ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI FACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI Gestionarea Deseurilor Toxice (Ingrasaminte Chimice, Ierbicide si Pesticide) Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr. Nastase Mircea Absolventi: Cojocaru Lavinia Dragusanu Dragos Utica Anca Economie Ecologica, An I, Grupele 1334 si 1335. 0
This document is posted to help you gain knowledge. Please leave a comment to let me know what you think about it! Share it to your friends and learn new things together.
Transcript
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTIFACULTATEA ECONOMIA AGROALIMENTARĂ ŞI A MEDIULUI
Gestionarea Deseurilor Toxice (Ingrasaminte Chimice, Ierbicide si Pesticide)
Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr. Nastase Mircea Absolventi: Cojocaru Lavinia Dragusanu Dragos Utica Anca
Economie Ecologica, An I, Grupele 1334 si 1335.
BUCURESTI
2012
0
Cuprins
Cuprins
Capitolul I- Definiţia şi clasificarea deşeurilor
Capitolul II- Managementul deşeurilor
II.1.Problema transportului deşeurilor
II.2. Depozitele de deşeuri
Capitolul III- Deşeurile în România
III.1. Problema deşeurilor în Romania
III.2. Planurile Regionale de Gestionare a Deşeurilor
Capitolul IV- Deşeuri periculoase
IV.1.Legislatie privind Gestiune Deseuri si Substante Chimice Periculoase
IV.2.Listele deşeurilor periculoase
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase
Capitolul V- Deseuri toxice
Capitolul VI- Transportul deşeurilor periculoase
Capitolul VII- Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase
anumite reglementări care se aplică în manevrarea deşeurilor. De exemplu deşeurile cu
codul H sunt supuse unor standarde de management mai stricte decât celelalte deşeuri.
(Oros, Drăghici-2002).
IV.3.Caracteristicile deşerilor periculoase
O caracteristică a unui deşeu periculos este o proprietate care indică capacitatea
unui deşeu de a poseda o ameninţare suficientă pentru a deservii reglementărilor de deşeu
periculos. O caracteristică a unui deşeu periculos trebuie să fie detectată prin utilizarea
metodelor de testare standard. Caracteristicile care dau periculozitate deşeurilor sunt:
imflamabilitate, coroziune, reactivitate, toxicitate. Si acestor deşeuri le sunt atribuite
coduri ca şi celor din listă (exemplu D00X).
1. Inflamabilitatea
Deşeurile inflamabile care pot lua foc usor şi pot susţine arderea. Multe vopsele,
curăţători şi alte deşeuri industriale prezintă pericol de aprindere. Cele mai inflamabile
deşeuri sunt lichidele în formă fizică. Această proprietate se testează printr-un test. Testul
punctului de aprindere determină temperature cea mai mică la care un compus chimic se
aprinde când este expus la flacără. Un deşeu nelichid poate fi poate fi periculos datorită
inflamabilităţii dacă se poate aprinde spontan şi poate arde atât de puternic încât să creeze
un pericol.
2.Coroziunea
Deşeurile corozive sunt deşeuri acide sau alcaline (bazice) care pot coroda sau
dizolva uşor metale sau alte materiale. Ele sunt deasemenea printre cele mai commune
fluxuri de deşeuri periculoase. Deşeul de acid sulfuric din bateriile autovehiculelor este
15
un exemplu de deşeu coroziv. Un deşeu este considerat coroziv dacă are pH-ul mai mic
sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 12,5.
3.Reactivitatea
Un deşeu reactiv este unul care explodează uşor sau este supus unei reacţii violente.
Exenple obişnuite sunt muniţiile şi explozibilele descărcate. Nu există o metodă de
testare de încredere pentru a evalua potenţialul deşeului de a exploda sau reacţiona
violent în condiţii de manevrare obişnuite.
4.Toxicitatea
Scurgerea compuşilor toxici în cursurile apelor potabile de adâncime este unul din
cele mai obişnuite moduri de a expune populaţia chimicalelor găsite în deşeurile
industriale. (Oros, Drăghici-2002)
Capitolul V
Deseuri toxice
Deseurile toxice, sub forma solida, lichida sau gazoasa pot cauza moartea, imbolnavirea sau ranirea oamenilor, sau distrugerea mediului, daca sunt tratate, depozitate, transportate in mod necorespunzator, sau parasite. Substantele sunt considerate deseuri periculoase daca sunt inflamabile, corozive, reactive sau toxice. Amestecurile, reziduurile sau materialele care contin reziduuri toxice sunt considerate de asemenea reziduuri toxice. Tipuri de deseuri toxice:Deseurile industriale → Deseurile toxice sunt generate de aproape fiecare industrie, iar industriile care nu produc deseuri toxice ele insele, folosesc insa produse ale industriilor care produc deseuri.Deseurile agricole → Industria nu este singura care gene-reaza deseuri. Agricultura produce deseuri ca pesticide, ierbicide si materialele folo-site in aplicarea lor. Fluoritii reziduali sunt produse secundare ale producerii de fertili-zatori pe baza de fosfati. Pana si nitratii solubili rezultati in urma folosirii balega-rului ca ingrasamant se pot dizolva in apa din panzele freatice si contamina fantanile, cauzand probleme de sanatate.Deseurile urbane → Sursele de deseuri urbane includ vopselele toxice, solventii inflamabili, curatitorii caustici, bateriile toxice, pesticidele si chiar mercurul din termometrele sparte. Sistemele de eliminare ale deseurilor locale pot refuza aceste obiecte. Daca sunt acceptate, trebuie facuta o monitorizare atenta pentru asigurarea faptului ca solul sau panza freatica nu sunt contaminate. Renovarea caselor mai vechi poate cauza ca vopseaua cu plumb toxica sa se desprinda de pe pereti. Materialele izolatoare de la tevile pentu cuptor pot contine particule de azbest, care se pot desprinde, iar daca sunt inhalate pot cauza boli de plamani sau chiar cancer. Efecte ale deseurilor toxice:
16
Deseurile pot polua solul, aerul, apa de suprafata sau panza freatica. Poluarea solului poate afecta oamenii, plantele si animalele. In Times Beach, Missouri, S.U.A., in 1983, pentru a preveni ridicarea prafului pe strazi a fost imprastiat petrol contaminat cu bifenili policlorurati (PCB-uri). Astfel, oamenii care locuiau in acea regiune au fost expusi la contentratii mari de PCB-uri. Noroiul din canalizarile municipale poate contine elemente toxice daca deseurile industriale au fost amestecate cu cele domestice. Daca noroiul este folosit ca ingrasamant, aceste elemente ar putea contamina campurile cultivate. Substantele toxice pot fi absorbite de plante, ajungand la animalele care au pascut acolo si chiar la oameni. Aerul poate fi contaminat de emisiile directe de deseuri toxice. Evaporarea de solventi toxici din vopsele si din agentii de curatare este o problema comuna. Poluarea raurilor si lacurilor, daca este suficient de toxica, poate distruge fauna si flora instantaneu, sau de-a lungul timpului. De exemplu, fluoridul se acumuleaza in oase si dinti, prea mult fluorid in apa putand cauza probleme ale oaselor si dintilor. Compusi precum diclordifeniltricloretanul (DDT-ul), PCB-urile si dioxinele sunt mai solubili in grasimi decat in apa. Astfel, aceste substante se gasesc in concentratii mici in apa, insa in concentratii mai mari in insecte si alge si in concentratii si mai mari in pesti, pasarile si oamenii care se hranesc cu peste fiind foarte expusi unor concentratii mari de substante periculoase. Chiar si poluarea care nu este toxica poate omori. Fosfatii si nitratii, de obicei inofensivi, pot fertiliza algele care cresc in lacuri si rauri. Cand algele cresc, in prezenta luminii solare, produc oxigen. Insa daca algele cresc prea mult sau prea rapid, consuma mari cantitati de oxigen atunci cand soarele nu straluceste si cand au inceput sa decada. In final, lipsa oxigenului va sufoca alte forme de viata; unele creaturi putand fi otravite de toxinele continute de alge. Acest proces de supracrestere a numarului de alge, numit eutrificatie, poate omori viata din lacuri si rauri. In unele cazuri, anumite alge pot otravi apa potabila. Poluantii subterani pot fi carati de cursurile de apa subterane. Aceste deseuri formeaza coloane lungi de contaminanti, care pot ajunge la suprafata daca apa iese printr-un izvor sau fantana. Foarte periculosi sunt solventii care se pot scurge din rezervoarele subterane. De asemenea, in aceste coloane de deseuri se pot intalni si ioni toxici de metal. Deseurile astazi reprezinta una din cele mai mari probleme. Aceasta se explica prin faptul ca ele se formeaza în cantitati mari , sunt aruncate pretutindeni si duc la poluarea mediului înconjuratorÎngrasamintele chimice Importanta azotatilor în viata plantelor si în agrotehnic. Sarurile acizilor azotici (azotatii) formeaza îngrasaminte în care azotul este continut sub forma de a 12212t1924m zotati, saruri de amoniu si amoniac. Se stie ca o parte din azotul existent în sol este luat de plante si, o alta parte, sub forma de saruri solubile, este antrenat de apele de ploaie sau de apele subterane. De aceea, solul pentru a-si completa rezervele de azot necesare are nevoie de îngrasaminte azotoase. În tara noastra cele mai utilizate îngrasaminte azotoase sunt: nitro-calcarul, azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu si în ultimul timp amoniacul lichid. Materiile prime pentru fabricarea îngrasamintelor azotoase sunt: amoniacul si acidul azotic. Nitro-calcarul (calcamon-salpetru) se obtine prin amestecarea mecanica a azotu-lui de amoniu NH4NO3cristalizat, în proportie de 60%, cu calcar CaCo3 din macinat, în
17
proportie de 40%. Nitro-calcarul este întrebuintat ca îngrasamânt cu azot pentru solurile acide; calcarul neutralizeaza aciditatea solului care ar dauna plantelor si azotatul de amoniu contribuie la dezvoltarea plantelor Azotatul de amoniu NH4NO3 se obtine prin neutralizarea apelor amoniacale de la cocserie cu acid azotic 50-60% sau prin contactul direct dintre amoniacul gazos si solutia diluata de acid azotic, în care amoniacul este introdus sub presiune: NH3+HNO3=NH4NO3. Azotatul de amoniu este o substanta cristalizata, usor solubila în apa, cu gust amarui si foarte higroscopica. Da bune rezultate în toate solurile cu exceptia celor bazice. Sulfatul de amoniu este o substanta solida cristalizata, de culoare alba, foarte solubila în apa. Prezinta avantajul ca nu este higroscopic si, din aceasta cauza, se aglomereaza mai putin. Amoniacul lichefiat se întrebuinteaza, în ultimul rând cu bune rezultate, ca îngrasamânt prin împrastierea directa pe sol cu ajutorul unor autocisterne-stropitoare. Alte îngrasaminte azotoase valoroase mai sunt: cianamida de calciu si ureea. Cianamida de calciu CaCN2 este cel mai vechi îngrasamânt mineral care se fabrica la noi în tara ; se obtine în cuptorul electric trecând azot peste carbura de calciu (carbit) la 11000C. Cianamida de calciu este o substanta solida, de culoare alba; de obicei are culoarea cenusie din cauza impuritatilor.Azotul pe care-l contine cianamida de calciu (15%N) îl poate ceda solului, deoarece în contact cu apa si sub actiunea unor bacterii din
sol ea se descompune conform ecuatiei: CaCN2+3H2=2NH3+CaCO3 Ureea este o substanta solida, cristalizata, usor solubila în apa. Ea contine 42-45% azot. În urma colectivizarii, agricultura din România necesita cantitati importante de îngrasamânt cu azot, alaturi de celelalte îngrasaminte chimice, mijloc eficient si sigur pentru marirea productiei agricole. Îngrasaminte minerale cu azot se fabrica la Fagaras, Piatra-Neamt (Roznov), Turnu Magurele, Craiova, Târgu Mures. Îngrasaminte minerale cu fosfor. Îngrasamintele cu fosfor întrebuintate sunt urmatoarele: superfosfatul simplu, superfosfatul concentrat (superfosfatul dublu), precipitatul, zgura si amofosul. Calitatea îngrasamintelor se apreciaza dupa continutul în fosfat calculat în procente de pentoxid de fosfor. Materialele prime necesare fabricarii îngrasamintelor cu fosfat sunt: minereurile naturale care contin fosfor (apatitele, fosforitele), faina de oase si acidul sulfuric. Superfosfatul simplu se fabrica industrial din fosfati naturali (apatite, fosforite), fin macinati, prin tratare cu acid sulfuric. Ca materie prima pentru fabricarea superfosfatului simplu se întrebuinteaza în general fluor-apatitul. Reactia de descompunere a fluor-apatitului cu acid sulfuric poate fi redata prin urmatoarea ecuatie chimica: 2Ca5[(PO4)3F]+7H2SO4=3Ca(H2PO4)2+7CaSo4+2HF Îngrasaminte cu potasiu. Potasiul este unul din elementele necesare cresterii si dezvoltarii plantelor. Acestea iau potasiul din sarurile solubile care îl contin si care se gasesc în pamânt. Pentru a compensa eventuala lipsa a potasiului din pamânt se folosesc îngrasaminte cu potasiu naturale sau artificiale. Printre acestea se numara: Clorura de potasiu KCl (silvina) se gaseste sub forma de zacaminte la Soli-kamsk (Rusia),Stassfurth (Germania), în apa oceanelor etc. Se poate obtine din carnalit (MgCl2 * KCl * 6H2O), prin dezvoltarea în apa si cristalizare. Clorura de potasiu este o substanta solida, cristalizata, incolora, solubila în apa.
18
Azotatul de potasiu KNO3 (salpetru de India sau silitra) este o sare de culoare alba, solubila în apa. Se foloseste în amestec cu alte îngrasaminte cu N2, pentru a regla raportul N/K dupa cerintele plantelor. Este un îngrasamânt agricol pentru plantele care nu suporta Cl2: sfecla de zahar, vita de vie, inul, tutunul, etc. Un ingrasamant este un produs natural sau de sinteza, mineral sau organic, simplu sau complex, aplicat in sol, pe sol sau pe planta si destinat a completa rezrerva de elemente nutritive a solului pentru asigurarea cresterii normale a plantelor. Ingrasaminte cu potasiu. Inca din antichitate se utilizau produse ce contineau potasiu pentru ridicarea fertilitatii. Romanii foloseau cenusa vegetala, care are un continut ridicat de potasiu. De asemenea, gunoiul de grajd utilizat in agricultura din timpuri foarte vechi, constituie o importanta sursa de potasiu, mai ales daca tinem seama ca in primul an de folosinta, potasiul se consuma 60-70% din total. Ingrasamintele cu potasiu pot fi clasificate in:- saruri potasice brute: silviu, sivinit, carnalit, kainit, polihalit, langbeinit:- saruri potasice prelucrate: clorura de potasiu, sarea potasica si sulfatul de potasiu. Saruri potasice brute. Macinate, acestea pot fi folosite direct ca ingrasaminte. Totusi, datorita continutului scazut de potasiu, utilizarea lor ca atare este redusa (1-2%). Servesc insa la obtinerea sarurilor potasice prelucrate. Dupa forma chimica in care se gaseste potasiul, sarurile potasice brute pot fi grupate in:- cloruri;- sulfati;- azotati. Dupa solubilitatea in apa, sarurile potasice brute se impart in :- usor solubile (silvina, kaianitul, carnalitul, glaseritul, leonitul, shönitul);- greu solubile (langbeinitul);- practic insolubile (polihalitul). In Romania se folosesc ceva mai mult sarurile potasico-magneziene de Tazlau, care contin predominant potasiul sub forma de sulfat si doar 26% sub forma de clorura. Acestea contin cca. 8-10% K2O si 8-10% MgO. Saruri potasice prelucrate. Clorura de potasiu contine cca. 60-63% K2O. Se prezinta sub forma de cristale de culoare alba, are densitatea de 1,984g/cm3, volumul unei tone fiind de 0,504m3, este solubila in apa si higroscopica, fapt pentru care se aglomereaza si creeaza probleme la aplicare. De aceea, se foloseste mai putin ca atare si mai mult la obtinerea sarii potasice, a ingrasamintelor complexe solide si a ingrasamintelor lichide. Sarea potasica. Continutul de potasiu variaza intre 28-60% K2O. Sarea potasica este un amestec de KCl cu diverse saruri potasice brute macinate, cum sunt silvinitul, carnalitul, kaianitul etc. Se prezinta sub forma de cristale de diferite culori in functie de tipul de saruri potasice brute din amestec. Astfel, printre cristalele de culoare alba de KCl se pot gasi particule de culoare cenusie, rosie sau roz. Sarea potasica este solubila in apa, dar si higroscopica, in special datorita clorurii de sodiu pe care o contine, higroscopicitatea fiind cu atat mai mare cu cat continutul de NaCl este mai mare. In functie de continutul K2O si de proportia componentilor in amestec, se intalnesc trei tipuri de sare potasica:- sare potasica 30%;- sare potasica 40%;
19
- sare potasica 50%. Sarea potasica este un ingrasamant ieftin, fiind de departe cel mai larg folosit ingrasamant cu potasiu, ocupand peste 95% din total. Se utilizeaza, de regula, pentru fertilizarea de baza la toate culturile, cu exceptia celor care nu tolereaza clorul, si pe toate tipurile de sol. Dintre ingrasamintele cu potasiu, sarea potasica este cel mai folosit pentru producerea ingrasamintelor complexe. Sulfatul de K (K2SO4). Ca ingrasamant contine 48-53% K2O si 18% S. Se prezinta sub forma de cristale rombice sau hexagonale, de culoare alba, uneori cenusiu deschis, are densitatea de 2,662g/cm3, iar volumul unei tone este de 0,375m3. Nu este higroscopic, fapt pentru care se poate aplica uniform. Solubilitatea in apa este mai scazuta, ceea ce face ca el sa nu fie utilizat la obtinerea de solutii limpezi de ingrasaminte, dar poate fi folosit in suspensii. Este recomandat la culturile care sunt sensibile la excesul de clor: cartofi, castraveti, capsuni, ceapa, plante ornamentale, pomi fructiferi, salata, tomate, tutun, vita-de-vie. Sulfatul de potasiu este folosit mult la culturi de sera (legume, flori). Poate fi folosit atat la fertilizarea de baza, cat si la semanat sau plantat, ori in cursul vegetatiei. Sulfatul dublu de K si Mg (K2SO4•Mg SO4). Contine 22% K2O, 18% MgO si 22% S. Este recomandabil in aceleasi conditii ca si sulfatul de potasiu, pe soluri sau substraturi care necesita si magneziu. Eficienta agronomica si armonizarea folosirii ingrasamintelor cu potasiu in raport cu solul, planta si tehnologia de cultura.Coeficientul mediu de utilizare a K din ingrasaminte, Cu, este de 60%. Eficienta in raport cu solul.Textura si natura mineralelor argiloase sunt unii dintre principalii factori care influenteaza eficienta ingrasamintelor cu K. Pe solurile usoare, nisipoase, si pe cele organice se recomanda aplicarea ingrasamintelor cu K mai aproape de semanat, eventual o fractie din doza in vegetatie. Pe solurile grele, la care deplasarea apei si a potasiului in adancime pe profil este destul de redusa, este recomandabila aplicarea ingrasamintelor sub aratura adanca de toamna.
Pesticidele Pesticidele sunt substante chimice naturale sau de sinteza folosite pentru combaterea daunatorilor animali si vegetali care aduc daune omului sau organismelor utile lui (plantele de cultura, animalele domestice etc.). Din aceasta categorie de compusi fac parte insecticidele si fungicidele (aplicate preventiv sau pentru tratarea unor boli pe partea aeriana a plantelor sau introduse in sol odata cu semanatul), erbicidele (raspandite fie pe sol, fie pe plante), rodenticidele, nematocidele, regulatori de crestere a plantelor etc. Pesticidele pot avea un efect direct asupra solului si pot actiona indirect prin transmiterea lor sau a produsilor de descompunere in alte ecosisteme. Poluarea directa se datoreaza persistentei substantelor active din pesticide care depinde de viteza de descompunere a acestora. Degradarea lenta face posibila trecerea in lantul trofic sau deplasarea sub actiunea precipitatiilor in acvifer sau in apele de suprafata. Poluarea indirecta, datorata reziduurilor lasate de pesticide in urma descompunerii lor chimice si biochimice (la suprafata plantelor, in interiorul tesuturilor si in sol) este in general mai putin cunoscuta, reziduurile fiind mai putin identificabile. Reziduurile pesticidelor cel mai des intalnite in toate fazele mediului sunt
20
cele ale insecticidelor de tipul hidrocarburilor clorurate, cum ar fi de exemplu DDT-ul, dieldrinul, endrinul, toxafenul si clordanul. Pesticidele in forma lor activa sau reziduurile lor se acumuleaza in sol de unde pot fi asimilate de plantele cultivate ulterior sau pot fi levigate de apele meteorice si de irigatie cu afectarea apelor de suprafata si subterane. Ajungand in apele de suprafata si in final in mari si oceane se pot acumula in organismele acvatice, consumarea de catre om a acestora producand intoxicatii grave. De exemplu, in cazul utilizarii erbicidelor, acestea pot afecta intreaga vegetatie din ecosistemul acvatic, cu implicatii asupra asigurarii protectiei, cantitatii de hrana si oxigen necesare pentru organismele acvatice. Pesticidele ideale trebuie sa se mentina in zona tratata suficient timp pentru a produce efectele dorile, sa se descompuna in compusi inofensivi si sa fie letale numai pentru speciile tinta si inofensive pentru celelalte. Principalele proprietati si procese care influenteaza transportul pesticidelor in sol sunt persistenta, presiunea de vapori, solubilitatea si adsorbtia. Persistenta reprezinta rezistenta pesticidelor de a se descompune sub actiunea agentilor chimici (reactii redox, de hidroliza), fotochimici (lumina solara) si a microorganismelor si enzimelor secretate de plante. Persistemta pesticidelor in sol si in plante depinde in primul rand de natura lor chimica si de caracteristicile mediului. Pesticidele caracterizate printr-o persistenta ridicata sunt mai susceptibilw de a se deplasa dintr-o zona in alta datorita faptului ca raman in forma initiala mai mult timp, degradarea lor lenta cauzand o actiune remanenta, care poate conduce la scaderea productiei vegetale (pentru anumite culturi) si pot fi transmise in lantul trofic. Metabolitii sau produsii de descompunere pot avea aceleasi proprietati ca si pesticidul initial si pot sa manifeste acelasi efect toxic. DDT-ul si dieldrinul sunt doua pesticide foarte persistente, care au fost detectate in toata lumea, inclusiv Antartica, acesta fiind motivul pentru care au fost interzise. In aceeasi categorie se incadreaza si antrazina folosita ca erbicid si detectat atat in apele de suprafata cat si in apele subterane. In general persistenta este exprimata in termeni de timp de injumatatire sau timpul in care concentratia pesticidului scade la jumatate. In functie de valoarea timpului de injumatatire, pesticidele pot fi clasificate conform tabelului:
Timpul de injumatatire Clasa de degradare<20 foarte usor degradabile20 – 60 usor degradabile60 – 180 greu degradabile>180 foarte greu degradabile
Clasificarea pesticidelor in functie de valoarea timpului de injumatatire Valorile timpilor de injumatatire variaza intr-un domeniu foarte larg in functie de natura solului , de conditiile fizico-chimice din sol, de natura microorganismelor din sol, de pH-ul si umiditatea solului etc. In tabelul urmator sunt prezentati timpii de injumatatire pentru cele mai importante pesticide utilizate in agricultura.Denumire pesticid Valoarea timpului de injumatatireAldrin 20 – 100 zileAtrazin 50 (in conditii de laborator) – 244 zile (pH=4)
7 – 14 zile (intr-un sol nisipo-argilos)
21
Carbaril14 – 28 zile (in sol argilos)10,5 zile (pH=7)1,8 zile (pH=8)2,5 ore (pH=9)
Carbofuran 2 – 86 zile (in sol cu continut foarte mare de apa)26 – 110 zile (in cazul unei pasuni)
Clordan Aproximativ 4 aniDDT 2 – 15 aniDieldrin > 7 aniEndrin 4 – 14 zileHeptaclor 250 zileHexaclorbenzen 4 aniLindan 15 luniMalation 4 – 6 zileParation 1 saptamanaPentaclorofenol Cateva saptamani – cateva luni (in functie de
caracteristicile solului)Toxafen > 14 ani2,4,5-T 14 – 300 zile
Valorile timpului de injumatatire pentru cele mai importante pesticide Pesticidele sunt retinute pe suprafata solului prin procese de adsorbtie. Adsorbtia pesticidelor pe particulele de sol depinde de proprietatile chimice ale acestora (polaritatea si solubilitatea in apa) si de cele ale solului (continutul de materia organica si argila, pH-ul, permeabilitatea, proprietatile suprafetelor incarcate electric etc.). Modul in care pesticidele sunt retinute la suprafata solului determina modalitatea de transport a acestora in mediu. In cazul in care particulele de pesticid sunt puternic legate de constituentii solului se poate produce poluare prin antrenare de catre vant odata cu particulele de sol sau in cazul unei retineri slabe pesticidele sunt spalate de apa meteorica.
Presiunea de vapori este o masura a tendintei pesticidelor de a trece in forma de vapori. Aceasta proprietate este deosebit de importanta mai ales in cazul aplicarii pesticidelor prin pulverizare, caz in care pierderile de pesticide inregistrate pot fi chiar de 50% in conditii de vant. Ca si in cazul nutrientilor, precipitatiile afecteaza distributia pesticidelor prin ruperea legaturilor pesticid – sol, dizolvarea in apa sau transportul agregatului particula sol – pesticid eliberat ca urmare a eroziunii. Scurgerile de suprafata contin concentratii ridicate de pesticide, pierderile inregistrate fiind insemnate. Datorita structurii poroase a solurilor acestea prezinta o permeabilitate variabila ce in anumite cazuri favorizeaza deplasarea pesticidelor prin levigare in panzele freatice. Cei mai importanti factori care determina cantitatea de pesticid indepartata de pe suprafata tratata este perioada de timp scursa intre momentul aplicarii pe sol si precipitatii, momentul anului in care se face aplicarea pesticidului precum si modalitatea de aplicare. Aplicarea pesticidelor in perioade cu precipitatii reduse, in conditii atmosferice stabile, aplicarea unor pesticide mai putin persistente, care se adsorb puternic sau care au o volatilitate scazuta scade posibilitatea ca acestea sa ajunga in apa sau aer. De asemenea, adoptarea unor forme noi de pesticide pot reduce semnificativ pierderile in atmosfera. Stratul superficial de sol reprezinta zona cea mai activa pentru microorganisme, acestea fiind responsabile si pentru transformarea pesticidelor in metaboliti. Astfel, speciile de bacterii Bacillus megaterium si Bacillus subtilis sunt importante in degradarea unor substraturi cu biodegradabilitate redusa ca DDT-ul, heptaclorul, naftalene, paration. Un caz particular al pesticidelor il reprezinta cele organoclorurate care au o arie de utilizare foarte larga. Dintre pesticidele cu impact puternic asupra mediului datorita bioacumularii, toxicitatii, persistentei si mobilitatii reduse fac parte clordanul, DDT-ul, dieldrinul, furanii. DDT-ul, o substanta de culoare alba, care afecteaza sistemul nervos al insectelor a fost primul pesticid utilizat pentru combaterea unor boli ca malaria sau febra galbena. Efecteleacestui insecticid au fost resimtite in timp prin patrunderea in lanturile trofice cu afectarea organismelor vii. DDT-ul se caracterizeaza printr-o persistenta extrem de ridicata. Reziduurile de insecticide organoclorurate, in special DDT si HCH au fost detectate peste tot in lume inclusiv in corpul uman. Factorii care determina depozitarea si bioacumularea pesticidelor sunt eficienta de adsorbtie, specia, varsta, modul de nutritie, integritatea organelor si tipul compusului. Concentratiile de reziduuri de pesticide variaza in hrana de la o regiune la alta si de la un tip de hrana la altul. Pesticidele sunt cunoscute ca disruptori endocrini datorita efectului advers pe care il manifesta asupra secretiei de hormoni la actiunea pe termen lung si in doze mici de expunere. Efectele resimtite sunt de scadere a imunitatii, dereglarea functionarii hormonilor, diminuarea inteligentei, malformatii si cancer. Datorita beneficiilor mari pe care le aduc utilizarea pesticidelor in cresterea productivitatii cat si in eradicarea sau controlarea unor insecte purtatoare de boli, trebuie puse in balanta atat riscurile cat si beneficiile. Evaluarea riscurilor la care este supusa populatia este dificil de realizat, datorita numerosilor factori care afecteaza comportarea fata de acesti compusi precum si expunerea concomitenta la alte pesticide sau poluanti prezenti in apa, aer si alimente. Toxicitatea pesticidelor Toxicitatea ridicata a unora dintre pesticide poate provoca intoxicatii directe la plante si animale generatoare de modificari si dereglari de echilibre. Pentru controlul gradului de
23
toxicitate al pesticidelor, in "Lista pesticidelor si a altor produse de uz fitosanitar in Romania" (1992), este prezentata o clasificare a pesticidelor in 3 grupe de toxicitate, (STAS 4706-88) stabilite in functie de doza letala - DL 50:- in grupa I se incadreaza produse extrem de toxice care contin o substanta activa cu o DL de 50 pana la 50 mg./ Kg. corp;- grupa II apartine produselor puternic toxice care contin o substanta activa cu o DL 50 cuprinsa intre 50 mg. / Kg. si 200 mg. / Kg. corp;- in grupa III-a se incadreaza substantele moderat toxice care contin o substanta activa cu o DL 50 cuprinsa intre 200 mg./ Kg si 1000 mg. /Kg. corp;- grupa III-b apartine substantelor cu toxicitate redusa care contin o substanta activa cu o DL 50 mai mare de 1000mg./Kg corp. Toxicitatea fata de om trebuie privita sub doua aspecte:- toxicitatea acuta, aceasta se poate inlatura prin asigurarea masurilor adecvate de protectie;- toxicitatea cronica care apare in urma acumularii de reziduuri toxice. Toxicitatea selectiva fata de plantele de cultura sau fitotoxicitatea selectiva este unul din dezideratele pe care trebuie sa le indeplineasca pesticidele folosite pentru combaterea daunatorilor animali sau vegetali. Pe plan mondial s-au eliberat norme de toleranta de ordinul 0,1-10 ppm pentru reziduurile toxice. Acumularea reziduurilor de pesticide in sol are loc pe mai multe cai:- aplicarea directa pe / in sol;- ajungerea pe sol a unei mari cantitati din produsele destinate tratarii partilor aeriene ale plantelor;- ajungerea pe sol a resturilor vegetale si animale incarcate cu reziduuri de pesticide;- reziduurile de pesticide pot fi purtate de aer prin caderi directe de praf din atmosfera sau prin spalarea atmosferei de catre precipitatii;- au greutate moleculara mare si solubilitate diferita in apa. Datorita gradului ridicat de persistenta si toxicitate pesticidele au fost denumite poluanfi organici persistenfi (POP). Poluantii organici persistenti sunt substante chimice care persista in mediul inconjurator, se bioacumuleaza in organismele vii si prezinta riscul de a cauza efecte adverse asupra sanatatii umane si mediului. Pesticidele ajunse pe plante sau introduse in sol sufera reactii chimice si biochimice de transformare, fie la suprafata plantelor, fie in interiorul tesuturilor. Pesticidele de pe sol sau din subsol sunt absorbite prin intermediul unor procese complexe ca: transfer de sarcina, schimb ionic, legaturi hidrofobe. Particulele solului, prin intermediul complexului argilo-humic, constituie un suport absorbtiv atat pentru pesticide cat si pentru unii din produsii lor de degradare, capacitatea absorbtiva fiind functie de textura solului.
Capitolul VI
Transportul deşeurilor periculoase
Transportul deşeurilor periculoase se efectuează de la generator sau deţinător,
denumit expeditor, către operatorul economic care realizează operaţia de
24
colectare/stocare temporara/tratare/valorificare/eliminare, denumit destinatar. Pentru
efectuarea transportului este necesar si acordul agenţiei judetene pentru protecţia
mediului în a cărei rază teritorială se află instalaţia de tratare/valorificare/eliminare.
Ruta de transport a deşeurilor periculoase se stabileşte de către expeditor şi
transportator, avându-se în vedere pe cât posibil ocolirea oraşelor, şi se autorizează de
către inspectoratul pentru situaţii de urgenţă.
Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an, formularul de
expeditie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să conţină aprobarea agenţiei pentru
protecţia mediului
Destinatarul este obligat să preleveze o probă din fiecare transport de deşeuri
periculoase, pe care să o pastreze în condiţii de siguranţă şi etichetată corespunzator un
interval de cel putin 3 luni.
Deşeurile periculoase care fac obiectul transportului trebuie să fie ambalate şi
etichetate în conformitate cu prevederile legale. (www.avocatnet.ro/content/articles)
Capitolul VII
Reducerea şi minimizarea deşeurilor periculoase
Multe probleme privind deşeurile periculoase pot fi evitate chiar de la început prin
reducerea deşeurilor de la sursă şi minimizarea deşeurilor- utilizarea proceselor de tratare
care reduc cantităţile de deşeuri necesare depunerii finale. Există câteva moduri prin care
cantităţile de deşeuri pot fi reduse, printre care: reducerea la sursă, separarea şi
concentrarea deşeurilor, îndepărtarea resurselor şi reciclarea deşeurilor. Cele mai
obişnuite categorii de reduceri la sursă şi reduceri de volum sunt: substituţia materialelor,
segregarea la sursă, reutilizarea, modificări de proces şi reciclarea.
Există patru moduri de reciclare:
-reciclarea directă ca material brut la generator, prin întoacerea la materia primă a
materialului brut când nu este complet consumat într-un process de sinteză;
-transfer ca material brut la alt proces (deşeu într-un proces- materie primă în altul);
-utilizare pentru controlul poluării sau tratarea deşeului, ca de exemplu utilizarea unui
deşeu alcalin pentru neutralizarea unui deşeu acid;
-recuperarea energiei; de exemplu de la incinerarea deşeurilor periculoase combustibile.