Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori. Aspecte relevante ale studiului corelational privind profilul de personalitate si frecventa minciunii Studiu corelaţional privind frecvenţa minciunii şi profilul de personalitate Introducere “În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluţionar” (George Orwell) În această lucrare ne propunem să răspundem la o serie de întrebări care ne frământă mai de mult sau măcar să punem nişte întrebări care să suscite interesul unor studii ulterioare. În foarte multe cărţi pe care le-am citit în ultimul timp legate de psihologie şi psihoterapie am găsit îndemnuri către autenticitate, către cunoaşterea de sine, către acceptarea sinelui şi unificarea lui. Cu toate acestea, în viaţa cotidiană am observat o îndepărtare din ce în ce mai mare de acest deziderat. Deci motivele care ne stârnesc în a realiza acest studiu sunt legate de îngrijorarea pe care o avem legată de drumul pe care a pornit societatea în ultimii ani. Cum putem să fim autentici când vedem roşu şi îi spunem poliţistului că era verde, sau când luăm nota 10 pentru că suntem fiul cutărei personalităţi, sau când îi spui mamei că doar prietenii tăi fumează şi din cauza asta miroşi a tutun. Cum putem să aspirăm spre egalitate şi unitate, spre echilibru şi autenticitate când înşelătoria şi minciuna se găsesc la tot pasul? Cum putem noi, psihoterapeuţii sau viitorii psihoterapeuţi, să mai sperăm că putem să îi ajutăm pe oameni să se accepte şi să se cunoască. Cum să îi îndemnam să fie ei înşişi când nici măcar nu ştiu cine sunt, sau când e mult mai uşor să trăieşti minţind, când societatea iţi cere să fii aşa şi nu acceptă să îi strici planurile? Pagina 1 din 63
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aspecte relevante ale studiului corelational privind profilul de
personalitate si frecventa minciunii
Studiu corelaţional privind frecvenţa minciunii şi profilul de personalitate
Introducere
“În vremuri ale minciunii universale, a spune adevărul este un act revoluţionar”
(George Orwell)
În această lucrare ne propunem să răspundem la o serie de întrebări care ne frământă
mai de mult sau măcar să punem nişte întrebări care să suscite interesul unor studii ulterioare.
În foarte multe cărţi pe care le-am citit în ultimul timp legate de psihologie şi psihoterapie am
găsit îndemnuri către autenticitate, către cunoaşterea de sine, către acceptarea sinelui şi
unificarea lui. Cu toate acestea, în viaţa cotidiană am observat o îndepărtare din ce în ce mai
mare de acest deziderat. Deci motivele care ne stârnesc în a realiza acest studiu sunt legate de
îngrijorarea pe care o avem legată de drumul pe care a pornit societatea în ultimii ani. Cum
putem să fim autentici când vedem roşu şi îi spunem poliţistului că era verde, sau când luăm
nota 10 pentru că suntem fiul cutărei personalităţi, sau când îi spui mamei că doar prietenii tăi
fumează şi din cauza asta miroşi a tutun. Cum putem să aspirăm spre egalitate şi unitate, spre
echilibru şi autenticitate când înşelătoria şi minciuna se găsesc la tot pasul? Cum putem noi,
psihoterapeuţii sau viitorii psihoterapeuţi, să mai sperăm că putem să îi ajutăm pe oameni să
se accepte şi să se cunoască. Cum să îi îndemnam să fie ei înşişi când nici măcar nu ştiu cine
sunt, sau când e mult mai uşor să trăieşti minţind, când societatea iţi cere să fii aşa şi nu
acceptă să îi strici planurile?
Pagina 1 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Pentru că nu ne-am pierdut speranţa şi pentru că mai credem încă în fericirea prin noi
înşine o să scriem această lucrare până la capăt.
Care sunt, deci întrebările la care vrem să răspundem: Cum s-a născut prima dată
minciuna? Cum se naşte acum minciuna la copil? Câte feluri de minciuni există? Care este
legătura dintre minciună şi autoînşelare? Există vreo legătura între minciună şi fericire sau
nivelul satisfacţiei, şi dacă da care? Cât de mult bruiază minciuna autocunoaşterea? Este
minciuna un pericol social şi individual? Cum poate fi ea combătuta? Există şi minciuni
bune? De ce mint oamenii? Ce este autoînşelarea (self-deceiveing)? Cum se explică auto-
înşelarea? Există cumva un pattern după care se grupează trăsăturile personalităţii în funcţie
de frecvenţa cu care cineva minte?
De-a lungul timpului s-au dat foarte multe răspunsuri la întrebările de mai sus, foarte
multe din ele contradictorii. Fără a avea pretenţia de exhaustivitate vom prezenta în prima
parte a lucrării un rezumat al studiilor realizate până acum.
Cercetarea se referă la legătura dintre minciună şi personalitate. În realizarea
prezentului studiu s-a plecat de la urmatoarea asumpţie: supraeul persoanelor din aceeaşi
cultură şi din aceeaşi generaţie tinde să fie constant atât că şi conţinut cât şi că forţă. Adică, în
cazul nostru, supraeul persoanelor române de 21 de ani tinde să urmeze un anumit pattern.
Această asumpţie este motivată de faptul că în România, clasa de mijoc reprezintă de departe
o majoritate; în rândul clasei de mijoc, percepţiile sociale tind să nu varieze prea mult; cei de
21 de ani s-au născut în perioada comunistă şi supraeul lor s-a născut înainte de revoluţie,
fapt care a generat o altă asemănare puternică în conturarea supraeului; genul de educaţie atât
formală cât şi informală se aseamană foarte tare în cazul României (vezi proverbele
româneşti) etc. Această asumpţie ne conduce spre următoarea afirmaţie: dat fiind că supraeul
este asemănător pentru majoritatea românilor de aceeaşi vârstă, acesta tinde să se raporteze
aproximativ asemănător la minciună că şi valoare socială, că şi interdicţie interiorizată, că şi
cenzură a acestuia. Deci, minciuna va avea în principal aceaşi valoare şi interpretare pentru
toţi tinerii din această categorie, care vor tinde să se raporteze în mod asemănător faţă de
aceasta. Acest lucru conduce la o concluzie foarte simplă şi deductibilă: dat fiind că în cultura
românească, că şi în alte culturi, minciuna este dezaprobată, oamenii care mint vor
experimenta un conflict între cenzura supraeului şi dorinţa eului, care în plan psihologic se
traduce în sentimenul de vinovăţie. Ipoteza acestei lucrări pleacă tocmai de la această
concluzie şi spune: cu cât o persoană va minţi mai mult, cu atât conflictul interior va fi mai
mare şi nivelul de satisfacţie va fi mai mic, cu atât echilibrul interior va fi mai degradat.
Pagina 2 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Al doilea deziderat al acestei lucrări este să stabilească o tipologie a mincinosului (un
profil psihologic) pornind de la trăsăturile de personalitate surprinse de Inventarul Psihologic
California şi de la o tipologie a minciunii care stabileşte 4 tipuri de minciuni (minciuni albe
sau altruiste, minciuni de punere în valoare a eului, minciuni egoiste şi minciuni antisociale).
Principala problemă a acestui obiectiv este că nu s-au putut controla o serie de variabile
incidente care, după cum veţi vedea în concluzii, au distorsionat rezultatele studiului. Printre
aceste variabile enumerăm: motivaţia pentru care s-a minţit, contextul social în care se minte,
influenţa vârstei, importanţa problemei despre care se minte, nivelul de maturitate, partenerul
care este minţit, concepţia despre minciună a persoanelor, etc.
Al treilea obiectiv a fost măsurarea proporţiei celor patru tipuri de minciuni în cadrul
lotului de subiecţi. Adică am vrut să arătăm care dintre cele patru tipuri de minciuni sunt
folosite cel mai frecvent şi în ce proporţie.
Un alt obiectiv, care însă nu s-a putut atinge, dar care este în plan, este constatarea
diferenţelor între sexe în ceea ce priveşte tipul de minciuni folosite, frecvenţa lor şi
patternurile de personalitate specifice.
Considerăm că minciuna este o barieră în dezvoltarea oamenilor şi în calea împlinirii
personale a acestora. Demonstrând şi ştiintific că fiind autentici suntem mai fericiţi, ne
asteptăm că interesul oamenilor pentru autocunoaştere şi pentru sinceritate şi corectitudine să
crească. Nu putem decât să visăm la acest ideal şi la implicaţiile lui, la înflorirea umanităţii şi
la îmbogăţirea nivelului cultural şi spiritual care i-ar urma. „Orice călătorie începe cu primul
pas.”
Rezumat
Această lucrare prezintă legătura dintre frecvenţa cu care o persoană minte şi
personalitatea acesteia. Pornind de la constatarea că unii oameni mint mai mult, iar alţii mai
puţin, unii mint mai bine, iar alţii mai rău, unii mint despre lucruri mai importante, iar alţii
despre lucruri mai superficiale, s-a dorit surprinderea acelor trăsături de personalitate care
conduc la aceste comportamente. Ipotezele cercetării sunt următoarele: cu cât oamenii mint
mai mult cu atât vor avea un nivel al satisfacţiei mai scăzut; mincinoşii au anumite trăsături
de personalitate comune, deci se poate stabili un profil psihologic al mincinosului; persoanele
care au scoruri mici la scala de responsabilitate au scoruri mari la scala de minciună; oamenii
folosesc predominant minciuni altruiste sau albe şi mai puţin minciuni egoiste sau antisociale.
Pagina 3 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
S-au aplicat două chestionare, unul pentru minciună, care măsoară frecvenţa cu care o
persoană minte şi unul pentru personalitate (CPI). După aplicarea acestor chestionare pe un
lot de 62 de subiecţi, studenţi la psihologie în anul 3 şi după realizarea corelaţiilor s-a ajuns la
următoarele rezultate: nu există o corelaţie semnificativă între frecvenţa cu care o persoană
minte şi nivelul său de autoîmplinire sau satisfacţie; există anumite trăsături de personalitate
care îi caracterizează pe cei care mint mai mult (acceptarea de sine ridicată, autocontrol
scăzut, impresie bună scăzută, flexibilitate crescută etc.); subiecţii testaţi folosesc
predominant minciunile albe, urmate de minciunile de punere în valoare a eului, apoi
minciunile egoiste, iar pe ultimul loc minciunile antisociale; nu există nici o legătură între
responsabilitate şi frecvenţa cu care o persoană minte.
La prima vedere putem spune că simtul comun este greşit, nefondat, iar ipotezele
noastre s-au infirmat în mare parte, însă la o privire mai atentă putem să ne dăm seama de
unde decurg aceste rezultate. Întradevăr poate să nu existe legături strânse între frecvenţa
autoevaluată cu care o persoană minte şi personalitate, dar nu din cauză că nu există nici o
legătură între minciună şi personalitate, ci, mai degrabă, pentru că există o mare discrepanţă
între autoevaluarea frecvenţei cu care o persoană minte şi frecvenţa reală cu care aceasta o
face. Drept urmare un studiu viitor ar trebui făcut prin măsurarea obiectivă a numărului de
minciuni pe care le spune o persoană şi corelarea rezultatelor cu chestionarul de personalitate.
CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC
Minciuna există dintotdeauna şi tot dintotdeauna este şi dezaprobată, însă în ultimul
timp ea începe să fie prezentă cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale şi în mai toate
ţările, ba chiar mai mult, ea începe să fie aprobată şi chiar recomandată.
De ce există minciuna? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit
despre nevoia de minciună a oamenilor şi de incapacitatea oamenilor de a cunoaşte şi accepta
adevărul total. Nietzsche spune la un moment dat în Voinţa de putere că „avem nevoie de
minciuni pentru a trăi”. La fel şi Kierkegaard se intreabă „suntem oare pregătiţi să
recunoaştem toate consecinţele adevarului?”. Omul poate să înfrunte mai uşor realitatea şi
condiţia de muritor prin minciună. Tudor Arghezi spunea că omul „se dezagregă” atunci când
nu este minţit. Este adevărat că minciuna are şi o parte terapeutică şi că la acest nivel, al
cunoaşterii supreme, ea este necesară, poate singura soluţie, dar aceasta este o altă discuţie.
Pagina 4 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Ce ne interesează pe noi este minciuna din viaţa de zi cu zi, cea folosită în a obţine avantaje
nemeritate şi în a induce oamenii în eroare şi a le cauza probleme.
Un punct de vedere convenţional este acela că minciuna este rea prin sine însăşi şi că
trebuie evitată cu orice preţ. Acest punct de vedere absolutist este susţinut de Immanuel Kant.
Un alt punct de vedere clasic este acela că efectele minciunii sunt cel mai adesea negative,
aşa că minciuna ar trebui evitată cu excepţia situaţiilor extreme. Bok (1978) susţine că
minciuna ar trebui ţinută la un nivel minim deoarece consecinţele ei sunt cel mai adesea
indezirabile. Cum vom vedea mai târziu, efectele minciunii sunt dăunatoare într-adevar, însă
există şi situaţii în care minciuna este singura soluţie, poate răul cel mai mic. Prin urmare ne
conducem după concepţia Sisselei Bok, şi susţinem că minciuna trebuie menţinută în anumite
limite (care s-au depăşit de mult), dar nu putem absolutiza spunând că trebuie evitată cu orice
preţ. Ar fi că şi cum am cere unui om să nu mai fie om, să fie perfect, să fie o maşină, că şi
cum nu ar mai avea sentimente şi impulsuri cărora să le facă faţă. Dar să vedem ce este cu
adevărat minciuna.
1. Ce este minciuna?
Există mai multe accepţiuni ale termenului de minciună. În dicţionarul Larousse
classique, minciuna este „propoziţia contrară adevarului”. În Littre, minciuna apare că
„discurs contrar adevărului făcut cu intenţia de a înşela”. Cea mai adecvată definiţie ni se
pare cea a Fericitului Augustin: „prin intenţie, şi nu prin adevărul sau falsitatea lucrului
însuşi, trebuie să judecăm dacă se minte sau nu se minte... Se poate minţi spunându-se
adevărul... A minţi înseamnă a vorbi împotriva gândirii proprii cu intenţia de a înşela”. Şi
această definiţie este restrictivă în sesnsul că nu se minte doar prin vorbă ci şi prin mimică,
gesturi şi comportament. Ea surprinde însă un fapt deosebit de important. Acela că minciuna
nu înseamnă în mod necesar falsitate. Adică se poate minţi şi comunicând adevărul, numai că
acesta e comunicat în aşa fel încât să îl inducă în eroare pe interlocutor.
O altă definiţie care ar completa-o pe cea dinainte ar fi cea data de Ekman, care
defineşte minciuna că “o alegere deliberată de a induce în eroare o persoană, fără a-i specifica
faptul că intenţionezi să faci asta.”
Pagina 5 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Această definiţie include în conceptul de minciună atât comunicarea unui neadevăr
cât şi ascunderea adevărului. Un punct foarte important pentru că mulţi oameni consideră că
minciuna este doar comunicarea intenţionată a unui neadevăr.
Definiţia lui Ekman acoperă şi minciuna nonverbală. Un zâmbet, un gest poate fi la
fel de mincinos că şi o declaraţie.
O altă parte a definiţiei susţine că minciuna implică alegere, că este deliberată.
Transmiterea neintenţionată a unui neadevăr nu este o minciună. Cineva care crede cu
adevărat că Holocaustul nu a avut loc, nu minte afirmând asta.
Definiţia lui Ekman exclude din categoria minciunilor domeniile în care minciuna
este de aşteptat să apară. De exemplu, în operele literare, în jocul de poker, în sporturile
bazate pe păcăleală şi distragerea atenţiei, în actorie, în science-fiction etc.
Minciuna este întotdeauna motivată, supradeterminată de dorinţe, de interese. Ea este
o cale de împlinire facilă a scopului. Ea este o achiziţie culturală ce se rafinează pe măsură ce
subiectul ajunge la o anumita performanţă cognitivă, dobândeşte o anumită experienţă
praxiologică, ştie să selecteze şi să ierarhizeze, dispune de o anumită performanţă discursivă,
este integrat în comunitate şi are anumite interese. Nu se minte doar de dragul de a minţi.
Actul de a minţi presupune:
O anumită capacitate proiectivă, ideaţională, prin care să se treacă dincolo de prezent
(în general, mincinosul este un individ nemulţumit);
Cunoaşterea adevărului dar, atenţie, şi abţinerea de a-l spune, de a-l exprima;
Fructificarea efectivă de a şti mai mult decât alt subiect, de a i-o lua înainte.
Relaţia dintre mincinos şi minţit este una de co-participare, adică este întreţinută de
ambele părţi. Ea nu se naşte pe un teren gol, este cerută aşteptată de cel ce va fi minţit. În
actul înşelăciunii se exploatează predispoziţia conştientă sau inconştientă a auditoriului către
minciună. Ea se pliază pe aşteptările şi nevoile nesatisfăcute ale auditoriului. De aceea,
mincinoşii „veritabili”, înainte de a implanta o minciuna, trebuie să îşi cunoască „victima” cu
toate punctele sale slabe şi să profite de acestea.
Atitudinea privitoare la adevăr este diferită dacă ne raportăm la agentul mincinos şi
pacientul minţit. Şi iată cum:
• Mincinosul nu se sinchiseşte atât de mult de adevăr sau falsitate, ci de grija de
a desfăşura un mijloc eficient pentru a modifica sensibil conduita celui minţit, de a ajunge cât
de repede la o ţintă;
Pagina 6 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
• Minţitul este dezavantajat din acest punct de vedere, pentru că se raportează la
adevăr, la univocitatea sterilă a acestuia, ce mai mult îl limitează, îi încurcă mintea decât o
limpezeşte; el se centrează mai ales pe spusa mincinosului, pe discursul său care mai
întotdeauna pare impecabil (este congruent logic, consistent gramatical, plauzibil practic,
etc.). Furat de aparenţele şi frumuseţile construcţiei, cel minţit uită că aceasta foloseşte la
ceva.
Minţitul se opreşte la suprafaţa lucrurilor, la idiosincraziile unei logici abstracte,
„idealiste” pe când mincinosul are priza profunzimilor şi operează după o logică concretă,
elastică şi spornică, fapt pentru care sorţi de izbândă are mincinosul, pentru că el are un
referenţial valoric care-l avantajează.
2. Minciună şi limbaj
Ceea ce ne-a frapat cel mai tare a fost faptul că, deşi a spune o minciună este mai greu
decât a spune adevărul, care este tendinţa naturală a omului, minciuna există. Sinceritatea este
mai aproape de naturalitate, pe când prefăcătoria este un artefact complicat care s-a amplificat
odată cu dezvoltarea umană. Cum a ajuns omul să renunţe la tendinţa naturală de a reda
realitatea aşa cum e percepută şi ştiută? Cred că răspunsul la această întrebare este următorul:
prin dobândirea limbajului. Cuvintele sunt primele care-l ispitesc pe om să mintă.
Constantin Cucoş afirma că „limba pe care o posedăm nu ne conduce întotdeauna la
adevăr şi nici nu este în stare să-l suporte, să-l vehiculeze. S-ar părea că ea nu transmite ceea
ce este, şi că nu-s suficiente cuvintele pentru a spune adevărul...cuvântul secvenţiază
realitatea, o decupează, o reclădeşte după alte legi decât cele intrinseci acesteia. Cuvântul
ascunde gândurile noastre despre realitate.” (Cucoş, 1997, p. 35). Limbajul nu poate reda
realitatea în întregime, aşa că o fragmentează în funcţie de instanţele interioare fiecărei
persoane, în funcţie de motivaţia şi interesele sale. „Intenţionalitatea umană se strecoară şi
structurează orice experienţă umană, tulburând ordinea limbajului. Vectorul trecut – prezent –
viitor, recuperat la nivelul limbii, privilegiază tentaţia rostirii minciunii.” (Cucoş, 1997, p.
35). George Steiner susţine că limba este cel mai important instrument prin care omul poate
să refuze realitatea şi lumea aşa cum este.
Ba chiar s-a afirmat că punctul culminant al progresului unui copil în deprinderea
limbajului este atunci când ştie „să mintă eficient”.
Pagina 7 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
3. Niveluri ale înşelăciunii
Procesele sociale şi mentale prin care oamenii mincinoşi îşi păcălesc semenii sunt
mult mai complicate decât acelea care au loc, spre exemplu atunci când păsările de pradă sunt
induse în eroare de prezenţa unor semne înşelătoare pe aripile fluturilor. Numai oamenii şi
poate animalele evoluate pot înşela intr-un mod care ţine cont de posibilele reacţii ale celor
păcăliţi la acţiunile întreprinse de cei care înşeală.
Există patru niveluri la care este posibilă înşelăciunea şi minciuna:
Nivelul programat. Se referă la calităţile înnăscute şi fizice ale animalelor cu care îi
păcălesc pe prădători, sau prădători care îi păcălesc pe vânaţi. Animale care se camuflează.
Coordonarea percepţiilor. Animale care sunt programate să facă ceva dacă se întâmplă
ceva. Dacă x atunci y. Acţionează un anumit mecanism numai în anumite cazuri. Atunci când
un iepure este vânat de un şoim încearcă să îl păcălească făcând diferite eschive.
Nivelul bazat pe învăţare şi experienţe anterioare. Se referă la condiţionările primare.
Câinele învaţă că dacă se gudură va primi un biscuite, deşi nu îşi da seama ce duce la acest
rezultat.
Nivelul minciunii în care emiţătorul chiar intenţionează să înşele. Este un nivel foarte
controversat, în sensul că este specific doar omului sau se întâlneşte şi la animale?
4. Mecanismele minciunii
Pentru a induce pe cineva în eroare oamenii se folosesc de anumite tehnici sau
mecanisme care se potrivesc cel mai bine situaţiei şi care se presupune că vor avea efecte cât
mai puternice. Acestea pot fi folosite separat sau împreună şi ţin cont de importanţa faptului
care se doreşte a fi indus sau condiţionat victimei. Cele mai cunoscute mecanisme de
inducere în eroare sunt următoarele:
Negarea. Presupune a da răspunsuri false la o întrebare directă. Este cel mai stresant
mod de a minţi, aşa că majoritatea oamenilor folosesc alte forme de minciună. Negarea
creează un dezechilibru în psihicul oamenilor numit disonantă. Cei ce practică negarea
trebuie să se protejeze de pericolul de a fi descoperiţi, dar trebuie să ia în considerare şi
Pagina 8 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
prohibiţiile pe care le-au interiorizat cu privire la minciună din partea bisericii, societăţii,
părinţilor. Conflictul psihologic creează comportamente de evitare.
Omisiunea. Cea mai comună formă de minciună este omisiunea sau evitarea. Autorul
nu spune o minciună, ci doar omite să spună o informaţie pe care nu vrea să o comunice.
Stresul este mic, pentru că nu a minţit în mod direct, şi riscul de a fi descoperit că a omis să
spună ceva este mic. „am uitat” sau „nu mi-am dat seama că e important atunci” lasă la
îndemâna celui minţit să demonstreze că informaţia a fost omisă intenţionat.
Fabricarea. Implică crearea unei poveşti. Este cea mai grea formă de minciună. Cei ce
mint trebuie să aibă memorie bună şi să gândească repede. Ei trebuie să testeze dacă
minciuna se potriveşte cu ceea ce a spus deja. Ea poate fi descoperită dacă cei minţiţi
compară povestea cu investigaţiile pe care le-au făcut sau dacă aceştia observă inconsistenţa
în fraze sau în detalii în timpul povestirii. Din nefericire pentru mincinoşi, poveştile false sunt
ancorate doar la început sau la sfârşit. Când li se cere la jumatea poveştii să se întoarcă la
ceva anterior sau să meargă mai departe pierd şirul evenimentelor.
Exagerarea – această formă de minciună este folosită în interviurile de pre-angajare.
Aplicanţii exagerează experienţa de muncă, responsabilităţile, educaţia, etc. Întrebările bine
ţintite despre cunoştinţele lor descoperă această formă de minciună.
Minimizarea – această formă de minciună este folosită pentru a micşora gravitatea
unor probleme: „Nu ne descurcăm chiar aşa de rău”. Mai este folosită şi pentru a micşora
anvergura unor greşeli pe care le-am făcut pentru a fi mai puţin pedepsiţi.
5. Minciună şi personalitate
Minciuna este un act comportamental foarte complex, ce antrenează toate palierele
personalităţii: gândire, limbaj, afectivitate, voinţa, atenţie etc. Ea se raportează atât la vârsta
cronologică, cât şi la starea de normalitate sau anormalitate a persoanei.
Pornind de la faptul că nu oricine poate minţi sau că nu poate minţi bine sau
convingător ajungem la concluzia că un mincinos are nişte trăsături de personalitate specifice.
Pagina 9 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Se poate face un portret robot al mincinosului tipic, ba mai mult se poate
predetermina tipul de minciună pe care îl va spune, cu prioritate. Importanţi în descrierea
personalităţii mincinosului sunt factorii temperamentali, înnăscuţi, privind sociabilitatea,
emotivitatea, etc. cât şi factori caracteriali dobândiţi prin experienţă.
Conform tipologiei psihanalitice tipul oral (caracterizat de necesitatea de a depinde de
alţii) minte din conformism şi utilizează cu precădere minciunile constructive, emoţionale şi
tăinuirea adevărului; tipul anal (descris prin zgârcenie, iritabilitate şi pedanterie) este
specializat în minciuni egoiste, raţional-emoţionale şi adesea distructive; tipului uretral
(caracterizat prin ambiţie şi spirit de competiţie) îi este proprie minciuna neagră, egoistă,
raţională, dar şi emoţională, chiar şi metaminciuna; tipul falic (definit de temeritate, hotărâre
şi încredere în sine) se serveşte mai rar de minciună, iar atunci când o face apelează
preferenţial la minciuni raţionale şi antisociale; tipul genital (caracterizat de echilibru)
foloseşte mai mult minciunile albe, folositoare, prosociale, emoţionale. Frecvenţa minciunii
este mai mare în cazul tipurilor anal şi uretral şi mai mică în cazul tipurilor falic şi genital.
Conform tipologiei lui Jung, care împarte indivizii în funcţie de atitudinea faţa de
viaţă, aceştia se împart în introverţi şi extroverţi.
Introverţii recurg mai des la minciuni prosociale, autoapreciative (pentru a-şi masca
jena sau a ieşi din situaţii dificile) şi emoţionale (mai ales hiperemotivii, tahipsihicii, inhibaţii
şi subiectivii), dar şi raţionale (la abstracţi sau cerebrotoni).
Extravertiţii pot fi hiperemotivi, excitabili, supertficiali, obiectivi, concreţi,
bradipsihici, senzoriali şi viscerotoni. Excitabilii şi superficialii sunt predispuşi la minciuni
distructive şi antisociale, senzorialii şi viscerotonii recurg la minciuni albe şi emoţionale, pe
când obiectivii, concreţii şi bradipsihicii mint raţional, raţional-emoţional şi uzează mai des
de metaminciună.
Tipologia clinică, întemeiată pe anomaliile de personalitate, divide indivizii în
următoarele tipuri: hipertimic sau hipomaniacal, cu tendinţa de euforie şi hiperactivitate,
depresiv, cu tendinţa spre depresie ţi durere morală, neliniştit sau anxios, aflat în tensiune
permanentă, anancast, obsesional şi impulsiv, fanatic sau paranoic, cu rigiditate şi hipertrofie
a eului, isteroid sau histrionic, egocentric şi cu tendinţa de fabulaţie, instabil, cu o
variabilitate a dispoziţiei şi instabilitate socială, exploziv, cu reacţii emoţionale violente şi
agresive, apatic, insensibil şi cu o răceală afectivă, abulic, influenţabil şi uşor maleabil,
astenic, indecis, suspicios, cu energie de viaţă scăzută.
Minciunile constructive, “albe”, pro-sociale, spun în special hipertimicii şi depresivii,
pe când repertoriul fanaticului, anacastului şi isteroidului abundă în minciuni distructive,
Pagina 10 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
antisociale, şi egoiste. Minciuna raţională şi raţional-emotivă este apanajul apaticului,
astenicului, dar şi al paranoicului, pe când explozivul instabilul şi isteroidul folosesc minciuni
emoţionale. Campionul minciunilor este indiscutabil isteroidul (aflat la limita mitomaniei) şi
instabilul, primul, ca frecvenţă, cel de-al doilea, ca varietate a minciunilor debitate. La polul
opus se află abulicul.
Cercetări mai noi arată că extroverţii, oamenii sociabili sunt mai predispuşi la
minciună, şi că unele personalităţi şi trăsături fizice, încrederea în sine, atractivitatea fizică
sunt considerate abilităţi individuale pentru minciună când se afla sub presiune. Pe de altă
parte, oamenii mai puţin predispuşi la minciună sunt aceia care au scoruri mari la scalele de
responsabilitate şi cei care au relaţii semnificative cu un partener de acelaşi sex. La această
categorie subscriu şi persoanele deprimate, pentru că aceştia par să perceapă şi să descrie
realitatea cu o mai mare acurateţe decât ceilalţi.
Există şi diferenţe în funcţie de sex. Femeile au tendinţa de a face afirmaţii pe ocolite,
având o atitudine mai evaziva decât atunci când spun adevărul, în timp ce la barbati diferenţa
nu este prea mare. Femeile au, mai mult decât barbatii, tendinţa de a nu observa sau a se
preface că nu observa semnalele pe care mincinosul vrea să le ascundă.
Băieţii păstrează pentru ei secretul unei minciuni, de multe ori fiind chiar complici
unii cu alţii, atitudine pe care fetele o au rareori, ele preferând să pârască, pentru că au
convingerea că tot se va descoperi până la urma sau altcineva tot va para dacănu o fac ele.
Deşi ambele sexe mint în mod egal, femeile sunt mai predispuse să ascundă adevărul
pentru a proteja sentimentele cuiva. Barbatii, pe de alta parte, sunt mai predispuşi să mintă
despre sine, o conversaţie tipica intre doi barbati conţine de 8 ori mai multe minciuni
orientate spre sine decât minciuni despre alţii.
Minciuna este implicata şi în relaţiile noastre romantice. Într-un studiu america, 85%
dintre cuplurile intervievate au raspuns că unul dintre cei doi sau chiar amândoi au minţit în
legătura cu relaţiile anterioare sau indiscreţiile recente. De Paulo a arătat că în cupluri
necăsătorite minciuna intervine în jur de 30 % din interacţiunile lor, poate mai mult decât în
relaţiile cu alţi oameni. Din fericire în cuplurile căsătorite minciuna se pare că intervine doar
în jur de 10 % din conversaţiile majore. Dar veste rea este că cele mai mari minciuni care
implica trădări adânci ale încrederii se petrec în relaţiile intime. Ea spune că ne păstram cele
mai mari minciuni pentru persoanele cele mai apropiate.
Potrivit lui Geis şi Moon (1981), persoanele care se simt confortabil cu vina şi
minciuna se spune că au un punct de vedere machiavelic asupra vieţii, care presupune că
minciuna este o funcţie necesara pentru supravieţuire intr-o lume imperfecta. Aceşti oameni
Pagina 11 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sunt mult mai competenţi la a manipula oamenii decât ceilalţi care cred că oamenii sunt de
încredere şi că minciuna nu este scuzabilă. Cu toate acestea nu există nici o diferenţă între
aceştia în a detecta mincinoşii. Un bun mincinos nu este neapărat şi un bun detector de
minciuni.
După cum am văzut există şi predispoziţii înnăscute şi dobândite pentru minciună,
personalităţi mai potrivite şi personalităţi mai puţin potrivite pentru aceasta, tipuri de
minciuni mai potrivite unei personalităţi decât alteia, motivaţii diferite în funcţie de
personalitate. Toate acestea nu fac decât să demonstreze complexitatea fenomenului
minciunii şi înşelătoriei şi să trezească curiozitatea, minciuna fiind un domeniu foarte puţin
studiat.
6. Minciuna şi vârstele omului
La fel de interesantă este şi prezentarea minciunii în raport cu vârstele omului.
Diferenţe există şi aici, legate de mecanismele de producere, de complexitatea minciunilor în
raport cu vârsta şi mai ales de motivaţia lor. Minciuna este un mecanism evolutiv a cărui
înţelegere ar fi imposibilă fără o observare logitudinala a acestuia.
Astfel s-a constatat că la copii, abilităţile de a recunoaşte minciuna preced pe cele de a
o crea şi a o utiliza, care apar intre 5 şi 9 ani. Un mare pas înainte în asimilarea şi
reproducerea fenomenului de câtre copii se face atunci când cei mici îşi dau seama că părinţii
nu le pot citii gândurile şi încep să verifice aceasta presupunere prin minciună, ca instrument
de testare a autonomiei eului. Această tendinţă se dezvoltă treptat, ea atingând apogeul în
adolescentă.
Minciuna apare o dată cu vârsta, ea nefiind un comportament înnăscut, ci unul de
adaptare. La copii minciunile sunt majoritar pro-sociale şi nu anti-sociale. Ca repartizare a
conţinutului minciunilor s-a constatat că, în general, copiii spun mai multe minciuni
prosociale colegilor (pentru a intării comunicarea de grup) şi mai multe minciuni egoiste
mamelor lor (pentru a evita pedepsele şi a-şi consolida independenţa). Numărul şi ocurenţa
minciunilor la copii depinde însă în mod direct de mediul familial, de fundalul educaţional şi
cultural al părinţilor, de comportamentul modelelor adulte din anturajul lor.
Minciunile pe care le spun copiii, chiar dacă uneori par nevinovate, ar trebui să dea de
gândit părinţilor şi educatorilor. Dar şi mai importante pentru dezvoltarea copilului sunt
Pagina 12 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
minciunile pe care le spun părinţii copiilor. Punerea unei bariere în discutarea unor probleme
delicate din viata copilului sau răspunsurile mincinoase care induc copilului o stare de
frustrare conduc la rezultate dăunătoare în calea dezvoltarii psihice fireşti a copiilor.
În jurul vârstei de 5 sau 6 ani, copiii încep să dezvolte o înţelegere mai consistentă a
diferenţei dintre fantezie şi realitate şi este mai puţin probabil să insiste pe adevărul
imaginaţiei lor. În jurul acestei vârste, un copil începe să dezvolte o conştiinţa şi o înţelegere
că aceste comportamente îi pot dezamăgii pe părinţii lui. El începe să experimenteze
sentimente de vinovatie asociate cu greşeala. Pentru prima oara, copilul poate inventa o
minciuna în încercarea de a evita pedeapsa sau dezaprobarea. La aceasta vârsta ei pot exagera
pentru a atrage atenţia părinţilor.
Pana la vârsta de 7 sau 8 ani majoritatea copiilor au invatat să spună care e diferenţa
dintre fantezie şi realitate şi se poate conta pe ei să spună adevărul. Cel mai comun motiv
pentru care un copil la aceasta vârsta să mintă este evitarea pedepsei, sau să evite să facă ceva
neplăcut, că dusul gunoiului. Ei încep să priceapă conceptul de minciuna sociala din politeţe
la aceasta vârsta. Ei pot spune că le plac şosetele urate de la bunica, sau pot complimenta un
prieten pentru freza lui chiar dacăli se pare ridicula. Minciuna altruista, pentru ai proteja pe
alţii se invata tot acum. Minciunile la aceasta vârsta pot fi un strigat după ajutor. Copiii cărora
le e frica să nu îi dezamăgească pe părinţi şi care se simt copleşiţi de şcoala sau de altceva din
viata lor, pot minţi pentru a se descurca cu aceasta presiune.
Până la adolescentă, minciuna capătă altă semnificaţie şi părinţii pot devenii mai
alarmaţi de minciunile pe care adolescenţii le spun. Adolescenţii ştiu sigur diferenţa dintre
fantezie şi minciună şi sunt conştienţi de consecinţele pe care le pot avea minciunile pe care
le spun. Ei se pricep din ce în ce mai bine să mintă. Cu toate acestea nu toate minciunile pe
care un adolescent le spune indica faptul că va face ceva periculos sau interzis.
Ajunşi la adolescentă, tinerii îşi manifestă din ce în ce mai acut dorinţa de
independenţă şi propria identitate, iar frecvenţa minciunilor poate creşte dacă relaţia părinte-
copil se deteriorează din diverse motive.
In timpul adolescentei, copii experimentează un imperativ comportamental: să devina
independenţi de părinţi şi să îşi stabilească propriile identităţi separat de identităţile părinţilor
lor.
Adolescenţii pot minţii pentru a-şi proteja intimitatea, pentru a-şi atesta independenţa,
pentru a evita situaţiile ruşinoase sau pentru a scuti pe cineva de nişte sentimente. Desigur, ei
pot minţii ca să nu fie pedepsiţi sau pentru a primi ceva ce nu ar obţine spunând adevărul.
Pagina 13 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Începând cu anii preadolescenţei, copiii vor face aproape orice să atingă acest scop –
inclusiv să-şi mintă părinţii, dacă este nevoie. Părinţii care sunt mintiti sunt supăraţi mai ales
pentru că realizează că copilul lor a ales relaţia cu altcineva decât cu ei.
Costurile minciunii sunt legate de relaţia cu părinţii. Renunţând la oportunitatea de a
fi cu prietenii, va avea în schema lui de reprezentări, costuri şi mai mari, şi într-o arie în care
se simte mai puţin sigur de poziţia sa.
Părinţii sunt răniţi de faptul că sunt minţiţi de copiii lor pentru că la bază se afla
realizarea faptului că aceasta reprezintă un semn al îndepărtării copilului de ei şi este dureros
să îi dea drumul.
Dacă trebuie să rupă o înţelegere cu părinţii pentru a face ce simte, pentru a face ce
trebuie pentru a ajunge la autonomie şi identitate, copilul va alege să rupă înţelegerea. Se va
alege pe sine şi relaţia cu prietenii în locul relaţiei cu părinţii. Aceasta este cea mai mare
suferinţă a părinţilor şi vine din nerealizarea puterii schimbărilor din dezvoltarea unui
adolescent: copilul chiar trebuie să se separe de părinţi şi trebuie să îşi găsească locul printre
covârstnici.
Datorită diferitelor funcţii ale minciunii din adolescentă, nu credem că trebuiesc
desemnate consecinţe pentru minciună în sine. Acest lucru ar conduce la o forţare a
adolescentului de a păstra relaţia cu părinţii şi de a se ghida exclusiv după valorile lor când de
fapt nu ar trebui să facă asta. În plus va fixa atenţia copilului pe ce a spus nu pe ce a făcut sau
nu a făcut.
Uneori când un adolescent minte în legătura cu comportamentul său este un semn
bun. Pentru că asumându-si sarcina de a minţi, înseamnă că înca îi pasa de reacţiile părinţilor
şi că nu a mers atât de departe încât să sfideze toate regulile. Minciuna este semn că există un
conflict: fac ce vreau sau mă supun părinţilor? Minciuna ocazională facilitează stabilirea unui
spaţiu privat, o arie a vieţii unde adolescentul e sigur că părinţii nu au control.
La vârsta adulta minciunile tind să fie mai sofisticate mai rare şi mai raţionale.
Pentru vârsta a treia motivaţia minciunii devine alta, minciunile de compensare cresc
ca număr, abilitatea şi credibilitatea cresc şi ele, însă numărul minciunilor scade.
7. De ce mint copii?
Pagina 14 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În încercarea de a explica de ce există minciuna, ce conduce la apariţia ei, studiile au
arătat că cele mai frecvente motive pentru care un copil minte sunt următoarele:
ascunderea faptelor rele;
a insucceselor;
a anumitor aspecte legate de persoana sa sau de a altora, dintr-o proastă înţelegere a
prieteniei şi a solidarităţii;
ascunderea adevărului (neplăcut) din timiditate, ruşine, lipsă de curaj, laşitate;
uneori chiar din dorinţa de a menaja sensibilitatea părinţilor;
severitatea excesivă a părinţilor;
restricţiile absurde;
anturajul;
exemplul negativ al părinţilor (părinţii i-au minţit pe copiii sau alte persoane în faţa
copiilor);
lipsa de unitate în cerinţe;
fantezie, curiozitate, mister;
inconştienţă;
dorinţa de a obţine anumite favoruri, de a-şi satisface anumite plăceri;
lăcomie, egoism;
dorinţa de afirmare, vedetism;
greutăţi familiale;
lipsa de bun simt, de respect;
răzbunare;
plăcerea de a păcăli;
comoditate;
lene;
Credem că următoarele motivaţii sunt cele mai importante şi de aceea le prezentam
mai în detaliu. Astfel minciuna poate să apăra atunci când una sau mai multe din situaţiile de
mai jos sunt prezente.
Înţelegerea copilului. Copii intre 3 şi 6 ani pot confunda unele fenomene şi fapte între
ele şi din acest motiv să deformeze realitatea. Însă ei nu mint, pentru că nu o fac cu intenţie,
ci dintr-o incapacitate de înţelegere datorată vârstei şi dezvoltarii mentale. La vârsta
preşcolară copilul va spune povestiri fantastice. Acestea sunt normale şi bune pentru copil
Pagina 15 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
dezvoltându-se creativitatea şi imaginaţia. Cu toate acestea se poate ajunge la minciună când
copiii nu sunt ajutaţi să facă diferenţa dintre realitate şi imaginar.
Intenţii bune. Un copil poate spune o minciună pentru a calma lucrurile în familie. De
exemplu atunci când părinţii se ceartă pot spune că au avut un succes pe care nu l-au avut
pentru că aşa crede că se vor rezolva lucrurile. Sau solidaritatea fata de un coleg de clasă care
a spart geamul. Deşi toata clasa ştie nimeni nu spune adevărul pentru că ar fi considerat un
pârâcios.
Complexe de inferioritate. Sentimentele de inferioritate faţă de cineva îl poate face pe
un copil să mintă. Unii copii ascund insuccesele, insatisfacţiile pentru că nu vor să fie priviţi
cu compătimire. Vor să apară ca persoane ce merită şi se bucură de respect.
Neîncrederea şi teama. Dacă între un copil şi alţii sau între copil şi părinţi se
instalează neîncrederea se poate ajunge la minciună. Neîncrederea se creează din cauza
inconsecvenţei părinţilor, care îi derutează pe copii. Teama este şi mai periculoasă. Îl face pe
copil să se închidă în sine şi să spună minciuni pentru a se salva.
Atragerea atenţiei. Când copii nu primesc atenţie sau afectivitate suficientă din partea
părinţilor, încep să simuleze anumite dureri sau necazuri pentru a şi-i apropia. Părinţii devin
îngrijoraţi şi le dau mai multă atenţie .
Minciuna că mijloc de îndeplinire a unor dorinţe nesatisfăcute. Rigiditatea părinţilor
în ceea ce priveşte îndeplinirea dorinţelor copiilor îi pot determina pe aceştia din urma să
mintă pentru a obţine ceea ce vor.
Părinţii au obligaţia de a cunoaşte dorinţele copiilor şi de a-i face să inteleaga de ce o
dorinţa poate fi îndeplinita şi alta nu.
Reacţie împotriva dependenţei. Când părinţii nu le lasă copiilor un spaţiu personal şi
încearcă sa-i controleze, aceştia din urmă sunt tentaţi să mintă pentru a nu-i înfrunta direct pe
părinţi. Aceasta se întâmplă mai ales în cazul preadolescenţilor şi adolescenţilor care simt
nevoia de independenţă.
Pagina 16 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Arma împotriva celorlalţi. Unii copii care au făcut ceva rău aruncă cu laşitate vina pe
altcineva. Alţi copii chiar ţes intrigi pentru a rupe legătura dintre doi prieteni. Unii copii care
sunt supăraţi pe colegi sau pe părinţi aduc o vină mincinoasă sau spun o minciună pentru a se
răzbuna pe aceştia.
8. Cauzele minciunii
Au existat controverse în ceea ce priveşte caracterul înnăscut sau dobândit al
minciunii, specialiştii tinzând totuşi să vadă în minciună un mecanism dobândit. Care sunt
cauzele ce conduc la interiorizarea acestui mecanism? Cum dobândeşte copilul această
deprindere? Cauzele cele mai frecvente pentru care unii copii ajung să mintă se datorează
unor greşeli pe care le fac părinţii lor, ca de exemplu:
1. Manifestări de indulgenţă: răsfăţ ; ingaduinţă exagerată; lipsă de supraveghere şi
control;
2. Manifestări de excesivă severitate: pedepse aspre, exagerate, care generează teamă;
restricţii absurde care oricum vor fi încălcate; rigiditate, lipsă de afecţiune, de încredere;
umilinţă;
3. Exemplul personal negativ dat copiilor: promisiuni neîndeplinite; atitudinea
incorectă faţă de munca proprie şi a celorlalţi; folosirea în anumite împrejurări a minciunii;
4. Lipsa de unitate a cerinţelor educative: între părinţi, între părinţi şi şcoală. Copilul o
să folosească minciuna pentru a-i satisface pe toţi;
Sa le luam pe rând:
1. răsfaţul.
Un lucru foarte important în educaţia unui copil este ca părinţii să îl evalueze corect,
pentru ca el însuşi să se poată evalua corect. Când copilul este supraevaluat el ajunge să aibă
o atitudine de superioritate şi o lipsă de respect faţă de copiii de aceeaşi vârstă. Începe să
Pagina 17 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
creadă că totul i se cuvine. Va ajunge doar să îşi ceara drepturile fără să îşi îndeplinească
datoriile. Obişnuiţi că li se cuvine orice, vor recurge la orice mijloc pentru a obţine ceea ce
vor, inclusiv minciuna. Prin răsfăţ copilul nu va învăţa să îşi frâneze dorinţele, sau să le
amâne.
2. Întrebări care sugerează răspunsul. Părinţii pun destul de des întrebări care
sugerează răspunsul care i-ar aduce copilului o răsplată: „pe cine iubeşti tu mai mult şi mai
mult?” (întreabă tatăl). Copilul va răspunde că pe el. Dacă îl întreabă mama va spune că pe
ea. Copilul nu se gândeşte pe cine iubeşte cu adevărat mai mult şi mai mult dar intuieşte că
tata vrea să răspundă că pe el. O asemenea întrebare îl îndemnă pe copil să îşi exploateze
sentimentele în funcţie de împrejurări, îl îndemnă la făţărnicie, la linguşire, implicit la
minciună.
3. Muncă, sinceritate şi merite. Când unui copil părintele îi face un desen şi acesta îl
prezintă la şcoala ca fiind făcut de el, implicit îl împinge pe copil să înşele buna-credinţă a
profesorilor, să mintă.
4. Supravegherea copilului. Lipsa de supraveghere nu reprezintă în mod direct cauza
care declanşează minciuna. Copiii pot face ceea ce vor, uneori lucruri pe care părinţii lor nu
le-ar aprecia, şi pentru că ei nu doresc ca părinţii lor să cunoască aceste lucruri, mint.
Nesupraveghind copilul părintele nu are cum să contrazică afirmaţiile copilului şi astfel
copilul înţelege că prin minciună se poate distrage atenţia părinţilor.
5. Exigenţa iraţională. Prin opoziţie cu răsfăţul, exigenţa exagerată are efecte
asemănătoare. Unii părinţi, din dorinţa de a fi autoritari, încalcă multe din nevoile fireşti ale
copilului. Acestea trebuiesc satisfăcute, în caz contrar copilul va căuta să şi le satisfacă singur
şi să mintă. Restricţiile absurde şi constrângerile vor slabi şi autoritatea în numele căreia unii
părinţi procedează astfel, şi copilul este împins pe panta atât de nefastă a minciunii.
6. Pedepsele. Este necesar ca părinţii să discearnă cu atenţie când şi cum e cazul să
pedepsească un copil pentru ca acesta să nu îşi piardă încrederea în judecata părintească.
Dacă părinţii sunt drepţi, copilul nu va încălca recomandările şi sugestiile lor.
Pagina 18 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
7. Lipsa de comunicare verbală şi sufletească între părinţi şi copii generează timiditate
şi lipsa de încredere în propriile calităţi şi în părinţi. Vor devenii retraşi şi nu vor putea să
meargă la părinţii pentru a mărturisii o greşeală, pentru a cere un sfat. Încercând să acţioneze
de capul lui, copilul va greşi şi va încerca să ascundă acest lucru. Copiii simt nevoia afecţiunii
şi încrederii părinteşti. Ar fi ideal dacă părinţii ar reuşi să îi facă pe copii să le comunice
deschis atât succesele cât şi insuccesele.
8. Curiozitatea neîmplinită. Copiii sunt prin natura lor curioşi. Uneori atât de curioşi
încât iţi trebuie destulă răbdare şi calm să poţi vorbi cu ei. Unii părinţii îi repezesc pe copii
„mi-ai împuiat capul”. Copilul nu va mai venii a doua oară să întrebe şi probabil se va duce la
altcineva mai mult sau mai puţin competent. Curiozitatea nesatisfăcută va duce la obiceiuri ca
trasul cu urechea, căutarea în sertare intime etc. Cel mai grav ar fi să se răspundă unei
curiozităţi cu o minciună.
9. Exemplul personal. În educaţia copiilor o foarte mare importanţă o are exemplul pe
care îl da părintele. Dacă între comportamentul părintelui şi regulile pe care le recomandă
copilului există discrepanţe atunci copilul nu va interioriza convingerea că trebuie să le
urmeze.
10. Unitatea de cerinţe. Lipsa de concordanţă şi de înţelegere între oamenii care
concura la educaţia copilului între metodele pe care le folosesc duc la importante tensiuni în
conştiinţa copilului şi la dezechilibre majore. Cerându-i-se lucruri diferite de câtre persoane
importante din viaţa să copilul va încerca să satisfacă ambele părţi, şi atunci când va fi
depăşit de situaţie va fi tentat să mintă.
11. Confidentele. Este foarte important ca părinţii să discute cu copiii lucruri specifice
vârstei acestora. Este nepotrivit ca un părinte să devină foarte intim în discuţiile cu un copil
mic. Acesta, făcându-i-se nişte confesiuni personale şi intime va încerca să şantajeze indirect
părintele. Acesta din urmă va face toate poftele copilului ca să nu îl supere şi ca să nu cumva
să îi scape ceva.
12. O alta cauza este influenţa anturajului. Văzând la prieteni că minciuna îi ajută să
obţină avantaje nemeritate sau să scape de unele probleme ajung să creadă că minciuna e
ceva util.
Pagina 19 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aceste lucruri fiind ştiute, nu putem decât să sperăm că părinţii au o conştiinţă morală
şi o înţelegere bună a psihologiei copilului. Educaţia părintească are cea mai mare pondere în
ceea ce priveşte formarea conştiinţei morale la copil, de aceea majoritatea cauzelor ce conduc
la minciuna se găsesc în mediul familial. Este o responsabilitate a noastră a tuturor să ne
educam copii în spiritul adevărului şi să evitam pe cât posibil greşelile enumerate mai sus.
9. Efectele minciunii
Dacă există cauze trebuie să existe şi efecte. Minciuna nu face abstracţie de la acest
lucru. Astfel oamenii percep minciuna ca pe o deprindere blamabilă tocmai prin raportare la
efectele ei. În mod normal efectele minciunii sunt considerate ca fiind exclusiv negative sau
preponderent negative, însă există şi foarte multe efecte pozitive, care tind să scape percepţiei
cotidiene. O minciuna o dată lansată are o serie de efecte, negative sau pozitive atât la nivelul
emitentuluicât şi al receptorului. Astfel:
A. în categoria minciunilor cu efect dublu, cu urmări pozitive sau negative asupra
ambilor poli ai situaţiei mincinoase le putem consemna pe următoarele:
- se resimt benefic la ambii poli. Situaţie în care cel ce minte se simte bine că minte,
iar cel minţit se simte bine că este minţit.
- se manifesta pozitiv la nivelul emitentului, dar negativ la nivelul receptorului. Cel ce
minte are un beneficiu din minciuna în favoarea celui minţit care are o pagubă.
- se manifestă negativ la nivelul emitentului, dar pozitiv la nivelul receptorului. Soţul
onest care îşi minte soţia din diferite motive va fi stresat din aceste motive, în timp ce soţia,
absolut ignorantă, va fi satisfăcută de „corectitudinea” soţului ei.
- se manifesta negativ atât la nivelul receptoruluicât şi al emitentului. Acuzatorul care
prin jurământ strâmb nedescoperit atrage răul asupra altei persoane, dar şi asupra sa.
B. în categoria minciunilor cu efect simplu, cu urmări doar asupra unuia dintre
participanţi avem 5 situaţii:
- aduc avantaje emitentului fără să afecteze receptorul. Autominciuna satisface adesea
vanitatea subiectului care o formulează, lăsându-i în stare de neutralitate pe cei care
receptează.
Pagina 20 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
- aduc un dezavantaj emitentului lor, fără a afecta pe cel ce receptează. Afirmaţiile
autoacuzatoare ale elevului care spune „nu am învăţat nimic” deşi ştie că a învăţat.
- îl dezavantajează pe receptor fără a-l afecta pe emitent. Povestea cu lupul la oi.
- efect neutru asupra emitentului dar pozitiv asupra receptorului. Când doctorul îl
minte pe pacient pentru a-l tonifia psihic.
- efecte neutre asupra ambilor participanţi.
C. în funcţie de modul de asumare responsabilă (conştienta) de către autorul minciunii
a scopului minciunii sau de către beneficiar a consecinţelor ei, există 4 situaţii:
- efecte de care emitentul nu este (deplin) vinovat, întrucât ignora faptul că ceea ce
susţine este neadevărat (Giordano Bruno).
- efecte resimţite de beneficiar care nu este responsabil şi pe care, adesea le ignora sau
nu le poate evita (Desdemona).
- afectează pozitiv emitatorul, deplin conştient de aceasta, şi negativ receptorul (care
ignora la început acest efect). Cineva minte pentru a-şi salva semenii.
- au consecinţe negative asupra emitentului, deplin conştient de aceasta (masochistul).
Efecte negative:
minciunile ne afectează capacitatea de a gândi adevărat;
distrug încrederea;
ne despart de oameni.
minciuna este stresantă din cauza grijilor de a nu fi prins;
ne poate face sensibili, incapabili de a comunica deschis.
în ciuda sentimentului de triumf când scăpam, ne simţim falşi.
în cazuri extreme ne poate afecta capacitatea de a distinge realitatea, ne putem chiar
face griji că înnebunim.
minciuna creează o dizarmonie între lumea noastră interioară şi lumea exterioară.
In cartea sa „Sociologia minciunii”, J.A.Barnes prezintă, prin raportare la accepţiunea
sociologică, dar şi etică a minciunii, efectele pozitive şi cele negative ale acesteia. Deşi
minciuna este blamată din toate timpurile, şi considerată ca o tară a societăţii, Barnes arată că
minciuna este absolut necesară. El se refera la principalele efecte pozitive ale minciunii mai
Pagina 21 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ales în plan social, însă alţi autori au arătat şi efectele pozitive în plan psihologic. Iată ce
spune Barnes: „A învăţa să minţi este un pas fundamental în procesul de socializare a fiinţei
umane, deoarece un număr mare de adulţi îşi exersează sociabilitatea în diferite contexte
sociale sau culturale prin talentul de a spune minciunile potrivite la momentul potrivit şi
persoanelor potrivite”.
El vorbeşte despre convingerea că adulţii ar trebui să-i descurajeze pe copii de la
mărturisirea permanenta a adevărului gol-goluţ, ca de exemplu a spune „mătusa Maria e
grasă”. Copiii trebuie să înveţe cum să mintă în mod acceptabil dacă vor să se maturizeze pe
deplin. Părinţii, deşi îşi învaţă copii că nu e bine să mintă, îi informează (explicit sau implicit)
şi că uneori nesinceritatea este necesară în societate.
DePaulo şi Jordan susţin şi ei că „atunci când copiii au crescut îndeajuns de mult încât
să se familiarizeze cu convenţiile sociale... este riscant pentru ei să nu spună minciuni”. De
unde învaţă copiii în ce fel este obstrucţionată sinceritatea de convenţiile sociale? Ca răspuns
la această întrebare J.A.Barnes susţine că mai degrabă copiii învaţă această deprindere de la
prieteni (pentru că aceştia le arată cum să fie răi în mod acceptabil) decât de la părinţi (pentru
că aceştia le arată cum să fie buni în mod acceptabil).
Un exemplu de efect pozitiv al minciunii în plan psihologic şi chiar fizic este dat de
cazurile în care minciuna are un efect terapeutic. S-a constatat că oamenii care sperau să se
întâmple un miracol se vindecau mult mai repede decât cei care priveau situaţia realist.
O poziţie asemănătoare cu cea a lui Barnes este şi cea a sociologului Erving Goffman,
care priveşte viata că pe o piesă de teatru, în care fiecare dintre noi interpretează un rol. În
cartea sa „Viata cotidiană ca spectacol” minciuna apare atunci când vorbeşte de regizare şi de
culise. El susţine că raporturile sociale formale sunt bazate pe un fel de scenariu scris în baza
aşteptărilor celor doi participanţi în vederea realizării unui profit cât mai mare. Unele
raporturi sociale formale implică o anumită ţinută, un anumit cod disciplinar şi
comportamental care este cu mult diferit de situaţiile informale ale participanţilor. În ceea ce
priveşte culisele spectacolului acestea sunt privite ca partea autentică, adevărată a
persoanelor, iar performarea şi personajul interpretat apare ca o înşelare ca o minciună.
Societatea nu poate să funcţioneze fără aceste roluri. De exemplu, într-un hotel în care
directorul şi personalul vorbesc la per-tu în cadrul informal, dar folosind pronumele de
politeţe în cadru formal, adică în prezenta persoanelor străine, dacă un angajat face greşeala
să îi vorbească pe numele mic directorului de faţă cu o persoana străină importantă, există
riscul ca acea persoană să îşi scadă respectul faţă de director. Astfel fără aceste convenţii
legate de aspectul formal şi informal, buna funcţionare a unor instituţii ar putea fi pusă în
Pagina 22 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
pericol, iar profesionalismul lor ar deveni îndoielnic. Să ne gândim la instituţiile cu un grad
mare de formalitate, ca poliţia sau armata. Aceste instituţii şi-ar pierde din autoritate dacă
planul informal şi cel formal s-ar suprapune, aşa că interpretarea rolurilor şi implicit minciuna
este benefică. Goffman vorbeşte de aparenţe, de nevoia de a lăsa o anumită impresie care să
te avantajeze în activitatea pe care o desfăşori. Putem spune că actorii sociali sunt nişte
prefăcuţi care încearcă să te facă să crezi ceva fără a cunoaşte însă anumite detalii care poate
te-ar face să te răzgândeşti. Vorbim în acest caz de o minciună prin omisiune, care este
inevitabilă. De exemplu, Oficiul De Protecţia Consumatorilor se ocupa tocmai cu reducerea
diferenţei dintre aparenţă şi realitate. Să ne gândim că există restaurante în care bucătăria e
plină de mucegai şi unde şobolanii merg ca la ei acasă. Cum ar mai reuşi patronul să atragă
clienţii dacă nu ar recurge la aparenţte şi prefăcătorie?
Toate aceste exemple au efecte pozitive la nivel pragmatic, şi pe un termen destul de
scurt, pentru că mai devreme sau mai târziu minciunile respective vor fi demascate, iar acele
rezultate care ar fi trebuit să se întâmple la început se vor întâmpla acum. Minciunile folosesc
că mijloace de amânare a responsabilităţii în cel mai bun caz, dacă nu chiar ca mijloace de
neasumare a ei.
10. Victimele minciunii
Există trei tipuri de victime ale minciunii:
victima individuală - este definită de persoana supusă unei înşelăciuni mai mult sau
mai puţin întâmplătoare, înşelată fără voia sa, care ignoră faptul de a fi minţită, care află
ulterior acest lucru sau nu îl află niciodată.
victima autogenerată este persoana care se autovictimizează prin minciună, situaţie în
care emitentul este în acelaşi timp şi beneficiarul minciunii. Aceasta formă a autominciunii
reprezintă cea mai rafinată expresie a înşelăciunii. Este situaţia în care mincinoşii ajung să
creadă propriile invenţii, începând de la cele conştiente cuprinse în biografii sau curriculum
vitae, şi până la cele mai stranii forme de paranoia.
Pagina 23 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
victima cuplată se bazează pe o relaţie stranie de simbioză între două persoane
distincte. Este cazul relaţiilor de genul:
Complicitate. Cel ce minte se simte bine că minte, iar cel ce este minţit se simte bine
că este minţit, atâta timp cât este minţit frumos.
Ipocrizie. Fiecare dintre cei doi ştie că celalalt minte, dar acceptă situaţia, crezând că
el este cel ce l-a păcălit pe celălalt.
Cooperare. Minciuna inconştientă a unui partener serveşte la autominciuna celuilalt.
Don Quijote şi Sancho Panza.
Respingere. Mincinoşii reacţionează negativ la minciunile celorlalţi. Unii părinţi care
îşi mint copiii reacţionează negativ la minciunile copilului.
11. Tipuri de minciuni
Există mai multe tipologii de clasificare ale minciunii. Cele mai răspândite împart
minciunile în 4 clase, altele în trei clase. Vom prezenta pe rând fiecare tipologie, accentuând
tipologia căreia îi dam cel mai mare credit.
Tipologia 1
Minciuni prosociale (albe) – presupune a minţi pentru a ajuta o alta persoana. Această
minciună nu generează nici un rău direct nici unei persoane, dar ajută pe termen scurt
persoana care este vizată. Exemplu: dacă o persoană te întreabă dacă îi stă bine cu noua lui
coafură, şi ţie nu iţi place, dar ştii că dacă i-ai spune adevărul ar suferi, îi spui că iţi place
pentru a-l cruţa de suferinţă.
Minciunile de punere în valoare a eului – a minţi pentru a părea mai bun, pentru a
salva aparenţele, pentru a evita jena, dezacordul sau pedeapsa fără a-i răni pe ceilalţi. Aceste
minciuni au menirea de a pune în valoare persoana care minte fără a-i defavoriza în vre-un fel
pe ceilalţi.
Sunt spuse de obicei de persoanele care nu au o încredere de sine foarte puternică, şi
care au nevoie de recunoaştere şi apreciere. Exemplu: când îi spui prietenului tău că ai stat la
Pagina 24 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
aceeaşi masa cu solistul de la vama veche şi că aţi băut o bere împreuna, deşi nu este
adevărat.
Minciuna egoistă – a minţi pentru a se proteja pe sine în defavoarea altora sau a
ascunde o infracţiune. Începând cu această minciună ar trebui cu toţii să fim îngrijoraţi de
cursul minciunilor şi de viitorul lor, pentru că după cum vedem acestea încep să ne privească
direct. Persoanele care mint egoist încearcă să obţină anumite avantaje, deşi nu le merită, în
defavoarea altcuiva care le merită. Şi în cazul minciunilor anterioare, prosociale şi de punere
în valoare, persoana obţinea un anumit avantaj. În primul caz avantajul era că persoana
minţită nu se supăra, iar în cel de-al doilea caz persoana care minţea reuşea să genereze o
imagine de sine mult mai bună, şi reuşea să se facă apreciat pentru ceva ce nu era adevărat.
Însă în aceste două cazuri persoana minţită nu era nedreptăţită direct, ca în cazul minciunii
egoiste.
Minciuna antisocială – a minţi pentru a face rău deliberat unei alte persoane. Aceste
minciuni nu au alt scop decât să facă rău deliberat pentru a aduce satisfacţie celor care le
generează. Sunt legate de un complex antisocial şi de o tendinţă sadică. Principalul ei scop
este să facă rău şi abia apoi să obţină, eventual, şi alte avantaje.
S-a constatat că copiii între 6 şi 11 ani spun cel mai des minciuni prosociale, urmate
de minciuni de punere in valoare a eului, apoi de minciuni egoiste şi în cele din urma de cele
antisociale. După cum am văzut, minciunile, indiferent de tipul lor au efecte negative în
primul rând. Adică mai devreme sau mai târziu se ajunge să genereze un rău, mai mare sau
mai mic. Singura justificare posibilă ar fi că primele două tipuri de minciuni amână
confruntarea cu o realitate prea brutală, care ar putea eventual să destabilizeze persoana.
Poate că amânând confruntarea persoana ajunge să-şi interiorizeze mecanismele de a face faţă
problemei ascunsă de minciună. Cu toate acestea rezultatele ar putea să fie şi mai
devastatoare în cazul în care persoana minţită nu învaţă să facă faţă problemei, pentru că
minciuna, prin ea însăsi, va constitui o problema suplimentară. Deci putem spune că
minciunile pot avea efecte pozitive dacă sunt bine gestionate.
Tipologia 2
Pagina 25 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Minciuni lase (egoiste). Acestea sunt cele mai periculoase, sunt proiectate pentru
beneficiul mincinosului. Sunt spuse intenţionat pentru a se proteja sau pentru a obţine un
avantaj pe care altfel nu l-ar obţine.
Minciunile din curiozitate (albe). Acestea nu sunt dăunătoare şi sunt spuse să
scutească o cunoştinţa, un prieten sau un membru al familiei de nişte sentimente neplăcute.
Când un prieten te întreabă cum îi sta freza, şi îi sta că naiba, ai câteva opţiuni. Poţi să îi spui
că este urâtă, riscând să îi provoci sentimente negative. Un răspuns potrivit ar fi: iţi stă bine,
dar cred că ar trebui să încerci frizerul meu, e foarte bun. Câteodată folosirea diplomaţiei,
discreţiei şi suportului este cea mai bună alegere.
Minciunile curajoase (altruiste, ne-egoiste). Minciunile curajoase sunt spuse pentru a-i
apăra pe ceilalţi sacrificându-ne pe noi. Atunci când îl ajuţi pe un prieten la o munca fizică
grea şi te întreabă dacă mai poţi, iar tu eşti foarte obosit, dar ştii că dacă i-ai spune asta ar
renunţa la un serviciu pe care vrei să i-l faci, îi spui că te simţi bine şi că poţi să termini.
Tipologia 3
Joseph Tecce a identificat şase tipuri de minciuni:
minciuna protectivă, care poate proteja mincinosul de pericol;
minciuna eroică, creată pentru a proteja pe altcineva de pericol şi pedeapsă;
minciuna din joacă, cea spusă de pescar despre mărimea peştelui prins;
minciuna eului, proiectată pentru a proteja pe cineva de jenă;
minciuna avantajoasă, care imbogaţeşte caracterul;
minciuna maliţioasa, spusă pentru a răni deliberat pe cineva.
Tipologia 4
Bowyer (1982) clasifica minciuna în doua tipuri principale:
ascunderea realului;
arătarea falsului (deşi aceasta implica şi ascunderea);
Aceste tipuri fundamentale se împart mai departe în şase categorii de înşelare:
Pagina 26 din 63
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Prin ascundere
mascarea - a se amesteca în mulţime (ex. camuflajul);
reformularea (ambalarea) – a prezenta sub altă formă;
orbirea – confundarea ţintei (ex: codurile);
Prin arătarea falsului
imitaţia, mimarea – o replică ce are una sau mai multe caracteristici reale;
inventarea – crearea unei noi realităti;
momirea - orientarea greşită a atacatorului;
Tipuri de minciuna Exemple Mascarea Camuflarea unor animale care se confundă
cu mediul înconjurător (cameleonul);Reformularea (reambalarea) Cosmeticele, machiajul;Orbirea Cerneala împrăştiată de o caracatiţă pentru
a confuza prădătorul; bombele date în al
doilea război mondial pentru a confuza
radarele;Imitaţia, mimarea Pasările care mimează că sunt rănite pentru
a atrage atenţia prădătorilor de la pui lor;Inventarea Propaganda, relaţiile publice, publicitatea;Momirea Tancurile machete folosite în războiul din
Kosovo de către serbi.Tipologia 5
Clasificarea minciunilor în funcţie de consecinţele pe care le produc
(http://www.gsb.uchicago.edu/fac/uri.gneezy/vita/deception.pdf). Există 4 tipuri de minciuni
după acest criteriu:
Minciuni care ajuta ambele parti, sau cel puţin nu fac rău nimănui. De exemplu o
minciuna alba nu îl costa nimic pe mincinos, dar îl face pe cel minţit să se simtă bine.
Minciuni care îl ajută pe cel minţit chiar dacă îi fac rău celui care minte. Motivaţia
pentru acest tip de minciuni poate fi purul altruism, sau alt motiv poate fi faptul că oamenii
iubesc actul de a dărui.
Minciuni care nu îl ajută pe mincinos, dar pot răni ambele parti, sau cel puţin,
persoana minţită. Motivul pentru aceste minciuni poate fi ranchiuna pentru un comportament