Dic?ionar de Geografie
DICŢIONAR DE
GEOGRAFIE-GEOLOGIE
Lect. Univ. Dr. Andrei C. INDRIEŞ, Andrei A. INDRIEŞ
EXPLICAŢII
ant.-antonim
chin.-chineză
engl.-engleză
fr.-franceză
gr.-greacă
ind.-indiană
irland.-irlandeză
island.-islandeză
it.-italiană
lat.-latină
magh.-maghiară
norv.-norvegiană
ol-olandeză
rus.-rusă
sin.-sinonim
sl.-slovenă
sp. americ.-spaniola americană
sp.-spaniolă
sued.-suedeză
tc-turcă
v., V.-vezi
var.-variantă
1 daN-1 kgf.
A
A, orizont. V. sub Orizont de sol.
Aa. Lavă răcită spartă în blocuri haotice (Hawaii).
Aalenian. Etaj al Jurasicului mediu (Dogger), caracterizat prin
cinci zone de amoniţi din genurile Dumortieria şi Ludwigia şi prin
lamelibranhiatul Trigonia navis. În ţara noastră se cunoaşte la
Cristian (în Depresiunea Braşov), în Munţii Pădurea Craiului (la
sud de Crişul Repede), în zona Reşiţa, Moldova Nouă şi în Munţii
Hăşmaşului.
Abbevillian. (de la numele localităţii Abbeville, din
departamentul Somme-Franţa). A doua cultură a Paleoliticului
inferior, cea mai veche cultură "de miez", dezvoltată aproximativ
între 550 000 şi 440 000 î.e.n., în interglaciaţiunea G(nz-Mindel
şi în glaciaţiunea Mindel, caracterizată prin cioplirea grosolană,
cu lovituri mari, a bulgărilor de silex. Unealta caracteristică a
acestei culturi a fost "toporaşul de mână", de formă greoaie (până
la 1 kg greutate) şi nu totdeauna regulată, cu o singură margine
tăioasă urmând o linie sinuoasă ori în zigzag. Cultura
Abbevillianului, formată probabil în Africa, a fost răspândită în
Spania, Italia, în Europa de Nord şi în Europa Centrală etc. În
ţara noastră au fost găsite unelte abbevilliene pe valea
Dârjovului.
Aber. V. Estuar.
Abis. Deschizătură adâncă într-un platou sau versant muntos, în
special în calcare, căreia de obicei nu i se vede fundul. Termenul
se foloseşte şi pentru apă adâncă.
Abisală, regiune. (gr. a-fără, byssos-fund). Regiune din mări şi
oceane care se întinde de la adâncimea de 2 500 m până la cele mai
mari adâncimi şi ocupă 274 milioane km2, adică circa 76% din aria
domeniului marin. Este caracterizată prin condiţii de temperatură
şi salinitate mai constante, prin lipsa curenţilor marini şi a
luminii solare. Animalele regiunii abisale (crustacee, peşti,
cefalopode, echinoderme etc.) sunt adaptate întunericului complet,
presiunii ridicate etc., şi au organele vizuale atrofiate (sau
foarte mari) şi cele tactile puternic dezvoltate. Noţiunea de
"abisal" a fost întrebuinţată prima dată de geograful italian
Ferdinando Marsigli în lucrarea sa "Istoria fizică a mării" (1711),
pentru a desemna adâncimile mai mari de 2 000 m din golful Lion, pe
care nu le-a putut măsura cu sonda cu saulă şi greutate, folosită
în aceea vreme. Regiunea abisală este determinată de taluzul
continental şi este împărţită în bazine sau depresiuni oceanice de
către dorsalele şi pragurile submarine. Suprafeţele întinse şi
destul de netede situate pe fundul depresiunilor oceanice formează
câmpiile abisale, iar şanţurile adânci de origine tectonică şi de
formă alungită, situate între -6 000 şi -11 022 m (adâncimea
maximă), formează gropile abisale (sau fosele oceanice sau gropile
oceanice) care ocupă 4 milioane km2 ( adică 1,29% din suprafaţa
Oceanului Planetar). Depozitele abisale sau sedimentele eupelagice
sunt alcătuite din suspensii foarte fine de natură terigenă, din
resturi organice, din cenuşi vulcanice şi praf cosmic. Ele formează
pe fundul Oceanului Planetar mâluri calcaroase cu globigerine şi
pteropode, mâluri silicioase cu radiolari şi diatomee şi argile
roşii abisale. Mâlul cu globigerine acoperă peste 128 milioane km2,
adică 34% din suprafaţa fundului oceanic. Este de culoare
alb-lăptoasă şi are cea mai mare răspândire pe fundul Oceanului
Atlantic. Mâlul cu pteropode se întâlneşte pe fundurile oceanice
din regiunile tropicale unde se depun în cantităţi mari scheletele
calcaroase ale moluştelor pteropode. Nu se depun la adâncimi mai
mari de 3 000 m. Mâlul cu radiolari, silicios, este întâlnit la cea
mai mare adâncime pe fundul Oceanului Pacific şi al Oceanului
Indian, între -4 200 şi -8 000 m; lipseşte din sedimentele de pe
fundul Oceanului Atlantic. Mâlul cu diatomee este răspândit pe o
suprafaţă de 28,2 milioane km2 în zonele abisale din emisfera
sudică cuprinse între 50 şi 65o latitudine şi este format din
scheletele silicioase ale algelor diatomee. Mâlul cu diatomee apare
în petice mici şi pe fundul din emisfera nordică al Oceanului
Planetar. Argila roşie abisală este întâlnită la cele mai mari
adâncimi oceanice. În Oceanul Atlantic este de culoare roşie, iar
în Oceanele Pacific şi Indian, de culoare brun-ciocolatie. Are o
constituţie destul de omogenă şi provine din materialul piroclastic
rezultat de pe urma erupţiilor vulcanilor din largul oceanelor, din
materialul detritic adus de gheţarii plutitori (aisberguri) şi
depus pe măsura topirii acestora, din praful adus de vânturi din
regiunile deşertice şi semideşertice şi din praful şi fragmentele
de origine cosmică.
Ablaţie (ablaţiune). (lat. ablatio-îndepărtare). 1. Îndepărtarea
materialului fin de la suprafaţa solului şi a rocilor situate în
pantă, prin procesul de spălare areolară (în suprafaţă). Apa
meteorică scurgându-se neorganizat pe pante ca o pânză continuă
exercită o forţă capabilă să desprindă şi să transporte particule
fine pe care le depune la piciorul versantului respectiv sub formă
de material coluvial. Germanii înţeleg prin termenul "ablation"
transportarea şi îndepărtarea în suprafaţă a particulelor solide
prin intermediul unui agent extern. Ex.: transportarea nisipului şi
a prafului de către vânt. Fâşia transversală pe direcţia de
înclinare a versantului din care materialul fin rezultat prin
dezagregare şi alterare este spălat de apa meteorică şi transportat
pe pantă ca material deluvial se numeşte zonă de ablaţiune. 2.
Proces prin care o masă de gheaţă sau de zăpadă îşi reduce volumul
prin topire, prin prăbuşire, prin evaporare sau prin desprindere de
aisberguri. Pentru un acelaşi climat ablaţiunea este mai puternică
pe pantele însorite decât pe cele umbrite şi expuse spre vest decât
pe cele expuse spre est. Se măsoară în centimetri de apă. Morena de
ablaţie este cea care acoperă suprafaţa unui gheţar pe cale de
topire.
Abluvial, efect. Eroziunea agregatelor şi particulelor mici de
sub bolovanii situaţi pe pante reduse care provoacă deplasarea
bolovanilor.
Abluţiune. Eroziunea exercitată de curenţii marini asupra
fundului bazinelor marine şi oceanice.
Abordare sistematică. Mod de gândire bazat pe analiza de sistem.
Originalitatea abordării sistemice constă în tratarea relaţiilor
dintre elemente, atât în timp cât şi în spaţiu, cu aceeaşi atenţie
ca şi elementele înseşi. V. Sistem.
Aborigen. V. Autohton, Indigen.
Aborigeni. (lat. ab origine-de la început). Locuitori ai unei
regiuni, întâlniţi de europeni în expediţiile lor pe alte
continente (de ex.: aborigeni australieni).
Abraziune. (lat. abrasio-roadere, tocire). Totalitatea
proceselor de distrugere a ţărmurilor de către apa mării, prin
acţiunea fizică îndelungată a valurilor, a mareelor, a curenţilor
marini, a sloiurilor de gheaţă şi prin acţiunea chimică a sărurilor
conţinute în apă. Termenul de "abraziune" a fost introdus în 1866
de către Richthofen, fiind adoptat imediat în nomenclatura
ştiinţifică de specialitate. Abraziunea este influenţată de
direcţia de propagare a valurilor, de natura petrografică şi
rezistenţa rocilor din ţărm şi de poziţia stratelor. Acţiunea
mecanică a apei marine creşte dacă în momentul izbirii antrenează
în masa ei şi materialul deja erodat şi depus la piciorul falezei
(blocuri de stâncă, bolovani, galeţi, nisip). În sectoarele de
ţărmuri înalte în care acţiunea abrazivă este intensă şi de durată,
se formează faleze cu nişe (firide) de abraziune, arcade, tunele de
abraziune etc. (martori de abraziune), iar în faţa ţărmului rămân
insule şi stânci. Prin abraziune îndelungată faleza se retrage
continuu, lăsând în faţa ei o platformă de abraziune care se va
extinde pe seama uscatului şi care indică nivelul la care a încetat
activitatea abrazivă a mării, ca urmare a unor mişcări pozitive ale
uscatului sau ale unui eustatism negativ. Materialele rupte din
ţărm se depun în mod selectiv: materialul mai grosier rămâne în
apropierea ţărmului, iar cel din ce în ce mai fin se depune spre
larg, formând plaje, cordoane, grinduri, perisipuri, bariere,
praguri. Platformele de abraziune exondate au suprafaţa netedă,
chiar dacă sunt sculptate în roci de rezistenţă diferită, şi se
numesc câmpii de abraziune. În cazul mişcărilor oscilatorii
verticale platforma devine o terasă de abraziune (emersă sau
submersă). Mai rar se foloseşte termenul de abraziune glaciară în
sens de "polizare" a fundului şi pereţilor văii glaciare.
Abrupt. (lat. abruptus-râpos). Povârniş prăpăstios al unei
faleze, al unui deal sau munte, care se înalţă dintr-o dată cu mai
multe zeci sau sute de metri, iar în cazuri mai rare cu 1 000-1 500
m, deasupra unei câmpii, a unei văi glaciare, a unei depresiuni
tectonice, sau care se ridică direct din apele mării. Dezvoltarea
abrupturilor este determinată în unele cazuri de rocă (calcar,
conglomerate calcaroase, loess), iar în altele, de agentul
modelator (gheţari, abraziune marină) sau de forţele interne
(abrupturi de falie). Abrupt de desprindere, este atunci când a
fost realizat prin desprinderea din versant a unei mase de roci
prăbuşite sau alunecate. Abrupt continental. V. Margine
continentală.
Absorbant, puţ. V. Puţ.
Absorbţia radiaţiei. Reţinerea de către vaporii de apă, dioxidul
de carbon, ozonul, oxigenul, picăturile de apă, cristalele de
gheaţă, particulele de impurificare etc., a unei părţi din emisfera
radiantă care străbate atmosfera şi transformarea ei în energie
calorică, mecanică, chimică sau electrică. Ea poate fi absorbţie
selectivă, când radiaţiile sunt reţinute diferenţiat, în funcţie de
lungimile lor de undă şi absorbţie globală, când reţinerea are loc
indiferent de lungimile de undă ale radiaţiilor.
Acadian. 1. Tip de climat temperat oceanic localizat la partea
estică a continentelor nordice, caracterizat prin ierni reci cu
zăpezi abundente şi prin veri umede şi răcoroase. Se întâlneşte în
estul Asiei, din Peninsula Kamceatka până în nordul Japoniei, şi în
estul Canadei, de la golful Hudson şi Marile Lacuri până în Insula
Terra Nova. 2. Seria mijlocie a Cambrianului, caracterizată prin
trilobiţii Paradoxides (în emisfera nordică) şi Olenoides şi
Dorypyge (în emisfera sudică). Din punctul de vedere petrografic
este reprezentat prin şisturi alunifere, calcare cristaline şi
filite.
Acalmie. V. Calm.
Acanthoceras. (gr. akantha-spin, ghimpe, keras-corn, coastă).
Amonit caracteristic Cretacicului superior, în special
Cenomanianului mediu şi superior. Specia Acanthoceras rothomagense
Defr. a fost identificată în ţara noastră la Cisnădioara (jud.
Sibiu) şi la Ohaba-Ponor-Haţeg (jud. Hunedoara), iar specia A.
naviculare la Valea Dracului-Dâmbovicioara (jud. Argeş).
Acaustobiolite, roci. (gr. a-fără, kaustos-arzător, bios-viaţă,
lithos-piatră). V. sub Rocă.
Accident tectonic. (lat. accidens-care se întâmplă). Deranjament
orizontal (tangenţial) sau vertical (radial) produs în scoarţa
terestră sub acţiunea agenţilor interni (forţe tectonice) sau a
gravitaţiei, în urma căruia este modificată poziţia iniţială a
stratelor (arhitectura lor primară). Ex.: faliile, cutele, pânzele
de şariaj.
Ace. Forme de relief cu aspect ascuţit care se întâlnesc în
munţii înalţi constituiţi din şisturi cristaline redresate până
aproape de verticală. Acele se formează prin dezagregarea rocilor
sub acţiunea agenţilor atmosferici. Ex.: Acul Cleopatrei din Munţii
Făgăraş. Dar mai sunt şi ace de loess, care sunt coloane verticale,
mult efilate, care se formează prin detaşarea sa din pereţii de
loess datorită proceselor de sufoziune şi spălare. Ac pelean, stâlp
de lavă răcită în coşul unui vulcan de tip Mont (Montagne) Pelée
(din Insula Martinica) şi împins afară sub presiunea gazelor sau a
magmei. Sin. Obelisc vulcanic sau Dom pelean.
Ace de gheaţă. Cristale de gheaţă sub formă de ace de dimensiuni
foarte mici, care plutesc în atmosferă la temperaturi foarte
scăzute şi la înălţimi de câteva mii de metri, putând forma nuclee
de condensare pentru vaporii de apă aflaţi în atmosferă. Din ace de
gheaţă sunt constituiţi norii Cirrus. Când norii subţiri formaţi
din ace de gheaţă sunt situaţi între Soare şi observator, dau
naştere fenomenului de halo. Aşadar, acele de gheaţă constituie un
fenomen hidro-meteorologic reprezentat prin cristale de gheaţă
alungite şi neramificate, care iau naştere şi plutesc în atmosferă
la temperaturi negative foarte coborâte. Vizibile când reflectă
razele solare, ele pot da naştere unor fenomene fotometeorologice
cum sunt coloana luminoasă şi haloul.
Aceratherium. Mamifer din familia Rhinoceridae, strămoş al
rinocerului actual şi care a trăit începând din Oligocen şi până în
Pliocen în America de Nord şi în Eurasia. În România au fost
identificate unele specii de Aceratherium la Aroneanu (lângă Iaşi)
şi la Rafaila (jud. Vaslui), în formaţiuni sarmaţiene.
Acheulean. (de la numele localităţii Saint-Acheul, lângă
Amiens-Franţa). A treia cultură a Paleoliticului inferior,
dezvoltată aproximativ între 440 000 şi 120 000 î.e.n., în
interglaciaţiunea Mindel-Riss, în glaciaţiunea Riss şi, respectiv,
în interglaciaţiunea Riss-W(rm, caracterizată printr-o
perfecţionare a tehnicii de cioplire a silexului, faţă de cultura
anterioară. Unealta caracteristică a acestei culturi a fost
"toporaşul de mână", cu două feţe finisate îngrijit, cu marginile
tăioase drepte, cu forme ovale, triunghiulare sau migdaliforme. În
Europa de Vest, Acheuleanul caracterizează pe Homo
(Palaeoanthropus) heidelbergensis, contemporan cu fauna cuaternară
cu Elephas antiquus, Rhinoceros mercki şi Hippopotamus. Pe
teritoriul ţării noastre a fost descoperit la Căpuşul Mic (jud.
Cluj) şi pe valea Dârjovului.
Acidaspis. Trilobit planctonic care a trăit în Silurian şi în
Devonian.
Aciditate potenţială. Aciditate produsă de totalitatea ionilor
de H+ care se găsesc legaţi adsorbtiv complexul coloidal
argilo-humic al solului, şi care se manifestă numai în anumite
condiţii, în funcţie de compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol.
Serveşte la evaluarea cantităţii de carbonat de calciu cu care
trebuie tratat un sol, spre a-i neutraliza aciditatea, şi se
exprimă în miliechivalenţi de hidrogen la 100 g sol. Aciditatea
potenţială poate fi: aciditate de schimb (rezultată prin reacţia
dintre ionii de H+ din sol şi ionii de potasiu dintr-o soluţie
standard de clorură de potasiu) şi aciditate hidrolitică (rezultată
prin reacţia dintre ionii de H+ din sol şi o soluţie care
hidrolizează alcalin, cum este acetatul de calciu, de sodiu sau de
potasiu). În cazul când solul este tratat cu o bază (ex.:
hidroxidul de calciu, de sodiu sau de potasiu) se obţine aciditate
de neutralizare, practic nefolosită însă, deoarece au loc şi
reacţii secundare care tulbură inversul neutralizării simple a
solului (se acumulează silicea, se formează aluminaţi cu pH ridicat
etc.).
Acidite. Roci magmatice cu peste 68% dioxid de siliciu (cuarţ),
care conţin minerale precum: biotit, feldspaţi, plagioclazi acizi
sau potasici, muscovit; mai rar amfiboli şi piroxeni. Ex.:
granitele, riolitele, porfirele şi keratofirele cuarţifere etc.
Sin. Roci acide.
Acizi humici. Combinaţii chimice din seria aromatică, separate
sub acţiunea alcaliilor, din produsele de dezagregare a cărbunilor,
turbei şi altor substanţe organice. Intră în alcătuirea humusului
din sol, constituind partea esenţială şi cea mai valoroasă a
acesteia. Sunt reprezentaţi prin acizi humici de culoare închisă,
şi acizi fulvici de culoare deschisă.
Aclimatizare. Adaptarea plantelor, animalelor şi oamenilor la
condiţii climatice noi. Proces de adaptare a unei specii, prin
intervenţia omului, la un climat sau mediu diferit de cel în care a
trăit anterior.
Acmit. Sin. Egirin (v.).
Acmolit. Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive,
alungită şi paralelă cu direcţia de injectare discordantă a magmei
în stratele sedimentare. Apare de obicei în regiunile cutate
isoclinale (de ex. în Cordilierii Anzilor), formând masive izolate
sau păstrând încă legătura cu lacolitul sau batolitul din
adâncime.
Acomagmatice, roci. V. sub Rocă.
Acoperiş. Totalitatea stratelor situate deasupra unui anumit
strat, a unui zăcământ de roci, respectiv de substanţe minerale
utile, sau a unei suprafeţe de ruptură (ex., plan de falie). După
poziţia lor stratigrafică, se deosebesc: acoperiş morfologic (când
complexul de roci acoperitoare este mai nou sau mai vechi decât
zăcământul pe care-l acoperă) şi acoperiş stratigrafic (când
complexul de roci mai tinere este situat normal deasupra şi anormal
dedesubtul zăcământului de roci sau subtanţe minerale utile). După
influenţa lor asupra golurilor miniere, mai ales la zăcămintele de
cărbuni, se deosebesc: acoperiş fals, situat direct pe zăcământ,
constituit din roci având până la 0,5 m grosime, care se surpă uşor
după dezvelire, din care cauză necesită multă atenţie la susţinerea
lucrărilor de abataj; acoperiş direct, situat deasupra acoperişului
fals sau direct pe zăcământ şi constituit din unul sau mai multe
pachete de roci a căror presiune este preluată de susţinerea
abatajului şi de pilierii panoului. Dacă nu este susţinut, nu-şi
poate menţine totdeauna stabilitatea, surpându-se la un anumit timp
după dezvelire. Presiunea acoperişului direct este determinată de
grosimea rocilor care se surpă în spaţiul exploatat, după montarea
ultimului rând de stâlpi, pasul de surpare nedepăşind, de obicei,
3-5 m; acoperiş principal, situat deasupra acoperişului direct,
când acesta există, sau pe zăcământ, atunci când lipsesc acoperişul
fals şi cel direct, şi constituit din roci mai dure, care se surpă
la mult timp după dezvelire. Pasul său de surpare este de obicei
mai mare de 8-10 m. Grosimea acoperişului direct şi cea a
acoperişului principal variază în funcţie de caracteristicile
mecanice ale rocilor care le compun, de dimensiunile lucrărilor
miniere, de procedeele de abataj folosite etc.
Acreţie, zonă de. Zonă unde are loc formarea de crustă oceanică,
respectiv zonele de extensiune ale crustei terestre şi mai ales
rifturile.
Acric. Termen care, în sistemul de clasificare FAO, indică
feralsolurile cu o capacitate de schimb cationic foarte redusă şi
cu aciditate ridicată.
Acrocidaris. Echinoid caracteristic faciesului coraligen din
Jurasic şi Cretacic. Este cunoscut în Jurasicul de la Topalu
(Hârşova-jud. Constanţa).
Acroit. Varietate rară de turmalină.
Acteonella. Gasteropod. Fosilă caracteristică a faciesului de
Gossau al Cretacicului superior, asociată adeseori cu Hippurites.
În România este frecventă în depozitele cretacice din Munţii
Apuseni (Vidra, Săsciori, Vinţul de Jos-jud. Alba), în bazinul
Roşia (jud. Bihor) şi la Olăneşti (jud. Vâlcea).
Actinograf. Aparat destinat măsurării radiaţiei solare directe,
prin înregistrare. Printre principalele tipuri se numără:
actinograful Crova-Savinov; apoi Gorczinski.
Actinogramă. Diagramă pe care actinograful înregistrează
continuu variaţiile intensităţii radiaţiei solare directe.
Actinometrie. Ramură a meteorologiei care se ocupă cu măsurarea
şi studiul radiaţiei atmosferice şi radiaţiei terestre.
Actinometru. (gr. aktis, aktinos-rază, metron-măsură).
Instrument cu care se măsoară intensitatea radiaţiilor solare
directe şi difuze. Se deosebesc: actinometrul Arago-Davy-Kalitin,
format din două termometre cu mercur, identice (introduse în tuburi
de sticlă din care s-a scos aerul), unul dintre termometre având
rezervorul vopsit cu negru de fum, iar celălalt vopsit în alb, şi
care, expuse radiaţiilor solare, indică temperaturi diferite (din
diferenţa valorilor citite la cele două termometre se poate calcula
intensitatea radiaţiilor, atât a celor directe, cât şi a celor
difuze); actinometrul Michelson, care are ca organ sensibil o lamă
bimetalică de mici dimensiuni care se deformează în raport cu
intensitatea radiaţiilor, deviind un fir de cuarţ fixat la capătul
liber al bimetalului; actinometrul Gorcinski şi actinometrul
Savinov-Ianişevski, care au ca organ sensibil baterii
termoelectrice formate din plăci subţiri de cupru şi constantan,
generatoare de curenţi electrici proporţionali cu intensitatea
radiaţiilor solare, care se măsoară cu ajutorul unor
microampermetre sensibile.
Actinopterigieni. Clasă de peşti fosili, osoşi, apărută încă din
Devonian, şi care cuprinde 90% din peştii care populează oceanele,
mările şi râurile actuale. Se împart în: ganoizi, dintre care se
cunosc Palaeoniscus (Permian) de apă dulce, Lepidotus
(Triasic-Jurasic) şi Acipenseridele (sturioni) actuale (nisetru,
morun, cegă etc.) şi teleosteeni, dintre care se remarcă Clupea
(Meletta) (Eocen-Actual), Nemopterix (Oligocen), Seramis (Oligocen)
etc.
Actinot. (gr. aktis-rază). Mineral din grupul amfibolilor,
asemănător tremolitului, cu un conţinut ridicat de oxid de fier
(6-13%), întâlnit în rocile magmatice bazice metamorfozate
hidrotermal şi în şisturi cristaline epizonale, asociat cu epidot,
cuarţ, clorit, talc, zoizit etc. Sin. Actinolit.
Activitate ciclonică. Formă a circulaţiei generale a atmosferei
în regiunile extratropicale, reprezentată prin dezvoltarea şi
deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor.
Activitate solară. Ansamblul fenomenelor fizice care au loc la
suprafaţa Soarelui (pete solare, facule, flocule, protuberanţe
etc.) ca reflex al proceselor din interiorul acestuia.
Intensificarea activităţii solare determină creşterea intensităţii
"vântului solar" şi a radiaţiei ultraviolete, care influenţează
sensibil atmosfera terestră.
Activitate vulcanică. Totalitatea fazelor legate de fenomenele
ce au loc în timpul erupţiilor vulcanice. Se deosebesc, în ordine
succesivă: faza preeruptivă, caracterizată prin fenomene care
indică apropierea magmei de suprafaţa scoarţei terestre (emanaţii
de gaze; zgomote subterane şi cutremure locale; perturbaţii în
regimul apelor subterane etc.); faza eruptivă, caracterizată prin
apariţia fumului vulcanic (amestec de vapori fierbinţi de apă cu
diferite gaze şi cu cenuşă vulcanică), prin apariţia şi revărsarea
lavei, prin azvârlirea de produse solide (bucăţi de lavă
consolidată sau roci rupte din pereţii coşului vulcanic de magma în
ascensiune) şi prin activitatea fumeroliană (v. Fumarole) şi faza
posteruptivă, mai îndelungată, marcată prin emanaţii de gaze,
solfatare (v.) şi mofete (v.), şi prin izvoare termo-minerale. Din
punctul de vedere al modului în care se produce activitatea
vulcanică în faza eruptivă, se deosebesc: erupţii areale sau în
suprafaţă (când vulcanul se manifestă printr-o reţea foarte variată
de crăpături răspândite pe o suprafaţă foarte mare; ex.: riolitele
din Yellowstone, după R.A. Daly; bazaltele din Platoul
Deccan-India, după I. Atanasiu); erupţii liniare (când lava se
revarsă prin mai multe orificii în lungul unei crăpături din
scoarţă; ex.: linia Laky din Islanda, după Helland; vulcanul
Tarawera din Noua Zeelandă, după A. Rittman) şi erupţii centrale
(când lava apare la suprafaţă printr-un singur orificiu central,
cum este cazul la majoritatea vulcanilor).
Actual. 1. Proces geomorfologic sau formă de relief care se
dezvoltă în perioada actuală. V. Modelarea reliefului, Procese
geomorfologice. 2. Sin. Holocen (v.).
Actualism. Principiul explicării unor fenomene din trecut prin
cauze observabile în prezent. Sin. Principiul Actualismului,
Principiul cauzelor actuale. V. sub Stratigrafie.
Acumulare. (lat. accumulare, din cumulus-grămadă). 1. Depunerea
materialului erodat şi transportat de agenţii externi acolo unde
încetează acţiunea acestora. Acumulările stau la originea formelor
de relief construite pe uscat sau sub apă, contribuind la înălţarea
şi la extinderea lor. Dacă materialul transportat este depus
într-un lac, mare sau ocean şi nu formează un relief subaerian
(câmpie litorală, deltă etc.), procesul de acumulare se numeşte
sedimentare, iar materialele depuse, sedimente. După agenţii care
acţionează, acumularea poate fi: eoliană (nebka, dune, barcane,
câmpii de loess); torenţială (conuri de dejecţie, glacisuri);
fluviatilă (aluviuni, grinduri, ostroave, terase, piemonturi,
câmpii de nivel de bază, delte); glaciară (morene, drumlinuri);
nivală (morene nivale); fluvio-glaciară (sandre, kames-uri,
öesar-uri sau esker-uri); marină (plaje, bancuri submarine,
cordoane litorale, săgeţi, bare, tombolo); gravitaţională
(grohotişuri, deluvii de alunecare); de lavă; lacustră (cordoane,
plaje sau câmpii). 2. Asociaţie naturală de minerale utile în
scoarţa terestră, putând avea forma de filon, strat, lentilă, cuib
etc. Când poate fi valorificată în scopuri industriale, acumularea
se numeşte zăcământ (v.). Sin. Concentraţie. 3. Totalitatea
constituenţilor transportaţi prin intermediul apei meteorice, fie
sub formă de soluţii, fie prin translocarea fracţiunilor minerale
în stare de suspensii coloidale, şi depuşi în orizonturile
inferioare ale profilului solului, dând naştere la acumulări de
argilă şi sescvioxizi, în orizontul B, şi la acumulări de săruri,
în orizontul C. În orizontul A de la suprafaţa solului se
acumulează humusul. 4. Îmbogăţirea în ţiţei a unor structuri
geologice din scoarţa Pământului favorabile acestui scop.
Acvacultură. Activitate economică ce constă în creşterea
animalelor marine (inclusiv moluşte) şi cultivarea algelor
marine.
Acvamarin. V. sub Beril.
Acvifer. Pânză sau nivel de apă subterană. V. Pânză de apă.
Acvitanian. (de la numele localităţii Aquitania-Franţa). Ultimul
etaj geologic al Oligocenului (după unii autori, primul etaj al
Miocenului), reprezentat prin depozite marine şi lagunare, cu o
bogată faună de lamelibranhiate (Ostrea, Melongena etc.) şi
gasteropode (Turritella, Trochus, Cerithium etc.) şi prin depozite
lacustre tip, cu o bogată faună de mamifere. În Acvitanian au avut
loc mişcările orogenetice ale faze savice. În ţara noastră,
Acvitanianul se găseşte: în regiunea subcarpatică (stratele de
Antal din Moldova, stratele de Cornu din Muntenia şi complexul
gipsurilor inferioare din Depresiunea Getică), unde conţine şi
zăcăminte de sare; în Bazinul Petroşani, unde conţine şi zăcăminte
de cărbuni; în nord-vestul Transilvaniei, între Cluj-Napoca şi
Jibou (stratele de Sân-Mihai).
Adamelit. (de la numele masivului Adamello din Alpii
Lombardiei). Rocă magmatică intruzivă cu compoziţie intermediară
între granit şi granodiorit, constituită în proporţii aproape egale
din ortoză şi plagioclaz.
Adaptare la structură. Reliefuri sau forme adaptate sau
specifice diferitelor tipuri de structuri geologice (monoclinală,
orizontală, cutată etc.), formate prin eroziune diferenţială.
Adaptarea (reliefului sau hidrografiei). Calitatea unor forme de
relief de a-şi adapta direcţiile de dezvoltare la cele ale
structurii geologice, sau un curs de apă ce-şi adaptează mersul pe
liniile pantelor de relief etc. Se pot deosebi: 1. Adaptarea
reliefului la structură (de ex.: în structura monoclinală-v.
Cuestă), numit şi relief structural; când este vorba de văi pot
exista şi inadaptări vizibile, ce pot fi: epigeneze sau
antecedenţe; 2. Adaptarea reţelei hidrografice la relief, când
urmează liniile şi pantele direcţionale ale acestuia, fenomen ce
constituie o regulă; excepţional apar şi inadaptări, în cazul
supraimpunerilor (epigenie, sau antecedenţă-v. Epigeneză); 3.
Adaptare morfoclimatică (morfogeneza este sub directa comandă a
climei-v. Modelarea reliefului); 4. Adaptarea râului la vale, se
referă la raportul dintre debite şi lărgimea luncii sau a albiei,
pentru mediul climatic dat; după unele schimbări climatice debitul
lichid şi solid se pot schimba şi atunci râul încearcă readaptări
prin lărgire sau micşorare (chiar reducerea) meandrelor, fenomen
numit subadaptare (când debitele sunt mai mici), situaţie existentă
şi în aval de punctul unei captări.
Adăpost. Loc protejat de agresiunea unor elemente nocive din
mediu (vânt etc.). Poate fi: adăpost orografic (relieful
adăposteşte împotriva curenţilor: exemplu, climat de adăpost);
adăpost sub stâncă (cornişă sub care se poate sta de ploaie
etc.).
Adăpost meteorologic. Construcţie specială, care asigură
instrumentele pentru măsurarea temperaturii şi umezelii aerului,
atât protecţia radiaţiilor solare, cât şi libera circulaţie a
aerului.
Adâncime. Distanţa pe verticală a bazei unei forme negative
(vale, lac, mare etc.) faţă de un plan superior de referinţă
(nivelul mării, nivelul unui podiş etc.).
Adâncimea apei freatice. Adâncimea apei conţinută în primul
strat acvifer de sub nivelul terenului natural (apă freatică), care
influenţează proprietăţile productive ale solului. Se deosebesc:
adâncimea critică (adâncimea minimă pe care trebuie să o aibă apa
freatică, pentru ca să nu se producă salinizarea solului) şi
adâncimea subcritică (adâncimea maximă de la care apa freatică
influenţează regimul de apă al solului şi asigură plantelor
umezeala necesară, fără salinizarea orizonturilor superioare).
Aceste adâncimi variază cu anotimpul, cu condiţiile climatice, cu
textura solului şi a rocii-mame şi, evident, cu gradul de
mineralizare al apei freatice. În condiţiile existente în ţara
noastră, adâncimile critice sunt de 1-4 m şi cele subcritice de 3-6
m. Existenţa apei freatice la niveluri situate între aceste
adâncimi poate influenţa favorabil proprietăţile productive ale
solului.
Adâncimea ciclonului. Valoarea presiunii atmosferice în partea
centrală a ciclonului.
Adâncimea fragmentării. Distanţa pe verticală între două puncte
extreme ca altitudine, situate unul pe fundul văii, altul pe
interfluviu. Sin. Amplitudinea reliefului, Fragmentarea verticală,
Energia reliefului, Altitudinea relativă a reliefului.
Adâncimea medie. Valoarea medie a tuturor altitudinilor de pe
suprafaţa unei forme negative.
Adeziunea solului. Însuşirea unor soluri, cu un conţinut de apă
(peste 18%) corespunzător consistenţei plastice lipicioase, de a
adera la un corp străin (ex., unelte agricole). Procentul de apă
conţinut în sol, pentru care acesta începe aderarea, se numeşte
punct de adezivitate sau de aderenţă şi reprezintă o constantă
fizică importantă pentru practică, deoarece indică gradul de
umezeală peste care lucrarea solului este îngreuiată sau devine
imposibilă.
Adipocerit. V. sub Anabitum.
Adsorbţie. Proces fizico-chimic de reţinere a unui component
(adsorbit) la suprafaţa altui component (adsorbant).
Adular. (de la numele localităţii Adula din Alpi). Varietate de
ortoză. Se întâlneşte frecvent în filoane hidrotermale, pe
crăpături şi în geode. La noi se află în regiunea vulcanică a
Maramureşului, în Munţii Metaliferi şi în nordul Dobrogei, parţial
ca produs de transformare a plagioclazilor sub influenţa soluţiilor
hidrotermale.
Advecţie. (lat. advectio-transport). Deplasarea unei mase de aer
în sens orizontal, în timpul căreia aerul îşi păstrează
temperatura, umiditatea, presiunea etc. Advecţia unei mase de aer
rece deasupra unei mări calde determină adesea formarea
depresiunilor (ciclogeneza). Când masa de aer pătrunde iarna pe
continentul european în prealabil răcit, are loc condensarea
vaporilor de apă care poate da ceaţă de advecţie sau ploi mărunte
(burniţă) de advecţie. Ea poate fi: advecţie caldă, advecţie rece,
advecţie umedă, advecţie uscată, advecţie turbulentă etc.
Adventiv, con. Con vulcanic secundar ridicat pe unul
principal.
Aegoceras. Amonit. Specii de Aegoceras, caracteristice
Triasicului, au fost identificate la Berzeasca (Banat), la Racoşul
de Jos şi la Valea Seacă.
Aer. (gr. aer, aeros-aer). Amestec fizic de gaze care formează
atmosfera Pământului. Principalele componentele ale aerului uscat,
la nivelul mării, în procente de volum, sunt: Azot (N2)-78,09%;
Oxigen (O2)-20,95%; Argon (A)-0,93%; Dioxid de carbon (CO2)-0,03%;
Neon (Ne)-1,8(10-3; Heliu (He)-5,24(10-4; Kripton (Kr)-1,0(10-4;
Hidrogen (H)-5,0(10-5; Xenon (Xe)-8,0(10-6; Ozon (O3)-1,0(10-6;
Radon (Rd)-6,0(10-18. În afară de aceste componente, care rămân
neschimbate pe toată suprafaţa Pământului, aerul mai poate conţine
cantităţi variabile de vapori de apă, de amoniac (NH3), de metan
(CH4), de hidrogen sulfurat (H2S), de oxid şi de dioxid de azot
(N2O şi NO2), de praf, diverse microorganisme ca: bacterii, spori,
ciuperci, polen, cristale de sodiu (NaCl), fum (particule de carbon
nears) etc.
Aer ceţos. Fenomen hidrometeorologic reprezentat prin picături
mici de apă sau de cristale fine de gheaţă în suspensie în
atmosferă, având drept consecinţă reducerea vizibilităţii
orizontale între 1 şi 10 kilometri.
Aerarea reliefului. V. Golire.
Aerogramă. Diagramă aerologică pe care se prezintă, în scară
logaritmică, curbele repartiţiei verticale în atmosferă a
presiunii, temperaturii, umezelii şi a altor mărimi.
Aerolit. (gr. aer-aer, lithos-piatră). Corp (meteorit, pulbere)
care cade pe suprafaţa terestră din spaţiul interplanetar.
Aerologie. (gr. aer-aer, logos-ştiinţă, vorbire). Ramură a
meteorologiei care se ocupă cu studierea parametrilor fizici ai
straturilor superioare ale atmosferei libere situate mai sus de 300
m. În mod curent, pentru studierea condiţiilor meteorologice se
folosesc baloanele sondă până la altitudina maximă de 25-30 km pe
care acestea o pot atinge. Ele transmit la sol, prin radio, date
asupra repartiţiei în altitudine a temperaturii, a presiunii
atmosferice, a umidităţii, a vitezei vântului etc. Cu ajutorul
datelor aerologice se întocmesc hărţi cu izobare şi izoterme la
diverse altitudini, necesare prevederii timpului. Astăzi, pentru
explorarea straturilor atmosferice mai înalte de 25-30 km se
folosesc rachete meteorologice (înzestrate cu aparatură mai
complexă), care pot urca până în păturile superioare ale atmosferei
(100-300 km). Deci este o ramură a meteorologiei care studiază
fenomenele meteorologice din atmosfera liberă.
Aerometeorograf. Aparat meteorologic montat pe aeronave, pentru
înregistrarea neîntreruptă a variaţiilor presiunii, temperaturii şi
umezelii aerului.
Aeroplancton. (gr. aer-aer, planktos-rătăcitor). Totalitatea
microorganismelor şi formelor de rezistenţă (alge microscopice,
spori de bacterii şi ciuperci, polen precum şi din insecte foarte
mici, larve de insecte etc.) care plutesc în aerul atmosferic.
Aerosoli. Dispersii de particule şi solide într-un mediu gazos.
Aerosolii pot fi toxici, când conţin anumite concentraţii de noxe,
sau netoxici, care poluează totuşi atmosfera producând omului
efecte alergice şi iritaţii.
Aerostat. Balon umplut cu hidrogen, în nacela căruia se
instalează instrumente şi aparate necesare sondajelor
aerologice.
Aerul solului. Aerul care, fie singur, fie dizolvat în apă,
umple, împreună cu acestea, toate spaţiile lacunare dintre
particulele (glomerulele) solului. Compoziţia acestui aer este
diferită de cea a celui atmosferic, fiind modificată de: respiraţia
rădăcinilor plantelor, activitatea microorganismelor care produc
descompunerea substanţelor organice, covorul vegetal, conţinutul de
humus şi granulometria solului respectiv. Aerul din sol conţine
70-80% azot, 10-20% oxigen şi 0,1-10% dioxid de carbon (chiar mai
mult sub muşchi). Aerul din sol are o deosebită importanţă pentru
viaţa plantelor. Plantele de cultură au nevoie de un volum de aer
în sol de 10-20%, iar vegetaţia ierboasă de fâneaţă umedă are
nevoie de numai 6-10%. Deci, aerul solului este volumul de aer
existent în porii neocupaţi de apă din masa solului.
Afanit. Rocă cu minerale microscopice, invizibile cu ochiul
liber.
Afânarea rocilor. Proprietatea rocilor sfărâmate de a ocupa un
volum mai mare decât în stare masivă, dând posibilitatea eroziunii
să le atace mai uşor.
Afinitate geochimică. Proprietatea elementelor chimice,
determinată de structura electronică a lor, datorită căreia ele se
asociază de preferinţă cu anumite elemente ca oxigenul, sulful,
siliciul etc., formând oxizi, sulfuri, silicaţi etc. Această
proprietate determină probabil şi repartiţia elementelor în scoarţa
Pământului, în sferele geochimice ale acestuia.
Aflorare. Ajungerea naturală a unor depozite la suprafaţă, la
zi. V. şi Deschidere de strat.
Afloriment. V. sub Deschidere de strat.
Afluent. Curs de apă ce se varsă în altul mai important, punctul
de joncţiune numindu-se confluenţă.
Aftut. V. Dună.
Afuiere. Eroziune laterală în malul friabil al unui râu, urmată
de o prăbuşire; eroziune accentuată în jurul unui obstacol din
albia unui râu, la creşterea vitezei apei.
Agat. Varietate de calcedonie, de culori diferite: negru cu alb
(onix arab), brun cu alb (sardonix), roşu cu alb (carneol) etc. Se
întrebuinţează ca piatră semipreţioasă.
Agenţi. (lat. agens,-tis, de la agere-a lucra, a agita). Forţe
fizice, chimice sau organice care, acţionând asupra scoarţei
terestre, modifică suprafaţa acesteia, creând forme de relief
pozitive sau negative. După sursa de energie care determină în mod
direct sau indirect aceste modificări, se deosebesc: agenţi interni
şi agenţi externi. Agenţii interni (endogeni), situaţi în
interiorul Pământului, au ca sursă de energie: dezagregările
radioactive, căldura internă, gravitaţia, forţa centrifugă,
curenţii de convecţie subcrustali, magmatismul, reacţiile chimice
etc. Ei dau naştere mişcărilor tectonice care se manifestă sub
forma mişcărilor orogenetice, epirogenetice, izostatice, ascendenţe
ale magmei sau seismice. Agenţii interni, cu rol constructiv,
creează forme de relief pozitive, ca: uscaturi continentale sau
insulare, munţi, dealuri şi podişuri, sau forme negative, ca:
depresiuni, câmpii, zone de scufundare etc. Agenţii externi
(exogeni) au ca sursă principală de energie căldura solară. Ei
tind, sub acţiunea gravitaţiei, să şteargă denivelările create de
agenţii interni (acţiune distructivă), şi să umple cu materialul
erodat zonele depresionare (acţiune constructivă). Principalii
agenţi externi sunt: apa de ploaie, apele curgătoare (temporare şi
permanente), apa mării (valuri, curenţi, maree), gheţarii şi
zăpada, vântul, organismele animale şi vegetale, omul. Agenţii
externi se mai numesc şi agenţi modelatori, deoarece desfăşoară o
acţiune complexă de modelare a scoarţei terestre prin eroziune,
transport şi acumulare, introducând astfel materialele alterate,
dezagregate sau erodate în circuitul geologic şi morfologic al
planetei. Formele de relief create suferă modificări continue,
specifice fiecărui agent, în raport cu zonele de latitudine, cu
etajele de altitudine, cu roca şi structura sa geologică. Tendinţa
generală a agenţilor externi este de a acţiona concomitent cu
agenţii interni şi de a distruge formele de relief construite de
aceştia. Intensitatea cu care acţionează diverşii agenţi interni şi
externi, durata şi ritmul manifestării lor, precum şi modul lor de
combinare în procesele morfogenetice, creează forme de relief
extrem de variate şi de variabile în spaţiu şi timp. Sin. Agenţi
geologici.
Agenţi mineralizatori. Substanţe în stare gazoasă, de vapori sau
de lichide volatile (cu fluor, bor şi sulf), încărcate cu anumite
substanţe în stare dispersă, care provin din degazeificarea
magmelor şi circulă în scoarţa terestră. Agenţii mineralizatori fie
transformă substanţele cu care vin în contact, formând minerale noi
(hematit, molibdenit, fluoruri etc.), fie depun, pe crăpăturile
scoarţei, mineralele disperse pe care le transportă (formând
filoanele metalifere).
Agenţi morfologici. Forţele tectonice, fizice, chimice, mecanice
sau biotice ce acţionează asupra scoarţei terestre, modificându-i
suprafaţa şi creând forme de relief.
Agestru. Sin. Con de dejecţie (v.).
Aglomerat. (lat. agglomerare, din ad-la şi glomus-ghem, strâns
împreună). Rocă formată din îngrămădirea fragmentelor de diferite
mărimi, colţuroase sau rotunjite (lapili, bombe, blocuri sau
cenuşi, nisip vulcanic), provenite din exploziile vulcanice şi care
acoperă atât conul vulcanic cât şi zona înconjurătoare, sub forma
unei pături a cărei grosime variază de la câţiva metri la zeci de
metri. Aglomeratele se formează din materialul vulcanic "în situ"
sau din materialul transportat de ape sau de curgeri de noroi,
îngrămădit, fără a fi sortat, la baza conului vulcanic, şi cimentat
cu material piroclastic mai fin (nisip sau cenuşă vulcanică).
Aglomeratele pot avea o oarecare stratificaţie, cu blocurile mari
la baza depozitului, sau se prezintă ca o masă haotică, în care nu
se disting nici stratificaţie, nici ordine în aranjarea
materialului. Compoziţia mineralogică şi chimică a aglomeratelor
este asemănătoare cu aceea a lavelor vulcanice, din care au
provenit, deosebindu-se astfel aglomeratele dacitice, trahitice,
andezitice, bazaltice etc. Foarte frecvente în România,
aglomeratele acoperă suprafeţe mari din lanţul vulcanic
Căliman-Harghita şi, mai puţin, în Munţii Apuseni şi în munţii
vulcanici Oaş şi Gutâi, din jud. Maramureş. Sin. Aglomerat
vulcanic.
Aglomeraţie. Grup de clădiri, construcţii care s-au unit
printr-o extindere, de regulă, neplanificată. Aglomeraţia urbană
constituie o arie urbanizată ce cuprinde oraşul şi împrejurimile
sale mai mult sau mai puţin urbanizate, care depind de serviciile
centrale ale oraşului (care are cel puţin 50 000 loc.) cât şi de
aparatul său de gestiune economică. O problemă dificilă este
stabilirea limitelor aglomeraţiei urbane; între criteriile mai
frecvent folosite se află densitatea populaţiei, continuitatea mai
mare sau mai mică a spaţiului construit, amploarea migraţiilor
diurne ale populaţiei active Ex.: aglomeraţia pariziană (Marele
Paris) cuprinde pe lângă oraşul Paris (cca 2,8 milioane loc.) peste
330 localităţi urbane şi rurale cu peste 5,6 milioane loc, având în
total 8,4 milioane loc.; Marea Londră etc.
Agnata. (gr. a-fără, gnatos-falcă, maxilar). Clasă de vertebrate
acvatice, asemănătoare cu peştii, cu caractere primitive, cu
schelet cartilaginos, lipsite de maxilare şi cu membre perechi.
Cuprinde o subclasă fosilă (Ostracodermi) care a trăit din
Ordovician până în Devonian (ex.: Pteraspis, apoi Cephalaspis) şi o
subclasă actuală (Cyclostomii), necunoscută în stare fosilă.
Agoniatites. Amonit din subordinul Goniatiţi, caracteristic
pentru Devonianul mediu-superior.
Agradare. Suprafaţă plană de acumulare sau sedimentare (termen
introdus de Salisbury în 1905). Agradarea progresivă-termen folosit
în literatura americană pentru acumulare regresivă. V.
Suprafaţă.
Agregat structural. Component elementar al structurii solului,
de formă şi de mărime variabile, constituit din particule minerale
lipite între ele prin diverse substanţe coloidale (argilă, humus).
Agregatele elementare pot, în anumite condiţii, să se unească în
unităţi structurale mai complexe, alcătuind structura solului
(v.).
Agregate minerale. Asociaţie de cristale de aceeaşi specie
minerală sau de specii minerale diferite, concrescute în urma
cristalizării sau a solidificării unei soluţii sau unei topituri
magmatice. După natura mineralelor componente, pot fi: agregate
monominerale, când sunt constituite din granulele aceleiaşi specii
minerale (ex.: sare gemă, gips etc.), şi agregate poliminerale,
când sunt formate din specii minerale diferite (ex.: sulfuri
complexe etc.). După caracteristica morfologică şi orientarea în
spaţiu a mineralelor componente, agregatele pot fi: granulare
(granaţi, cuarţ), prismatice (feldspaţi, piroxeni), tabulare
(baritină), foioase (mică), solzoase (talc, clorit), aciculare
(stibină, actinot), bacilare (apatit, turmalină), fibroase (azbest,
aragonit, gips), radiare (pirofilit, prehnit), sferoidale
(fosforit, marcasit), reniforme (malachit, hematit), paralele
(minerale aciculare, fibroase sau prismatice). După mărimea
cristalelor componente, agregatele pot fi: macrocristaline
(vizibile cu ochiul liber), microcristaline (vizibile cu ajutorul
lupei) şi criptocristaline (observate numai la microscop).
Agrestă. Tip de savană împădurită, xerofitică, în partea mai
umedă a caatingăi (Brazilia).
Agroclimatologie. Ramură a climatologiei, care studiază clima ca
factor al producţiei agricole.
Agrogeologie. (gr. agros-ogor, geo-pământ, logos-vorbire).
Ramură a pedologiei care se ocupă cu studiul factorilor
geologico-petrografici în formarea, evoluţia şi proprietăţile
solului.
Agroterasă. V. Terasă.
Aisberg. (engl. iceberg-munte de gheaţă). Bloc de gheaţă
plutitor de dimensiuni mari, desprins la ţărmul oceanului liber din
fruntea gheţarilor continentali din Groenlanda sau din Antarctida
şi purtat de vânturi şi de curenţi la mari distanţe (38o lat. N în
Atlanticul de Nord şi 36o lat. S în mările sudice). Deoarece cea
mai mare parte dintr-un aisberg (aproximativ 9/10) se află sub apă,
nu i se pot determina precis forma şi dimensiunile. Se apreciază la
câteva zeci de mii numărul aisbergurilor generate anual de cele
două regiuni polare, majoritatea atingând înălţimi de 50 m deasupra
suprafeţei mării. Din gheţarii de şelf din regiunea Antarctidei:
Ross, Filchner, Larsen, Amery etc., se rup aisberguri tabulare, ca
urmare a variaţiilor de nivel ale mării, determinate de maree.
Acestea au suprafaţa plană, se ridică ca nişte pereţi verticali
până la 60-80 m din apa mării şi ating dimensiuni foarte mari
(lungimea variază de la câţiva km la câteva zeci de km, lăţimea
400-500 m, iar suprafaţa poate depăşi 100 km2). În Antarctida
aisbergurile tabulare mari pot persista până la 10 ani. În partea
de nord a Oceanului Atlantic, aisbergurile, generate iarna de
gheţarii din Groenlanda şi transportate spre sud de curentul rece
al Labradorului, constituie un mare pericol pentru navigaţie, în
special în regiunea aflată la sud de insula Terra Nova
(Newfoundland) unde ajung anual aproximativ 1 000 de aisberguri.
Apropierea aisbergurilor este semnalată printr-o răcire bruscă a
aerului şi a apei, precum şi prin apariţia ceţii. În Australia şi
Chile, unde se resimte foarte mult lipsa apei, s-au făcut proiecte
pentru remorcarea aisbergurilor (transportate de curenţii oceanici
din Antarctida) şi aducerea lor în porturi special amenajate,
pentru alimentarea centrelor populate cu apă potabilă. Sin. Gheţar
plutitor.
Aistrom. V. Iceström.
Akle. V. Dună.
Akratopeg. V. sub Izvor.
Alabandină. Mineral de mangan (MnS), folosit în metalurgia
acestuia, care se găseşte pe filoanele extruzive de aur, împreună
cu carbonaţii de mangan şi grupul sulfurilor complexe (blendă,
pirită, galenă). Se găseşte în Asia Mică, în Japonia, Mexic,
S.U.A., şi apare ca iviri mineralogice şi în ţara noastră (Roşia
Montană, Săcărâmb, Baia de Arieş, Cavnic etc.).
Alabastru. (gr. de la numele oraşului egiptean vechi
Alabastron). Varietate compactă de gips cu aspect marmorean,
folosit în sculptură.
Albedo. (lat. albus-alb, albedo-albeaţă). Raportul dintre
intensitatea luminii radiate difuz de corpurile de la suprafaţa
Pământului şi intensitatea luminii totale căzute pe această
suprafaţă. Cu alte cuvinte este o mărime (A), exprimată în
procente, care defineşte capacitatea de reflexie a diferitelor
suprafeţe, reprezentată prin raportul dintre radiaţia reflectată
(R) şi cea incidentă (Q); Q = R/Q(100. Valoarea albedoului depinde
de: proprietatea fizică a suprafeţei reflectante, de culoarea
acesteia şi de înălţimea Soarelui, variind între 5 şi 85%. Ex.:
zăpada proaspăt căzută 85%; zăpadă în curs de topire (murdară)
40-70%; dune de nisip 37%; argila umedă 14-18%; argila uscată
22-24%; sol neacoperit proaspăt arat 5%; suprafaţa mării 9%; pădure
de foioase 25-30%; pădure de răşinoase 10-15%; culturi de graminee
10-25%; iarba verde 26%; iarba uscată 19%; nori Stratus la 600 m
altitudine 54%; nori Stratus la 1 600 m altitudine 76%; nori
Cumulus la 1 600-3 000 m altitudine 67%.
Albedometru. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară valoarea
albedo-ului.
Albian. (de la numele râului Aube-Franţa). Ultimul etaj al
Cretacicului inferior sau, după unii autori, primul etaj al
Cretacicului mediu, caracterizat prin gresii, marne şi calcare
glauconitice, cu o bogată faună de amoniţi şi belemniţi (Hoplites
tardefurcatus, H. dentatus, Douvilleiceras mammillatum,
Neohibolites minimus etc.). În România se cunosc depozite albiene
în Dobrogea (pe Valea Carasu, între Seimeni şi Medgidia), la
Covasna, în zona Reşiţa-Moldova Nouă (Banat), la Fieni (jud.
Dâmboviţa), în Munţii Pădurea Craiului (jud. Bihor), în
împrejurimile oraşului Giurgiu, în zona flişului din Carpaţii
Orientali etc.
Albic. Termen care, conform definiţiei FAO, indică fie un
orizont E albic, de culoare deschisă prin eluviere accentuată (ex.
la luvisoluri albice), fie materiale nisipoase albice (ex.
arenosoluri).
Albie majoră. Suprafaţa netedă din exteriorul malurilor unui
râu, în care apele sale debordează numai la nivele maxime. Sin.
Luncă.
Albie minoră. Canalul de scurgere al unui râu la debite medii.
Sin. Matca râului.
Albie părăsită. Porţiune de albie ce şi-a păstrat forma dar pe
care nu mai curge râul.
Albit. (lat. albus-alb). Feldspat plagioclaz sodic întâlnit în
roci magmatice acide (ex.: granite, sienite, pegmatite), în
procesul de metamorfism general (în gnaisuri) şi în unele
calcare.
Albitizare. Proces care se produce în cadrul metamorfismului de
contact, la temperaturi de sub 400o, sub acţiunea apei şi a CO2,
care constă în hidroliza plagioclazilor, din care se elimină oxid
de calciu şi sescvioxid de aluminiu.
Alcalinitate. Stare care indică conţinutul în baze al soluţiei
solului şi care este determinată de predominarea ionilor de
hidroxil (OH-).
Alcătuire granulometrică. Conţinut procentual al diverselor
fracţiuni granulometrice (categorii de particule texturale,
elementare) ce intră în compoziţia masei minerale a solului. Sin.
Compoziţia granulometrică, Compoziţie mecanică, Granulometrie,
Granulozitate.
Alcătuire structurală. Conţinut procentual al diferitelor
categorii de agregate structurale ce intră în componenţa unui sol.
Sin. Compoziţia solului.
Alcyonaria. Celenterat antozoar, exclusiv marin, care trăieşte
în colonii şi duce o viaţă sedentară. Se întâlneşte mai ales în
roci sedimentare, din Silurian şi până astăzi.
Aleurite. Roci sedimentare detritice, de formaţiune marină,
lacustră, fluviatilă sau eoliană, alcătuite din granule cu
dimensiuni cuprinse între 0,1 şi 0,01 mm, mineralogic formate din
cuarţ, minerale argiloase şi carbonat de calciu. Sunt în general
nesortate, nestratificate, au o porozitate foarte fină, şi, în
contact cu apa, se tasează uşor. Dintre aleurite fac parte:
loessul, praful, luturile loessoide şi o serie de mâluri marine.
Prin compactare, respectiv cimentare cu aluminiu, formează
aleurolitele, întâlnite frecvent în depozitele carbonifere şi
jurasice din Karaganda (Rusia).
Alexandrit. (de la numele ţarului rus Alexandru al II-lea). V.
sub Crisoberil.
Alge. Talofite autotrofe acvatice (marine sau de apă dulce).
Cunoscute din toate erele geologice, fiind mari constructoare de
roci (calcaroase, silicioase şi bituminoase) datorită acumulărilor
talurilor lor încrustate cu substanţele minerale respective, algele
se împart în: Cyanophyceae, alge albastre, cunoscute din
Precambrianul Americii de Nord (ex. Cryptozoon), din Cambrianul
siberian (ex. Girvanella) şi din Silurianul Estoniei (ex.
Gloeocapsomorpha); Chlorophyceae, alge verzi, cunoscute din Permian
(ex. Pilla, care a format cărbunii bituminoşi de tipul boghead) şi
din Triasic (ex.: Gyroporella şi Diplopora); Diatomeae, alge brune,
cu talul încrustat cu silice (frustule), cunoscute din Jurasicul
inferior şi care au format rocile diatomite; Rhodophyceae sau
Florideae, alge roşii, importante constructoare de recifi,
cunoscute din Silurian-Cretacic (ex. Solenopora), din Eocen (ex.
Lithophyllum) şi din Neozoic (ex. Lithothamnium); Phaeophyceae,
alge brune, întâlnite mai rar ca fosile, din cauza talului
neimpregnat cu substanţe minerale, cunoscute totuşi din
Paleozoic.
Algomiană, faza. (de la numele localităţii Algoma-America de
Nord). V. sub Algonkian.
Algonkian. (de la numele unui trib indian din America de Nord,
Algonkin). Era geologică, denumită astfel în 1892 de către Van
Hise, căreia îi sunt atribuite formaţiunile care au apărut de la
sfârşitul Arheianului (v.) până la primele strate sigur cambriene.
Este reprezentat prin roci magmatice (ex., granitul de
Rapakiwi-Finlanda) şi roci metamorfice, la care se adaugă, uneori
predominant, chiar dacă sunt slab metamorfozate, unele roci
sedimentare detritice (conglomerate, gresii, şisturi argiloase,
chiar unele calcare) şi, rar, roci sedimentare organogene sau
evaporite. Existenţa vieţii în Algonkian este confirmată, parţial,
de prezenţa materiilor cărbunoase în rocile cristaline din Finlanda
sau din Rusia (şungitul), de descoperirile paleontologului american
Walcot în ţinutul Montana din nord-vestul S.U.A. (impresiuni şi
urme de târâre de anelide şi crustacee pe şisturi argiloase
algonkiene) şi de urmele de organisme găsite în Marele Canion al
fluviului Colorado (radiolari, spongieri, tabulaţi, crinoide etc.,
şi chiar trilobiţi). Se citează ca fosile algonkiene: Newlandia
(algă), Carelozoon jatulicum (tabulat), Beltina danai (crustaceu)
şi Archaeoxylon (criptogamă vasculară). Formaţiunile Algonkianului
au fost puternic cutate de cutările huroniene, care au afectat
Canada, nordul Scoţiei şi nordul Scandinaviei, în fazele algomiană
(în prima jumătate a erei) şi assintică (la sfârşitul erei),
separate printr-o puternică discordanţă. Sin. Precambrian,
Proterozoic. V. şi Antecambrian.
Aliniament. Linia frântă dintre două puncte de pe suprafaţa
topografică (morfologică) a reliefului, care rezultă din
intersecţia suprafeţei respective cu un plan vertical de vizare
care trece prin punctele date şi care este materializată pe teren
prin ţăruşi sau jaloane.
Alios. Crustă dură şi impermeabilă de culoare brună sau cafenie,
întâlnită la unele podzoluri nisipoase în cadrul orizontului de
acumulare B. Se formează prin cimentarea granulelor de nisip şi a
argilei cu ajutorul coloizilor cu bază de humus, de oxizi de fier
şi de silice, spălaţi din orizontul A. Se deosebesc: un alios
feruginos, al cărui ciment principal este constituit din oxizi de
fier, şi un alios humic, cu tendinţă hidromorfă, bogat în materie
organică. Podzolurile cu alios, prin hidromorfia pe care o provoacă
şi prin crusta dură care împiedică pătrunderea rădăcinilor,
constituie soluri nefavorabile dezvoltării vegetaţiei. Sin.
Ortstein.
Alite. Roci sedimentare detritice, cu structură fin dispersată,
cu granule sferoidale (cu diametrul 1-5 mm) şi culoare roşie sau
roşie-brună caracteristică. Având ca element component principal
alumina liberă şi conţinând ca minerale de bază: gibbsitul,
diasporul şi boehmitul, alitele constituie solurile caracteristice
ale zonelor de lateritizare, cu complexul argilos foarte bogat în
oxizi şi în hidroxizi de aluminiu.
Alizee. (de la cuvântul provensal, vechi, alis, alissat-uniform,
regulat). Vânturi regulate constante şi permanente, legate de
circulaţia generală a atmosferei, care bat în emisfera boreală de
la E-NE spre V-SE şi în emisfera australă de la E-SE spre V-NV.
Formarea acestor vânturi este legată de încălzirea puternică a
aerului în regiunile ecuatoriale, de uşurarea, deci de ridicarea
lui sub formă de curenţi ascendenţi, şi de lăsarea, la suprafaţa
scoarţei, a unei zone cu presiune redusă (minima ecuatorială), care
atrage aer rece dinspre N şi S. Se formează astfel vânturi
orizontale, care, dacă Pământul ar fi imobil, ar bate de la N spre
S deasupra ecuatorului şi de la S spre N sub această linie. Din
cauza rotaţiei Pământului, alizeele sunt deviate spre dreapta în
emisfera boreală şi spre stânga în emisfera australă, iar
contraalizeele (v), în sens contrar. Alizeele au tot timpul anului
aceeaşi direcţie şi intensitate (6 m/s în emisfera boreală, unde
predomină uscatul, şi 8 m/s în emisfera australă, unde predomină
oceanul), care se micşorează spre ecuator unde, în zona calmului
ecuatorial (3o la N şi la S de ecuator), cu vară veşnică, aer umed
şi înăbuşitor, încetează săptămâni întregi şi devin ascendente.
Suprafaţa ocupată de aceste vânturi este mai mult de 1/2 din
suprafaţa globului, între 35o lat. N şi 35o lat. S. Când suflă pe
deasupra continentelor (în emisfera nordică), alizeele sunt mai
secetoase, în timp ce atunci când bat deasupra oceanelor (în
emisfera sudică) se încarcă cu vapori de apă. În zona alizeelor se
găsesc deşerturi calde: Sahara, Arabia, Australia, iar ţărmurile de
est ale Africii, Americii de Sud şi Australiei sunt zone unde
există umezeală. Alizeele au fost cunoscute şi folosite de
navigatorii din antichitate şi evul mediu, în călătoriile lor
dincolo de Marea Mediteranană (Columb, Magellan etc.). Aşadar,
alizeele sunt vânturi stabile generate de diferenţa de presiune
dintre anticiclonii subtropicali ai ambelor emisfere şi zona
minimelor ecuatoriale. Ele bat dinspre NE spre SV în emisfera
nordică şi dinspre SE spre NV în cea sudică. În regiunile unde
alizeele unei emisfere pătrund în emisfera cealaltă, direcţia lor
se schimbă de la un sezon la altul. Aceste alizee sunt cunoscute şi
sub denumirea de musoni ecuatoriali.
Alkali-flats. Termen australian pentru Sebkha (v.).
Allitizare. V. Lateritizare.
Almandin. (denumire denaturată de la vechea regiune Alabanda din
Asia Mică, unde în evul mediu se prelucrau şi se şlefuiau pietre
preţioase). Varietate de granat ce se formează prin acţiunea
magmelor acide asupra rocilor metamorfice bazice sau prin
metamorfoza unor roci bogate în aluminiu şi fier. Se găseşte în
Germania (Bavaria), Spania, Cehia (Boemia), Brazilia, S.U.A.,
Canada, Sri Lanka, India, Myanmar, Australia.
Alocromatism. (gr. allos-altul, chroma-culoare). Proprietatea
unor minerale de a se prezenta cu altă culoare decât cea proprie,
datorită unor amestecuri mecanice străine, fin dispersate, colorate
diferit de către cromofori (organici sau anorganici). Ex.: cuarţul
pur este incolor şi transparent (cristalul de stâncă), dar
alocromatismul îl poate face: galben (citrin), violet (ametist);
brun-negru (morion), cenuşiu-fumuriu (rauchtopaz); corindonul este
cenuşiu-gălbui, dar varietăţile alocromatice îl fac: albastru
(safir), roşu (rubin), galben (topaz oriental), violet (ametist
oriental), verde (smarald oriental) etc.
Alofan. V. sub Minerale argiloase.
Alogen. (gr. allos-altul, genos-rasă). Calitatea unui mineral de
a fi format înainte, într-un loc diferit de cel al rocii din care
face parte. Ex.: componentele granulare ale rocilor sedimentare
detritice (nisipuri, pietrişuri, conglomerate, gresii etc.); mai
rar, în rocile magmatice, unele cristale transportate de curgerile
de lavă.
Alogen, curs de apă. Curs de apă ce străbate o regiune aridă,
fără scurgere, datorită debitului mare adus dintr-o zonă situată în
amonte.
Alohton. (gr. allos-altul, chthon-pământ). 1. Formaţiune
geologică deplasată faţă de locul iniţial de formare, datorită
mişcărilor de cutare, în urma cărora se produc translaţii
orizontale, uneori pe întinderi de zeci de km. Pachetele de strate
ale formaţiunii încalecă, în final, alte strate mai noi (fenomenul
de şariaj). Un alohton clasic este Pânza Getică din Carpaţii
Meridionali, care cuprinde masivele Leaota, Făgăraşului, Lotrului,
Cibinului, Şureanu, Poiana Ruscă, Semenicului, Locvei etc. 2.
Calitatea unui zăcământ de cărbuni de a proveni din plante
transportate de ape în bazinele sedimentare. Se deosebesc:
zăcăminte primare alohtone, al căror material de origine a suferit
transportul înainte de incarbonizare, şi zăcăminte secundar
alohtone, al căror material a suferit transportul după formarea şi
incarbonizarea lui (caustobiolite resedimentate). Zăcămintele
alohtone sunt nestratificate sau au o stratificaţie
torenţială-haotică, au o formă neregulată, lenticulară, se întind
pe suprafeţe mici şi conţin unele substanţe minerale străine
etc.
Alotriomorfism. (gr. allotrios-străin, morphe-formă).
Proprietatea unora dintre mineralele constituente ale rocilor de a
cristaliza în forme diferite de forma lor de cristalizare
obişnuită. Ex.: cuarţul din granite şi granodiorite mulează
feldspaţii, micele şi amfibolii; augitul din diabaze mulează
feldspaţii etc. Sin. Xenomorfism.
Alpin. 1. Fenomen din etajul cel mai înalt al munţilor (glaciar
sau periglaciar). 2. Care se referă la Munţii Alpi şi, prin
extensiune, la fenomenele din regiunea cea mai înaltă a munţilor.
V. Sistem alpin, Orogeneză alpină, Etaj alpin etc.
Alpine, soluri. V. sub Sol.
Altaic, ciclu tectonic. Mişcări tectonice orogenetice din Asia
Centrală produse în Paleozoicul superior. Corespunde mişcărilor
hercinice (sau ciclului tectonic varisc).
Altaide. Munţi din Asia Centrală formaţi în Paleozoicul superior
în timpul orogenezei hercinice.
Altait. (de la numele Munţilor Altai). Mineral rar, care conţine
61,8% Pb şi 38,2% Te, întâlnit în filoanele hidrotermale de aur,
împreună cu alte telururi. Iviri mineralogice sunt în Munţii Altai,
în S.U.A., Canada, Chile, Australia şi în România în Munţii Apuseni
(la Săcărâmb), la Ruda-Barza şi Stănija (jud. Hunedoara), Băiţa
(jud. Bihor) etc.
Alterare. Modificarea mai mult sau mai puţin intensă a
compoziţiei mineralogice a unei roci provocată de soluţiile
hipogene sau supergene, singenetice sau epigenetice, hidrotermale,
deuterice, pneumatolitice sau de ape subterane. Alterarea se
deosebeşte, în general, de metamorfism, prin intensitatea şi gradul
modificărilor. Ea se poate identifica cu epimetamorfismul sau trece
progresiv la epimetamorfism. De asemenea, alterarea poate fi
asociată singenetic sau epigenetic mineralizaţiilor (v. Alterare
hidrotermală) (ex.: albitizare, alunitizare, cloritizare,
caolinizare, propilitizare, sericitizare etc.). Alterarea se mai
numeşte şi descompunere sau eroziune chimică (în sensul că
majoritatea alterărilor sunt transportate în soluţii şi nu rămân pe
loc), sau procese de eroziune chimică (uneori, biochimică).
Produsele de alterare ale unei roci, rămase pe loc, se numesc
alterite şi nu se găsesc decât pe roci cristaline (ex., arena
granitică). Alterarea se realizează deasupra nivelului hidrostatic.
Ea contribuie, alături de dezagregare, la formarea scoarţei de
alterare şi, la suprafaţa acesteia, a solului. V. Dezagregare.
Alterare hidrotermală. Transformările fizice (schimbarea
permeabilităţii, a durităţii, a proprietăţilor mecanice, a culorii
etc.) şi chimice (schimb de ioni şi redistribuiri de elemente)
suferite de rocile care înconjură zăcămintele hidrotermale, sub
influenţa fluidelor hidrotermale sau a soluţiilor mineralizante cu
care au venit în contact. Mineralele caracteristice zonei de
alterare sunt: sericitul, cloritul, epidotul, zoizitul, cuarţul,
mineralele argiloase, adularul, carboranţii, zeoliţii, pirita,
mispichelul etc. În jurul zăcămintelor de substanţe minerale utile
se observă o dispoziţie zonară a mai multor tipuri de alterare
situate la distanţe diferite, generate de variaţiile şi condiţiile
de temperatură. Astfel, în apropierea zăcământului sunt prezente
silicifieri sau sericitizări, apoi argilizări, iar la exterior se
observă o uşoară hidratare a mineralelor feromagneziene. Diferite
tipuri de zăcăminte se caracterizează prin alteraţii deosebite,
zonele de alterare constituind un indicator în prospectarea
acestora. Principalele tipuri de alterare hidrotermală a rocilor
înconjurătoare ale zăcămintelor de substanţe minerale utile sunt:
greisenizarea (v.), propilitizarea (v.), cloritizarea (v.),
albitizarea (v.), sericitizarea (v.), argilizarea (v.),
silicifierea (v.), carbonatizarea (v.), alunitizarea (v.),
zeolitizarea (v.), piritizarea (v.) etc., denumirile derivând în
general de la mineralul nou format.
Alterare lateritică. Sin. Lateritizare (v.).
Alterare potasică. Proces de alterare hidrotermală caracterizată
prin prezenţa feldspaţilor potasici (adular în zăcăminte mezo- şi,
mai ales, epitermale, precum şi în depozite de izvoare fierbinţi;
ortoză şi microclin asociate cu anhidrit în mineralizaţiile din
granodiorite) şi a micelor, cărora li se pot adăuga magnetit şi
hematit. Alterarea potasică, îndeosebi cu formare de adular, s-a
dovedit deseori ca indicatoare a zonelor cu mineralizaţii
metalifere, adularul fiind abundent atât în roca alterată din
apropierea corpului de substanţă minerală utilă, cât şi ca mineral
de gangă în umplutura acestuia (ex. filoanele metalifere din
Patrulaterul aurifer şi cele din regiunea Baia Mare).
Alterare zeolitică. Sin. Zeolitizare (v.).
Alterarea rocilor. Totalitatea proceselor de transformare
chimică (dezagregare sau descompunere) a mineralelor din roci, care
au loc la suprafaţa Pământului sau în păturile superioare ale
scoarţei acestuia, deasupra nivelului hidrostatic. Alterarea se
produce sub acţiunea apei (din precipitaţii şi de la suprafaţa
scoarţei), a aerului atmosferic (care lucrează prin oxigenul,
dioxidul de carbon şi ceilalţi componenţi ai lui) şi a altor agenţi
naturali (soluţiile de săruri, acizi şi baze de scoarţă; acizii
humici şi crenici din humus; microorganismele şi rădăcinile
plantelor, prin dioxidul de carbon eliminat şi acizii organici
secretaţi). Alterarea rocilor se produce fie ca proces de natură
pur geologică (ex. procesele de diageneză etc.), fie ca proces
pedogenetic în cadrul procesului complex de solificare (v.),
intensitatea ei crescând cu sporirea gradului de umiditate, a
temperaturii solului, a concentraţiei ionului de H+ şi, în special,
a gradului de mărunţire a mineralelor alterabile, realizat de
alterarea fizică a atmosferei (prin variaţiile de temperatură de la
zi la noapte şi de la un anotimp la altul). Formaţiunile de
alterare se interpun, în general, între rocile "în situ" asupra
cărora s-a produs alterarea şi zona de suprafaţă în care se
exercită procesele morfogenetice (acţiunea apelor curgătoare,
variaţiile de temperatură, umezeala etc.) şi influenţează, în
principal, formarea reliefului şi dezvoltarea organismelor.
Rezultatul final cel mai important al procesului de alterare a
rocilor, în care acţionează şi microorganismele, este formarea
solurilor. Partea din sol formată pe această cale, în urma
alterării chimice a silicaţilor primari (complexul mineralelor
argiloase şi produsele solubile), fie în locul de formare, fie după
ce au fost transportate din altă parte (săruri ale metalelor
alcaline şi alcalino-pământoase, oxizi sau hidroxizi de siliciu,
fier, mangan), constituie complexul de alteraţie al solului. Unele
formaţiuni de alterare vechi pot constitui minerale uneori
exploatabile (zăcăminte eluviale). Ex.: bauxita, oxizii de fier,
minereuri de pământuri rare, caolinul etc.
Alterite. V. Alterare.
Alternanţă. Repetarea succesivă pe verticală a două sau mai
multor tipuri de roci sau de formaţiuni geologice, având grosimi
apropiate, în coloana stratigrafică a unei regiuni. În ţara noastră
este tipică alternanţa gresiilor glauconitice cu argilele
negre-cenuşii din orizontul superior al şisturilor negre din flişul
Carpaţilor Orientali.
Altimetrie. V. Nivelment.
Altiplanaţie. Procesul de nivelare, în mici trepte, a reliefului
pe versanţii montani, sub acţiunea alterării şi dezagregării
ciclice a îngheţului şi dezgheţului (H. Eackin, 1916). Se
realizează trepte, terase şi umeri de altiplanaţie.
Altitudine. Înălţimea unui punct de pe suprafaţa globului
terestru, faţă de un anumit reper. Se deosebesc: altitudine
absolută, când reperul considerat este nivelul mediu al mării, şi
altitudine relativă, când reperul este un punct de referinţă
oarecare faţă de care se calculează înălţimea punctului considerat
(ex.: înălţimea unui deal sau a unui munte, faţă de fundul unei
văi). Cotele şi curbele de nivel de pe hărţile topografice sunt
date totdeauna în înălţimi absolute. Operaţiile de nivelment se
referă la un punct situat la nivelul mării, definit ca punct
fundamental sau punct zero al nivelmentului şi care se determină cu
ajutorul maregrafului.
Altocumulus. Gen de nori albi ori (şi) cenuşii în formă de
bancuri, straturi sau pături, care au, de regulă, umbre proprii.
Dispuse regulat, elementele lor componente îmbracă aspectul unor
lamele, pietre ovoide, rulouri etc. sudate sau separate. Uneori au
aspect parţial fibros sau difuz.
Altostratus. Gen de nori cenuşii ori albăstrii, sub formă de
pături sau straturi cu aspect striat, fibros sau uniform, care
acoperă bolta cerească în diferite proporţii, prezentând părţi
destul de subţiri pentru ca Soarele să fie vizibil, mai mult sau
mai puţin vag.
Aluminiu. Element chimic (Al) din grupul al treilea, subgrupul
întâi, din sistemul periodic al elementelor. Este foarte răspândit
în natură (ocupă locul al treilea după oxigen şi siliciu, cu un
procent de 7,45%), găsindu-se numai în combinaţii minerale:
corindon, criolit, aluminaţi, crisoberil, spineli, minerale
argiloase etc., precum şi în unele pietre preţioase ca: rubinul,
safirul, topazul etc., dar nu se extrage astăzi decât din bauxită
(v.).
Alunecare de teren. Fenomenul fizico-geologic de deplasare pe
pante în jos după o suprafaţă de alunecare mai mult sau mai puţin
regulată, a materialului rezultat din degradarea rocilor de pe
versanţi sau a maselor de roci cărora li s-a perturbat echilibrul
inferior sub acţiunea simultană a gravitaţiei şi a apei.
Alunecările de teren se produc pe toată suprafaţa Pământului, în
cele mai variate condiţii climatice, geologice şi hidrologice şi,
spre deosebire de alte fenomene care contribuie la denudarea
scoarţei, se produc foarte repede, uneori instantaneu, dar
totdeauna în urma unei perioade de pregătire. Cauzele alunecărilor
de teren sunt numeroase şi favorizate de toate condiţiile interne
sau acţiunile exterioare versantului, care pot produce modificări
în echilibrul maselor de roci din teren (ex.: natura petrografică,
structura geologică, compactitatea şi gradul de permeabilitate al
rocilor; existenţa de crăpături, fisuri şi stratificaţia stratelor,
înclinate în aceeaşi direcţie cu suprafaţa versantului; coeziunea
între particule şi frecarea lor interioară; alimentarea cu apă a
versantului, din precipitaţii, infiltraţii artificiale, râuri sau
bazine de apă superficiale; încărcarea versantului cu construcţii,
materiale etc. peste limita de rezistenţă; acţiuni inginereşti la
baza versantului legate de săpături, irigaţii, canale, ramblee,
taluzări, exploatări de cariere etc.; explozii naturale sau
provocate, cutremure de pământ şi orice fel de vibraţii puternice;
distrugerea vegetaţiei de pe versanţi şi folosirea de sisteme
agrotehnice neraţionale; etc.). Factorul cel mai important în
declanşarea alunecării este însă apa subterană, care realizează
mişcarea maselor de teren pe pantă, fie prin umezire, fie prin
sufoziune. Umezirea se realizează prin infiltrarea apei în rocile
permeabile din teren, până când aceasta ajunge la un strat argilos
impermeabil pe care-l înmoaie şi, în cazul unei pante înclinate
spre versant, îl transformă într-un adevărat săniuş pentru stratele
de deasupra. Sufoziunea se produce, în special, în nisipurile
argiloase şi în argilele nisipoase prăfoase, în care apa infiltrată
dizolvă sărurile solubile sau liantul solubil dintre granule
(sufoziunea chimică) sau antrenează particulele fine sub acţiunea
hidrodinamică a apei în circulaţie (sufoziunea mecanică), slăbeşte
coeziunea dintre granule şi deci rezistenţa stratului respectiv,
declanşând astfel alunecarea pe stratul impermeabil de la bază. Se
deosebesc: alunecări asecvente (în roci omogene, nestratificate, ca
argile, marne etc), apoi alunecări consecvente (la care suprafaţa
de alunecare corespunde unei suprafeţe de stratificaţie a rocilor,
în alternanţele de roci grezoase, calcaroase sau conglomeratice, cu
roci argiloase-marnoase, unei zone fisurate, unei falii etc) şi
alunecări insecvente (care afectează un complex de roci de
compoziţie diferită, suprafaţa de alunecare tăind suprafeţele de
stratificaţie). Alunecările de teren, care au uneori proporţii
catastrofale, distrug: terenuri de cultură, construcţii sau
complexe de construcţii, drumuri şi căi ferate etc. De asemenea,
alunecările de teren contribuie la scăderea adâncimii râurilor, la
blocarea cursurilor de apă (ex., alunecarea din muntele Ghilcoş sau
Ucigaşul, care în 1838 a dat naştere Lacului Roşu) şi pot produce
victime omeneşti (ex.: în Iran, în Anzi, în China etc.). Cunoscând
factorii care intervin în producerea fenomenului şi
caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor din versant
(determinate în laborator), se poate calcula, printr-o serie de
metode (metoda cercului de alunecare, metoda fâşiilor, teoria
plasticităţii, teoria stărilor limită etc.), gradul de stabilitate
al versantului sau al taluzului respectiv. Alunecările de teren se
previn şi se combat prin măsuri generale (pasive, preventive) şi
măsuri speciale (active, inginereşti). Ca măsuri de prevenire se
recomandă: taluzarea sau terasarea versantului, pentru aducerea
acestuia la un unghi de înclinare sub unghiul de taluz natural;
fixarea versantului prin vegetaţie; regularizarea scurgerilor de
apă pe suprafaţa predispusă la alunecare; executarea de ziduri de
sprijin la baza versantului; executarea de galerii sau puţuri de
drenaj; întărirea versanţilor cu piloţi sau şine vechi de cale
ferată; evitarea supraîncărcării versantului sau construcţia de
contrabanchete la bază etc. Ca măsuri speciale (curative), care se
aplică, în general, după ce s-a produs alunecarea, sunt: eliminarea
părţilor vizibil nesigure, nivelarea taluzelor alunecării, plantări
de arbori în zona alunecată, executarea de şanţuri pentru drenarea
apelor, ziduri de sprijin pentru împiedicarea altor alunecări etc.
În România, alunecările de teren sunt frecvente în formaţiunile
terţiare din podişul Transilvaniei şi din Subcarpaţi. COMPLETARE.
Alunecarea de teren se numeşte atât procesul de glisare cât şi
forma de relief rezultată şi care are următoarele elemente:
abruptul sau râpa de desprindere, corpul alunecării, fruntea
alunecării, patul de alunecare. Clasificările sunt variate. După
adâncimea stratului afectat: alunecări în sol (solifluxiunea);
alunecări în pătura de alterări (superficiale); alunecări în roca
vie (adânci). După structura rocilor afectate: alunecări
consecvente (alunecă pe suprafaţa de strat), alunecări obsecvente
(invers înclinării stratelor), alunecări asecvente (fără legătură
cu structura). Alte tipuri: alunecare activă (în curs de deplasare,
sau cu reluări periodice); alunecare curgătoare (cu porţiuni ce
curg ca torentul noroios); alunecare stabilizată (fixată);
alunecare potenţială (posibil a se produce); alunecare delapsivă
(declanşarea se face la baza versantului şi antrenează apoi treptat
mase de roci situate spre partea superioară a acestuia); alunecare
detrusivă sau împingătoare (se declanşează în partea superioară a
versantului, împingând masele spre aval); alunecare lenticulară
(superficială, redusă ca areal şi sub formă de lentilă); alunecare
lineară sau sub formă de limbă (foarte alungită şi cu lăţimi
reduse); alunecare rotaţională (suprafaţa de alunecare are formă de
semicerc, partea din aval a alunecării în bloc se ridică, iar cea
din amonte coboară); alunecare submarină (sub ape marine);
alunecare în valuri (se produce în valuri succesive, paralele cu
abruptul de desprindere, dar la mari distanţe în timp). Sin.
Glimee, Goarţe, Borşituri.
Alunit. V. sub Alunitizare.
Alunitizare. Proces de alterare hidrotermală întâlnit de obicei
în regiunile vulcanice cu mineralizaţii epitermale, caracterizat
prin prezenţa alunitului, format prin acţiunea soluţiilor apoase
încărcate cu acid sulfuric (provenit din alterarea piritei) asupra
feldspaţilor sau a sericitului din rocile vulcanice. Alunitul se
află răspândit ca impregnaţii sau ca filoane în rocile alterate, la
Bădeni (jud. Argeş), Turia (jud. Covasna), Roşia Montană (jud.
Alba).
Aluvium (Aluviu). Sin. Holocen (v.).
Aluviuni. Materiale provenite din dezagregarea rocilor sub
acţiunea fenomenului de eroziune, de denudare etc., transportate de
apele curgătoare şi depuse pe fundul albiei (bancuri, insule
fluviale sau ostroave), pe maluri (lunci sau şesuri aluvionare,
terase) sau la vărsare (delte), la schimbarea condiţiilor de
transport (scad debitul şi viteza apei sau se micşorează panta de
curgere). Aluviunile sunt formate din particule de dimensiuni şi
constituţii petrografice diferite, în funcţie de rocile în care
este săpată albia, de pantă şi de debitul apei curgătoare
respective. După dimensiunile particulelor solide predominante, se
deosebesc: bolovani (peste 120 mm), bolovăniş (70-120 mm), pietriş
(2-70 mm), nisip (0,1-2 mm), mâluri grosolane (0,01-0,1 mm) şi
mâluri fine (sub 0,01 mm). La un curs de apă normal, materialele
mai mari se depun mai aproape de izvor, iar cele mai mici,
transportate mai departe, către vărsare, în porţiunile de râu cu
apă stagnante, în biefurile amonte ale barajelor etc. Aluviunile se
caracterizează: printr-o neomogenitate pronunţată a dimensiunilor
particulelor constituente, atât pe verticală, cât şi în plan
orizontal (deci o sortare înaintată); prin forma lor, în general
rotunjită, datorită rulajului pe fundul albiei; printr-o
stratificaţie oblică sau diagonal-încrucişată. Modificările
suferite de particulele minerale în cursul transportului nu
afectează caracterele lor petrografice, ci numai dimensiunile.
Aluviunile mai vechi (nisipuri sau pietrişuri) întâlnite
intercalate în seriile stratigrafice se numesc aluviuni fosile
(ex.: depozitele detritice ale Apţianului de facies
continental-lacustru din Dobrogea de Sud; conglomeratele cretacice
de la Pianul de Sus-jud. Hunedoara, care conţin granule metalice de
aur, argint, platină, magnetit şi granaţi). Unele aluviuni (în
general nisipuri), recente sau depuse în terase fluviale mai vechi,
care conţin cantităţi, uneori exploatabile, de diverse minerale
metalifere (casiterit, magnetit etc.), de metale native (aur,
platină etc.) sau de pietre preţioase (diamante) se numesc aluviuni
metalifere şi pot conţine procentual mai mult minereu decât roca
din care au provenit. Când depozitul aluvionar este subţire dar
extins pe o suprafaţă mare se vorbeşte de o pânză aluvială.
Alveolă. (lat. alveolus-cavitate mică). Mică scobitură cu
diametrul de la câţiva centimetri până la câţiva decimetri,
excavată în roci omogene, în regiunile cu climat arid. Alveola
rezultă din acţiunea mecanică pe care o exercită vântul încărcat cu
nisip asupra părţilor mai slab cimentate ale stâncilor formate din
strate de gresie de rezistenţă diferită. Alveola este creată prin
dizolvare (în calcare, sare, gips), prin descompunere (în granite),
prin dezagregare (în conglomerate), sau eroziune eoliană (în roci
neomogene). Sin. Taffoni, Cuiburi de viespi, Faguri. Termenul a
fost folosit şi pentru o depresiune locală săpată în masive
cristaline, cauzată de îndepărtarea alteritelor sau de o
scufundare, având câteva zeci de hectometri (A. Cholley, 1933).
Alveolina. Foraminifer bentonic litoral. Deşi se cunosc din
Bathonian, se dezvoltă numai din Cenomanian şi ating apogeul în
Eocenul inferior şi mediu, când formează calcarele cu Alveolina.
Specii de Alveolina sunt frecvente în România în Eocenul de la
Călimăneşti (jud. Vâlcea), de la Perşani (jud. Braşov) şi din jud.
Cluj, şi în Tortonianul de la Bahna (jud. Mehedinţi).
Amalgam. Amestec natural de mercur şi argint, întâlnit foarte
rar în zona de oxidare a zăcămintelor de cinabru (v.) sau a celor
de minereuri de argint.
Amaltheus. Amonit. Specia clasică caracteristică
Charmouthianului (Jurasicul inferior), Amaltheus margaritatus, se
întâlneşte în ţara noastră în Munţii Pădurea Craiului şi în
depozitele jurasice din Banat.
Amazonit. (de la numele fluviului Amazon). Varietate de
microclin (v.), folosită ca piatră semipreţioasă.
Ambligonit. Fosfat de litiu natural, care se întâlneşte în unele
filoane pegmatitice sau pneumatolitice granitice, împreună cu alte
minerale de litiu. Concentraţii mai mari de ambligonit se găsesc în
Estremadura (Spania), în statul Maine (S.U.A.), la Penig (Saxonia)
etc.
Ambră. Sin. Chihlimbar (v.).
Ameliorarea solului. Ansamblu de măsuri tehnice, chimice şi
biologice folosite pentru mărirea fertilităţii solului.
Amendament. Substanţă care se încorporează în sol pentru a-i
corecta unele însuşiri fizice, chimice şi biologice.
Ametist. (gr. amethystos-rezistent la beţie, deoarece se credea
că mineralul apără de îmbătare). Varietate de cuarţ, de culoare
violetă, folosită ca piatră semipreţioasă. La noi se întâlneşte în
unele filoane aurifere de la Baia Mare (jud. Maramureş) şi de la
Brad (jud. Hunedoara), în frumoase geode.
Amfibieni. (gr. ampho-amândoi, ambii, bios-viaţă). Clasă de
vertebrate tetrapode cu unele caractere de peşti şi altele de
vertebrate superioare. Amfibienii fosili, cunoscuţi încă din
Devonian, au avut o dezvoltare maximă în Permian şi Triasic, în
special prin clasa Stegocefalilor (de ex.: Archegosaurus,
Mastodonsaurus, Seymouria, Nothosaurus etc.) şi Labirintodonţilor
(Stegocefalii uriaşi). Amfibienii actuali sunt reprezentaţi prin:
Urodele, Anure şi Apode, ai căror strămoşi se întâlnesc încă din
Jurasic.
Amfiboli. (gr. amphibolos-cu dublu sens, ambiguu). Grup foarte
important de minerale componente principale ale rocilor magmatice,
găsindu-se ca minerale secundare, şi în unele şisturi cristaline.
Exemple de amfiboli: hornblenda, tremolit, actinot, arfvedsonit,
glaucofon, riebeckit, barkevikit, crocidolit etc.
Amfibolit. Rocă metamorfică de culoare cenuşie-verzuie până la
neagră, cu textură masivă sau parţial şistoasă, alcătuită
preponderent din amfiboli, plagioclazi, uneori cu epidot, magnetit
etc. Se formează din roci magmatice (gabrouri şi diorite), precum
şi din roci sedimentare (în special marne dolomitice), în toate
cele trei zone ale metamorfismului general, cu compoziţii diferite.
În funcţie de mineralul component preponderent, se deosebesc:
amfibolite zoizitice, scapolitice, plagioclazice, granatice,
epidotoalbitice şi cloritoalbitice. Amfibolitele sunt răspândite în
şisturile cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea.
Amfidromic, punct, regiune. (gr. amphi-împrejur şi dromos-drum).
Punct teoretic, în care mareea (v.) are amplitudinea nulă şi în
jurul căruia curenţii de maree, care se propagă în jurul coastelor
continentale, în direcţii diferite, se rotesc în tot cursul unei
zile, parcurgând toată roza vânturilor (ex., în Marea Nordului,
curenţii de maree au direcţii aproximativ N-S, de-a lungul coastei
engleze şi direcţie inversă în lungul coastei franceze). Punctul
unde amplitudinea (marnajul) mareei este nulă datorită liniilor
cotidale dispuse radiar ce se întâlnesc în acest loc. Regiunea
amfidromică, ce se extinde în jurul punctului amfidromic apare în
timpul unui ciclu de maree. În mările mărginaşe, undele mareice se
complică şi punctele amfidromice devin virtuale.
Amfineurieni. Clasă de moluşte exclusiv marine. Se cunosc încă
din Silurianul inferior, fiind foarte frecvente în Miocen (genul
Chiton). Astăzi amfineurienii sunt întâlniţi aproape în toate
mările.
Amfiteatru. Formă de relief cu aspect de amfiteatru. 1.
Amfiteatru de alunecare-deplasarea pe verticală, la partea
superioară a masei de alunecare, delimitată de o serie de crăpături
pregătitoare, mai mult sau mai puţin adânci, care se formează în
faza începătoare a unei alunecări de teren (v.). Deplasarea poate
avea câţiva metri, uneori mai multe trepte, şi se cunosc şi
denivelări de peste 20 m. 2. Amfiteatru morenaic, cu formă de val,
dispus în arc cu convexitatea spre aval şi format dintr-un ansamblu
de arcuri mai mici, construit la extremitatea unei limbi glaciare
sau a unui lob de calotă. Cele mai mari amfiteatre morenaice
aparţin gheţarilor cuaternari de piemont. 3. Circ în amfiteatru,
circ cu fundul plat, cu pereţi relativ mici, specific pentru
granite.
Amiant. V. sub Azbest.
Amigdală. (gr. amygdale-migdală). Cavitate veziculară de formă
neregulată, de dimensiuni mici, care se întâlnesc frecvent în
rocile vulcanice bazice (ex.: bazalte, melafire, diabaze etc.) şi
în unele formaţiuni filoniene. De obicei aceste cavităţi sunt
umplute cu minerale secundare, formându-se astfel o textură
caracteristică, textura amigdaliformă. La bazalte vacuolele sunt
umplute cu calcit, cuarţ, clorit, zeoliţi; la melafire, cu calcit
etc.
Ammonitico rosso. Facies al Jurasicului de tip alpin, dezvoltat
în Liasicul superior şi în Malm, caracterizat prin calcare
marnoase, nodulare, de culoare roşie, conţinând numeroşi amoniţi.
În ţara noastră acest facies este întâlnit în regiunea Sviniţa
(Banat).
Amoniţi. (de la numele zeului egiptean Ammon, din cauza
asemănării lor cu coarnele de berbec cu care se împodobea capul
zeului). Ordin de moluşte cefalopode, numai fosile. Au apărut în
Devonian dar au avut o dezvoltare maximă în tot timpul
Mezozoicului, la sfârşitul căruia au dispărut. În Devonian erau
amoniţi de tip Goniatitic (goniatiţi); la formele permo-triasice
(la ceratiţi) era tip Ceratitic iar formele jurasice şi cretacice
era de tip Amonitic propriu-zis. Amoniţii au lăsat numeroase fosile
caracteristice pentru perioada în care au trăit, întâlnindu-se
frecvent în ţara noastră în formaţiunile epicontinentale din
Dobrogea, Banat, Munţii Apuseni şi, mai rar, în depozitele de fliş
ale Carpaţilor Orientali.
Amonte. Porţiunea situată în susul unei văi în raport cu un
punct dat de pe acelaşi traseu; cursul dinspre izvor al unui râu.
Var. Amunte.
Ampenaj de vânt. Dispozitiv al gir