ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE Școala Doctorală Științe Politice – Relații Internaționale TEZĂ DE DOCTORAT DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ Studiu de caz: Activitatea de diplomație publică derulată de SUA în Orientul Mijlociu post 9/11 - REZUMAT - Coordonator științific:
38
Embed
Diplomație Publică versus Propagandă – …doctorat.snspa.ro/wp-content/uploads/2019/10/REZUMAT-RO... · Web viewRaportele și studiile utilizate ca documentație pe parcursul
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE
STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
Școala Doctorală Științe Politice – Relații Internaționale
TEZĂ DE DOCTORAT
DIPLOMAȚIE PUBLICĂ VERSUS PROPAGANDĂ
Studiu de caz: Activitatea de diplomaţie publică derulată de SUA
în Orientul Mijlociu post 9/11
- REZUMAT -
Coordonator științific: Prof. Univ. Dr. Teodor Meleșcanu
Doctorand: Aurelia Preda (Grosu)
București2019
„Pentru a câștiga războiul împotriva terorismului, trebuie să câștigăm războiul ideilor –
bătălia pentru mințile celor care au fost recrutați de rețelele de teroriști în lumea întreagă”.
Secretarul de stat Donald Rumsfelt, 26 octombrie 2003
* *
*
CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT
INTRODUCERE
1. CAPITOLUL I – Diplomaţia publică versus propagandă – delimitări conceptuale
1.1 Diplomația publică – negocierea religiei şi culturii
1.1.1 Definirea conceptului şi rolul acesteia în societatea actuală
1.1.2 Perspectiva internaţională
1.1.3 Evoluţia diplomaţiei publice
1.1.4 Provocări, limitări ale diplomaţiei publice
1.2 Propaganda –instrument stategic de influenţă
1.2.1 Delimitare conceptuală
1.2.2 Formele şi tipologia propagandei
1.2.3 Reguli ale propagandei
1.3 Distincţia/Convergenţa dintre diplomaţie publică şi propagandă
1.3.1 Diferenţele şi asemănările dintre concepte
1.3.2 Mass-media – diplomaţie publică – propagandă
1.3.2.1 Relaţia mass-media – diplomaţie publică
1.3.2.2 Relaţia mass-media – propagandă
1.3.2.3 Propagandă versus „știri false” („Fake news”)
2. CAPITOLUL II – Islamul și diplomaţia publică americană - unealtă în procesul de
democratizare în regiune
2.1 Islamul şi democraţia
2.1.1 Delimitări conceptuale
2
2.1.2 Repere istorice ale Islamului
2.1.3 Repere istorice în abordarea relației dintre societatea islamică și democrație
2.1.4 Ramuri ale Islamului, radicalismul islamic, Jihadul, pilonii Islamului
2.2 Religia islamică şi relaţia cu democraţia - Islamul modern
2.2.1 Compatibilitatea Islamului cu democraţia
2.2.2 Islamul şi Drepturile Omului
2.2.3 Situația femeilor în Islam
3. CAPITOLUL III - Islamul, opinia publică, mass-media și „new-media”
3.1 Islamul, opinia publică și mass-media
3.2 Diplomația publică și mass-media
3.3 Mass-media în lumea arabă
3.4 Era „new media” și diplomația publică
4. CAPITOLUL IV - Studiu de caz: Strategia de diplomaţie publică a SUA în Orientul
Mijlociu post 9/11
4.1 Ipoteze și metode de cercetare
4.2 Analiza raportului Comisiei din 9/11
4.3 Interesele stategice în evaluarea Comisiei 9/11
4.3.1 Contextul evolutiv al DP americane – ante și post 9/11
4.3.2 Finanțarea activității DP americane – ante și post 9/11
4.3.3 Programele de DP americane – ante și post 9/11
4.3.4 Modificări legislative în favoarea DP americane – ante și post 9/11
4.4 Abordarea strategică a DP post 9/11
4.4.1 Adaptarea cadrului instituțional și de acțiune al DP post 9/11
4.4.2 Contra-ofensiva de DP coordonată de administrația americană
4.4.3 Actorii tradiționali în DP post 9/11: redistribuirea corpului diplomatic în
Orientul Mijlociu
4.4.4 Către o „privatizare inteligentă” a diplomației publice
4.4.5 Noi ambasadori ai diplomației publice: ONG-uri, actori individuali, companii
multinaționale
4.4.6 Diplomație corporatistă - privatizarea DP în serviciul leadershipului
4.5 Diplomația publică americană și guvernanța globală post 9/11
3
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
Rezumat
Transformările majore înregistrate în ultimele decenii în domeniul comunicării în contextul
procesului de globalizare, care se datorează în special dezvoltării fără precedent a tehnologiilor
informaționale (a mediului online) și a creșterii necesității de utilizare a acestora la scară largă, au
recalibrat reperele societății actuale în ansamblul ei. Interconectivitatea și reactivitatea aproape
instantanee au devenit treptat elemente esențiale atât pentru structurile guvernamentale, cât și pentru
cele nonguvernamentale în gestionarea cu succes a imaginii și percepției opiniei publice
internaționale, dar și în asigurarea unei bune informări cu privire la activitatea și politicile adoptate.
Toate aceste evoluții au generat un amplu proces de reconfigurare la scară globală a modalităților de
comunicare cu publicurile interne și externe a stucturilor politice, economice și sociale.
În contextul acestor schimbări, activitatea de diplomație publică, înțeleasă ca instrument
îndispensabil în comunicarea, convingerea și obținerea unei opinii favorabile în rândul publicului
din afara granițelor naționale, a cunoscut o adaptare rapidă la nevoile informaționale și tehnologice
ale publicului țintă, fiind utilizată în complementaritate cu diplomația tradițională. Un moment cheie
care a marcat o schimbare majoră de abordare în domeniul diplomației publice îl reprezintă
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, generând un val de transformări nu numai la nivelul
societății americane, dar și la nivel global. Fiind martore la modul în care s-a dezvoltat treptat, dar
foarte rapid, o percepție negativă, defavorabilă administrației americane în rândul opiniei publice
din Orientul Mijlociu, administrațiile naționale de pretutindeni au înțeles necesitatea unei activități
susținute și responsabile de diplomație publică.
Însă, diplomația publică a fost abordată încă de la primele sale manifestări în corelație cu
activitatea de propagandă, linia de demarcație dintre cele două fiind greu de trasat atât la nivelul
mediului academic și de cercetare, cât și a celui guvernamental. Astfel, numeroase dezbateri au avut
loc în jurul înțelegerii factorilor determinanți și obiectivelor unei activități responsabile de
diplomație publică în interesul imaginii și percepției unui popor și a unei națiuni.
Obiectivul principal al cercetării întreprinse în cadrul tezei de doctorat se concentrează pe
analiza critică a modalităţilor de acțiune şi a efectelor în plan politic şi social ca urmare a
4
campaniilor de diplomaţie publică iniţiate şi derulate de administrația Statele Unite ale Americii
(SUA) în Orientul Mijlociu, imediat după atentatele din 11 septembrie 2001.
Plecând de la acest obiectiv central au fost evaluați o serie de alți factori corelați acestei
tematici, care sunt rezumați în continuare. Astfel, un focus aparte a fost acordat schimbării de
abordare referitoare la modalitățile prin care administrațiile americane post 9/11 își promovează
prioritățile și obiectivele de politică externă, principiile şi valorile specifice unui regim democratic
capitalist în state din Orientul Mijlociu, profund islamice, adesea cu regimuri politice autoritare,
caracterizate de instabilitate din perspectiva securităţii.
Au fost luate în considerare în cadrul acestei teze și aspectele critice exprimate de experți în
comunicare și relații internaționale conform cărora campaniile de diplomație publică ale SUA în
regiune ar fi fost concepute pentru a legitimiza acţiunile militare din regiune (Irak, Afganistan) în
rândul opiniei publice internaţionale, punând accent totodată pe maniera în care acestea au fost
asumate financiar, logistic și ideologic, mai mult sau mai puţin oficial de către administrațiile
americane.
Analiza critică adoptată ca metodă de lucru în cadrul acestui demers academic a fost totodată
direcționată către identificarea limitărilor campaniilor de diplomaţie publică din perspectiva
rezultatelor finale în raport cu obiectivele stabilite inițial. Pe parcursul demersurilor oficiale,
administrația americană a recunoscut public că după 11 septembrie 2001, indiferent de mărimea
fondurilor alocate şi cheltuite, de resursele umane implicate, succesul unei campanii de
diplomaţie publică nu poate fi garantat. De asemenea, au fost analizați critic factorii care intervin şi
care cresc sau scad șansele unui rezultat final favorabil al acestor demersuri.
Pe parcursul lucrării de cercetare, au fost analizate o serie de aspecte conexe, precum:
implicarea şi influenţa demersurilor de diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu
în democratizarea statelor musulmane prin intermediul activităților de diplomaţie publică;
impactul democratizării asupra societății islamice contemporane și relaţia dintre diplomaţie,
opinia publică și mass-media, creşterea rolului comunicării publice în procesul decizional la
nivel naţional şi internaţional.
Cercetarea se concentrază pe modul în care SUA a inițiat şi a pus în practică, cu fonduri
importante, alocate special şi cu obiective naţionale clar definite, campanii de diplomaţie publică în
5
Orientul Mijlociu, post 11 septembrie 2001, când a avut loc o schimbare de paradigmă în percepţia
şi legislaţia referitoare la actele teroriste.
Interesant de urmărit a fost faptul că, deşi în SUA a luat naștere conceptul de „diplomaţie
publică” în 1965 şi, deși au alocate sume importante activităţilor de diplomaţie publică, utilizând-o
în scopul promovării de politici, de valori şi a unui stil de viaţă, o serie de studii au aratat că SUA a
înregistrat și eşecuri în derularea unor campanii de diplomaţie publică. Neadaptarea mesajelor la
contextul cultural al publicului ţintă este cel mai des citat ca fiind cauza eşecului unor acţiuni de
diplomaţie publică realizate „ca la carte”, cu respectarea tuturor „rețetelor” de reușită.
Raportele și studiile utilizate ca documentație pe parcursul derulării tezei, arată că
demersurile de comunicare publică întreprinse de administrația Bush pentru a demonstra că
musulmanii din Statele Unite ale Americii nu sunt victime ale marginalizării și persecuției în
societatea americană post 11 septembrie 2001, nu au dat rezultatele dorite deoarece nu făcut decât să
genereze și o mai mare frustrare la nivelul publicului țintă.
În timp ce administrația americană ducea o campanie intensă de comunicare defensivă, un
sondaj de opinie realizat de compania Zogby International în cinci ţări arabe demonstra că politica
americană era evaluată de aceste publicuri preponderent negativ. Cei intervievați apreciau în
majoritate că războiul din Irak nu numai că nu contribuit la reducerea activităților de natură teroristă
în SUA, ci dimpotrivă ar fi generat o amplificare a interesului pentru astfel de activități criminale.
În cadrul tezei de cercetare este abordată și perspectiva mai largă a cadrului general, în care
este analizată și evoluţia modului în care nevoile publicul de pretutindeni s-au adaptat societății
informaţionale. S-au avut în vedere caracteristicile comunicării globale actuale, în care datorită
Internet-ului (a canalelor de socializare online - new media) şi a serviciilor de ştiri 24 din 24 de ore
(mass-media tradiţionale), cetățenii tind să promoveze, uneori instantaneu, propriile opinii despre
evenimentele internaţionale, fiind mai puţin înclinaţi să accepte poziţiile oficiale ale guvernelor, fără
a primi răspunsuri la întrebări şi fără a înţelege care sunt implicaţiile deciziilor care se iau la nivel
naţional sau internațional.
Momentul 11 septembrie 2001 poate fi considerat pentru SUA unul de cumpănă în care
necesitatea derulării unor activități de diplomație publică profesioniste a apărut mai mult decât o
necesitate. Administrațiile Bush și Obama, au anunțat o „nouă diplomație publică”, care implica
sectorul privat, companiile mari și societatea civilă.6
Din această perspectivă, în cadrul tezei s-a avut în atenție și un alt factor relevant, respectiv
activitatea de consultanţă şi expertiză în plan internaţional, a actorilor non-guvernamentali,
precum ONG-urile şi cele din sectorul de afaceri a căror influență este în prezent în continuă
creștere. Acestea au devenit voci puternice pe care publicul le ascultă şi cărora actorii
guvernamentali s-au văzut nevoiţi să le acorde toată atenţia. Diplomația actuală nu mai este cea de
acum 50 de ani, având o importantă dimensiune economică, socială, de educare, o diplomație care se
impune a fi explicată, înțeleasă și asumată de publicul larg, care vrea să se implice activ în definirea
liniilor de acțiune. Diplomațiile de pretutindeni utilizează ca formă de lucru dezbaterile cetățenști
sau forumurile online, iar concluziile și propunerile rezultate sunt transpuse ulterior în politici
naționale.
Din această perspectivă, s-a avut în vedere și rolul semnificativ al mass-media, în calitatea
sa de-a patra putere în stat și de „paznic al democraţiei”- principalul instrument al unei societăţi
democratice. Guvernele, administraţiile naţionale şi organismele internaţionale au nevoie să îşi
consolideze o bună relaţie cu mass-media şi să răspundă necesităţilor acesteia de a primi informaţia
completă, obiectivă şi la timp. Însă de foarte multe ori, informaţiile transmise şi campaniile de
comunicare derulate de organismele naţionale şi internaţionale sunt suspectate că includ elemente
caracteristice propagandei (asociate cu „propaganda albă”).
Se impune să ne reamintim că în anii ‘60 a început să se vorbească despre diplomaţie publică
pornind din SUA ca eufemism pentru propagandă, termen care elimina conotaţia negativă a celui din
urmă. În prezent, cei mai mulţi dintre specialiştii în comunicare au agreat faptul că diplomaţia
publică a reuşit să se delimiteze de propagandă, impunându-se prin scopul său, acela de a crea şi
menţine încrederea dintre guverne şi alte naţiuni, mergând în argumentarea lor pe faptul că este o
activitate bazată pe critică şi pe o comunicare onestă şi deschisă cu privire la scopul pe care îl
urmăreşte o ţară în cadrul politicii sale externe.
Pe de altă parte, există analize în domeniul comunicării strategice care demonstrează că
anumite campanii de diplomaţie publică se bazează pe elemente ale manipulării şi propagandei
implicând promovarea de către o administrație națională a unei viziuni în vederea câștigării
influenţei sau a controlulului. În esenţa sa, propaganda se bazează pe subiectivism şi este
înşelătoare. Totuşi, dacă ne aplecăm mai atent asupra conceptului de „propagandă albă”, ne vom
întreba pe bună dreptate care sunt elementele care fac ca cele două noţiuni să se disocieze. Exemple
7
multiple din întreaga lume, privind modul în care este înţeleasă şi practicată diplomaţia publică
(spaţiul american fiind relevant în acest sens) fac obiectul analizei specialiştilor care încă mai
încearcă să rezolve această dilemă: Este sau nu diplomaţia publică o propagandă mascată?
Întrebările și ipotezele de cercetare avute în vedere au fost următoarele:
- În ce măsură activitățile de diplomație publică derulate de SUA, imediat după atentatele
din 11septembrie 2001, în Orientul Mijlociu s-au adaptat realităților socio-culturale locale? Au fost
aceastea un eșec sau un câștig prin faptul că au marcat o schimbare de paradigmă la nivelul
activității de diplomație publică la nivel global (apariția a ceea ce s-a numit „noua diplomație” și
reconfigurarea modului de abordare a problematicii terorismului)?
- Referindu-ne la motivația care a stat la baza derulării activităților de tip „soft power” de
către administrația americană în regiune în contextul intervențiilor militare în Irak și Afganistan din
perioada mandatului președintelui George W. Bush (de care se leagă apariția unui curent „anti-
american” în statele musulmane), se poate vorbi de o încercare de legitimare a politicii americane în
regiune și în ce măsură poate fi considerată această activitate propagandă?
- Pornind de la efectele demersurilor americane în regiune, se pune întrebarea dacă
activitățile de diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu post 9/11 au influențat
favorabil democratizarea statelor musulmane (cu accent pe dezvoltarea societății civile, a mass-
În acest context Charlotte Beer, fostul responsabil de comunicare pentru societatea Uncle
Ben’s, a fost angrenat în noua campanie de promovare a SUA, fiindu-i oferită sarcina de a o
coordona. Exercițiul de diplomație publică realizat de către Charlotte Beer a marcat o schimbare
majoră în abordarea activității de promovare a națiunii americane în străinătate. Inspirată din
experiența de marketing și atașată orientărilor trasate de la Casa Albă în materie de relații
internaționale, din calitatea de prim-secretar de stat, aceasta a dezvoltat după 9/11 o nouă
dimensiune a diplomației publice, aceea a „nation brading”.
Beneficiind de susținerea deplină a Administrației Bush, echipele de diplomație publică au
exercitat oficial misiunea lor de informare și educare, fără a mai fi evocat termenul de propagandă
supus atenției publice în mediile de la Washington.
Congresul american a susținut o creștere a fondurilor pentru diplomație publică pentru a
„câștiga inimile și mințile musulmanilor” și pentru a sprini la prevenirea altor atacuri. Decizia,
fundamentată pe Raportul Comisiei 9/11, viza o creșterea semnificativă a bugetului și a statutului
diplomației publice, așa cum s-a făcut în cazul armatei.
Specialiști în politică externă și unii membri ai Congresului au avertizat, însă, asupra faptului
că diplomația publică este bună doar dacă mesajul este credibil. Sondaje efectuate la nivel global
aratau că guvernul Statelor Unite continua să fie privit cu scepticism la nivelul populațiilor arabe și
musulmane. Criticii erau convinți că politica externă a SUA este cauza principală pentru opinia
externă negativă. Soluția care întrunea unanimitate era utilizarea diplomației publice mai proactiv
pentru a explica în mod clar și sincer acțiunile de politică externă ale SUA. Acțiunile de tip „soft
power” derulate de SUA în regiune în contextul intervențiilor militare în Irak și Afganistan, au fost
atribuite de unii cercetători încercării de legitimare a politicii americane. Aceasta este abordarea care
ne apropie de cea de-a treia concluzie, care rezultă ca urmare a demersurilor academice de a
19
răspunde la temerea exprimată o parte a specialiștilor în comunicare privind conexiunea diplomației
publice cu propaganda.
Având la bază studiul și evaluarea cadrului teoretic al celor două concepte (diplomație
publică și propagandă), precum și concluziile care s-au desprins din studiul de caz privind
activitățile de diplomație publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu, post 9/11, se poate remarca
că, deși linia de demarcație dintre propagandă și diplomație publică este adesea fluidă, activitatea de
diplomație publică nu poate fi propagandă, dacă sunt respectate normele eticii și acurateței
informației, dacă se respectă cadrul legislativ aferent și dacă este permanent manifestată transparență
cu privire la strategia și obiectivele urmărite.
Campania de comunicare a SUA în Orientul Mijlociu a vizat îmbunătățirea imaginii de
națiune, într-un context politico-militar complicat și pe fondul unor evoluții majore ale tehnologiei
informației. Cercetarea a demonstrat doar existența unor stângăci în comunicare din partea
autorităților, precum neadaptarea mesajelor la specificul socio-religios al regiuni sau neglijarea
sprijinului financiar și uman necesar activității de diplomație publică, nefiind identificate elemente
care să certifice activități de propagandă. Se poate însă susține teoria conform căreia demersurile de
diplomaţie publică derulate de SUA în Orientul Mijlociu au contribuit, într-o oarecare măsură la
democratizarea statelor musulmane, prin stimularea întăririi instituțiilor de presă, mediului non-
guvernamental și a interesului pentru evoluția societății civile.
Din perspectiva relevanţei academice a tezei de cercetare, apreciez că studiul de caz al
activității de diplomatie publică derulată de SUA în Orientul Mijlociu oferă, o bază de plecare
pentru un transfer de experință util și pentru administrația românească, care s-a confruntat în ultimii
ani cu un deficit de imagine în străinătate. Autoritățile române au fost în mai multe rânduri în ultimii
30 de ani în căutarea unei formule de promovare a imaginii de țară. Diplomația publică a capătat
treptat, după aproape 60 de ani de la apariția ei, o dimensiune strategică, mai ales în contextul extins
al globalizării și al dezvoltării tehnologiei informației.
În contextul în care rolul mass-media și al comunicării online a crescut, o mare parte a
tratativelor şi negocierilor diplomatice se poartă în prezent deschis prin intermediul uneltelor de
comunicare cu publicurile de pretutindeni. Când ajung la reuniunile oficiale părţile implicate şi-au
declarat deja public poziţia, sunt informate cu privire la obiectivele, premizele şi limitele negocierii
și acţionează în consecinţă.20
Creşterea rolului integrator şi a ariei decizionale a unor organizaţii internaţionale, precum
ONU, UE, NATO, a determinat ca interesului cetăţeanului actual pentru politica externă a altor state
să devină un fapt obişnuit. Guvernele se simt obligate astfel să comunice cu publicurile lor asupra
obiectivelor şi rezultatelor lor, a modului în care îşi folosesc banii în aceste scopuri, dar şi a modului
în care se poziţionează pe scena politică internaţională.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ANGHELESCU, N. - „Introducere în Islam”, Editura Enciclopedica, Bucureşti, 1993
2. ARMSTRONG, K. – „Islamul-scurtă istorie”, Editura Ideea Design & Point, 2002
3. ARKOUN, Mohammed – „Islam, morale et politique”, Editura Desclée de Brouwer, 1986
4. ABDELNASSER, W.- „Islam and the West: Perspectives from the Egyptian Press, with Particular Emphasis on Islamist Papers”, pg. 141-156, în: Hafez K., ed., „Islam and the West in the Mass Media. Fragmented Images in a Globalizing World”, Cresskill, NJ., Hampton Press, Inc, 2000
5. AHMED, A. – „Islam, Postmodernity and the Media : An Interview with Akbar S. Ahmed”, Media, Culture and Society, 1993
7. BALDI, Stefano and BALDOCCI, Pasquale – „Through the Diplomatic Looking Glass”, DiploFoundation and Italian Ministry of Foreign Affairs, 2007
8. BALFOUR, Michael – „Propaganda in War 1939-1945, Organisations, Policies and Publics in Britain and Germany”, Routledge and Kegan Paul, London, 1979
9. BAGDIKIAN, Ben – „Masinile informatiei”, 1971
10. BERNARD, Lewis - ”What Went Wrong. Western Impact and Middle Eastern Response, Oxford University Press, Oxford, 2002
11. BYMAN, D., - „The Implications of Leadership Change in the Arab World”, Political Science Quarterly, The Academy of Political Science, vol. 120, nr.1, New York, 2005
12. BARSTON, Ronald Peter – „Modern Diplomacy”, Harlow, Londres, New York, Pearson Longman, 2006
13. BADIE, Bertrand – „La diplomatie des droits de l’homme: entre éthique et volonté de puissance”, L’espace du politique coll., Paris, Fayard, 2002
14. BARAH, Mikaïl – „L’après 11 septembre ou la longue guerre américaine”, în Barah, Mikail. „La politique américaine au Moyent-Orient”, Paris, Dalloz, 2008
15. CHESTER, Jeff – „Digital Destiny. New Media and the Future of Democracy”, New York, New Press, 2007
16. COOPER, Andrew F. - ”Celebrity Diplomacy ”, Journal of International Affairs, 2007
21
17. COMAN, Mihai – „Introducere în sistemul mass-media”, Iaşi, Polirom, 2004/2008: cap. „De la spaţiul public la opinia publică”
18. COLE, Robert (coord.)- „International Encyclopedia of Propaganda”, Fitzroy Dearborn Publishers, Chicago, 1998
19. DOBBINS, James – „America's Role in Nation-Building: From Germany to Iraq”, Rand Corporation, 2003
20. DALACOURA, K. – „U.S. democracy promotion in the Arab Middle East since 11 September 2001: a critique”, Editura International Affairs, 2005
21. ESPOSITO, John -, „Islam and Politics”, Syracuse University Press, Syracuse, 1987
22. FRASER , Matthew - „Weapons of Mass Distraction: Soft Power and American Empire”, St. Martin's Press, 2005
23. FILORAMO, G., Massenzio M., Raveri, M., Scarpi, P.- „Manual de istorie a religiilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003
24. GHAREEB E. – „New Media and the Information Revolution in the Arab World : An Assessment”, Middle East Journal, 2000
25. GELB, Leslie H. - ”GDP Now Matters More Than Force. A U.S. Foreign Policy for the Age of Economic Power”, Foreign Affairs, noiembrie-decembrie 2010
26. MELISSEN, Jan (éd). – „The New Public Diplomacy: Soft Power in International Relations”, New York, Palgrave, Macmillan, 2004.
27. HOFFMAN, David – „Beyond Public Diplomacy”, Council on Foreign Relations, 2002
28. JONATHAN Fox, Shmuel SANDLER – „Bringing Religion into International Relations”, Palgrave Macmillan, Londra, 2004
29. KELSAY J., - „Islam and War. A study in Comparative Ethics”, Louisville, Kentucky, Westminster/John Knox Press, 1993
30. LAZARSFELD, Paul,& MERTON, Robert K. – „The Process and Effects of Mass Communication”, Revised edition. Urbana, IL: University of Illinois Press, 1975
31. LASWELL, Harold D., Daniel Lerner, Hans Speier - „Propaganda and Communication in World History”, The University Press of Hawaii, Honolulu, 1979
32. MICULESCU, Simina Mirela – „Relaţii Publice Internaţionale în contextul globalizării”, Ed. Comunicare, Bucureşti 2001 – „Relatii publice din perspectiva internatională, Ed.Polirom, Bucureşti, 2006
33. NEWSOM, David D. – „The Public Dimension of Foreign Policy”, Indiana University Press, 1996
34. NYE, Joseph – „The Paradox of American Power”, Oxford University Press, 2002
35. NADIN, T. – „The Ethics of War and Peace : Religious and Secular Perspectives”, Princeton, N.J., Princeton University Press,1996
36. PASHA S. – „Towards a Cultural Theory of Political Ideology and Mass Media in the Muslim World”, Media, Culture and Society, 1993, pg. 61-79.
37. PEW CENTER - „A Year After Iraq War : Mistrust of America in Europe Ever Higher, Muslim Anger Persists”, 2004
38. SREBERNY, A. – „Media, Muslims, and the Middle East : A Critical Review Essay”, Political Communication, 2002
39. SITARU, Laura – „Gîndirea Politică Arabă. Concepte-Cheie între Tradiție și Inovație”, Polirom, București, 2009
40. SEIB, Philip – „Toward a New Public Diplomacy: Redirecting US Foreign Policy”, Series in Global Public Diplomacy, New York, Palgrave Macmillan, 2009
41. SCOTT, James M. – „After the End : Making US Foreign Policy in the Post-Cold War World”, Durham, NC, Duke University Press, 1998.
42. SNOW, Crocker Jr. – „The Privatisation of U.S. Public Diplomacy”, The Fletcher Forum of World Affairs, 32, n° 1, hiver 2008, pg. 189-199
43. TUCH, Hans N. – „Communicating with the world. U.S. Public Diplomacy”, The Institute of a Stadying Diplomacy, 1990