza poate fi
determinată şi relativ determinată.
Ipoteza este (strict) determinată atunci când stabileşte în mod absolut (exact) condiţiile de
aplicare a normei, excluzând orice altă situaţie sau posibilitate de realizare a prevederilor legale. Astfel,
de exemplu, este prevederea conform căreia cetăţeanul are dreptul la câte un singur vot pentru
alegerea membrilor Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României.
Ipoteza este relativ determinată (subînţeleasă) atunci când, deşi indică împrejurarea de aplicare a
normei, conţinutului faptic concret este lăsat la aprecierea subiectului de drept. Astfel, de exemplu, se
poate dispune prin testament de toată averea sau de o fracţiune din ea ori de unul sau de mai multe
obiecte determinate. În general, dreptul modern urmăreşte, pe cât posibil, o determinare cât mai
riguroasă a ipotezei normei juridice, pentru a se evita arbitrariul şi interpretările eronate, realizându-se
o garanţie a eficienţei respectării şi aplicării riguroase a legii.
După gradul de complexitate a împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei, ipoteza
poate fi simplă, atunci când se prevede o singură modalitate, obişnuită sau tipică prin a cărei realizare
legea devine aplicabilă (de exemplu, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) şi complexă,
atunci când se prevăd mai multe situaţii ori împrejurări prin a căror reunire cumulativă, totală sau
parţială, devine posibilă aplicarea normei (de exemplu, arestarea unei persoane se poate dispune,
printre altele, atunci când s-a comis o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai
mare de doi ani, iar lăsarea în libertate a autorului faptei ar prezenta un pericol pentru ordinea publică).
După numărul împrejurărilor avute în vedere pentru aplicarea normei, ipoteza poate fi unică,
atunci când numai o singură împrejurare a fost prevăzută pentru a declanşa incidenţa legii (de
exemplu, desfacerea căsătoriei are loc prin divorţ) sau alternativă, situaţie în care se prevăd mai multe
modalităţi de realizare a incidenţei legii.
Existenţa unei ipoteze simple, spre deosebire de ipoteza unică, nu exclude posibilitatea ca
împrejurarea prevăzută de ea să se poată realiza prin modalităţi concrete foarte diferite. Astfel, de
exemplu, în cazul infracţiunii de omor legea nu face distincţie cu privire la calitatea făptuitorului sau a
victimei, locul şi timpul comiterii faptei or mijloacele întrebuinţate la săvârşirea ei (exceptând, desigur,
formele calificate sau deosebite de grave de omor).
Toate aceste forme ale ipotezei pot fi combinate între ele prin texte normative în funcţie de
cerinţele de redactare legislativă astfel încât, de pildă, o ipoteză determinată poate fi unică şi simplă
sau, dimpotrivă, complexă şi alternativă.
După modul de enunţare a condiţiilor de aplicare, ipoteza poate fi generică, când prevede un
anumit gen sau tip de împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea, şi cazuală când enumeră,
limitativ sau exemplificativ, împrejurările în care se aplică legea.
47
b. Dispoziţia este elementul normei juridice care indică ce conduită trebuie să se urmeze de
către subiectele de drept aflate în ipoteza sau situaţia prevăzută de lege.
După modul de determinare a conduitei subiectelor de drept, dispoziţia poate fi determinată sau
relativ determinată. Dispoziţia este determinată când stabileşte exact conduita pe care trebuie să o urmeze
părţile raportului juridic, aşa cum este cazul dispoziţiilor onerative şi prohibitive. Dispoziţia este relativ
determinată când permite subiectelor de drept ca în ipoteza legii să-şi aleagă o anumită conduită dintre
cele indicate, aşa cum este cazul dispoziţiilor permisive (de exemplu, succesiunea poate fi acceptată pur
şi simplu sau sub beneficiu de inventar).
După modul de conformare a subiectelor faţă de conduita prescrisă distingem dispoziţia
onerativă care obligă la săvârşirea unei acţiuni (de exemplu, obligarea conducătorilor auto de a-i ajuta pe
cei accidentaţi), dispoziţii prohibitive care obligă la abţinere, la nesăvârşirea unei acţiuni (aşa cum este
cazul majorităţii normelor penale pentru fapte ca omorul, furtul etc.) şi dispoziţii permisive care lasă
subiectului posibilitatea de alegere a unei conduite fără a impune ori a interzice săvârşirea unei acţiuni
(de exemplu, posibilitatea părţilor din proces de a utiliza sau nu calea de atac a recursului).
c. Sancţiunea reprezintă consecinţa nerespectării dispoziţiei normei juridice, adică măsurile
luate împotriva celui care încalcă legea şi care, la nevoie, pot fi îndeplinite prin forţa de constrângere a
statului. Ea decurge din răspunderea juridică a celui vinovat şi poate viza persoana acestuia,
patrimoniul ei ori actele juridice întocmite fără respectarea legii.
După natura juridică a normei încălcate, sancţiunile se clasifică în penale, civile, administrative,
disciplinare etc., corespunzător ramurilor de drept în care operează.
După scopul urmărit prin aplicarea lor, sancţiunile pot fi reparatorii (adică de reparare ori de
dezdăunare pentru paguba produsă) şi coercitive (adică de constrângere exercitată asupra persoanei celui
vinovat, de anulare sau de desfiinţare a actului lovit de nulitate).
După conţinutul lor, sancţiunile pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele patrimoniale vizează
bunurile şi veniturile celui sancţionat (de pildă, amenda, confiscarea averii, penalităţile de întârziere).
Cele nepatrimoniale vizează în mod nemijlocit persoana celui vinovat (de exemplu, sancţiunea închisorii,
avertismentul, interdicţia de exercitare a drepturilor electorale, etc.).
După modul lor de determinare, se disting sancţiuni absolut determinate (de exemplu, nulitatea
absolută) şi sancţiuni relativ determinate (de pildă, între un minim şi maxim prevăzut de lege pentru
amendă sau pentru durata privării de libertate), organul de aplicare a lor putând opta între limitele
legale prevăzute.
După numărul lor, sancţiunile pot fi unice, când pentru săvârşirea unei fapte se prevede un
singur gen de sancţiune (de exemplu, pentru omor numai pedeapsa închisorii) sau multiple. Acestea, la
rândul lor pot fi alternative, când se prevăd mai multe categorii de sancţiuni între care se poate opta (de
pildă, amenda sau închisoarea) şi cumulative, când pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe
sancţiuni diferite ca finalitate (de exemplu, închisoare şi confiscarea parţială a averii). În cazul
sancţiunilor alternative organele de aplicare pot opta asupra felului sancţiunii (potrivit regulilor
individualizării acestora), în timp ce în cazul sancţiunilor cumulative acestea vor fi aplicate în totalitatea
lor, conform dispoziţiilor legale.
Pentru aceeaşi abatere sau faptă ilicită comisă este exclusă aplicarea mai multor sancţiuni de
acelaşi gen, de exemplu a sancţiunilor pecuniare, putând fi însă cumulate sancţiuni cu conţinut şi scop
diferit.
5.3.2 Structura tehnico-juridică (formularea tehnico - legislativă) a normei
48
În general, norma juridică reuneşte cele trei elemente (ipoteza, dispoziţie şi sancţiune) în
formularea legală a textului legislativ29, dar nu este exclus ca formularea să fie incompletă, fiind nevoie
de a corobora textul cu un altul, cuprins uneori chiar în alt act normativ. Principala formă de
exprimare (de regăsire) concretă a normelor juridice sunt actele normative. Acestea sunt grupate în