Planul lucrării Capitolul I - INTRODUCERE 1.1................................................. I mportanţa şi reflectarea temei în literatura de specialitate........................................ 4 1.2................................................. M otivarea alegerii temei 6 1.3.................................................S copul, ipotezele şi sarcinile lucrării...............6 1.3.1........................................... S copul lucrării.................................. 6 1.3.2........................................... I potezele lucrării 6 1.3.3........................................... S arcinile lucrării............................... 7 Capitolul II - Fundamentarea teoretică 2.1. Particularităţilor bio-psiho-motrice ale înotătorilor de 10-12 ani............................8 2.1.1........................................... P articularităţile somato-morfologice..............8 2.1.2.......................................... P articularităţile psihologice 14 2.1.3.......................................... P articularităţile motrice........................16 2.2.
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Planul lucrării
Capitolul I - INTRODUCERE
1.1.Importanţa şi reflectarea temei în literatura de specialitate..............................4
Asigurarea unei capacităţi de efort ridicate este dependentă de unii
factori dimensionali ai aparatului respirator - capacitatea vitală, capacitatea
pulmonară totală, capacitatea reziduală funcţională - precum şi de anumite
capacităţi funcţionale ale aparatului respirator, dintre care se evidenţiază
capacitatea ventilatorie (debitul respirator maxim pe minut) şi capacitatea de
difuziune a plămânilor. Toţi aceşti factori dimensionali şi capacităţile
funcţionale, fiind în plină dezvoltare şi creştere contribuie şi la îmbunătăţirea
capacităţii aerobe maxime a elevilor de vârstă pubertară.
Totodată subliniem faptul că participarea sistematică a elevilor de
vârstă pubertară la lecţiile de educaţie fizică din şcoală pot asigura o creştere
considerabilă a capacităţii de efort aerobe, fiind ştiut faptul că factorii
dimensionali şi capacităţile funcţionale ale organelor, aparatelor şi sistemelor
implicate în asigurarea capacităţii maxime aerobe pot fi mult influenţate, prin
antrenament, între 10-20 ani.
2.1.2. Particularităţile psihice
La 10 ani copilul prezintă un bun echilibru psihic, cu o stare generală
de sănătate bună. Este dezvoltat armonios. El face faţă cu succes sarcinilor
şcolare şi activităţilor extraşcolare. Intelectual se află încă sub influenţa
concretului, însuşindu-şi cunoştinţele fără a manifesta spirit critic. Afectiv şi
volitiv este preocupat de satisfacerea nevoilor personale momentane, fără a-1
interesa viaţa lui anterioară.
Din punct de vedere, intelectual preadolescenţii marchează un salt în
manifestările gândirii, care devine abstractă şi foarte critică; memoria este
acum logică şi, în general, capacitatea de asimilare creşte.
Pe plan senzorial - perceptiv cresc foarte mult capacităţile descriminative
vizuale şi auditive; se dezvoltă orientarea spaţială şi temporală, ca şi tendinţa
de a interpreta semnificaţia percepţiilor. Spiritul de observaţie se dezvoltă şi
în legătură cu unele interese şi manifestări ale curiozităţii.
Memorarea se transformă din reproductivă, în logică şi constă mai ales
din tendinţa de a se reţine esenţialul.
Nivelul memoriei motrice depinde în mare măsură de concentrarea
atenţiei. La fiecare aparat se impune o anumită durată şi intensitate a efortului şi
solicită într-un regim variat (anaerob sau aerob) diferite segmente şi grupe
musculare.
Gândirea prezintă modificări însemnate în jurul vârstei de 12 ani, când
dobândeşte posibilităţi operaţionale noi, când apare gândirea abstractă, logică,
când raţionamentele devin mai complexe, când se folosesc judecăţi ipotetice şi
disjunctive, reversibilitatea gândirii fiind deja dobândită. Curiozitatea
epistemică a puberului conduce la creşterea fineţei analizei mentale, ca şi a
spiritului critic. Capacitatea intelectuală este crescută. Limbajul său s-a
îmbogăţit iar relatările verbale sau scrise conţin termeni tehnici, ştiinţifici şi
intenţionează analiza problematică.
Afectivitatea este marcată de erotizarea conduitei şi atitudinii faţă de
sexul opus. Emotivitatea preadolescentului se manifestă viu, în expresiile
exterioare ale mimicii şi pantomimicii, prin treceri de la stări de excitaţie
mare la închiderea în sine. Este perioada descoperirii de sine, a trezirii
interesului pentru propria persoană şi a grijii pentru ţinută.
Copiii manifestă diferite stări de emotivitate, timiditate, curaj. Voinţa se
manifestă prin atitudinea copiilor faţă de gimnastică şi anume prin
îndeplinirea sarcinilor şi a solicitărilor de la antrenamente şi din timpul
concursurilor, aceasta atitudine observându-se de la primele antrenamente.
Sentimentele intelectuale şi morale sunt plină epocă de formare. Apare
idealul de viaţă, primele gânduri despre profesiunea viitoare şi primele
orientări spontane spre activităţi de interes social. Independenţa gândirii se
asociază cu sentimentul autonomiei moralei, al echităţii, al onoarei.
Capacitatea intelectuală sporită şi mai ales rafinată prin dezvoltarea
posibilităţilor de analiză critică, abstractizare, discernământ, la care se adaugă
complexul emoţional-sentimental bogat, formează premisele apariţiei unor
trăsături tot mai apropiate de adolescent şi apoi de tânăr.
Laturile pozitive ale personalităţii preadolescentului, atitudinea
profundă faţă de sine, curiozitatea pentru cunoaşterea lumii subiective, ca şi
atracţia pentru activităţi variate de însemnătate socială, sentimentele morale în
curs de dezvoltare sunt cele care se vor impune tot mai mult şi vor realiza
deplina integrare socială a individului în adolescenţă.
2.1.3. Particularităţile motrice
Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă
instruirea şcolară în condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării
personalităţii, mobilizării aptitudinilor şi a întregului potenţial bio-motric.
Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe corporale diferite pe care nu
întotdeauna o stăpâneşte uşor, dovadă fiind fluctuaţiile, inconsecvenţele în
realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.
Propria imagine (schema) corporală, insuficient conştientizată în
copilărie se focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conştiinţei
de sine, cât şi o instanţă-reper în reglarea acţiunilor motrice.
Etapa pubertară reprezintă un interval optim pentru învăţarea majorităţii
deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi pentru
dezvoltarea calităţilor: viteză, rezistenţă, coordonare.
Dozarea efortului fizic la elevii de vârsta pubertară Subliniem faptul că
educaţia fizică şcolară, efectuată după un control medical iniţial şi sub
permanenta supraveghere medicală, practicată în vederea asigurării unei
dezvoltări morfo-funcţionale armonioase a organismului în creştere
contribuie la intensificarea marilor funcţii vitale şi mai ales a metabolismului
celular, activarea respiraţiei tisulare, şi în special la înlăturarea oboselii
intelectuale produse în timpul îndelungatelor ore de curs şi de studiu.
Dezvoltarea funcţiei motrice - sarcină principală a EFŞ
Pubertatea, această etapă de mari transformări morfologice şi
funcţionale ale organismului în creştere, devine o problemă acută şi
importantă mai ales la fete, deoarece, începând de la 13-14 ani, scade
dezvoltarea funcţiei motrice, fetele eschivându-se de la orele de educaţie
fizică şi chiar renunţă definitiv la activitatea sportivă.
Dezvoltarea motricitatii elevilor de vârstă pubertară îmbracă două
aspecte de bază: ridicarea pe o treaptă superioară a calităţilor motrice şi
formarea unor deprinderi motrice noi.
Dezvoltarea calităţilor motrice
Antrenamentul de viteză, precum şi cel de viteză-forţă, au darul de a
mări relativ repede capacitatea maximă anaerobă a elevilor de vârstă
pubertară, facilitând astfel obţinerea timpurie a unor performanţe remarcabile
în ramurile de sport şi probele bazate pe o capacitate de efort anaerobă
ridicată.
Timpul de reacţie, apreciat prin determinarea perioadei latente a
reacţiei motrice, se îmbunătăţeşte treptat, începând de la 9-10 ani, pentru ca în
perioada pubertară să se apropie mult de timpul de reacţie adulţilor (Irina
Jurinova, 1968).
Efortul de rezistenţă, într-un volum şi cu o intensitate adecvate vârstei
fiziologice a elevilor aflate în plin proces biologic de transformări pubertale,
reprezintă un stimulent biologic preţios dezvoltării marilor sisteme
funcţionale.
Efortul de forţă nu trebuie să lipsească din programul pregătirii sportive
a elevilor de vârstă pubertară şi nici din lecţiile de educaţie fizică.
Capacităţile coordinative - îndemânarea, fiind strâns corelată cu viteza,
se poate dezvolta în anumite condiţii la elevii de vârsta pubertară. Marea
plasticitate a scoarţei cerebrale, tendinţa de iradiere a excitaţiei şi
predominanţa stării de excitabilitate corticală la această vârstă favorizează
realizarea mişcărilor şi exerciţiilor de îndemânare.
în concluzie, particularităţile morfo-funcţionale ale vârstei pubertare ne
îndreptăţesc să apreciem această etapă a vieţii ca una dintre cele mai
favorabile dezvoltării calităţilor motrice.
Pe prim plan rămân viteza şi îndemânarea, care se pot dezvolta fără
restricţii deosebite, distanţele parcurse cu viteză maximă fiind însă mai reduse
decât cele recomandate adulţilor.
Pentru dezvoltarea îndemânării nu se recomandă efectuarea unor
deprinderi motrice complicate, care necesită o diferenţiere fină, deoarece duce
la suprasolicitarea inhibiţiei interne şi apariţia unor nevroze. Aceasta, datorită
faptului că bagajul deprinderilor motrice este încă mic.
2.2. Aspecte teoretico-metodice ale dezvoltării forţei
2.2.1. Definiţia forţei
Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat cu aspectele teoretice şi
metodice privind forţa organismului uman, fac referiri la contracţia musculară
pe care o implică în orice efort execuţia oricărui act motric.
Definiţiile specialiştilor (A. Demeter, V.M. Zaţiorschi, D. Harre, D.M.
Ioselini, I. Şiclovan, Gh. Mitra - Al. Mogoş, Nicu, Al., etc.) nu diferă între
ele, decât prin terminologia folosită.
Definiţie: capacitatea omului (bilogică şi psihică) de a învinge o
rezistenţă exterioară măsurată în kilograme, cu ajutorul halterelor şi
dinamometriei (Alexe, N., 1993).In esenţă, forţa organismului uman (şi nu cea care constituie o
caracteristică de ordin mecanic a oricărui corp) constă în capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu rezistenţă externă sau internă, prin contracţia uneia sau a mai multor grupe musculare.
2.2.2 Topografia si actiunea principalelor grupe musculare implicate in inot
Musculatura corpului este solicitata complet , in general la nivelul segmentelor superioare . Prin exercitiile de forta se dezvolta musculatura centuri scapulare si a articulatiei umarului . Se dezvolta muschii abductori , retroductori , adductori , in articulatia scapulo- humerala , muschii care deplaseaza caudal si medial scapula si muschii basculei mediale .
La nivelul segmentelor inferioare lucreaza intens lanturile musculare ale triplei flexii si ale triplei extensii . La nivelul trunchiului sunt solicitati muschii peretelui abdominal si al santurilor vertebrale . Un efort intens il depune musculatura respiratorie care asigura miscari accelerate , in conditiile unei presiuni sporite in cutia toracica si la nivel abdominal .
Prin caracterul miscarilor , “central simetric in procedeele bras si fluture si axial simetric , in procedeele craul si spate “ (E. Eyestone , 1992 ) , inotul exercita influente pozitive asupra atitudinii corporale corecte asupra sistemului osteoarticular (articulatii , ligamente , tendoane ) si favorizeaza procesele de crestere si dezvoltare celulara .
muschii regiunii ventrale a coapsei muschiul croitor muschiul quadriceps muschii regiunii dorsale a coapsei muschiul biceps femoral muschiul semitendinos muschiul semimembranos muschii regiunii ventrale a gambei
muschiul tibial ventral (anterior) muschiul extensor propriu al halucelui muschiul extensor comun al degetelor muschii regiunii laterale a gambei muschiul fibular ventral, lung si scurt muschii regiunii dorsale a gambei muschiul triceps sural muschiul plantar subtire muschiul flexor lung comun al degetelor muschiul tibial posterior muschiul flexor lung al halucelului muschiul popliteu
Aspecte fiziologice si biochimice ale forţei
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei
musculare presupune: activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii,
frecvenţa impulsurilor nervoase aferente, gradul de sincronizare a diferitelor
unităţi motorii şi particularităţile biochimice şi structurale ale muşchilor
angrenaţi în efort. (Alexe, N., 1993).
După mai mulţi specialişti forţa este a cea calitate motrică prin care
sportivul poate învinge o rezistenţă datorită contracţiilor musculare (Demeter,
Zaţiorsky, Schmolinsky).
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care este
prezent si lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau
de cedare în funcţie de rezistenţa ce trebuie învinsă.
Este necesar a se face distincţie între forţă şi puterea musculară. Forţa
înseamnă învingerea rezistenţei fără condiţie de timp, iar puterea se referă la
lucrul mecanic efectuat în unitate de timp.
Din punct de vedere fiziologic şi biochimic, exercitarea forţei musculare
presupune:
□ activarea unui număr cât mai mare de unităţi motorii,
□ frecvenţa impulsurilor nervoase aferente,
a gradul de sincronizare a diferitelor unităţi motorii; a particularităţile
biochimice şi structurale ale muşchilor angrenaţi în efort.
2.2.2. Factorii care influenţează forţa musculară
Ansamblul factorilor care influenţează este divers şi totodată larg, ceea
ce impune în procesul de dezvoltare o serie de măsuri metodice care să
favorizeze condiţiile create de existenţă a acestora sau să le diminueze. Dintre
factorii cu influenţă în dezvoltarea forţei îi menţionăm pe următorii:
Vârsta şi sexul. Pregătirea de forţă a copiilor este realizată cu
unele restricţii datorită particularităţilor morfo-funcţionale. a Grosimea
(secţiunea transversală) fibrei musculare. Se cunoaşte
că, pe măsură ce se hipertrofiază muşchiul, creşte şi forţa
acestuia. a Cantitatea de surse energetice pe care le deţine muşchiul
şi
enzimele ce favorizează arderea; a Inervaţia intramusculară; a Mai mulţi
factori psihici şi anume: motivaţia, stările emoţionale,
concentrarea atenţiei, voinţa; a Ritmurile diurne; a Continuitatea procesului
de instruire; Q Nivelul iniţial de la care se începe instruirea (forţă
maximă
iniţială, forţă relativă de antrenament, forţă limită); a
Intensitatea contracţiei musculare;
□ Durata sau amplitudinea contracţiei musculare;
Q Intensitatea formelor de organizare a instruirii;
□ Frecvenţa lecţiilor în care sunt prevăzute obiectivele pentru
dezvoltarea forţei;
□ Metode de instruire, tipul de mijloace şi succesiunea lor;
□ Valoarea unghiulară a segmentelor care lucrează şi lungimea
muşchilor;
□ Factorii endogeni şi exogeni. Dintre factorii endogeni în afară de
vârstă şi sex, menţionăm: tipul de experienţă motrică, tipul
constituţional, tipul de fibre musculare, modul de desfăşurare a
proceselor biochimice etc. în ce priveşte factorii exogeni cu
influenţele cele mai variate asupra organismului, sunt factorii de
mediu.
2.2.3. Formele de manifestare şi factorii specifici care
condiţionează forţa
Specificul ramurilor de sport şi al efectuării oricărui act motric implică
manifestarea forţei într-un mod diferit, fiecare marcând particularităţi
distincte. Analizele întreprinse în această direcţie au evidenţiat existenţa a trei
principale forme de manifestare a forţei:
a forţa maximă (forţa absolută);
a forţa explozivă (detenta);
a forţa în regim de rezistenţă.
In funcţie de modul de solicitare, forţa este denumită generală şi
specifică. In realitate însă nu se manifestă în stare pură, ci în combinaţie cu
celelalte calităţi motrice (vezi schema 2.1)
Schema 2.1. Combinaţiile forţei cu celelalte calităţi motrice
(Dragnea, A., 1995)
Rezistenţă
- R
Forţa-
-Forţă explozivă
Forţă de demaraj-
• Viteză
Abordarea în sistem a calităţilor motrice
corespunde, mai ales, cerinţelor competiţionale specifice
fiecărui sport, regăsindu-se sub aceste forme particulare în
antrenamentele de cele mai diferite tipuri (vezi schema 2.2).
în procesul de selecţie însă, priorităţile impun cercetarea
calităţilor motrice de bază (viteză, îndemânare, forţă
rezistenţă) în funcţie de ponderea acestora şi de gradul de
condiţionare generală.
A. Forta maxima este prezentata ca forta maximala
statica si forta maximala dinamica.
Forta maxima depinde de urmatori factori :grosimea
sectiuni transversale a muschiului ; activitatea
coordonata a muschiilor care participa la efectuarea
actului motric sau a grupelor de muschi ; coordonarea
contractiei fibrelor musculare.
B. Detenta (forta explosiva sau forta in regim de viteza)
Aceasta forma de manifestare a fortei se defineste ca fiind capacitatea unor grupe de muschi de-a dezvolta forta maxima intr-un timp cat mai scurt . Detenta se manifesta diferit la segmentele corpului .
Detenta depinde în principal de următorii factori:
a numărul fibrelor care se contractă simultan
(coordonare
intramusculară); a viteza de contracţie a fibrelor
musculare active (mobilizarea
rapidă a fosfaţilor atât din fibrele albe, cât şi din cele
roşii); a capacitatea de contracţie a fibrelor musculare
(grosimea fibrelor,
secţiunii transversale).
Deci, forţa maximă determină în mare măsură forţa
explozivă, dar şi un alt tip de forţă, numită de unii autori
„de demaraf\ care, la rândul ei, influenţează detenta.
Forţa de demaraj este capacitatea de a realiza o forţă maximală la începutul mişcării (la debutul contracţiei musculare) având ca efect obţinerea unei mari viteze iniţiale (sinonimă cu viteza de accelerare) foarte importantă în unele ramuri de sport ca boxul si scrima.
C. Forţe în regim de rezistenţă sau rezistenţa de
forţă. Această formă de forţă este larg implicată în mai
multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele
combinate (cum sunt jocurile sportive, boxul, luptele etc).;
forţa în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea de a depune
un efort timp îndelungat. Intensitatea acestui regim de lucru
este determinată de îngreuierea în % forţă, de forţă maximă
de contracţie şi numărul de repetări sau timpul de lucru
(volumul).
O formă particulară a rezistenţei de forţă este detenta
în regim de rezistenţă, calitate cu un rol important în
numeroase ramuri de sport, în care segmentele corpului
trebuie să efectueze mişcări explozive timp îndelungat (box,
scrimă, patinaj, toate jocurile sportive etc).
Mai sunt prezentate şi alte tipuri de forţă în regim de
rezistenţă, ca de exemplu: rezistenţa de forţă generală şi
locală. Prin rezistenţa de forţă locală se înţelege atunci când în
acest tip de efort este cuprinsă 1/6-1/7 din întreaga musculatură
scheletică (Frez, 1977).
Raportul dintre forţă şi greutatea corpului
Se consideră că între forţă şi greutatea corporală există o
relaţie foarte strânsă. De pildă dorim să comparăm forţa a doi
oameni cu greutăţi diferite, va fi necesar ca, pe lângă
cunoaşterea numărului de kilograme să ştim şi valoarea forţei
absolute măsurată în efectuarea unei mişcări cum este ridicarea
unei greutăţi maxime sau forţa unui grup de muşchi
măsurată cu dinamometrul (Matween, 1981).
Forţa absolută se măreşte o dată cu creşterea greutăţii
corpului, scăzând desigur, forţa relativă, prin faptul că
greutatea corpului se măreşte mai rapid ca forţa musculară.
2.2.4. Metodica dezvoltării forţei în antrenamentul sportiv
Lucru pentru dezvoltarea forţei presupune în primul
rând stabilirea tipului de forţă implicat de activitatea
competitivă în proba sau ramura respectivă. După analiza
activităţii competiţionale se stabileşte tipul de forţă implicat
care determină metodele ce se vor folosi. La toate aceste
metode este necesar a se stabili parametrii fundamentali:
intensitatea, volumul de lucru, pauzele, tempoul.
□ Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau
mărimea încordării măsurată în kg. Specifice
exerciţiului desemnat. în literatura de specialitate sunt
stabilite următoarele intensităţi:
- supramaximală - peste 110% din posibilităţile
maxime.
- maximală - 100% din posibilităţile maxime.
- mare 80-95% din posibilităţile maxime;
- mijlocie - 50-80% din posibilităţile maxime;
- mică - 30-50% din posibilităţile maxime.
Pentru educarea forţei maxime se recomandă încărcături
peste 85% din capacităţi (maximale şi submaximale), în timp
ce pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză încărcături de
30-50%, iar pentru forţă-rezistenţă de 65-80% din capacitatea
maximă.
a Volumul de lucru se referă la numărul de kg sau
repetări efectuate cu
îngreuieri în regimuri diferite.
Volumul este ridicat atunci când se lucrează pentru
dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă (mergându-se uneori
până la refuz) sau a forţei în regim de viteză (volum
mijlociu), de exemplu, 9-12 exerciţii, 6-9 serii x 6-12
repetări etc. volumul mic este specific educării forţei maxime
cu intensităţi mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4
exerciţii. In pregătirea sportivilor
volumul reprezintă factorul principal de progres, în timp ce
pentru sportivii consacraţi aceasta are tendinţă de a scădea.
a Pauzele între serii, repetări şi antrenamente de forţă
între serii se recomandă pauze de 2-3 min. iar atunci
când se schimbă exerciţiile(de la ramat la smuls cu fandare, de
exemplu) de 2-5 min. între antrenamente timpul optim este
de 36-48 ore, existând în această etapă tendinţa de scădere a
intervalului de odihnă mergând până la 24 ore (aşa cum
afirmam la factorii care influenţează forţa musculară).
a Tempoul sau viteza de execuţie are tendinţa de a scădea
pe măsură ce creşte încărcătura (intensitatea). La încărcături
de peste 80% tempoul de lucru este moderat şi favorizează
creşterea forţei maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze
într-un tempoul apropiat de cele de concurs. De menţionat
faptul că între tempoul de lucru şi încărcătură se stabileşte o
relaţie foarte strânsă de condiţionare. Creşte tempoul şi
scade încărcătura şi invers).
Mijloacele dezvoltării forţei
în selecţionarea mijloacelor de dezvoltare a
forţei se impune respectarea unei multitudini de criterii,
dintre care enumerăm:
p cunoaşterea topografiei şi acţiunii
principalelor grupe
musculare.
a numărul mare al exerciţiilor pentru creşterea forţei.
Acest lucru a determinat o clasificare menită să le
obiectiveze şi să le ordoneze, atât prin prisma teoriei
modelării, cât şi a programării antrenamentului sportiv.
Astfel, distingem:
- grupa exerciţiilor cu diferite îngreuieri, efectuate la
diverse aparate
olimpice (haltere olimpice, gantele, helcometre elastice sau
glisante, cadre
izometrice, bare sau saci cu nisip, papuci metalici, mingi
medicinale etc).
- exerciţii cu învingerea propriei greutăţi, folosite în
pregătire încă din
epoca de început a sportului de performanţă, efectuate
uneori cu îngreuieri
(saci cu nisip, veste centuri metalice etc), la aparate de
gimnastică sau
localizate pe segmente şi grupe mari musculare (braţe,
trunchi, gât, spate,
centura scapulară, abdominală, pelviană etc).
- exerciţiile cu partener (transportul, deplasarea,
ridicarea, balansarea,
apucarea, lupta timp de 2-3 min) sunt accesibile, complexe
(în momente
izometrice şi dinamice), stimulative, angrenând mari grupe
musculare în
direcţii şi regimuri diferite de efort.
- exerciţiile de accelerare -frânare constau dintr-o
suită de acţiuni
motrice rapide alternate cu frânări energetice, în care
contracţia grupelor
musculare angajate este rapid oprită, prin încordarea muşchilor
antagonişti.
- exerciţiile izometrice se folosesc într-un procent
limitat ca mijloc de
dezvoltare a forţei în majoritatea ramurilor şi probelor sportive.
Locul şi succesiunea exerciţiilor de forţă prezintă
elaborarea celei mai adecvate metodologii. Folosirea cu
pricepere a exerciţiilor de forţă contribuie la refacerea
capacităţii de efort, alternarea grupelor musculare mai puţin
angrenate, cu cele solicitate la maximum condiţionând
eficienţa antrenamentului.
In ultimul deceniu, creşterea continuă a eforturilor
rămâne regula de bază a performanţei sportive, desprinsă din
principiile antrenamentului modern. Această gândire
metodologică preconizează direcţionarea adaptării
organismului spre nevoile ale concursului, caracterizat prin
eforturi din ce în ce mai mari.
în analiza substratului biologic al manifestării forţei, s-a
subliniat că ea depinde de mobilizarea simultană a
numărului maxim de unităţi funcţionale neuromusculare şi
de mărimea în secţiune transversală a muşchilor.
Vârsta la care se pot începe antrenamentele de forţă,
fără ca efectele acestora să fie nocive în planul creşterii
şi dezvoltării fizice şi al stării de sănătate a constituit şi
mai constituie o sursă de controverse în rândul
specialiştilor din diferite domenii de activitate (antrenori,
medici, psihologi, biologi etc).
în general, metodologia dezvoltării forţei la vârsta
timpurie recomandă.
- între 8-10 ani să se folosească greutăţi
uşoare pentru dezvoltarea
analitică a grupelor musculare;
- exerciţiile pentru creşterea forţei să se
efectueze prin intermediul
exerciţiilor de mobilitate la scară fixă, al jocurilor
sportive, înotului, schiului, patinajului, gimnasticii la
aparate etc;
- în ceea ce priveşte intensitatea, adică
mărimea încărcăturii este
necesar să se aplice următoarele procedee: între 11-13 ani
30% din greutatea corporală, între 13-14 ani, 75% iar
peste această vârstă, încărcături ce depăşesc greutatea
proprie;
- începând de la 14 ani se pot efectua exerciţii de
forţă cu un pronunţat
caracter specific, eforturilor maxime putând fi planificate
din 15 în 15 zile.
Indicaţiile metodice pornesc de la cunoaşterea şi
respectarea următoarelor reguli:
- adaptarea treptată a organismului pentru a face
faţă unor eforturi din ce în ce mai mari ;
- respectarea unei riguroase alternări a
eforturilor maxime cu cele submaximale şi medii, în
vederea refacerii organismului;
- solicitarea concomitentă, pentru fiecare
exerciţiu, a componentei nervoase şi a celei musculare;
- mărirea numărului de repetări ale solicitărilor în zona
intensităţilor mari şi maxime condiţie a creşterii treptate a
posibilităţilor maxime ale organismului;
Pe baza acestor reguli, problematica dezvoltării forţei a
definitivat şi aplicat în ultimele decenii mai multe metode.
Le reamintim într-o formă sintetică, pentru informare şi
eventuală folosire, ţinând seama de diversitatea sarcinilor ce se
pot ivi în dezvoltarea şi valorificarea acestei calităţi în cadrul
antrenamentului sportiv.
Planificarea antrenamentului pentru dezvoltarea forţei
generale şi speciale, statice şi dinamice trebuie întotdeauna să
ţină seama de nevoile reale ale concursului, de graficul formei
sportive.
Prezentarea analitică a dezvoltării fiecărei calităţi
motrice este impusă de obiectivele pregătirii fizice generale,
care n-a dispărut din economia antrenamentului. Dar creşterea
considerabilă a rolului pregătirii specifice impusă de sporirea
numărului competiţiilor sportive internaţionale şi implicit a
celor naţionale a specializat şi metodologia antrenamentelor în
concordanţă cu necesităţile concursului.
Studiul atent al concursului sportiv a evidenţiat o
multitudine de constatări, printre care şi cea că sportivului nu
are nevoie de o sigură calitate motrică sau alta, ci de un
„amestec" într-o proporţie greu de diferenţiat de forţă,
rezistenţă, viteză, mobilitate şi îndemânare.
După unii specialişti (Baroga, Nicu) conceptul de
calitate motrică combinată sintetizează „amestecul" (într-o
proporţie sau alta) este realizat doar din două calităţi de bază.
Amestecul este impus de nevoile reale ale pregătirii şi
concursului, specifice fiecărei probe în parte, în dozări care
depind de nivelul pregătirii fizice a sportivului, de natura
eforturilor depuse.
Dezvoltarea calităţilor motrice combinate
Forţa în regim de viteză (F-V) este calitatea sistemului
neuromuscular de a învinge o rezistenţă suficient de mare
printr-o viteză de contracţie maximă. în literatura de
specialitate, calitatea motrică, forţa în regim de viteză este
cunoscută şi sub denumirea de , forţă explozivă''.
Pentru dezvoltarea acestei calităţi se folosesc intensităţi
cuprinse între 65-95% din posibilităţi, într-un număr de 6-9
serii, pentru 6-9 exerciţii. Forţa în regim de viteză este o
calitate combinată întâlnită în aruncări, haltere, rugbi, bob,
gimnastică, sărituri în apă, judo etc.
Forţa în regim de rezistenţă (F-R)
Aceasta reflectă capacitatea organismului de a rezista la
eforturi în condiţiile contracţiilor musculare de lungă durată.
Intensităţile de lucru sunt între 65-80% din posibilităţi, în
antrenamente se efectuează un număr mare de repetări, în 4-12
serii şi 9-12 exerciţii. Forţa în regim de rezistenţă este
predominantă în următoarele probe şi ramuri de sport, canotaj,
Din cele prezentate anterior rezultă că dezvoltarea
calităţilor motrice constituie un capitol important al
antrenamentului care este tot mai dificil de abordat pe măsură
ce performanţa creşte.
Fiecare ramură sau probă sportivă în funcţie de
necesităţile efortului competiţional are nevoie de o dezvoltare
în „interiorul" unei calităţi motrice de bază şi alte calităţi. De
exemplu, un săritor are nevoie de dezvoltarea maximală a
detentei (viteza în regim de forţă), dar în acelaşi timp el
reclamă şi o rezistenţă specială fără de care nu poate efectua
numărul mare de sărituri din antrenamente.
Substratul biologic al sportivului are nevoie de acele
solicitări specifice atât de judicios dozate. O astfel de ipoteză
dă o nouă perspectivă programării dezvoltării calităţilor
motrice prin crearea unui nou concept – calităţii
complexe şi a unei metodologii tot mai rafinate, care este încă
în curs de elaborare.
în teorie, ca şi în practică s-au conturat mai multe tipuri
de calităţi complexe, proprii antrenamentelor în probele
sportive beneficiare. Pentru gimnastica artistică corespunzând
caii taţii complexe: îndemânare -forţă în regim de viteză -
forţă (Nicu, Al., 1993).
Din punct de vedere metodic, în dezvoltarea
calităţilor motrice complexe se folosesc mijloacele şi
tehnicile verificate şi generalizate în dezvoltarea calităţilor
combinate. Evident că metodologia dezvoltării calităţilor
motrice complexe preconizează mărirea apreciabilă a
volumul efortului datorită dublării tuturor parametrilor. In
fond marea performanţă actuală a rezultat din creşterea
considerabilă a valorilor indicatorilor programării şi a
selecţiei structurilor (mijloacelor) compatibile cu
caracteristicile concursului.
Procedee metodice de dezvoltare a forţei maxime
Pentru dezvoltarea forţei maxime se folosesc două
procedee: utilizarea eforturilor maximale şi supramaximale şi
metoda contracţiilor izometrice. a Procedeul eforturilor
maximale şi supramaximale constă în utilizarea
unor încărcături cu 10 -15% mai mari decât posibilităţile
maxime. a Procedeul eforturilor mari (maximale) se
foloseşte tot pentru
dezvoltarea forţei maxime şi constă în utilizarea unor
încărcături între
80-100% din valoarea maximă a performanţei sportivului.
a Procedeul contracţiilor izometrice. Acest procedeu
are ca obiectiv
principal îngroşarea fibrei musculare şi implicit
creşterea forţei
maxime. a Electrostimularea poate fi considerată ca
o variantă particulară a
contracţiei izometrice, care nu se realizează printr-un
efort voluntar
realizat de centri nervoşi, ci pe baza unor impulsuri
electrice.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de
viteză
Forţa în regim de viteză sau detenta este o
combinaţie de calităţi bmotrice de bază întâlnite în
numeroase ramuri de sport.
a Procedeul eforturilor explozive (Power-Trening) sau
a contracţiilor intense şi rapide.
Regula principală a acestui procedeu constă în
efectuarea tuturor exerciţiilor şi repetărilor în viteză maximă
cu ritm al frecvenţei cardiace de 190/min. sau peste această
limită. Pauzele trebuie să permită revenirea la valorile iniţiale
ale pulsului.
o Procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturilor
medii
Caracteristicile acestui procedeu sunt date de
încărcăturile utilizate (între 30-80% din posibilităţile
maxime), 3-6 repetări în 6-9 serii, la fiecare din exerciţiile
date.
a Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă.
Obiectivul principal al acestor procedee este
determinat de necesitatea dezvoltării forţei şi a manifestării
ei la valori superioare timp cât mai lung; prin procedeele
respective se caută atât creşterea masei musculare, cât şi
dezvoltarea capacităţii de efort aerob.
Procedeul eforturilor segmentare. Metoda
cuIturistă sau „bodi-building".Acest procedeu este folosit de culturişti pentru dezvoltarea unor grupe de muşchi, unde efortul este bine localizat prin alegerea segmentelor dorite şi amplitudinea de lucru a acestora.
Procedeul de lucru "până la refuz"
Încărcăturile folosite în cadrul acestui procedeu sunt
cuprinse între 3080% din posibilităţile sportivului, iar
numărul de repetări este maxim (câte poate sportivul). Cu
exerciţiile alese se efectuează 4-6 serii între care se acordă
pauze de 6-10 minute, iar între repetări de 4-6 min.
Procedeul solicită la maximum organismul sportivuIui,
frecvenţa cardiacă ajungând la 240/min. se începe treptat
cu încărcături de 30-400/0 care apoi se măresc conform
adaptării organismului.
Procedeul în circuit
Creat de Margon şi Adamson, procedeul dezvoltă forţa
şi rezistenţa generală a organismului. Antrenamentul în
circuit constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii
pentru dezvoltarea forţei în combinaţie cu rezistenţa.
Acest procedeu îşi trage numele de la modul de
organizare care presupune trecerea sportivilor de la un
atelier la altul, lucrând simultan pe un număr de grupe
egal cu numărul atelierelor (altemarea grupelor
musculare).
Derzi B. şi colab., arată că antrenamentul în circuit este
o formă organizatorică a exersării, destinată dezvoltării
diferitelor grupe musculare şi foarte importantă în
dezvoltarea rezistenţei în regim de forţă.
Variantele circuitului sunt:
Tipurile de circuite sunt determinate de mai mulţi
factori specifici acestui procedeu, dintre care amintim
volumul, intensitate a efortului, formele organizatorice ale
acestora şi durata pauzelor.
Scholich M., citat de Dragnea,A. (1995), stabileşte
următoarele forme
ale circuitului:
1. circuit pentru lucru de durată;
2. circuit extensiv cu intervale;
3. circuit intensiv cu intervale.
în educaţia fizică pot fi utilizate cu succes primele două
varinate de antrenament în circuit.
Mitra Gh. Şi Mogoş Al., clasifică circuitele:
1. după numărul de exerciţii ce intră în componenţa lor:
circuite scurte
din 4-5 exerciţii, circuite medii din 6-8 exerciţii şi
circuite lungi 9-
12 exerciţii.
2. după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare a
organismului:
- circuit uşor (încărcătură între 10-12% din
posibilităţile maxime);
- circuit mediu (încărcătură între 30-40% din
posibilităţile
maxime);
- circuit greu (exerciţii ce depăşesc 50% din
posibilităţile
maxime.
Matvee, L.P. şi Novicov, A.D. evidenţiază următoarele
variante:
- circuit după metoda exerciţiilor neîntrerupte de
lungă durată
(pentru educarea rezistenţei generale);
- circuit cu intervale incomplete (educarea
rezistenţei de forţă şi
forţă-viteză);
- circuit cu intervale normale (dezvoltarea forţei şi
vitezei).
Tibacu, V., citat de Dragnea, A. (1995) mai
adaugă variantele
prezentate care se adresează formării unor deprinderi motrice
(de iniţiere), pentru acomodare şi experimentale.
Orientarea circuitelor se realizează în principiu în funcţie
de calitatea motrică ce se doreşte a fi dezvoltată, ţinându-se
seama de regulile metodice de bază formulate pentru
dezvoltarea calităţii respective.
- pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forţa
caracteristica esenţială a circuitului este dată de rapiditatea
execuţiei, frecvenţa mişcărilor în unitate de timp (viteza de
repetiţie se efectuează repetări pe 10-20 sec, reluate de 2-3 ori
cu intervale de odihnă completă;
-pentru dezvoltarea rezistenţei intensitatea efortului
este medie
crescând treptat de la 50% la 70% din capacitatea
maximă de efort (intensitate
medie de la 50-70% din capacitatea maximă de efort;
-pentru dezvoltarea forţei se lucrează cu intensitate
mare şi maximă,
încărcătura fiind stabilă în funcţie de capacitatea
maximă (greutate între 20-
Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă
frecvenţa cardiacă care oglindeşte reactivitatea
organismului la acest tip de efort. Din acest motiv
sportivii trebuie învăţaţi să-şi ia singuri pulsul, profesorul
calculând media pe clasă şi media la revenire, stabilind o
durată de lucru şi de pauză.
practica a demonstrat că mulţi tineri mai târziu nu ating
capacitatea lor potenţială de performanţă deoarece
structura aparatului de susţinere şi aparatul locomotor nu
au fost suficient stimulate pentru a se dezvolta.
După Hettinger 1971, primele diferenţe de forţă apar în
jurul a 13-14 ani dar se pot observa modificări la 11 ani.
Un antrenament de forţă se poate face la această vârstă
când acţiunea testosteronului se produce în celulă (citat
Hann, 1991).
Până la 10 ani performanţele de forţă nu sunt date de
antrenamentul specific, dar există şi se lucrează pentru
coordonarea musculară. Să nu se facă forţă pentru
hipertrofia masei musculare care nu există la această
vârstă.
Jocurile şi acţiunile motrice care pun în evidenţă forţa
pot ajuta devreme ameliorarea forţei la copii (lewin,
1967).
Cu toate acestea trebuie să se ţină seama de dezvoltarea
forţei musculare, de particularităţile organismului aflat în
perioada de creştere sistemul osos al copilului şi
adolescentului este mai elastic, datorită
neîncheierii calcificării, dar în schimb el este mai puţin
rezistent la presiune şi flexiune.
Deoarece musculatura nu este expusă prea mult la
supraantrenament datorită mecanismelor de alarmă care
declanşează oboseala, nu există în general, teama unor
traumatisme provocate de un antrenament prea intens.
Hann, E., 1991, recomandă să se facă la 10-11 ani
exerciţii dinamice de forţă ) căţărări, lansări, sărituri, greutate
proprie care pot fi executate cu tehnică exactă.
Contrar celor afirmate de cele mai dese ori în literatură,
antrenamentul forţei se poate face în toate etapele dezvoltării.
Copilul de 5 ani poate obţine deja o hipertrofie musculară
printr-un antrenament adaprat posibilităţilor sale (Weineck., J.,
1992, 307-396)
2.3. Efortul şi capacitatea de efort Ia
înotători 2.3.1. Efortul în antrenament
Antrenamentul sportiv este un proces de lungă durată,
conceput ca un sistem motric-funcţional în vederea realizării
unei conduite performante în concurs. Această conduită este
rezultatul adaptării superioare a organismului la eforturi şi
psihice intense (Dragnea, A., 1995).
în antrenamentul sportiv ne interesează în mod
deosebit, care prin acţiunea sa asupra organismului produce
modificări adaptative morfo-funcţionale, psihice şi ale
capacităţii fizice în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor
aplicaţi (solicitărilor). Intensitatea, mărimea şi direcţia
desfăşurării proceselor de adaptare în organismul
sportivului sunt determinate de mărimea, orientarea şi
caracterul efortului.
Pentru a defini cât mai complex efortul şi în special
asocierea noţiunilor efort - antrenament şi a implicaţiilor
acestor asocieri, asupra organismului,
Martin (1977, citat de Weineck, J., 1983) defineşte
antrenamentul ca efortul unui proces care produce modificări
de stare fizică, motoare, cognitivă şi afectivă (Marinescu, Gh.
1998).
Astfel, Dicţionarul de psihologie (Paul P. Neveanu,
1978), defineşte cuvântul efort prin: conduita conativă de
mobilizare, concentrare, accelerare, a forţelor fizice şi
psihice, în cadrul unui sistem de autoreglaj consistent în
vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a
mediului şi a propriei persoane.
L.P. Matveev în Teoria şi Metodica Educaţiei Fizice
exerciţiilor fizice asupra organismului, precum şi nivelul
dificultăţilor obiective şi subiective depăşite în cadru lor.
După mărime, efortul poate fi: exhaustiv, maximal,
submaximal, mediu şi mic. Mărimea eforturilor poate fi
apreciată din două perspective (Dragnea, A., 1995) : „ din afară
" şi „ din interior".
Privit „din afară\ efortul este caracterizat de
indicatori ca specificitatea, olumul, intensitatea, densitatea
şi complexitatea, care condiţionează modificările
funcţionale şi morfologice necesare creşterii capacităţii de
performanţă.
Aprecierea completă a efortului se realizează însă din
perspectivă „internă" concretizată în reacţia complexă a
organismului la activitatea desfăşurată . în categoria
indicatorilor de acest tip sunt cuprinse reacţiile imediate ale
organismului, manifestate prin schimbările funcţionale în
timpul efortului, după care se iau în discuţie caracteristicile şi
durata perioadei de restabilire.
Orientarea efortului este determinată de capacităţile ce
urmează a fi dezvoltate: forţă, viteză, mobilitate,
disponibilităţi anaerobe lactate sau alactate, disponibilităţi
aerobe etc. Eforturile se mai pot clasifica, de asemenea,
după caracter, specifice şi nespecifice.
C. Bota şi Prodescu-Anton (1997), citat de Nenciu, C.
(1999) studiind marea diversitate a eforturilor fizice prestate în
viaţa cotidiană dar mai ales în activitatea sportivă evidenţiază
posibilitatea clasificării acestora în mai multe categorii, în raport
cu anumite criterii:
1. în funcţie de intensitatea efortului acestora poate fi:
• efort de intensitate maximală;
• efort de intensitate submaximală;
• efort de intensitate mare;
• efort de intensitate moderată
• efort de intensitate mică.
2. După aprovizionarea cu O2 a organismului, efortul
poate fi:
• efort anaerob: alactacid, lactacid;
• efort aerob;
• efort mixt.
3. După tipul de contracţie musculară, efortul poate fi:
• efort izotonic (dinamic);
• efort izometric (static);
• efort izokinetic.
4. în funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în
efort, Demeter,
A., Georgescu., M. (1969) evidenţiază:
• efort de tip neuromuscular;
• efort de tip cardiorespirator;
• efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-
metabolic.
5. In funcţie de caracterul repetării mişcărilor,
Avramoff, E., 1974
împarte în:
• efort ciclic şi efort aciclic.
6. După mărimea efortului (Mathews, K., Fox
E. ,1976) acestea se
împart:
a) efort sever:
• exhaustiv
• maximal
b) efort greu:
• optim
• intens
c) efort uşor:
• mic
• moderat
7. După forma de manifestare eforturile se grupează în :
• eforturi standard: acelaşi după parametrii externi
ai exerciţiului,
în fiecare moment;
• eforturi variabile: cu oscilaţii ale intensităţii;
• eforturi uniforme: cu intensitatea sau volumul
constante;
• eforturi neuniforme: în creştere sau descreştere.
8. după forma de organizare în care se realizează
caracterul efortului
întâlnim două aspecte:
• eforturi competiţionale
• eforturi de antrenament
2.3.2. Capacitatea de efort
Studiile efectuate in domeniile fiziologiei muncii şi al activitaţi sportive au demonstrat ca nu se poate realiza perfecţionarea aparatelor, organelor,sistemelor fară ca acestea să fie solicitate peste limitele obişnuite. Numai solicitarea
fizică si psihică peste nivelul normalului va duce la creşterea capacităţi de efort. Prin aceasta se înţelege capacitatea organismului de-a presta un lucru mecanic cît mai crescut şi al menţine un timp cît mai indelungat .
Procesul de antrenament in sportul de performanţă urmăreşte cresterea continua a capacitatii de efort pentru a asigura pe deoparte posibilitatea suportarii in bune conditii a unei mari cantitatii de lucru mecanic la antrenamente si pe de alta parte pentru a permite realizarea si mentinerea unui nivel cat mai inalt al efortului in timpul competitiilor. De notiune de efort se leaga si cea de capacitate de efort termen utilizat mai ales in fizica unde termenul de capacitate se utilizeaza pentru a defini ‘capacitatea maxima de materie sau de energie continuta intr-un corp’.
Capacitatea de efort se inbunatateste ca urmare a practicarii sistematice a exercitiilor fizice care favorizeaza , in special , dezvoltarea calitatiilor motrice si are drept urmare cresterea gradului de adaptare a organelor si sistemelor organismului la solicitari superioare. In timpul efortului cu intensitate maxima , pentru un anumit individ, nivelul de solicitare al organelor si sistemelor corpului este foarte diferit . Unele dintre ele ajung la nivelul cel mai inalt al capacitatiilor functionale , in timp ce altele sunt inca departe de acesta . Efortul poate deci sa atinga nivelul maxim mai inainte ca numeroase organe si sisteme din organism sa-si fi epuizat rezervele lor functionale .
Astfel , capacitatea de efort , nu rezulta din insumarea capacitatiilor functionale ale tuturor organelor si sistemelor , ci ea este limitata numai de acele organe care ajungand la limita capacitati functionale , inpiedica intensificarea efortului in continuare , desi alte organe si sisteme ar permite acest lucru .Efortul este sinonim cu travaliul a o rezultanta a fortelor interioare cauzate de solicitari exterioare . sinonimia efort- travaliu impune explicarea celor doua aspecte care intereseaza latura cantitativa si calitativa a efortului :
-volumul efortului ca aspect global este sinonim cu travaliul total
-intensitatea este sinonima cu puterea si reprezinta cantitatea de lucru mecanic prestat in unitatea de timp.
Dintre volum si intensitate, cea care conditioneaza nivelul performantelor este intensitatea.
Capacitatea de efort depinde de :
-factorul conditional si coordinativ al
performantei :rezistenta,forta , viteza , mobilitate-capacitatiile si abilitatiile tehnico-tactice ale sportivului-constitutia si functiunea sa -calitatiile personale (abtitudini intelectuale, morale,
psihice , dorinta de victorie
In timpul efortului , in functie de substractul metabolic , organismul cnsuma cantitatii mai mari sau mai mic de oxigen , care au menirea de a contribui la refacerea substractului energetic . In functie de acoperirea integrala sau partiala a cerintelor de oxigen intr-un efort fizic acesta devine aerob sau anaerob.
Capaciatatea de efort , de performanta poate suferi o trasformare pozitiva (modificari adaptative de lunga durata) numai datorita fixarii de obiective a cntinutului pregatirii , a alegerii mijloacelor si metodelor de antrenament .
Capacitatea de performanta (de efort) sportiva cuprinde :-perioada de incalzire inainte de efort -evaluarea sistemului de control si test al atletilor-bagajul ereditar al atletilor-perioada de recuperare inainte si dupa efort-mediul fizic (temperatura , altitudine )-nivelul calitatiilor functionale (anduranta ,forta , viteza,
putere )-metode generale si particulare de antrenament
Efortul fizic – solicitarea , incordarea organelor aparatelor si sistemelor cu cheltuieli de energie si acumulari de oboseala , implicand procese psihice deosebite in vederea realizari unei capacitati superioare de lucru deci o ameliorare a starii de antrenament .
In unanimitate , specialisti sant astazi de acord ca efortul depus de innotatori atat in antrenamente cat si in concursuri este un efort de mare rezistenta in regim de forta . I.Dragan in ” Practica medicinii sportive” (1989) ,vorbind despre caracterizarea fiziologica a efortului , ca probele de inot se incadreaza in grupa de efort predominant aero de rezistenta exceptand probele de 50 si 100 m. Alaturi de cele doua calitati , un rol important revine mobilitatii articulare , cu localizari diferite , in functie de un procedeu sau altul , favorizand in cel mai mare grad eficienta tehnici.
In lucrarea ”teoria antrenamentului” , D.Harre sustine ca inotul este in totalitatea lui un sport de rezistenta , amintind ca la inot rezistenta este cheia performatei :
- rezistenta aeroba organica : este rezultatul hipertrofiei cordului care permite un volum sistolic mai
mare , a cresterii tonusului cardiac cu efect in deschiderea capilarelor cresterea numarului de alveole functionale care absorb O2 , a inbunatatiri schimburilor gazoase la nivelul alveolelor si al modificarilor sanguine ce permit un transport mai abudent O2 spre tesuturi .
- rezistenta anaeroba organica : este capacitatea organismului de a prelua produsi de uzura , de-a lucra in conditii toxice , in datorie de O2
Referindu-se la unul din criteriile de clasificare a eforturilor (furnizorul de energie ) , BSaltin si A. Lundi , in lucrarea „Oxigen demands of swimming „ precizeaza urmatorul raport aerob-anaerob :
100 m liber 55.0 25% aerob 75% anaerob 8-11 litri datorie O2
200 m liber 2.00.0 50% aerob 50% anaerob 8-11 litri datorie O2
400 m liber 4.10.0 70% aerob 39% anaerob 8-11 litri datorie O2
1500 m liber 17.00.0 90% aerob 10% anaerob 8-11 litri datorie O2
Aceasta caracterizare este orientativa deoarece procentele variaza in functie de sportiv , varsta , sex , grad de pregatire , procedeu utilizat.
Efortul din inot este caracterizat de : efortul neuromuscular , efortul cardio-respirator , efortul energetic si efortul psihologic .
Efortul neuromuscular este reprezentat prin exerciţii în care solicitarea
se situează în primul plan la nivelul sistemului nervos central şi
neuromuscular. Eficienţa este determinată de gradul de organizare, de
nivelul de dezvoltare şi maturare al sistemului nervos central precum şi a
musculaturii scheletice ce determină capacitatea funcţională a întregului
sistem de relaţie (sistemul nervos central, sistemul nervos periferic,
analizator, sistemul muscular şi osteo-tendinos).
Mărimea rezervelor energetice anaerobe precum şi
disponibilităţile organismului în privinţa enzimelor are o
importanţă hotărâtoare în efortul de tip neuromuscular.
Armonia funcţională a sistemului cognitiv - motor,
implicată în elaborarea unui răspuns motor adecvat
scopului în diferite variante de efort este foarte
importantă.
Aspectele fiziologice ale funcţiei nervoase şi
neuromusculare implicate in recepţionarea, analiza şi
sinteza informaţiilor utile precum şi în elaborarea şi
execuţia rapidă a percepţiei:
- tipuri de activitate superioară: puternic, echilibrat;
excitabilitatea sistemului nervos central: normală sau
hiperexcitabilitate compensată, exprimată pnn
electroencefalogramă în index a de 45%-55%;
capacitate de diferenţiere bazată pe energie şi mobilitate
exprimată prin valori de 30 C/S de fuziune şi diferenţiere
în cadrul stimulării luminoase intermitente;
- mobilitatea proceselor fundamentale să fie bună,
trecerea din starea de excitare în starea de inhibitie să se
facă fără dificultate; ,
- reactivitatea sistemului nervos central să fie bună;
- coordonare neuromusculară trebuie să fie foarte bună;
- funcţie ireproşabilă a analizatorilor;
compoziţia chimică şi structura histologică a fibrelor
musculare constituie baza morfologică a funcţiilor muşchi
ului scheletic; elementele de bază ale funcţiei
neuromusculare sunt reprezentate pnn: excitabilitatea
neuromusculară evidenţiată pnn electromiogramă, prin
curba I/D normală şi echilibrul ionic optim (Ca + Mg);
- prin tonus muscular scăzut în repaus şi ridicat la
valori optime în timpul contracţiei, amplitudine a
muşchiului atingând valori ridicate;
capacitatea de contracţie bună prin secusa musculară
optimă.
Performantele în efortul neuromuscular sunt determinate de nivelul ,
de dezvoltare si functionare a neuromusculaturii si sistemului nervos , , ,
central, a energiei anaerobe, a enzimelor anaerobe, a
rezistenţei la datoria de oxigen.
Efortul cardio-respirator este efortul în care
randamentul depinde de capacitatea de transport a
oxigenului, a sistemelor şi aparatelor implicate în aceste
functii. ,
Aceste două aparate au o pondere deosebită în captarea
şi transportul oxigenului la nivelul tisular în scopul
degajării unei cantităţi care determină şi limitează
performanţa sportivă de la 5-6 minute la peste 1 oră.
Oxigenul inspirat este transportat în celulă prin ventil aţi a
pulmonară şi circulaţia sanguină şi prin cele două sisteme
alveo - capilare şi capilară - tisulară.
Capacitatea de efort va depinde de capacitatea de
captare, transport şi utilizare a oxigenului. Ea se poate
exprima prin consumul maxim de oxigen (V02 max.) sau
prin V02 max/Kg corp, care reprezintă puterea maximă
aerobă relativă
Consumul maxim de oxigen reprezintă cantitatea de
oxygen furnizată muşchilor şi altor ţesuturi (Maglischo, 1982).
Acesta se măsoară prin calcularea cantităţii de oxigen expirat
într-un minut, scăzând această cantitate din cea inhalată în
aceeaşi perioadă de timp. Diferenţa reprezintă consumul de
oxigen necesar activităţii musculare.
Eriksson, Berg şi Taranger (1978) au susţinut că valorile
relative ale va2 max exprimat în ml./kg/min., duc la o
măsurare inexactă a capacităţii aerobe a înotătorului. Ei
propun să se folosească va2 max raportat la înălţime
(ml./înălţime2/min.), argumentând că înotătorii nu-şi
deplasează întreaga lor greutate corporală prin apă.
Halmer şi Ăstrand (1963, 1974) au constatat că va2 max
la înotători a fost mai redus cu 6-7% când au fost testaţi în
apă decât în timpul testării în alergare. Saltin (1968),
Hartey (1969) au arătat că antrenamentul de intensitate
maximă nu produce mărirea debitului cardiac, dar o
intensitate de peste 90% din cel mai bun timp duce la un
debit maxim cardiac.
Când se folosesc distante mai scurte, durata de odihnă trebuie să fie ,
mai scurtă decât durata de lucru (1/4, 1/2). a perioadă
scurtă de odihnă nu
permite o refacre completă între repetări, fiecare repetare
dintr-o serie începând cu un consum de oxigen mai ridicat
decât în repetarea anterioară. După 4-8 minute înotătorii
trebuie să atingă un va2 max care va rămâne la acelaşi
nivel în tot timpul seriei.
În concluzie, intensitatea efortului trebuie să fie mai
mare sau egală cu 90% din viteza de concurs, raportul
efort/pauză egal cu 1: 1/2, cantitatea de acid lactic
acumulată 5-12 mM, iar va2 max intră în funcţiune după 3
minute de la începutul efortului.
Procedeu
Viteză Consumul de Frecventa
m.!sec. 021.!min. cardiacă b.!
min. Craul 1.0 1.83 125
Spate 1.0 2.42 138
Delfin 1.0 2.85 150
Bras 1.0 3.42 162
După unii autori, consumul maxim de oxigen este
determinat de: factori dimensionali şi unele
capacităţi a aparatului circulator şi respirator;
- capacitatea pulmonară totală şi reziduală;
- mărimea suprafeţei de difuziune alveo - capilară;
- numărul de alveole la nivelul plămânilor;
- mărimea inimii;
cantitatea de hemoglobină;
- volumul patului capilar în organele solicitate de
efort;
- miocard;
- muşchi;
- glande endocrine.
Capacităţile funcţionale ale sistemelor de transport sunt
descrise prin: - ventilaţia maximă voluntară;
- volumul expirator maxim/secunde;
- capacitatea de difuziune a plămânilor.
În cursul efortului submaximal, debitul cardiac care
produce variaţia intra individuală a capacităţii de transport
a oxigenului precum şi frecvenţa cardiacă variază ca o
funcţie liniară, în timp ce diferenţa arterio - venoasă a
oxigenului şi debitul sistolic variază ca hiperbole.
Procesul de pregătire trebuie orientat spre înlăturarea
factorilor limitatori în fiecare gen de efort.
Modul de Ventilaţie Necesar de efectuare a Performanţă Frecvenţa pulmonar
ă oxigen
(în 50 m (în sec) cardiacă/respiraţiei (l/min) litrii) Respiraţie
la un ciclu de 27,4 180 110 6,9
braţe Respiraţie
la două cicluri de
27,4 186 122 8 brate
, Respiraţie
la trei cicluri de
27,5 194 130 8,8
braţe
Reacţia după efort la înotătorii de performanţă la 50 m
liber în tempo maxim cu respiraţie
efectuată diferit.
Pragul anaerob sau starea maximă stabilă a
lactatului: este definit de Wasserman (1973) ca fiind
nivelul de lucru în care consumul maxim de oxigen ajunge
sub punctul în care acidoza metabolică şi modificările
associate în schimburile gazoase au loc. Cercetările au
indicat că acest prag de acidoză metabolică este atins la un
nivel de V02 max 1.2 l/min. pentru bărbăţii
sedentari şi 0.8 l/min. pentru femeile
sedentare.
În literatura de specialitate pragul anaerob mai este
definit ca "punctual critic de intrare în lactat sau starea
maximă stabilă a lactatului". Toţi termenii converg spre
ideea că fenomenul reprezintă "cea mai mică viteză de
înot la care metabolismul aerob este încărcat maximal sau
echilibrul între viteza de producere a acidului lactic în
sânge şi viteza de îndepărtarea a acestuia".
Fiziologii care se ocupă de efort, susţin că îmbunătăţirea
pragului anaerob este cea mai importantă adaptare a
antrenamentului pentru
îmbunătăţirea performanţelor în întrecerile de fond şi
semifond, poate chiar mai importantă decât îmbunătăţirea
va2 max. Acest lucru are loc pentru că o îmbunătăţire a
pragului anaerob reflectă nu numai creşteri în VO2
max, dar indică o reducere a producerii lactatului în
muşchii activi şi o creştere în viteza de eliminare a
lactatului.
Pauzele cuprinse între 5-10 secunde între repetări, efortul
efectuat cu intensitate 60-80% din viteza probei la
începutul sezonului, duc la ameliorarea pragului anaerob
în probele scurte, numărul repetărilor poate fi destul de
mare: 40x25m./IO sec.
Ăstrand şi Rodahl (1977), Kipke (1978) au arătat că
repetările pentru va2 max şi pragul anaerob să se înoate cu
intensităţi submaximale pentru a nu interfera cu
acumularea excesului de lactat. Se poate afirma că la un
sportiv bine antrenat, pragul anaerob lactat este depăşit
cam la distanţa de 60m, iar la un sportiv slab antrenat
acidoza se instalează la 30m.
În concluzie, există o mai mare legătură între pragul
anaerob ŞI performanţele înotătorilor, decât între pregătire
în va2 max şi performanţe. Acest lucru se explică prin
faptul că înotătorii nu pot menţine intensităţi mari pentru
va2 max (90-92%) perioade lungi de timp sau un
număr mare de repetări pe antrenament. Rezultă că
volumul repetărilor la această intensitate nu este
suficient pentru a produce adaptări maxime în
metabolismul aerob. Lucrând în stare maximă stabilă a
lactatului se pot realiza volume mari de înot cu viteze
minime de prag ce pot fi menţinute un timp mai
îndelungat, iar metabolismul aerob va fi supraîncărcat
la
maXImum.
Efortul energetic este reprezentat de efortul de tip endocrino metabolic. Performantele sunt determinate si limitate de economicitatea organelor , de posibilitatile aprovizionarii cu substante energetice si de eficienta reglarii hormonale., ,
Pragul anaerob
10
8
Acid 6
Lactic 4
(mM./I) 2
o o
5
10
15
20
25
Eforturile de tip metabolic sunt realizate în condiţii
aerobe şi au intensitate mică, durata lor fiind de 1-8
ore, cu condiţia asigurării pe parcurs a substratului
energetic. Economia metabolică şi reglajul endocrin
caracterizează şi profilul organismului la acest tip de
efort.
Dintre criteriile importante endocrine:
cantitatea de 17 ceto - steroizi (10-14
mg la 24 ore la bărbaţi şi 8-12 mg la 24
ore la femei);
- nivelul catecolaminelor urinare este de
300-500 mg la 24 ore.
Efortul psihologic
Dintre sporturile moderne inotul de
performanta pretinde probabil cele mai mari
eforturi din partea celor foarte tineri astfel
incatcapacitatea de mobilizare a vointei la
maxim , perseverenta si tenacitatea sant
hotaratoare. Nu se poate vorbi despre capacitatea
de efort fara a aminti de determinarea
psihologica a acesteia. Astfel , dupa Perron ,
efortul este operatie ce decurge din disproportia
dintre posibilitatile individului si obstacol si prin
care se inlatura reactile neadaptate simturilor.
Dupa Langier –Liberson efortul este o
continuare a muncii cand sarcina motrica a ajuns
sa prezinte o anumita dificultate tinzand sa faca
sa esueze intentiile initiale ale subiectului.
Efortul in inot presupune volume si intensitati
mari acesta fiind o cerinta a pregatirii chiar si la
copii .
La copii si juniori este stric necesara o
cantitate mare de inot deoarece trebuie
dezvoltata rezistenta aeroba in mod prioritar .
Alternarea volumelor mari de efort cu intensitati
maximale in functie de etapizarea si periorizarea
pregatiri , va duce la modificari adaptative
imediate si de lunga durata in organismul
tanarului inotator si implicit la performante
notabile.
Se observa in tratarea psihologica a efortului
implicarea deosebita a factorului volitional cu
tot ce decurge din aceasta pt sustinerea
efortului . Nu se poate vorbi despre capacitatea
de efort fizic fara a aminti de capacitatea
psihomotrica a individului .
O problema deosebita care apare in inotul de
performanta la nivelul copiilor este abandonul
timpuriu si uzura psihica sau fiziologica .
In aceste cazuri actiunile sportivului au drept
scop evitarea unei situati negative produsa de
stresul de antrenament si tendinta este de a
abandona antrenamentele foarte solicitante si
monotone .
Oferind incurajarea potrivita la momentul
oportun antrenorul cu cunostinte de psihologie
poate crea un cadru in care copilul nu se va
plictisi niciodata de inot .Astfel motivatia
invinge aversiunea si va fi continuata activitatea
sportiva .
2.3.3. Evaluarea capacităţii de efort
Măsurarea capacităţii de efort a
organismului uman a constituit, până | nu de mult,
una din problemele controversate ale medicinii.
Pentru evaluarea completă a posibilităţilor
energetice ale unui individ trebuie explorate
r(Dragnea, A.,; Bota, A., 1999):
• disponibilităţile sau capacitatea de a
mobiliza rapid sursele
funcţionale pentru a răspunde unor
sarcini bruşte şi intense;
• rezistenţa, capacitatea de a, menţine un
timp cât mai lung nivelul
înalt de mobilizare a resurselor
funcţionale;
• gradul de realizare, care reprezintă
raportul dintre nivelul maxim
de mobilizare a rezervelor funcţionale şi
posibilităţile potenţiale
extreme de mobilizare.
Evaluarea capacităţii anaerobe. Capacitatea
anaerobă alactacidă şi puterea sunt foarte dificil de
examinat. Pentru evaluarea fosfaţilor macroergici şi
a enzimelor ce catalizează aceste reacţii, singurele
metode directe sunt: biopsia musculară şi în parte
rezonanţă magnetică nucleară.
Evaluarea capacităţii aerobe. In funcţie de
obiectivul urmărit se pot folosi două categorii de
teste de teren şi anume:
• teste de capacitate maximă, în cazul
adaptării diferitelor organe şi sisteme la
eforturi maxime;
• teste submaximale sau care simulează competiţia, în cazul
adaptării progresive.
Evaluarea metabolismului alternativ aerob-anaerob. în acţiunile ice
complexe în care intervin mai multe mecanisme metabolice, în icţie de
intensitatea şi durata efortului, este dificil să evaluăm solicitarea usmului,
datorită imposibilităţii de a distinge clar acţiunea diferitelor fmetabolisme.
în acest sens , au fost elaborate teste care vizează:
• capacitatea de a produce nivele ale puterii musculare;
• capacitatea de restabilire rapidă după efort;
• capacitatea de repetare a aceleiaşi performanţe după un scurt
interval de timp.
2.3.4. Valoarea şi limitele volumului antrenamentului pentru creşterea
capacităţii de efort
Prin termenul volumul efortului se înţelege cantitatea totală de lucru
mecanic efectuat. Volumul efortului este sinonim cu termenul travaliu total din
fizică. El poate fi măsurat exact prin unităţi de lucru mecanic şi indirect prin
înregistrarea continuă a consumului de O2 din timpul efortului şi stabilirea
echivalentului mecanic al acestuia.
în funcţie de conţinutul concret al efortului, se stabilesc următoarele valori:
1. Greutatea (kg-tabel 4.1) prezintă valori ale mediei aritmetice la Starea iniţială de 39,71 kg şi o creştere cu 0,79 kg la testarea finală, având omogenitate moderată la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.
2. înălţimea (cm- tabel 4.19) prezintă valori ale mediei aritmetice la
testarea iniţială de 154,1 cm şi o creştere cu 1,0 cm la testarea finală,
având omogenitate mare la ambele testări şi diferenţe semnificative între testări.