Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori. Divortul ca disfunctie a familiei si consecintele acestuia asupra evolutiei adolescentului INTRODUCERE Viaţa unui adolescent poate fi perturbată şi influenţată în sens pozitiv sau negativ, într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viaţa adolescentului fără a-i marca existenţa, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viaţa adolescentului îl reprezintă divorţul părinţilor. Am optat pentru această temă în virtutea importanţei pe care o au consecinţele divorţului asupra evoluţiei adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, divorţul în sine îl afectează, conflictele şi tensiunea permanentă existente în familie în perioada pre-divorţului, precum şi în perioada post-divorţului (în anumite cazuri), neînţelegerile dintre părinţi, lipsa de comunicare, toate acestea au un efect nefast asupra dezvoltării psihocomportamentale a adolescentului. Şoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe parcursul divorţului, furia si cuvintele dure schimbate între părinţi îl pot traumatiza pe adolescent în aşa măsură, încât el se poate simţi responsabil de destrămarea familiei. Pagina 1 din 146
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Divortul ca disfunctie a familiei si consecintele acestuia asupra
evolutiei adolescentului
INTRODUCERE
Viaţa unui adolescent poate fi perturbată şi influenţată în sens pozitiv sau negativ,
într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre
aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viaţa adolescentului fără a-i marca
existenţa, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile
trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viaţa adolescentului îl
reprezintă divorţul părinţilor.
Am optat pentru această temă în virtutea importanţei pe care o au consecinţele
divorţului asupra evoluţiei adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, divorţul în sine
îl afectează, conflictele şi tensiunea permanentă existente în familie în perioada pre-
divorţului, precum şi în perioada post-divorţului (în anumite cazuri), neînţelegerile dintre
părinţi, lipsa de comunicare, toate acestea au un efect nefast asupra dezvoltării
psihocomportamentale a adolescentului. Şoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe
parcursul divorţului, furia si cuvintele dure schimbate între părinţi îl pot traumatiza pe
adolescent în aşa măsură, încât el se poate simţi responsabil de destrămarea familiei.
Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul dintre cele mai dramatice
evenimente care intervin în viaţa unui cuplu, un moment fundamental de criză şi de ruptură,
datorat acumulării treptate a unor frustrări si a unor conflicte care nu şi-au putut găsi
rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soţi.
Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un “moment de
răscruce” al existenţei lor, care afectează atât resursele economice, proiectele de viitor sau
stilul de viaţă, cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu
consecinţe traumatice pentru toţi membrii familiei, dar în primul rând pentru copii provenţi
din familia respectivă. Divorţul reprezintă rezultatul unor conflicte sau inadaptări maritale
atât de puternice, astfel încât separarea de partener/ă apare ca o alternativă la legatura
maritală iremediabil compromisă.
Pagina 1 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În ceea ce priveşte motivele care determină desfacerea căsătoriei, acestea pot fi
extrem de diferite în raport cu vârsta partenerilor, status-ul lor economic si socio-profesional,
resursele lor spirituale, precum şi experienţa şi durata vieţii lor de cuplu. În marea majoritate
a cazurilor, aceste motive au la bază resentimente puternice, conştientizarea faptului că
relaţiile maritale au ajuns într-un punct critic, au devenit stresante, intolerabile şi degradante,
încât divorţul devine unica soluţie posibilă pentru ambii soţi. Ca eveniment familial, divorţul
nu reprezintă începutul unui conflict, ci dimpotrivă finalizarea şi calmarea unor conflicte
manifeste şi latente care au erodat treptat viaţa maritală, constrângând, cel puţin pe unul
dintre parteneri sa ia o decizie în acest sens. Pentru ambii soţi divorţul oferă anumite
recompense, dar va solicita totodată şi anumite costuri. De exemplu, amândoi se vor intreba
dacă copiii vor evolua mai bine în noile condiţii decât în vechile condiţii de ostilitate şi
frustrare. Există însă multe cazuri în care nici unul dintre cei doi părinţi nu se gândeşte la
adevaratele repercursiuni ale divorţului, ale modificării structurii familiale asupra vieţii
adolescentului.
Adolescenţa este o perioadă marcată de multiple transformări atât în plan fizic, cât şi
în plan afectiv şi comportamental a tânărului. El are nevoie în această etapă a maturizării lui
interioare şi exterioare de prezenţa ambilor părinţi şi de un climat familial echilibrat. În
condiţiile în care cei doi părinţi nu-i pot asigura un mediu propice pentru evoluţia şi
dezvoltarea sa armonioasă, divorţul reprezintă o soluţie la conflictele existente în cadrul
familiei. Adolescentul este mai ataşat de părinţi decât de alţi membrii ai societăţii cu care
intră în contact şi este înclinat, în mod firesc să se lase influenţat într-o mai mare măsură de
familie decât de cei din afara ei; atâta vreme cât influenţa exercitată de familie este pozitivă,
totul este bine. În schimb, dezmembrarea familiei afectează în mod evident comportamentul
adolescentului într-un sens negativ.
Relaţiile dintre soţi au un rol important: armonia si înţelegerea dintre părinţi se vor
răsfrânge într-un mod benefic asupra formării adolescentului ca viitor adult, în vreme ce
neînţelegerile urmate de certuri şi insulte îl vor marca în mod negativ în experienţele sale
viitoare.
În consecinţă problematica divorţului este o temă de interes major la nivelul societăţii
actuale, cu repercursiuni multiple atât asupra întregului climat familial per ansamblu, cât şi
asupra fiecărui membru în parte, în special asupra copiilor care sunt profund marcaţi de
ruptura dintre părinţii lor.
Pagina 2 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
CAPITOLUL I
FAMILIA – cadru de socializare şi dezvoltare a adolescentului
I.1. Definirea conceptului şi caracteristici ale acestuia
Conceptul de familie are mai multe sensuri menite să sugereze multitudinea tipurilor
de familii şi a conduitelor in care se manifestă funcţiile ei.
Familia reprezintă cea mai veche şi mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce
asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.
Familia constituie un subiect de studiu a multor discipline: sociologie, psihologie,
Sub aspect psihologic, familia reprezintă un grup social care îşi are originea în
căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copii născuţi din unirea lor (grup ce poate include şi
alte rude) pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, sociale, economice (inclusiv
drepturi sau interdicţii sexuale).1
Psihopedagogia defineşte familia ca pe “un grup primar caracterizat prin puternice
relaţii de tipul face to face, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei”.2
Din punct de vedere sociologic, familia se defineşte ca fiind un “grup de persoane
unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viaţă, de
sentimente, interese”.3
Într-un sens juridic, familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care îşi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau
raporturile asimilate relaţiei de familie”.4
Reputatul antropolog G. P. Murdock(1949), definea familia în sens larg, ca fiind “un
grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care
trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii”.
Într-un sens restrâns, familia reprezintă grupul format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
acestora.5
1 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 1442 Voinea Maria, “Psihosociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1996, p.233 idem, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p.154 I. Filipescu apud. Voinea Maria, “Sociologia generală şi juridică”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.745 Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, “Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1999, p.232
Pagina 3 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Familia, ca grup natural fundamental al societăţii, are ca specific sentimentele de
dragoste care îi uneşte pe soţi, ataşamentul emoţional al acestora, solidaritate şi coeziunea
grupului. Familia este locul în care individul îşi creează şi dezvoltă personalitatea, facilitând
relaţiile acestuia cu celelalte sfere ale vieţii sociale.
În analiza sociologică asupra familiei sunt utilizate mai multe noţiuni, ceea ce
determină o diferenţiere a sensurilor familiei; şi anume: familia nucleară, familia de origine,
familia conjugală, familia de rezidenţă, familia de interacţiune, familia cu probleme.6
Familia nucleară – este familia alcătuită din două generaţii; generaţia soţilor şi cea a
copiilor, altfel spus, familia nucleară este compusă din părinţii şi copiii lor. Acest tip de
familie se deosebeşte de familia lărgită sau extinsă, prin structura sa (familia lărgită reuneşte
mai multe generaţii, având o descendenţă numeroasă).
Familia de origine - desemnează familia în care se naşte şi creşte un individ. Este
compusă din părinţi, copii şi eventual alte persoane, rude. În cadrul acestui tip de familie
individul se naşte, creşte, evoluează, îşi formează şi modelează personalitatea, se orientează,
se formează şi se pregăteşte pentru viaţă. Relaţiile din cadrul familiei sunt fundamentale
pentru devenirea şi evoluţia individului.
Familia conjugală – reprezintă forma de familie întemeiată prin căsătorie, prin
alegerea proprie a partenerului de viaţă. Are la bază o relaţie de dragoste între un bărbat şi o
femeie. Se mai numeşte şi familie de procreare sau proprie.
Familia de rezidenţă – defineşte grupul de persoane care locuiesc împreună în aceeaşi
casă, se gospodăresc şi desfăşoară activităţi în comun, fiind soţi sau rude.
Familia de interacţiune - această sintagmă include rudele unui individ indiferent de
domiciliul acestora, persoanele cu care individul se află in relaţii de schimb de produse, se
vizitează, participă la evenimente familiale, au sentimentul apartenenţei la acelaşi neam.
Familia cu probleme – se referă în general la familiile cu deficit de structură (lipsa
unui membru, în principal părinte), sau cu probleme funcţionale (carenţe materiale şi de
socializare).
6 Op. cit, p.4
Pagina 4 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Caracteristici ale familiei sub aspectul relaţiilor stabilite la nivelul cuplului conjugal7:
existenţa unui anumit număr de persoane;
reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate
juridic;
relaţii interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membri;
climatul sau atmosfera psihosocială
ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
organizarea structurală cu o anumită distribuţie a rolurilor şi a sarcinilor familiale;
îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.
Familia este mediul social în care nevoia de relaţionare specifică individului este
reglată şi structurată atât de părinţi, dar în acelaşi timp şi de copii, ea intruchipând modelul
primar de manifestare legitimă a afectelor şi acordarea gratificaţiilor într-o stuctură socială.
Mai mult decât atât, familia este un grup care pregăteşte pe membrii săi pentu preluarea
rolurilor extrafamiliale în care interesele individuale cedează în faţa celor generale.
Este cunoscut faptul că familia joacă un rol deosebit în socializarea primară, datorită
valenţelor sale de model de structură socială, care face să se atribuie valori specifice şi de
neînlocuit fiecărei persoane care intră în componenţa sa. În funcţie de sex, familia realizează
o structură pe orizontală, împărţind rolurile în cadrul familiei în: expresive şi intrumentale.
Relaţiile dintre generaţii relizează structura verticală, ierarhică a familiei. Se înţelege prin
aceasta, importanţa pe care fiecare dintre membrii familiei îl are în relizarea deplină a
funcţiilor ei.
Krober şi Kluckholn au definit familia fiind “un grup format din două sau mai multe
persoane, legate prin legături de sânge, căsătorie sau adopţie care locuiesc într-un cămin
comun, interacţionând şi comunicând unele cu altele în rolurile lor familiale respective,
creând şi menţinând un mod de viaţă comun.”
Familia îşi capătă individualitatea în raport cu alte grupuri sociale prin stilul său
propriu de viaţă, prin normele, valorile, principiile, obiceiurile, tradiţiile poporului căruia îi
aparţine, asigurând astfel transmiterea moştenirii culturale a acestuia.
I.2. Structura familiei
7 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
Pagina 5 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Structura familiei reprezină conceptul cheie în definirea şi analiza familiei şi totodată
în înţelegera evoluţiei formelor istorice de organizare.
Acest concept defineşte caracteristicile permanente ale familiei considerată în
ansamblul ei. Structura familiei reuneşte astfel două semnificaţii, care la rândul lor, cuprind
mai multe elemente componente :
a) Componenta numerică
b) Structura pe generaţii
c) Status-uri şi roluri conjugale
a) Diviziunea rolurilor în cadrul familiei
b) Exercitarea autorităţii.
a) Componenta numerică sau talia a variat de la tipul larg al familiei extinse, unde
erau reunite într-o singură unitate familială chiar şi 30-40 de persoane, la tipul restrâns sau
nuclear de familie, alcătuit din 3-4 persoane.
Societăţile şi-au format propriile modele despre mărimea optimă a populaţiei în
funcţie de tradiţie, aspiraţii, cutume, specific naţional şi cultural. În cadrul societăţilor
moderne s-a generalizat modelul familiei nucleare, iar pe de altă parte au apărut anumite
modele incomplete de structuri familiale. Unul dintre aceste modele, tot mai frecvent, este
modelul familiei monoparentale şi cel fără descendenţi. Alte structuri familiale atipice: mamă
cu copil/copii (structură monoparentală maternă), tată cu copil/copii (structură monoparentală
paternă), cupluri maritale fără descendenţi, fraţi orfani neinstituţionalizaţi.
În perioada preindustrială a dezvoltării sociale, în România, familia se caracterizează
printr-un număr mare de descendenţi, acest lucru fiind apreciat pozitiv ca braţe de muncă
necesare unei economii casnice închise. Cu trecerea timpului însă, viaţa de familie a suferit
schimbări prin antrenarea masivă a femeilor în producţie, mobilitatea socială, creşterea
duratei de instruire, au contribuit la scăderea natalitaţii.
b) Cu privire la structura pe generaţii, se poate afirma că într-o familie pot exista 4-5
generaţii, dacă se iau în calcul factorii biologici: durata medie de viaţă, vârsta la căsătorie,
perioada necesară procreerii. Convieţuirea mai multor generaţii poate avea drept efect apariţia
mai multor probleme specifice de ordin material, psihic şi social care la rândul lor pot da
naştere unor conflicte. Aceste divergenţe pot fi explicate prin niveluri diferite de experienţă,
instrucţie, convingeri, atitudini, între generaţia tânără şi celelalte generaţii.
Pagina 6 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Familia extinsă, caracteristică mai ales societăţilor tradiţionale, are o serie de
particularităţii care îi conferă o serie de avantaje:
capacitate sporită de oferire a serviciilor pentru membrii ei;
posibilitatea de acumulare a mai multor resurse materiale sau finaciare;
continuitatea şi durabilitatea acestei forme de asociere în cazul dispariţiei unuia dintre
membri;
influenţa mai mare pe care o poate avea asupra comunităţii locale, mai ales în mediul
rural.
Pe lângă avantaje, forma extinsă a familiei, prezintă şi unele dezavantaje:
dificultăţi în conducera familiei;
satisfacerea limitată a cerinţelor materiale ale tinerilor;
surse sporite de conflict.
Familiei nucleare îi este caracteristică coexistenţa a două generaţii, cea a adulţilor
căsătoriţi şi cea a copiilor descendenţi.
Acest tip de structură familială constituie emergenţa procesului de modernizare a
societăţii. Una dintre implicaţiile şi consecinţele procesului de modernizare, a fost aceea a
dislocării unor mase mari de oameni, migraţia acestora dintr-un mediu social în altul. Aceasta
a condus la nuclearizarea familiei.
c) Status-uri şi roluri. Asemenea altor grupuri sociale, familia se prezintă ca o reţea
complexă de poziţii, status-uri şi roluri sociale care dau specificitate familiei. Status-ul
exprimă poziţia de bază a unei persoane în cadrul unui grup şi comportamente aşteptate în
mod legitim de la cei din jur în funcţie de care se defineşte persoana respectivă.
Pe de altă parte, rolul reprezintă o formaţiune complexă de atitudini, comportamente,
comunicări, verbale şi expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea
relaţiilor familiale aşteptate legitim de fiecare din cei doi parteneri şi copii lor.
În familie, status-urile şi rolurile existente sunt urmatoarele: soţ, soţie, tată, mamă, fiu,
fiică, bunic, nepot, frate, soră.
2. a) Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă foarte importantă a familiei. Ea
presupune o complexă reţea de relaţii sociale.Această reţea de relaţii asigură coeziunea şi
unitatea familiei.
Din perspectiva rolurilor conjugale, se disting două tipuri de familii:
familii în care rolurile sunt corespunzător asumate, conform cerinţelor şi exigenţelor
funcţionării normale a cuplului. Aceasta constituie pentru indivizi condiţiile necesare
adaptării şi integrării sociale optime, reprezentând o sursă de satisfacţii cu sine şi cu viaţa.
Pagina 7 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
familii în care rolurile conjugale sunt îndeplinite parţial sau necorespunzător. Aceste
disfuncţionalităţii în îndeplinirea rolurilor apar datorită unei stări de indiferenţă şi tensiune. În
cadrul acestei familii, relaţionarea interpersonală este deficitară, antrenând şi agravând
conflictele, manifestările violente ale căror efecte se resimt în viaţa profesională şi socială a
partenerilor, în dezechilibre şi lacune de socializare a copiilor.
O relaţie maritală armonioasă, reuşită, este dependentă în mare măsură de îndeplinirea
corespunzătoare a rolurilor conjugale, de capacitatea partenerilor de a satisface aspiraţiile si
trebuinţele specifice.
b) Structura de autoritate se referă la capacitatea familiei de a elabora norme şi valori
necesare funcţionării ei prin impunere sau consens. Se disting două tipuri de autoritate :
Autoritatea ascendenţilor asupra descendenţilor, care impune respect şi supunere din
partea tinerilor, participare la sarcinile stabilite de adulţi, preluarea unor responsabilităţii în
cadrul familiei;
Forme secundare de autoritate, întâlnite în societatea modernă, în care are loc un
accentuat proces de emancipare socială a tinerilor pe baza căruia se pot exprima poziţii de
acest gen.
În istoria formelor de viaţă familială, s-au conturat două forme de autoritate: autoritar
(dominat de regulă de bărbat) şi egalitar (autoritatea este dispusă între cei doi parteneri –
întâlnit mai des în comunităţile urbane în perioada modernă).
Structura familiei diferă de la o comunitate la alta, de la o epocă la alta, în funcţie de
condiţiile istorice, economice, sociale, culturale, morale, de tradiţii
I.3. Funcţiile familiei
Funcţiile familiei reprezintă totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul
arhitectonicii de ansamblu a activităţii economico-sociale într-o anumită perioadă istoriceşte
determinată8
Familia, în calitatea ei de instituţie, îndeplineşte o serie de funcţii. De-a lungul
timpului s-au formulat mai multe opinii cu privire la funcţiile familiei. În stabilirea acestora
s-a ţinut cont de mai multe criterii, de mai mulţi factori, dar toate clasificările au fost
convergente.8 Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1991 11Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993
Pagina 8 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
T. Parsons consideră că funcţiile esenţiale ale familiei sunt cea de socializare primară
a descendenţilor pentru ca aceştia să fie integraţi corespunzător în societate, şi cea de
asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
G. P. Murdock, pornind de la caracterul universal universal al familiei, considera că
aceasta îndeplineşte patru funcţii9:
sexuală
reproductivă
economică
educaţională sau socializatoare
W. F. Ogburn apreciază că în societăţile tradiţionale, familia îndeplinea funcţiile de:
reproducere, economică, educaţională, religioasă şi social-psihologică.
Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familia performează funcţii
vitale pentru societate şi membrii ei. Cercetătoarea Shirley Zimmerman (1988) a elaborat o
listă ce cuprinde şase funcţii de bază ale familiei10
Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei. Într-o familiei sănătoasă copiii,
adulţii şi cei în vârstă primesc cu toţii îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie: mâncare,
adăpost, îmbrăcăminte, protecţie. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste
sevicii, membrii lor suferă şi îşi găsesc substitute în relitatea imediată, refugii care nu de
puţine ori sunt periculoase.
Creşterea numărului de membrii prin naştere sau adopţie. Societatea renaşte prin
familii. Pentru această funcţie nu există substitut
Socializarea copiilor pentru rolurilor de adulţi. Familiile îşi pregãtesc copiii pentru
viaţă. Multe dintre acestea reuşesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori şi atitudini care
să le fie utile pentu a-şi întemeia prietenii, pentru a obţine o slujbă mai bună, pentru a
contribui la progresul social.
Controlul social al membrilor – menţinerea ordinii în cadrul familiei şi în grupurile
exterioare acesteie. În familii indivizii îşi însuşesc valori şi comportamente pozitive şi sunt
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
T. Parsons înţelege prin noţiunea de “cultură a tineretului” procesul de socializare a
tânărului, constând în internalizarea unui sistem de valori propriu, care facilitează realizarea
unor scopuri pozitiv orientate. Cele mai importante sunt acele scopuri care se referă la
integrarea în “subsocietăţile” alcătuite din adolescenţi egali ca vârstă şi la asocierile ce
satisfac interesele reciproce ale adolescenţilor.
T. Parsons consideră că o experienţă determinantă în declanşarea conflictului între
tendinţele de revoltă contra şcolii şi necesitatea de a accede la un statut social mai înalt cu
ajutorul performanţei şcolare, o are poziţia de clasă a adolescenţilor, a acelora proveniţi din
clasele cu status socio-economic scăzut.
Existenţa acestui conflict adaugă culturii adolescentine o nouă dimensiune –
ambivalenţa atitudinală care în anumite contexte favorizante poate genera acte de devianţă
juvenilă.
II.4. Criza adolescenţei
“Criza” de dezvoltare, care însoţeşte perioada adolescenţei şi care presupune apariţia
unor trăsături psihice contradictorii şi a unor probleme de adaptare, se manifestă adesea
printr-un ansamblu de conduite şi acţiuni contrastante între ele, ce frizează patologicul.
Definit de o instabilitate pronunţată şi de modificări ale ariei afective, atitudinale şi
comportamentale; tipul de adolescent care se confruntă cu problemele crizei şi adaptării,
determinate de procesul malnutriţional, se caracterizează printr-un profil psihologic distinct,
dominat de nesiguranţă, anxietate, insecuritate, ambivalenţă atitudinală şi labilitate
comportamentală.
“Criza” adolescenţei este cea mai controversată temă în ceea ce priveşte problematica
adolescenţei; aceasta deoarece există păreri diametral opuse cu privire la existenţa acestui
fenomen. Sub un alt aspect, există tendinţa dea minimaliza sau chiar ignora problemele pe
care le implică această “criză” a adolescenţei, considerându-se că, atunci când apar, sunt doar
situaţii de excepţie, iar pe de altă parte, există tendinţa de a absolutiza, concluzionându-se că
există o opoziţie permanentă între adolescent şi lumea în care trăieşte.
În lucrarea “Adolescenţii şi familia”26 autorii afirmă că este extrem de dificil de
descifrat “din afară” întregul univers de semnificaţii şi motivaţii al adolescenţilor, întrucât
26 Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., “Adolescenţii şi familia”, Ed. Enciclopedică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1987, p.168-180
Pagina 32 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sensul şi direcţia conduitelor nu pot fi apreciate în general, ci doar cunoscându-se specificul
particularităţilor individuale, de natură psiho-fiziologică, şi întreg ansamblul de condiţii
sociale şi familiale ce caracterizează mediul de viaţă al fiecărui adolescent în parte. Evaluarea
comportamentelor adolescentine presupune aplicarea unor norme de evaluare, iar aceste
norme au limite de toleranţă şi criterii variabile de la o societate la alta, de la un mediu social
la altul sau de la un grup familial la altul.
Cu referire la adolescenţă M. Debesse afirma “Nu există perioadă a creşterii în care
evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei. Această evoluţie nu se produce
numai în domeniul corporal şi afectiv, aşa cum se crede de obicei. Ea se manifestă în toate
domeniile vieţii mentale, ca şi în cel al personalităţii sociale. Are loc o transformare a
ansamblului conduitei”27
Aristotel, mai târziu F. Bacon, Rousseau şi încheind S. Hall, consideră criza ca fiind “
de natură psihologică” şi se caracterizează prin intensitatea trăirilor afective, lipsa echilibrului
dintre mecanismele corticale şi subcorticale.
G. Compayre şi P. Mendousse au însă concepţii diferite, la ambii autori “criza” nu
mai este în exclusivitate de natură psihologică, ci cuprinde şi “evoluţia fizică”, caracterizată
prin acceleraţie şi aritmie, precum şi influenţele exercitate de mediul social asupra
fenomenului de criză.
Şt. Zisulescu consideră criza drept un fenomen ce are la bază “grave deficienţe ale
unei familii sau şcoli”
Sensul cel mai frecvent acordat crizei adolescentine este cel de dezechilibru, de
modificare profundă a vitezei şi ritmului evoluţiei diferitelor laturi ale personalităţii. Există
un acord foarte larg în ceea ce priveşte abordarea crizei ca fiind de natură socială, ca fiind
stâns legată de mediul social.
Noţiunii de criză i s-au oferit numeroase interpretări, teorii, cel mai adesea biologiste.
Cea mai importantă observaţie, semnalată cu mare pregnanţă, constă în faptul că “cu cât
mediul social este mai complex, intersectat de o morală ambiguă şi bazat pe o structură socio-
morală, de inegalitate, cu atât fenomenul pubertăţii are caracteristici mai dramatice.”28
Vârsta medie de apariţie a acestei crize este de 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la băieţi.
Cauzele care determină apariţia acestei crize sunt multiple: o emotivitate puternică, o cultură
intelectuală mai bogată sau o repetare a unor “şocuri afective”. Există posibilitatea ca această
27 Debesse M.(coord.), “Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă”, Ed. Didactică, Bucureşti, 1970, p.8728 Şchiopu U., Verza E., “Adolescenţă. Personalitate. Limbaj”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989
Pagina 33 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
criză adolescentină să apară mult mai târziu, pe la 16-18 ani, datorită climatului familial rigid,
închis, sufocant, iar crizele deşi sunt violente, nu conduc neaparat la o deficienţă mentală.
J. Rousselet (1969) a identificat trei etape succesive ale acestei crize adolescentine,
care însă sunt diferite între ele: “perioada revoltei”, “perioada închiderii în sine” şi “perioada
exaltării, afirmării”.
a) Perioada revoltei – în cadrul acestei etape se poate vorbi despre: refuzul de a se
supune; revolta împotriva părinţilor; revolta împotriva şcolii; revolta împotriva moralei,
politeţii. Refuzul de a se supune apare înaintea împlinirii vârstei de 18 ani şi se manifestă prin
nesupunerea copilului din “zăpăceală”, sau din dorinţa de a nu face un lucru care-i displace.
La vârsta de 14 ani, el se revoltă împotriva autorităţii părinţilor, care constă în refuzul de a se
mai supune cerinţelor părinţilor, cerinţe pe care le consideră învechite.
În această perioadă, din dorinţa de a se împotrivi ideii de subordonare, refuză să ofere
orice ajutor care i se cere în ceea ce priveşte “munca în casă”. Aceasta este vârsta
“zâmbetului batjocoritor”, iar demnitatea afişată constituie o lecţie pentru părinţii duri. În
acest context începe să scadă încrederea pe care adolescentul o manifestă faţă de părinţi şi
respectiv profesori, considerându-se o victimă a lor, încă din copilărie. Teama de a nu fi
păcălit îl determină pe adolescent să acorde o importanţă minoră afectivităţii părinţilor,
încrederii şi atenţiei profesorilor.
Revolta împotriva părinţilor, familiei este etapa cea mai frecventă în rândul
adolescenţilor, lucru datorat faptului că tutela părintească li se pare insuportabilă, apăsătoare
şi demodată. În acest caz tânărul nu se limitează la “refuzul de a se supune” sau “zâmbete
batjocoritoare”, ci apelează la aspectul retrograd al generaţiei vârstnice, relaţiile strânse dintre
ei şi părinţi constituind un motiv de ruşine. Obiceiurile care până atunci erau absolut normale,
sau se mândreau cu ele (plimbările familiale, vacanţele petrecute împreună, îmbrăcămintea
părinţilor), devin ridicole, insuportabile. Cea mai des întâlnită formă de revoltă împotriva
familiei o reprezintă fuga de acasă, care constituie, mai curând o dovadă a conflictului între
generaţii decât severitatea părinţilor sau lipsa de afecţiune a copilului.
Revolta împotriva şcolii se referă la acelaşi refuz de a accepta autoritatea, care până
atunci i s-a părut normală. La vârsta de 14 ani, pentru adolescenţi, profesorii constituie
persoane ignorante, care au pretenţii prea mari, sunt inflexibile, neînţelegătoare, motiv pentru
care ei pândesc orice greşeală a acestora care să justifice atitudinea lor critică.
Revolta împotriva moralei, politeţei este acelaşi tip de revoltă prezent în cadrul
familiei sau şcolii, singura diferenţă constituind-o faptul că, tânărul încearcă să se elibereze
de toate constângerile sociale, neagă valoarea principiilor, refuză să se supună modului
Pagina 34 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
obişnuit de viaţă al adulţilor, li se pare că sunt sever pedepsiţi de către părinţi pentru greşelile
din trecut.
b) Perioada scandalului se manifestă în momentul în care, adolescentul se crede
definitiv eliberat de perioada copilăriei şi caută să-şi afirme noua poziţie independenţă. Din
dorinţa de a fi remarcat, recurge la excentricităţi prin vestimentaţie (haine viu colorate), prin
fizic (păr lung sau capul complet ras) sau prin argoul menit să sporească atracţia
conversaţiilor dintre ei şi să uimească persoanele adulte. Adolescenţii vor să fie remarcaţi cu
orice preţ, să şocheze şi recurg astfel la manifestări violente, participă la petreceri unde se
consumă cantităţi însemnate de alcool, tutun, au loc relaţii sexuale neprotejate. Înclinaţia spre
scandal o întâlnim aproape la fiecare adolescent şi capătă proporţii la nivelul grupurilor de
prieteni.
c) Perioada de exaltare şi afirmare. După parcurgerea acestei etape şi mai ales după un
îndelungat examen de conştiinţă, adolescentul se simte pregătit să înfrunte atât persoanele
adulte, cât şi viaţa în general. Examenul de conştiinţă are o durată între 1-3 ani, dispare în
jurul vârstei de 17 ani şi constă în convingerea că a dovedit celor din jur, faptul că s-a sfârşit
copilăria, că este stăpân şi responsabil pentru faptele sale.
În sens psihologic Ursula Şchiopu identifică 3 etape ale crizei adolescenţei:
etapa preadolescenţei echivalează cu etapa pubertăţii (10,11-14 ani) şi este dominată
de fenomene de maturizare biologică. Această etapă coincide cu cea mai intensă formă de
manifestare a crizei de originalitate (dominant opozabilă) ce se exprimă în atitudinile şi
comportamentele care se încarcă de stări conflictuale şi sunt dominate de o motivaţie iritată,
parţial legată şi de incertitudinea status-ului şi rolul crizei se manifestă mai întâi în familie şi
apoi în şcoala.
etapa marii adolescenţe (14,18-19 ani) – etapa de intensificare a laturilor creatoare ale
crizei de originalitate şi de construcţie intensă a concepţiei despre lume şi viaţă, a
caracteristicilor etico-morale ale acestuia, concomitent cu o intensă autoevaluare vocaţională,
pregătire profesională, independenţă şi atitudini deschise faţă de problemele vieţii sociale în
care tânărul este implicat nemijlocit. Domină conflictele de autoafirmare (afirmare de sine) ,
apoi conflicte de status şi rol, aspiraţie vocaţională.
Pagina 35 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
etapă adolescenţei prelungite (18,19 - 24,25ani) în care criza de originalitate se
încarcă de responsibilităţi sociale şi cetăţeneşti mai ample, apropiind tânărul de integrarea
activă în viaţa socio-economică actuală. În situaţiile de opozabilitate şi stări tensionale,
domină în continuare conflictul de rol , statut, şi se ascut conflictele privind incertitudinea de
adaptare profesională.
Afirmaţia că „adolescenţa este o problemă socială”, nu este absolutizată. Factorul
social nu poate explica singur întreaga problematică a adolescenţei , dimensiunea socialului
nu este decât una dintre componentele fundamentale ale personalităţii.
Se impune precizarea că adolescenţa nu este o perioadă de tensiune constantă şi
obligatorie, iar problemele adolescenţei nu sunt aceleaşi în toate societăţile. În societatea
contemporană, au crescut posibilităţile de a se crea „stări tensionale”. Societatea
contemporană nu mai poate rezolva aşa simplu problema inserţiunii sociale, cum o rezolvau
societăţile anterioare, fie cea primitivă, antică sau medievală. Nu „ceremonialul” cu care se
făcea inserţiunea tânărului în lumea adultă rezolvă problema tensiunilor, ci şi simplitatea
procesului însuşi în condiţiile respective (indiferent că era vorba de a participa la viaţa
societăţii cu „ drepturi egale”, de a îmbraca toga virilă sau de investirea cu drepturi de
cavaler).
În societatea contemporană problema este mult mai complexă, prelungirea duratei de
şcolarizare, împiedică dorinţa adolescentului către un nou statut şi rol, creând posibilităile
sporite de apariti a unor stari conflictuale.
Societatea contemporană, cu toate instituţiile sale, mai ales prin intermediul familiei,
trebuie să acorde o atenţie deosebită formării capacităţii adolescentului de a exercita o
anumită autoritate, de a prelua responsibilităţi, de a-şi afirma propria adolescenţă. În felul
acesta, nevoia adolescenţilor de a obţine un nou statut şi rol social va lua alte forme de
manifestare decât „marginalitatea”, „contestaţia” sau „revolta”.
Părinţii în faţa crizei de originalitate a adolescenţilor
Desigur toate manifestările crizei menţionate anterior nu angajează doar pe adolescent
şi pe cei din jurul său, mai ales pe părinţi. Se poate spune că aceştia devin componentele
relaţionale de bază ale crizei adolescenţilor. Fără voia lor ei pot să influenţeze desfăşurarea
crizei şi pot în acelaşi timp să contribuie la dezvoltarea personalităţii celor care parcurg acest
Pagina 36 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
proces. De aceea este necesar să ne oprim pe scurt la atitudinile şi reacţiile părinţilor faţă de
fenomenul crizei de originalitate a adolescentului.
Cercetările efectuate în acest domeniu au dus la evidenţierea câtorva tipuri de reacţii
parentale în faţa schimbîrilor care se produc în timpul crizei, şi anume:
sunt părinţi care devin foarte nemultumiţi de comportamentul copiilor lor precum şi
de contrastul între cum au fost şi cum sunt, şi cred că totul se datorează slăbiciunilor lor şi de
aceea ajung la concluzia că trebuie restabilită ordinea prin creşterea exigenţelor şi formularea
drastică a interdicţiilor. Ei apelează astfel, la o moralizare continuă şi la o adevarată pândă a
greşelilor şi a nerealizărilor adolescenţilor, care vin să întemeieze interdicţiile formulate de
aceştia.
De cele mai multe ori, orgoliul lor de educători exigenţi este pus în joc şi ei consideră
că pot rezolva totul mai bine, ocolind orice ajutor din partea specialiştilor, dar în cele din
urmă sunt nevoiţi să apeleze la aceştia. În aceste condiţii opoziţia adolescenţilor tinde să
crească şi să încheie adesea cu fuga de acasă sau cu alte forme grave de a-i pedepsi pe aceşti
părinţi neîntelegători.
b) Alţi părinti se simt jigniţi profund de atitudinile adolescenţilor şi sunt
descurajaţi de faptul că încercările lor nu au dus la nici un rezultat şi atunci se retrag răniţi
moral şi chiar se îndepărtează de proprii lor copii pe o lungă perioadă de timp. Nu mai pot
comunica, nu mai găsesc ce anume să le spună. Este adevarat că, în aceste condiţii, criza pare
să se atenueze şi calmul familial este aparent normal , dar adolescentului îi lipseste defapt
această confruntare care să-l facă să se autodefinească şi să se maturizeze.Totul este amânat
dar nu rezolvat.
c) O a treia categorie este cea a părinţilor diferenţi care-şi continuă defapt
atitudinile din stadiile anterioare faţă de copii lor, şi se întamplă, ca nici să nu ştie că viaţa
acestora este marcată de astfel de evenimente (unii nu mai ţin minte nici data exactă a naşterii
copiilor, în ce clasă sunt sau cu cine se întalnesc, etc). De multe ori, în aceste cazuri, criza
poate să fie mai estompată în relaţia cu părinţii şi mult mai intensă faţă de societate în general
şi de normele morale în special. Părinţii aceştia sunt cei care se miră cel mai tare dacă li se
aduce la cunoştinţă vreo abatere a propriilor copii şi işi afirmă mereu neputinţa de a-i stăpâni.
Pagina 37 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Se găsesc şi părinţi care conservă atitudinile ce se potriveau copilăriei dar nu se
acordă cu noua personalitate a adolescentului. Ei nu ştiu şi nu pot încă să se transforme din
părinţi pentru copii, în părinţi pentru adolescenţi. Din aceasta cauză sunt total dezarmaţi faţă
de situaţiile cu care se confruntă şi sunt nedumeriţi de contrastul între iubirea lor mare faţă de
tineri şi reacţia acestora adesea brutala. Adolescenţii le resping toate încercările de a-i mai
face să fie cum au fost.
e) O parte a părinţilor, mai ales din mediile rurale care sunt în general mai
conservatoare, tind să reediteze concepţia educaţională pe care au manifestat-o proprii lor
părinţi la vremea în care ei au fost adolescenţi ignorând marile diferenţe între generaţia de
acum şi cea de atunci. De aceea ei nu reuşesc să înţeleagă dorinţele şi preferinţele propriilor
lor copii cu privire la un alt standard de viaţă, la achiziţia de aparatură electronică, la
achiziţionarea de vestimenţatie modernă, la aspiraţii de viitor, etc. Ei sunt fie nedumeriţi de
eşecul stilului lor educaţional, fie nemulţumiti şi furioşi pe copiii neascultători.
f) O mică parte a famiilor reuşeşte să învingă dificultăţile legate, pe de o parte,
de depăşirea modelelor educaţionale, tradiţionale şi pe de altă parte, cele legate de înţelegerea
şi comunicarea cu proprii lor copii care au crescut. Aceştia au o concepţie democratică asupra
relaţiei dintre educat şi educator, reuşesc să se transpună mai bine în situaţia adolescentului
de acum, găsind o formă potrivită de dialog şi mai mult, sau mai puţin intuitiv, ajung să
îmbine într-o formă corectă rolurile de părinţi cu cele de consilieri. Ei sunt cei care reuşesc
cel mai bine să-şi asume rolurile de părinţi şi totuşi şi ei au nevoie de sprijinul specialiştilor.
Din ansamblul cercetărilor asupra problemelor generale ale adolescentului sau asupra
celor speciale legate de fenomenul crizei, rezultă câteva concluzii care pot să ghideze modul
real de interacţiune cu adolescenţii aflaţi în criză de originalitate, şi anume:
părinţii să fie mai bine informaţi cu privire la procesul dezvoltării fizice şi psihice a
adolescentului pentru a le înţelege mai bine nevoile;
chiar informaţiile generale referitoare la fenomenul crizei şi la manifestarea ei în
rândul adolescenţilor îi poate elibera pe părinţi de tensiuni şi de culpabilizări privind
insuficienţele concepţiei lor educaţionale;
lămurirea clară a efectelor negative atât ale severităţii excesive cât şi a toleranţei
nemăsurate;
Pagina 38 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
părinţii să ia în considerare faptul că începând cu 14 ani adolescentul este capabil să
gândească toate ideile şi valorile care se cer a fi respectate şi prin urmare, să se adreseze
minţii şi inteligenţei lui pentru a-l face să adere la cerinţele lor raţionale;
posibilitatea dialogului să fie oricând luată în calcul şi părintele să fie un interlocutor
care nu caută să-şi impună cu orice preţ punctul propriu de vedere, ci încearcă să-l respecte
pe celălalt ca persoană şi ca fiinţă care deja ştie să se conduca şi în acelaşi timp îşi susţine
argumentat ideile şi principiile. Adolescenţii sunt dezamăgiţi dacă văd că adulţii, din dorinţa
de a salva liniştea familiei, capitulează şi işi reneagă propriile idei. Pe de altă parte subliniază
J.Roussellet „numai un adult poate să-i ajute să capete constiinţa piedicilor care îi pândesc, şi
numai afecţiunea părinţilor ii poate feri de ele”.
dar chiar părinţii trebuie să se schimbe şi să devină ei înşişi cei care să se adapteze la
fiinţa adolescentului „în prima şi în cea de-a doua copilărie, răspunderile lor erau destul de
simple” (J. Rousselet). Cele mai multe probleme se rezolvau cu a da ordine şi a cere ascultare
necondiţionată. Obţineau deci, cu multă uşurinţă de la copii lor o sănătate bună, succes scolar
şi dragoste deplină. După 14 ani, afirmă acelaşi autor, „părinţii sunt cei care trebuie să înveţe
să-şi adapteze atitudinea pedagogică în funcţie de tendinţele caracteriale şi sociale pe care
tânărul începe să le manifeste”, şi mai departe „pentru a fi eficace, comportarea lor trebuie să
fie în primul rând elastică”;
înainte de a proba, înainte de a sancţiona, trebuie să analizeze cauzele conduitelor
adolescenţilor şi cu deosebire nevoile noi care au apărut şi care i-au impulsionat să facă ceva
anume. Poate că nu le-a reuşit ce-au dorit şi a reprezentat o greşeală, o încălcare a normelor şi
valorilor dar pentru care nu trebuie să fie sancţionaţi drastic;
atunci când adolescentul are de luat o decizie importantă este mai indicat ca părintele
să-l ajute să identifice toate faţetele situatiei, să întrevadă toate consecinţele ca apoi să decidă
şi să aibă sentimentul că este rezultatul efortului lui de gândire, a voinţei lui.
Modalităţi de reacţionare a adolescenţilor în faţa situaţiilor problematice
Construirea unui zid psihologic între ei şi cei din jur, zid ce le permite să se retragă, să
pretindă că nu le pasă de ceea ce se întâmplă cu cei din jur , de consecinţele problemelor cu
care se confruntă. Mai mult decât atât, ei preferă să considere problemele reale ca fiind
inexistente, tocmai pentru a nu fi implicate în rezolvarea lor sau pentru a-şi afirma deplina
Pagina 39 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
independenţă faţă de persoanele din jur. Această strategie s-a dovedit a fi inadecvată deoarece
nu face altceva decât să amplifice trăirile de tensiune, de izolare, de insatisfacţie.
Consumul de alcool, tutun sau alte substante cu efecte nocive asupra organismului. Ei
apelează la această modalitate de reacţionare numai după ce a eşuat strategia construirii
zidului psihologic şi este frecvent influentaţă de normele grupului de referinţă. Şi această
metodă s-a dovedit a fi inadecvată. Cercetările realizate au sugerat faptul că, între consumul
unor asemenea substanţe şi performanţele academice, nivelul dezvoltării morale, religioase,
există o corelaţie negativă.,
Suicidul , constituie la ora actuală cu mici diferenţe de la o ţară la altă, a doua sau a
treia cauză de deces din perioada adolescenţei. Cele mai frecvente tentative de suicid se
semnalează la fete, în timp ce, în cazul băieţilor, „reuşitele” sunt mai frecvente. Declanşarea
comportamentului suicidar pare a fi frecvent determinat de nepăsarea faţă de viaţă, mai
degrabă decât de hotărârea neclintită de a muri.
Capitolul III
DIVORŢUL – ca disfuncţie a familiei şi consecinţele acestuia asupra adolescentului
III.1. Definirea divorţului
Divorţul prezintă o modalitate juridică prin care se desface căsătoria. Prin divorţ ia
sfârşit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri îi lipsesc elementele de fond în
baza cărora ea a fost încheiată: sentimentele reciproce de natură afectiva, relaţiile de
apropiere şi prietenie, sprijinul moral şi material acordat. 29
Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o multitudine de
factori economici, sociali, culturali şi religiosi care acţionează la nivelul indivizilor, în
interiorul cuplurilor şi în afara acestora.30
Printre cauzele cele mai importante ale creşterii ratei divorţului sociologul Cseh
Szombathy Laszlo menţionează:
29 Mitrofan I. şi Mitrofan N. , “Familia de la A la Z”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 199130 Mihăescu I., “Familia în societăţile europene”, Ed. Universitatea, Bucureşti, 1999
Pagina 40 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
activitatea profesională a femeilor
creşterea nivelului de trai
problema locuinţelor
mobilitatea socială
urbanizarea
transformările culturale
Caracteristic pentru cazurile de divorţ existente în societatea noastră este faptul că, în
marea lor majoritate, partenerii invocă drept motive, factorii de ordin psihologic şi psiho-
social:
nepotrivirea de caracter
incompatibilitatea modului de raportare la diferite valori
imposibibilitatea de a stabili un punct de vedere comun în raport cu un anumit criteriu
de referinţă
infidelitatea partenerului
Conform datelor unor cercetări sociologice (Ioan Mihăescu), căsătoriile desfăcute prin
divorţ au o durată relativ scurtă: vârsta medie la divorţ a soţiei în perioada ultimilor 30 de ani
a fost de 30-35 ani, iar a soţului de 34-38 ani; în totalul divorţurilor, ponderea cea mai mare o
deţin soţii din grupa de vârstă 25-34 ani şi soţiile din grupa de vârstă de 20-29 ani. Rata
divorţialităţii este mai mare în mediul urban decât în cel rural. Stabilitatea şi funcţionalitatea
cuplurilor maritale depind în primul rând nu numai de factorii economici ci şi de
compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre „formulele” de personalitate ale partenerilor,
ceea ce înseamnă că, în cadrul societăţii noastre, printr-o intervenţie social-educaţională
intensificată se pot crea condiţii pentru limitarea maximală a cazurilor de divorţ.
Acţiunea judecatorească pentru desfacerea oficială a căsătoriei, cu întreg ansamblul
de evenimente premergătoare (certuri, neînţelegeri, scandaluri) poate duce la unele consecinţe
directe, imediate, cât şi la unele indirecte care se conturează după o anumită perioadă de timp
de la pronunţarea divorţului.
În cadrul ansamblului de urmări imediate, pot fi incluse:
psihotraumatizarea partenerilor în urma şirului neîntrerupt de neînţelegeri dintre ei,
precum şi în urma „divulgarii” publice a unor aspecte ale vieţii lor conjugale;
Pagina 41 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorţului când pot fi solicitaţi
de unul dintre părinţi să coalizeze împotriva celuilalt părinte; de asemenea, dacă a depăşit 10
ani, trebuie să-şi exprime opţiunea în faţa instanţei, în vederea alegerii a unuia dintre părinţi;
îndepărtarea efectivă a copiilor de unul dintre părinţi şi chiar de amândoi;
separarea de unele bunuri comune, care aveau o anumită rezonanţă emoţional-afectivă
pentru parteneri.
Printre consecinţele indirecte pot fi menţionate următoarele:
comportamentul deviant al copiilor; studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că
în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a
controlului precum şi a afecţiunii acestora ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii să
comită unele acte antisociale. Divorţul care duce la dezorganizarea familiei, poate favoriza
apariţia unor serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea socială
(V. Szruuski, 1971). Uneori, poate duce chiar la anumite tulburări psihiatrice (F.John,
Mc.Dermott, 1970).
aversiunea faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie; climatul tensionat
şi conflictual din cadrul familie dezorganizate poate afecta atât de profund psihologia şi
comportamentul copiilor, încât aceştia ajung să perceapă deformat locul şi rolul căsătoriei în
viaţa socială: familia e locul chinurilor prelungite, al certurilor şi neînţelegerilor, al încălcarii
demnităţii, al manifestării brutale. Unii tineri, care trăiesc într-un asemenea climat, ajung
printr-un proces de generalizare negativă, la manifestarea unei aversiuni faţă de viaţa
conjugală şi familială precum şi faţă de reprezentanţii sexului opus.
cazul „părinţilor multipli”; în urma unor divorţuri succesive, unii copii pot să fie
crescuţi şi educaţi consecutiv de mai multe „mame” sau mai multi „taţi”, sau ca urmare a
„jocului” nesfârşit de-a căsătoria să ajungă pe mână unor persoane care îi înlocuiesc pe ambii
părinţi fireşti. Lipsa de afecţiune părintească, de grijă atentă şi control echilibrat, brutalitatea
şi indiferenţa, climatul relaţional rece şi neprimitor, nu numai că provoacă mari modificări de
ordin psihologic şi afectiv, în modul lor de a vedea lumea şi de a se raporta la ea, ci fac din ei
adesea, victimele delincvenţei. Nu întotdeauna când este vorba de recăsătorirea părinţilor
divorţaţi sau rămaşi văduvi, automat se conturează o atmosferă negativă. „Fizionomia” noului
climat familial depinde pentru copil de mijloacele de ordin psihologic şi afectiv folosite de
înlocuitorii părinţilor lui fireşti în a-l atrage şi a-l integra în noul sistem intrafamilial.
instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.
Pagina 42 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
III.2. Factorii care acţionează asupra disoluţiei solidarităţii familiale şi asupra
divorţului
Funcţiile clasice ale familiei pot cunoaşte în unele cazuri o serie de abateri de la
exigenţele funcţionalităţii normale, unele lacune şi fisuri, deficienţe şi deformări.
Normalitatea vieţii de familie este o expresie care desemnează întregirea funcţiilor,
manifestarea lor în direcţia asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viaţa
socială, a stabilităţii şi coeziunii. Normalitatea priveşte ansamblu al funcţiilor, atât interne cât
şi externe. În literatura de specialitate întâlnim diferite concepte care se referă la aceeaşi
problemă: lipsa de funcţionalitate. Expresiile folosite sunt: familie dezorganizată, carenţată,
deficitară, dezbinată, descompletată, vulnerabilă, cu probleme. Problematica pe care o
comportă aceste familii este complexă, antrenând o serie de consecinţe negative asupra
individului şi a colectivităţii din care face parte acesta.
M. J. de Lauwe, a studiat corespondenţa dintre familie şi tulburările de comportament
la copii. Utilizând expresia familii dezbinate, autoarea pune în evidenţă frecvenţa tulburărilor
de comportament la copii care aparţin unor astfel de familii cu părinţi alcoolici, nervoşi,
dezechilibraţi, violenţi. Aceste tulburări de comportament concretizate în furt, fugă de acasă,
vagabondaj, reprezintă de cele mai multe ori, conduite predelincvente. Conduitele care
încalcă normele morale ale grupului, ale societăţii se încadrează în ceea ce se numeşte
predelincvenţă juvenilă.
Într-un studiu consacrat acestei problematici a fost avansat un model explicativ care
testează relaţia dezorganizare familială – conduite predelincvente ale minorilor.
Testarea acestui model teoretic a permis formularea următoarelor observaţii: