DOCTRINA ORTODOXĂ, ROMANO-CATOLICĂ ŞI PROTESTANTĂ DESPRE PĂCATUL STRĂMOŞESC. Păcatul strămoşesc – fiinţa şi urmările lui. Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea. 1 Dar ce este păcatul strămoşesc? Şi de ce păcatul acesta, pe care-1 moştenim din tată în fiu, prin naşterea firească nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu? 2 După Sf. Grigore, pomii paradisului din care urma să se hrănească protopărinţii, nu ofereau o hrană care să satisfacă pântecele, ci ofereau cunoaşterea şi nemurirea (viaţa) cclor care gustau din ei. 3 Anume aceste două daruri: al cunoaşterii şi al vieţii, trebuia să le guste omul, dar nu oricum, ci în concordanţă cu voia divină, de unde şi importanţa primei porunci dată omului. Episcopul Kissei crede că acest al doilea pom trebuia să se numească la început "pomul cunoştinţei", dar a fost numit aşa cu anticipare şi în sens ironic 4 "pomul cunoştinţei binelui şi răului", pentru că mâncarea din el a trezit dorinţa după rău şi după bine, în sensul unei cunoaşteri duble şi contrare 5 ; iar din alt punct de vedere, "Scriptura a numit acest pom aşa, pentru că el avea sa fie prilej al călcării sau păzirii poruncii şi o încercare a ascultării sau neascultării lor." 6 Cunoaşterea ca dar al împărtăşirii din acest pom nu trebuia să se înscrie în ordinea lui "a şti” ci în ordinea lui "a fi", adică trebuia să fie o cunoaştere existenţială 7 care să ducă la cunoaşterea misterelor existenţei, dintre care cel mai mare este misterul iubirii de 1 H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sibiu, 1930, p. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul răbdării, 19, Migne, P. L., IV, col. 634, P.S.B. 3, Apologeţi de limba latină, trad. de Prot. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prot. David Popescu, EIBMBOR, Buc. 1981, p. 465. 2 H. Andrutsos, Dogmatica …, p. 170. 3 Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa. Ed. IBMBOR, Buc., 1996, p.l87. 4 Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae. Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, în Ortodoxia, 1/1957, p. 4. 5 Sf Grigore de Nyssa. Despre facerea omului, cap XX, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în PSB vol. 30, EdIBMBOR, Buc, 1998, p 58 6 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVI, trad. D. Fecioru, în PSB vol 21. Ed. IBMBOR, Buc. 1987, p 185-186 7 Pr. Dr. Vasile Răducă, op. cit, p 190.
24
Embed
DOCTRINA ORTODOXĂ, ROMANO-CATOLICĂ ŞI PROTESTANTĂ DESPRE PĂCATUL STRĂMOŞESC.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
DOCTRINA ORTODOXĂ, ROMANO-CATOLICĂ ŞI PROTESTANTĂ
DESPRE PĂCATUL STRĂMOŞESC.
Păcatul strămoşesc – fiinţa şi urmările lui.
Păcatul strămoşesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adică
ruperea legăturii cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu lumea.1
Dar ce este păcatul strămoşesc? Şi de ce păcatul acesta, pe care-1 moştenim din tată în
fiu, prin naşterea firească nu ni se socoteşte ca păcat al nostru, personal, ci ca o stare
păcătoasă, ca o înclinare spre păcat, izvorâtă din călcarea poruncii dumnezeieşti şi care este
egală cu păcatul, în faţa legii lui Dumnezeu?2
După Sf. Grigore, pomii paradisului din care urma să se hrănească protopărinţii, nu
ofereau o hrană care să satisfacă pântecele, ci ofereau cunoaşterea şi nemurirea (viaţa) cclor
care gustau din ei.3 Anume aceste două daruri: al cunoaşterii şi al vieţii, trebuia să le guste
omul, dar nu oricum, ci în concordanţă cu voia divină, de unde şi importanţa primei porunci
dată omului.
Episcopul Kissei crede că acest al doilea pom trebuia să se numească la început "pomul
cunoştinţei", dar a fost numit aşa cu anticipare şi în sens ironic4
"pomul cunoştinţei binelui şi
răului", pentru că mâncarea din el a trezit dorinţa după rău şi după bine, în sensul unei
cunoaşteri duble şi contrare5; iar din alt punct de vedere, "Scriptura a numit acest pom aşa,
pentru că el avea sa fie prilej al călcării sau păzirii poruncii şi o încercare a ascultării sau
neascultării lor."6 Cunoaşterea ca dar al împărtăşirii din acest pom nu trebuia să se înscrie în
ordinea lui "a şti” ci în ordinea lui "a fi", adică trebuia să fie o cunoaştere existenţială7 care să
ducă la cunoaşterea misterelor existenţei, dintre care cel mai mare este misterul iubirii de
1 H. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Sibiu,
1930, p. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul răbdării, 19, Migne, P. L., IV, col. 634, P.S.B. 3, Apologeţi
de limba latină, trad. de Prot. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prot. David
Popescu, EIBMBOR, Buc. 1981, p. 465. 2 H. Andrutsos, Dogmatica …, p. 170.
3 Pr. Dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa. Ed. IBMBOR, Buc., 1996, p.l87.
4 Pr. Prof. Dr Dumitru Stăniloae. Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, în Ortodoxia,
1/1957, p. 4. 5 Sf Grigore de Nyssa. Despre facerea omului, cap XX, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în
PSB vol. 30, EdIBMBOR, Buc, 1998, p 58 6 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVI, trad. D. Fecioru, în PSB vol 21. Ed. IBMBOR, Buc. 1987, p
185-186 7 Pr. Dr. Vasile Răducă, op. cit, p 190.
1
Dumnezeu, iar imediat după el - misterul răspunsului nostru la chemarea lui Dumnezeu8 şi
transcenderea darurilor Lui, prin năzuinţa spre comuniunea cu Dăruitorul.
Cercetând însă lumea concretă în care trăiesc, oamenii şi-au pus de-a lungul istoriei, o
mulţime de întrebări de natură religioasă: care a fost starea primordială a omului, care este
raportul dintre natură şi Har, cum a apărut păcatul, care sunt urmările lui, de ce se transmite
păcatul protopărinţilor tuturor oamenilor, cine este vinovat şi cum poate fi îndreptată această
cădere, cum se face această îndreptare, cine şi cum înfăptuieşte îndreptarea? Iată numai
câteva întrebări din problematica păcatului care au primit multe răspunsuri şi bune şi rele, şi
justificate dar şi incorecte, însă toate având importante consecinţe dogamtice şi de aceea
interesând întreaga spiritualitate creştină. Mulţimea de interpretări şi răspunsuri se pot
sistemtiza şi delimita funcţie de un criteriu care este adesea foarte precis, şi anume după
confesiunea – ortodoxă, catolică sau protestantă -, care tratează teologic respectiva
problematică.
„Ca realitate religios spirituală păcatul reprezintă greşeala provenită prin sustragerea
voluntară şi deliberată a omului din sfera autorităţii paterne şi a iubirii lui Dumnezeu. Ca act
de voinţă păcatul este o împotrivire, o contrarietate faţă de voinţa lui Dumnezeu ce i se oferă
omului ca lumină şi putere menită să-i împlinească destinul pentru care a fost creat.” 9
„Faptul
că vederea luminii dumnezeieşti echivalează cu o unire cu Dumnezeu, iar unirea aceasta este
o unire din iubire, de care sufletul se umple tot mai mult prin împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, sau a voii Lui, arată ca întâlnirea cu Dumnezeu în lumină este o unire sau o
întâlnire în care persoanele sunt întregi şi totuşi nu se confundă”10
.
Aspectul religios al păcatului este dat în Vechiului Testament de ruperea legăturii cu
Dumnezeu şi de intrarea sub ascultarea diavolului; în acelaşi timp, păcatul Vechiului
Testament se referă şi la dezordinea ce se creează în relaţiile cu semenii şi chiar cu întreaga
creaţie11
, iar în Noul Testament, păcatul va desemna infidelitatea omului care se depărtează
de Dumnezeu .
8 Părinţii filocalici, în contradicţie cu Descartes. identifică existenţa nu cu cugetarea raţională şi intelectuală,
ci cu iubirea, căci spune Sf. Calist patriarhul Constantinopolului: "Iubesc, deci exist" (Cf. Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Omul şi Dumnezeu, în ''Studii în Teologie Dogmatică Ortodoxă", Ed. Mitropoliei
Olteniei. Craiova, 1991, p. 158. 9 Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma, ASCETICA, Editura Marineasa Timişoara, 2003, p. 19
10 Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Semnificaţia luminii dumnezeieşti în spiritualitatea si cultul Bisericii Ortodoxe,
în „Ortodoxia”, an XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 440. 11
Preot prof. univ. dr. Sorin Cosma, ASCETICA…, p. 26
2
Din referatul biblic ştim că lumea creată de Dumnezeu era bună "foarte" (Fac. 1,31),
adică în ea nu lucra şi nu exista răul. În ce priveşte natura răului el nu este "ceva", ci este mai
degrabă un "minus în existenţă", minus care creşte continuu. El este o "non-existenţă sau
existenţă fără consistenţă. Nu este însă o lipsă totală a existenţei, ci o ştirbire, o slăbire
esenţială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat suportul existenţei."12
Aşadar, lumea a fost creată ca loc al întâlnirii şi comuniunii dintre om şi Dumnezeu,
adică un loc al dialogului dintre om şi Dumnezeu, şi lumea a fost creată cu calităţile
corespunzătoare acestui scop.
Prin căderea lui Adam, lumea a devenit însă în mare parte opacă şi din mediu care
trebuia să-l conducă pe om la Dumnezeu, prin retragerea Duhului din ea şi din om, intervine
separaţia înte creaţie şi energiile divine şi opoziţia între tendinţele omului şi chemarea la
îndumnezeire, şi „dacă persoanele umane sunt mânate lăuntric spre deschiderea prin lumină,
înseamnă că ele au, ca fundament care le-a creat şi le susţinea cu această tendinţă,
comuniunea treimică de Persoane, ca veşnică şi supremă deschidere reciprocă, în lumina
iubirii”13
.
„Întunecarea” este spirituală şi începe la om dar se extinde asupra întregii naturii după
cum spune păruntele Stăniloae: „Prin patimi, sensul omului comunică lumina sensurilor.
Toate se întunecă. Nu e vorba de un întuneric în care nu se mai vede nimic, ci de un întuneric
care nu mai deschide vederea spre sensul adevărat al existenţei, de o cale care nu arată decât
spre o înfundătură, care e dată drept sens. (…) Omul se resemnează cu moartea totală, cu
scurtele plăceri, urmate de dezgust. E un întuneric care e văzut ca lumină. E o falsă lumină”14
.
Dacă pentru Clement Alexandrinul moartea este un sacrificiu agreabil adus lui Dumnezeu,
pentru a plăti plata păcatului şi deci, este un act de cult; pentru Origen, moartea este un extaz,
iar pentru Augustin - o răpire.15
De aceea, chiar după cădere, Dumnezeu, din iubire nemărginită faţă de creaţia sa, a
rânduit un „plan prea bun şi negrăit în legătură cu ea“16
, restaurarea ontologică şi
îndumnezeirea omului prin har.
12
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Buc. 1996, vol. 1. p. 311. 13
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Semnificaţia luminii…, p. 441. 14
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă…, p. 312. 15
Dictionnaire de spiritualite. tom X. Paris. 1980. col. 1778-1779. 16
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, trad., introd. Şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, în Filocalia Românească, volumul 3, Ed. Harisma, 1994, p. 84.
3
Omul, lipsit de puterea Duhului Sfânt nu mai are forţa spirituală de a conduce lumea
spre Dumnezeu, nu mai are în sine o viaţă armonioasă ci împărţită şi dominată de
contradicţii; relaţia omului cu Dumnezeu, depinzând de toate acestea, nu mai putea fi decât
relaţia unui fiu răzvrătit cu Tatăl său, relaţie ce poate fi numită quasi-comuniune. Prin păcat,
ochii spirituali ai lui Adam se închid, şi în locul lor se deschid ochii trupeşti, într-adevăr, cum
spune Origen, „există două feluri de ochi: unii, cei care s-au deschis prin păcat; ceilalţi, de
care se slujeau Adam si Eva ca să vadă, înainte de cădere".17
Dar omul a fost creat pentru a se îndumnezei, iar păcatul a produs devierea de la această
ţintă. Pentru revenire şi înscrierea omului şi creaţiei din nou pe traiectoria asemănării cu
Dumnezeu sau a îndumnezeirii, S-a întrupat însuşi Fiul lui Dumnezeu. „Căci odată ce
Dumnezeu, care e o comuniune tripersonală, S-a hotărât să-i creeze pe oameni, nu putea ca în
această hotărâre să nu fie implicată şi hotărârea de a-i aduce, cu voia lor, la veşnica lor
fericire, sau la îndumnezeire, la umplerea lor de tot ce are El". Totuşi, pentru că omul nu a
fost în stare să răspundă chemării lui Dumnezeu, Dumnezeu S-a făcut pe sine om.
Părintele Stăniloae, urmând teologiei lui Maxim Mărturisitorul şi tradiţiei Bisericii
vechi de până la Sf. Irineu din Lyon (†202), sugerează că întruparea este parte a scopului
etern al lui Dumnezeu şi ar fi avut loc chiar şi fără căderea omului. Dar întruparea a fost
necesară mai ales datorită căderii şi consecinţelor ei. De aici decurge importanţa capitală,
pentru doctrina creştină în ansamblu, a învăţăturii cu privire la păcatul strămoşesc şi urmările
lui. Căci dogmele întrupării, Răscumpărării, mântuirii subiective, eclesiologiei şi Sfintelor
Taine, sunt influenţate în conţinutul lor de conţinutul actului căderii. Astfel, învăţătura cu
privire la păcatul strămoşesc şi urmările lui constituie premisa fundamentală a mântuirii.
b) La originea căderii se află doi factori: diavolul, corupt (I loan 3,8) şi ucigător de
oameni (loan 8,44), precum şi libertatea umană. Iniţiativa a aparţinut diavolului, care a
amăgit-o pe Eva prin viclenie (II Cor. 11,3) şi o îndeamnă să urască pe Dumnezeu, să se
substituie lui Dumnezeu şi să dobândească o cunoaştere egală cu a lui Dumnezeu. Sf. loan
Damaschin spune că la cumpăna dintre dragostea de Dumnezeu şi dragostea lumii, Adam a
ales contemplarea celor materiale înainte de vreme. Referitor la cauzele căderii, Sfinţii
Părinţi aduc numeroase argumente şi interpretări, dintre care amintim: mândria, nepostirea,
17
Origen, Omilii la cartea Numerii, XVII. în Scrieri, partea I, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae,
P. S. B., nr. 6, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
4
neascultarea, alipirea minţii de lucrurile materiale, trândăvia, nemulţumirea etc.18
Considerăm
că toate sunt valabile, existând chiar o legătură între ele, una din cauze fiind efectul alteia.
Omul, predispus în mod natural să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, a ales răul
pentru că i-a fost sugerat şi pentru că era liber să aleagă. Pentru acest motiv păcatul a fost
definit ca fiind ”încălcarea cu deplină ştiinţă şi voie liberă prin gând, cuvânt şi faptă a voii lui
Dumnezeu”19
. Aceasta înseamnă că păcatul reprezintă o greşeală a omului raportată la voia
lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa. Tocmai în darea poruncii avem mai întâi dovada
existenţei voinţei libere a omului, căci porunca transmisă presupune că omul era capabil de a
o împlini sau a o respinge, şi în acelaşi timp prin exerciţiul binelui şi ascultarea de
Dumnezeu. Dumnezeu a dat omului porunca "spre a procura materie voinţei lui libere". Prin
voia sa liberă, cu care a fost înzestrat de la creaţie, omul se află şi este liber să aleagă între a
deveni „rob patimilor“ şi a nu se pleca lor; are puterea de a alege între păcat şi virtute, aceasta
din urmă fiind singura în stare să-i dăruiască omului „cununa nemuririi“20
.
Dumnezeu s-a folosit de pomul cunoştinţei binelui şi răului pentru a verifica mişcarea
omului spre El sau în direcţie opusă şi de aceea a dat o unică poruncă, în care se cuprindea
întreaga lege morală, prin păzirea căreia omul se mişca spre Dumnezeu, iar prin călcarea ei
omul se mişca în direcţie opusă. Poruncindu-i să nu mănânce din pomul simţirii fără să fie
călăuzit de libertatea spiritului, Dumnezeu i-a poruncit de fapt să fie tare, să rămână liber şi să
crească în spirit sau în libertate. Porunca aceasta apelează ea însăşi la libertatea omului...”21
Ascultarea poruncii trebuia să fie deodată şi semnul deciziei libere şi conştiente a omului de a
se supune lui Dumnezeu, dar şi mijlocul de întărire a voinţei libere pe calea spre
îndumnezeire.
În loc ca omul să-şi folosească voinţa în vederea apropierii de Dumnezeu prin efort care
avea ca ţintă îndumnezeirea, comuniunea deplină cu Dumnezeu, el alege autoîndumnezeirea.
Când Eva vede că pomul este frumos, îl contemplă în el însuşi, în afara lui Dumnezeu şi
alege în locul lui Dumnezeu un dumnezeu creat; "un dumnezeu autonom împotriva lui
18
Sfinţii Părinţi dar mai cu seamă Sf. Grigore de Nyssa, respinge teoria lui Philon din Alexandria care a fost
reluată de părinţii alexandrini şi în parte de Fer. Augustin potrivit căreia păcatul originar ar fi constat în
legătura trupească înainte de vreme) a protopărinţilor (Cf. Pr. Dr. Vasile Răducă, op. cit., p. 207). 19
Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 375 20
Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în FR, vol. 1. trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae. Ed. a IV-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p.32: „Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi
iarăşi, dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce
biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici
cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni“. 21
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p.321.
5
Dumnezeu, dumnezeu prin el însuşi, dumnezeu al universului pământesc, despărţit de
Dumnezeu" (VI. Lossky). Aceasta este ideea sugerată de şarpe: "Veţi fi ca Dumnezeu" (Fac.
3,6)
Aşadar, originea păcatului strămoşesc se află în îndemnul diavolului şi în starea
neîntărită a voinţei omului. De aceea zice Sf. Grigorie de Nyssa că păcatul este o boală a
voinţei care înşeală luând drept bine o închipuire a binelui. Dar omul nu putea să tindă şi să
ajungă prin voinţa sa la ceva ce pentru el nu exista, întrucât era mai puternică înclinaţia spre
Dumnezeu, decât printr-i influenţă exterioară lui, ceea ce s-a şi întâmplat prin intervenţia
diavolului. Înre porunca lui Dumnezeu şi intervenţia diavolului, ambele teste ale libertăţii şi
mijloace de exerciţiu ale binelui, s-a aflat voinţa liberă a omului în starea ei nefortificată. Sf.
Maxim Mărturisitorul stabileşte un fel de cronologie în căderea primului om. Primul pas fatal
este ruperea de Dumnezeu, din care izvoreşte primul dintre cele trei rele capitale:
nerecunoaşterea. Fiind izolat de izvorul creator al fiinţei sale, omul se concentrează asupra sa
în iubire de sine egoistă, care este cel de-al doilea rău în ierarhia relelor. Iar egoismul acesta,
odată manifestat, aduce cu sine mândria, mamă a tuturor păcatelor şi patimilor. Dar, cauza
ultimă a răului nu este mândria, ci mistica răsăriteană dovedeşte că uitarea de Dumnezeu este
pilonul pe care se clădeşte întregul edificiu al fiinţei păcatului22
, pentru că în cele din urmă,
acest egoism îl conduce pe om şi la cel de-al treilea rău: tirania faţa de semen.
2) Căderea este un act real, istoric, aşa cum este prezenţa în cartea Facerii şi orice
interpretare alegorică duce la confuzii în multe capitole ale Dogmaticii, căci nu am mai avea
siguranţa a eeea ce trebuie mântuit sau a necesităţii răscumpărării însăşi. Privit dintr-un alt
punct de vedere, răul nu este doar o absenţă a raţiunilor bune, ci şi o lipsă de unitate şi o
duplicitate care se manifestă ca un fel de "complexio oppositorum"; iar denumirea de diavol
exprimă tocmai acest lucru (dia + bwloς, care înseamnă a despărţi în două). Această
duplicitate o observăm şi în Sf. Evanghelie (Mc. V). când diavolul din omul îndrăcit se
prezintă la început ca un tot unitar, iar după ce Mântuitorul îl întreabă "Care-ţi este numele?"
(numele referindu-se aici la proprietăţile şi însuşirile naturii şi a fiinţei), diavolul îşi demască
falsa unitate, înfăţişându-se deja ca o legiune de duhuri egocentrice.23
22
Diac. Stefan Iloaie, Ascetica şi mistica în teologia părintelui Stăniloae, Studii teologice, seria a II-a, anul
XLVI, nr. 4-6, iulie-decembrie 1994, p. 76. 23
Cf Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, trad, Emil Iordache, Iulian Friptu şi Dumitru Popescu,
Ed Polirom, Iaşi 1999, p. 121-122.
6
Din aceste confuzii, Filon din Alexandria, encratiţii şi maniheii credeau că femeia
simbolizează voluptatea, bărbatul raţiunea, iar şarpele dorinţa senzuală, păcatul fiind raportul
sexual în urma seducerii lui Adam de către Eva, împinsă de voluptate. Dar nu numai Facerea
prezintă căderea ca fapt istoric, căruia trebuie să i se dea o interpretare istorică, ci şi multe
alte texte biblice.
Facerea este o carte cu caracter istoric, aşa încât toate informaţiile sale sunt evenimente
istorice, iar elementele care sunt incluse în naraţiune şi persoanele au fost existenţe reale. Şi
fiindcă e persoană, omul nu-şi duce singur greutatea crucii, a luptei împotriva păcatului şi a
suferinţelor pentru săvârşirea lui, ci simte continuu prezenţa personală a lui Hristos, Care-i
este ajutor şi model, sprijin şi ţintă24
.
De asemenea, cei doi pomi, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului sunt
pomi adevăraţi, nu simboluri, primul având rostul de mijloc al răsplătirii binelui făcut iar cel
din urmă, de mijloc de exercitare a virtuţii. Ei nu se deosebeau prin natura lor, ci prin funcţia
stabilită de Dumnezeu, în planul mântuirii. Nu fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului
aveau proprietatea de a produce răul, ci nesocotirea poruncii divine privitoare la ele. Deşi
diavolul apare în chip de şarpe, prezenţa lui este una reală, după cum reiese din Sf. Scriptură:
„Şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul lui” (II Cor. 11,3); „Diavolul… dintru început a fost
ucigător de oameni” (Ioan 8,44). Şarpele din Facere este Satana, înger răzvrătit împotriva lui
Dumnezeu. Răzvrătirea aceasta este concretizată în mândria de a deveni el însuşi Dumnezeu.
Deci este existenţă reală şi concretă.
Edenul era un rai atât ceresc cât şi pământesc, dar real. Era ceresc pentru că era prezent
în el Dumnezeu şi prezenţa Sa era simţită de făpturi, dar era şi pământesc, pentru că în
referatul biblic ni se dau ca repere geografice râurile Tigru şi Eufrat, care există şi azi.
Dacă elementele referatului biblic privind căderea sunt existenţe reale şi însăşi
prezentarea ei este a unui eveniment istoric, înseamnă că păcatul strămoşesc este real. Păcatul
este o realitate mai întâi în natura lui Adam şi a Evei, prin impactul pe care l-a avut asupra
fiinţei şi vieţii lor, asupra creaţiei întregi şi a relaţiei lor cu aceasta şi cu Dumnezeu. Dar
păcatul nu rămâne o faptă izolată şi trecătoare a lor, ci este o stare organică reală care se
transmite şi urmaşilor.
24
Diac. Ştefan Iloaie, Ascetica şi mistica în teologia părintelui Stăniloae…, p. 73.
păcatului, ci de moartea noastră ca subiect general, pentru ca să vieţuiască Hristos în noi ca
subiect (Gal. 2, 20). Dar eu însumi sunt în Hristos. El S-a făcut subiectul dinlăuntru al
subiectului meu, fără să înceteze de a fi în El ca subiect, dar văzându-mă împlinit în El şi plin
de bucurie pentru această împlinire”68
.
3) Nu se poate susţine – pe baza Sfintei Scripturi – că păcatul ar fi distrus cu totul
chipul lui Dumnezeu în om, pentru că existenţa chipului după cădere este afirmată indirect,
când se vorbeşte despre stăpânirea omului asupra pământului (Fac. 9, 1-2), şi direct: „De va
vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a
făcut omul după chipul Său " (Fac. 9,6).
4) În Sfânta Scriptură se recunoaşte valoarea faptelor bune săvârşite de omul
căzut, ceea ce înseamnă că natura omului nu este atât de căzută încât să nu mai poată săvârşi
binele. De exemplu, Nabucodonosor e îndemnat să-şi răscumpere păcatele prin milostenie şi
fapte de dreptate (cf. Daniel 4,24), Dumnezeu a primit rugăciunea lui Manase (II Paral.
33,13) şi în nenumărate rânduri evreii sunt îndemnaţi la pocăinţă, care se vede că a avut
valoare înaintea lui Dumnezeu. Mântuitorul a recunoscut valoarea rugăciunii şi smereniei
vameşului. „S-ar putea spune că Kenozei revelaţionale voluntare a lui Dumnezeu trebuie să-i
corespundă din partea noastră un act de smerenie, de acceptare prin credinţă a comunicărilor
Lui, prin renunţarea la mândria de a-L cunoaşte prin noi înşine, ca urmare a unei
exponibilităţi involutare a lui Dumnezeu. Dar noi, prin această smerenie, ne înălţăm unde n-
am putea ajunge prin puterile noastre”69
.
5) Dacă omul este mort din punct de vedere spiritual, adică un animal fără
discernământ în cele superioare, nu i se poate imputa nici o faptă rea, pentru că le-a săvârşit
în necunoştinţă de cauză. Dar Revelaţia contrazice această poziţie.
6) Istoria religiilor arată că toate popoarele au crezut în divinitate, iar în unele
religii întâlnim idei religioase şi morale superioare, care ne fac să respingem teza protestantă
a prăbuşirii omului prin păcatul strămoşesc.
7) Revelaţia cuprinde nenumărate chemări adresate de Dumnezeu omului,
îndemnându-l să lucreze la propria mântuire şi înseşi istoria este desfăşurarea relaţiilor dintre
Dumnezeu şi oameni, care a culminat cu mântuirea adusă de Hristos. „Aşa cum Dumnezeu l-
68
Ibidem. 69
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, an IX
(1957), nr. 4, p. 562.
21
a făcut pe om capabil să înţeleagă prin minte cuvântul Său direct sau revelat, tot aşa l-a făcut
capabil să se facă, prin rugăciune, împreună subiect al faptelor Sale mai presus de fire: mintea
şi organele trupului omenesc sunt capabile să primească şi să slujească, ca organe de
împlinire şi comunicare, puterile lui Dumnezeu. Mintea omului se înalţă şi se deschide pentru
a prinde înţelesurile communicate de Dumnezeu, organele trupului său se imprimă cu
spiritualitatea puterilor dumnezeieşti, superioară legilor naturii. Omul se face încăpător şi
împreună subiect al lucrărilor lui Dumnezeu şi al vieţii dumnezeieşti”70
. Toate acestea apar
fără rost în lumina concepţiei protestante desptre urmările păcatului strămoşesc, căci în
viziunea protestantă, mântuirea este aproape imposibilă din moment ce omul nu mai este o
fiinţă cu valoare, capabilă să tindă spre unirea cu Dumnezeu.
Însă Omul poate ajunge dumnezeu prin har, treaptă la nivelul căreia, „uniţi cu El, ne
vom umple toţi de lumină şi tot universul va fi în Împărăţia cerurilor o Împărăţie a luminii, o
Împărăţie a luminii răspândite între Persoanele Sfintei Treimi şi din Ea între persoanele
umane, unite cu Hristos”71
.
Însă "dacă omul n-ar fi creat ca persoană de Dumnezeu cel personal, moartea n-ar putea
fi învinsă, pentru că nu ar fi liber aleasă, ci impusă. Iar dacă Dumnezeu ar fi o singură
persoană, El s-ar face om nu din iubirea faţă de oameni, ci dintr-o necesitate obligaţională,
deci n-ar fi deplin Persoana iar întruparea Lui n-ar fi avut puterea de a ne scăpa de moarte şi
de a ne asigura viaţa veşnică. În acest caz moartea ar fi o veşnică fatalitate lipsită de sens...
Prin urmare victoria asupra morţii este solidară cu credinţa în Dumnezeu cel Treimic..."72
Dumnezeu este în noi şi cu noi când parcurgem drumul despătimirii, ajutându-ne să
găsim în poruncile Sale sensul adevărat al existenţei, căci: „virtuţile înseşi sunt opera lui
Dumnezeu. Ele pe cale cu noi sau calea însăşi. În fiecare virtute e o parte din tăria Lui
spirituală coborâtă la nivelul trebuinţelor noastre. Pe măsura ce urcăm spre El, ni se face mai
simţit. Virtuţile sunt întinderile noastre spre Dumnezeu, dar aceste întinderi nu se fac fără
coborârile Lui la noi”73
.
În încheiere amintim vorbele unui mare părinte răsăritean care condensează învăţătura
ortodoxă despre păcat. Şi poate sluji de reflecţie şi catolicilor şi preotestanţilor: „Ai căzut,
70
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Ed. Mitropoliei Olteniei, 1987, p.
156. 71
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, op. cit., p. 316. 72
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 19. 73
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Natură şi har în teologia bizantină…, p. 416.
22
ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci
vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. Stăruie pe lângă El şi El Îşi va face
milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de
grijă, fără să ştii tu“.74
Evident este vorba de doctorul sufletelor, Hristos Omul-Dumnezeu, care ne aminteşte
că uitarea de Dumnezeu, alături de necunoaşterea Lui au un rol central în căderea omului.
Astfel, Sfântul Grigorie Palama vede în părăsirea „pomenirii şi vederii lui Dumnezeu" esenţa
păcatului strămoşesc75
.
Sf. Vasile cel Mare accentuează că răul nu este operă a lui Dumnezeu, ci o "înstrăinare
liberă de Dumnezeu",76
care ulterior s-a dezvoltat într-o dorinţă de războire împotriva Lui, iar
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că "răul este abaterea lucrării facultăţilor sădite în fire de la
scopul lor şi mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în
urma unor judecăţi greşite."77
Iar Dionisie Areopagilul spune că "originea răului şi existenţa
parazitară a lui nu se află în putere, ci în slăbiciune", adică slăbiciunea de a nu fi cu
Dumnezeu.78
BIBLIOGRAFIE
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu
Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Ediţie jubiliară a
Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001;
*** Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Institutele teologice, vol. I, Bucureşti, 1958. *** Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 375
*** colecţia FR, vol. 1, 3,4, 5. 9.
*** colecţia PSB vol. 3, 4, 5, 6, 17. 21, 30,
Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa monahală, în FR, vol. 1. trad. introd. şi note de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae. Ed. a IV-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993.
Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, 13, 33, după trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, vol. II.
Sf. Ciprian, Despre bunul răbdării, P.S.B. 3, Apologeţi de limba latină, trad. de Prot. Nicolae Chiţescu, Eliodor
Constantinescu, Paul Papadopol şi Prot. David Popescu, EIBMBOR, Buc. 1981.
Clement Alexandrinul, Scrieri, partea I, PSB, 4; şi partea a doua, PSB, 5, EIBMO, Bucureşti, 1982.
Sf Grigore de Nyssa. Despre facerea omului, cap XX, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în PSB vol.
30, EdIBMBOR, Buc, 1998.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XVI, trad. D. Fecioru, în PSB vol 21. Ed. IBMBOR, Buc. 1987, p 185-
186
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, trad., introd. şi note Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în
Filocalia Românească, volumul 3, Ed. Harisma, 1994, p. 84.
74
Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în FR, vol. V, p. 218. 75
Apud Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale…, p.88. 76
Căci Dumnezeu nu este autorul răului, cap. V. trad. rom. în PSB vol 17. Om. lX. p.441 77
Răspunsuri către Talasie. FR vol. 3, p 31. 78
Cf. Serghei Bulgakov, Lumina neînserată, trad. Elena Drăguşin, Ed. Anastasia, 1999, cap. II. p. 346.
23
ORIGEN, Omilii la cartea Numerii, XVII. în Scrieri, partea I, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P.
S. B., nr. 6, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981
Sfântul Petru Damaschinul, Învăţăturile duhovniceşti, în FR, vol. V, p. 218.
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze. Text critic şi note de Mgr Basile Krivocheine, tr. fr. de J. Paramelle,
„Sources chretiennes", nr. 96, 104, 113, Paris, 1963, 1964, 1965. în rom., în Sf. Simeon Noul
Teolog, Scrieri, II, Sibiu, Deisis, 1999.)
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, în FR, volumul 4.
ANDRUTSOS, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE,
Sibiu, 1930.
BULGAKOV, Serghei, Lumina neînserată, trad. Elena Drăguşin, Ed. Anastasia, 1999.
CITIRIGĂ, Pr. Prof. Conf. Dr. Vasile, Probleme fundamentale ale teologiei dogmatice şi simbolice, Ex Ponto,
2000, vol. I.
COSMA, Preot prof. univ. dr. Sorin, ASCETICA, Editura Marineasa Timişoara, 2003.