Disciplina: DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ Conducătorul disciplinei: conf. univ.dr. ROXANA TOPOR DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ Noţiunea dreptului civil român Din multitudinea de definiţii formulate în doctrină, o vom reţine pe aceea potrivit căreia dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Din aceasta definiţie rezultă că elementele (ori trăsăturile) definitorii ale dreptului civil sunt următoarele: - apartenenţa sa la sistemul de drept românesc; - conţinutul său este format din ansamblul normelor juridice civile care guvernează anumite relaţii sociale; - obiectul său îl constituie două mari categorii de raporturi juridice, şi subdiviziunile lor: raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale; - subiectele (părţile) raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice; - în raporturile juridice civile, subiectele (părţile) se afla pe poziţii de egalitate juridică, aceasta fiind metoda sa de reglementare. Rolul dreptului civil Când vorbim de rolul dreptului civil avem în vedere dreptul civil ca ramură de drept. În sistemul dreptului românesc, dreptul civil se concretizează prin aceea ca el joacă rolul de drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, pentru celelalte ramuri de drept, nu exista reglementări proprii ori sunt insuficiente, se face apel, împrumutându-se normele corespunzătoare ale dreptului civil. Principiile dreptului civil roman În dreptul civil îşi găsesc aplicabilitatea trei categorii de principii: - principii fundamentale ale dreptului român, care formează obiect de studiu pentru teoria generală a dreptului. - principii fundamentale ale dreptului civil român, care sunt expresii concrete ale primelor principii, într-un domeniu mai limitat şi care formează obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului civil. - principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil. Principiile fundamentale ale dreptului român reprezintă idei călăuzitoare (reguli de bază), care îşi găsesc aplicabilitatea în întreaga legislaţie. Aceste principii sunt consacrate de legea fundamentala şi alte acte normative mai importante, cum sunt Codurile. Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare (reguli de bază), ce privesc întreaga legislaţie civilă, având aplicabilitate în toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Normele dreptului civil consacră următoarele principii cu valoare de principii fundamentale ale acestei ramuri de drept: - principiul proprietăţii; - principiul egalităţii în faţa legii civile; - principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale; - principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept Este unanim admis în literatura de specialitate că pentru delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se utilizează un criteriu fundamental şi criterii auxiliare. Criteriul determinant îl constituie obiectul de reglementare, iar criterii secundare metoda de reglementare, caracterul normelor juridice, calitatea subiectelor, specificul sancţiunilor şi principiile proprii. TEORIA LEGII CIVILE 1. Izvoarele dreptului civil român Prin noţiunea de izvor de drept civil urmează să înţelegem normele juridice grupate în diferite acte normative – legi, hotărâri – care se ocupă de reglementarea raporturilor juridice civile. Actele normative – izvoare ale dreptului civil. a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie generală. Prin urmare, în sens larg noţiunea de lege are menirea să acopere toate actele normative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului, iar, în sens restrâns, noţiunea de lege desemnează numai actele normative emise de puterea legislativă a ţării: Camera deputaţilor şi Senatul. 1) Constituţia.
29
Embed
Disciplina: DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ … · Izvoarele dreptului civil român Prin noţiunea de izvor de drept civil urmează să înţelegem normele juridice grupate în diferite
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
d) După naţionalitatea lor persoanele juridice se împart în:
- persoane juridice române, fiind constituite după cerinţele legii române;
- persoane juridice străine, fiind constituite în condiţiile legii locului unde au fost înfiinţate, dar care
în condiţiile legii române pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.
e) După modul lor de înfiinţare distingem între:
- persoane juridice constituie prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al organului competent,
cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de stat;
- persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt societăţile comerciale cu
capital privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile.
Elementele constitutive ale persoanei juridice
Textul legal cu valoare de principiu, care stabileşte elementele constitutive ale persoanei juridice, în
dreptul civil, este art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care este persoană juridică, în condiţile
legii, ”orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propiu afectat
realizării unui anume scop obştesc.”288
Altfel spus, legea noastră civilă condiţionează existenţa calităţii de
persoană juridică de întrunirea cumulativă a trei elemente sau cerinţe, şi anume (folosind terminologia
textului menţionat): 1) o organizare de sine stătătoare; 2) un patrimoniu propiu; 3) un anume scop propriu.
Caracteristicile, conţinutul şi importanţa juridică a elcmcntelor constitutive
Caracteristicile elementelor constitutive.
Din textul art. 26 lit. e) rezultă că trăsăturile caracteristice ori caracterele acestor elemente
constitutive sunt următoarele: .
- cele trei elemente constitutive au un caracter general, ceea ce înseamnă că ele sunt de aplicaţie
generală, adică tuturor categoriilor de persoane juridice; desigur, legea poate institui şi o altă cerinţă
pentru existenţa calităţii de subiect de drept pentru un colectiv, însă ea va avea un caracter special;
- cele trei elemente au un caracter legal, aceasta înseamnă că legea şi nnmai legea este în măsură să
instituie condiţiile de existenţă ale persoanei juridice; în consecinţă, nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă
nu este permis ca interpretul să adauge alte elemente constitutive;
- cele trei clemente au caracter cumulativ; aceasta înseamnă că pentru existenţa calităţii de persoană
juridică, un colectiv trebuie să le îndeplinească în totalitate; lipsa unuia dintre ele conduce la inexistenţa
calităţii de subiect de drept;
- cele trei elemente au caracter exclusiv; aceasta înseamnă că cele trei elemente sunt nu numai
necesare, ci şi suficiente pentru existenţa calităţii de subiect de drept;
- cele trei elemente se bucură de diversitate; aceasta înseamnă că ele au un conţinut care comportă
particularităţi de la o persoană juridică la alta, cum şi de la o categorie de persoane juridice la alta.
Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice.
a) Organizarea propie. Făcând aplicaţia definiţiei acestui element constitutiv în general294
, vom
spune că prin ”organizare proprie” ori “organizare de sine stătătoare” înţelegem acel element
constitutiv al calitătii de persoană juridică care constă în structurarca colectivului ei, potrivt unor norme
stabilite de lege, în aşa fel încât aceasta să-şi desfăşoare activitatea ca un tot unitar, în vederea realizării
scopului său.
Din definiţie rezultă patru aspecte esenţiale ale fenomenului definit, şi anume:1)-
calitatea”organizării proprii” de a fi element constitutiv al existenţei persoanei juridice; 2)-conţinutul
acestui element, care constă în structurarea, compartimentarea ori dispunera colectivului; 3)-criteriile după
care se face această structurare sunt criterii legale, şi, deci, obligatorii; 4)-finalitatea instituirii acestui
element constitutiv, constă în crearea premisei organizatorice necesare pentru ca persoana juridică să-şi
poată realiza scopul său ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf, ceea ce înseamnă că “organizarea proprie”
nu e un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea unui anumit scop.
Pe lângă acest prim aspect, organizarea proprie mai cuprinde şi un al doilea aspect, la fel de
important şi anume: precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în
raporturile cu terţii.
Imponanţa primului element constitutiv al persoanei juridice a fost relevată, sintetic, în literatura de
specialitate în felul următor: ”Datorită organizării de sine stătătoare. persoana juridică are posibilitatea să
participe la raporturile juridice ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf”
b. Patrimoniu propriu. |inând seama de definiţiile date patrimoniului în literatura de specialitate,
vom spune că prin “patrimoniu propriu” înţelegem acel element constitutiv al calităţii de persoană
juridică care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, distincte de ale altor subiecte de
drept, care permit persoanei juridice să participe la raporturile juridice şi în consecinţă, să aibă o
răspundere patrimonială proprie.
Rezultă că elementele definitorii ale “patrimoniului propriu“ sunt următoarele: 1) patrimoniul
propriu este un element constitutiv (alături de organizarea proprie şi scopul propriu) al calităţii de
persoană juridică, 2) titularul patrimoniului este persoana juridică; 3) conţinutul patrimoniului este dat de
totalitatea ori ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale; 4) calitatea acestor drepturi şi obligaţii de
a fi distincte de acelea aparţinând altor subiecte de drept: 5) finalitatea acestui element constitutiv constă
în crearea posibilităţii pentru persoana juridică de a participa proprio nomine la raporturile patrimoniale şi
pe cale de consecinţă, de a avea o răspundere patrimonială proprie.
Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format din două laturi: cea
activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzând obligaţiile
patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).
Patrimoniul propiu şi distinct are importanţă deosebită în toată perioada constituirii, existenţei şi
activităţii persoanei juridice precum şi în faza de lichidare. El este suportul material al calităţiide subiect
de drept
distinct, permiţând intervenirea în situaţiile date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept.
Persoana juridică răspunde, cu unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de ea.
În lipsa unui patrimoniu distinct de al membrilor săi, persoana juridică ce se cere a fi înregistrată
nu va putea realiza acţiunile propuse304
.
c. Scopul propiu. Din prevederile art. 26. lit. e al Decretului nr. 31/ 1954 rezultă că scopul propriu
este unul din elementele esenţiale constitutive ale oricărei persoane juridice. Scopul propriu explică şi
justifică raţiunea de a fi a celorlalte două elemente constitutive (organizarea proprie şi patrimonioul
propriu şi distinct).
Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care concretizează pentru fiecare
entitate felul sau obiectul său de activitate. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie în concordanţă cu prevederilc legale; să fie determinat; să fie în concordanţă cu interesul
public, general.
Scopul propriu, ca element constitutiv al persoanei juridice, prezintă importanţă sub mai multe
aspecte.
În primul rând, scopul propriu este acel element constitutiv care explică şi justifică raţiunea
înfiinţării persoanei juridice. Apoi, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, scopul propriu este
elementul care justifică prezenţa celorlalte două elemente constitutive, întrucât organizarea proprie cât şi
patrimoniul propriu sunt strâns legate de îndeplinirea scopului persoanei juridice.
În al treilea rând, scopul este elementul care determină întinderea capacităţii civile a persoanei
juridice: în consecinţă, în raport cu concordonanţa faţă de acest element se apreciază în concret
valabilitatea actelor juridice încheiate de persoana juridică. În înţelegerea exactă a acestui aspect trebuie
să se ţină seama atât de obiectul de activitate (scopul) iniţial stabilit, cât şi de modificările conţinutului ori
întinderii lui; această subliniere prezintă importanţă mai ales în prezent, când, odată cu trecerea la
economia de piaţă, orice persoană juridică trebuie să se adapteze la cerinţele pieţei libere.
ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE
Noţiunea şi rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice şi reglementare. Expresia „Înfinţarea
persoanelor juridice” este susceptibilă de două înţelesuri: într-un prim sens, se desemnează actul sau
actele juridice prin care legea recunoaşte efectul creator de persoană juridică; în al doilea sens, se
desemnează ansamblul operatiunilor juridice de îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea persoanei
juridice.
|inând seama de cele arătate şi de legislaţia în vigoare, putem reţine că prin înfiinţarea persoanei
juridice înţelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil, în condiţile stipulate de lege.
Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice se exprimă, de legea dată în două categorii de
dispoziţii: a) dispoziţii generale şi b) dispoziţii speciale.
Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse, mai întâi, cum e firesc, în
Constituţie şi apoi în decretul nr. 31/1954 care este, după cum se ştie, legea generală sau dreptul comun în
materie de persoane juridice.
Legea fundamentală a ţării reglementează, primar, înfiinţarea, organelor statului din cele trei
categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi judecătoreşti329
.
Decretul nr. 31/1954 conţine norme generale privind înfiinţarea persoanelor juridice în art. 28.
Potrivit acestei norme cu caracter de normă generală în materie, persoana juridică se înfiinţează.
- înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
- înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut;
- înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat;
- înfiinţarea prin alt mod prevăzut de lege.
Normele speciale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt consacrate de legile speciale
aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, dintre care sunt de menţionat aici următoarele:
Continutul modurilor de infiintare
1.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de dispoziţie al organului de stat competent” În concepţia Decretului nr.31/1954 – modul de înfiiţare prin actul de dispoziţie al organului de stat
competent a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat.
În concluzie, putem spune că, “prin act de dispoziţie al organului de stat competent “, care are ca
efect înfiinţarea persoanci juridice, înţelegem, dupâ caz: lege adoptată de Parlamentul României, hotărâre
sau Ordonanţă a Guvernului, hotărâre a Consiliului judeţean sau local.
2 Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare recunoscut”.
Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice, prevăzut de art. 28 lit. b din Decretul nr. 31/1954 a fost
rezervat pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe. Este concluzia ce rezultă din art. 30 din
Decret, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste” precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create
de acestea, sunt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile
prevăzute de lege”.
În legislaţia adoptată după 1989, acest mod de înfiinţare este consacrat în Decretul-lege nr. 66/1990
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşngăreşti şi Legea nr. 109/1996 privind organizarea
cooperaţiei de consum şi de credit.
Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, presupune adoptarea următoarelor acte:
- aclul de constituire, adoplat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz;
- statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte generic “actul de înfiinţare”;
- actul recunoaşterii în vederea înfiinţării prin care se verifică în principiu legalitatea (iar nu
oportunitatea) actului de înfiinţare.
Dacă acestea sunt cumponentele modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare recunoscut”, este de
reţinut că, înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune o operaţiune juridică, şi anume
înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal) şi înmatricularea la
Registrul comerţului336
(conform legii 26/1990 privind registrul comerţului şi O.G. nr. 76/2001 privind
simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării
comercianţilor).
3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare autorizat”
Persoanele juridice cărora li se aplică acest mod de înfiinţare sunt prevăzute, generic, în art.31 din
Decretul nr.31/1954, în următoarea formulare: ”Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de
scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile
anexe create de acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de
către organele şi condiţiile prevăzute de lege”, partea ultimă a textului “în condiţiile prevăzute de lege”.
Înicepând cu anul 1990, acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice a suferit numeroase modificări, în
sensul reglementării, printre mai multe acte normative, a categoriilor de persoane juridice conţinute în art.
31 din Decretul nr. 31 /1954.
Înfiinţarea persoanei juridice “prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde următoarele acte juridice:
- actul de constituire care, de regulă, este “contract de societate” ori “contract de asociere”, încheiat în
forma autentică notarială (cum prevăd Legile nr. 31/1990 şi nr. 36/1991);
- statutul societăţii, asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc
“actul de înfiinţare” (denumit “act constituliv”, în cazul societăţilor comerciale);
- autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz.
De reţinut că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ. Pentru completa înfiinţare a persoanei
juridice, supuse acestui mod de înfiinţare, se mai cere uneori, de către lege, să se îndeplinească încă o
operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiţionează,
de regulă, dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către persoana juridică). .
4. Înfiinţarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de lege”Art. 28 lit. d din Decretul nr.
31/1954 prevede că persoana juridică poate lua fiinţă “printr-un alt mod reglementat de lege”. Acestui text
i s-au dat interpretări diferite, în doctrină, avându-se în vedere şi reglementările apărute ulterior Decretului
nr. 31/1954; în raport cu legislaţia în vigoare la un moment dat, s-a apreciat sfera de aplicare a acestei
dispoziţii.
De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege” următoarele
categorii de persoane juridice:
- statul român; acesta este declarat, direct de către lege ca având calitate de persoană juridică (art. 25 în
Decretul nr. 31/1954); desigur, înfiinţarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci normelor
de drept constituţional;
- misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit “articolului unic” al Legii nr. 37/1991: „înfîinţarea,
desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare se fac prin decret al
Preşedintelui României, la propunerea Guvernului”; astfel încât acest mod poate fi numit: înfiinţarea
“prin actul şefului statului român la propunerea guvernului ţării”, se poate observa că, în acest mod de
înfiinţare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2) decretul prezidenţial;
CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE
Notiunea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Fiind subiect de drept, persoana juridică are
capacitate de folosinţă în temeiul legii. Prin prisma acestui element component al capacităţii civile, este
indiscutabil că cel mai important aspect constă în apartenenţa juridică a oricărei persoane juridice la
această mare categorie de subiecte de drept. Calitatea de persoană juridică şi capacitatea de folosinţă sunt
inseparabile.
Definirea noţiunii de capacitate de folosinţă nu se poate realiza, în condiţiile legislaţiei actuale, numai
plecându-se de la dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, şi aceasta tocmai datorită faptului că
acest text defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice339
. În timp ce textul legal amintit prevede
expres că persoana fizică are capacitate de folosinţă, art. 33 din acelaşi act normativ recunoaşte această
aptitudine persoanei juridice numai pe cale indirectă, stabilind momentul de la care subiectul colectiv de
drept o dobândeşte. Cu toate acestea, ţinând seama de corelaţia stabilită, anterior, între “capacitatea
juridică“ a persoanei juridice şi capacitatea sa civilă, pe de o parte şi de formularea - generală - a art.5
alin. 2, pe de altă parte, în literatura de specialitate capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a fosr
definită ca “fiind acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în
aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin: legalitate, inalienabilitate,
intangibilitate, generalitate şi specialitate.
Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice
Dispoziţii generale privind începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Momentul de la
care persoana juridică poate avea drepturi şi obligaţii, adică momentul de la care dobândeşte capacitate de
folosinţă este reglementat
După ce în art. 32 se dispune că “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă
legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere” în alin. 1 şi 2 ale art. 33
este stabilită data dobândirii capacităţii de folosinţă, pe baza distincţiei între: 1) persoanele juridice supuse
înregistrării şi 2) celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării. De menţionat că, pentru fiecare din
aceste două categorii există regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la o anumită dată.
Într-adevăr art. 33 în alin. 1 şi 2 dispune “Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepruri şi obligaţii, după caz, potrivit
dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a
autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”
Instituind prin alin. 1 şi 2 cele două reguli privind dobândirea capacitătii de folosinţă - de la data
înregistrării, respectiv de la o altă dată - art. 33 din Decretul nr. 31/1954 adaugă, în alineatul final: “Cu
toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data
îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului
de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricaror
măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil.
Din aceste dispoziţii de principiu ale Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în concepţia legiuitorului,
există un început al capacităţii de folosinţă depline (alin. 1 şi 2) şi un început al capacităţii de, folosintă
anticipată.(alin. 3).
Incetarea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei
juridice încetează o dată cu dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către subiectul de drept
respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalităţii juridice.
Încetarea capacităţii de folosinţă deplină, în lipsa unui text legal care să prevadă expres momentul
sfârşitului acestei capacităţi, se produce pe data încetării fiinţei persoanei juridice. Este ceea ce rezultă din
cuprinsul art. 40 al Decretului nr. 31/1954, potrivit căruia “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă
prin comasare, divizare sau dizolvare”. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, termenul
fiinţă desemnează în context, capacitatea de folosinţă.
Prin urmare, sfârşitul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice se produce la data la care,
în armonie cu modul de încetare a existenţei persoanei juridice (comasare, divizare, dizolvare), are loc
încetarea existenţei subiectului colectiv de drept civil. Concluzia de mai sus este indiscutabilă: calitatea de
subiect de drept a persoanei juridice este organic legată de prezenţa capacităţii de folosinţă, teză valabilă
şi invers, în sensul că fară capacitate de folosinţă deplină nu poate exista persoana juridică.
CAPACITATEA DE EXERCI|IU A PERSOANEI JURIDICE
Notiunea capacitatii de exercitiu a persoanei juridice.Semnificaţia juridică a acestei componente a
capacităţii civile este, în cazul persoanei juridice, aceeaşi ca în cazul persoanei fizice. Întrucât dreptul nu
poate fi decât o ordine raţională introdusă în societate prin sistematizarea activităţilor care se pot
manifesta în ea, tot raţiunea trebuie să ne călăuzească când dorim să observăm cum o persoană juridică,
căreia îi este recunoscută aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi se deosebeşte ca entitate juridică
distinctă de persoanele fizice ce o alcătuiesc, se manifestă în raporturi juridice civile (sau de altă natură) în
vederea realizării scopului pe care şi l-a propus, determinat prin lege actul de înfiinţare sau statut395
.
În legătură cu capacitatea civilă a persoanei juridice se mai pune întrebarea de a şti dacă aceasta se
mărgineşte numai la primul element din structura sa, care este capacitatea de folosinăa, sau trebuie să
alăturăm şi cel de al doilea element de structură, care este capacitatea de exerciţiu?
Considerănd persoana juridică ca subiect de drept distinct, legea presupune o asemenea organizare a
ei, încât şi acest subiect de drept să-şi exprime voinţa juridică proprie, atunci când intră în raporturi
juridice cu alte subiecte de drept, prin încheierea de acte juridice, şi astfel legea conferă şi subiectului
colectiv de drept capacitate de exerciţiu.
Aşa cum persoana fizică, pentru a încheia acte juridice valabile, trebuie să aibă o voinţă conştientă, pentru
a-şi da seama de consecinţele acestor acte, tot astfel şi persoana juridică, pentru a participa la circuitul
civil, trebuie să manifeste o voinţă conştientă care se realizează prin intermediul organelor de conducere.
Între-adevăr, legiuitorul s-a oprit la soluţia considerării voinţei organului de conducere a persoanei
juridice, ca fiind voinţa subiectului colectiv de drept.
Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este (ca şi în cazul persoanei fizice) opera
legiuitorului şi se pune în valoare prin participarea la circuitul civil. În acest sens Decretul nr. 31/1954
prin art, 5 alin. 3, defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind ”capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.
|inând seama de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi prevederile art. 35 alin. 1 şi 2 din
acelaşi act normativ (“persoana juridică îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin organele sale.
Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
actele persoanei juridice însăşi”.), ca
şi de faptul că, după cum am arătat, capacitatea de exerciţiu este un element din strucrura capacităţii
civile, putem defini capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale
civile care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuna şi îndeplini
obligaţiile civile, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, prin încheierea de acte juridice, de către
organele sale de conducere.
ÎNCEPUTUL, CONŢINUTUL ŞI ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE
EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE
Începutul capacităţii de excrciţiu a persoanei juridice.Dacă începutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice este reglementat expres, pentru începutul capacităţii de exerciţiu nu există dispoziţii
legale care să rezolve problema momentului iniţial al acesteia.
Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, ca subiect de drept civil distinct;numai
punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin organele de conducere ale persoanei juridice; prin
urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice-care înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita
drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile-nu
trebuie confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice, care constau într-un colectiv de
persoane fizice ori o singură persoană fizică, investit(ă) cu atribuţii de organ de conducere; dacă
recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera legii (fiind un aspect al legalităţii
capacităţii sale civile) desemnarea organelor de conducere este efectul unur acte juridice individuale
În concluzie,.capacitatea de exerciţiu, care aparţine persoanei juridice se dobândeşte de la data
înfiinţării ei, iar exerciţiul acestei capacităţi, poate fi marcat de mai multe momente, succesive, care sunt
datele desemnării efective a organelor de conducere.
2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu şi limitele sale.
Conţinutul sau întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă prin ansamblul de
atribuţii şi competenţa de a încheia acte juridice, ce rezultă din chiar definiţia acestei capacităţi;
aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheiera
actelor juridice de către organele de conducere.
Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice
este format din latura activă - constând în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile prin
încheierea de acte juridice, -şi latura pasivă, constând în aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii
civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.
Acest conţinut dă contur dimensiunilor posibilităţii pe care o are subiectul colectiv de drept de a
participa la viaţa juridică exercitându-şi drepturile şi asumându-şi obligaţii.
Dimensionarea conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice presupune cunoaşterea limitelor
acestei capacităţi, care se stabilesc după anumite reguli.
Prima regulă de stabilire a conţinutului acestei capacităţi este următoarea: capacitatea de exerciţiu nu
poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă; această limită decurge din faptul că, pe de o parte,
capacitatea de folosinţă este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu şi, pe de altăparte,
limitele capacităţii de folosinţă sunt, în acelaşi timp, şi limite ale capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice; în conseciţă, atât limita naturală, cât şi limita juridică (decurgând din finalitatea recunoaşterii
drepturilor civile, şi implicit, a capacităţii de folosinţă - art. 2 din Decretul nr. 31/1954 -, şi din principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă - art. 34 din acelaşi act normativ), vor fi şi limite ale conţinutului
capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice425
.
A doua regulă de urmat în înţelegerea corectă a conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei
juridice este cea impusă de pluralitatea organelor de conducere. După cum s-a putut remarca din
dispoziţiile legale evocate anterior, la majoritatea subiectelor colective de drept, nu există numai organe
de conducere unipersonale, ci colegiale.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice.
Chiar în lipsa unui text legal expres în acest sens, literatura de specialitate admite, constant, că data
încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este chiar data încetării capacităţii sale de folosinţă
care, la rândul ei, încetează o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice.
REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Notiune, forme si efecte. Având în vedere precizările literaturii de specialitate şi pe baza
dispoziţiilor ce formează sediul materiei vom defini reorganizarea ca fiind “operaţiunea juridică ce
cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare
a lor”.
Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economico-sociale, în
continuă mişcare. Astfel încât, dinamica vieţii, pe plan juridic şi în ceea ce numim reorganizarea
persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de implementare a reformei, pe plan
instituţional.
Întrucât în legislaţie lipseşte un text, de principiu, care să reglementeze competenţa care dispune
reorganizarea, în doctrina se admite existenţa unor reguli comune instituţiilor înfiinţării, reorganizării şi
încetării persoanelor juridice.
Regula comună aplicabilă, este în sensul că organul competent a decide înfiinţarea persoanei
juridice este competent să hotărască şi reorganizarea ei. Această regulă comună nu este decât un caz de
aplicaţie a unui principiu în general, întâlnit în domeniul dreptului care este principiul simetriei juridice.
În cadrul teoriei reorganizării persoanelor juridice, formulată pe baza Decretului nr. 31/1994 s-a precizat
că formele reorganizării persoanelor juridice sunt două: comasarea ;
divizarea.
“Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin
fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.Divizarea se face prin
împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există
sau care iau, astfel, fiinţă“.
Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice implică cercetarea mai multor aspecte precum:
soarta persoanelor juridice prinse în operaţiunea reorganizării (înfiinţare ori încetare); caracterul
transmisiunii patrimoniale în caz de reorganizare; întinderea răspunderii patrimoniale a persoanelor
juridice dobânditoare de activ şi pasiv prin efectul reorganizării.
Pe baza dispoziţiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil ale reorganizării persoanei
juridice sunt următoarele: efectul creator şi efectul extinctiv; efectul translativ; întinderea răspunderii
patrimoniale a persoanei juridice dobânditoare; transmiterea contractelor şi data producerii efectelor