Page 1
DEZVOLTAREA COMPORTAMENTULUI DEVIANT
În România, fenomenul delincvenţei a început să ia o amploare din ce în
ce mai mare, acest lucru fiind întâlnit în special în păturile de jos ale societăţii,
aceasta fiind cel mai puternic afectată de condiţiile economice şi de nivelul de
trai care este într-o continuă scădere.
Page 2
Societatea îşi creează anumite norme pentru a oferi posibilitatea
membrilor săi de a convieţui cât mai bine posibil şi de a se apăra împotriva celor
ce încearcă să strice acest echilibru. Una din modalităţile prin care societatea se
apără împotriva indivizilor ce nu se încadrează în norme, este de a crea instituţii.
Exemple de astfel de instituţii sunt, Căminele-Spital pentru persoanele cu
dizabilităţi, Spitalele de Psihiatrie, Casele de Corecţie, Penitenciarul. Scopul
principal al acestor instituţii este cel de a reabilita, a resocializa, a reeduca aceste
persoane pentru ca ele să poată fi incluse în comunitatea din care fac parte în aşa
fel încât să se poată adapta şi să poată face faţă cerinţelor comunităţii.
Penitenciarul este un exemplu clar de astfel de instituţie. Aici ajung acele
persoane al căror comportament a deviat atât de mult de la normele sociale încât
a intrat sub incidenţa legii. Gravitatea devierilor de la normele sociale, de la
comportamentul acceptat de societate, al acelor oameni ce ajung în penitenciar,
este suficient de mare pentru a îngreuna foarte mult munca cu ei. Trebuie luat în
considerare şi faptul că penitenciarul însuşi, indiferent cât de bine amenajat este
sau cât de buni sunt specialiştii ce lucrează în el, prezintă, ca instituţie, multe
carenţe în structurile de organizare, ce se reflectă în rezultatele slabe obţinute în
munca cu deţinuţii şi, din păcate, în numărul de deţinuţi ce recidivează. Nu se
poate discuta de personalitatea unui deţinut, fără a lua în considerare situaţiile
de viaţă pe care el le-a trăit. Există teorii ce pun accentul pe personalitatea
deţinutului, altele pe contextul social din care el face parte pentru a explica
motivaţia actelor antisociale.
Penitenciarul, ca instituţie a fost creat pentru o anumită categorie socială,
a celor ce realizează acte ce intră sub incidenţa legii. Aceşti oameni, provin din
diferite medii sociale şi au experienţe diferite de viaţă, dar au anumite trăsături
de personalitate comune.
Diferenţa dintre cei care comit infracţiuni şi noninfractori, este faptul că
primi trec uşor la comiterea acţiunii, având o atitudine favorabilă pentru
Page 3
asemenea acte, fiind caracterizaţii printr-o lipsă de integralitate morală, de-a
lungul vieţii putându-se observa o regresie morală, infracţiunile săvârşite nefiind
privite ca ceva grav, intolerabil.
Infractorii provin din familii unde părinţii au o educaţie săracă şi sunt de
condiţie modestă – unii dintre ei încurajând actul infracţional şi bagatelizând
repercusiunile acestuia.
Delincvenţii nu au remuşcări pentru infracţiunile comise, sunt superficiali
şi manipulativi, de obicei având probleme în relaţionarea socială. Imaturitatea
socială este exprimată în special prin eşecuri şcolare sau profesionale, realizarea
unei false imagini de sine, delincvenţa apărând ca formă de inadaptare în diferite
sfere ale vieţii cotidiene. Aceştia au un nivel de frustrare mai scăzut la presiunea
socială, nu fac faţă la figurile autoritare din şcoală, de obicei nu se înţeleg cu
profesorii sau cu şefii de la locurile de muncă, având abilităţi scăzute pentru
rezolvarea de probleme.
Pentru reducerea ratei infracţionalităţii este nevoie de o abordare
multidisciplinară şi multiinstituţională care să atingă toate sferele deficitare ale
acestei categorii de populaţii şi să ofere servicii pentru toate categoriile de
infractori. Este nevoie de o abordare individualizată a fiecărei persoane dar şi de
o abordare la nivel macrosocial prin dezvoltarea de programe comunitare de
reinserţie socială a infractorilor.
Modelul “contextul social” (Patterson & Dishion)
Acest model a fost elaborat în urma studiului făcut în anul 1992 de către
Patterson, Reid & Dishion, în rândul a 532 de adolescenţi din SUA pe timp de
un an de zile. Modelul porneşte de le generarea unui set divers de probleme
comportamentale: comportament antisocial, abandon şcolar, comportament
sexual de risc, abuz de substanţe.
Page 4
Patterson şi colegii au arătat că practicile educaţionale din mica copilărie
sunt un factor important în dezvoltarea timpurie a agresivităţii şi a
comportamentului opoziţional. Un asemenea comportament plasează copilul la
un mare risc pentru o serie de disfuncţionalităţi în dezvoltare care determină, în
cele din urmă la adolescenţă, comportamentul deviant.
Ei au arătat că lipsa unui management parental (ex: disciplină severă şi
inconsistenţă în educaţie) provoacă un comportament opoziţional timpuriu,
modelat în cele din urmă într-un comportament agresiv printr-un proces ce
include creşterea coerciţiei în interacţiunea părinţi-copil. Pentru a evita aceste
interacţiuni disciplinare aversive, părinţii vor deveni deseori inconsistenţi în
disciplinare şi supraveghere, şi comportamentul agresiv al copiilor se
permanentizează. Când copilul intră la şcoală, acest model este extins la mediul
şcolar şi deseori plasează copilul pe o traiectorie care include rejecţia de către
colegi şi abandon şcolar. Aceste rezultate contribuie în preadolescenţă la
direcţionarea spre alte rejecţii sau spre o agresivitate îndreptată împotriva
colegilor, noul comportament antisocial fiind rapid modelat şi întărit. În
continuare are loc asocierea cu grupurile deviante, acest lucru plasând copilul la
un mare risc pentru dezvoltarea unui model antisocial consistent şi a unui
comportament delincvent.
Cu alte cuvinte, acest model justifică comportamentul deviant în
adolescenţă prin influenţa altor copii cu un comportament deviant, dar
sugestionează că practicile educaţionale din familie, în special interacţiunile
coercitive şi lipsa supravegherii, explică asocierea în grupuri deviante.
Un punct central în modelul coerciţiei este că un număr mare de variabile,
cum ar fi stresul social şi economic, temperamentul copilului, istoria familiei şi
problemele de sănătate mentală ale părinţilor, afectează dezvoltarea
comportamentului deviant al copiilor. El afirmă oricum că efectele acestor
variabile sunt mediate semnificativ prin cât de mult ele întrerup socializarea
zilnică a copilului. În stadiile timpurii de dezvoltare a problemelor de
Page 5
comportament, cele mai puternice şi proximale cauze ar trebui găsite în
interacţiunea copil-familie. În dezvoltarea încrederii şi respectului,
supravegherea serveşte ca un factor critic în asigurarea organizării socializării
copilului.
În analiza studiilor longitudinale a comportamentului antisocial, Loeber şi
Dishion (1983) au găsit că cel mai puternic predictor a delincvenţei târzii erau
variabilele parentale, specific în legătură cu severitatea, disciplină inconsistentă
şi lipsa supravegherii.
Intervenţiile la nivelul familiei bazate pe modelul coercitiv arată
semnificaţia efectelor de agresiune-comportament antisocial.
Fig.1 – Modelul de dezvoltare a problemelor de comportament în adolescenţă
CONFLICTFAMILIAL
IMPLICATIE FAMILIALA SARACA
SUPRAVEGHERE
PARENTALAINADECVATA
GRUPURIDEVIANTE
COMPORTAMENTDEVIANT
COMPORTAMENTANTISOCIAL
COMPORTAMENTSEXUAL DE
RISC
ABANDONSCOLAR
Page 6
Aşa cum se arată în figura de mai sus, modelul specifică o serie de
legături între practicile parentale, asociaţii în grupurile deviante şi angajamentul
în probleme de comportament.. Urmându-i pe Patterson & alţii putem ipotetiza
că familiile cu un mare risc de conflict la prima evaluare, vor avea de asemenea
în timp un nivel de implicare scăzut. Similar, un înalt nivel al conflictului şi un
scăzut nivel al implicării ne va duce, un an mai târziu, la predicţia unei
supravegheri sărace şi, familiile cu un nivel scăzut al implicării vor avea copii
care se vor asocia în grupuri deviante. În final putem ipotetiza că o supraveghere
inadecvată şi asocierea în grupuri deviante vor putea predicţiona un nivel înalt
de angajare în probleme comportamentale.
Rezultatele studiului extinde modelul de dezvoltare a comportamentelor
deviante la dezvoltarea problemelor de comportament. În general. modelul
furnizează un suport clar pentru influenţa părinţilor şi a altor copii cu
comportament deviant, în dezvoltarea problemelor de comportament în
adolescenţă.
Apare că o întreagă gamă de probleme de comportament apar în special
când familiile au un nivel înalt de conflict, implicare scăzută, şi o supraveghere
parentală inadecvată. Rezultatele indică procese de dezvoltare specifice.
Împreună cu alte numeroase studii, prezentul model sprijină validitatea
unei singure concepţii a problemelor de comportament în adolescenţă.
Comportamentul antisocial, comportament sexual de risc, abandonul şcolar,
abuzul de substanţe, sunt suficient interrelaţionate pentru a justifica construirea
unei singure probleme comportamentale.
ABUZ DE SUBS-TANTE: ALCCOL,
TIGARI, ETC
Page 7
Dinamica familiei şi influenţa ei în delincvenţa juvenilă
Familia este instituţia primară de bază a societăţii responsabilă pentru
creşterea copiilor. Când familia eşuează în îndeplinirea acestei responsabilităţi,
toată lumea suferă. Familia este responsabilă pentru asigurarea nevoilor fizice,
suportului emoţional, valorilor morale şi construirea identităţii de sine şi a
rezilienţei.
Familiile non-tradiţionale includ familiile cu un singur părinte, familiile
separate, copii care trăiesc cu membrii familiei extinse, familiile adoptive,
familiile protective, părinţi vitregi. O structură a unei asemenea familii nu este
necesar a fi un factor de risc al delincvenţei juvenile. Cu toate acestea cercetările
au arătat că atunci când părinţii divorţează, copiii devin deseori victime.
Majoritatea acestor copii dezvoltă probleme emoţionale, comportamentale şi
intelectuale, având un risc mare de a abandona şcoala, de a deveni delincvenţi,
sau de a se sinucide.
Conform studiilor lui Wright & Wright (1992), există 3 factori care
explică relaţia dintre familiile cu un singur părinte şi delincvenţa juvenilă:
1. deprivarea economică
2. reducerea supervizării parentale, controlului formal şi suportului
economic
3. locuirea în comunităţi caracterizate printr-o rată înaltă a delincvenţei
Există câteva variabile familiale care sunt un consistent predictor al
comportamentelor antisociale şi delincvente. Dintre aceştia putem enumera:
1. factori de risc familiali
Nu există gene ale violenţei. Violenţa este un comportament care se
învaţă, şi deseori este învăţat acasă de la părinţi şi alţi membrii ai familiei, sau
Page 8
de la comunitate, prieteni, alţi copii. Nivelul expunerii la violenţă, în familie sau
în comunitate, joacă un rol important în dezvoltarea comportamentului
delincvent, copiii supuşi acestor situaţii sunt mai agresivi şi pot deveni implicaţi
în acte violente, fie ca victime fie ca abuzatori. Copiii care văd abuzul în familie
sunt mai probabili să vadă violenţa ca un mod de rezolvare a problemelor.
2. istoria familiei
Relaţiile şi procesele din familie sunt un predictor pentru asocierea în
grupuri deviante. Conform unor teorii (Alvarado, 1995, Wright, 1995) există
câtreva variabile familiale bazate pe funcţionarea familiei, care influenţează
dezvoltarea comportamentului deviant. Dintre aceştia:
- istoria problemelor de comportament din familie, incluzând modelul parental,
valorile, comportamentele şi atitudinile antisociale din familie, comportamente
delincvente ale părinţilor, boli psihice în familie, alcoolul, etc.
- socializare săracă, incluzând eşecuri în promovarea comportamentelor morale
pozitive, şi neglijenţa în învăţarea abilităţilor sociale.
- supervizare săracă a copiilor, incluzând eşecurile în monitorizarea activităţii
copiilor.
- abilităţi sărace în disciplinare, incluzând disciplina inconsistentă sau excesivă,
expectaţii nerealiste ale părinţilor, folosirea excesivă a pedepselor fizice.
- relaţii sărace părinţi – copii, incluzând lipsa legăturilor parentale şi ataşament
nesecurizant;
- conflict familial excesiv, incluzând violenţa domestică, abuzul psihic;
- dezorganizarea familială
- sănătate mentală precară a familiei, incluzând depresiile şi iritabilitatea;
- izolarea familiei, incluzând o reţea de suport săracă;
- modelul cultural familial.
Oricum, există mulţi factori structurali care tind să fie corelaţi cu
disfuncţii familiale. Dintre aceştia putem enumera: sărăcia, dezorganizarea
Page 9
comunităţii, oportunităţi educaţionale, culturale şi de lucru reduse;
discriminarea.
3. probleme de management familial
Aşa cum am menţionat mai devreme, problemele de management familial
cresc riscul apariţiei problemelor de sănătate şi comportament ale copiilor.
Managementul familial sărac este important în special, în cazul copiilor dificili
(Patterson & Ramsey, 1989). În adolescenţă, copilul petrece mult timp,
nesupervizat de părinţi, şi părinţii tind să ştie mai puţin despre relaţiile copiilor
cu alţi copii şi profesori. În acest caz, eşecul şcolar şi asocierea în grupuri
deviante devin foarte probabile.
4. conflicte familiale
Conflictele dintre membrii familiei cresc riscul apariţiei violenţei în
familie sau ale membrilor familiei împotriva altora. În aceste situaţii copii
învaţă, prin exemplu, să fie agresivi cu alţii.
5. situaţia socio-economică a familiei
Jones & DeMaree (1975) au concluzionat în cercetările lor că
caracteristicile structurale şi demografice cum ar fi rasa, statusul socioeconomic,
sărăcia, frecventele mutări, nivelul de educaţie scăzut şi şomajul,
interrelaţionează cu funcţionarea familiei şi deseori contribuie la rupturi
familiale, stres şi depresie. De asemenea factorul economic joacă un rol
important în funcţionarea familiei. Dacă în familiile sărace tendinţa este spre
creşterea violenţei în familie, în familiile cu nivel mediu există tendinţa spre un
management parental sărac datorită timpului ocupat de către părinţi la lucru
pentru asigurarea unui venit minim de supravieţuire.
Page 10
Dinamica familiei şi violenţa
Deşi problemele familiale nu sunt întotdeauna legate de comportamentul
deviant, ele sunt un factor important de luat în considerare. În cursul ultimilor
ani studiile pe comportamentul deviant şi creşterea ratei delincvenţei juvenile
s+au focalizat pe dinamica în familiile disfuncţionale. A înţelege tipul de
interacţiune dintre copil şi membrii familiei, ne ajută să înţelegem relaţia dintre
structura relaţiilor de familie şi comportamentul delincvent. Atributele relaţiei
dintre dinamica familiei şi comportamentul delincvent includ (Snyder, 1996) :
- modele parentale inefective
- autoritate parentală ineficientă
- modele parentale contradictorii
Există 3 aspecte ale structurii mediului familial ce trebuie luate în
considerare :
1. mediul familial
2. cine se îngrijeşte de copii
3. alte figuri importante
Ciclul violenţei
Ideea că violenţa conduce la violenţă a fost demonstrată de numeroasele
studii care s-au făcut în ultimii 25 de ani. Numit “ciclul violenţei” această teorie
sugestionează că copiii ce au fost abuzaţi în familie devin abuzatori, iar copiii ce
au fost supuşi agresiunilor devin la rândul lor adulţi agresivi. De asemenea
aceste studii sugestionează că :
- băieţii abuzaţi fizic au mari şanse de a deveni la rândul lor adulţi abuzatori
- fetele supuse abuzului au mari şanse de a deveni victime ale abuzului ca
adult.
Page 11
În fapt este greu de dovedit că violenţa se transmite de-a lungul
generaţiilor. Studiul lui Synder şi Sickmund (1995) a identificat “vulnerabilităţi
intrinseci” care predispun băieţii adolescenţi să se angajeze în comportamente
antisociale. Aceştia, în combinaţie cu abuzul în familie pot conduce la a
previziona un comportament delincvent la adulţi. Câteve din aceste
vulnerabilităţi ar fi:
- paranoia
- halucinaţiile
- personalitate antisocială
Violenţa familială şi vulnerabilităţile intrinseci interacţionează pentru a produce
comportamente violente în familiile percepute ca având modele de
comportament anormale. Copiii rezilienţi rezistă acestor modele şi adoptă
comportamente sociale pe care le văd în comunitate sau la şcoală. Copiii cu
probleme neurologice sau psihiatrice pot avea dificultăţi în controlul
comportamentului.
Expunerea la violenţă
Aşa cum am prezentat mai devreme, conform studiilor lui Thornbery,
copiii expuşi la violenţă în familie sunt mai predictibili a adopta comportamente
violente. Astfel ei:
- învaţă că violenţe este un mod acceptabil de a rezolva conflictele
interpersonale
- învaţă raţionamente şi motivaţii de a folosi violenţa, în vederea menţinerii
puterii şi controlului în relaţie
- pot avea conflicte şi abilităţi deficitare cu privire la rezolvarea urgenţelor
Page 12
Abuzul asupra copilului şi violenţa domestică
Copiii din familiile unde violenţa este modelul care structurează relaţiile
suferă două tipuri de traume: traume datorită expunerii la violenţă şi traume
datorită agresiunilor fizice. Cercetările au arătat că copiii supuşi abuzului pot fi:
- supuşi injuriilor în timpul violenţei parentale
- traumatizaţi prin sentimentul de frică pe care-l trăiesc faţă de agresor
- blamaţi ei înşişi deoarece nu au putut preveni violenţa sau au cauzat-o
Familii protective şi factori rezilienţi
Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional
în structura soacială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două
funcţii principale: socilaizarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai
societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.
Dacă socializarea primară se referă la asimilarea principalelor valori şi
norme sociale prin intermediul primelor contacte sociale şi experienţe de viaţă
ale copilului, stabilizarea personalităţii adultului impune trecerea de la
socializarea primară la socializarea continuă în cadrul interacţiunilor determinate
de noua poziţie socială care impune imperative noi.
În acord cu studiile lui Bry, există 5 tipuri de factori familiali protectivi:
- relaţiile de suport părinte-copil
- metode de disciplinare pozitive
- monitorizare şi supervizarea parentală
- advocacy parental
- căutarea informaţiilor şi suportului în beneficiul copiilor
Page 13
Conform studiilor lui Loeber, cei mai importanţi factori în promovarea
rezistenţei la delincvenţă sunt: supervizarea parentală, ataşamentul părinţi-copii
şi o disciplinarea consecventă.
Alţi cercetători (Garz,1996) au identificat ca factori rezilienţi care ajută
copiii să evite delincvenţa:
- o bază economică solidă
- adaptare la rol
- spiritualitate
- respect şi iubire
- implicarea comunităţii
- resurse disponibile
- relaţii cu familia extinsă
- unitate familială
Teorii mixte, interacţioniste sau integrative privind cauzele delinvenţei
Teoriile mixte caustă să dea o explicaţie cauzală comprehensivă
delincvenţei prin focalizarea a trei factori principali ce interacţionează în geneza
sa: structura de personalitate a subiectului, mediul de existenţă umană, mai ales
sociocultural, şi situaţiile (circumstanţele) ce precipită trecerea la act. Eliminând
din conceptul triunic al delincvenţei unul dintre aceşti factori nu putem obţine o
imagine reală, ştiinţifică, despre cauza acesteia.
Page 14
Crim nu poate fi văzută exclusiv juridic, deoarece aceasta ar însemna a o
reduce doar la consecinţele ei şi a neglija realitatea sa complexă, ca reacţie
socială iinadecvată faţă de normele sociale. crima este deci un fenomen social ce
evoluează paralel cu structura societăţiii, fenomen social în care intră multiple
alte cauze. Crima este un fenomen social, deoarece societatea evalueayă
comportamentul după conformitatea la norme şi valori. Dar cum nici o societate
nu poate impune o conformitate totală la aceste norme şi valori, nici chiar
societăţile represiv-totalitariste, cei trei factori mai sus menţionaţi – mediul
social, personalitatea şi situaţiile delincvente – nu pot fi separaţi în interacţiunea
lor cauzal-delincventă. Crima este deci un fenomen interrelaţional,
comportamentul depinzând de mediul în care se formează şi se exprimă (Lewin),
Eul neexistând decât în relaţii sociale cu alte Euri (Mead). Din interrrelaţia
individului cu mediul său de existenţă rezultă un tip comportamental concordant
cu regulile şi aşteptările grupului sau discordant cu ele (deviant).
Dintre factorii de mediu faca parte şi factori cum ar fi anomia vieţii
sociale, etichetarea, lipsa controlului social, coflictul de culturi etc. MMediul
social afectat de dezorganizare generează devianţă ce încalcă conştiinţa comună
şi consensul normativ. Omul nu se mai simte dominat de presiunea controlului
social (paradigma Merton şi Parsons privind starea de anomie) sau nu are acces
la rolurile sociale.
În acest sens, devianţa exercită o funcţie socială patologică subminând
încrederea în ordinea socială şi scăzând solidaritatea grupului comunitar.
Devianţa este consecinţa socializării negative, în care normele general admise
nu mai sunt parte componentă a personalităţii, în acest proces socializarea
negativă primară din familia dezorganizată deţinând un rol esenţial prin
generarea de conduite de inadaptare, de ambivalenţă (oscilaţii faţă de norme), de
izolare socială şi de formare a unei stări de anomie psihică.
Personaliatea, al doilea element al acetui trinom al teoriilor interacţioniste,
este legată direct de starea de anomie.
Page 15
Dacă în mod normal personalitatea este definită drept:
- o unuiate a temperamentului cu caracterul;
- o modalitate de organizare a valorilor;
- o însuşire a relaţiilor sociale prin discernământ şi responsabilitate;
- o cale de transformare a naturii în cultură;
- sau drept modalitate de reziliere a conflictelor prin sublimare şi dialog,
ceea ce conferă stabilitate comportamentului în situaţii variabile de mediu,
în persoana anomică vor lipsi trăsăturile ei esenţiale, precum
generozitatea, sensibilitatea, culpabilitatea, alteritatea şi empatia.
Diferitele teorii psihodinamice şi sociale ale personalităţii (Erikson) iau în
considerare criteriile de eficacitate (rezolvarea adecvată a situaţiiilor de viaţă),
de rezistenţă (la dorinţele inadecvate), de autocontrol (anticipativ), de
competenţă (de eficacitate a comportamentului în faţa unor situaţii de viaţă) şi
de putere (de anticipare şi rezolvare a dificultăţilor de viaţă), prin care
personalitatea se structurează normal.
Tulburările de personalitate, sinonime cu psihopatia, nebunia morală,
sociopatia sau personalitatea anomică, drept maladii ale socializării, se
caracterizează prin:
- orientare predominant antisocială;
- învăţare a modelelor negative de comportament;
- înclinaţie spre narcofilie;
- neintegrare într-o activitate utilă social;
- incapacitate de a învăţa din experienţa proprie negativă de viaţă etc.
Personalitatea recidivistă adaugă:
- indiferenţă afectivă şi insensibilitate totală;
- reacţii ostile consecutive stigmatizării;
- cultură antisocială;
- reyistenţă la resocializare.
Page 16
Personalitatea anomică este considerată drept nucleul personalităţii deviante
şi principala maladie a omului ce reproduce, în starea sa subiectivă, anomia
socială şi se caracterizează în plus prin:
- convingeri contradictorii cu incertitudini şi anxietate;
- apatie sau extremisme comportamentale;
- pierdere a simţului de coeziune socială şi egoism extrem;
- dezorientare şi insecuritate cu înclinaţie spre agresivitate sau depresii etc.
Din aceste trăsături decurg mai multe tipuri (pattern-uri) de criminali precum:
- criminali primari, la prima infracţiune;
- criminali recidivişti, la a doua şi peste a doua infracţiune;
- criminali obişnuiţi, ce pot comite orice fel de infracţiune;
- criminali pasionali, ce săvârşesc crime prin raptus şi frustrare afectivă;
- criminali agresivi (insensibili, ostilici, sadici);
- criminali achizitivi înclinaţi spre infracţiuni patrimoniale (înşelăciuni,
delapidări);
- criminali caracteriopaţi, egoişti şi vindicativi;
- criminali sexopaţi, inclinaţi spre infracţiuni sexuale;
- criminali profesionişti, precum cerşetorii, prostituate, vagabonzii;
- bolnavi psihic, care, fiind iresponsabili, nu sunt consideraţi infractori, ci
asociali.
Rolul situaţiei în trinomul teoriilor infracţioniste se referă la alternativele de
acţiune create de om (de exemplu, infractorii profesionişti) sau de
evenimente excepţionale.
Sellig admite:
- factori situaţionali principali de natură economică, socială (de exemplu,
alcoolismul) sau de tip mass-media;
- factori situaţionali secundari creaţi de infractor, de victimă sau de frică;
- factori situaţionali reacţionali (personali), cum ar fi mobilul crimei, starea
de panică psihică (crima ca ieşire dintr-o stare de criză psihică) etc.
Page 17
Rolul situaţiei în trecerea la actul delincvent implică:
- o persoană aptă a valoriza situaţia favorabilă;
- o hotărâre infracţională anterioară (iter criminis);
- mijloace adecvate de realizare;
- plăcerea reuşitei înaintea prevederii consecinţelor faptei.
Criminogeneza (realizarea crimei) are trei momente:
- conceperea actului criminal (iter criminis) prin gustul riscului, excitaţie,
dorinţă, plăcere, răzbunare, combatere a monotoniei etc.;
- apropierea actului conceput de situaţia oferită sau creată cu evaluarea
avantajelor ce rezultă din crimă;
- realizarea actului din gelozie, răzbunare, apărare (colera şi frica fiind
vecine), injustiţie etc. şi nevoia de a-l domina prin sadism, satisfacţie etc.
Într-un astfel de demers, Klinberg elaborează teoria inadaptării sociale de
natură biopsihosocială în lucrarea sa, intitulată Probleme fundamentale ale
criminologiei (1960), în care susţine că delincvenţa are cauze mixte, biologice,
psihologice şi sociale. Între cauzele biologice, cum ar fi surmenajul, labilitatea
emoţională, debilitatea mintală, dificultăţile sexuale şi cele sociale, de exemplu
şomajul, marginalizarea, alcoolismul etc. se situează cauzele psihologice, care
ţin de structura dizarmonică de personalitate a asubiectului. Profilaxia crimei
trebuie să se adreseze tuturor acestor factori, deci trebuie să fie mixtă. Teoria lui
Klinberg este asemănătoare cu teoria integrării sociale difernţiate ce susţine, de
asemenea, ideea conform căreia crima este rezultatul structurii sociale, al
nivelului cultural al personalităţii, altfel spus al devianţei, ca abatere de la
structura personalităţii de bază descrise de Kardiner.
O altă teorie intitulată teoria interacţionistă consideră că omul evoluează
conform propriei interpretări a realităţii şi îşi reevaluează atitudinile şi
comportamentul în funcţie de sensul comportamentului conferit de alţii, motiv
pentru care, deoarece subiectul lucrează cu nişte constructe (matrice, scheme)
comportamentale, teoria s-a mai numit şi teoria constructelor. Teoria consideră
Page 18
aşadar comportamentul o interacţiuneîntre sensul individual dat
comportamentului şi sensul său social, dat de comunitate (societatea9 în care
trăieşte individul.
Teoria controlului social a lui Travis Hirshi, elaborată în lucrarea Causes of
Delinquency (1969), numită bonding theory, consideră că oamenii au tendinţe
antisociale, dar ecestea sunt actualizate ori de câte ori controlul social slăbeşte.
După Hirshi, aptitudinea sau posibilitatea de a deveni conformist sau deviant
depinde de patru categorii de factori:
- ataşamentul precoce a copiilor faţă de părinţi, şcoală, grup, pentru că
acceptarea normelor de grupp ţine de dezvoltarea precoce a conştiinţei
sociale, iar aceasta de ataşamentul faţă de părinţi (teoria Bowlby şi
Ainsworth). Ataşamentul este la originea afectivităţii faţă de semeni;
- angajarea sau nu a subiectului pe o linie de conduită socială sau
profesională, din care rezultă acceptarea, încrederea sau neacceptarea
unor scopuri sociale;
- implicarea sau nu în activităţi convenţionale sociale, din care rezultă
respectul şi acceptarea scopurilor sociale;
- credinţa, convingerile şi respectul sau, dimpotrivă, devalorizarea
credinţei subiectului în valorile morale şi sociale.
Teoria lui Hirshi îmbină factorii biologici (ataşamentul) cu cei psihologici
şi sociali şi permite, după testele efectuate pe 4.000 de tineri să se
concluzioneze:
- cu cât subiectul este mai ataşat de familie, cu atât delincvenţa va fi
mai rară;
- cu cât performanţele şcolare ale subiectului vor fi mai bune, cu atât
devianţa va fi mai rară, prin creşterea respectului faţă de muncă;
- cu cât persoanele vor fi mai indiferente faţă de anturajul
delincvent, cu atât devianţa va fi mai rară;
Page 19
- cu cât disciplina şi respectul faţă de muncă vor fi mai stricte,
ajutorul social mai redus şi cu cât sistemul represiv va fi mai ferm,
mai întărit, cu atât delincvenţa va fi mai rară.
Cu cât implicarea unei persoane în activităţile sociale este mai largă, cu
atât devianţa va fi mai rară şi, de asemenea, va fi mai rară cu cât crezul
subiectului în valori este mai accentuat.
În aceste teorii mixte, mediul trebuie completat obligatoriu cu psihologia
comportamentului delincvent, deoarece numai astfel ne putem explica de ce în
condiţii similare de mediu social doar unii oameni cad în delincvenţă. Deşi
teoriile integrative rămân tutelare disciplinelor care le-au elaborat, criminologia
generală are obligaţia de a focaliza, într-un concept unic, toate aceste teorii
parţiale, de a elabora o teorie (paradigmă) unică monofactorială din multitudinea
de versiuni ştiinţifice parţiale privind crima şi criminalul. O astfel de teorie este
teoria Hirshi, completată apoi de Gottfredson şi Holman, după care:
- omului îi sunt caracteristice maximalizarea plăcerii şi
minimalizarea efortului;
- în actele lor, delincvenţii urmăresc interesele imediate înaintea
consecinţelor ce decurg din aceste interese;
- criminalii nu gândesc totdeauna acţiunile lor pe termen lung ci,
frecvent, crima este expresia unor hotărâri de moment;
- criminalii preferă crima în locul unor acţiuni convenţionale, ori de
câte ori crima poate procura mai rapid o plăcere;
- tendinţa de încălcare a legii se va manifesta ori de câte ori se vor ivi
prilejuri favorabile.
Parsons admite faptul că omul îşi elaborează norme prin procesul de
socializare sau care rezultă din procesele de interacţiune umană. Devianţa
şi delincvenţa reprezintă rupturi ale acestor interacţiuni concentrate
holistic în teoria lui Hirshi şi Holman, ce cuplează în adaptarea
ataşamentului faţă de părinţi, faţă de modele şi faţă de cei egali cu
Page 20
implicaţii de ocupare a timpului liber şi cu angajare socială pentru a
obţine conformitate în climatul unor credinţe şi sentimente stenice faţă de
conformitate.
În acelaşi context integrativ, şi pentru Denis Syabo, deşi crima
trebuie privită ca o structură socială, în aceeaşi măsură trebuie avut în
vedere aceleaşi forţe, ce modelează omul în societate, modelează şi
criminalitatea, care se reînnoieşte, se transformă şi se adaptează o dată cu
transformarea omului şi cu evoluţia societăţii.